06.noua microeconomie

7/17/2019 06.Noua Microeconomie

http://slidepdf.com/reader/full/06noua-microeconomie 1/14

NOUA MICROECONOMIE

Noua microeconomie s-a dezvoltat ca un domeniu de cercetare relativ autonom unde

microeconomia tradiţională este abordată ca un caz teoretic particular. Dintre achiziţiile noii

microeconomii cele mai consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală, incluzând

problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, dar şi analiza costurilor de

tranzacţionare. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor economici au constituit

pentru marii economişti din a doua jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de

inspiraţie, dar şi de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le reţinem pe cele

care au schimbat de o manier ă decisivă modul de a gândi economia concurenţială: Noua

teorie a firmei, Teoria concurenţei imperfecte, Teoria drepturilor de proprietate, Teoria

pieţelor cu informaţie asimetrică, Teoria capitalului uman.

1. NOUA TEORIE A FIRMEI

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei", Ronald H. Coase a redefinit

firma sub multitudinea valenţelor sale (origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai

realistă, dar ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit, Coase şi-a fixat

drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei, teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"1, cu

ajutorul căreia să explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb specializată,

unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de Coase, potrivit căreia

"definiţia firmei să corespundă sensului său din lumea reală şi să se poată încadra într-o

analiză marginalistă"2 asigur ă, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională, iar

pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al XX-lea, mai precis cu

politicile economice.În fond, Coase a găsit cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi

a modului cum politica economică generală le poate influenţa. Problema esenţială pe care

Coase o supune analizei este cea a aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin

mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a activităţii firmei (primul,

un mecanism descentralizat în cadrul pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi

1

) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firme. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şiSidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoar ă, 1997, pg. 25.2 ) Idem, pg. 36-37.



oportunităţile şi al doilea, rezultat din modul de organizare a firmelor şi bazat pe ierarhie,

unde alocarea resurselor depinde de autoritatea antreprenorului). Coase susţine că, de fapt,

firmele se confruntă cu două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de

mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui antreprenor – coordonator, care

organizează şi direcţionează producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată

pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a recurge, de cele mai multe

ori, la coordonarea diver şilor factori de producţie f ăr ă intervenţia mecanismului preţurilor,

uneori reuşind chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de obiectivele alese

şi nu în scopul subminării sistemului economiei de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi

coordonează întreaga activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de mecanismul

preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel, Coase îşi propune să "concilieze" într-

un mod original cele două metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice

motivele practice pentru care este preferată una din cele două variante. În esenţă, teoria firmei

propusă de R.H. Coase constituie generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu

dominat de piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această lumină, teoria

tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime - profituri maxime şi costuri de tranzacţionare

nule, apare ca un caz particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor

firmei.

Făr ă să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor, Coase analizează rând pe

rând atât motivele naturale ale existenţei firmei, cât şi costurile contractuale implicite,

legislaţia referitoare la tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei

drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea producţiei depinde de un

antreprenor"3 se apropie foarte mult de modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se

întâmplă în realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea tradiţională despre firmă,

oarecum idilică, şi propune o abordare cu o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt

şi motivele potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb identificate de RonaldCoase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a fi proprii stă pâni şi de a controla mecanismul

preţurilor sau preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, dar mai ales costurile

implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă, costurile descoperirii şi identificării

preţurilor relevante, costurile negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru

fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia lui Coase, contractele

situează firma în poziţie avantajoasă faţă de mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de

3 ) Ibidem, pg. 28-29.



contracte i se poate substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se încheie

contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita cheltuielile aferente încheierii mai

multor contracte pe termen scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc,

ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt. Problema principală pe care o

identifică Coase în acest caz este cea a compar ării previziunilor consumatorului cu obiectul

contractului exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de neaşteptată,

provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie de economia firmei", arată că "atunci

când direcţionarea resurselor – în limitele unui contract – devine dependentă de consumator,

se poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă"4. Limitele contractului sunt cele pe care

trebuie să le respecte antreprenorul în coordonarea celorlalţi factori de producţie.

Antreprenorul trebuie să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el poate

obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe

care vine să le înlocuiască. În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liber ă dacă nu

obţine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică deosebită pentru activitatea

firmelor, deoarece aceleaşi tranzacţii efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod

diferit de guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de preţuri. De exemplu,

dacă se ia în considerare TVA, prin această taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci

nu cele încheiate în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ de alocare

a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în alte condiţii nu ar putea exista.

Avantajul acestei abordări se reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe

măsur ă ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin mecanismul preţurilor)

ajung să fie organizate de un antreprenor şi îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul

respectiv renunţă la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu analiza,

încercând să descopere motivele care-l determină pe antreprenor să opteze pentru o tranzacţie

în plus sau în minus şi să nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie sau să folosească sistemul

alternativ de tranzacţii, f ăr ă a recurge la concentrarea activităţii într-o singur ă firmă de mari

dimensiuni. Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea câştigării

monopolului sunt stimulente puternice pentru expansiunea continuă şi nelimitată a firmei.

Aceste afirmaţii sunt adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând al

managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin să complice alegerea

4 ) R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şiSidney G. Winter, Ed. Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.



antreprenorului. În primul rând, antreprenorul trebuie să cunoască punctul în care costul

organizării unei tranzacţii adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii

prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este posibilă creşterea costului

organizării unei tranzacţii adiţionale, în consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare,

cu atât pot scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al doilea rând,

există un punct în care pierderea reprezentată de risipa de resurse devine egală cu costul

organizării tranzacţiei pe piaţa liber ă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor

(creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze probleme antreprenorului, el să nu

mai reuşească să aloce factorii de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună

valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai multor factori de producţie

poate să crească, pentru că avantajele oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele

oferite de o firmă mare.

Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a) costurile de organizare sunt

mai mici şi cu cât creşterea acestora, în cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă;

b) antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor comise, pe măsura sporirii

tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele

de mari dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi aprovizionarea cu factori de

producţie, dispersarea spaţială a factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu

creşterea dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să anuleze această

distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii

manageriale, atunci când creşterea dimensiunilor firmei intr ă în faza randamentelor

descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de organizare poate să avantajeze

firma.

Teoria lui Coase este cât se poate de clar ă pentru oricine doreşte să iniţieze o firmă: a)

determinarea mărimii firmei trebuie să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile

de marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori; b) necesitatea organizăriiunei firme apare de fiecare dată când se produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o

specializare a firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei de piaţă şi nu

neapărat o specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea unei unităţi economice este o piaţă

neorganizată, de aceea obiectul organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce

înseamnă creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.5

5) Idem, pg. 32.



Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi încetează expansiunea la un cost

aflat sub costul de tranzacţionare de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către

o altă firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la un preţ inferior

celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici

subminarea economiei de piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care

sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei libere.

Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a cunoscut succesul în a doua

jumătate a secolului al XX-lea. Autori precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H.

Demsetz ş.a. fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei ca unitate a

analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.

2. TEORIA CONCURENŢEI IMPERFECTE

Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor necesare fundamentării

deciziilor şi pentru a înţelege mai bine realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de

costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică. În acest cadru

teoretic, informaţia pur ă şi perfectă este percepută ca o simplă ficţiune, iar microeconomia

tradiţională apare excedată la capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei

imperfecte, între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi, valorifică

fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea

informaţiei pentru o serie de situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi

economişti le ignor ă.

Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics of information" în Journal of

Political Economy, G. Stigler a cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătur ă cu

analiza şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este imperfectă. Ca

urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine

aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a avea timpul necesar

căutării unei noi ocupaţii.

Această decizie va fi legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat din

compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat căutării, etc.) cu câştigul sperat din

noua ocupaţie. Căutarea este privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi

urmărită numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât randamentulmarginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.



Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj voluntar legat de căutarea unui

loc de muncă (job search)6, care nu trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva

căruia este bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.

H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency",, apărut

în iunie 1966 în American Economic Reviw o analiză bazată pe studii sociologice, despre

comportamentul în interiorul firmei - iner ţia agenţilor, dorinţa fiecăruia de a-şi apăra aria de

acţiune, imperfecţiunea informaţiei - argumente care dovedesc că în interiorul firmei se

acţionează pentru non-maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor ipoteze ale

microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste elemente în teoria economică,

Leibenstein susţine ideea după care creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa,

formulând cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel tipul de

ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în interiorul organizaţiilor de

producţie. Faţă de teoria tradiţională care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe

maximizarea profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea oamenilor

adoptă un comportament maximizator numai atunci când creşte presiunea externă8. În

realitate, în condiţii de presiune concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei

de afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X ghidând acţiunile

indivizilor.

6 ) George J. Stigler, The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times Mirror/MosbyCollege Publishing, 1986, pg. 176.7

) Harvey Leibestein, Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în Microeconomics, TimesMirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149.8 ) Idem, pg. 160-161.



3. TEORIA DREPTURILOR DE PROPRIETATE

Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi Fr. A. Hayek au deschis

calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii pieţei integrând drepturile de proprietate.

În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a apărut ca reacţie faţă de

analiza a două cazuri: cel cunoscut sub numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi

dezvoltat de Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin introducerea

argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc intervenţiei statului în economie, sub pretextul

rolului corector al politicilor guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele externe

sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase demolează pur şi simplu sistemul teoretic al

lui Pigou printr-o manevr ă de logică elementar ă: acest sistem se sprijină pe ipoteza costurilor

de tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o ipoteză implicită şi anume evitarea

normelor legale9. Totodată, Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive,

atunci este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe, subvenţii) să fie mai

avantajoase decât piaţa. În acest context, el susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare

nule la costuri de tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covâr şitoare a sistemului

legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi fizice, ci drepturile de a exercita

anumite acţiuni, iar drepturile pe care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi.

Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt bine definite, costurile de tranzacţionare sunt

neglijabile, întrucât costul negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce

înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clar ă a poziţiei sale doctrinare,

Coase insistă asupra ideii după care evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în

câteva cazuri precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este susceptibilă de a

rezolva orice problemă mai bine decât o face piaţa10.

Unul din principalele scopuri ale teoriei drepturilor de proprietate a lui Ronald Coase

este acela de a oferi o soluţie, care să nu contravină principiilor pieţei libere, problemeiexternalităţilor economice. În general, în teoria economica, se considera că apariţia şi

manifestarea externalităţilor reprezintă un eşec al pieţei libere, care prin mecanismele sale nu

poate să rezolve situaţia în care costurile sau beneficiile unei tranzacţii nu sunt suportate

numai de păr ţile care au consimţit să participe la respectiva tranzacţie. Externalităţile

economice dereglează calculele de eficienţă perturbând în felul acesta procesul decizional al

9

) Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing,1986, pg. 430.10 ) R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press, 1988, pg. 7-10.



agenţilor economici. Într-un sistem economic ideal, principiul eficienţei economice presupune

că vor fi produse bunurile care pot fi vândute la un preţ mai mare decât costurile de producţie.

Producătorii vor plăti costurile factorilor de producţie şi vor încasa preţul bunului produs în

momentul în care îl vor vinde. Dacă un bun se vinde la un preţ mai mare decât costul său de

producţie înseamnă că producătorii vor obţine profit, dacă nu, ei vor înregistra pierderi şi nu

vor mai fi tentaţi să producă respectivul bun. Acest mecanism funcţionează corect intr-un

sistem economic ideal în care producătorii suportă toate costurile ce derivă din producerea

bunului respectiv şi beneficiază, în acelaşi timp, de toate încasările survenite în urma

comercializării acelui bun. Realitatea a demonstrat, însă, că pot exista situaţii în care nu toate

costurile sau, respectiv, beneficiile aferente realizării unui produs sunt suportate sau, încasate

de către producător. În teoria economică manifestarea unui asemenea fenomen este desemnată

prin termenul de externalitate. Manifestarea acestui tip de fenomen determină, în cadrul pieţei,

alocarea ineficientă a resurselor.

În aceste condiţii Coase avansează următoarea teoremă:

Dacă sunt îndeplinite următoarele premise:

drepturi de proprietate bine delimitate şi corect definite

costuri tranzacţionare nesemnificative

atunci resursele vor fi alocate în mod eficient indiferent de persoana care le deţine.

Soluţia propusă de Coase se fundamentează pe ipoteza conform căreia principala

cauză a alocării ineficiente a resurselor o reprezintă definirea sau delimitarea inexactă a

drepturilor de proprietate. Conform lui Coase o mare parte din disputele cu privire la alocarea

resurselor se datorează faptului că nimeni nu deţine dreptul de proprietate asupra acestor

resurse sau, în alt caz la fel de grav, că toţi indivizii deţin în aceeaşi măsur ă aceste drepturi

(proprietate publică). Aceste dispute ar putea fi o rezolvate eficient în condiţiile în care

resursele s-ar afla în strictă posesie. În această situaţie, dacă o persoană va dori să utilizeze o

anumită resursă va trebui să cear ă acordul proprietarului, acord ce poate fi obţinut in schimbul

achitării unui anumit onorariu. Prin urmare, distribuirea şi atribuirea drepturilor de proprietate

sporeşte în mod vizibil posibilitatea rezolvării disputelor cu privire la utilizarea resurselor. În

formularea teoriei sale, Coase mizează pe o calitate importantă a dreptului de proprietate -

divizibilitatea; dreptul de proprietate reprezintă în fapt un complex de alte drepturi distincte ce

privesc proprietatea respectivă (dreptul de folosinţă, dreptul de dispoziţie, dreptul de

uzufruct), în felul acesta proprietarul poate tranzacţiona numai un anumit drept din acest

complex de drepturi.



În acest mod va lua naştere o nouă piaţă, piaţă drepturilor de proprietate, ce va

cuprinde acele tranzacţii în care obiectul schimbului îl reprezintă drepturile cu privire la

proprietatea asupra unor resurse (de exemplu vânzarea către o întreprindere a dreptului de a

polua). În aceasta situaţie, nu este necesar ă intervenţia directă sau indirectă a statului pentru a

se obţine un rezultat eficient deoarece păr ţile au capacitatea de a stabili contracte cu privire la

modul în care resursele vor fi utilizate.

Definirea şi delimitarea precisă a drepturilor de proprietate este o condiţie necesar ă

dar nu suficientă pentru alocarea eficientă a resurselor. Existenţa dreptului de proprietate ofer ă

posibilitatea încheierii unor tranzacţii dar, uneori, aceste tranzacţii implică apariţia costurilor

de tranzacţionare.

Costurile de tranzacţionare reprezintă, în primul rând, costurile implicate de

negocierea si stabilirea unui acord. Dacă există numeroase păr ţi implicate în acel acord sau

dacă disputele legate de acel acord sunt numeroase atunci este posibil ca respectivul acord să

implice costuri tranzacţionare mai ridicate decât beneficiile aduse de respectiva tranzacţie. Pe

de altă parte, cheltuielile necesare pentru stabilirea unui acord nu reprezintă unicele costuri

tranzacţionare; in această categorie mai pot fi incluse:

costurile căutării şi ale informaţiei

costurile identificării păr ţilor ce pot fi afectate de respectiva tranzacţie şi a informării

lor în legătura cu respectiva tranzacţie

costurile delimitării dreptului de proprietate obţinut în urma încheierii unui acord

costurile de monitorizare a respectării acordului semnat

costurile revendicării pagubelor produse prin încălcarea acordului respectiv

Dacă toate aceste cheltuieli tranzacţionare vor depăşi ca valoare avantajele obţinute

în urma tranzacţiei atunci, conform principiului eficienţei economice, tranzacţia respectivă nu

va mai avea loc.

O piedică importantă în calea încheierii unui acord o reprezintă, în opinia lui Coase,

problema pasagerului clandestin. Prin această sintagmă se desemnează un anumit tip de

comportament individual ce se manifestă în situaţia în care obiectul tranzacţiei îl reprezintă un

bun public sau un bun al cărui drept de proprietate este deţinut în comun de un număr

semnificativ de indivizi. Problema pasagerului clandestin constă în manifestarea tentaţiei, la

nivelul unui individ, de a beneficia de anumite avantaje f ăr ă a plăti costurile implicate de

obţinerea acelor avantaje. În cazul în care mai mulţi indivizi trebuie să contribuie într-o



anumită cotă parte la obţinerea unui avantaj, fiecare dintre aceşti indivizi este tentat de a evita

plata cotei aferente în speranţa că restul persoanelor vor plăti şi partea sa.

Concluzia cercetărilor desf ăşurate de Ronald Coase este aceea că, în realitate, nu

există un “eşec al pieţelor” ci, mai degrabă, costuri de tranzacţionare semnificative, costuri ce

derivă, în principal, dintr-o inexactă definire şi delimitare a drepturilor de proprietate. Prin

rezultatele cercetărilor sale Coase a iniţiat un nou domeniu de cercetare - analiza economică a

dreptului - analiză ce presupune abordarea sistemului de drept prin prisma instrumentelor

specifice teoriei economice.

Hayek, la rândul său, caută să r ăspundă la întrebarea pusă de economişti de-a lungul

timpului asupra cauzelor eficacităţii pieţelor 11. El îşi formulează argumentele pe

imperfecţiunea informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi în acelaşi

timp superioar ă coordonării etatiste. Cu alte cuvinte, ghidul politicii statului nu poate fi altul

decât respectul libertăţii individuale, iar funcţia statului este de face să se respecte statul de

drept care apăr ă drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de piaţă. Prioritatea dreptului

de proprietate se află în centrul analizei, după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte

a măsurilor sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii indivizi.

Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată acele măsuri care pun liberul

arbitru în locul ordinii pieţei.

11 ) F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973, pg. 172.



4.TEORIA PIEŢELOR CU INFORMAŢIE ASIMETRICĂ

Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof, M. Spence, J. Stiglitz.

Autorii menţionaţi au propus o explicaţie comună la o serie de întrebări interesând domenii

diferite ale economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de mari pe piaţa

creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care doresc să cumpere un automobil second-

hand bun se adresează unui dealer şi nu vânzătorului particular; care este explicaţia faptului că

o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată mai mult în raport cu

câştigurile; de ce este avantajos pentru companiile de asigur ări să ofere clienţilor o listă unde

deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici; etc. Argumentele

iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o

parte a agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât cealaltă parte. Astfel,

împrumutătorii ştiu mai mult decât împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare,

vânzătorul ştie mai multe despre calitatea maşinii decât cumpăr ătorul, preşedintele consiliului

de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea firmei, etc.

Teoria economică a apelat, pentru o perioadă îndelungată de timp, la premisa conform

căreia agenţii economici deţin în mod egal şi în cantităţi suficiente informaţiile necesare în

cadrul procesului decizional, de aceea problemelor legate de distribuirea informaţiilor în

cadrul pieţelor li se acorda o importanţă nesemnificativă. Cei trei economişti au observat şi au

cercetat următorul fenomen: în cadrul activităţii economice există o serie vastă de pieţe în

care informaţia este distribuită asimetric iar modul în care aceasta se propagă de la un agent

economic la altul influenţează comportamentul indivizilor pe respectiva piaţă. Dacă, în cadrul

teoriei economice tradiţionale, se puneau în discuţie, în primul rând, problemele legate de

echilibrul cererii şi ofertei, de modul în care se distribuie venitul în procesul schimbului, sau

de alocarea eficientă a resurselor, noua microeconomie a propus o abordare inedită – mare

parte din deficienţele pieţelor pot fi rezultatul unei distribuţii asimetrice a informaţiei. Fiecaredintre autorii menţionaţi a găsit câte un element definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică:

Akerlof – selecţia adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar Stiglitz

– selectarea- cernerea (screening).

G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons", introducând prima analiză

formală a unei pieţe cu dificultăţi de informare sau cu selecţie adversă12. El dezvoltă astfel o

nouă teorie unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a cumpăr ătorilor

12 ) George A. Akerlof, The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market Mechanuism, înReadings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.



de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare neperformante sau vânzătorii de maşini

de proastă calitate pot îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte, informarea

asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof

rezultă din analiza pieţei unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât

cumpăr ătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor second-hand: "lămâia"

(maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de

informare pot conduce fie la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie

adversă, fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor calitativ superioare. Asimetria

informaţiei a oferit un imbold nesperat teoriilor economice intervenţioniste care găseau în

acest fenomen o justificare pentru o mai activă implicare a statului în activitatea economica.

În realitate, o piaţă nu se formează, nu ia naştere pentru a eşua, chiar dacă piaţa respectivă se

confruntă cu probleme specifice, ea işi va adapta mecanismul de funcţionare astfel încât să

ofere o rezolvare internă la problemele sale. Agenţii economici ce acţionează pe o piaţă cu

informaţie asimetrică vor încerca, pe de-o parte, să fructifice în favoarea lor asimetria

informaţiilor, iar, pe de altă parte, să asigure condiţiile necesare pentru ca respectiva piaţă să

funcţioneze şi să nu dispar ă, pentru că, o dată cu dispariţia pieţei dispare şi avantajul lor.

Cheia problemei se află la agenţii economici care pot avea motivaţii puternice pentru a

contracara efectele adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra eficienţei pieţei.

Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie interesate să propună o rezolvare a

problemelor cauzate de informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă

vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpăr ătorului.

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine informaţi de pe o piaţă pot să

transmită, "să semnalizeze", în mod credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care le

deţin, astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse. Semnalizarea de piaţă13

presupune existenţa unor agenţi care să ia măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i

convinge pe alţi agenţi economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea produselorlor.

Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job Market Signaling" unde

identifică educaţia ca un "semnal" al productivităţii pe piaţa for ţei de muncă. Un angajator nu

poate distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. În consecinţă, el îl va

alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai puţin productivi, numai dacă îl consider ă mai

puţin costisitor decât ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a constatat

13 ) A. Michael Spence, Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby CollegePublishing, 1986, pg. 291.



existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru diferite, condiţionate de educaţie şi

venit (de exemplu, bărbaţii şi albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu

aceeaşi productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la explicarea altor

tipuri de "semnale", confirmând importanţa "semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea

costisitoare ca semn al productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al

profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al capacităţii de negociere,

reducerile agresive de preţuri ca semnale ale puterii pieţei, etc.).

Teoria ofer ă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor, deşi se ştie că ei vor

plăti un impozit suplimentar pentru aceste venituri suplimentare. De ce aleg firmele să

plătească dividende în să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul firmei

favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii acţiunilor? Un r ăspuns, în sensul

teoriei "semnalizării", este acela că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile

viitoare, firmele plătesc dividende pentru că pe piaţă acest fapt este interpretat ca un semn

bun, ceea ce va însemna şi un preţ mai mare al acţiunilor. Aceasta strategie se înscrie în cadrul

comunicării financiare a întreprinderii şi urmăreşte atragerea sau menţinerea acţionariatului. O

companie care ofer ă dividende este o companie stabilă şi prosper ă, deci acţiunile acelei

companii reprezintă o achiziţie favorabilă pentru portofoliul acţionarilor. Ideea este că preţul

mai mare al acţiunilor va compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea

suplimentar ă a dividendelor.

Joseph Stiglitz, împreună cu diver şi colaboratori, completează analizele întreprinse de

Akerlof şi Spence cu cercetarea comportamentului agenţilor economici neinformaţi pe piaţă

cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa asigur ărilor unde companiile de asigur ări nu deţin

informaţii despre riscul real la care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael Rothschild

arată cum compania de asigur ări-partea neinformată poate determina clienţii săi-partea

informată să-şi dezvăluie informaţiile despre riscurile proprii, prin "screening". Pe baza

informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigur ări distinge între diferitele clase derisc oferite asiguraţilor, dându-le posibilitatea de a alege dintr-o listă de contracte alternative,

unde despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.

Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt multiple: de la pieţele

financiare – monetare şi piaţa asigur ărilor, la piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.

06.noua microeconomie

Documents