1

Sfânta Trime

2

Universitatea „Valahia,,TârgovişteFacultatea de Teologie OrtodoxăSpecializarea: Teologie Pastorală

LUCRARE DE LICENŢĂLa disciplina Teologie Dogmatică

Coordonator ştiinţific: Pr. Conf. Dr. Ion Stoica

Absolvent: Ivan Gheorghe

Târgovişte2011

3

Universitatea „Valahia,,TârgovişteFacultatea de Teologie OrtodoxăSpecializarea: Teologie Pastorală

Sfântul Duh- Mângâietorul şi Dătătorul de viaţă în Teologia Ortodoxă

Coordonator ştiinţific: Pr. Conf. Dr. Ion Stoica

Absolvent:Ivan Gheorghe

Târgovişte2011

4

Mulţumesc Înalt Prea Sfinţiei Sale,Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nifon Mihăiţă, Arhiepiscopul şi Mitropolitul Târgoviştei,

Decan al Facultatii de Teologie din Targoviste,Prea Cucernicilor Preoţi Profesori şi, în mod special,

Părintelui Profesor Dr. Ioan Stoica, sub a cărui îndrumare am realizat Teza de Licenţă,

pentru efortul depus în timpul anilor de studiu la formarea mea ca teolog.

5

ABREVIERI

An. Acad. Rom - Analele Academiei Române,,B. O. R." - Revista Biserica Ortodoxă RomânăEd. – Editura, ediţiaEIMBOR - Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române,,G. B." - Revista Glasul Bisericii,,M. A.” - Revista Mitropoliei Ardealului,,M. O.” - Revista Mitropoliei Olteniei,,M. M. B.” - Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,,M. M. S.” - Revista Mitropoliei Moldovei şi SuceveiNr. - Numărul,,P. S. B.” - Colecţia Părinţi şi Scriitori BisericeştiRev. - Revista,,S. T.” - Revista Studii TeologiceTrad. - TraducereVol. - Volumul

6

Planul lucrării

Preliminarii ………………………………………………..p. 9

Capitolul I: Concepţia Ortodoxă despre Duhul Sfânt…...p. 14

1. Concepţia Ortodoxă Trinitară……………………………….……..p. 15

2. Persoana Duhului Sfânt…………………………………………….p. 18

3. Duhul sfânt în creaţie……………………………………………….p. 24

4. Duhul Sfânt – Domnul de Viaţa Făcătorul………………………...p. 32

5. Lucrarea Duhului Sfânt în actul creării omului………………..….p. 35

Capitolul II: Duhul Sfânt în Vechiul Testament………....p. 39

1. Învăţătura despre Sfânta Treime în Vechiul Testament……….…...p. 39

2. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament………….p. 42

3. Sensurile cuvântului ,,Duh” în Vechiul Testament……………...….p. 44

4. A.„Duhul” – sufletul omului………………………………….....p. 45

5. B. ”Duhul”- îngerii …………………………………………....p. 46

6. C. „Duhul” –vânt, suflare de vânt, adiere………………………p. 47

7. D. „Duhul” – Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi…..p. 48

Capitolul III : Duhului Sfânt şi Revelaţia

în Noul Testament………………………………...……p. 50

1. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament……...……p. 50

2. Duhul sfânt şi Revelaţia…………………………….……….….....p. 54

3. Revelaţia prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie………….……..p. 57

7

Capitolul IV: Relaţia Duhului Sfânt cu Biserică prin

Întruparea, Botezul, Învierea şi Înălţarea Logosului……...….p. 61

1. Legătura dintre Duhul Sfânt şi Întruparea Logosului…………………..p. 61

2. Duhul Sfânt şi Botezul lui Iisus……………………………………….….p. 63

3. Duhul şi Învierea Domnulu…………………………………………..….p. 64

4. Duhul la Înălţare………………………………………………………...p. 65

5. Mângâietorul şi Cincizecimea……………………………………..…….p. 65

6. Duhul Sfânt şi Biserica…………………………………………………..p. 68

7. Darurile Duhului Sfânt - Harul şi Harismele…………………………....p. 74

8. Renaşterea omului din apă şi din duh………………………….……......p. 79

Capitolul V: Raportul Hristologiei cu Pnevmatologia şi

Eshatologia…………………………………………………….p. 82

Concluzii ………………………………………………….p. 90

Bilbiografie ……………………………………………….p. 95

8

Preliminarii

Credinţa în Dumnezeu – Sfânta Treime constituie învăţătura fundamentală

şi specifică a Bisericii Creştine. Sfânta Treime este cea mai mare taină. Ea este

taina cea de nepătruns cu mintea omenească şi împărtăşită nouă prin

descoperirea dumnezeiască, atât cât ne este necesar pentru mântuire.

Credinţa în Sfânta Treime delimitează învăţătura creştină despre

Dumnezeu de alte învăţături şi concepţii, căci numai o asemenea dumnezeire

este mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu omul.

Sfântul Apostol Ioan spunea într-una din epistolele sale că „Dumnezeu

este iubire”(1 Ioan 4,8). Într-adevăr Dumnezeu este iubire, deoarece este

Treime. Această iubire a Sfintei Treimi s-a revărsat în afară. Activitatea „ad

extra” a lui Dumnezeu constituie o lucrare comună, dar ea a fost împărţită între

cele trei persoane ale Sfintei Treimi.

Sfânta Biserică învaţă că persoanele Sfintei Treimi sunt prezente şi

participă împreună la orice lucrare. Astfel, la creaţie, voinţa Tatălui este cauza

aducerii la existenţă a lumii, Fiul ia parte în calitatea de Cuvânt creator, iar

Duhul Sfânt este principiul vieţii şi desăvârşitorul. În acest sens, Sfântul Ioan

Damaschin spunea în „Dogmatica” sa: „Aşadar pentru că bunul şi preabunul

Dumnezeu nu s-a mulţumit cu contemplarea lui proprie, ci prin mulţimea

bunătăţii Sale a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi

să împărtăşească din bunătatea Lui, aduce de la neexistenţă la existenţă şi

creează universul, atât pe cele nevăzute, cât şi pe cele văzute, şi pe om, care

este alcătuit din elemente văzute şi nevăzute. În timp ce gândeşte, creează; iar

gândul se face lucru, realizându-se prin Cuvânt şi desăvârşindu-se prin Duh”1.

1 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 46.

9

Cu toate că persoanele Sfintei Treimi participă împreună la orice lucrare,

există şi lucrări care privesc în mod special pe una din persoanele Sfintei

Treimi: Tatăl – creaţia şi providenţa; Fiu – întruparea, mântuirea şi judecata; iar

Duhul Sfânt – sfinţenia.

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea

fiinţei, deofiinţimea şi egalitatea celor trei persoane divine, ci şi învăţătura

despre însuşirile fiecărei persoane, adică ce este propriu unei persoane şi o face

distinctă de celelalte.

Termenul "Duh" din limba română este cel care-l traduce pe cel ebraic

"ruah", ce ar avea ca sens primar pe cel de: suflare, vânt, aer. Astfel, ca "vânt"

este o forţă invizibilă, puternică şi misterioasă (nu ştim de unde vine); ca

"suflare" este tot o forţă misterioasă ce se observă în viaţa omului, e forţa

dinamică a trupului uman.

Dar, poate fi şi o putere divină, atunci când termenul e uzitat pentru a

revela momentele în care oamenii par a şi depăşi limitele, ca şi când ar colabora

cu o forţă supranaturală.

Deci, sensul central pare a fi acela de: "experimentarea unei forţe

extraordinare, misterioase forţă nevăzută, misterioasă a vântului, misterul

vitalităţii, forţa exterioară care transformă, toate sunt "ruah" manifestări ale

energiei divine2.

Acest termen este folosit şi în sens de spirit uman, bun sau rău, astfel că în

Vechiul Testament el este folosit de 378 de ori, iar în Noul Testament (ca

pnevma) de 379 de ori, din care de 250 de ori cu referire precisă la Duhul Sfânt.

La început prin "ruah" se amesteca naturalul cu supranaturalul şi se pare

că în vechime era sinonim cu termenul "nepes" (tradus astăzi cu

"suflet"Fac.2,7).

2 Christos Yannaras, Abecedar al credintei, Ed. Bizantina, Bucureşti, 1995, p. 53. 10

Ca sens, el a fost conceput în legătură cu ideea de putere, atunci când era

vorba de "ruah" divin. Această putere (ruah) se exercită într o direcţie oarecare,

spre bine sau spre rău (Jud. 9,23; Sam. 16,16). Judecătorii din Vechiul

Testament şi au fondat autoritatea pe manifestări extraordinare de "ruah", în

stări de extaz (Sam. 9,9; 11,6).

Treptat, conceptul de "ruah" va caracteriza tot mai mult un element

supranatural, deosebind cele divine de cele umane. Vom face o distincţie clară

între "ruah" şi "nepes", duhul din om arătând legătura omului cu Dumnezeu, o

dimensiune superioară a vieţii omului îndreptat spre Dumnezeu.

Mai târziu "ruah" va fi folosit pentru a desemna Duhul lui Dumnezeu.

DUHUL SFÂNT- Este numele propriu al Celui pe care Îl adorăm şi Îl prea

mărim, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, care a grăit prin prooroci. Cei doi termeni:

Duh şi Sfânt, sunt atribute comune tuturor celor trei Persoane ale Sfintei Treimi.

Când unim cei doi termeni, urmând Scripturii şi Sfintei Tradiţii, teologia

creştină înţelege Persoana inefabilă a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei

Treimi, Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, care a dumnezeirea

prin purcedere de la Tatăl, fiind purces simultan cu naşterea Fiului din veci.

Duhul este greu de surprins, atât e de iute, căci am văzut că numele Său

înseamnă "suflare, vânt". Şi, oare, cine poate pune mâna pe propria i suflare sau

poate să prindă vântul ? Căci ştim că, Duhul este ca "vântul care suflă unde

voieşte şi îi auzi glasul lui, dar nu şti de unde vine sau încotro se duce" (In.

3,8).

Prin urmare, de aceea ne este aşa de greu să-L închidem pe El Marele

inspirator, poetul absolut şi genial, protectorul libertăţii, în concepte sau idei,

căci ştim cuvintele nu pot oferi decât idoli, nu realităţi, dată fiind limitarea lor.

Duhul "fuge" mereu mai repede, ia altă formă mereu, căci El nu agreează

încremenirea, nemişcarea sau stagnarea.

11

Vedem că, nu putem vorbi despre El decât în imagini, care au darul de a fi

suple şi mobile.O primă imagine este aceea a vântului.

A celui care mângâie cu prezenţa sa tot spaţiul pe care l străbate, alungă

norii cerului în toate direcţiile, ridică pulberea de pe drumuri, mişcă seminţele

plantelor, ca într un dans nupţial în toate direcţiile, el e oaspetele cel neaşteptat

şi misterios ce nu sperie cu prezenţa sa, chiar dacă l auzim dar nu l vedem.

La fel e şi Duhul, e misterior, puternic, de nestăpânit, e neaşteptat ca un

oaspete de departe, dar este dorit ca un prieten mult aşteptat ce ne bucură cu

prezenţa sa, precum adierea vântului într o zi caldă de vară.

E viaţa însăşi în mişcare, de necuprins în definiţii şi vorbe. E aici şi acolo,

mereu se îndepărtează prea repede, e ca aerul care este peste tot, datorită căruia

noi trăim, căci cu el ne nutrim plămânii. Nu e El acela care a însufleţit

osemintele din câmpul plin de oase, din visul lui Iezechiel, sau nu e El acela

care a suflat cu putere şi a acoperit armata faraonului egiptean cu apele Mării

Roşii !

Tot o imagine revelatoare este şi aceea a Duhului ca izvor: misterios (căci

rar se cunoaşte de unde provine izvorul), statornic (căci el nu şi schimbă

nicicînd locul), suprinzător (e mereu nou), ca şi apa care apare de sub pietre sau

tufe de muşchi.

Are farmecul izvorului de munte, ce aduce viaţă şi vitalitate, e mereu

curgător, ca şi Duhul care nu încurajează stagnarea.

Este mult răbdător şi fidel, căci este, ca şi apa izvorului, care nu şi schimbă

locul, astfel El e mereu acelaşi, dar mereu nou, împrospătează viaţa noastră şi o

susţine mereu. Dar, Duhul poate fi asemănat şi cu teribilul foc, e fascinant ca şi

el, încălzeşte şi captivează.

De asemenea, are şi putere purificatoare, precum focul curăţă metalele de

impurităţi, cu putere curăţitoare, mare şi eficace. Şi încă, El înflăcărează,

12

entuziasmează, căci oare nu se spune despre unii oratori buni că vorbesc

înflăcărat, entuziaşti, inspiraţi de Duhul.

Un exemplu în acest sens este Cincizecimea "cu limbile de foc" şi

entuziasmul post festum al apostolilor.

Potrivită este şi imaginea porumbelului, nu doar pentru simplul fapt că

zborul acestuia simobolizează mişcarea, ci mai ales că o face cu mare graţie, cu

frumuseţe, fiind simbolul blândeţii, iubirii şi al purităţii acestei păsări, dar şi

pentru Israel (ne aducem aminte cuvintele Domnului pentru poporul Său: Israel,

porumbiţa Mea).

Duhul mai este şi asemenea uleiului de măslin, care tămăduieşte şi

înfrumuseţează.Toate aceste imagini sugerează că Duhul nu trebuie să fie

subiect de discurs, de monolog, ci prieten de dialog, relaţie vie, existenţială;

trebuie să L lăsăm pe El să vorbească în noi, El să ne inspire la a face o poezie

dedicată Tatălui, din toată viaţa noastră. Toată viaţa noastră trebuie să fie o

poveste de dragoste a noastră cu El.

13

Capitolul I:

Concepţia Ortodoxă despre Duhul Sfânt

Pentru a înţelege lumea şi prezenţa Duhului Sfânt în ea şi în Biserică,

trebuie să vedem care este concepţia ortodoxă trinitară, care este Dumnezeul în

care credem şi de a cărui lucrare vorbim.

E o certitudine chiar şi pentru cei care cunosc mai puţin propria lor

învăţătură de credinţă că, Dumnezeul în care noi creştinii credem, este întreit în

Persoane şi unul în Fiinţă (fapt cunoscut din cultul Bisericii).

Dumnezeul credinţei noastre este Acel Dumnezeu experiat în istorie şi nu

Dumnezeul ipotezelor teoretice şi al silogismelor abstracte, nu este "Dumnezeul

filosofilor", cum spunea Pascal despre acea idee falsă despre Dumnezeu,

existentă în epoca sa.

Experienţa ecclezială probează că Dumnezeu, Cel descoperit în Istorie,

nu este o Existenţă solipsistă, nu este o Monadă autonomă, ci este o Treime de

Ipostasuri "care au o absolută alteritate existenţială şi o absolută comuniune de

Substanţă, Voinţă şi Lucrare". 3

Ca să ne facă nouă cunoscută şi facilă înţelegerea adevăratului Dumnezeu,

Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, părinţii bisericeşti s au folosit de

noţiunea filosofică "o singură fiinţă", la fel pentru a defini Treimea lui

Dumnezeu ei s au folosit de noţiunea de persoană, Trei Persoane.

Dumnezeu este de o fiinţă (omoousios) şi întreit în Persoane. Mai potrivit

ar fi să vorbim despre El că este o Fiinţă mai presus de Fiinţă (iperousias

ousias), căci singură noţiunea de fiinţă nu este chiar corectă când este folosită

pentru Dumnezeu.

3 Ibidem, p. 55. 14

Fiinţă este femininul de la "a fi" şi, deci, înseamnă participare la a fi, la

existenţă, însă Dumnezeu nu participă la "a fi" , la "existenţă", El este "A Fi"

prin excelenţă.

Datorită faptului că nu ştin ce este El în Fiinţa Sa, putem cunoaşte doar

modul Său de existenţă: El este o existenţă personală.

1. Concepţia Ortodoxă Trinitară

Biserica a fost fidelă principiului că orice formulare să fie posterioară

existenţei (principiul anteriorităţii experienţei), şi, de aceea, nu a formulat

dogme niciodată dintr o anume necesitate internă, ea dogmatizând doar în

condiţiile afirmării unor concepţii străine experienţei sale.

Astfel că, expresia dogmatică formulată de Biserică, în urma experienţei

ei, ne indică doar limitele acestei experienţe, ale credinţei eccleziale, limite

înlăuntrul cărora se poate cugeta fără pericol. Dar, după ce a fost formulată,

dogma, este aprofundată în viaţa Bisericii, scoţându se la vedere noi şi noi

sensuri. Deci, calea formării credinţei este o "sinteză a contrariilor", ca

depăşire a logicii uzuale. 4

În veacul al patrulea, teologia răsăriteană a reuşit să rezolve magistral

formularea dogmatică cu privire la Sfânta Treime, depăşind ereziile care

concepeau Sfânta Treime, accentuând când o Persoană în defavoarea Celorlalte,

când unitatea lor, în defavoarea diversităţii lor sau invers. Punctul central al

acestei fericite rezolvări îl reprezintă conceptul de persoană, adică "elementul

determinant pentru existenţă, care structurează sau ipostaziază firea din

interior". 5

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu şi Diac. dr. Doru Costache, Introducere în teologia ortodoxă, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1997, p. 67. 5 Ibidem, p. 70.

15

Clarificări va aduce, în mod eminent, Sfântul Maxim Mărturisitorul, care,

contemplând unitatea Firii în Persoană şi diversitatea Persoanelor în unitatea

Firii, vorbeşte despre esenţa divină ca despre o entitate enipostaziată a Treimii

celei de o Fiinţă, Sfânta Treime fiind subzistenţa fiinţială a Unimii

triipostatice.

Deşi, au împreună aceiaşi Fiinţă, persoanele divine au însă şi particularităţi

specifice. Cele trei Persoane sunt trei Existenţe concrete, raţionale, vii, alterităţi

ireductibile şi absolute, sunt trei moduri diferite şi speciale în care cele trei

Persoane ipostaziază firea ce le este comună. Astfel, Tatăl ipostaziază toată

Firea divină într un mod propriu Lui, ca Tată, El fiind: nenăscut, nepurces, naşte

pe Fiul şi simultan (ontologic) purcede pe Duhul Sfânt. Fiul ipostaziază Firea

divină în modul Lui propriu, ca Fiu născut din Tatăl, El este deci: născut,

nepurces, nu purcede şi nu naşte pe nimeni. Duhul Sfânt ipostaziază Firea

divină în modul Lui propriu, ca Duh purces din Tatăl, este deci: nenăscut,

purces, nu naşte şi nu purcede pe nimeni, dar este purces simultant cu naşterea

Fiului.

Termenii pe care teologia îi foloseşte pentru a arăta specificul vieţii

Persoanelor: Fiului şi Duhului, născut şi purces, ne arată doar că ipostaziază

Firea într un mod al Lor propriu, relaţiile interpersonale arătând moduri diferite

în care cele trei Persoane, îşi împărtăşesc Firea comună. Sunt modurile în care

Ele există unele către şi în celelalte (In. 1, 1; 17, 21). Între Tatăl şi Fiul, modul

specific al relaţiei este numit "naştere", iar cel dintre Tatăl şi Duhul Sfânt este

numit "purcedere", ca cel dintre Fiul şi Duhul să fie numit "odihnă".

Trebuie precizat că principiul Sfintei Treimi este Persoana Tatălui, în

teologia răsăriteană vorbindu se de monarhia Tatălui. Aceasta nu introduce

subordinaţianismul în Sfânta Treime, pentru că Tatăl născând pe Fiul şi

purcezând pe Duhul, simultant şi din veci, nu implică faptul că Tatăl este

16

anterior sau superior vreunuia din Ceilalţi doi, nu avem de a face cu o

ierarhizare strictă, cauzalitatea nepresupunând distanţe temporare sau diferenţe

ontologice.

Modelul acesta treimic îl regăsim şi la nivelul Creaţiei, ca o pecete,

Cosmosul nu este bazat pe izolaţionism şi autosuficienţă, ci pe relaţionare şi

completare, totul întrepătrunzându se în Cosmos.În înţelegerea, pe cât se poate,

a misterului Treimic, avem în ajutor două concepte: perihoreza şi aproprierea.

Primul ne arată că Ipostasurile sunt unele în Celelalte, sunt unite,

neconfundându se, fără amestecare sau separare, acest concept susţinând

simultan caracteristicile personale şi relaţiile interpersonale.

Al doilea concept ne arată că în afirmarea dumnezeirii şi a personalităţii

Sfintei Treimi, atribuind uneia dintre cele Trei Persoane o energie comună,

atribuim şi celorlalte două.6

Importanţa învăţăturii despre Sfânta Treime o vedem în implicaţiile

ecclesiologice, antropologice şi cosmologice pe care le are dogma în diversele

ei înţelegeri: catolică, protestantă, în comparaţia cu cea ortodoxă. În lumea

catolică a rezultat o ecclesiologie piramidală, o antropologie ce accentuează

colectivismul, nefavorizând libertatea personală şi o cosmologie ce accentuează

doar valoarea întregului, neglijând părţile.

Pe când, în lumea protestantă, a rezultat o ecclesiologie fărâmiţată,

universalul fiind subordonat localului, o antropologie individualistă şi o

cosmologie ce accentuează valoarea părţilor în defavoarea întregului.

În lumea ortodoxă, în ecclesiologie s a afirmat sobornicitatea (aspectul

comunitar ecclesial), unitatea şi complementaritatea localului cu universalul, în

antropologie primează comuniunea persoanelor, iar în cosmologie întregul este

suma părţilor, iar părţile recapitulează întregul.Implicaţiile modului de

înţelegere a Triadologiei se văd în istorie, de înţelegerea mai apropiată de 6 Ibidem.

17

adevăr sau erezie, depinzând modul de viaţă al oamenilor, viaţa Bisericilor

locale şi sănătatea sau îmbolnăvirea planetei (vezi marea criză ecologică de

astăzi).

Despre Sfânta Treime putem spune că este transcedentă Creaţiei, după

Fiinţă, dar imanentă după energiile Sale necreate.

2. Persoana Duhului Sfânt

În Simbolul de credinţă, niceo constantinopolitan, Biserica proclamă la

fiecare Liturghie: "Cred în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă făcătorul, care din

Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a

grăit prin prooroci".

Înainte de a fi formulată în mod solemn, la Sinodul Ecumenic de la

Constantinopol din 381 P.Hr., credinţa în Duhul Sfânt este o realitate trăită în

experienţa Bisericii, constituind o certitudine universal mărturisită şi

celebrată.Catehumenii intrau în comunitatea creştină prin mărturisirea solemnă

a formulei de bază a Crezului şi prin botezul în numele Sfintei Treimi. Astfel de

formule găsim în Didahia Apostolilor sau la Clement Romanul, Iganţiu de

Antiohia sau la Iustin Martirul şi Filosoful.Toate actele majore ale lui

Dumnezeu sunt trinitare, iar rolul distinct al Duhului Sfânt este acela de a face

"primul contact", 7 urmat în ordine existenţială, nu cronologică, de o revelare a

Fiului şi prin El a Tatălui.

Persoana Duhului Sfânt rămâne mereu misterioasă, chiar dacă El este

activ la fiecare pas al lucrării divine: creaţie, răscumpărare, desăvârşire. El nu se

descoperă pe Sine, ci Îl revelează pe Fiul "prin care toate s au făcut", şi prin

Fiul pe Tatăl. Existenţa personală a Duhului este o existenţă kenotică, ea

împlinindu se în evidenţierea domniei Cuvântului lui Dumnezeu în creaţie şi în 7 Christos Yannaras, op. cit., p. 46.

18

istorie. Duhul Sfânt este ce a de a treia Persoană divină, a Sfintei Treimi, deo

fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, este purces din Tatăl, odihneşte peste Fiul, este

nenăscut, nu purcede pe nimeni şi nu naşte pe nimeni, purcederea Sa fiind

simultantă cu naşterea Fiului. Purcederea indică felul Său distinct de existenţă

în viaţa Sfintei Treimi şi termenul definitoriu în raportul Duhului cu principiul

unic al lui Dumnezeu Tatăl.

În alt plan, Duhul Sfânt se deosebeşte la modul absolut de orice făptură, El

nefiind în continuitate de natură cu Creaţia, ci absolut şi infinit diferit.Didim cel

Orb spunea că Duhul Sfânt are împreună cu Tatăl şi cu Fiul dumnezeirea,

mărirea şi stăpânirea. De aici vedem că el sintetizează două mari adevăruri:

- Hristos trimite pe Duhul, este o dovadă excelentă în favoarea

dumnezeirii Mântuitorului;

- Duhul se referă la ceea ce este Dumnezeu în natura Sa intimă.

Persoana Duhului Sfânt este cea care personalizează sfinţenia divină, ce

exprimă inaccesibilitatea, inefabilitatea şi nespusa măreţie divină. Sfântul

Grigorie de Nyssa spunea că "Dacă ne întrebăm ce este Duhul Sfânt în sine, în

natura Sa particulară, noi nu putem spune decât un singur lucru: El este în mod

simplu ceea ce este". 8 Persoana Duhului Sfânt este cea care personalizează

sfinţenia divină dar şi se descoperă odată cu Taina Sfintei Treimi: "Teofania cea

mai înaltă, descoperirea deplină a Sfintei Treimi în lume, prin Întruparea

Logosului lui Dumnezeu şi coborârea Duhului, are un caracter profund

apofatic". 9

Duhul Sfânt nu poate fi cunoscut fără legătura cu Hristos, căci prin

trimiterea Lui, Mântuitorul Însuşi îşi prelungeşte legătura ontologică cu

credincioşii după Înălţarea Sa. Posibilitatea de a L cunoaşte pe Duhul Sfânt vine

8 Pr. prof. dr. Ioan Moldovan, ,,Învăţătura despre Duhul Sfânt" , în M. A. XVIII, 1973, nr. 7, p. 677. 9 Ibidem, p. 679 .

19

nu dintr o demonstraţie raţională sau dintr o percepţie senzitivă: "ci din

mărturia Bisericii care păstrează şi transmite descoperirea Lui". 10 Duhul

Sfânt descoperă iubirea divină faţă de lume. Şi pentru a vedea aceasta trebuie

să luăm în considerare mai multe adevăruri. Astfel, în Hristos, chiar Logosul a

venit în existenţa noastră creată descoperindu ni se şi împăcându ne cu Tatăl. La

aceasta ajungem prin Duhul, prin care ştim că "Iisus este Domnul" (I Cor. 12,

3). Cel ce ne descoperă pe Fiul trebuie să fie deofiinţă cu El. Cunoaşterea

Duhului e legată de cunoaşterea Fiului. Apoi, Duhul, în kenoza Sa, Îşi ascunde

Persoana Sa, pentru ca "darul Său să devină cu adevărat al nostru". 11

Duhul Sfânt e prezent în lume prin comunicarea Lui Însuşi şi împlineşte

astfel lucrarea sfinţirii noastre, ca un act de colaborare cu noi. Este important să

înţelegem afirmaţia teologiei răsăritene că "Duhul subzistă ipostatic în Tatăl şi

străluceşte ipostatic în Fiul, El fiind mereu prezent cu Ei, indivizibil unit cu El

în viaţa treimică şi iconomia divină".12

Vorbind despre Duhul ca persoană, nu putem să nu vorbim despre

"comuniunea Duhului Sfânt", care reprezintă o idee centrală la Părinţii Bisericii.

Căci precum Duhul participă cu Tatăl şi cu Fiul la o "societate de natură" 13, la

o unitate indisolubilă, proprie, naturală şi inseparabilă, tot aşa şi noi, asistaţi de

Duhul Sfânt, luăm acest model pentru viaţa noastră.

Faptul că Duhul este misterios, oarecum nedezvăluit, este după unii, în

legătură cu tendinţa de dăruire a propriei persoane, ca orientare spre celelalte,

existenţa Lui exprimând în Treime, o "transcendenţă"; El descoperindu se

celorlalte două Persoane treimice, prin chiar modul constituirii sale, ca Cel care

cercetează adâncurile lui Dumnezeu (I Cor. 2, 9-10).

10 Ibidem, p. 680. 11 Ibidem, p. 681. 12 Ibidem, p. 682. 13 Christos Yannaras, op. cit., p. 46.

20

Duhul îşi are izvorul în Tatăl, El tainica revelaţie a Tatălui, e o persoană

transparentă pentru celelalte două Persoane. Duhul Sfânt nu este simplu,

legătura dintre Tatăl şi Fiul, nu e în mod simplu iubire sau un atribut al fiinţei

divine, căci nu ar mai fi o Persoană. Numind pe Duhul iubire ca termen interior

persoanei Duhului, cum face teologia esenţialistă augustiniană, se înţelege

substanţa comună a Tatălului şi a Fiului, de la care Duhul îşi primeşte existenţa.

Noi credem că Duhul nu este doar iubire la modul simplist, căci El este Cel care

revelează iubirea, este Revelatorul iubirii. El este mai mult decât legătura de

iubire dintre Tatăl şi Fiul, El asumându şi unica natură divină, "plenitudinea de

conţinut şi revelaţie a Persoanelor divine, prin care fiecare din ele acordă

celeilalte ceea ce este ea însăşi".14

Duhul care purcede din Tatăl, îşi are prima mişcare spre, peste şi faţă de

Fiul, iar cea de a doua de la, prin Fiul spre Tatăl, este ceea ce spunea Jean

Kovalevsky: "O mişcare ce apare ca o strălucire a Fiului către Tatăl".15

Trebuie precizat că relaţia Tatălui cu Duhul nu este o cauzalitate asemenea

celei din Creaţie, nefiind o devenire în Absolut. Duhul şi Fiul există împreună

cu Tatăl, fiinţial, din veci, fiind natural, din şi în El, mai presus de cauză şi

raţiune.Astfel că, purcederea Duhului din Tatăl nu poate fi exprimată în cadrul

relaţiei cauză- efect.

Relaţiile de origine menţin structura internă a Sfintei Treimi, ele înseamnă

unitate şi distincţie simultană. Legătura ce uneşte pe Tatăl şi pe Fiul, aparţine

Duhului Sfânt, dar nu ca natură, ci ca persoană, pentru că Duhul "reprezintă

întoarcerea dumnezeirii în Sine, în intimitatea pură,în fericirea comuniunii

personale" 16.

14 Pr. Prof. Dr. Ioan Moldovan, op. cit., p. 688. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 691.

21

Dragostea absolută dintre Tatăl şi Fiul se descoperă în koinonia Duhului,

care purcede din Tatăl şi se odihneşte peste Fiul. În ceea ce priveşte relaţia

Duhului cu Fiul, cele "două braţe" ale lui Dumnezeu, prin care Acesta susţine şi

desăvârşeşte totul, trebuie să ţinem seama că, Duhul este acolo unde este şi Fiul,

Duhul vine la noi de la Fiul, dar El ne face cunoscut pe Fiul, ne întipăreşte

calitatea de fii ai Tatălui, chipuri ale lui Hristos, pentru că Duhul şi Cuvântul

"sunt două raze ale aceluiaşi soare", uniţi şi distincţi într o comună lucrare de

manifestare în lume a Tatălui.

Fiul este revelaţia Tatălui, iar Duhul este revelaţia Fiului de la Tatăl,

Duhul fiind şi descoperirea Tatălui ca Tată. Prin aceea că provine de la Tatăl,

prin purcedere, Duhul este Duhul Fiului, e primit de Fiul şi trăit de El ca Fiu. 17

Duhul se descoperă pe Sine, din Tatăl, dar strălucind în Fiul: "Fiul este

chipul Tatălui, iar Duhul este chipul Fiului" 18, aceasta în înţelesul dinamic al

chipului. În planul divin, Duhul descoperă pe Fiul ca Persoană, se odihneşte

ipostatic în El şi se aşează după lucrarea Sa din Fiul peste toţi aceeia cărora le

descoperă pe Fiul.

Astfel că, lucrarea Duhului în noi, este o extindere naturală a Duhului în

afara Treimii, dar nu o ieşire fiinţială. De aceea Duhul ne face asemenea Fiului,

ne transformă şi regenerează după chipul Fiului, după care am fost creaţi.

Duhul este Acela care descoperă pe Fiul în relaţia Sa cu Tatăl şi astfel se

descoperă pe sine, El fiind "Cel ce manifestă pe Tatăl şi pe Fiul". Dar şi Duhul

se arată prin Fiul, precum Fiul lucrează şi se descoperă prin Duhul.

Duhul este Cel ce desăvârşeşte orice lucrare divină, lucrare începută de

Tatăl şi susţinută prin Fiul. Prin Duhul, creatura primeşte măreţia lumii

nevăzute, El e dătător al darului, căci El face ca energiile divine necreate să

subziste ipostatic în El.

17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, ,,Relaţiile Treimice", Ort. XVI, nr. 4, 1964, p. 517. 18 Ioan Damaschin, op. cit., p. 35.

22

Sfinţenia ne este comunicată în mod nemijlocit de către Duhul, ca pe ceva

ce se revarsă din Sine, fără a se da pe Sine. Energiile pe care, El ni le trimite are

toate însuşirile dumnezeirii, nefiind o entitate desprinsă de Dumnezeu sau ceva

accidental adăugat Lui.

Chiar dacă, între fiinţa şi energia divină e o diferenţă mare, lucrarea

Duhului nu e totuşi impersonală, căci este din Fiinţa comună a celor trei

Persoane divine. Astfel că, noi ne unim nu doar cu Duhul, ci şi cu Tatăl şi cu

Fiul. Precizăm că, energiile divine necreate sunt activate de voinţa divină

comună, nefiind identice cu Persoana Duhului Sfânt.

Putem spune că energiile divine necreate au de la Duhul un "suport

ipostatic" 19, prin faptul că sunt date făpturii de către El. Prin aceste energii,

Duhul ne face "părtaşi dumnezeieştii firi" (II Ptr. 1, 4).

Cel ce ne împărtăşeşte aceste energii este incomunicabil după Fiinţă, fiind

doar comunicabil după lucrarea Sa, El se comunică dinamic după darurile Sale.

Efortul de a sesiza misterul propriu Duhului Sfânt se izbeşte de problema

limbajului, mereu nesatisfăcător.

Lucrarea Duhului este aceea de a ne face chiar de acum, hic et nunc, să ne

împărtăşim de bunurile Împărăţiei, de viaţa însăşi a Sfintei Treimi, de aceea ea

rămâne necunoscută, El se ascunde şi se confundă cu darurile Sale. 20

Duhul "Acela ce se roagă cu suspine de negrăit în noi" (Rom. 8, 20) este

Cel care trezeşte în noi "nostalgia Paradisului", sentimentul că suntem din

această lume şi totuşi nu i aparţinem, că "lumea din spiritul nostru, nu este

identică cu lumea ce ne înconjoară". 21

Astfel că noi, am rămas afară dintr o ordine în alta de existenţă, ce ni se

refuză şi de aceea nu putem adera în totalitate la condiţia mizeriei terestre, în 19 Pr. Prof. Dr. Ioan Moldovan, op. cit., p. 695. 20 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1999, p. 402. 21 Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, p. 243.

23

care suntem ca nişte exilaţi. De aceea, nostalgia paradisului este sentimentul de

făpturi libere în spirit, contrazişi de limitele, adeseori fatale, ce ne duc spre

moarte, dar crezând în nemurire, chinuiţi, dar care visăm la pacea sufletului,

nefericiţi doritori de fericire.

Sentimentul paradisiac ne este insuflat de El, insuflatorul sfinţeniei,

martorul şi impulsionatorul fericirii noastre.

El Cel perfect, ne insuflă pe noi, cei imperfecţi, dar care avem dorinţa de

desăvârşire şi de sfinţenie. Duhul este deci, Cel ce se ascunde înapoia darurilor

sale, Cel care întrupează, revelează chipul lui Hristos, Cel ce ne face asemenea

Lui, unindu se cu noi. El aduce frumuseţea spiritului, căci tot ceea ce este

frumos în lume, este inspirat de El, este darul şi rodul Lui. "Frumuseţea lumii

este roada Duhului, Duhul frumuseţii, iar frumuseţea este bucurie, bucuria de

a fi". 22

3. Duhul sfânt în creaţie

"Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la Faţa Ta unde voi fugii ? De

mă voi înălţa la cer, Tu acolo Eşti. De mă voi coborâ la iad, de faţă Eşti. De voi

lua aripile dimineţii şi voi zbura până la marginile mării şi acolo mâna Ta mă

va învăţa şi mă va susţine dreapta Ta" (Ps. 138,7 10)

În aceste frumoase fraze, Psalmistul surprinde dimensiunea universală a

sacrului, ca expresie a prezenţei şi lucrării personale a Duhului Sfânt în lume.

"Creaţia este minunea şi taina originară principală". 23

Dar, Dumnezeu nu este minune, ci Persoanăşi comuniune de Persoane care

enipostaziază aceeaşi natură, pe când creaţia este act, ea rămâne mereu taină şi

revelaţie, pentru că este un act continuu, totdeauna aceeaşi şi mereu altceva.

22 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 404. 23 Pr. Prof. Dr. Ioan Buga, Teologia Enclavelor, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1997, p. 89.

24

Persoana este liberă, pentru că este din pământ iar pământul din nimic, putea

deci, să nu fie şi exista doar în stare de creaţie necontenită, ea apărând la

impactul Cuvântului şi Duhului, cu nimicul şi subzistă în act.

Ca topos, fond, creaţia are Absolutul, nu infinitul, spre care tindem,

absolutul uluitor ce ne invită la o inepuizabilă apropiere. Spaţiu al iubirii lui

Dumnezeu, plin de prezenţa Lui, creaţia suscită mereu întrebări, analize, un

dialog interior şi necesar, purtat între "mintea care reflectă şi lumea care se

revelează şi uimeşte"( Fac. 1, 31).

Creatorul nu face nimic la voia întâmplării, căci la El există totdeauna o

păradigmă divină, o imagine, o raţiune şi o finalitate, o structură internă, o

raţiune divină, aflându se în centrul tuturor lucrurilor din creaţie, acel "logos

spermatikos", numit de Sf. Ap. Pavel "cuvânt viu şi lucrător"( Evr. 4, 12). Nu

oare, de aceea Iacob va defini creaţia în mod global spunându-i Bethel (Casa lui

Dumnezeu) şi nu va sesiza chiar fizica modernă, prin savanţi de talia lui Max

Planck şi Jean Guitton, dincolo de ceea ce primul a numit "zidul lui Planck",

adevărată limită senzorială, un ocean energetic pur, nimicul biblic, din care

Duhul şi Cuvântul au plămădit lumea şi au rămas apoi, prin energiile creatoare

necreate, să o modeleze neîncetat, să o susţină în existenţă şi să o ducă la

desăvârşire?! Dar, prin creaţie, prin lume, înţelegem atât natura, cât şi

umanitatea, când se indică una din acestea, cealaltă este subînţeleasă.

Înainte de a vedea rolul Duhului în creaţie, nu putem să nu spunem că pe

lângă adevărul că lumea a fost creată "ex nihilo", este creată pentru om (scop

antropologic) şi are ca scop, să fie părtaşă la eternitatea, la comuniunea cu

Dumnezeu.

De asemenea, trebuie spus că, lumea este raţională şi pnevmatică (plină de

Duh, de energiile Duhului Sfânt), este diferită de esenţa divină, venind la

existenţă prin voinţa lui Dumnezeu, e creată din iubirea lui Dumnezeu, are un

25

început, este unitară, se desfăşoară în timp şi spaţiu, este spaţiu al dialogului

dintre om şi Dumnezeu, este destinată spiritualizării şi îndumnezeirii. Creatorul

lumii este transcendent ei, după esenţa sa, dar imanent ei după energiile Sale

necreate.

Putem spune că, lumea se află într o relaţie nemijlocită cu Duhul Sfânt,

pentru că de la început lumea are fericirea veşnică prin participare. Actul

trimiterii Duhului ne indică prezenţa lui în ordinea imanenţei, Duhul este

prezent nemijlocit în lume prin energiile Lui creatoare şi proniatoare. Nu

degeaba se spune despre Duhul că este Poetul genial, pentru că ştim că în limba

greacă cuvântul poet vine de la verbul "poieo", care înseamnă "cel ce crează".24

În actul creaţiei, chiar dacă vorbim despre prezenţa şi lucrarea Duhului

Sfânt, nu înseamnă că excludem lucrarea Tatălui şi a Fiului. Mai precis, spunem

că Tatăl a creat lumea prin cele două "braţe ale Sale": Cuvântul şi Duhul. Deşi

vorbim la creaţia lumii de o singură lucrare, a unui singur şi unic principiu

divin, putem vorbi şi de faptul că, e o singură lucrare, dar trei moduri ale

acţiunii, corespunzătoare celor trei Persoane divine, care nu se exclud, ci se

conciliează, ele formând un singur şi unic principiu, ceea ce exprimă atât taina

unităţii, cât şi a diversităţii divine.

Astfel că, se va spune "Tatăl este cauza primă a tot ceea ce este creat, Fiul

este cauza cea nemijlocit creatoare, iar Duhul Sfânt este cauza împlinitoare".25

Actul creator al Tatălui, se săvârşeşte prin Fiul şi se desăvârşeşte în Duhul

Sfânt.

În lucrarea sa, Duhul traduce, pe un plan nou, deplina unitate a Sfintei

Treimi, El este Acela care dă actualitate operei creaţiei, ducând o spre scopul ei

24 Ibidem. 25 Pr. prof. dr. Ioan Moldovan, op. cit., p. 706.

26

final. În creaţie "se reflectă iubirea comună a Tatălui şi a Fiului faţă de Duhul

Sfânt, iar acest lucru înseamnă desăvârşirea de care se bucură făptura".26

Lumea este darul lui Dumnezeu pentru om şi nu poate fi înţeleasă decât în

lumina iubirii Lui. Pentru a vorbi corect despre lucrarea Duhului Sfânt şi

prezenţa Lui în creaţie, trebuie ţinut seama că: sursa eternă a reciprocităţii care

uneşte în acţiunea creatoare care uneşte pe Fiul cu Duhul (cele două "mâini ale

Tatălui"), este simultaneitatea ontologică a naşterii Fiului şi a purcederii

Duhului, de către Tatăl din veci. Al doilea adevărar este că, în actul creaţiei,

Duhul nu trece dincolo de Persoana Fiului, peste care odihneşte, ci revărsându

se în noua ordine de existenţă, duce la desăvârşire o lucrare pe care o are în

comun cu Fiul.

Sfântul Chiril al Alexandriei spune mai plastic că Fiul mâna dreaptă a

Tatălui, iar Duhul este degetul Lui, adică puterea operativă, creatoare a lui

Dumnezeu, în legătură cu creaţia. Ştim că, în Vechiul Testament, noţiunea de

putere, era corelată cu aceea de duh (Fac.1,2; Ps. 103,29) şi în general,

atributele ce le acordă Scriptura lui Dumnezeu se aplică în mod special Duhului

Sfânt.

Vedem că Duhul are o acţiune directă în creaţie, el operând toate lucrurile

lui Dumnezeu, ca "putere şi acţiune naturală a substanţei divine". 27Nu, în

zadar, zice psalmistul: "trimite vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa

pământului"( Ps. 103, 31), căci prezenţa Duhului este chiar viaţa făpturii, este

harul ei natural.

Fără a se confunda cu Dumnezeu, lumea e divină prin întemeierea şi

susţinerea ei, în şi de către Duhul. De aceea vorbim şi despre o creaţie continuă,

căci dacă Duhul nu ar susţine şi conduce creaţia spre desăvârşire, ea s ar

întoarce în nimicul din care a fost creată.

26 Ibidem, p. 707 . 27 Ibidem, p. 708.

27

Este necesar a spune că între Dumnezeu şi făptură nu există o realitate

antinomică, pentru că "Duhul Sfânt, sălăşluind ipostatic în Fiul, se multiplică

printr o liberă condescendenţă, făcând accesibil pe Dumnezeu la o mulţime de

fiinţe create". 28

În lucrarea Sa din Fiul, Duhul se comunică întregii realităţi, întreg în

darurile Sale, rămânând în Sine de neîmpărtăşit, se comunică în diferite moduri

de existenţă, pe care le determină prezenţa Sa. Duhul este prezent în tot ceea ce

există ca principiu de viaţă făcător (Fac. 1, 2).

Vedem că din cuvintele "să fie lumină", care nu reprezintă lumina ca

fenomen optic, fizic, ci lumina divină, înţelegem "să se arate Duhul

Sfânt" .29Duhul dă existenţă materiei, fără a face o prăpastie între ea şi El.

Lumina este cea care stă la baza structurii lumii, nu degeaba în atâtea limbi,

latine de regulă, cuvântul lume vine de la lumină (lumen, lux), lumea, materia

este deci, raţiune plasticizată, energie, este structurată de energiile divine

necreate. Deci, materia este un fapt energetic, logos creator, cuvânt pus în

lucrare, energie creatoare, personală, divină.

Precum poezia, nu este altceva decât punerea împreună şi unirea

cuvintelor, la fel şi materia, creaţia provine din combinaţia şi unitatea de

"calităţi logice" 30.

Duhul dă existenţă materiei într un mod al Său propriu. Poetul este Duhul,

iar materia e poezia. Vorbind despre creaţie, vorbim şi de cel dintâi act al

kenozei Duhului. Despre aceasta au vorbit "cu putere multă", teologi de seamă

ca Sergiu Bulgakov, Alexandre Schmemann şi Vladimir Lossky, văzându o ca

retragere în umbră a Duhului, care nu şi arată propriu chip, până şi numele Său

fiind de negrăit. "În creaţie, lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului, rămâne

28 Ibidem, p. 710. 29 Ibidem, p. 711. 30 Christos Yannaras, op. cit., p. 55.

28

limitată, căci trimiţând pe Duhul prin acel fiat creator, Tatăl reţine puterea şi

plinătatea Duhului prin însăşi faptul că se manifestă în timp, în devenire". 31

Paul Florensky vorbeşte despre faptul că frumuseţea lumii, a creaţiei, dă

mărturie despre prezenţa şi lucrarea Duhului în ea, ea fiind şi un criteriu al

adevărului: "frumuseţea este semnul prezenţei şi lucrării Duhului în lume, ba

chiar mai mult, frumuseţea este un criteriu al adevărului, criteriul adevărului

celui mai profund, celui mai fundamental". 32Duhul este Acela care face

legătura între Dumnezeu şi protorealitatea existenţei, în care sunt sădite

"seminţele Logosului".

Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre prezenţa Duhului în creaţie spune

despre: "maternitatea Lui", ca un sân în care se concep chipurile lumii acesteia,

Duhul începând procesul de transfigurare a materiei "netocmite şi goale", de

introducere a ei în ordinea spirituală. Astfel că, aspiraţia către cele spirituale a

omului, are surse misterioase în actul creaţiei lumii materiale, neapărând

spontan.

Legătura nemijlocită cu Creatorul, a creaţiei, se face prin energiile divine

necreate, ca o legătură vie, profundă şi dinamică. Aşa cum le a interpretat

Vladimir Lossky din opera lui Maxim Mărturisitorul, raţiunile divine, logosurile

existenţei, ce aparţin Logosului, cum apar în ordine logică, sunt energiile

Duhului.

De fapt, pentru a fi mai explicit, pot spune că Logosul divin îşi imprimă

propria imagine în lucruri, prin Duhul Sfânt. De aceea, Acesta din urmă este

adesea numit "ungere" sau "pecete", El pecetluind cu prezenţa Sa toate

realităţile lumii create. 33

31 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 405. 32 Paul Florensky, Iconostasul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 125. 33 Sf. Vasile cel Mare, apud Pr. prof. dr. Ioan Moldovan, op. cit., p. 711.

29

Raţiunile Logosului, dobândesc o formă, determină apariţia fiinţei create,

doar prin intervenţia Duhului în existenţă. Oare, nu afirma Sfântul Vasile cel

Mare că "Duhul are raţiunea formei, El fiind artistul cel mare, forma

formelor ?" Iar Sfântul Irineu de Lyon spunea: "Cuvântul este cel care dă

lucrurilor subzistenţa, iar Duhul cel care le dă forma şi frumuseţea".34 Ca

strălucire a Fiului, Duhul Sfânt comunică creaturii chipul Fiului. Şi nu fără rost

spunea Sergiu Bulgakov că "frumuseţea lumii este lucrarea Duhului Sfânt,

Duhul frumuseţii care dă bucuria existenţei".35

Frumuseţea este o reflectare a prezenţei lui Dumnezeu în lume, a Duhului

Sfânt, ea este un chip prealabil al Împărăţiei lui Dumnezeu. Atunci când

recunoaştem că harul natural este universal, nu facem altceva decât să

recunoaştem prezenţa lucrării efective a Duhului Sfânt în lume.

Prin afirmaţia că Duhul este prezent în dezvoltarea continuă a lumii,

înţelegem că dezvoltarea e sinonimă cu viaţa. În lucrarea continuă a Duhului,

înţelegem şi susţinerea în existenţă a tot ceea ce există, dar şi puterea creatoare

internă, comunicată de El.

Şi vedem acestea din cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, care spune că

Tatăl crează şi înnoieşte toate lucrurile prin Cuvântul în Duhul Sfânt. Duhul

impulsionează şi atrage creaţia mereu, El dă un scop făpturii: desăvârşirea.

Condiţia dezvoltării creaţiei, a nedistrugerii ei de fapt, căci orice nedezvoltare

duce la distrugere, este prezenţa Duhului în ea.

Duhul, prin energiile Sale necreate, participă, împreună cu aspiraţiile

făpturii, la desăvârşirea existenţei, energiile fiind legate de El, pentru

totodeauna, de realităţile din timp şi spaţiu.

Duhul, care este principiul vieţii, dinamismul ei, El care nu acceptă

stagnarea, face Creaţia să fie într o necontenită desăvârşire, în progres. Prin

34 Ibidem, p. 712. 35 Ibidem

30

Cincinzecime, ca act personal al Duhului, se revarsă energiile îndumnezeitoare,

în lume, este o nouă îmbogăţire a creaţiei de acestea, este de fapt o reînoire

perpetuă a creaţiei.

Înnoirea lumii, înseamnă un avânt al făpturii din, pentru şi mai presus de

sine, astfel încât creaţia atinge propria ei adâncime, dar şi se ridică până la

întâlnirea cu o nouă revărsare a energiilor Duhului Sfânt, care îi iese în

întâmpinare, venind de sus. 36

Noutatea este o lucrare orientată către viitor, vesteşte pe Dumnezeu, care

intervine în vederea desăvârşirii lumii.

4. Duhul Sfânt – Domnul de Viaţa Făcătorul

După învăţătura creştină, însuşirea specială de creator revine Tatălui

Ceresc, ceea ce s-a precizat şi în Art. 1 din Simbolul de Credinţă.

,,Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, făcătorul cerului şi al

pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute”, cu toate că la creaţie au

participat toate persoanele treimice. Astfel Sfântul Evanghelist Ioan spune

despre Dumnezeu Fiul: ,,Toate prin El (Fiul-Cuvântul) s-au făcut şi fără El

nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”, iar despre Duhul Sfânt Moise scrie în

36 Ibidem.31

Cartea Facerii: ,,Şi pământul era netocmit şi gol şi Duhul lui Dumnezeu se purta

pe deasupra apelor”37

Doctrina creştină îl consideră pe Dumnezeu-Tatăl-Creatorul lumii, care

după expresia unora dintre Sfinţii Părinţi a adus totul la existenţa prin Fiul în

Duhul Sfânt.

Învăţătura creştină ne spune că Dumnezeu a creat lumea din nimic, căci

însuşi termenul “a crea,,(în ebraică BARA) prin care se arată activitatea lui

Dumnezeu în raport cu Lumea, înseamnă a aduce ceva de la nefiinţă la

existenţă.

Această învăţătură despre creaţie întemeiată pe Revelaţie este specifică

religiei creştine şi celei mozaice deoarece îşi are temeiul atât în Noul Testament

cât şi în Vechiul Testament. După învăţătura creştină Lumea a fost creată de

Dumnezeu prin manifestarea voinţei Sale, din nimic, prin cuvântul Său ,,El a zis

şi s-a făcut “, “El a poruncit şi s-a zidit “(Psl. 148,5)

Ea are un început şi va avea un sfârşit, deci ea nu este veşnică. Lumea este

creată

în timp, sau mai exact deodată cu timpul, iar Dumnezeu există din

veşnicie , dinaintea timpului. Aceste adevăruri le exprimă Psalmistul care spune

,,Dintru început Tu Doamne ai intemeiat pământul şi lucurile mâinilor Tale sunt

cerurile. Acelea vor pieri iar Tu vei ramâne şi toate ca o haină se vor învechi şi

ca pe un veşmânt le vei schimba şi se vor schimba. Dar Tu acelaşi eşti şi anii

Tăi nu se vor împuţina ,,(Ps. 101, 26;28 )38

Dumnezeu a creat Lumea potrivit planului pe care L-a gândit din

eternitate, în care se cuprinde raţionalitatea generalaă a celor create cu toate

genurile şi speciile lor particulare, concepute în mod unitar. Există o raţiune

37 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă. Vol. II, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1997, p. 350. 38 Ibidem.

32

generală a lumii cu toată varietatea de genuri, o unitate a fiecaruia dintre genuri

cu toata varietatea de specii.

Însă, unitatea cea mai accentuată şi mai misterioasă a subiectului uman,

datorită caracterului sau spiritual. Acest plan general al lui Dumnezeu cu

caracter supranatural se oglindeşte în raţiunile naturale, plasticizate ale

lucrărilor prin lucrarea creatoare a lui Dumnezeu .

După cum arată Parintele Stăniloae: ,,Lumea a fost creată şi s-a dezvoltat

prin dirijarea exercitată de Dumnezeu asupra energiilor ei componente potrivit

gândirii Sale veşnice, până ce, printr-o lucrare specială a lui Dumnezeu, a fost

format atât organismul biologic al omului, cât şi sufletul lui raţional ca fiind

zidit după Chipul Creatorului şi investit cu puterea harului necreat, prin suflarea

lui Dumnezeu”.

Căci creaţia nu este întreagă până ce Dumnezeu nu-i descoperă sensul ei

în om. Omul apare numai la sfârsit , pentru că el are nevoie de toate cele

anterioare, iar cele anterioare nu-şi au sensul decât în om.39

Omul este un microcosmos care rezumă în el întreaga creaţie, dar este şi

un micro-theos, fiindcă are în el puterea lui Dumnezeu de a înveşnici creaţia

împreună cu Ziditorul său. Acest plan veşnic al lui Dumneze a devenit realitate

văzută după vrerea Tatălui, prin lucrarea logosului Duhul Sfânt.

Cartea Facerii ne spune că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, că

pământul era netocmit şi gol şi că deasupra adâncului, Duhul lui Dumnezeu se

purta peste ape (FAC 1, 1-3). Există o mare diferenţă între apa actuală şi apa

originară, de la nceputul creaţiei. Părintele Stăniloae spune că: ,,Apa originară

din Biblie – era o energie indefinită, neluminată de nici o determinare, dar într-o

mişcare universală nesolidificată în nici un fel, având în ea, prin creaţie,

raţiunile tuturor formelor de existentă create şi susţinute după chipul raţiunilor

Logosului creator şi conservator. Duhul dumnezeiesc reprezentând aceeaşi 39 Ibidem, p. 351.

33

fluiditate pe plan spiritual; face ca apa originara să actualizeze formele înscrise

în ea virtual, prin actul creator al Logosului în forme care arată în ele în mod

definit chipurile raţiunilor Logosului. Duhul desăvârşeste astfel creaţia înfiinţată

de Logos.

Duhul Sfânt cu fluiditatea lui, unit cu fluiditatea acelei ape originare este

forţa de formare continuă a existenţelor, definite de toate gradele. Din lucrarea

Duhului Sfânt asupra apei au luat fiinţă în Fiul (COL. 1, 16 ) toate formele

definite de existentă creată la începutul lumii, iar omul a fost creat în mod

special cu vrerea Tatălui, după chipul Fiului, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Omul este ultima şi cea mai de seama dintre creaturile pământeşti, el este

încheierea şi coroana creaţiei. După natura lui dublă, trup material şi suflet

spiritual, omul aparţine şi lumii materiale şi celei spirituale el aflându-se la

întretăierea şi constituind o împreunare a acestora, un microcosmos, chip al

lumii celei mari, al macrocosmosului40. Astfel, atât prin structura sau constituţia

fiinţei lui, cât şi prin demnitatea sa şi rostul lui în lume, omul este ridicat de la

început, deasupra tuturor celorlalte făpturi pământeşti. El reprezintă

încununarea creaturilor şi punctul de întâlnire al celor două lumi, cea materială

şi cea spirituală.

5. Lucrarea Duhului Sfânt în actul creării omului

Prezenţa activă a Duhului în creaţie ne descoperă semnificaţia omului,

căci omul ca parte a creaţiei, dar şi ca îndrumător al ei, ca preot al creaţiei, este

cel ce poate revela cel mai mult prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt, El al cărui

trup "este templu al Duhului Sfânt",

Lumea a fost creată pentru om, ca spaţiu de existenţă a lui şi ca spaţiu de

dialog cu Dumnezeu, ca loc de îndumnezeire a omului. Omul recapitulează în 40 John Mayendorff, Teologia Bizantină, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1996, p. 180.

34

sine toate elementele şi valorile universului (Grigorie de Nyssa), el este un

microcosmos, punte de legătură între cele văzute şi cele nevăzute, ca alcătuit

din suflet şi trup.

Importanţa deosebită a omului este dată de faptul că el este o culme a

existenţelor create, făcut de Dumnezeu printr un act special. El este cel care are

ca scop şi misiune spiritualizarea lumii, odată cu îndumnezeirea sa, el trebuind

să umanizeze natura. 41

Omul a fost creat după chipul Fiului, dar cel ce a sculptat acest chip în om,

este Duhul, Marele Artist, desvăvârşitul iconar. În funcţie de relaţia cu Logosul,

omul este el însuşi logos al lumii, iar prin energiile necreate, care stau la baza

fiinţei sale, ca parte constitutivă a sa, este în relaţie nemijlocită cu Duhul, cu

harul şi darurile Sale. Harul este viaţa vieţii sale, este constitutiv naturii omului,

Duhul este interior omului, prin creaţia acestuia, după chipul lui Dumnezeu, tot

El este Cel ce dă omului puterea să ajungă de la chip la asemănarea cu

Dumnezeu.

Deci Duhul este principiul spiritual al omului ca persoană, al comuniunii

interpersonale şi temeiul unităţii umanităţii. Chiar viaţa veşnică este pentru om

cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Desăvârşirea omului,

îndumnezeirea sa, nu este altceva decât transfigurarea lui prin Duhul, umplerea

lui de către Acesta.

Căderea în păcat a omului a afectat şi starea creaţiei, care suferă şi ea din

pricina păcatului; omul care trebuia să o ghideze către Dumnezeu, din cauza

păcatului şi a neglijat scopul, creaţia a început să-l stăpânească pe el, omul

păcătos, devenind astfel o creaţie instrument diabolic.

De aceea, la sărbătoarea Epifaniei, se exorcizează cosmosul, al cărui

element de bază este apa, considerată refugiu pentru diavol. Demonicul din

natură, este decăderea ei din scopul şi orientarea originară. 41 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 351.

35

Ea, creată foarte bună şi frumoasă, de la început de către Dumnezeu, a

devenit o temniţă şi o tentaţie permanentă pentru om, prin care: "prinţul acestei

lumi îşi statorniceşte propria împărăţie a morţii". 42

Astfel că, sfinţirea firii implică demistificarea ei, aşezarea din nou în

relaţia ei adevărată cu Dumnezeu şi cu omul, a proclama domnia lui Dumnezeu

asupra Cosmosului.

Rolul omului în creaţie este dat de calitatea lui de chip al lui Dumnezeu,

având menirea asemănării, deci un microcosmos dinamic. El poate să şi

îndeplinească rolul de stăpân şi de călăuzitor al creaţiei spre scopul ei, după

căderea în păcat, pentru că Hristos l a restaurat, l a eliberat de sub stăpânirea

diavolului şi a determinismului mecanicist natural, prin opera Sa

răscumpărătoare, adică prin Întruparea, prin Patimile, Moartea, Înălţarea,

Învierea şi Şederea de a dreapta Tatălui, a Sa.

El, Adam cel Nou, ne a arătat că accidentul păcatului poate fi depăşit. Prin

umanitatea Sa îndumnezeită ne trimite nouă efluvii de har, care să ne ajute în

misiunea noastră de a ajunge la îndumnezeirea noastră şi umanizarea naturii.

Omul reuneşte în sine toate aspectele inteligibile şi sensibile ale creaţiei, el

are rolul de a face această unitate cât mai desăvârşită, mai ales după căderea în

păcat, când forţele diviziunii şi ale dezintegrării sunt active în creaţie.

De aceea, omul trebuie să depăşească toate polarităţile: Dumnezeu şi

creaţia, inteligibilul şi senzorialul, cerul şi pământul, paradisul şi infernul,

bărbatul şi femeia. 43

Acestea au fost depăşite de Hristos, Cel în care creaţia îşi regăseşte

comuniunea cu Creatorul şi armonia ei internă. Omul îşi păstrează demnitatea

de stăpân al întregii creaţii, în măsura în care ia parte la viaţa şi mărirea

42 John Mayendorff, op. cit., p. 181. 43 Maxim Mărturisitorul apud pr. prof. dr. Ioan Moldovan, op. cit., p. 727.

36

Creatorului. În creaţie străluceşte chipul lui Dumnezeu prin om: "ochiul

spiritual al creaţiei". 44

Creat creator de către Dumnezeu, el poate participa activ la continuarea

creaţiei, la împlinirea vocaţiei sale prin cunoaşterea şi aprofundarea valorilor ei,

prin actualizarea acestor valori pentru desăvârşirea ei, prin tot ceea ce face

pentru sfinţirea naturii, dar şi prin operele de artă, prin eficicarea păcii în lume,

prin lupta pentru unitatea creştinilor sau prin urmaşii săi, prin tot ceea ce

participă la progresul spiritual, la desăvârşirea umană, prin apropierea şi viaţa în

Dumnezeu prin Duhul Sfânt.

Odată cu crearea lumii, în plenitudinea potenţială, Duhul a sădit energiile

Sale divine necreate, ca nişte raţiuni active, care se îndreaptă spre realizări

viitoare, nelimitate, cu acestea omul trebuind să intre în relaţie şi să schimbe

continuu creaţia.

În creaţie, omul este chemat să fie colaborator al Duhului, căci el a fost

trezit la viaţă divină, ca făptură, prin duhul dat de Dumnezeu bulgărelui de

pământ.

Astfel că, actul prin care, el cel creat creator, transformă, umanizează şi

spiritualizează natura, este un act de unire a spiritului cu materia sau, mai bine

zis, a activării potenţelor spirituale ale materiei, a trezirii spiritului din materie.

44 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 351. 37

Capitolul II :

Duhul Sfânt în Vechiul Testament

După căderea în păcat, în vremea marii pedagogii, a Providenţei

restauratoare, Duhul Sfânt este Acela care mai întâi trezeşte şi apo accentuează

nostalgia paradisului, ne aminteşte destinul, ca o nelinişte care frământându ne,

vrea să ne smulgă propriei suficienţe.

Întreaga istorie a lui Israel, ne arată acţiunea providenţială a Duhului care

vorbeşte "celor cu inima împietrită", cu care El s a logodit în pustiu şi care i

descoperă cuvântul Său prin prooroci.

Duhul coboară asupra profeţilor, inspirându i şi întărindu i, deschide

inimile cântăreţilor şi paslmiştilor, ghidând pe Israel. În lumina Duhului, istoria

profană devine istorie sfântă.

38

1. Învăţătura despre Sfânta Treime în Vechiul Testament

Credinţa într-o Treime găsim în hinduism, pasism, daoism, la vechii

babilonieni, egipteni, etc.

Învăţătura despre Sfânta Treime a fost indicată în linii generale în

Vechiul Testament, dar descoperirea ei avea să fie realizată de Însuşi Fiul lui

Dumnezeu. Având în vedere faptul că Vechiul Testament este „călăuză spre

Hristos”(Galateni 3, 24), umbră şi preînchipuire a celui nou, această învăţătură

nu este expusă în paginile acestuia într-un mod limpede. Acest lucru are însă şi

o explicaţie plauzibilă. Este cunoscut faptul că poporul ales era înconjurat de

numeroase popoare politeiste, iar înclinaţia acestuia de a cădea în politeism şi

idolatrie era foarte mare. Dacă li s-ar fi revelat că în Divinitate sunt trei

persoane, israeliţii le-ar fi luat drept trei Dumnezei. Tocmai de aceea,

Dumnezeu în înţelepciunea Sa nu a dorit ca poporul Său ales să posede o

cunoştinţă cu totul lămurită despre Sfânta Treime pentru ca acesta să nu

găsească un pretext să se închine la mai multe zeităţi.

Dogma Sfintei Treimi este cunoscută doar în parte în Vechiul Testament,

iar misterul Sfintei Treimi este redat prin anumite expresii umbrite şi

enigmatice, pe care, fără lumina ce o aruncă asupra lor Noul Testament, nu

le-am fi putut înţelege ca referindu-se la Sfânta Treime. Sfinţii Părinţi văd

în paginile Vechiului Testament aluzii la dogma Sfintei Treimi.

În perioada Vechiului Testament, Dumnezeu s-a descoperit şi ca Treime

de persoane, dar acest lucru l-a făcut într-un mod indirect şi neclar, deoarece

aceasta este perioada de pregătire a mântuirii. Cu toate acestea, în paginile

Vechiului Testament sunt presărate şi unele mărturii care se referă la Persoanele

Sfintei Treimi. În unele locuri se face referire la o pluralitate în Dumnezeu, în

altele este vorba de teofanii sau descoperiri în care Dumnezeu Se arată ca fiind

39

trei Persoane, iar în altele, Persoanele Sfintei Treimi sunt numite cu nume

diferite.

De obicei locurile din Vechiul Testament în care dogma Sfintei Treimi

este prefigurată sunt mai întâi cele din prima carte a Vechiului Testament,

Facerea. Aici ni se relatează că Dumnezeu vorbeşte despre Sine la plural: „Să

facem pe om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1,26); „Iată Adam s-a

făcut ca unul dintre Noi cunoscând binele şi răul” (Facere 3, 22); „Veniţi, dar,

să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor” (Facere 11,7). O indicaţie mai

directă a Sfintei Treimi ne este expusă în cartea Facerii în cadrul teofaniei de la

stejarul Mamvri (Facere cap. 18). Aici patriarhul Avraam ne este prezentat ca

fiind cel care a văzut trei bărbaţi cărora li S-a închinat şi li S-a adresat ca şi cum

ar fi fost unul singur.

Existenţa mai multor Persoane în Dumnezeu Cel Unul mai este indicată

şi în alte texte ale unor cărţi vetero-testamentare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este

Domnul Savaot” (Isaia 6,3), binecuvântarea levitică (Numeri 6, 24-26), etc.

De asemenea, Vechiul Testament conţine şi texte în care Persoanele

Sfintei Treimi sunt prezentate separat. În acest sens există unele relatări cu

privire la Cuvântul lui Dumnezeu şi la Duhul lui Dumnezeu.

Cu privire la dogma Sfintei Treimi, putem spune că Vechiul Testament

conţine urme ale ei, pe care dogmatiştii le împart de obicei în trei grupe:

Locuri care arată existenţa în Dumnezeu a mai multor persoane (Facere

1,26; 3,22; 11,7 etc.);

Locuri care indică Treimea persoanelor într-un singur Dumnezeu (Facere

18,1-3; Isaia 6,3 etc.);

40

Locuri care prezintă separat personalitatea şi divinitatea fiecărei persoane

din Sfânta Treime (despre Fiul lui Dumnezeu – Psalmul 2,7; 106,20 etc.; despre

Duhul Sfânt – Psalmul 32,6; Iov 33,4 etc.).45

Învăţătura despre Sfânta Treime reliefată în linii generale va fi descoperită

într-un mod deplin de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus

Hristos.

În Noul Testament locurile în care Persoanele Sfintei Treimi sunt

prezentate fie separat, fie împreună sunt numeroase. Aceste locuri ne ajută într-

o oarecare măsură să înţelegem şi să admitem prin credinţă misterul lui

Dumnezeu Cel unul în fiinţă, dar întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

2. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Vechiul Testament

Vechiul Testament îl arată pe Duhul orientat spre un ţel mult mai precis.

Aici El nu se mulţumeşte să sufle anarhic, ci călăuzeşte, întăreşte, îndreaptă şi

orientează. Este înţelept, ştie ce vrea, este individual, fulgerător şi spectaculos,

căci coboară asupra conducătorilor israeliţi, judecători sau regi. Coboară mereu

asupra unui om, într un anumit moment şi pentru o faptă de vitejie răsunătoare,

în folosul întregii naţiuni.

În Cartea Judecătorilor, vedem că aceştia sunt purtaţi de Cuvântul şi de

Duhul într o izbucnire neaşteptată, greu de stăpânit. "Duhul Domnului a coborât

peste Jeftae. El a străbătut ţinutul Galaad şi pe cel al lui Manase... şi a pornit

împotriva amoniţilor" (Jud. 11, 29).Gedeon reuşeşte cu puţini oameni să câştige

45 Magistrand Mircea Basarab, „Dogma Sfintei Treimi în Vechiul Testament”, în „Ortodoxia”, anul XII, nr. 4, 1960, p. 570.

41

o victorie, Samson sfâşie un leu şi distruge un templu păgân. Duhul coborât

peste judecători săvârşeşte toate aceste fapte de vitejie.46

La fel se întâmplă şi cu unii regi israeliţi ca Saul la început, sau David

marele rege evreu, care ucide fiare sălbatice sau învinge pe înfricoşătorul

Goliat. De câte ori Duhul însufleţeşte pe David, acesta face fapte mari, demne

de a fi consemnate în scris spre perpetuă amintire. Duhul face din oameni simpli

eroi ai lui Israel şi colaboratori ai Proniei în planul conducerii israeliţilor în

istorie şi pe drumul spre venirea lui Mesia. Duhul face eroi, dar şi înţelepţi cu

inima ca Solomon, care după ce a edificat templul, Duhul i a dăruit o "inimă

supusă".

În vremea marilor profeţi, Duhul se va interioriza tot mai mult, aceştia nu

săvârşesc fapte strălucite ca regii sau judecătorii, din când în când, abia dacă

mai sfarmă un ulcior, un jug sau îşi sfâşie veşmintele, acestea fiind fapte

simbolice, profetice sau inspirate. Duhul nu se mai manifestă fizic, ci alege

calea care duce la inimă.

Însufleţeşte oameni cărora le încredinţează un mesaj moral, un reproş sau o

plângere. Nu mai sunt învinse fiare sau duşmani, ci este "zdrobită" inima

împietrită şi rea. De fapt, profeţii nici nu mai au nevoie "de braţ puternic", ci de

rezistenţă interioară. "Eu te am făcut astăzi cetate tare, stâlp de fier şi zid de

aramă pentru toată ţara" (Ier. 1, 18).

Dar tot prin prooroci, Duhul trimite evreilor făgăduinţe şi cuvinte de

mângâiere (Iez. 26, 26). La Isaia şi Jezechiel, "manifestarea pnevmatică se

precizează ca teologia Duhului".47 Darul profeţiei, manifestat la cei aleşi ca o

prezenţă excepţională a Duhului şi a Cuvântului, proclamă o revărsare a

Duhului pentru naţiune şi pentru fiecare în parte. Prezenţa Duhului, unită cu cea

46 Ibidem. 47 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 22.

42

a Cuvântului, se uneşte în mesianismul biblic. Prin aleşii săi, Duhul sfinţeşte tot

poporul şi pe fiecare profet în parte.

Mesia va împlini dreptatea chiar de aici de pe pământ, va putea urma

Cuvântul legii date lui Moise, pentru că Duhul Domnului odihneşte peste El (Is.

61, 1).

De aceea, El va aduce mântuire neamurilor şi va instaura Împărăţia Sa. În

Vechiul Testament există o strânsă legătură între Duhul şi Cuvântul, pe de o

parte realitatea Cuvântului trebuie susţinută de Duh: profetul dă mărturie prin

Cuvânt pentru că este însufleţit de Duhul, iar pe de altă parte Duhul are nevoie

de Cuvânt, pentru că singur rămâne invizibil, doar prin Cuvânt poate fi

recunoscut şi confirmat, doar prin aceasta lucrarea cuvântului nu riscă să

rămână obscură. Duhul fără Cuvânt este mort, Cuvântul fără Duh nu are viaţă.

Duhul este o putere abundentă, care vine de la Dumnezeu şi stabileşte o

relaţie între infinit şi finit şi exterioară nu doar interioară.

Duhul este puterea creatoare şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu, forţă

activă a istoriei. Treptat, către epoca Noului Testament, Duhul îşi revelează

chipul, vine să se arate ca Duh de docilitate care nu mai acţionează asupra

muşchilor, ci inspiră inima.

Astfel că, acţiunea Sa devine mult mai tăcută, mai ascunsă dar şi mai

puternică. Căci cine poate stăpâni o inimă omenească ? Sau cine o poate face să

se convertească ? De acum, Duhul va fi destinat tuturor oamenilor, deşi într un

anumit sens, ca susţinător universal al vieţii, toată lumea îl are. "Atunci Voi

vărsa Duhul Meu peste tot trupul"( Ioel 3, 1).

3. Sensurile cuvântului ,,Duh” în Vechiul Testament

43

Deşi Vechiul Testament reliefează în mod vizibil pe Dumnezeu Tatăl, iar

pe Dumnezeu Fiul îl propovăduieşte indirect prin intermediul profeţilor, totuşi

sunt şi unele locuri în care se vorbeşte despre Duhul Sfânt.

În cărţile Vechiului Testament cuvântul „duh” nu desemnează doar pe cea

de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. Astfel, în paginile Vechiului Testament

cuvântul „duh” are mai multe sensuri. De asemenea, Sfinţii Părinţi evidenţiază

acest lucru afirmând că, prin cuvântul „duh” trebuie să înţelegem:

Sufletul omului;

Lumea îngerilor;

Vântul, adierea;

Duhul Sfânt.

În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei spune în „Catehezele” sale: „Şi

îngerul se numeşte duh; sufletul nostru se numeşte duh; însuşi vântul care suflă

se numeşte duh; şi demonul vrăjmaş se numeşte duh”.48 În continuare, Sfântul

Chiril al Alexandriei recurge la texte din cărţile vetero-testamentare pentru

fiecare sens al cuvântului „duh”.De asemenea, Sfântul Atanasie cel Mare, în

Epistola I către Serapion spune că, în general când în Sfânta Scriptură a

Vechiului Testament este folosit cuvântul „duh” fără articol sau fără vreunul din

adaosurile „Sfânt”, „al Tatălui”, „al Meu”,etc., nu este vorba de Duhul Sfânt. Ca

şi Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Atanasie prezintă textele scripturistice

în cadrul cărora cuvântul „duh” are sensul de: duhul omului şi suflare de vânt.49

A.„Duhul” – sufletul omului

48 Sfântul Chiril al Alexandriei, „Cateheze”, traducere de Pr. D. Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1945, pp. 444-445. 49 Sfântul Atanasie cel Mare, „Scrieri, Partea a II-a, Epistola I către Serapion”, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P. S. B., nr. 16, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 31.

44

Sfânta Biserică ne învaţă că omul este o fiinţă dihotomică, adică este

alcătuită din două elemente: trup material şi suflet spiritual. Cartea „Facerii”

descrie creaţia omului arătând că trupul acestuia este luat din pământ, iar

sufletul provine de la Creatorul său: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână

din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul

fiinţă vie”(Facere 2,7).

În limba ebraică trupul omului este numit „basar” şi mai rar „beten”, iar

sufletul sau duhul acestuia este numit „ruah”, „nefes” şi metaforic „lev”.50

Vechiul Testament conţine numeroase locuri în care „duhul” nu este

altceva decât sufletul omului:

„Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă (duh) în nările lor, au

murit” (Facere 7,22); „În sfatul lor să nu intre sufletul (duh) meu şi în adunarea

lor să nu fie părtaşă slava mea…” (Facere 49,6); „Păzeşte-te şi îţi fereşte cu

îngrijire sufletul tău, ca să nu uiţi acele lucruri pe care le-au văzut ochii

tăi”(Deuteronomul 4,9); „În mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai

Doamne, Dumnezeul adevărului”(Psalmul 30,5); „Noaptea în inima mea

gândeam şi se frământa duhul meu” (Psalmul 76,6); „Adusu-mi-am aminte de

Dumnezeu şi m-am cutremurat; gândit-am şi a slăbit duhul meu” (Psalmul

76,3); „Lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce”(Psalmul

103,30); „Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ”(Psalmul 145,4), etc.

„Duhul” despre care textele amintite anterior fac referire nu este altceva

decât sufletul omului, care îi dă acestuia posibilitatea să fie în legătură cu

Părintele Ceresc şi cu lumea spirituală51.

B. ”Duhul”- îngerii

50 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Editura Sophia, Bucureşti, 2004, p. 131. 51 Ibidem.

45

Un alt sens al cuvântului „duh”este acela de fiinţă spirituală,înger. Sfânta

Biserică ne învaţă că îngerii sunt fiinţe spirituale şi nemuritoare,personale şi

raţionale. Deşi în relatarea biblică a creaţiei nu mi se spune anume când am fost

creaţi îngeri,totuşi acest este cuprins în primul verset al Sfintei Scripturi:”La

început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”(Facerea1,1).

Sfinţii Părinţi ne spun că prin cuvântul „cer”trebuie să înţelegem lumea

îngerilor sau a duhurilor,iar prin cuvântul „pământ” trebuie să înţelegem lumea

materială pe care Dumnezeu a creat-o „din nimic”în şase zile. Din interpretarea

Sfinţilor Părinţi trebuie să înţelegem că îngeri este afirmată în numeroase locuri.

Pentru aceste fiinţe spirituale cărţile vetero-testamentare întrebuinţează două

denumiri:cea de îngeri şi cea de duhuri.

Psalmistul David vorbeşte despre „duhuri”,adică despre îngeri în Psalmul

1O3 : „Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de

foc”(Psalmul103,5).

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament îngerii ne sunt prezentaţi ca

fiind de două feluri: buni şi răi. Dacă îngerii buni împlinesc poruncile lui

Dumnezeu în lucrarea mântuirii şi mijlocesc pentru om,cei răi îl îndepărtează pe

acesta de Părintele Ceresc şi de drumul care duce la mântuire.

La fel ca şi îngerii buni,îngerii răi sunt numiţi în paginile Vechiului

Testament „duhuri”: „După aceea a trimis Dumnezeu un duh rău între Abimelic

şi între locuitorii Pichemului”(Judecători 9,23); „Să poruncească dar domnul

nostru slugilor sale care sunt înaintea ta şi să caute un om iscusit la cântarea din

harpă şi când va veni asupra ta duhul cel rău trimis de la Dumnezeu atunci

acela,cântând cu mâna sa ,te va linişti”.(1 Regi 16,16); „Iar a doua zi s-a

întâmplat de a căzut duhul cel rău de la Dumnezeu asupra lui Saul”(1

Regi18,1O),etc.52

52 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 370.46

C. „Duhul” –vânt, suflare de vânt, adiere

Cuvântul „duh”sau ruah în limba ebraică are şi sensul de suflare de vânt.

Sfântul Atanasie cel Mare vorbind despre sensurile pe care cuvântul „duh” le

are în Vechiul Testament,spune că prin „duhul” trebuie să înţelegem şi suflările

„duhurile” vânturilor. Aşa, în Facere:”Şi a adus Dumnezeu suflare pe pământ şi

s-au zvântat apele”(Facerea 8,1).Iar Iona: Şi Domnul a ridicat vânt (duh) peste

mare şi s-a făcut furtună cumplită”(Iona 1,4). Iar în Psalmul 1O6 s-a scris: „Şi a

zis şi s-a pornit vânt (duh) furtunos şi s-au înălţat valurile mării”(Psalmul

1O6,25). Iar în Psalmul148 se spune: „Lăudaţi pe Domnul cei de pe pământ,

balaurii şi adâncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa, vântul (duhul) furtunii,

care împliniţi cuvântul Lui”(Psalmul 148,7-8)53.

Ca o concluzie putem afirma că în Vechiul Testament «Cuvântul „duh”

(ruah, pneuma, spiritus) desemnează: mişcarea aerului, vântul, briza, furtuna, o

suflare violentă, puternică, de temut, în măsură să doboare sau să ridice, sau o

adiere uşoară, abia simţită prin foşnetul frunzişului».54

D. „Duhul” – Duhul Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi

Dintre toate sensurile cuvântului „duh” întâlnite în paginile Vechiului

Testament, cel mai des întrebuinţat este cel care desemnează pe cea de-a treia

Persoană a Sfintei Treimi, Duhul Sfânt. Deşi Vechiul Testament îl prezintă în

mod deosebit pe Dumnezeu Tatăl şi într-un mod ascuns pe Dumnezeu Fiul,

totuşi în paginile sale se fac referiri şi la cea de-a treia Persoană a Sfintei

Treimi.

53 Sf. Atanasie cel Mare, op. cit., p. 31. 54 Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 371.

47

În cărţile Vechiului Testament, Duhul lui Dumnezeu, adică Duhul Sfânt

este numit Ruah Yahweh sau Ruah Elohim, iar în unele pasaje este numit şi

Ruah Kodes Yahweh, adică „Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”.55 În Vechiul

Testament Duhului Sfânt i s-au dat mai multe numiri: Duh, Duhul lui

Dumnezeu, Duhul Sfânt, Duhul Domnului, Duhul Meu, Duhul Tău, etc.

„Duhul” – „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas

mare ca de tunet…” (Iezechiel 3,12);

„Dulul lui Dumnezeu” – „Întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui

Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere I,2). Alte locuri în care se

vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu, adică de Duhul Sfânt sunt: Isaia 11,2; Iov

33,4, etc.;

„Duhul Sfânt” – „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l

lua de la mine” (Psalmul 50,12); Isaia 63,10; „Duhul Domnului” – „Duhul

Domnului este pentru Mine…” (Isaia 61,1), Iezechiel 11,5, etc.;

„Duhul Meu” – „Pus-am peste El Duhul Meu şi El va propovădui

popoarelor legea Mea” (Isaia 42,1), Isaia 30,1; Iezechiel 36,27, etc.;

„Duhul Tău” – „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde

voi fugi?” (Psalmul 138,7); Psalmul 142,10, etc.

Iată că în paginile Vechiului Testament întâlnim numeroase texte care

vorbesc despre Duhul Sfânt. Însuşi cuvântul „Duh” desemnează pe cea de-a

treia Persoană a Sfintei Treimi. În acest sens Origen afirma în lucrarea sa

„Despre principii” următoarele: „Câţiva din predecesorii noştri au băgat de

seamă că,pretutindeni în Noul Testament unde Duhul e amintit fără adjectiv,

trebuie înţeles că e vorba despre Duhul Sfânt. De pildă: „Roada Duhului este

dragostea, bucuria, pacea…” (Galateni 5,22). Această observaţie vedem că e

55 Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 102.48

valabilă şi în Vechiul Testament. De pildă: „Care a dat suflare poporului de pe

el şi Duh celor ce umblă pe întinsul lui” (Isaia 42,5).56

În Epistola I către Serapion, Sfântul Atanasie cel Mare expune numeroase

locuri din Vechiul Testament în care cuvântul „Duh” desemnează pe cea de-a

treia persoană a Sfintei Treimi. Începând cu cartea „Facerii” şi încheind cu

cartea profetului Zaharia, Sfântul Atanasie cel Mare prezintă numirile Duhului

Sfânt şi totodată ne ajută să înţelegem prezenţa Sa în Vechiul Testament.57

Capitolul III :

Duhului Sfânt şi Revelaţia în Noul Testament

De acum, prezenţa Duhului începe a deveni copleşitoare, "ea este cheia şi

trăsătura cea mai evidentă a hristologiei". 58

La Întrupare, Duhul este "Duhul Întrupării, Acela prin şi în care Logosul

pătrunde în istorie, este Cel care pregăteşte un trup omenesc, templu al lui

Dumnezeu Cuvântul". 59

Fiecare scenă din viaţa lui Hristos, în care Duhul joacă un rol (şi e în

toate), este totodată o imagine a ceea ce ni se întâmplă şi nouă. Sunt arhetipuri

pentru noi, căci ne putem recunoaşte în ele.

1. Prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Noul Testament

56 Origen, „Despre principii”, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P. S. B., nr. 8, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 72.57 Sfântul Atanasie cel Mare, op. cit., pp. 26-27.58 Ibidem, p. 24.59 Ibidem, p. 25.

49

Astfel, la Buna Vestire, El realizează imposibilul, căci Maria necunoscând

vreun bărbat, cum ar putea să conceapă un copil ? Aceeaşi lucrare o realizează

Duhul şi în noi, El răspunde la întrebarea: Cum va fi aceasta ? La fel în viaţa

noastră, nici un început nu vine de la sine. Nu ne întrebăm şi noi: Cum va fi

posibil ? Atunci când e vorba de o cale de urmat, de o vocaţie, de o decizie grea,

de o responsabilitate, cum va fi aceasta ? Dar, Duhul Sfânt este Duhul lucrurilor

imposibile, la Dumnezeu nimic nefiind cu neputinţă (Lc. 1, 37) şi aceasta ne

este adresat şi nouă. Duhul este cel care însufleţeşte acţiunile: lui Ioan

Botezătorul, Simion, Elisabeta, Maria... Evagheliştii afirmă fără preget lucrarea

proprie a Duhului în Întruparea Fiului lui Dumnezeu (Mt. 1,20-21; Lc. 1,3 1),

rolul Lui fiind în manifestarea deplină a filiaţiei dumnezeieşti, în omenitatea

Fiului lui Dumnezeu.

La Botezul lui Iisus în Iordan de către Ioan, avem o etapă specială a

descoperirii Duhului, Care purcede de la Tatăl şi odihneşte peste Fiul. Duhul

Sfânt este Duhul lui Hristos, El Îl pătrunde, Îl manifestă şi Îl revelează lumii :

"Duhul Sfânt a fost mereu prezent în viaţa Domnului, devenindu i ungere şi

partener inseparabil". 60

O altă scenă în care Duhul se manifestă "vizibil", cu putere în viaţa lui

Iisus, este la ispitirea din Quarantania: "şi îndată, Duhul L a scos în pustiu"

(Mc. 1, 12). Ciudat, nu ? Acesta, Duhul care L duce pe Iisus la ispitire, este oare

Duhul Sfânt ? Este ! Căci Duhul îi dă lui Iisus puterea să îndrepte ceea ce se

stricase înaintea Lui, din vremea lui Moise, când toţi fiii lui Israel picaseră în

ispite în pustiu, atât de mult erau subjugaţi mâncării, minunilor şi propriilor

persoane.

Prin Duhul, Iisus rezistă la toate încercările şi învinge răul. La începutul

slujirii publice, Iisus îşi exprimă clar conştiinţa Sa că El este Hristosul, Cel Uns

de Duhul şi îndrumat de El (Lc. 4, 18; Mt. 12,17). 60 John Mayendorff, op. cit., p. 181.

50

În Duhul, El face minuni, vindecă pe cei bolnavi, învie din morţi,

exorcizează. Hristos vesteşte Evanghelia în lumina Duhului Sfânt, pretutindeni

unde se manifestă Duhul, izbucneşte bucuria în mod irezistibil, la fel cum

"mugurii izbucnesc primăvara mângâindu ne privirea".

Astfel că Ioan saltă în pântecele Elisabetei, Maria cântă magnificat,

păstorii vin plini de entuziasm spre Betlheem. După fiecare minune sau iertare,

izbucneşte un vesel cântec de laudă.

Cea mai de seamă bucurie este aceea a lui Iisus, care vede cum aceia mici

neştiutori înţeleg totul (oare, dacă bucuria ne părăseşte, dacă ea lipseşte

Bisericii noastre, nu trebuie să ne întrebăm dacă suntem suficient de mici şi

săraci). Unde sunt cei smeriţi, cei mici, guvernează bucuria, acolo este prezent

şi Duhul Sfânt.

Citind Evagheliile, vedem că adesea, Iisus se ruga, El Însuşi era

rugăciune "căci Duhul rugăciunii, care purcede de la Tatăl, odihnea peste El şi

se înălţa către Tată, într un suspin neîncetat, într o alternată nesfârşită de

iubire şi unitate". 61

Toată rugăciunea lui Iisus este în Duhul. Din momentul Întrupării, până la

Înălţare, viaţa pământească a lui Iisus e plină de Duhul, de darurile Lui. Se

sfinţeşte pe Sine în Duhul, se oferă ca jertfă Tatălui în Duhul şi Îşi dă duhul în

mâinile Tatălui.

Iar Tatăl, ca un iubitor al Fiului, Îl Învie pe Acesta din morţi, pentru acest

ultim dar (Fap. 2, 3).Aşa că de acum încolo, Duhul este cel care va distruge

mormintele, singurătăţile oamenilor şi care îi va umple de bucuria copleşitoare

a Învierii.

Deşi este prezent mereu în viaţa lui Iisus, Duhul rămâne ascuns ca

Persoană, El se ascunde în spatele simbolurilor (putere, lumină, nor, porumbel,

etc.), El se confundă cu darurile Sale, cu energiile Sale necreate. Dar Duhul nu 61 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 25.

51

este o simplă prelungire a lucrării lui Hristos. Căci lucrarea Lui "este identică

cu lucrarea Domnului înălţat, în măsura în care aceasta este şi lucrarea

Tatălui". 62

Lucrarea Duhului "nu se dizolvă" în cea a Fiului, nu este identică cu

lucrarea lui Hristos şi nu este legată doar de efecte minunate, ci şi de cele

instituţionale, în special de Sfintele Taine.

Aşa că, Cincizecimea aduce un mai mult, ceva nou, faţă de lucrarea lui

Hristos, ea apărând ca un rol şi un efect al Întrupării, Duhul nefiind doar simplu

un dublet al Logosului. În lucrarea Sa, Duhul încheie, în alt mod trimiterea de la

Tatăl, prin trimiterea Duhului către Fiul.

Cincizecimea apare ca ţel ultim al iconomiei divine pe pământ, Hristos se

reîntoarece la Tatăl ca Duhul să se coboare în lume (In. 16, 7).

Prin moartea Sa pe Cruce, în şi prin moartea Sa, dându şi Duhul, Iisus

suflă duhul asupra întregii umanităţi: "Şi a dat Duhul" (In. 19, 30 ).

Viaţa izbucneşte din moarte, căci Duhul răstoarnă toate evidenţele. Acolo

unde pare că învinge moartea, înfloreşte viaţa. Acolo unde totul pare a se

termina, lucrurile deabia încep, Duhul animă totul. Duhul este cel care

"deschide ochii" apostolilor, atâtea lucruri le devin dintr o dată clare.

Duhul oferă o privire nouă asupra lui Dumnezeu, o privire adevărată, El

este Cel care reface chipul Fiului în noi, căci ştim, doar chipul fusese întunecat

de păcat şi omul avea o imagine falsă despre Dumnezeu.63

Duhul ne învaţă un adevăr pe care nimeni nu l cunoştea, poate unii îl

intuiau, Dumnezeu este Treime de Persoane într o singură Fiinţă. El este întreit

în Persoane şi unul în Fiinţă, căci unde nu este diferenţă nu este unitate, iubire,

iubirea presupunând poli diferiţi, adică situarea faţă în faţă. Duhul ne ajută să l

privim pe Iisus cu alţi ochi, fără El Iisus rămâne departe, El ni L apropie pe

62 Hans Kristian Felmy, Dogmatica experienţei eccleziale, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 164.63 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 25.

52

Domnul Cel Înviat, Îl face prezent, cum a făgăduit că rămâne cu noi, "în toate

zilele, până la sfârşitul lumii"( Mt. 28, 20). De altfel, fără Duhul nici nu am

înţelege cuvintele lui Iisus, Evanghelia Sa ar rămâne "literă moartă” ( In. 14,

25 ).

Duhul este: porunca cea nouă a iubirii, pe care Iisus a dat o apostolilor şi

urmaşilor Săi (In. 13, 34), El este mulţimea de locaşuri ale Tatălui, unde se duce

Iisus să ne pregătească locaş, este împlinirea Revelaţiei şi cunoaşterii depline,

puterea de a L mărturisi pe Hristos, pacea inimii şi bucuria nesperată.

2. Duhul sfânt şi Revelaţia

"Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, Singurul şi

Adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L ai trimis"( In. 17, 3).În

general, vorbind despre Revelaţie, vorbim despre: "lucrarea prin care

Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii create, mai întâi prin proorocii Vechiului

Testament şi apoi, în mod personal, prin Fiul Său (...), precum şi cuprinsul

acestei taine (...), Dumnezeu se descoperă atât prin cuvânt cât şi prin fapte,

evenimente, lucrări, semne şi minuni" (Fac. 3, 15). Dar, poate ar fi mai potrivit

să se vorbească despre o singură şi deplină Revelaţie, Aceea a lui Dumnezeu în

Cuvântul Său Întrupat: Iisus Hristos, în toate celelalte, ca pregătire pentru

această mare Revelaţie. Dumnezeu, pregătind omenirea prin filosofi, indirect,

fragmentar şi nedeplinit, apoi prin patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, tot

nedeplinit, dar pozitiv.

O altă prezentare este aceea care vede în Hristos punctul culminant şi

desăvârşit al acestei Revelaţii.

Dincolo de toate acestea, ceea ce este important este faptul că în şi prin

Hristos se desăvârşeşte Revelaţia. În ceea ce priveşte pregătirea omenirii, pentru

primirea Revelaţiei, o primă mărturie o avem în lumea creată, o mărturie

53

permanentă a lui Dumnezeu despre Sine (Rm. 1,19-20). Apoi, S a descoperit pe

Sine însuşi încă de la începutul protopărinţilor noştri, făgăduindu-le

răscumpărarea, ridicându i din nou la speranţa mântuirii (Fac. 3, 15) şi purtând

neîntrerupt de grijă omenirii. 64

La timpul stabilit a ales pe Avraam din care a făcut un popor mare (Fac.

12, 2-3), pe care, după patriarhi l a învăţat, prin Moise şi prin Profeţi, să L

recunoască pe El, Singurul şi Adevăratul Dumnezeu. Dar, în marea Sa iubire,

prin purtarea Sa de grijă nu i a părăsit nici pe ceilalţi oameni şi le a făcut

anumite descoperiri cu privire la El, prin filosofi, şi aici nu putem să nu amintim

pe marele grec: filosoful Platon, în care vedem o culme a filosofiei ce cuprinde

"seminţe ale adevărului". Revelaţia supranaturală s a încheiat în Iisus Hristos,

în El, Dumnezeu vine la maxima apropiere faţă de om, unirea omului cu

Dumnezeu atingând în Hristos maxima împlinire. Dar această Revelaţie

încheiată în Hristos se "se menţine în eficienţa ei continuă prin Duhul Sfânt, El

e cel prin care se comunică Revelaţia". 65

Duhul Sfânt de îndrumă la descoperirea supranaturală a lui Dumnezeu,

Revelaţia adevărurilor eterne nu e altceva decât modul personal în care

Dumnezeu vorbeşte cu omenirea prin Hristos în Duhul Sfânt.

Cuvântul care vorbeşte despre Tatăl, îl putem auzi doar prin Duhul Sfânt

prin Acela care L Revelează pe Fiul coborât în lume, pentru că tot El este Cel

care L revelează pe plan extern. Iniţiatorul, ca act liber, este Dumnezeu, aceasta

nu implică cunoaşterea esenţei divine. Motivul Revelaţiei este constituit de

iubirea şi înţelepciunea divină, care doreşte fericirea fiinţelor raţionale create, a

celui creat să se hrănească în eternitate doar cu El, cu Cuvântul Lui, adevărata

mâncare şi băutură a omului.

64 Ibidem.65 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit., p. 38.

54

Revelaţia ca act divin, are caracter antinomic, catafatic, dar şi apofatic,

situată în echilibrul antinomic dintre natură şi persoană. Actul revelator

aparţine lucrării lui Dumnezeu şi nu fiinţei Sale incomunicabile. Astfel, se poate

spune că: Tatăl este originea Revelaţiei, fondul ei, Fiul este manifestarea care

arată tot ceea ce l a învăţat şi ceea ce i a încredinţat Tatăl, iar prin Duhul Sfânt

acest act devine o realitate istorică, El actualizând tot ceea ce este Fiul pentru

Tatăl.

Vedem rădăcinile adânc trinitare ale Revelaţiei, Tatăl are Cuvântul etern

care L exprimă veşnic în Duhul, El fiind eminamente inexprimabil. Ceea ce este

în Dumnezeu, se poate comunica în cuvinte şi acte omeneşti doar prin

coborârea Duhului Sfânt asupra subiectului uman.

Putem vorbi despre Revelaţie ca act al Duhului Sfânt în acest sens, care L

revelează pe Tatăl în noi, ea făcându se obiectiv pentru noi de către Fiul, unicul

mijlocitor al nostru. Rolul Duhului Sfânt în Revelaţie, reiese din relaţia Sa

ipostatică cu Fiul, căci provenind doar din Tatăl, fără mediere, ca şi Fiul, "prin

Fiul, este Duh al Tatălui, pentru că Cel care L purcede, este şi Tatăl".66Fiul

descoperă pe Tatăl, Duhul descoperă şi pe Tatăl şi pe Fiul, arătând pe Fiul ca

Fiu al Tatălui şi pe Tatăl ca Tată al Fiului.Chip al Tatălui, Duhul Sfânt este

purtătorul unui răspuns pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl adresează iubirii

Tatălui. Duhul este "Duh al Revelaţiei"( Efes. 1, 12), este imaginea Fiului,

chipul Lui în alt mod decât este Fiul, chip al Tatălui, El e Cel care descoperă

Treimea după modelul Său propriu. Astfel, putem spune că Duhul descoperă în

Fiul pe Tatăl, dar se descoperă şi pe Sine.

Fiul "rezumă" pe Tatăl ca o imagine asupra căreia e proiectată lumina

Duhului. Duhul descoperă chiar viaţa Fiului, Cuvântul lui Dumnezeu. Nu putem

ajunge la Tatăl decât prin Fiul pe care ni L descoperă Duhul, cunoaşterea

Tatălui este Fiul, iar cunoaşterea Fiului este Duhul. Dumnezeu se revelează 66 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 26.

55

nouă pentru unirea cu El şi pentru comunicarea vieţii Sale, pentru mântuirea

noastră 67.

Duhul ne luminează în vederea înţelegerii profunde a Revelaţiei.

Comunicarea ce ne o dă Fiul, ca imagine a Tatălui, chip al Său, se desăvârşeşte

în comunicarea Duhului Sfânt, acesta este modul esenţial al participării la

adevărul în care se descoperă tot ceea ce este Fiul pentru Tatăl.

Prin Revelaţie, Dumnezeu comunică cu noi, El însuşi intră în istoria

noastră, de aceea punctul culminant sau stadiul suprem al Revelaţiei este

Întruparea Logosului. Revelaţia se face în istoria mântuirii treptat, căci Soarele

treptat se iveşte de la Vechiul la Noul Legământ ca într o zi frumoasă de vară,

când după o noapte rece aşteptăm Soarele şi El se iveşte treptat ca să nu sperie

pe nimeni cu căldura Sa.

Totul pregăteşte Întruparea, toate aspectele de viaţă ale lumii stau în

legătură specială cu Duhul Sfânt. Dumnezeu se revelează în istorie, dar ea nu

este în sine revelatoare lui Dumnezeu. Legătura între realitatea istorică şi planul

divin de mântuire a omenirii e menţinută de Duhul, Cel care actualizează în

timp revelaţia personală a Lui Dumnezeu şi ne pregăteşte pentru Fiul lui

Dumnezeu.

Legătura dintre ordinea divină şi cea creată e realizată de către Duhul în

mod concret, istoric. Misterioasa însoţire a Fiului în istorie, dă coerenţă şi

unitate Revelaţiei, căci Duhul profeţilor aduce în conştiinţa lumii pe Logos, care

descoperă prin venirea Sa pe pământ pe Acesta. Hristos va fi revelat deplin de

Duhul, ca Dumnezeu, în Biserică.68

3. Revelaţia prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

67 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit., p. 39.68 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 25.

56

În Revelaţie, Dumnezeu nu ne comunică nişte adevăruri despre Sine, ci

Se dă pe Sine ni Se arată nouă, dialoghează cu noi. Aceasta o face permanent

pentru că este modul lucrării şi prezenţei Sale în lume.

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie nu fac decât să mărturisească această

prezenţă a lui Dumnezeu în istorie. Descoperirea cea mai înaltă este şi

participarea la Duhul lui Dumnezeu "lipsa experienţei Duhului nu ne permite,

aşa cum se vede în istoria mântuirii, nici înţelegerea mărturiilor celorlalţi

despre Dumnezeu şi lucrarea Sa, mărturii consemnate în Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie". 69

Alcătuirea Sfintei Scripturi este produsul sinergic divino uman ce

cuprinde fără eroare Revelaţia. Ceea ce a fost descoperit de Dumnezeu şi este

cuprins şi expus în Scriptură, a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt

"pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi S a slujit de ei,

lăsându le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca acţionând El însuşi

în şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia El şi numai

aceea".70 Duhul este esenţial pentru Revelaţia personală a lui Dumnezeu, ca act

de condescendenţă, prezenţa Lui dinamică în istoria lumii este aceea care

explică unitatea şi diversitatea Revelaţiei.

În diversitatea formelor de exprimare umană, vedem pe Unul şi Acelaşi

Duh, care e lumina inteligibilă în care se descoperă adevărul. Înţelegerea

autentică a Sfintei Scripturi trebuie să se sprijine pe un sens anagogic, care să

nu l neglijeze pe cel istorico literar, căci sub litera Scripturii se ascunde Duhul,

Duhul lui Hristos. Cehia cunoştinţei este lucrarea Duhului (cf. Lc. 11,52), de

aceea fidelitatea faţă de prezenţa Lui e norma autentică şi sigură ce trebuie

avută în vedere la interpretarea Revelaţiei.

69 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, Biblia în Biserică, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 143.70 Ibidem.

57

Scriptura asociază în planul mântuirii misiunea Fiului şi a Duhului,

acţiunea lui Dumnezeu în lume cuprinzând corelativ cele două manifestări.

Duhul transpune planul mântuirii în condiţii istorice concrete. Tradiţia care vine

de la Apostoli, adică ceea ce au primit ei de la Domnul prin Duhul, se dezvoltă

în Biserică sub asistenţa Duhului. "Astfel, Dumnezeu, care a vorbit odinioară,

vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului Său iubit, iar Duhul Sfânt prin

glasul Evangheliei care răsună în Biserică şi prin Ea în lume, îi călăuzeşte pe

credincioşi spre tot adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbleşugare cuvântul

lui Hristos". 71

Lucrarea Duhului Sfânt este lanţul care leagă evenimentele istorice şi

Hristos, în istorie. În realitate, actele umane rămân forme istorice, dar în

desfăşurarea lor sunt unite cu lucrarea Duhului Sfânt. Putem spune că toate

actele revelaţionale sunt o Cincizecime anticipată.

Din Scriptură, vedem şi felul în care se manifestă Fiul şi Duhul în

iconomia divină (ad extra), fără a se confunda sau separa lucrările Lor.

Revelaţia se păstrează în Biserică, căci Biserica este Hristos "ca Revelaţie

deplină în continuitatea eficienţei Lui, din care continuă să lumineze şi să

călăuzească prin Duhul Sfânt în mod integral, în veşnicie..."72

Misiunea Bisericii este, în această perspectivă de a păstra prin Duhul

Sfânt descoperirea realizată în Hristos, ea actualizează şi este martoră a

Revelaţiei, prin Duhul. Prin Scriptură şi tradiţie, Biserica susţine în înţelesul ei

real, Revelaţia în acţiune.

Prin Duhul, în Biserică, Revelaţia continuă să fie activă în lume, fiind

întreagă în Hristos. Revelaţia supranaturală este Biserica, finalizată în Hristos,

eficientă în timp asupra noastră prin Duhul. Revelaţia este expreia autentică a

lui Hristos, unică şi deplină. Biserica este singura capabilă a înţelege şi

71 Ibidem, p. 210.72 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 38.

58

interpreta autentic Scriptura, pentru că ea are pe Hristos care lucrează

permanent în ea prin Duhul Sfânt.

În final, putem spune că Biserica, Corpul Mistic al lui Hristos, Revelaţia

supranaturală, este în lume marele rug aprins al cărui foc nestins este aprins de

Duhul Sfânt. "Dumnezeu a venit la oameni şi ne a dat întâlnire în om, în

oricare om <<...>>. Şi de aceea, orice întâlnire adevărată este un alt moment

al mântuirii. De la Hristos încoace, Dumnezeu nu mai este de găsit în cerul

înaltelor cugetări, ci în omul de lut. Oricine Îl caută în afara omului, va găsi

orice, chiar lucruri extraordinare, dar nu pe El <<...>>Dumnezeu începe de la

primul sau de la ultimul om încolo, cine nu epuizează omul nu ajunge la

Dumnezeu". 73

73 Pr. Prof. Dr. Ioan Buga, op. cit., p. 207.59

Capitolul IV:

Relaţia Duhului Sfânt cu Biserică prin Întruparea, Botezul,

Învierea şi Înălţarea Logosului

Biserica a fost întemeiată prin jertfa de pe Cruce şi Învierea lui Hristos,

iar în istorie s-a manifestat văzut la Cincizecime. Întruparea este temeiul

principal al operei de răscumpărare şi un rol important îl are Duhul Sfânt.

Întruparea s-a făcut prin lucrarea Duhului Sfânt, Cel care a făcut-o pe

Maria vrednică să primească dumnezeirea în pântecele ei, Cuvântul lui

Dumnezeu întru ea, care ,,a format din trupul Fecioarei, pârga naturii". 74

De aceea, teologia creştină afirmă că într un singur Logosul dumnezeiesc a

luat asupra Sa firea omenească şi a îndumnezeit-o. La Întrupare, avem cea mai

desăvârşită unire a Duhului cu Logosul.75

1. Legătura dintre Duhul Sfânt şi Întruparea Logosului

În comentariul pe care-l face asupra legăturii dintre Duhul Sfânt şi

întruparea Logosului, prinţul Alexei Kniazev recurge la imaginea biblică

tradiţională, despre ungere. Astfel, în Scriptură se vorbeşte despre ungeri ale

74 Ioan Damaschin, op. cit., p. 32.75 Olivier Clement. Noutatea Duhului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997, p. 142

60

Duhului Sfânt care-i însufleţeşte şi întăreşte pe cei ce le primesc. În taina

Întrupării, Duhul acţionează în sensul ungerii omenităţii Logosului (Unsul prin

excelenţă, că este Mesia), se mai poate vorbi despre o dublă ungere a Duhului

datorată unirii ipostatice. 76

Maria este pnevmatoforă, prin Întrupare ea reprezintă "Biserica în

comuniune cu Hristos şi cu Duhul Sfânt". 77 Duhul Sfânt rămâne peste Maria,

care rămâne total transparentă Duhului, de aceea s a vorbit despre Maria ca

despre icoana Duhului Sfânt.78

Logosul se face trup în spaţiu şi timp, după modelul naşterii Sale din veci

şi doar în lumina relaţiilor intratrinitare poate fi înţeleasă.

Căci Fiul se naşte din Tatăl în Duhul Sfânt din veci şi prin Duhul Sfânt în

timp, de la Acel Duh care purcede din Tatăl prin Fiul.

Maria apare ca o icoană fiinţială a Bisericii, pentru că ea participă, prin

maternitatea ei divină, la cea mai mare taină a cosmosului, la Întrupare.

Legătura Hristos Maria Duhul Sfânt, reiese şi în alt plan şi din aceea că prin

rugăciunile pe care le adresăm Mariei pentru mijlocire, Duhul Sfânt naşte în

inimle noastre pe Hristos.

Părintele Sergiu Bulgakov numea pe Duhul Sfânt "maternitate ipostatică",

suflul care dă viaţă, maternitatea Mariei, fiind o figură a Duhului Sfânt, în

legătură cu acea "maternitate ipostatică".

De fapt, chiar rolul femeii, pe plan harismatic, este acela de protectoare a

vieţii, pe care o adăposteşte "o prinde în mâinile sale şi o înaltă spre

Dumnezeu" 79, precum Duhul Sfânt pe care Biblia, la Geneză Îl descrie ca fiind

Cel ce "cloceşte oul lumii".

76 Alexis Kniazev, Maica Domnului în Biserica Ortodoxă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 9377 Ibidem, p. 94.78 Olivier Clement, op. cit., p. 143.79 Ibidem, p. 251.

61

Prin Duhul Sfânt, Maria devine Theotokos în sens real. Ea devine "un

receptacol unic şi foarte particular al prezenţei Duhului". 80

Duhul Sfânt care odihneşte din veci peste Fiul, Îl umple deplin pe Iisus din

chiar primul moment al Întrupării.

Căci toată viaţa Lui este constituită de prezenţa Duhului Sfânt. Despre

acest fapt, Boris Bobrinskoy, va scrie "Iisus a fost alcătuit, format şi purtat de

Duhul Sfânt, însufleţit de El, ascultând Duhul, condus de El". 81

2. Duhul Sfânt şi Botezul lui Iisus

Evenimentul Botezului Domnului, este considerat de teologia de început

a Bisericii ca "ungere" (Fap. 10, 38).

Cuvântul lui Dumnezeu a primit această ungere ca să ungă şi să

împodobească la rândul Său orice lucru.Prin Botez, Iisus se naşte ca şi Hristos,

altfel spus "uns", "consacrat".

Deci, putem vorbi de o "naştere mesianică", bineînţeles nu în sens

adopţianist.Duhul Sfânt este deja prezent în Iisus de la concepţie, în profilul

planului de mântuire, la Botez, Duhul coboară asupra Lui. Duhul va inaugura de

fapt activitatea publică a lui Mesia.

El apare contemporanilor, la începutul activităţii Sale publice, ca fiind

investit de Tatăl cu misiunea mântuitoare, prin Botez Iisus se arată tuturor ca

Mesia.

Umanitatea Cuvântului lui Dumnezeu se dezvoltă progresiv, natural, astfel

că Botezul apare ca punctul maxim al maturităţii Lui, manifestarea umanităţii

Fiului lui Dumnezeu, deplin îndumnezeită de acum. Duhul descoperă Tatălui

umanitatea Fiului şi Tatăl Îl primeşte ca pe Fiul Său (Mt. 3, 17).

80 Ibidem, p. 263.81 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 94.

62

Duhul Sfânt face cunoscut pe Mesia lumii în momentul în care Tatăl

spune "Acesta este Fiul Meu, Cel iubit...", Duhul coborând asupra Fiului. Prin

coborârea Duhului, iubirea reciprocă a Tatălui şi a Fiului, rămâne asupra lui

Hristos.

Astfel că Botezul este cu adevărat o teofanie treinică. Coborârea Duhului

Sfânt, ca un porumbel, explică mişcarea Tatălui către Fiul Său, Duhul este Cel

ce face posibilă a doua naştere a noii făpturi (analogie cu porumbelul din

episodul Potopului).

3. Duhul şi Învierea Domnului

Prezenţa Duhului în Iisus este un semn al supunerii filiale a Acestuia, dar

şi al totalei intimităţi dintre Tatăl şi Fiul.

În Hristos, Duhul Sfânt este Duhul Tatălui, pe care Hristos, prin moarte, Îl

dăruieşte Tatălui. Dar, Duhul va fi Cel care va oferi viaţă nouă lui Hristos.

Învierea fiind coborârea Duhului în momentul în momentul în care Fiul lui

Dumnezeu, prin solidaritatea Sa cu noi, cu separarea noastră prin păcat, de

Tatăl, părea în mod tainic separat de Tatăl.

Prin Duhul Sfânt, în Înviere, totul este cuprins de iubirea Tatălui,

domeniul morţii devenind de acum spaţiu al Duhului. Învierea lui Hristos este

văzută de Sfântul Ioan Evanghelistul ca "Înălţare la Tatăl" (In. 20, 17), ceea ce

înseamnă nu faptul că Iisus dispare lăsându ne doar Duhul.82

Căci tocmai Duhul este Acela care ni L va face pe Iisus prezent într un

mod spiritual, adică în Duh, adică într un mod intim.

Prin Duhul, în Învierea lui Hristos Dumnezeu răspunde strigătului lui Iov

de disperare. Iisus învie, pentru că dumnezeirea este aceea care străbate Trupul

Lui şi L învie, e Duhul Sfânt, Duhul Vieţii care realizează aceasta.

82 Ibidem.63

De aceea spunem că Dumnezeu a înviat pe Omul Iisus pentru jertfa curată

ce a adus o lui Dumnezeu, primind moartea pentru păcatele altora, moartea fără

păcat. 83

4. Duhul la Înălţare

În cadrul iconomiei divine, Înălţarea lui Hristos este legată de prezenţa

Lui, plin de mărire în Biserică.

Şi aceasta se realizează prin Duhul Sfânt, prin lucrarea Lui. Precedând

Cincizecimea, Înălţarea determină dimensiunea cerească a vieţii, liturgică şi

sacramentală, condiţionează mărturia misionară a Bisericii în lume.

Prin Înălţare, Hristos a umplut toate cu prezenţa Sa, cea de viaţă făcătoare,

în Duhul. Astfel că, a devenit posibil ca harul care este prezent în Hristos să se

extindă în toată făptura.

Nu greşit s a spus că Înălţarea este temelie a mărturiei misionare a

Bisericii, vizând legătura între misionarismul Bisericii şi viaţa ei liturgică. Prin

Înălţarea lui Hristos de a dreapta Tatălui, trupul Său are parte de starea de

supremă pnevmatizare, care coincide cu comuniunea deplină a Tatălui şi a

Fiului şi a Duhului Sfânt.

În relatarea Înălţării, citim că Domnul S a Înălţat, binecuvântându i pe

Apostoli, aceasta binecuvântare de la Înălţare fiind deja începutul Cincizecimii.

După Înălţare, prezenţa lui Hristos îşi va schimba forma, se va interioriza prin

Duhul Sfânt. 84

El va fi prezent în orice manifestare a Duhului Sfânt, la fel cum este

prezent în Euharistie.

5. Mângâietorul şi Cincizecimea

83 Christos Yannaras, op. cit., p. 158.84 Ibidem, p. 160.

64

Se ştie că, doar Duhul este Acela care creează evenimente, El singur

mişcă istoria şi o duce acolo unde voieşte, adică la tot adevărul, căci doar El ne

face pe noi oameni liberi, altfel spus, ne face mai mari decât istoria.

Ca o pasăre de pradă, teribilă, Duhul Sfânt ne ia pe diafanele Sale aripi şi

ne trece pe alt tărâm în Ţara Învierii. El a venit de dincolo de istorie,

scormoneşte mormintele şi fură toţi morţii din ele, lăsându le ca pe nişte cuiburi

părăsite, din care fiii Învierii au zburat.

Pământul morţii este pustiit de uraganul Învierii, care umple eternitatea.

Nu degeaba spunea cineva că "Învierea este un vas de lut în care se varsă din

amfora cerului, sângele Duhului. De atunci, istoria s a retras, aşa cum face

sângele ameninţat de ger şi se adună în jurul inimii, de la marginile lumii, în

cetatea sfântă Civitas Dei şi de atunci numai există în istorie extra muros, ci

totul se întâmplă acasă, în ikoumene".85

Ceea ce a făcut Duhul, discret cu Maria, la Bunavestire o face public la

Cincizecime cu toată Biserica. Aceasta se naşte cu mai multă zarvă decât S a

zămislit Iisus. Dar în ambele evenimente e vorba de acelaşi lucru: zorii unei

vieţi cu totul noi.

Ne aducem aminte din Faptele Apostolilor, că a fost vânt puternic şi foc:

lucru cert, a venit vara. Oare, Ioel nu vestise în intimitate referitor la "fiii şi

fiicele care vor proorocii" şi acum se realizează în public: Petru este plin de

entuziasm, un miracol al limbilor de foc, afluenţa mare de naţiuni de sub soare.

Dacă Iisus se zămislise discret din sânul Mariei, aici, înainte de înserat, trei mii

s au şi născut din sânul lui Dumnezeu prin botez.

Prezenţa Duhului o vedem la Cincizecime, pe de o parte că i face pe

Apostoli să înţeleagă de ce fuseseră necesare patimile şi moartea lui Hristos.

85 Pr. Prof. Dr. Ioan Buga, Ierarhiile Fiinţei, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1997, p. 207.

65

Vedem că Petru, dintotdeauna ştie: "să ştie aşadar, toată casa lui Israel:

Dumnezeu L a făcut Domn şi Hristos pe Acest Iisus pe care voi L aţi

răstignit"(Fap. 4, 20).

El care nu ştiuse atâta timp, care respinsese în mod expres, acest adevăr

trebuie cunoscut acum de către toţi, căci Duhul a adus lumină, totul devine într

o clipă inteligibil. Dar, Duhul dezleagă şi limbile lor, Apostolii vorbesc fără

teamă, căci Duhul este Duh al curajului. Duhul este Acela care i a făcut

elocvenţi pe Petru şi Ioan în faţa Sinedriului. Duhul nu pluteşte pe deasupra

Bisericii, ca oarecând pe ape, El pătrunde în interior în toţi cei botezaţi, El

asigură transparenţa Bisericii.

Coborârea Duhului la Cincizecime:"Nu este pentru om un adaos magic de

capacităţi şi harisme. Este o eliberare a posibilităţilor de viaţă care nu are

nimic iraţional şi supranatural".86

Coborându Se peste firea noastră, El, nu ceea ce este firea noastră

transformă, ci modul ei de existenţă, mai bine zis modul de constituire al

persoanelor noastre. Astfel că, de acum, nu mai existăm: "trăgându ne ipostasul

din necesitatea ascensiunii biologice şi a individualităţii autonomizate" 87, ci

existăm datorită voii şi iubirii lui Dumnezeu, care dă viaţă şi constituie şi

ipostaziază existenţa noastră. Deci, suntem scoşi din necesitatea naturală,

devenim reali, liberi de ea şi coordonăm de acum înainte existenţa noastră în

funcţie de voia lui Dumnezeu.

Ceea ce ne minunează, pe noi, sunt roadele Cincizecimii: glosolalia,

vindecarea bolnavilor, înţelepciunea..., nu sunt decât efecte ale naşterii celei noi

a omului în Duhul Sfânt. Să ne uităm la un nou născut, la primele lui

manifestări de viaţă şi ne vom minuna de ele, la fel sunt şi roadele renaşterii

noastre în Duhul Sfânt. Iar la întrebarea unora nedumeriţi că aceste roade nu

86 Christos Yannaras, op. cit., p. 159.87 Ibidem, p. 160.

66

sunt mereu vizibile, se poate uşor răspunde că Dumnezeu nu dă Duhul

diferenţiat cantitativ ci, ceea ce este diferit este rezistenţa noastră, a libertăţii

noastre care o opune morţii.

Cincizecimea este marele eveniment al Legii Noi, care a transformat

fraternitatea apostolilor şi urmaşilor lor, adunarea lor, a prietenilor lui Iisus, în

Biserica lui Dumnezeu. De acum înainte, Biserica este locul unei permanente

Cincizecimi, nu întâmplător în Biserica veche când vorbeai despre comuniune,

vorbeai despre Duhul.

Pentru a putea păstra plenitudinea mistică a Bisericii, trebuie să ne

încredinţăm Duhului, altfel nu vom ajunge acolo unde ochiul din exterior nu

poate vedea fără obstacole. Percepând prezenţa Duhului Sfânt, adică prezenţa

Învierii, a puterii Duhului de a învia, vedem nu o Biserică invizibilă, ci

invizibilul Bisericii. Ca loc al unei perpetue Cincizecimi, Biserica este locul

Învierii, Duhul ne oferă în Biserică viaţa nouă a lui Hristos.

În Cincizecime, ca act evenimenţial, totul este îmbrăţişat de iubirea lui

Dumnezeu, chiar şi domeniul morţii fiind invadat de ea.

6. Duhul Sfânt şi Biserica

Odată îndeplinită, lucrarea pe care Tatăl a încredinţat o Fiului pe pământ

în ziua Cincizecimii, a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţii mereu Biserica.

Biserica a fost întemeiată pe lucrarea Duhului Sfânt. În cuvântarea lui Petru, la

Cincizecime, vedem că profeţia Vechiului Testament s a împlinit în Biserică,

aici unde: "sfârşitul este deja prezent, este o deschidere spre lumină". 88

Noi, prin Duhul Sfânt, în Biserică ne găsim în Hristos propriul adevăr, în

ceea ce teologia răsăriteană a numit îndumnezeire (theosis), în Duhul Sfânt.

Dar, după cum ştim, Duhul este unul al ordinii şi al păcii, iar nu al dezordinii şi 88 Olivier Clement, op. cit., p. 129.

67

dezbinării (I Cor. 14, 40; Efes. 4,7 ). De aceea, sacerdoţiul în Biserică este un

dar al ordinii şi al unităţii, al slujirii dăruit de Duhul (Fap. 20, 28).

În Biserică, prin Duhul Sfânt, preotul poate fi socotit asemenea unei

icoane, care L reprezintă pe Hristos, el fiind un martor al Învierii (Fap. 5, 32),

care veghează asupra păcii şi unităţii Bisericii, căci nu e el oare educat la şcoala

deosebirii duhurilor !Duhul Sfânt face din Biserică "Templul Dumnezeului

Celui Viu"( II Cor. 6, 16, iar El este principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă

şi cu adevărat mântuitoare în fiecare din diferitele părţi ale Corpului Mistic al

lui Hristos, Biserica.

Duhul lucrează la edificarea Bisericii, la zidirea Duhului întreg în iubire

(Efes 4, 16), prin Cuvântul lui Dumnezeu "care are puterea de a zidi, prin

Botez, alcătuind Trupul, prin taine"(Fap. 20, 34), dă sporire şi vindecare

mădularelor Trupului, prin multele harisme dăruite oamenilor credincioşi, spre

întărirea Trupului Mistic al lui Hristos.

Duhul este Singurul care ne introduce în taina lui Hristos, prin Duhul totul

fiind recapitulat în Hristos, adică unificat. Fără Duhul nu putem fi altoiţi pe

Hristos, Cap şi Trup, Duhul coboară din Cap peste Trup. Tot Duhul este Acela

care hrăneşte Biserica cu darurile Sale divine, îi adună mădularele disipate şi le

reuneşte, căci El este puterea vie, lucrătoare în Biserică, Cel ce ne îndreaptă

mereu spre Hristos, Capul Bisericii şi în final, prin El, ne duce la Tatăl.

De aceea, un inspirat teolog a spus că: "Duhul, situează Biserica într o

invocaţie, o epicleză permanentă al cărei moment culminant de adevăr este

Euharistia".89 Funcţia proprie a Duhului, lucrător în Biserică, este chiar puterea

de laudă şi închinare, căci El este Cel ce se roagă: "cu suspine negrăite în

noi"( Rom. 8, 26).

Duhul face ca Hristos, Cel ce s a înălţat de a dreapta Tatălui, să vină

acum, pentru totdeauna, într un nou mod. Această nou venire a lui Hristos, prin 89 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 400.

68

Duhul Sfânt, prin prezenţa şi lucrarea Lui, continuă în viaţa spirituală, se

realizează în realitatea sacramentală, în Tainele Bisericii.

Cel mai sigur mod al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt în Biserică este

acela prin Sfintele Taine, modul sigur, unic de comunicare a harului Duhului

Sfânt.În această realitate, Hristos, care a plecat în umanitatea Sa văzută, la

dreapta Tatălui, vine, fiind prezent şi lucrător în Biserică, într un mod aşa de

intim, că face din ea Trupul Său, Biserica, care trăieşte, lucrează, creşte prin

lucrarea Duhului Sfânt.

Adevăratul administrator al tainelor Bisericii este tot Duhul Sfânt, care ne

constituie, în chiar trupul nostru muritor, fii ai Împărăţiei. Aceasta prin unirea

cu Hristos în Sfintele Taine, în acel astăzi eshatologic al ecclesiei, care

anticipează şi manifestă astfel venirea Împărăţiei.Duhul este noi, ca noi să fim

în Hristos, fii în Fiul, bineplăcuţi Tatălui.

În cultul Bisericii, Duhul actualizează şi ne face copărtaşi la lucrarea

mântuitoare a lui Hristos.

În iconografie vedem că Duhul este unicul iconograf al Bisericii, El făcând

să răsară din adevărul nostru Chipul lui Hristos, gravat de la creaţie în adâncul

sufletului fiecăruia. Icoanele oglindesc imaginea lui Hristos, taina Lui,

adevărata imagine a Tatălui comunicată nouă în lumina Duhului Sfânt.

Totodată, şi rugăciunea în Biserică, chemarea numelui lui Iisus este un alt

mod al lucrării Duhului în Biserică, mod, este adevărat, prvilegiat, prin care

Duhul ne dăltuieşte după chipul Fiului şi simultant întrupează în noi prezenţa

Lui. Biserica Îl vesteşte pe Hristos Cel Răstignit şi Înviat, necontenit, iar Cel ce

este garantul şi susţinătorul Bisericii în Adevăr, în timp şi spaţiu este tot Duhul.

A ne împărtăşii, aici şi acum, de bunurile Împărăţiei, de viaţa de iubire a

Treimii, este posibil datorită prezenţei şi lucrării Duhului. Cel necunoscut, dar

care ni L face cunoscut pe Hristos, se ascunde în însăşi revelarea Sa, deşi

69

rămâne necunoscut, Duhul se ascunde, confundându se cu darurile Sale. "În

general, în afara elanurilor sale, cele mai puternice, existenţa personală a

creştinului, ca şi viaţa zilnică a Bisericii, cu excepţia aleşilor cerului, nu cunosc

decât într un mod redus, confuz şi obscur, Duhul Sfânt ca Persoană". 90

Vorbind de atributele Bisericii, unii teologi, leagă în mod special lucrarea

Duhului de sfinţenia Bisericii, deşi această lucrare se vede şi în legătura cu

celelalte atribute ale Bisericii.

Dar, Biserica nu este o persoană, pentru ca să poată poseda ceva, nici chiar

sfinţenia, că ea este Trupul lui Hristos, o vedem din aceea că tot ceea ce ea are,

e viaţa ei, îi vin de la Dumnezeu. Vorbind despre sfinţenia Bisericii, vom vorbi

despre sfinţenia lui Dumnezeu, căci Biserica participă şi împărtăşeşte această

sfinţenie divină.

Dar, sfinţenia, nu Biserica o dă, ci ea este transmisă de Duhul Sfânt, care

este esenţa sfinţeniei Bisericii. "Duhul Sfânt pătrunde Biserica cu prezenţa Sa,

cu frumuseţea, cu adevărul, cu lumina, cu bucuria Sa, astfel încât această

bucurie, această lumină, această sfinţenie să se reverse în lume şi să

strălucească în întuneric". 91

Deci, sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Dumnezeu, despre care, ca şi alte

atribute, trebuie vorbit în mod inclusiv, căci ea cuprinde deplin totalitatea

prezenţei lui Dumnezeu, a multiplelor Sale moduri de manifestare.

Aşa că nu este greşit să spunem că sfinţenia lui Dumnezeu, ca de altfel şi

alte atribute, este Dumnezeu Însuşi, care este prezent în mijlocul nostru.

Sfinţenia lui Dumnezeu este teribilă, acel misterium tremendum, al cărui,

chiar şi nume, este sfânt şi pe care israelitul nu cuteza să Îl rostească, căci este

kadosch, El este Dumnezeu, Cel Sfânt, care consacră tot ceea ce există. În

90 Ibidem, p. 435.91 Ibidem, p. 436.

70

prezenţa acestei sfinţenii divine, marele Moise trebuie să şi scoată încălţările,

chiar şi locul unde arde flacăra lui Dumnezeu este sacru (Ies. 3, 5).

Este sfinţenia care cuprinde tot, chiar şi chipul legislatorului mozaic

(Moise), care după ce a coborât de pe Muntele Sinai, nu poate fi privit de

conaţionalii săi. Sfinţenia divină arde tot ceea ce e, vedem, necurat, distruge

păcatul şi aprinde flacăra internă a fiecărui om angajat pe calea ce duce la

întâlnirea cu Dumnezeu. Dar sfinţenia aceasta este şi balsam care mângâie

rănile tuturor oamenilor, chiar ale întregii creaţii, este adierea de vânt care

trezeşte nostalgii de perfecţiune şi cântă imnul nemuririi în urechile noastre,

este glasul, abia şoptit, care strigă în pustiul singurătăţii: "Avva, Părinte" (Rom.

8, 26; II Rg. 19,11-13).

Astfel, sfinţenia divină este bucuria frumuseţii lui Dumnezeu, a

comuniunii cu El, căci, nu i aşa, El nu este aspru Judecător, ci dulcele nostru

Mântuitor ?Este mai simplu a spune că sfinţenia lui Dumnezeu nu este altceva

decât prezenţa Lui, în şi printre noi.

Căci, oare, nu este ea aerul însuşi al Bisericii pe care îl respirăm, puterea

de a L bea şi mânca, de a ne unii cu El ! Este viaţa lui Dumnezeu Însuşi, atât de

bogată, încât cuvântul nu surprinde decât o parte, este o palidă reflectare a

realităţii.

Întreaga viaţă a Bisericii este cuprinsă în această sfinţenie a lui

Dumnezeu, care se întrepătrunde cu celelalte atribute ale Bisericii. Legătura

sfinţeniei cu celelate atribute ale Bisericii nu este greu de văzut. Cine oare poate

să contrazică faptul că, Biserica fiind sfântă nu este şi apostolică ? Căci

apostolicitatea Bisericii nu este decât fidelitatea şi ataşamentul faţă de Duhul

Sfânt, supunerea faţă de El, care a grăit prin prooroci şi care, nu este El tradiţia

neîntreruptă prin secole ?

71

Sau se poate oare contesta că între sfinţenia şi catolicitatea Bisericii nu este

o profundă relaţie ? Acolo unde este Duhul Sfânt, este şi Biserica Universală,

nu sună oare cunoscut ! Nu este El Duhul unităţii, care păastrează distincţia

fiecăruia, dar în unitate, El este Cel ce susţine unitatea în diversitate ? Şi nu

este oare El Cel ce păstrează adevărul, astfel ca nici distincţia să nu l deformeze

şi nici unitatea să nu l uniformizeze ca un pat procustian ? Apoi, unitatea

Bisericii nu ţine de ceea ce este mai intim Bisericii, de fiinţa ei ? "Sfinţeşte I pe

ei întru adevărul Tău (...), ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine

şi Eu întru Tine (...), ca lumea să creadă că Tu M ai trimis"( In. 17, 21-23).92

Biserica este sfântă, e plină de Duhul Sfânt, căci ea a fost întemeiată pe

Jertfa Mirelui ei, Hristos, care I a dat sfinţenia Lui (Efes 5, 25-27). Şi, pentru

totdeauna, apele vii ale Duhului, apele pline de sfinţenie, se revarsă şi curg

mereu în Biserică prin Sfintele Taine, în viaţa sacramentală a Bisericii.

La sfinţirea acestui Corp Mistic al lui Hristos, suntem toţi chemaţi să

participăm. Oare, nu foloseşte pentru creştini numele de sfinţi întreg

vocabularul novo testamentar! (I Ptr. 1, 15-16). Şi, aceasta nu vrea decât să

arate că sfinţenia creştinilor, a Bisericii, nu este decât sfinţenia lui Dumnezeu.

Biserica este sfântă, datorită Duhului Sfânt, chiar dacă ea cuprinde şi păcătoşi.

Nu ziceau oare Părinţii Bisericii că "Biserica este fără de păcat, dar Biserica nu

este niciodată fără păcătoşi !"La îndemnul divin: "fi ţi sfinţi, precum şi Eu

Sfânt sunt"( Lev. 19, 2), care pare imposibil, răspunde Sfântul Sfinţilor, Acela

care ne face pe noi "părtaşi dumnezeieştii firi" (Î Ptr. 1, 4), cu marea Sa bogăţie

harismatică, cu Sfintele Taine.

Biserica nu este altceva decât prezenţa Sfinţeniei lui Dumnezeu, a

Împărăţiei Lui în lume, printre şi în noi. De aceea, limita dintre sfinţenie şi

păcat se află în inima fiecăruia.

92 Ibidem.72

De aceea păcatul nu poate întina sfinţenia Bisericii, el îi atrage pe păcătoşi

afară din Biserică.

Vedem că limitele Bisericii sunt foarte mobile, asemenea liniei frontului

care, într un război, mereu este în alt loc.

7. Darurile Duhului Sfânt - Harul şi Harismele

Harul Duhului Sfânt este o prezenţă tainică, mistică, sălăşluită în sufletul

omului din clipele botezului creştin. De-a lungul vieţii sale sufletul poate

experia lucrarea bogată în forme şi nuanţe a lui, manifestată sub forma darurilor

duhovniceşti sau, dimpotrivă, poate trăi momente de îngăduinţă cu scop de

povăţuire, de ascundere sau retragere a harului.

Ţinta spiritualităţii ortodoxe, ţelul vieţii creştine, îl constituie mântuirea,

desăvâşirea sau îndumnezeirea, adică unirea omului credincios cu Dumnezeu,

în Hristos şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt 93.

Aceasta echivalează cu deplina conştientizare şi punere în lucrare a

puterilor spirituale ale Împărăţiei lăuntrice, cu sesizarea, dobândirea şi

experierea prezenţei lui Hristos şi a Duhului Sfânt în suflet.

Referindu-se la acest adevăr Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol, scriitori

filocalici, spun că: Începutul şi rădăcina a toată lucrarea aceasta este vieţuirea

potrivit cu, poruncile mântuitoare, iar ţinta şi roada ei este reîntoarcerea la

harul desăvârşit al Duhului dăruit nouă prima dată prin Botez. Acest har se

află în noi - “căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile sale ,,(Rom. 11, 29)

– însă harul acesta este înnecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea

poruncilor94. 93 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetică şi Mistică, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 5.94 Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist şi ale lui Ignatie Xanthopol , în Filocalia, vol. III, trad. Şi introd. de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 25.

73

Mai târziu Sfântul Serafim de Sarov, sintetizând învăţătura duhovnicească

a Sfinţilor Părinţi, învaţă că scopul vieţii creştine îl constituie dobândirea

harului Duhului Sfânt, iar Sfântul Siluan Athonitul ne învaţă că în acest efort de

dobândire a lui, sufletul poate experia numeroase momente de secetă şi pustiire

duhovnicească, de deznădejde şi disperare.

Harul Duhului Sfânt, potrivit învăţăturii ortodoxe, se află în adâncul

sufletului încă de la Botez, aşteptând însă libera colaborare a omului, pentru a

rodi în daruri sau harisme. Calea descoperirii sale o reprezintă împlinirea sau

lucrarea poruncilor şi a virtuţilor creştine. Pe măsura înaintării noastre

duhovniceşti devenim tot mai conştienţi de acestă prezenţă de taină a vieţii

noastre interioare şi o facem tot mai roditoare.

Culmea desăvârşirii acestei lucrări o reprezintă deplina copleşire a

elementului material de către cel spiritual, a trupului de duh şi a lumii de virtute.

Harul dumnezeiesc are o plenitudine de manifestări. Dacă la început se

propune cu delicateţe şi tandreţe ca o chemare tainică o ,,adiere sfântă “95, el

rodeşte într-o multitudine de daruri, se transformă în putere, ce ne ajută să

progresăm în acest minunat univers al vieţii duhovniceşti, “împărtăşindu-ne de

dulceaţa lui negraită,,96.

Discreta adiere se transformă atunci într-o ,,simţire mai adâncă“97 a

tainelor lumii inteligibile şi în deplina pnevmatizare a fiinţei umane. Atunci

harul se uneşte cu sufletul, se face ,,suflet sufletului ,,98 descoperindu-i taine

înalte. Pentru acesta, dobâdirea virtuţilor presupune din partea creştinului

renunţarea la plăcerile lumii prezente, în speranţa dobândirii bucuriilor

netrecătoare ale lumii viitoare şi veşnice. Mântuirea - ca scop cel mai înalt al

omului -, se dobândeşte prin îndelungi şi intense eforturi trupeşti şi sufleteşti. 95 Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia, vol. III, p. 257.96 Ibidem, p. 249.97 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. I, p. 460.98Calist Patriarhul, op. cit., p. 240.

74

Viaţa spirituală, la modul general, este o viaţă încercată, întrucât creştinul

are de înfrânt numeroase încercări. Virtuţile însele,arată Parinţii Duhovniceşti,

au împletite în ele încercări şi renunţări, placeri şi dureri. Cel ce se pregăteşte

pentru o viaţă duhovnicească înaltă, cel ce îşi doreşte mântuirea sufletului,

trebuie să se aştepte la astfel de încercări şi dureri. Orice virtute, arată Sfântul

Maxim Mărturisitorul ,,este însoţită de placere şi durere, durere pentru trup care

se lipseşte de durerea dulce şi lină şi plăcerea pentru suflet, care se desfată în

duh cu raţiunile curăţite de tot ce cade sub simţuri “99.

După consumarea păcatului sau împlinirea patimii, omul trăieşte

sentimental eşecului spiritual, al naufragiului şi scufundării duhovniceşti, al

vidului existenţial, datorat infinitei discrepanţe dintre cantitatea de placeri

promise şi cea oferită, pe de o parte, şi efortul de energie trupească şi

sufletească consumată pe de altă parte. Omul are atunci sentimentul de sfâşiere

interioară, produsă de păcat.

Aşadar, dacă păcatele încep prin plăcere şi sfârşesc în remuşcare şi durere,

virtuţile debutează cu nevoinţe şi osteneli, cu înfrânare şi renunţări şi conduc

spre adevăratele bucurii şi împliniri 100. Pentru a ne curătea de păcate şi a î

mplini virtutea, este nevoie însă de ajutorul Harului Duhului Sfânt – acea

energie necreată, care arde când omul doreşte acest lucru din inima.

Ca energie dumnezeiască, ce se revarsă prin Duhul Sfânt asupra

oamenilor, în scopul sfinţirii şi mântuirii lor, Harul Divin este unul după natura

Sa, dar se deosebeşte după lucrările Sale asupra celor ce îl primesc şi aceasta, pe

de o parte, pe măsura în care l-au însuşit, iar pe de alta potrivit cu însuşirile şi

99 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, p. 312.100 Pr. Prof. dr. Ioan C. Teşu, O lecţie de pedagogie divină- Retragerea Harului, în Revista Facultăţilor de teologie, nr. 4, ot-dec., Bucureşti, 2006, p. 41.

75

aptitudinile celor care l-au primit. Şi cu toate că darurile sunt felurite, toate însă

provin de la acelaşi Duh 101.

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel dă corintenilor urmatoarele lămuriri

:,,Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi… Şi lucrările sunt felurite dar e

acelaşi Dumnezeu care lucrează toate în toţi. Duhul, cuvânt de înţelepciune şi

altuia cuvânt cunoştinţei după acelaşi Duh. Şi unuia i se dă credinţă şn acelasi

Duh, iar altuia darul tămaduirilor întru acelaşi Duh. Unuia darul facerii de

minuni, iar altuia proorocie, iar altuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea

limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelasi Duh, împărţind îndeosebi

fiecăruia, precum voieşte.,,( I Cor. 12, 4 – 11).

Dar aceste daruri nu sunt numai lucrări ale Duhului Sfânt, ci şi efectul

acestor lucrări în firea oamenilor, datorită colaborării acestora cu harul, de

aceea, Sfântul Apostol Pavel le numeşte pe acestea uneori daruri, iar alteori

lucrări ale Duhului, căci lucrarea, conlucrarea şi efectul nu pot fi despărţite,

toate, referindu-se la aceeaşi acţiune.

Duhul Sfânt lucrează asupra 102 oamenilor în numeroasele daruri pe care le

dă acestora, dar la baza tuturor darurilor stă Harul Sfintelor Taine, care sunt

lucrări fundamentale săvârşite de Duhul Sfânt în toţi oamenii care le primesc în

scopul mântuirii lor. Prin ele Duhul Sfânt uneşte pe om cu Hristos în chip real,

conferindu-I acestuia puteri spre a merge spre viaţa veşnică 103.

Ca ipostas treimic,Duhul Sfănt unifica pe cei ce posedă daruri

diferite,deoarece el este Duhul comuniunii ( I Cor. 12, 13 ),Duhul unităţii

( Efeseni, 4, 3), căci acelaşi Duh, deşi diferiţi între noi,suntem toţi în Hristos şi

prin El avem apropiere de Tatăl ( Efeseni 2, 8 )

101 Pr. Prof. dr. Isidor Teodoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, EIMBOR, Bucureşti, 1991, p. 267.102 Ibidem, p. 269.103 Ibidem, pp. 269 – 270.

76

Sfântul Vasile cel Mare spune : ,,Duhul ţine legate între ele mădularele

prin darurile care se intercondiţionează. Toate mădularele înzestrate cu daruri

diferite completează prin aceasta trupul lui Hristos şi , în unitatea Duhului,

transmit unii altora bunătăţile acestor daruri care le sunt necesare tuturor,

făcţnd pe toti să se bucure de toate darurile “. 104

Unii consideră darurile Duhului Sfânt- Harisme– care prin efortul personal

al creştinilor de a le spori şi valorifica, au luat proporţii remarcabile, alţii

consideră că harismele sunt daruri speciale ale Duhului, de un caracter special,

cum ar fi harisma proorociei, a facerii de minuni, a vindecărilor minunate şi

altele care aduc celor ce le posedă, ca şi comunităţii Bisericii, servicii cu totul

deosebite. Însă indiferent cum sunt socotite harismele, sunt daruri care zidesc

Biserica.

O categorie de daruri despre care vorbeşte şi Scriptura Vechiului

Testament, o formează şi cele 7 daruri ale Duhului Sfânt numite şi daruri.

Acestea i se dau noului botezat spre a-i da puterea să folosească harul

îndreptării, primit prin botez, în mod cât mai lucrător prin ele putând ajunge să-

şi câstige cele mai înalte virtuţi 105

Dupa Isaia 11, 2 – 3 ele sunt urmatoarele : al înţelepciunii, al înţelegerii,

al sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei credinţe, al temerii de Dumnezeu.

Teologia ortodoxă afirmă că aceste daruri se revarsă asupra creştinului

nou-botezat prin Taina Mirungerii în care se pune “Pecetea Darului Duhului

Sfânt ,,. Duhul Sfânt nu ni se împărtăşeşte ca persoană, dar ni se comunică prin

lucrarea sa harică.

Astfel Sfântul Vasile cel Mare, caracterizează această lucrare a Duhului

Sfânt astfel : “El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-se, El nu

suferă împărtăşire. Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a ramâne

104 Pr. Prof. dr. Ioan C. Teşu, op. cit., p. 41.105 Ibidem, p. 50.

77

întreg. Ca o raza de soare, care produce bucurie tuturor, în aşa fel încât fiecare

crede că singur el profită de ea , în vreme ce această raza luminează pământul

şi marea şi străbate cerul, tot astfel Duhul se află în fiecare din aceia care-l

primesc,,

8. Renaşterea omului din apă şi din duh

Renaşterea omului din ,,apă şi din duh ,,se realizează în cadrul Sfintei

Taine a Botezului. Botezul este absolut necesar pentru mântuire, el fiind uşa

intrării în Biserică şi condiţia de primire a celorlalte taine.106

Necesitatea lui a fost arătată de Mântuitorul prin cuvintele rostite de către

fariseul Nicodim : ,,De nu se va naşte cineva din apă şi din duh, nu va intra în

Împărăţia lui Dumnezeu. (Ioan. 3, 5), deasemenea şi din cuvintele

Mântuitorului : “Cel ce va crede şi se va Boteza se va mântui “. (Marcu 16, 16)

Păcatul stabileşte şi alterează chipul lui Dumnezeu din om şi caracterul lui

de persoană, în ceea ce are ca distinct, apropiindu-l de animalitatea inumană şi

impersonală, lipsită de libertate şi supusă mişcărilor automate ale aceloraşi

instincte.107

Păcatul slăbeşte unitatea dintre puterile constitutive ale omului şi chiar,

puterea fiinţei lui. Fiinţa lui devine neputincioasă pentru săvârşirea binelui,

trupul lui îndeplineşte doar funcţii biologice şi el trăieste fără preocupare faţă de

valorile spirituale.

Omul devine un individ biologic, care a pierdut semnificaţia spirituală a

numelui său, şi nu mai poate raspunde la chemarea lui Dumnezeu. Neavând

raza de la Dumnezeu raza către Dumnezeu, omul devine întuneric, iar în locul

106 Pr. Prof. dr. Isidor Teodoran şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit., p. 334. 107 Pr. Prof. dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIMBOR, Bucureşti, 2005, p. 312.

78

frumuseţii divine cultivă grotescul şi morbidul. El trăieşte o viaţă incoştientă, o

viaţă moartă şi devine mort fără de moarte sau cadavru viu.108

Prin reabilitarea chipului lui Dumnezeu în om, acesta recapătă viaţa

dumnezeiască cea fără de moarte.

Chipul lui Hristos este o adevărataăhaină luminoasă, sau mai bine zis este

HRISTOS INSUŞI. ,,Câti în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat“,

(Galateni 3, 20).

Această haină nu rămâne numai la suprafaţa trupului, precum hainele

obişnuite ci se imprimă în întreaga noastră fiinţă. Ea este Hristos însuşi care se

adresează tuturor dar este, în acelaşi timp şi o revelaţie personală cu fiecare

credincios în parte109.

De aceea, omul primeşte la Botez un nume propriu iar haina Botezului nu

trebuie întinată, căci prin aceasta noi întinăm chipul lui Hristos şi chipul nostru

personal. Haina Botezului îl reprezintă pe Hristos, dar şi pe noi înşine deveniţi

chipul lui Hristos.

Prin Taina Botezului se restaurează chipul lui Dumnezeu din om după

Chipul lui Hristos, iar numele primit la Botez arată începutul vieţii noi în

Hristos.

Viaţa cea nouă este un dar primit de sus care ne vine prin botez datorită

Mântuitorului Iisus Hristos ,,Căci dacă am murit împreună cu Hristos credem

că vom şi vieţui împreună cu El ,,(Romani 6, 8). Însă acest dar trebuie păstrat şi

dezvoltat prin sârguinţa noastră ,,Să dăm deci toate mădularele noastre cele de

pe pământ lui Dumnezeu “, spune Sfântul Grigorie de Nazianz, ,,Să ne aducem

întregi lui Dumnezeu, să ne facem arderi-de-tot înţelegătoare, jertfe

desăvârşite. Căci aceasta este a te primi în mod curat, a te dărui lui Dumnezeu

şi a dobândi mântuirea noastră ca jertfă “. Căci după asemanarea cu El şi noi

108 Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 49.109 Ibidem, p. 313.

79

suntem jertfe sfinţite, ca unii ce am murit păcatului întrucât a fost omorât

păcatul din noi şi trăim lui Dumnezeu viaţa cea întru sfinţenie.

Deci ,,Pentru îndurările lui Dumnezeu să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe

o jertfă vie,sfântă, bine plăcută Domnului”( Romani 12, 1). Darul este însă şi o

datorie pentru că cine nu pazeşte şi nu dezvoltă curăţia primită la Botez se face

sălaş al mai multor demoni, ca şnainte de botez şi greu se va mântui.

Ridicarea din moarte a omului vechi, a celui ce se botează, la starea de

viaţă adevărată a omului nou, nu înseamnă ăa este chemat la o existenţă

individualistă, ci să facă parte din comunitatea celor ce constituie Biserica,

trupul comunitar al Domnului.

A se lipi de Hristos înseamnă a deveni madular al lui în corpul Bisericii, a

se ridica ca o piatră vie în locaşul Domnului, pe temelia Apostolilor, având

aceeaşi credinţă,aceeaşi vieţuire străbătută de acelaşi Hristos.

Într-o rugăciune de la Botez adresată de către preot lui Dumnezeu acesta

spune : ,,Închipuieşte pe acesta întru Hristosul Tău..şi-l zideşte pe dânsul pe

temelia Apostolilor şi a Proorocilor Tăi ( Efeseni 2, 20); ,,şi să nu-l surpi ci

sădeşte-l pe el ca mlădiţă a adevărului celui arătat în Sfânta Ta, Sobornicească

şi Apostolească Biserică şi să nu-l smulgi”… 110

Capitolul V:

Raportul Hristologiei cu Pnevmatologia şi Eshatologia

110 Ibidem, p. 315.80

Lucrarea Duhului Sfânt nu este doar o simplă prelungire a lucrării

Duhului, ea nu se dizolvă cu totul în lucrarea lui Hristos. Trimiterea Duhului la

Cincizecime face un mai mult, aduce ceva nou faţă de lucrarea lui Hristos. Aşa

că Cincizecimea ne apare ca rod şi efect al Întrupării, nu ca o continuare a ei.

Cu alte cuvinte, lucrarea Duhului nu este un dublet al celei a Fiului. Lucrarea lui

Hristos se referă la mântuirea naturii umane, iar lucrarea Duhuluji se referă la

mântuirea persoanei, a fiecăreia. Aşa cum ne încredinţează Vladimir Losski,

Duhul Sfânt ne comunică în Biserică plinătatea Dumnezeirii într un mod unic,

personal, adică adecvat fiecărui om, căci fără lucrarea Lui, prin mântuire am fi

anulaţi ca persoane în unicul Hristos, deci o îndumnezeire depersonalizată sau o

fericire fără aceea care să se bucure de ea.

Duhul Sfânt are lucrarea orientată spre diversitate, darurile Lui sunt

daruri pentru unitate. Deci, sunt daruri ce vizează unitatea în diversitate. Duhul

ne face pe toţi altfel, diferiţi, ne salvează de pericolul colectivismului totalitar,

ne face noi, unici, diferiţi, neuniformi şi neplicticoşi. El ne face din indivizi

persoane, căci este Duhul unităţii. Lucrarea lui Dumnezeu ad extra, este una şi

indivizibilă, de aceea acolo unde este Fiul, acolo se află şi Tatăl şi Duhul şi

unde este Duhul acolo este şi Tatăl şi Fiul. Fiecare Persoană divină contribuie la

planul divin cu caracteristicile Sale proprii, distincte. Deşi doar Fiul se

Întrupează, devine istorie şi Tatăl şi Duhul sunt implicaţi în istorie. Este

necesară distincţia între a fi implicat în istorie şi a deveni istorie.

În planul divind, distincţia Fiului este de a deveni istorie, iar a Duhului de

a L elibera de sclavia istoriei (Duhul Îl Invie). În lucrarea Sa în istorie, Duhul

Sfânt aduce înăuntrul ei zilele cele din urmă eshatonul (Fap. 2,1 7), ceea ce

relevă caracterul eshatologic al pnevmatologiei, căci Duhul face pe Hristos o

Persoană eshatologică "ultimul Adam"111. În raport cu hristologia,

pnevmatologia descoperă dimensiunea comuniunii, a Bisericii ca Trup al lui 111 Ioannis Zizioulas, Fiinţa Ecclezială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997, p. 118.

81

Hristos. Duhul Sfânt face Biserica să fie, este însăşi esenţa Bisericii. Problema

raportului dintre hristologie şi pnevmatologie, este problema raportului dintre

local şi universal din ecclesiologie. Fiinţa Bisericii este condiţionată

pnevmatologic, ceea ce deschide instituţiile eccleziale spre dimensiunea lor

eshatologică. Biserica a fost instituită de Hristos şi constituită de Duhul Sfânt.

Duhul Sfânt "realizează actual, în istorie, ceea ce noi numim Hristos, această

entitate absolut personală şi relaţională a Mântuitorului nostru". 112 Cu alte

cuvinte, Duhul Sfânt este Acela care actualizează evenimentul Hristos în

istorie.Prin Duhul, Hristos există simultant ca Adevăr şi comuniune. Nu greşit

spunea Ioanis Zizioulas că: "Hristos nu există în El Însuşi, ci numai în mod

pnevmatologic, atât în particularitatea Sa de persoană distinctă, cât şi în

capacitatea Sa de Trup al Bisericii şi recapitulare a tuturor

lucrurilor".113Biserica este Trupul lui Hristos, Capul ei, dar ea este şi plinătatea

Duhului care o animă, o umple de dumnezeire, care locuieşte în ea ca în natura

îndumnezeită a lui Hristos.

Fiul se Întrupează şi împlineşte lucrarea Sa prin Duhul şi Duhul vine în

lume trimis de Fiul (In. 15,26). Vedem că lucrarea Fiului şi cea a Duhului sunt

interdependente. Lucrarea lui Hristos a pregătit o pe cea a Duhului, precum ştim

că: "Persoanele divine se afirmă nu prin Ele Însele, ci Una pe Alta, Una

mărturiseşte pe Cealaltă". 114 Aşa cum înţelesese şi Sfântul Ioan Damaschin,

când spunea că: "Fiul este chipul Tatălui şi Duhul chipul Fiului".115 Duhul

Sfânt este situat în centrul lui Hristos.

Raportul hristologiei cu pnevmatologia şi implicaţiile lor ecclesiologice,

trebuie să facă tema unor mai aprofundate cercetări teologice în Ortodoxie.

Catolicii şi protestanţii au început în ultimul timp a acorda spaţii largi acestor 112 Ibidem.113 Ibidem, p. 119.114 Vladimir Lossky, op. cit., p. 199.115 Ioan Damaschin, op. cit., p. 132.

82

teme. Dintre ortodocşi s-ar arătat interesaţi de această temă, teologi de înalt

nivel ca: Vladimir Lossky, Ioanis Zizioulas, Boris Bobrinskoy, John

Mayendorff sau Olivier Clement. Viitorul teologiei secolului XXI este legat şi

de această mare temă care are implicaţii adânci în viaţa creştinilor.Prin lucrarea

Duhului Sfânt, venirea, prezenţa lui Hristos se realizează în mod sacramental în

Euharistie. Prin ea, sub acţiunea Duhului, cei ce se împărtăşesc de Trupul şi

Sângele lui Hristos, devin Biserică, Corpul Său Mistic, Biserica exprimându şi

şi confirmându şi de la început identitatea prin Euharistie, cea care constituie

Biserica.

În taina euharistică, creştinul este făcut părtaş la viaţa Treimii, aici

prezenţa Duhului este simultană cu cea a lui Hristos, ele fiind totuşi, distincte,

căci credinciosul nu se uneşte cu firea divină, cele două prezenţe

necontompindu se în prezenţa firii divine. Putem vorbi de o realitate a prezenţei

euharistice a Duhului Sfânt şi a lucrării Sale, care nu este mai puţin reală decât

cea a lui Hristos. Unica raţiune de a fi a cultului este aceea de a l conduce pe om

la unirea îndumnezeitoare, la cunoaşterea Sfintei Treimi, această funcţie a

cultului devine adevărată prin Duhul. În Euharistie Îl întâlnim pe Hristos, sub

flăcările Duhului şi fiecare credincios este sfinţit în ceea ce are unic, de

neschimbat, având în vedere că el este persoană, deci deschis spre comuniune

cu ceilalţi. Prin Duhul şi prin Hristos: "avem cu adevărat revelaţia intimităţii

cu Dumnezeu, a inimii lui Dumnezeu".116 Euharistia este sfântă, pentru că este

Trupul şi Sângele lui Hristos, dar este şi plină de sfinţenie, pentru că Duhul este

în ea.

Nu întâmplător Nicolae Cabasila va spune că:"Euharistia este o

Cincizecime prelungită".117 Dar, cel mai potrivit limbaj pentru a arăta prezenţa

116 Olivier Clement, op. cit., p. 135.117 Nicolae Cabasila, Explicarea Sfintei Liturghii, Ed. Arhiep. Bucureştilor, Bucureşti, l992, p . 87.

83

Duhului în cultul şi viaţa Bisericii este acela al experienţei spirituale şi

sacramentale, căci adevărata teologie a Duhului şi nu doar, este doxologia. Este

bine de precizat că, în Euharistie ne împărtăşim atât cu Hristos cât şi cu Duhul

Sfânt.

Toată viaţa Bisericii este o comunicare a Treimii în Duhul Sfânt, precum

Duhul de împărtăşeşte cu plinătatea vieţii divine a Tatălui şi a Fiului. În

Euharistie avem două mari şi semnificative momente: primul este adunarea

Bisericii, manifestarea unităţii ei prin Duhul, iar cel de al doilea este intrarea

Bisericii în lume, prin credincioşii ce s au împărtăşit de Hristos şi Duhul Său şi

care la finalul liturghiei pleacă în lume, în misiune şi sunt ajutaţi de Duhul în

împlinirea ei.

De la Cincizecime, vorbind despre istoria Bisericii, putem spune că este

deja epoca ultimă, Duhul Sfânt lucrează, pregătind venirea Împărăţiei lui

Dumnezeu.

Conceptul de Dumnezeu, trece la prezenţa Sa vie, astfel că Dumnezeul

istoriei Se descoperă ca Dumnezeu în istorie. Teologia răsăriteană nu vede

vremurile de pe urmă ca pe nişte vremuri apocaliptice, în care tot ceea ce există,

tot ceea ce a fost creat, va fi distrus, cu excepţia câtorva aleşi, ci, dimpotrivă,

vorbeşte despre schimbarea sau mai bine zis înnoirea creaţiei prin Duhul Sfânt.

Oare, nu toată creaţia a fost destinată desvărvârşirii, cum spuneau atâţia, creaţia

trebuie să se umanizeze, iar omul să se îndumnezeiască ?

Lumea nu va dispare material, dar fi spiritualizată, astfel spus materia va

fi văzută prin spirit. Căci, în cele din urmă, materia însăşi e chiar în forma

actuală alcătuită din lumină. Ceea ce se va face nu e decât pătrunderea de către

harul Duhului Sfânt cu lumina imaterială a acestei lumini create. Aceasta

înseamnă înnoirea creaţiei, spiritualizarea ei, va deveni "o locuinţă nematerială,

84

nestricăcioasă, neschimbabilă, veşnică şi înţelegătoare". 118Această lume plină

de Duhul Sfânt, pnevmatizată, va fi suprasensibilă, spiritualizată.

Lumina imaterială, care va umple lumea, copleşindu o, se va revărsa din

Trupul lui Hristos prin Duhul Sfânt.În spiritualizarea creaţiei este implicat şi

omul, pe care Hristos l a făcut capabil să primească Duhul Sfânt, să conlucreze

la venirea Împărăţiei. Într un anume fel, însăşi istoria Bisericii Creştine, este

deja eshatologie, în această vreme Duhul având o lucrare specială.

De a lungul istoriei, rugăciunea Bisericii "Veni Creator Spiritus", este

rugăciunea epiclezei eshatologice, căci Duhul lucrează în istorie, în vederea

pregătirii venirii Împărăţiei lui Dumnezeu.

De asemenea şi activitatea omului, ghidat de Duhul, în istorie, se justifică

atunci când îi găsim semnificaţia în raport cu cele finale, cu sfârşitul sau cu noul

început.

Avertismentul biblic referitor la faptul că imaginea acestei lumi va trece,

ne fereşte să rămânem împietriţi în formele acestei lumi, făcându e idoli din:

cultura umană, pe care o înţelegem doar în raport cu eshatologia, sau cu chipul

văzut al Bisericii, care va trece odată cu chipul acestei lumi.

De aici, vedem că, atitudinea creştină este una de afirmaţie eshatologică,

de aceea cultura umană, în punctul ei maxim, se depăşeşte şi devine un semn,

un simbol ce reflectă nevăzutul.

Putem vedea o lucrare a Duhului Sfânt de mărturie în timpurile de pe

urmă, în aceea că, toate formele culturii umane se întâlnesc în alegerea de pe

urmă, de a fi cu sau împotriva lui Hristos.

De fapt, Duhul Sfânt este Cel care inspiră nostalgia, ce se regăseşte în

cultură, după Dumnezeu, căutarea în istorie a ceea ce nu se află în istorie, a ceea

ce o depăşeşte şi o conduce dincolo de propriile limite, astfel că, în acest sens,

118 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, op. cit., p. 251.85

cultura este expresia Împărăţiei în mijlocul acestei lumi, asemenea Sfântului

Ioan Botezătorul, înainte vesteşte Împărăţia.

"În focul Duhului, cultura devine semn, săgeată îndreptată spre ceea ce

va să vină şi împreună cu Mireasa, spune: Vino, Doamne !"( I Cor. 7, 31;

Apoc. 22, 17). Astfel că, la fel cum omul este icoana lui Hristos, cultura este

icoana Împărăţiei care, în momentul marii treceri, Duhul Sfânt cu degetele Sale

diafane, va atinge această icoană şi ceva din ea va rămâne pentru totodeauna.

Starea eshatologică nu e cum s ar crede doar o realitate a viitorului, dar e şi o

trăire prezentă ce ne e nouă accesibilă prin darurile Duhului Sfânt în Hristos. În

viaţa de aici, creştinii pot experia vederea lui Dumnezeu şi îndumnezei o, deci

starea eshatologică, prin lucrarea Duhului Sfânt, care în colaborare cu voinţa

umană, impregnează omul cu harul Său.

Un evident caracter eshatologic, îl are, prin excelenţă, profetul. Acesta:

"transcende prezentul şi apare ca ruptură a acestuia, în realitate el este

legătura care uneşte fenomenologia prezentului cu numenul său". 119

Inspirat de Duhul Sfânt, profetul este cel ce vede evenimentele

eshatologic, în Ziua de Apoi. Profeţia este sensibilitatea la prezenţa Duhului

Sfânt, profetul fiind martorul prezenţei lui Dumnezeu în lume, cel care atestă

"rugul aprins" în inima istoriei.

Profetul vesteşte în mijlocul lumii Biserica, care în adâncul Tainelor sale

este trecere spre Împărăţie. Când lumea nu este în aştepare eshatologică,

profetul mărturiseşte "ca un deget de Înaintemergător spre Cel ce vine", negând

vremea lumii acesteia.

Profeţia ajută ca trăirea lui Dumnezeu să transparentizeze opacitatea

efemeră a lumii acesteia. Interesantă este părerea teologului român, pr. prof. dr.

Ioan Buga, care vorbind despre dimensiunea profetică spune că: "dimensiunea

119 Paul Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 139.86

profetică s a referit doar la Fiul (mesianismul) şi la Duhul Sfânt (Biserica), ne

putem referi şi la Tatăl ca obiect al profetismului". 120

Printr o referire obsesivă spre eternitatea originii, face ca Fiul să fie o

privire profetică asupra Tatălui. Astfel că, am putea vorbi şi de o memorie

profetică, bazată pe Persoana Tatălui, nu doar o viziune profetică. Cu alte

cuvinte este: "dimensiunea profetică întoarsă spre veşnicia din faţă". 121

Dacă, în timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul era locul privilegiat şi

deplin al prezenţei Duhului Sfânt, după Înălţare şi Cincizecime, cele două

evenimente ce demarcă modul evanghelic al prezenţei Duhului şi modul

ecclezial al aceleiaşi prezenţe, Duhul Sfânt este Cel care animă Corpul ecclezial

al lui Hristos.

Duhul este Cel care-L face prezent pe Hristos, deplin: "în toate

dimensiunile şi domeniile vieţii Hristosului total, Cap şi Trup".122 Putem vorbi

de un mod ecclezial şi permanent al eshatologiei, a prezenţei Celui care vine,

este aspectul eshatologic al adunării euharistice în jurul Domnului prezent în

Biserica Sa. În acest sens, Duhul manifestă prezenţa lui Hristos: "desfiinţând

graniţele spaţio temporale ale existenţei Sale multiple, în experienţa

sacramentală a prezenţei Sale unificate şi apoi, creând un elan dinamic de

expansiune a Bisericii şi a membrilor ei către diferite moduri, istoric, ceresc şi

ultim al prezenţei lui Hristos"123.

Prin Duhul Sfânt, în Liturghie, este realizată prezenţa eshatologică a lui

Hristos în Biserică, cea care comemorează în anamneza euharistică, slava

cerească şi apoi Parusia. În lumina cuvântării Sfântului Apostol Petru, de la

Cincizecime, care vorbea de venirea eshatologică a Duhului, folosind sintagma

120 Pr. Prof. Dr. Ioan Buga, op. cit., p. 213.121 Ibidem, p. 213.122 Boris Bobrinskoy, op. cit., p. 489.123 Ibidem, p. 490.

87

"în zilele din urmă", pentru acea zi, nu e greşit a spune că, de la Cincizecime,

noi trăim în eshatologie, prezentul având o dimensiune ehatologică.

Acestea de mai sus arată marea contradicţie între teologia scolastică, care

prezintă distorsionat eshatologia şi realitatea evanghelică, căci eshatologia nu

priveşte scopurile ultime ale omului şi lumii într o perspectivă izolată în viitor şi

strict liniar, ca ceva îndepărtat şi ireal.

Duhul Sfânt ni-L face prezent pe Hristos în Euharistie, în cult şi modul

acestei prezenţe are un evident caracter eshatologic.

Concluzii

Sfântul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci

şi una din temele preferate în reflecţia teologică, creaţia liturgică şi mai ales în

literatura de spiritualitate ortodoxa.

Mari Sfinţi Părinti din epoca patristică (Chiril al Ierusalismului, Grigorie

Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericeşti din perioada

bizantină (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastră

88

(Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Staniloae, Nicolae Afanasieff,

Olivier Clement) au fost atraşi de misterul persoanei Duhului Sfânt.

Sfântul Chiril al Ierusalimului îşi cere scuze faţă de ascultătorii săi pentru

catehezele prelungite despre Duhul Sfânt, spunând că nu se poate sătura vorbind

despre un subiect ca acesta. Sfântul Vasile compune un adevărat tratat despre

teologia Duhului Sfânt pe baza textelor biblice, iar Simeon Noul Teolog recurge

la o terminologie doxologică şi poetică proprie, vorbind despre simţirea

prezenţei Duhului Sfânt în viaţa creştinului.

Dogma Sfintei Treimi este proprie creştinismului şi ea reprezintă adevărul

pe care nu îl putem cunoaşte decât pe cale supranaturală, dar atât cât ne este

nouă necesar pentru mântuire.

O mărtuire completă despre Sfânta Treime o găsim în Noul Testament,

dar şi Vechiul Testament care este « pedagog către Hristos » prezintă în linii

generale acest adevăr de credinţă.

Deşi Dumnezeu apare şi lucrează în Vechiul Testament ca Tată, în Noul

Testament ca Fiu şi în viaţa Bisericii ca Duh Sfânt, Treimea apare nedespărţită

atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

După căderea omului în păcatul neascultării, Duhul Sfânt ceartă pe

protopărinţii noştri, le făgăduieşte un Răscumpărător (Facerea 3,22), menţinând

în sufletul acestora şi al fiilor lui Israel conştiinţa trează a necesităţii legăturii cu

Dumnezeu prin jertfă. El a lucrat prin patriarhi, judecători şi regi, i-a sfinţit pe

preoţi pentru a mijloci către Creator pentru iertarea păcatelor şi revărsarea

tuturor bunătăţilor făgăduite.

În Vechiul Testament Duhul Sfânt desăvârşeşte lucrarea Tatălui şi o

pregăteşte pe cea a Fiului, în sensul că El îi insuflă pe profeţi pentru a-L prezice

pe Mesia.

89

Aceste profeţii datorate lucrării Duhului Sfânt au străbătut întreg Vechiul

Testament ca un fir roşu, mângâind sufletele oamenilor care Îl aşteptau cu

întreaga fiinţă pe Cel ce avea să o elibereze din robia păcatului. Pe de o parte,

amintirea istoriei mântuirii, a actului istoric - întruparea, moartea, învierea, prin

care Iisus Hristos a dăruit lumii harul mântuirii, e perpetuată ca fapt eficient

prin Duhul Sfânt.

Apostolul Pavel începe cuvântul său despre harisme, cu precizarea

esenţială că "nimeni nu poate zice că Iisus este Domnul, decât prin Duhul

Sfânt" (1 Cor. 12,3).

Sfântul Ioan Hrisostom, care dă o mare importanţă Cincizecimii în istoria

răscumpărării, spune că Duhul Sfânt este trimis anume să confirme că jertfa lui

Iisus Hristos a fost primită de Tatăl spre împăcarea lumii cu Dumnezeu,

împărtăşind prin El, în mod personal, roadele jertfei Fiului adusă pentru

întreaga fire umană.

Pentru el, Duhul Sfânt este martorul prin excelenţă al lui Iisus Hristos, Cel

care atestă şi legitimează pe Fiul, în modul cel mai autentic, comunicând în chip

personal energiile divine comune Sfintei Treimi.

La creaţie, Duhul Sfânt a venit să Se sălăşluiască în noi, pentru a face din

fiinţa noastră locaş al Sfintei Treimi, căci Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit de

dumnezeirea Duhului.

Dar acest locaş al Treimii a fost întinat de păcatul strămoşilor noştri, astfel

că omul a fost lipsit de relaţia cu divinitatea.

De aceea Duhul Sfânt a pregătit în Vechiul Testament venirea lui Mesia

care avea să Se întrupeze din Fecioara Maria, pentru a dărui din nou omenirii

harul Duhului Sfânt. Primind din nou pe Duhul Sfânt, omul devine mai uman,

iar lucrarea harului Duhului Sfânt îi redă acestuia strălucirea originară a

chipului lui Dumnezeu.

90

Pe de altă parte, Duhul Sfânt este Cel care face prezenţa, cu anticipare,

însăşi împărăţia lui Dumnezeu.

El este cel care leagă Biserica prezentă nu numai de comunitatea istorică a

Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci şi de adunarea din "zilele de pe urmă" în

jurul Mielului (Apoc. 5 şi 6).

De la Cincizecime, epoca ecleziologică se întrepătrunde cu epoca

eshatologică, deoarece acolo unde Duhul Sfânt este prezent şi lucrează, acolo

împărăţia lui Dumnezeu intră şi se instalează în istorie (Fapte 2,17-21).

Exegeza patristică a dat o mare atenţie acţiunii Duhului Sfânt de proslăvire

a Fiului. Tatăl proslăveşte pe Fiul în Duhul Sfânt, care, la rândul său, dăruieşte

Bisericii, ca arvună, darul şi realitatea eshatologică a Impărăţiei lui Dumnezeu.

In al doilea rând, există o unitate organică, inseparabilă între Duhul Sfânt

şi Biserică, unitate pe care Sf. Irineu o exprimă în formula concisă

binecunoscută: "Acolo unde este Duhul Sfânt, acolo este Biserica".

Rolul ecleziologic al Duhului Sfânt ar putea fi explicat astfel: Iisus Hristos

a adunat în jurul Său comunitatea Noului Testament, care are fundamentul ei în

grupul celor doisprezece Apostoli, martorii direcţi ai întrupării şi învierii Sale

(Fapte 1,8).

Iisus Hristos rămâne prezent în istorie în Duhul Sfânt, împreună cu trupul

Său, Biserica, al cărei cap este, în care şi prin care actualizează fapta sa

răscumpărătoare. Problemele pe care le ridică mişcarea harismatică de azi care

pretinde a se situa chiar înăuntrul Bisericilor cu structuri tradiţionale ca un

curent de înnoire, sunt multiple.

Duhul Sfânt reconstituie nu numai integritatea firii şi unitatea persoanei

umane, ci şi comuniunea persoanelor dupa modelul Sfintei Treimi. Duhul este

creator de comuniune, Cel care aşează persoanele faţă în faţă, în stare de dialog

şi de mijlocire reciprocă.

91

Având ca model Taina împărtăşaniei, spiritualitatea ortodoxă se bazează

pe acest schimb de daruri duhovniceşti înăuntrul trupului eclezial.

O comunitate crestină nu este deci o simplă adunare voluntară de indivizi

izolaţi, ci o comuniune în Duhul Sfânt, care nu amestecă persoanele, nici nu le

separă, ci le distinge şi le uneşte, modelând astfel o spiritualitate euharistică şi

liturgică.

Ar trebui să fie repusă în valoare, pe plan teologic şi practic, lucrarea

Duhului Sfânt în tainele de iniţiere, pe care Biserica Ortodoxă le-a săvârşit

împreună şi cărora le-a dat o importanţă pastorală majoră.

Duhul mai este şi asemenea uleiului de măslin, care tămăduieşte şi

înfrumuseţează.Toate aceste imagini sugerează că Duhul nu trebuie să fie

subiect de discurs, de monolog, ci prieten de dialog, relaţie vie, existenţială;

trebuie să L lăsăm pe El să vorbească în noi, El să ne inspire la a face o poezie

dedicată Tatălui, din toată viaţa noastră. Toată viaţa noastră trebuie să fie o

poveste de dragoste a noastră cu El.

Pentru că există o coincidenţă sacramentală profundă între Botez, taina

restaurării firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina

persoanei în comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal şi harismatic, şi

Euharistie, taina împărtăşirii cu umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, de unde

aspectul ei eclezial.

Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai mărturisirea despre unitatea

fiinţei, deofiinţimea şi egalitatea celor trei persoane divine, ci şi învăţătura

despre însuşirile fiecărei persoane, adică ce este propriu unei persoane şi o face

distinctă de celelalte.

92

B I B L I O G R A F I E

Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editie a Sf. Sinod al BOR, EIBMBOR,

Bucuresti, 1988.

93

2. Calist Patriarhul, Capete care au lipsit, în Filocalia, vol. III, trad. Şi

introd. de Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1979.

3. Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. I.

4. Metoda sau cele 100 capete ale lui Calist şi ale lui Ignatie Xanthopol, în

Filocalia, vol. III.

5. Origen, „Despre principii”, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae,

P. S. B., nr. 8, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1982.

6. Sfântul Atanasie cel Mare, „Scrieri, Partea a II-a, Epistola I către

Serapion”, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P. S.

B., nr. 16, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1988.

7. Sfântul Chiril al Alexandriei, „Cateheze”, traducere de Pr. D. Fecioru,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1945.

8. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol.

III.

Cărţi, articole, studii

94

9. Basarab, Magistrând Mircea, „Dogma Sfintei Treimi în Vechiul

Testament”, în „Ortodoxia”, anul XII, nr. 4, 1960.

10. Bria, pr. prof. dr. Ioan Dicţionar de Teologie Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 1981.

11. Bobrinskoy, pr. prof. dr. Boris, Împărtăşirea Duhului Sfânt, traducere de

Măriuca şi Adrian Alexandrescu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999.

12. Buga, Pr. Prof. Dr. Ioan, Teologia Enclavelor, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi,

Bucureşti, 1997.

13. Idem, Ierarhiile Fiinţei, Ed. Sf. Gheorghe-Vechi, Bucureşti, 1997.

14. Cabasila, Nicolae, Explicarea Sfintei Liturghii, Ed. Arhiep. Bucureştilor,

l992.

15. Clement, Olivier, Noutatea Duhului, Ed. Pandora, Târgovişte, 1997.

16. Coman, Pr. Prof. Dr. Constantin, Biblia în Biserică, Ed. Bizantină,

Bucureşti, 1997.

17. Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1993.

18. Damaschin, Ioan, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.

95

19. Evdochimov, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Ed. Christiana, Bucureşti,

1995.

20. Felmy, Hans Kristian, Dogmatica experienţei eccleziale, Ed. Deisis, Sibiu,

1999.

21. Florensky, Paul, Iconostasul, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1993.

22. Kniazev, Alexis, Maica Domnului ăn Biserica Ortodoxă, Ed.Humanitas,

Bucureşti, 1998.

23. Mayendorff, John, Teologia Bizantină, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996.

24. Moldovan, Pr. Prof. Dr. Ioan, ,,Învăţătura despre Duhul Sfânt" M.A.

nr.7/1973.

25. Negoiţă, Pr. Prof. Athanase, Teologia biblică a Vechiului Testament,

Editura Sophia, Bucureşti, 2004.

26. Popescu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, EIMBOR,

Bucureşti, 2005.

27. Idem, diac. dr. Doru Costache, Introducere în teologia ortodoxă,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997.

28. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, ,,Relaţiile Treimice", Ort. XVI, nr.4, 1964.

96

29. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă. Vol.II, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1997.

30. Idem, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetică şi Mistică, EIBMBOR, Bucureşti,

1992.

31. Teodoran, Pr. Prof. dr. Isidor, şi Arhid. Prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia

Dogmatică, EIMBOR, Bucureşti, 1991.

32. Teşu, Pr. Prof. dr. Ioan C., O lecţie de pedagogie divină- Retragerea

Harului, în Revista Facultăţilor de teologie, nr. 4, ot-dec., Bucureşti, 2006.

33. Yannaras, Christos, Abecedar al credintei, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1995.

34. Zizioulas, Ioannis, Fiinţa Ecclezială, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997.

Declaraţie,97

Subsemnatul, Ivan Gheorghe, absolvent al Facultăţii de

Teologie Ortodoxă, Secţia Teologie Pastorală, din cadrul Universităţii

Valahia din Târgovişte, cunoscând sancţiunile legale, declar pe

propria-mi răspundere că în prezenta Teză de Licenţă nu am utilizat

alte izvoare bibliografice în afara celor menţionate în lucrare, că nu

este un plagiat şi că îmi aparţine în întregime.

Semnătura,

.

Curriculum vitae98

Numele: Ivan Ghoerghe, născut la data de 26-05-1969, din părinţi de credinţă creştin ortodoxă, Gheorghe şi Constanţa.

Studiile gimnaziale: Şcola Generală cu clasele I-VIII din Bălteni, Judeţul Dâmboviţa.

Studii liceale: Liceul de Petrol şi Gaze, nr. 2 din Târgovişte, Judeţul Dâmboviţa.

Şi Scola Militară, promoţie 1992, Slatina, Judeţul Olt.

În prezent, absolvent al Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii ,,Valahia” din Târgovişte, promoţia 2007-2011.

99