UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

PSIHONEUROFIZIOLOGIE

Curs pentru învăţământ la distanţă

Prof. univ. dr. Leon Dănăilă Asist. univ. drd. Eftihiţa Craciun

1

CUPRINS

I. Introducere …………………………………………… 1 – 12

II. Neuronul ………………………………………………13 – 23

III. Neurotransmiţători şi neuromodulatori ……………….24 –34

IV. Anatomia SNC ………………………………………..35 – 45

V. Puntea ………………………………………………..46 – 49

VI. Cerebelul ……………………………………………..50 – 56

VII. Mezencefalul …………………………………………57 – 62

VIII. Diencefalul ……………………………………………63 – 71

IX. Telencefalul ………………………………………….72 – 81

X. Scoarţa cerebrală …………………………………….82 – 95

XI. Metode şi tehnici de investigare a anatomiei şi fiziologiei

creierului…………………………………………….96 - 104

INTRODUCERE

2

Odată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice (anatomiei, fiziologiei,

neurologiei, imunologiei) şi a metodelor statistice, odată cu recunoaşterea

unor baze reale ştiinţific determinabile ale ştiinţelor sociale, psihologia a

început să capete caractere noi bazate pe conexiunea ei cu toate domeniile

enumerate mai sus.

Apariţia psihoneurologiei este rezultatul dezvoltării acestor ştiinţe de

graniţă care au dus la lărgirea considerabilă a orizontului şi orientării

psihologiei. Psihoneurologia studiază baza neurofiziologică a tuturor

proceselor psihice, a comportamentului şi limbajului.

Interdisciplinaritatea se impune tot mai pregnant ca o legitate esenţială

a cunoaşterii ştiinţifice contemporane. Ea se afirmă nu numai în raporturile

dintre domeniile conexe ale aceleiaşi discipline, ci şi în raporturile dintre

ştiinţe care aparent nu au nimic comun cum sunt ştiinţele tehnice, pe de o

parte şi ştiinţele biologice sau sociale, pe de altă parte.

Cercetarea interdisciplinară care vizează corelarea şi integrarea într-un

model logico-operaţional unitar a diverselor unghiuri de abordare –

interpretare ale unuia şi aceluiaşi domeniu al realităţii, este un imperativ

impus de însăşi logica internă a evoluţiei cunoaşterii.

Noul curs în evoluţia cunoaşterii ştiinţifice se concretizează în

constituirea unor orientări metodologice, apte a favoriza şi media efectiv

realizarea procesului de integrare şi interdisciplinarizare, prezentat de

neurocibernetica generală, teoria informaţiei, teoria comunicării, semiotică şi

teoria generală a sistemelor. O ştiinţă închisă, izolată oricât ar fi ea de

rafinată, are o valoare instrumentală (explicativă şi aplicativă) incomparabil

mai mică decât o ştiinţă deschisă, adică relaţionată dinamic şi dialectic cu

altele, dobândite dintr-o altă perspectivă şi pe o altă cale.

3

Poate că în nici un alt domeniu principiul integrării interdisciplinare,

intersistemice nu se impune cu atâta stingenţă şi nu-şi dovedeşte

extraordinara sa fertilitate ca în domeniul cunoaşterii complexităţii reale a

omului a organizării sale structurale şi funcţionale, şi a optimizării

modalităţilor de educaţie şi terapie. Există multe denumiri acordate

domeniului psihoneurologiei care au în linii mari aceleaşi preocupări.

În secolul trecut, studiul relaţiilor dintre procesele mintale,

comportament şi procesele fiziologice au fost cunoscute sub numele de

psihologie fiziologică. Cei care au vrut să evidenţieze caracterul larg al

domeniului au folosit numele de psihologie biologică. Alţii care au avut ca

obiect de studiu procesele fiziologice sau neurologice au folosit termenul de

fiziologie a comportamentului sau cel de neuroştiinţă a comportamentului.

În alte situaţii s-a căutat a se evidenţia relaţia dintre psihologie şi

neurologia clinică; în acest caz s-a folosit termenul de neuropsihologie sau

neurologie comportamentală (Rosenzweig şi Leiman 1989).

Termenul de psihoneurologie nu se deosebeşte în esenţă de cel de

neuropsihologie, deoarece psihoneurologia are drept scop studierea bazei

neurofiziologice a proceselor psihice, a limbajului şi a comportamentului

precum şi evidenţierea aspectelor clinice ale acestora. Testele

psihoneurologice destinate evaluărilor de mai sus au fost elaborate în scopul

verificării gândirii abstracte şi a stării emoţionale a subiectului. Şi în

medicină au apărut domenii mai noi care se preocupă de aceleaşi probleme:

medicina psihosomatică, medicina comportamentală. În acest context au

început şi primele studii care permit investigarea originii biochimice a unor

dereglări comportamentale ca schizofrenia, toxicomania şi alcoolismul. Prin

separarea chirurgicală a celor două hemisfere cerebrale şi prin studierea

bolnavilor cu leziuni hemisferice drepte sau stângi s-a putut preciza rolul

4

emisferelor cerebrale în procesele psihice, comportamentale şi de vorbire.

Astfel s-a descoperit că prelucrarea informaţiei se face diferit în emisfera

stângă faţă de cea dreaptă, prima având o modalitate analitică şi verbală de

manifestare, în timp ce a doua (dreaptă) poate fi caracterizată ca

predominant spaţială şi holistică.

Cea mai complicată problemă care a dat naştere celor mai aprigi

dispute cu rezonanţe în plan fiziologic şi cultural general, este cea a

raportului psihic-creier. Abordarea şi rezolvarea lui concret-ştiinţifică nu a

fost posibilă atâta vreme cât creierul se studia ca o entitate în sine, fără a se

ţine seama de datele şi unghiul de vedere al psihologiei, iar psihicul se

analiza, de asemenea, ca o organizare în sine fără o raportare adecvată la

datele anatomiei şi fiziologiei sistemului nervos, neurologiei şi

neurochirurgiei.

Graţie adaptării în ultimele decenii a metodologiei sistemice şi a

principiului interdisciplinarităţii, a devenit pregnantă necesitatea constituirii

unei ştiinţe interdisciplinare care să poată cuprinde şi aborda problema

raportului psihic-creier sub toate aspectele şi în toată complexitatea sa. O

asemenea ştiinţă este psihoneurologia sau neuropsihologia.

Astăzi când pe plan mondial asistăm la o puternică impulsionare a

dezvoltării ei , lucrările monografice sau de sinteză din acest domeniu sunt

de o deosebită actualitate şi se bucură de un interes major din partea

reprezentanţilor tuturor ştiinţelor. Deocamdată volumul cercetărilor de acest

gen este cu totul insuficient faţă de complexitatea fenomenelor ce se cer a fi

cercetate şi analizate din perspectivă sistemic-interdisciplinară.

Psihoneurologia trebuie privită ca ştiinţă care studiază problema

raportului psihic-creier în întreaga sa complexitate, trebuind deci să utilizeze

şi să decanteze atât datele experimentelor de laborator efectuate pe animale

5

şi om cât şi datele oferite de clinica neurologică şi neurochirurgicală. Prin

aceasta, psihoneurologia nu este doar o disciplină experimentală sau clinică,

ci una fundamentală. De aici decurge şi cel de-al doilea aspect referitor la

relaţia dintre teoretic şi aplicativ în cadrul ei. În acest context trebuie să

dezvoltăm pe de o parte ideea admiterii şi realizării modelelor teoretice

generale şi explicative iar pe de altă parte trebuie să găsim noi modalităţi de

intervenţie şi acţiune practică, atât în sfera vieţii şi activităţii normale cât şi

în cea a clinicii.

Astfel, din punct de vedere teoretic, ne permitem a afirma cu

certitudine că identitatea individuală, personalitatea şi talentul sunt în primul

rând funcţii cerebrale. Pentru studiul comportamentului se folosesc patru

direcţii principale de abordare:

1) Direcţia descriptivă care permite o abordare analitico-structurală în

urma căreia se pot stabili elementele componente ale unui anumit

comportament, succesiunea acestora în spaţiu şi timp şi corelaţiile care se

stabilesc între ele în vederea alcătuirii structurii comportamentale finale.

Abordarea funcţională permite studiul funcţiei specifice a unui anumit

comportament în cadrul activităţii psihice a unui individ.

2) Direcţia eviluţionistă prin care se pot trage conclizii privitoare la

evoluţia în timp pe scara dezvoltării filogenetice a unui comportament.

3) Direcţia dezvoltării ontogenetice a maturării diferitelor

comportamente legate de maturarea unui set de neuroni sau a unui anumit

circuit neuronal.

4) Direcţia studiului mecanismelor unui comportament.

În cadrul fiecărui mecanism intră componenta fiziologică (biochimică

sau electrică) ce asigură producerea comportamentului respectiv şi

6

componenta morfologică (tipul de neuroni, sinapse şi circuite neuronale)

care susţin manifestarea fiziologică.

În ultimul timp există preocupări crescute pentru alte două

componente: cea cibernetică care consideră creierul ca o reţea de tip

computer cu autoreglare şi cea fizică din a cărei perspectivă se analizează

câmpurile electromagnetice care însoţesc activitatea psihică, schimbul de

particule elementare precum şi orice proces fizic care permite realizarea de

analogii între sistemele vii şi cele nevii (Giaquinti 1990, Stawell1990).

Din punct de vedere practic, există multe domenii care necesită studii

de psihoneurologie. Astfel de domenii sunt: neurologia clinică, psihologia

clinică, medicina psihosomatică, pedagogia, îndrumarea şi selecţia

profesională etc. În cadrul medicinei psihosomatice tratamentele trebuie să

ţină cont şi de determinismul psihologic al maladiilor care poate ajunge până

la un procentaj de 50%. Pe de altă parte se consideră că 65% din maladii au

o bază pur psihosomatică.

Având în vedere datele de mai sus, astăzi în terapia clinică a

diferitelor maladii îşi fac loc tot mai mult tehnicile psihologice de remediere

a acestora. Utilizarea râsului ca mijloc de terapie produce ameliorarea

respiraţiei, creşterea numărului de celule cu activitate imunitară şi eliberarea

de endorfine. Înlăturarea stressului psihic prin discuţii plăcute şi prin vizite

la domiciliu efectuate de prieteni, cadre medicale medii şi psihologi, duc la

prevenirea atacurilor cardiace.

Asocierea stressului psihologic şi depresiei cu diminuarea funcţiei

imune mediată celular, constituie un fapt bine stabilit. Prin urmare starea

psihologică are un rol important atât în menţinerea stării de sănătate cât şi în

dezvoltarea bolilor. Orice boală este un continuum care se extinde de la

etiologii predominant organice la etiologii predominant psihosociale.

7

Domeniile psihoneurologiei în care se fac studii şi cercetări sunt

numeroase. În această direcţie relevăm relaţia strânsă care există între

sistemul imunitar şi starea psihică. Rolul emoţiilor, tristeţii şi frustraţiei

asupra susceptibilităţii şi rezistenţei organismului la diferite maladii este

cunoscut din cele mai vechi timpuri. Studiile clinice cu privire la influienţa

factorilor psihologici asupra sistemului imun au început în anul 1960 cu

lucrarea de pionierat a lui Black şi colaboratorii. Autorii au demonstrat că

răspunsul de hipersensibilizare a pielii poate fi întârziat prin sugestie şi

hipnoză. Cercetările ulterioare pledează în favoarea reducerii funcţiei imune

mediată celular atât în timpul depresiei cât şi în timpul evenimentelor

adverse ale vieţii. Deşi scăderea parametrilor imuni la persoanele depresive

este bine documentată, nu s-a ajuns încă la nici o concluzie fermă cu privire

la implicaţiile chimice ale reducerii citotoxicităţii, alterării subpopulaţiilor

celulelor T şi a diminuării răspunsului limfocitar la factorii mitogeni.

Această modalitate de abordare interdisciplinară pare să dea naştere la

o nouă disciplină: psihoneuroimunologia.

În ceea ce priveşte psihoneurologia, evoluţia sa este orientată în

direcţia realizării unor baterii de teste pentru determinarea parametrilor

proceselor emoţionale din stările patologice, către discriminare tot cu

ajutorul testelor de comportament, limbaj, comunicare , memorie etc.

funcţiilor nervoase strâns legate de înţelegerea metaforelor, proverbelor şi de

formarea analogiilor; în cazul lezării creierului la indivizi aflaţi în diferite

situaţii ale dezvoltării ontogenetice (copii, adolescenţi) şi în direcţia

realizării unor studii care permit nu numai analiza corelaţiilor dintre SNC ci

şi a evoluţiei ontogenetice a acestora (Dennis şi Barnes 1990).

Cercetarea modului de acţiune a hormonilor şi a neurotransmiţătorilor

a adus date noi cu privire la modul în care aceste substanţe controlează

8

comportamentele. Astfel s-a descoperit capacitatea corpului de a produce

substanţe similare cu opioidele, cu rol important în controlarea durerii.

Diferite regiuni ale creierului conţin opioide endogene care pot

elimina durerea iar în anumite cazuri sunt chiar mai eficace decât morfina.

Stimulările cu electrozi implantaţi în regiuni cerebrale care conţin opioizi

produc eliminarea durerii pentru o perioadă mai lungă de timp decât

stimularea obişnuită.

Dezvoltarea psihofarmacologiei moderne a dus la descoperirea unor

medicamente extrem de eficace în tratarea unor boli mintale. Primul

medicament psihoactv, clorpromazina a fost introdus în 1952 iar utilizarea

lui pe scară largă a început în anul 1954.

În privinţa naturii psihicului uman putem afirma că acesta nu poate

exista în afara funcţionării creierului şi a surselor obiective de informaţie din

lumea externă şi din mediul intern al organismului. Prin urmare, afirmaţia că

psihicul este o funcţie a creierului trebuie precizată şi particularizată prin

sublinierea faptului că psihicul se realizează ca funcţie de receptare –

prelucrare – interpretare – stocare a informaţiei, iar informaţia care se

constituie prin prelucrări şi integrări succesive la nivelul creierului în entităţi

relativ distincte, pe care le numim procese şi stări psihice, este furnizată de

diversele categorii de semnale mecanico-fizico- chimice şi socio-culturale ce

acţionează din afară asupra receptorilor individului. La naştere, copilul nu

posedă o organizare psihică încheiată dar nici nu este o tabula rasa. Din

punct de vedere biofiziologic el dispune de un grad de organizare suficient

de ridicat, care îi permite să intre într-un proces de comunicare relativ activ

şi selectiv cu mediul extern. Apoi copilul se naşte cu o viaţă psihică

elementară constituită în embriogeneză, pe baza interacţiunii cu mediul

intrauterin. În fine, prin mecanismul codului genetic, fătului îi sunt transmise

9

de la părinţi anumite trăsături şi predispoziţii, pulsiuni şi tendinţe. Această

zestre ereditară are un rol important atât în ceea ce priveşte ritmul cât şi

traiectoria de conţinut sau aspectul calitativ al dezvoltării psihice

individuale.

Din punct de vedere al dezvoltării psihice optime raportul dintre

factorii externi şi condiţiile interne este simetric şi reversibil: absenţa auzului

(condiţie internă) are acelaşi efect asupra dezvoltării percepţiei auditive ca şi

absenţa sunetelor (factor extern); deficitul funcţional al creierului (condiţie

internă) se răsfrânge la fel de negativ asupra dezvoltării intelectuale ca şi

deficitele de instruire şi de informaţie (factor extern) etc.

În etapele timpurii ale psihogenezei precumpăneşte influienţa

factorilor externi. În etapele târzii ale psihogenezei, când structurile

cognitive, motivaţionale, instrumentale, reglatorii etc. tind să se consolideze

şi să se automatizeze, ponderea principală trece de partea condiţiilor şi a

organizării interne a individului. Sub aspect comportamental se ajunge la

concluzia că sensul de derulare a stadiilor dezvoltării psihice rezidă în

trecerea de la determinarea externă la autodeterminare pe bază de analiză-

evaluare- decizie- corecţie. Orice dezvoltare psihică presupune pe de o parte

transformarea influenţelor externe în conţinuturi şi stări subiective interne,

iar pe de altă parte, transformarea prin intermediul acţiunii, a conţinuturilor

şi stărilor subiective interne în produse externe obiectivate.

Prin urmare, sursa dezvoltării psihice a omului o constituie nu un

mediu extern brut, ci unul umanizat, impregnat de subiectivitate, adică de

efectele obiectivării şi scopurilor subiective în cursul practicii social-istorice.

În cadrul mulţimii factorilor externi care participă direct la formarea şi

la dezvoltarea proceselor şi structurilor psihice ale omului rolul determinant

revine factorilor sociali. Conţinutul diferitelor procese şi structuri psihice ale

10

omului constă în sisteme de cunoaştere despre diferitele domenii şi laturi ale

realităţii (fizică, chimică, biologică, istorică, astronomică), în sisteme de

criterii şi etaloane de apreciere şi clasificare a obiectelor şi fenomenelor din

jur, în sisteme de valori artistice, morale etc., în sisteme de operaţii şi

procedee mintale de manipulare a cunoştinţelor, uneltelor şi obiectelor cu

care individul vine în contact, în sisteme de semnificaţii, reguli şi norme, pe

baza cărora devin posibile reglarea adecvată a conduitei şi punerea ei de

acord cu exigenţele vieţii sociale etc.

Diversitatea extraordinară a organizării şi dezvoltării psihicului uman

depinde pe de o parte de creier (de mobilitatea, echilibrul şi forţa proceselor

nervoase fundamentale, de capacitatea informaţională rezolutivă a

creierului) iar pe de altă parte de complexitatea obiectivă a mediului şi vieţii

sociale. Stimulentul esenţial al dezvoltării funcţiilor rezolutiv- integrative al

creierului este informaţia. Nivelul cel mai înalt de realizare a integrării

informaţiei îl reprezintă procesele psihice cognitive. Psihicul uman este din

punct de vedere ontologic esenţialmente informaţia, subordonându-se şi

satisfăcând aceleaşi principii şi condiţii de generare, structurare şi

funcţionare ca şi informaţia.

Psihicul, ca şi informaţia nu pot fi codificate nici ca substanţă nici ca

energie, şi nici nu posedă însuşiri fizice sau metrice sensibile, nemijlocit

perceptibile. Prezenţa şi individualitatea componentelor psihice se

evidenţiază numai prin intermediul actelor comportamentale. Orice proces

psihic se subordonează principiului comenzii şi controlului mijlocind şi

reglând prin autoorganizare dinamica raporturilor individului cu lumea

externă.

Genetic, apariţia psihicului a fost determinată de necesitatea obiectivă

de adaptare la mediu în condiţiile unui mod de existenţă dinamic,

11

caracteristic animalelor. Omul are cea mai mare capacitate adaptativă

susţinută de dezvoltarea extraordinară a funcţiilor şi proceselor psihice,

îndeosebi a celor de cunoaştere. Ca structură informaţională, psihicul uman

reprezintă sistemul cel mai complex din Univers. Ca elemente componente,

sistemul psihic uman include entităţi de tip cognitiv, ca senzaţii, percepţii,

reprezentări, gândire (judecăţi, raţionamente) care permit o orientare

adecvată în raport cu obiectele şi fenomenele externe; entităţi de tip

motivaţional care conţin informaţie despre stările de necesitate, semnalizând

deviaţiile de la echilibrul homeostatic sau de la tendinţele şi finalităţile

evolutive ale sistemului individului (motivele de dezvoltare); entităţi de tip

emoţional –afectiv care încorporează în ele informaţii despre raportul dintre

semnificaţia situaţiilor şi evenimentelor externe şi dinamica motivaţională a

sistemului individului, eliberând şi dirijând corespunzător tensiunea ergică,

pe baza căreia se realizează şi se susţin actele comportamentale deschise

(exteriorizate) sau ascunse, inaparente; scheme şi repertorii de operaţii şi

acţiuni interne (mintale) şi externe (psihomotorii) de valorificare şi utilizare

adaptativă a conţinuturilor informaţionale de tip cognitiv şi afectiv.

Deosebirea esenţială dintre psihicul uman şi psihicul animal rezidă tocmai în

apariţia integrării de tip conştient. Fiecare proces psihic individualizat

dobândeşte la nivelurile sale superioare, corticale de integrare, atributele

conştientizării realizându-se ca fapt de conştiinţă.

Procesul care concentrează în sine cel mai pregnant determinaţiile

structurale şi funcţionale ale conştiinţei este gândirea. A fi conştient devine

echivalent cu a gândi. Nivelul de organizare – dezvoltare a conştiinţei

depinde în foarte mare măsură de gradul de dezvoltare – integrare a

conţinuturilor şi structurilor operatorii ale gândirii.

12

În planul deteriorărilor patologice alterările zise ale conştiinţei se

împletesc strâns cu alterări ale gândirii şi invers. Fireşte din cele menţionate

nu decurge identitatea conştiinţei cu gândirea. Ca structură înglobată cu

emergenţă specifică, conştiinţa nu-şi epuizează toate determinaţiile sale în

gândire, care, chiar dacă este componenta sau latura cea mai importantă a

ansamblului, rămâne totuşi o componentă particulară.

Aceste niveluri se articulează şi se întrepătrund într-un tot unitar, iar

între nivelul organizării de tip conştient şi cel al organizării de tip inconştient

există o permanentă interacţiune şi intercondiţionare cu raporturi de

concordanţă (consonantă) şi discordantă ( disonanţă, conflict). Astfel fiecare

act comportamental se realizează pe baza medierii atât a conştientului cât şi

a inconştientului. Departe de a fi compartimente ermetice şi opuse

ireconciliabil unul altuia inconştientul şi conştientul comunică şi se

întrepătrund în permanenţă. Oricum mecanismele conştiente au un rol

reglator dominant asupra celor inconştiente. Structurându-se preponderent

pe motivaţia biologică primară, inconştientul este sub aspect dinamic

rezultatul unor secvenţe de tip impuls-reacţie, între stimuli şi reacţiile

vegetativ motorii de răspuns existând legături directe şi relativ constante de

tip reflex necondiţionat. Incatenarea mai multor secvenţe de tip impuls –

reacţia duce în filogeneză şi în ontogeneză la constituirea programelor

comportamentale de tip instinctual automat, fără luarea în considerare a

variaţiilor intervenite în situaţia obiectivă externă. La om asemenea

comportamente se pot observa doar în stările de afect (explozie emoţională),

de somnambulism şi de ebrietate, unde controlul raţiunii, al conştiinţei este

puternic diminuat sau complet suspendat.

13

În comportamentul cotidian normal, elementele inconştientului, în cea

mai mare parte de ordin energetic, sunt încorporate în patternurile elaborate

şi controlate la nivel conştient.

Astfel inconştientul influienţează şi modulează dinamica structurilor

conştiinţei iar conştiinţa îşi exercită influienţa sa reglatoare prin analiza şi

evaluarea critică a conţinuturilor inconştientului emiţând mesaje de

moderare, refulare, amânare, transformare, ierarhizare etc. Unitatea

sistemului psihic uman nu este plată şi inertă. Datorită heterogenităţii

structurale şi funcţionale a comportamentelor, pe lângă raporturile de

consonanţă, pot să se manifeste şi contradicţii, divergenţe, disonanţe asociate

cu un grad mai mare sau mai mic de tensiune trăită în plan subiectiv sub

diferite forme: nelinişte, disconfort, proastă dispoziţie, iritare, nehotărâre,

obsesie, bulversare afectivă, conflict motivaţional etc. Toate acestea conferă

comportamentului şi condiţiei existenţiale a omului o notă de dramatism mai

mult sau mai puţin accentuat.

Intensitatea tensiunilor şi a disonanţelor intrapsihice, depinde nu

numai de influenţele mediului extern ci şi de particularităţile organizării

psihofiziologice a individului. În general tensiunea şi frustraţia acţionează ca

factori de progres şi evoluţie a sistemului personalităţii, determinând

comportamente specifice de explorare-investigare, de învăţare, de elaborare

a unor procedee şi modalităţi noi de înfruntare şi de acţiune asupra situaţiilor

externe.

Atunci când intensitatea şi durata acestor stări depăşesc anumite limite

valorice, din factori optimizatori se transformă în agenţi perturbatori,

generatori de oscilaţii cu caracter patologic.

NEURONUL

14

Neuronul sau celula nervoasă împreună cu prelungirile ei, este

unitatea anatomică, funcţională şi trofică a sistemului nervos. El este singura

celulă dotată cu proprietatea de a conduce influxul nervos.Dimensiunea

neuronilor variază între 2 şi 134μ. Toate celulele corpului urmează acelaşi

tipar au: membrană, citoplasmă şi un nucleu înconjurat de o membrană

dublă (nucleolemă) care comunică cu exteriorul prin pori. În nucleu se

găseşte ARN şi ADN care devin vizibili odată cu condensarea ce precedă

diviziunea, constituind cromozomii. La om sunt 46 cromozomi diferiţi ca

mărime şi formă. Fiecare regiune de ADN care produce o moleculă

funcţională de ARN constituie o genă. Gena este unitatea eredităţii, alcătuită

din AND. În genetica clasică, gena este considerată ca fiind o particulă

discretă, reprezentând un fragment de cromozom, care determină apariţia

unui anumit caracter. Poate prezenta mai multe forme diferite numite alele

care influenţează aceeaşi însuşire a organismului, determinând apariţia unor

caractere contrastante (de exemplu: plante înalte – plante pitice).

Citoplasma conţine organite generale comune tuturor celulelor şi

organite specifice. Organitele generale sunt formate din :mitocondrii (produc

energie); lizozomi răspândiţi în dendrite (au enzime hidrolitice care

acţionează asupra proteinelor, hidraţilor de carbon şi acizilor nucleici pe care

îi dezintegrează; aparat Golgi (elaborează conţinutul veziculelor sinaptice) şi

centrioli (numai la neuronii tineri care se divid în viaţa intrauterină).

Organitele specifice sunt reprezentate de corpusculii Nissl (activitate

de sinteză a proteinelor protoplasmatice care servesc la refacerea celulei),

neurofibrile (grupuri de fascicule care pătrund în dendrite şi axon),

neurotubuli (numeroşi în dendrite şi conul de emergenţă al axonului, cu rol

de a transporta constituenţi în procesul de creştere), pigment gilben

15

(lipofuscina), pigment melanic, enzime, metale cum ar fi: zinc (în

hipocamp), cupru (în locus coeruleus), fier (în substanţa neagră)

Fiecare celulă din corp are un set identic de cromozomi. Pe lângă

faptul că reprezintă caracteristicile unui organism şi că le controlează

transmiterea caracterelor de la o generaţie la alta, cromozomii şi ADN-ul

controlează însăşi celula care îi conţine.

În celulele umane există 22 perechi de cromozomi identici (autosomi)

care nu sunt legaţi de sex. Perechia 23 reprezintă cromozomii sexuali sau

gonosomi; XX la femei şi XY la bărbaţi. Ei poartă caracteristicile genetice

legate de sex.

Aproximativ 75% din masa ţesutului nervos este alcătuit din celule

(35% celule neuronale şi 40% celule nevroglice); 15% reprezintă substanţa

intermediară necelulară (lichid extracelular cu elemente macromoleculare),

iar 10% reprezintă reţeaua vasculară.

Într-un mod încă neexplicabil ei permit unor celule să se specializeze

în moduri diferite în decursul dezvoltării, în ciuda faptului că ele au acelaşi

patern (tipar) de bază.

Clasificarea neuronilor. Dupa formă neuronii pot fi stelaţi (în cornul

medular anterior), piriformi (neuronii Purkinje din scoarţa cerebrală);

piramidali (din straturile piramidale ale scoarţei cerebrale) şi ovalari (în

ganglionii spinali). După numărul proceselor neuronale (prelungirilor) care

iau naştere din corpul celulei, neuronii pot fi: unipolari, cu o singură

prelungire nervoasă denumită axon (celulele din ganglionii sistemului

nervos autonom şi celulele cu conuri şi bastonaşe din retină); bipolari cu

două fibre nervoase, una periferică (dendrita)care primeşte informaţia şi alta

situată la polul opus (axon) care duce informaţia la SNC sau de la SNC la

organele efectoare (motorii); multipolari (din corpul medular anterior) cu un

16

axon şi mai multe dendrite care emerg din toate părţile corpului celular şi

pseudounipolari cu o singură prelungire care se divide imediat într-o fibră

periferică (dendrită) şi una centrală (axon).

Neuronii sunt stelaţi şi au o prelungire lungă numită axon şi

ramificaţii scurte de cealaltă parte numite dendrite. Important de reţinut este

faptul că neuronul în întregime este o celulă unică a cărei citoplasmă umple

axonii şi dendritele. Neuronii au dimensiuni şi forme foarte variate. Numărul

lor este de 5x109 din care 14 miliarde aparţin cortexului.

Axonul care transmite impulsurile electrice de la măduva spinării

până la muşchii degetelor de la picioare aparţin unui neuron care poate

atinge lungimea de 60-90 cm., în funcţie de lungimea piciorului. Axonul

asigură transmiterea excitaţiei către alt neuron sau unui aparat efector.

Dendritele sunt specializate în captarea excitaţiei şi în dirijarea ei spre

operatorii situaţi în corpul neuronului. În corpul neural au loc procese de

analiză – sinteză a informaţiei. Astăzi s-a modificat esenţial imaginea despre

transformările care au loc la nivel neuronal. Neuronul este asemănat cu un

microsistem logistic, capabil a efectua operaţii de comparaţie, discriminare,

clasificare, bazate pe criterii de ordin pragmatic, semantic şi sintactic. Natura

şi conţinutul transformărilor efectuate depind de specializarea funcţională a

neuronilor.Dupa functie exista trei tipuri de neuroni: senzoriali, motori şi de

asociaţie.

Primii, cei senzoriali, sunt specializaţi în receptarea informaţiei emise

de sursele din afara SNC în prelucrarea ei şi în elaborarea în final a unui

model adecvat al unei însuşiri sau al stimulului în ansamblu. Gruparea

acestor nuroni la diferite niveluri ale nevraxului, împreună cu căile nervoase

alcătuite din terminaţiile lor dentritice şi axonice formează marile sisteme

ale sintezei aferente.

17

Neuronii motori sunt specializaţi în elaborarea mesajelor de comandă

şi a răspunsurilor la stimulii din mediul intern sau extern al organismului.

Gruparea lor ierarhică formează marile sisteme ale sintezei eferente.

Neuronii asociativi stabilesc legătura între cei senzoriali şi cei motori.

Gruparea lor formează zonele de asociaţie sau integrative ale SNC. Pe

măsură ce trecem de la un segment inferior la altul superior, ponderea

neuronilor asociativi şi implicit a zonelor de asociaţie creşte semnificativ.

Astfel la nivelul scoarţei cerebrale zonele de asociaţie reprezintă aproximativ

2/3 din suprafaţa totală. Întrucât un neuron asociativ poate primi semnale de

la neuronii senzitivi aparţinând unor subsisteme modale diferite, precum şi

de la neuronii motori aparţinând unor zone diferite el poate efectua

comparaţii şi integrări intermodale. Corespunzător la nivelul zonelor de

asociaţie se realizeaza integrări complexe, supraordonate, cu conţinut

informaţional calitativ superior.

Membrana celulară sau partea externă a neuronului reprezintă

formaţiunea cea mai specializată a tuturor neuronilor. Aceasta este

semipermeabilă, permiţând trecerea diferitelor particule încărcate electric

(ioni) din interior către exterior şi invers. De obicei există concentraţii

diferite de ioni (Na+, Cl-, Ca+2etc) în interiorul şi exteriorul celulei (stare

polarizată), ceea ce duce la o diferenţă de potenţial electric de aproximativ

–65mV în secţiunea transversală a membranei din interior către exterior

Na+ Na+ Na+ .

K+ K+ K+

18

Valorile potenţialului de repaus este cuprins intre –50mV pentru celulele

uşor excitabile (neuroni vegetativi), - 70mV pentru neuronii din SNC şi –

90mV pentru fibrele musculare striate.

Situaţia poate fi schimbată cu ajutorul stimulilor de diferite tipuri (mecanici,

electrici, chimici) - - - + + + K+ K+ Na+ Na+

+ + + - - - Na+ Na+ K+ K+

Pe măsură ce potenţialul transmembranar scade către valoarea de + 55 mV

apare o creştere explozivă a permeabilităţii membranei ceea ce permite

ionilor de sodiu şi clor să pătrundă în neuron iar ionilor de potasiu să iasă în

exterior (depolarizarea). Acest schimb rapid, deplasează potenţialul de

membrană de la –65mV la +55mV în aproximativ o jumătate milisecundă,

creind astfel potenţialul de acţiune. După ce potenţialul de acţiune atinge

maximum de +55mV, membrana se reântoarce rapid la valoarea sa de repaus

adică la cea a potenţialului de –65mV. Împreună cu o scurtă perioadă

refractară de după potenţialul de acţiune , timp în care membrana este

inactivă, întreaga secvenţă durează aproximativ 4 ms.

Transportul ionic transmembranar realizat prim mecanisme diverse

duce la aparitia şi menţinerea potenţialelor de membrană, de repaus sau de

acţiune. Cele mai importante dispozitive de transport sunt reprezentate de

canalele membranare şi de pompele ionice. Canalele ionice sunt sisteme

pasive de transport transmembranar formate din proteine ce străbat

membrana celulei excitabile prin care se transportă ionii din exterior către

intrior şi invers. Transportul ionic transmembranar activ este asigurat de

mecanismul pompelor ionice (pompa de Na+ - K+, pompa de Ca2+, pompa de

Cl_ etc.)

În concluzie, orice factor care determină o creştere bruscă a

permeabilităţii membranei pentru ionul de Na+ de la exterior produce o

19

secvenţă de modificări rapide ale potenţialului de membrană. Această

secvenţă se numeşte potenţial de acţiune. Modificarea durează câteva

fracţiuni de secundă după care potenţialul de membrană revine la valoarea

lui de repaus – potenţial de repaus- Factorii care pot declanşa o astfel de

secvenţă pot fi electrici, mecanici, termici sau chimici.

Structura membranei neuronale care permite apariţia potenţialului de

acţiune, permite şi propagarea lui de-a lungul neuronului, din punctul din

care a luat naştere. Astfel, unda de activitate electrică (sau depolarizarea)

adică variaţia explozivă a potenţialului de membrană de la –65 la +55mV,

trece de-a lungul membranei neurale. Dacă se plasează pe membrană un

electrod înregistrator format dintr-un fir subţire, el va înregistra această undă

ca pe o apariţie de activitate electrică. Acesta este influxul nervos. Fiecare

parte a membranei traversată de un impuls, rămâne inactivă pentru o

perioadă de aproximativ 4 milisecunde. Astfel rata maximă a transmisiei

impulsurilor, sau fregvenţa este de aproximativ 250/sec.

Proprietăţile cruciale ale conducţiei impulsurilor sunt: frecvenţa şi

tempoul trenurilor de impulsuri. Potenţialele de acţiune sunt de obicei iniţiate

pe dentritele neuronului după care influxul nervos este propagat de-a lungul

neuronului în direcţia dentrită – celulă – axon – terminalele tuturor ramurilor

axonice.

Sistemele senzoriale şi motorii, percepţia, memoria, cogniţia,

gândirea, emoţia, personalitatea sunt reprezentate fiecare de anumite

paternuri de impulsuri nervoase şi de structuri proprii ale SNC. Viteza de

conducere poate fi calculată după distanţa dintre punctele de aplicare şi

culegere prin care trece potenţialul de acţiune, distanţă caracterizată prin

timpul de trecere dintre cele două puncte. Viteza de conducere variază

pentru fiecare fibră nervoasă între 0,5 şi 170 m/s. Viteza de conducere este

20

mai mare în fibrele mielinice şi în cele cu diametrul mai mare. Fibrele pentru

durere cu un diametru de 1μ au o conducere de 1m/s. Cele aferente fusurilor

musculare cu diametrul de 13μ au o viteză de conducere de 75m/s. Fibrele

pentru sensibilitatea profundă cu diametrul de 3μ au o viteză de 11m/s.

Nervii mixti periferici (ex. nervul sciatic) care inervează musculatura şi

pielea membrului inferior conţine toate categoriile de fibre nervoase.

Proprietăţile generale care stau la baza activităţii neuronului sunt:

excitabilitatea, conductibilitatea şi labilitatea.

Activitatea de fond (spontană) a neuronilor

Mulţi neuroni posedă proprietatea de a descărca ritmic, fără acţiunea

excitaţiei. Această activitate continuuă şi după întreruperea prin narcoză a

contactelor sinaptice. Activismul spontan poate fi rezultat al bombardării

sinaptice, al circuitului închis şi al influxului nervos.

Celulele gliale

Numărul celulelor gliale din SNC este de aproximativ 5-6 ori mai

mare decât numărul neuronilor. Nevroglia SNC este formată din astrocite,

oligodendrocite, microglie şi ependim. Acestea nu sunt numai celule de

susţinere a ţesutului nervos ci joacă un rol însemnat în transportul de gaze,

apă, electroliţi şi metaboliţi de la vasele sanguine la parenchimul nervos,

îndepărtând şi produşii de dezintegrare din neuroni.

Sinapsa

Neuronii nu sunt interconectaţi fizic între ei. Dacă ar fi aşa, atunci

potenţialul de acţiune s-ar propaga la întâmplare în toate părţile SNC. Între

terminalul unui axon şi neuronul următor există o discontinuitate.

Conexiunea dintre neuroni ca şi cea dintre ei pe de-o parte şi elementele

21

receptoare şi executive, pe de altă parte, se realizează prin intermediul unui

mecanism complex pe care Foster şi Sherrington (1897) l-a denumit sinapsă.

Cercetările histologice au evidenţiat că la locul de contact, aceste

terminaţii prezintă o proeminenţă care poate avea forma unui inel, unui

buton, unui bulb sau a unei varicozităţi. Toate aceste structuri sunt cunoscute

sub numele generic de butoni sinaptici.

În general sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune

care se propagă către terminalul axonal sau presinaptic.

Structural, sinapsa cuprinde următoarele elemente: o membrană

presinaptică ce conţine vezicule caracteristice cu un diametru de 300-400Å

(1/10000 dintr-un micron) denumite veziculele aposinaptice ale lui Robertis

şi Benelt şi membrana postsinaptică. Între cele două membrane există un

spaţiu care variază de la un tip de sinapsă la altul de la 150 la 500Å. După

natura terminaţiilor între care se face joncţiunea, sinapsele pot fi:

-axosomatice (în măduvă , în ganglionii spinali)

-axodentritice (în scoarţa cerebrală)

-dentrodendritice

-axoaxonale

După efectul produs la nivelul neuronului receptor se disting sinapse

excitatorii şi sinapse inhibitorii. La acestea se adaugă sinapsele receptoare

(senzoriale) prin care se realizează trecerea informaţiei de la nivelul

celulelor senzoriale periferice în structurile neuronale specifice care intră în

alcătuirea sistemelor sintezei aferente, şi sinapsele efectoare (vegetative sau

motorii) prin intermediul cărora se transmit semnalele de comandă de la

centrii sintezei eferente la organele executive de răspuns (glande sau

muşchi).

22

După mecanismul de transfer al excitaţiei de la nivelul neuronului

emitent la cel al neuronului receptor , se presupune existenţa a două tipuri de

sinapse: cu transmisie chimică şi cu transmisie electrică.

Sinapsele excitatorii depolarizează iar cel inhibitorii hiperpolarizează

membrana postsinaptică. Acetilcolina este transmiţătorul chimic de la

nivelul joncţiunilor neuromusculare şi al multor altor sinapse neuronale.

Oricum toţi neurotransmiţătorii (noradrenalina, serotonina) sunt produsul

activităţii secretorii a neuronilor care se intensifică în cursul stimulărilor

externe. Se presupune că la fiecare impuls nervos se degajază şi se pun în

mişcare aproximativ 1 milion molecule de acetilcolină. În segmentul

postsinaptic neurotransmiţătorii sunt supuşi unui proces chimic de

descompunere prin intermediul unor agenţi speciali de tipul unor enzime

cum ar fi colinesteraza. Pentru ca aceste contrasubstanţe să devină eficiente

şi să asigure preluarea continuuă de către membrana postsinaptică a

influxului de la nivelul membranei presinaptice este necesar să fie produse în

cantitate suficientă şi să acţioneze rapid asupra substanţelor transmiţătoare.

Experimental s-a dovedit că, colinesteraza se produce într-o cantitate

de 5 ori mai mare decât este minim necesară, iar viteza ei de reacţie este

deasemenea foarte ridicată. O moleculă de colinesterază hidrolizează o

moleculă de acetilcolină în 30μs. Această viteză a reacţiei de hidroliză este

suficient de mare pentru a asigura funcţionarea optimă a mecanismului

sinaptic.În principiu se poate spune că sinapsa funcţionează ca un sistem cu

telecomandă chimică.

Sinapsa reprezintă o barieră faţă de potenţialul de acţiune care se

propagă către terminalul axonal presinaptic. Potenţialul de acţiune trebuie să

se transmită transsinaptic către membrana postsinaptică a neuronului

următor. Transmiterea transsinaptică se face pe cale chimică.

23

Neurotransmiţătorii sunt stocaţi în terminalul sinaptic sub forma unor

vezicule sferice de stocare. Când un potenţial de acţiune ajunge în regiunea

presinaptică, el stimulează un număr de vezicule pentru a migra şi a se reuni

cu membrana neurală propriu-zisă a celulei care delimitează sinapsa de

unde, ele îşi eliberează conţinutul chimic în spaţiul sinaptic. Moleculele

neurotransmiţătorului difuzează transsinaptic şi se combină cu receptorii

localizaţi pe membrana postsinaptică.

Molecula neurotransmiţătorului are o anumită configuraţie spaţială

care se adaptează perfect configuraţiei spaţiale a moleculei receptor.

Interacţiunea dintre transmiţător şi receptor este de scurtă durată, dar cât

timp durează produce o schimbare în permeabilitatea membranei

postsinaptice.

În acest mod se face propagarea potenţialului de acţiune, dar

combinarea unei singure molecule de neurotransmiţător cu un singur

receptor este insuficientă pentru depolarizarea completă a membranei

postsinaptice. În aceste condiţii, impulsu nervos nu va traversa sinapsa iar

informaţia pe care o reprezintă va fi pierdută. Astfel, frecvenţa impulsurilor

nervoase din neuronul presinaptic nu corelează cu fregvenţa impulsurilor din

neuronul postsinaptic. Un neuron are sinapse cu câteva mii de alţi neuroni.

Sinapsele au anumite proprietăţi fundamentale comune şi anume:

-conducere unidirecţională. Transmisia se poate face în lanţuri

neuronale sau în circuite neuronale. Oricum, sinapsa este o salvă

unidirecţională.

-descărcare repetitivă. O singură salvă sincronă de impulsuri aplicată

presinaptic unui neuron evocă deseori dar nu totdeauna o salvă de vârfuri în

neuronul postsinaptic.

24

-imposibilitatea transmiterii cu exactitate a fregvenţelor salvelor

presinaptice.

-oboseala sinaptică. Neuronul postsinaptic nu răspunde la fiecare

stimul printr-o salvă de stimuli repetitivi. Dacă stimulăm calea presinaptică

cu o fregvenţă de 20c/s, neuronul postsinaptic răspunde numai la primele

salve. Cu cât lanţul neuronal este mai lung, cu atât capacitatea de a urma în

mod exact fregvenţa impusă este mai mică. Sinapsa este uşor blocată de

asfixie, ischemie şi droguri deprimante.

-inhibiţia sinaptică se produce la nivelul unor sinapse în care

consecinţa activităţii presinaptice nu este o excitaţie ci o depresie a activităţii

în neuronul postsinaptic.

-întârzierea sinaptică se datorează faptului că transmisia necesită un

anumit timp până ce substanţa neurotransmiţătoare este descărcată de către

terminalul presinaptic şi până ce transmiţătorul difuzează la membrana

neuronală postsinaptică. Timpul minim pentru aceste procese este de 0.5ms.

Sinapsa, unul dintre substraturile cele mai importante ale plasticităţii

SN, stă la baza unor funcţii superioare ca învăţătura, memoria etc. Utilizarea

frecventă a unei căi sinaptice duce la extinderea suprafeţei de contact, incită

sinteza de substanţă transmiţătoare şi măreşte disponibilitatea acestui

transmiţător la nivelul spaţiului sinaptic, toate la un loc favorizând

transmiterea sinaptică. S-a demonstrat apoi că fenomenele care se produc în

cadrul mecanismelor sinaptice au o strânsă legătură cu stocarea informaţiei.

Tocmai datorită unei asemenea legături, se elaborează în timp, la nivel

sinaptic, indici şi operatori de recunoaştere a semnalelor de intrare. Sinapsa

devine astfel nu numai un mecanism de conducere al influxului nervos, ci şi

de interpretare informaţională a lui.

25

NEUROTRANSMIŢORI ŞI NEUROMODULATORI

În contrast cu cercetarea activităţii electrice a sistemului nervos,

studiile biochimice au început mult mai târziu. Un pas decisiv a fost făcut în

jurul anului 1900 de către şcoala engleză de fiziologie a lui John Langley

care a studiat nervii autonomi ai organelor interne. Atunci s-a constatat că

stimularea electrică a nervilor respectivi produce modificări caracteristice,

de tipul tahicardiei şi hipertensiunii arteriale care mimează pe cele provocate

de injectarea extractului de glandă adrenală.

În anul 1904 Elliot, student al lui Langley, în vârstă de 26 de ani la

British Medical, a făcut o comunicare la Physiological Society, în care

postula că impulsurile nervilor autonomi duc la eliberarea la nivelul

terminalelor acestora a unei substanţe asemănătoare epinefrinei din glanda

adrenală.

În acelaşi an Langley a arătat că celulele glandulare au substanţe

inhibitoare şi excitatoare care determină răspunsurile şi acţiunele organelor.

Aceste cercetări erau departe de realitatea sugerării legăturilor chimice dintre

neuroni, de dependenţa lor de activitatea impulsurilor electrice şi de prezenţa

moleculelor receptor în transmiterea sinaptică.

În 1921 Loewi a demonstrat că nervul vag inhibă activitatea cardiacă

prin eliberarea acetilcolinei. Lucrările lui Dale şi colaboratorilor din 1930 au

demonstrat că acetilcolina este o substanţă neurotransmiţătoare atât la

nivelul ganglionului autonom cât şi la nivelul joncţiunii dintre nervul şi

muşchiul scheletic. Ulterior a fost acceptat faptul că această comunicare

dintre neuroni şi organele ţintă sau dintre neuroni se face prin transmitere

chimică. După acetilcolină, au fost identificate ca neurotransmiţători, la

26

nivelul sistemului nervos central şi periferic, catecolaminele (dopamina,

norepinefrina şi epinefrina).

Neurotransmiţătorul este o substanţă fabricată de celulă, care eliberat

în spaţiul sinaptic ca răspuns la o stimulare are un efect specific asupra altei

celule. În SNC această celulă este neuronul, dar la periferie poate fi o celulă

secretoare.

În general se ştia că un neuron utilizează numai un transmiţător (legea

lui Dale), dar acum s-a dovedit că pot exista în mulţi neuroni doi

transmiţători formaţi dintr-o peptidă şi o amină. În creier au fost identificaţi

receptori pentru unii neurohormoni existând şi posibilitatea eliberării

acestora în circulaţia periferică prin bucla feedback.

Ulterior, situaţia s-a complicat prin apariţia conceptului de

neuromodulator. Astfel, acţiunea neurotransmiţătorului considerată a fi

scurtă, operează pe o distanţă mică. Totuşi, unii candidaţi neurotransmiţători,

în special peptidele, provoacă modificări de lungă durată a tonusului

sinaptic, modulând astfel mediul înconjurător în vederea acţionării altui

neurotransmiţător.

Prin urmare, utilizarea tradiţională a structurilor anatomice ca unităţi

funcţionale n-a fost înlocuită, dar trebuie ştiut că acelaşi comportament se

află sub dependenţa atât a unui substrat anatomic, cât şi a unuia

neurochimic. Creierul posedă neuroni şi neurotransmiţători încât orice

structură are la bază componente anatomice şi componente neurochimice.

Căile anatomice cerebrale interconectate sunt definite nu numai de

structura lor anatomică ci şi de transmiţătorii lor sinaptici. O anumită cale

înglobează mii de axoni care pleacă de la nucleii trunchiului cerebral (bulb,

punte, pedunculi) către regiunile creierului anterior. În traiectul lor către

creierul anterior (nucleii bazali, sistem limbic, cortex cerebral) aceşti axoni

27

emit colaterale care se îndreaptă către structurile vecine. Neuronii respectivi

eliberează acelaşi neurotransmiţător la fiecare din cele peste 100 terminaţii

sinaptice. A devenit posibilă identificarea unui mare număr de căi neuronale

ascendente formate din axonii care pornesc de la grupele celulare ale

trunchiului cerebral şi ajung la creierul anterior.

În continuare vom analiza câţiva neurotransmiţători cheie pentru

fiziologie.

Acetilcolina (Ach) (parasimpaticomimetic), este transmiţătorul

principal utilizat de neuronii motori ai măduvei spinării. În SNC este găsită

în concentraţii mari la nivelul nucleului caudat şi al hipotalamusului precum

şi în sistemul colinergic ascendent care defineşte inervaţia talamusului,

cerebelului, sistemului limbic şi cortexului cerebral. Activitatea colinergică

se reflectă asupra trezirii corticale şi comportamentale. Desincronizarea

(trezirea) corticală este produsă de eliberarea acetilcolinei. Stimularea

reticulată măreşte activitatea căilor colinergice ascendente prin eliberarea

crescută de acetilcolină la nivelul punctelor de contact ale acestora cu

cortexul cerebral. Lezarea formaţiunii reticulate reduce cantitatea de

acetilcolină eliberată la nivel cortical.

Serotonina este denumita chimic 5 hidroxitriptamină (5HT). Aceasta

face parte din categoria aminelor neurotransmiţătoare, în care mai intră

dopamina şi noradrenalina. Cantitatea cea mai mare de serotonină se află în

nucleii rafeului din trunchiul cerebral, de la care pleacă fibre ascendente şi

descendente care influenţează multe arii din creier, în special neocortexul,

sistemul limbic, talamusul şi hipotalamusul. Corelatele comportamentale ale

sistemului serotoninic au fost mai puţin studiate. Una din cauze se datorează

lipsei medicamentelor specifice pentru blocarea sau stimularea sistemului.

Majoritatea studiilor s-au efectuat cu ajutorul medicamente care produc

28

creşteri sau scăderi enorme ale concentraţiei generale de serotonină. În acest

mod s-a constatat rolul de control al serotoninei asupra somnului cu unde

lente. Leziunile de la nivelul rafeului sau injectarea unor substanţe care

diminuă cantitatea de serotonină cerebrală îi fac pe şobolani mai explorativi,

mai hiperactivi şi eventual hiperagresivi. Aceste date sugerează că

serotonina centrală mediază inhibarea comportamentală. Creşterea cantităţii

de serotonină duce la realizarea unui comportament mai scăzut. Injectarea

unor substanţe care sărăcesc creierul de serotonină mimează acţiunea

medicamentelor antianxioase.

Noradrenalina (NA) este transmiţătorul postganglionic al neuronilor

simpatici, dar în creier neuronii care o sintetizează cel mai mult se află în

trunchiul cerebral, în locus coeruleus şi în alţi nuclei. Neuronii ascendenţi

influenţează cortexul cerebral, sistemul limbic şi hipotalamusul. Se crede că

noradrenalina cerebrală este implicată în reglarea funcţiilor cognitive (pe

calea cortexului), afective (prin intermediul sistemului limbic ce controlează

expresia emoţiilor), endocrine şi autonome (prin intermediul

hipotalamusului). Noradrenalina cerebrală mediază excitarea, fapt

demonstrat cu ajutorul agoniştilor noradrenalinei (ex :amfetaminele) care au

efecte stimulatoare. Diminuarea cantităţii de noradrenalină cu 70-80% nu

împiedică achiziţionarea de modele motorii noi dificile. Prin urmare,

noradrenalina are un rol important în procesul de învăţare. S-a mai afirmat

că acest neurotransmiţător contribuie la alegerea stimulilor importanţi pe

care îi consideră demni de o analiză ulterioară. Implicarea noradrenalinei

ventrale în funcţia hipotalamică este mai certă.

Dopamina (DA). Există 3 căi majore ale dopaminei. Prima porneşte de

la substanţa neagră din mezencefal şi ajunge până la corpul striat din

ganglionii bazali iar o extensie a acestei căi inervează şi nucleul amigdaloid.

29

A doua cale porneşte de la corpii celulari din apropierea substanţei negre şi

se termină în tuberculul olfactiv al sistemului limbic. Terminalele

dopaminice din cortex sunt probabil extensii ale acestei căi mezencefalice. A

treia reprezentată de o colecţie densă de corpi celulari ai dopaminei se

găseşte în hipotalamus. Ea inhibă în mod normal eliberarea de prolactină

din lobul anterior al glandei pituitare. Medicamentele care blochiază

dopamina produc o creştere imediată a nivelului de prolactină. La cei

decedaţi de boala Parkinson s-a găsit o degenerare marcantă a substanţei

negre şi a striatului precum şi scăderea cantităţii de dopamină. La

majoritatea structurilor cerebrale, tractul nigro-striat este reprezentat

bilateral. Cele mai multe medicamente antischizofrenice sunt antagonişti ai

dopaminei. Dată fiind asocierea dintre pierderea dopaminei nigro-striatale şi

parkinsonism este de aşteptat ca blocanţii dopaminei să producă la oameni

parkinsonism. Astfel, tratamentele prelungite cu medicamente neuroleptice

în schizofrenie produc în mod consistent efecte secundare de parkinsonism

sau efecte extrapiramidale. Axonii de dopamină care urcă de la substanţa

neagră formează sinapse în striat pe neuronii colinergici. Dopamina eliberată

din terminaţiile presinaptice acţionează în mod normal pentru a inhiba aceşti

neuroni colinergici. În parkinsonism sau în cazul blocării dopaminei de către

medicamentele neuroleptice, activitatea căii nigro-striate este redusă iar

neuronul colinergic nu mai este inhibat. Prin urmare, simptomele

extrapiramidale sunt produse de neuronii colinergici supraactivi din striat, în

special din nucleul caudat. Acţiunea neurolepticelor de blocare a dopaminei

striatale duce la apariţia unor efecte secundare care pot fi ameliorate cu

medicamente anticolinergice sau cu L-Dopa, fără afectarea funcţiei

antipsihotice a neurolepticelor.

30

Aminoacizi excitatori (glutamatul şi aspartatul). Glutanatul este

transmiătorul excitator major de la nivelul creierului. Aproape toate celulele

cerebrale au receptori care-i răspund. Există 4 tipuri de receptori ai

glutamatului iar unul dintre aceştia are şi subtipuri. Ei controlează canalele

cationice cu conductanţă mare, permeabile la Ca, Na şi K. În cazul

depolarizării membranei cu 20-30 mV, Mg iese din aceste canale permiţând

intrarea Na şi Ca în celulă. Aceste canale funcţionează eficient numai în

prezenţa glicinei. Când concentraţia glicinei este redusă, abilitatea

glutamatului de a deschide canalele respective se reduce. Majoritatea

neuronilor glutamatergici se găsesc la nivelul cortexului cerebral şi la nivelul

hipocampului. Cantitatea excesivă de glutamat este toxică pentru neuroni

prin influxul excesiv de Ca intracelular.α, β si γ. Subunitatea α are cea mai

mare afinitate pentru GABA.

Aminoacizi inhibitori ( GABA şi glicina sau glicocolul).

GABA (gama-aminobutiric-acid) are acţiune inhibitoare majoră la

nivel cerebral şi medular. El acţionează în 40% din sinapsele SNC. Există

trei subunităţi receptoare pentru GABA:

Doua subunităţi α şi β se leagă de barbiturice în timp ce α se leagă de

benzodiazepine. Receptorii GABA acţionează prin deschiderea canalelor de

Cl- care hiperpolarizează şi inhibă celulele ţintă. Receptorii GABA de care

se leagă benzodiazepinele sunt concentraţi în sistemul limbic, în special în

amigdală, arie cu importanţă centrală pentru comportamentul emoţional.

Glicina.

Distribuţia cerebro-spinală a glicinei este mai limitată decât la GABA,

cele mai mari concentraţii găsindu-se în trunchiul cerebral, cerebel şi

coarnele anterioare ale măduvei spinării. Glicina este utilizată de

interneuronii măduvei spinării pentru inhibarea muşchilor antagonişti.

31

Acţiunea hiperpolarizantă postsinaptică se realizează prin intermediul unui

receptor ionotrop cuplat la canalul de clor. Acţiunea canalului respectiv

produsă de glicină provoacă ca şi în cazul receptorului GABA, creşterea

permeabilităţii pentru ionii de clor (Robinson1994).

.

Peptidele opioide.

S-a sugerat că există neurotransmiţători endogeni similari cu morfina.

Plecând de la această ipoteză, Hughes şi Kosterlitz (1975) au identificat în

omogenatele de ţesut nervos cerebral, două peptide morfinomimetice pe care

le-au denumit enkefaline. Ulterior, Guillemin (1976) a descoperit

endorfinele cerebrale, iar Goldstein şi colaboratorii (1979) au izolat din

hipofiză şi din tesutul nervos porcin o a treia grupă de peptide opioide

denumite dinorfine. Descoperirea celor trei tipuri de peptide opioide

(endorfine sau endomorfine) a fost urmată de stabilirea structurii chimice,

biosintezei, distribuţiei şi proprietăţilor biologice ale acestora.

Enkefalinele. Prin afirmarea lor specifică pentru receptorii opiacei,

enkefalinele seamănă cu morfina, dar efectul lor analgezic a fost greu de

determinat deoarece ele sunt scindate rapid de către enzime după injectarea

lor intracraniană.

S-a demonstrat că există o strânsă legătură între distribuţia

terminaţiilor enkefalinice şi modularea impulsurilor nociceptive. Enkefalina

este stocată în terminaţiile pre-sinaptice; în condiţii corespunzătoare este

eliberată în sinapsă unde acţionează asupra receptorilor opiacei postsinaptici.

Aceasta pare să fie baza analgeziei naturale. În anumite condiţii sistemul

poate deveni supraactiv (exemplul soldaţilor cu răni puternice care continuuă

să lupte). Există şi diferenţe individuale în susceptibilitatea la durere,

explicate prin densitatea acestor căi opiate. Acupunctura poate stimula

32

sistemul opioid endogen iar naloxona blocheaza analgezia indusă de

hipnoză. În plus, opiaceele endogene pot explica şi efectul placebo.

S-a sugerat că sistemul endogen opiat joacă un rol important şi în

funcţionarea normală a căilor de recompensare din creier.

Extranevraxial, enkefalinele au fost detectate la nivelul tubului

digestiv, ganglionilor simpatici, ţesutului glandular medulosuprarenal şi în

retină (Nieuwenhuys 1985).

Endorfinele. Termenul de endorfină derivat din cuvintele endogen şi

morfină, se utilizează pentru a desemna unele peptide cu acţiune opioidă.

Aceste substanţe au fost relevate odată cu descoperirea în creierul

vertebratelor a receptorilor opiacei prezenţi în terminaţiile presinaptice. Spre

deosebire de enkefaline, endorfinele au o localizare mai limitată. În funcţie

de zona în care se găsesc, endorfinele sunt stocate fie ca atare, fie sub formă

acetilată, inactivă. S-a presupus că endorfinele ar favoriza eliberarea

hormonului antidiuretic, a celui de creştere şi a prolactinei. În general

endorfinele ajută la menţinerea unui comportament normal. Receptorii

opiacei au o localizare eterogenă având concentraţia cea mai mare în ariile

legate de perceperea durerii şi de comportamentul emoţional. Alterarea

mecanismului care reglează homeostazia betaendorfinelor provoacă semne şi

simptome de boală mintală. Substanţa antagonistă cu înaltă specificitate

pentru receptorul opioid, naloxona, nu a dus la nici o ameliorare clinică a

schizofrenicilor. Injectarea endorfinelor în LCR afectează numeroase

procese fiziologice şi comportamentale. Beta-endorfina dă o marcată stare

catatonică numită stare de inhibiţie rigidă sau imobilitate rigidă beta-

endorfinică.

Dinorfinele. Reprezintă a treia familie de peptide opioide endogene.

În SNC cea mai mare concentraţie de endorfine se găsesc în hipotalamus şi

33

in lobul neural (posterior) al hipofizei. Cele trei sisteme opioide

(enkefalinele, endorfinele şi dinorfinele) nu sunt complet separate.

Precursorii lor pot genera peptide diferite dar şi identice în funcţie de

structura nervoasă sau glandulară în care se produc şi de rolul pe care-l

îndeplinesc în plan funcţional. Distribuţia cerebro-spinală a peptidelor

opioide fiind diferită şi dublată de prezenţa receptorilor opioizi asigură

efecte inhibitorii asupra durerii şi asupra reacţiilor somatovegetative şi

endocrine produse de stres.

Peptide neopioide. În afara neuropeptidelor opioide există şi alte

peptide neuroactive considerate ca mediatori chimici ai influxurilor nervoase

centrale sau periferice. Majoritatea acestora îndeplinesc roluri diferite fie de

neurotransmiţători sau cotransmiţători, fie de neuromodulatori sau hormoni

locali în funcţie de locul de sinteză, eliberare şi acţiune (Holzer-Petsche şi

colaboratorii 1985). Printre acestea cităm: substanţa P, neurotensina, peptida

vasoactivă intestinală (PVI), colecistochinina, neuropeptida Y,

somatostatina, gonadoliberina, corticoliberina, ACTH, vasopresina şi

ocitocina, angiotensina, mediaţia purinergică (ATP) si mediaţia nitrinergică

(oxidul nitric). Trebuie ştiut totuşi că nu există sisteme transmiţătoare izolate

deoarece efectul unuia are implicaţii directe asupra altora. De obicei, într-un

comportament specific sunt implicate mai multe substanţe neurochimice de

tipul neurotransmiţătorilor. Unele din aceste substanţe au rol excitator, altele

inhibitor sau modulator asupra activităţii neurale. Prezenţa

neurotransmiţătorilor presupune şi existenţa receptorilor caracteristici

fiecăruia din aceştia. Neuronii primesc multiple impulsuri pe calea sinpselor,

astfel încât membranele lor dentritice şi somatice pot poseda receptori pentru

fiecare tip de input. Datorită acestui fapt, terminalul unui axon eliberează în

spaţiul sinaptic un anumit neuroransmiţător care difuzează apoi către

34

membrana postsinaptică unde se combină cu receptorul specific. De

asemenea s-a descoperit existenţa şi a unor receptori pe terminalul pre-

sinaptic, astfel încât unii neurotransmiţători difuzează spre aceştia

(autoreceptori). Efectul lor este acela de a inhiba eliberarea

neurotransmiţătorului din terminalul presinaptic. Prin urmare ar exista un

mecanism feed-back negativ, deoarece cu cât se eliberează mai mult

neurotransmiţător cu atât eliberarea în continuare a acestuia este împiedicată.

În al doilea rând trebuie amintită şi existenţa a câtorva forme de receptori

pentru acelaşi neurotransmiţător.

Neuromodularea

Neuromodularea constă în modificarea în sens activator sau inhibitor

a efectelor neurotransmiţătorului la nivel postsinaptic. Substanţa

neuromodulatoare poate avea origine sinaptică cotransmiţătoare sau

parasinaptică în cazul eliberării sale de către celulele din afara ariei

sinaptice. În general, substanţele modulatoare sunt lipsite de efect propriu.

Ele influenţează în mod indirect teritoriul postsinaptic, modificând

reactivitatea acestuia faţă de efectele depolarizante sau hiperpolarizante ale

neurotransmiţătorului principal. Totuşi, în funcţie de colocalizare, de

fregvenţa de stimulare şi de interacţiunile sinaptice, unii mediatori chimici

pot îndeplini rol de neurotransmiţători sau de neuromodulatori. De precizat

că nu toţi modulatorii sunt şi cotransmiţători. În unele cazuri, efectul

retroactiv al neurotransmiţătorului asupra eliberării sale prin intermediul

receptorilor presinaptici exercită proprietăţi neuromodulatoare. Dar şi

35

componentele compartimentului extracelular pot participa la

neuromodularea teritoriului sinaptic. Aproximativ ½ din sinapsele rapide ale

creierului sunt excitatorii, utilizând în cea mai mare parte glutamatul ca

neurotransmiţător. Cealaltă jumătate a sinapselor rapide este de tip inhibitor

şi utilizează în majoritatea cazurilor acidul ca mediator chimic GABA. Spre

deosebire de sinapsele excitatorii şi inhibitorii rapide, căile sinaptice lente

folosesc ca neurotransmiţători o gamă variată de amine biogenice şi peptide

biologic active. Mecanismele modulare prin care căile sinaptice lente

modulează transmiterea sinaptică sunt insuficient cunoscute. Se crede că ar

fi vorba de modularea proteinkinazelor şi proteinfosfatazelor de către

mediatorii chimici implicaţi în transducţia semnalelor.

36

ANATOMIA SNC

Pentru înţelegerea adecvată a raportului psihic-creier este necesară

studierea antomiei şi fiziologiei SNC. Initial, anatomia şi fiziologia SNC au

făcut abstracţie de implicarea diferitelor structuri în producerea vieţii

psihice.

Modelele anatomice erau statice iar modelele fiziologice erau de tip

robot în sensul că funcţionarea unui centru era privită ca autonomă. De-abia

în ultimele decenii s-a produs o colaborare între anatomie, fiziologie şi

psihologie. Creierul funcţionează după principiul interacţiunii şi

interdependenţei multifazice şi multinivelare. Sistemul dualist preconizat de

Pfluger şi Sherrington împărţea sistemul nervos în două segmente diametral

opuse : segmentul inferior reprezentat de măduva spinării şi trunchiul

cerebral, în care se află sediul actelor reflexe necondiţionate şi segmentul

superior format din hemisferele cerebrale în care se află sediul actelor

psihice (spirituale, extrareflexe, extramateriale) inaccesibile cercetărilor.

Astăzi, dispunem de viziunea monistă, comform căreia sistemul

nervos alcătuieşte un angrenaj funcţional unitar ca activitate reflexă de

răspuns fiziologic şi psihic la stimulii din mediul intern sau extern. Nu există

funcţii exclusiv fiziologice şi funcţii exclusiv psihice. Apoi nu toate

formaţiunile sistemului nervos au acceaşi importanţă. Există un sistem

nervos central şi un sistem nervos periferic format din ganglioni şi trunchiuri

nervoase. Sistemul somatic este utilizat în raportul dintre organim şi mediul

extern.

Sistemul nervos vegetativ (autonom) coordonează funcţia organelor

interne.

37

După criteriile genetice (filogenetic şi ontogenetic) există : formaţiuni

nervoase vechi (măduva cu actele sale reflexe înnăscute) şi formaţiuni

nervoase noi (cu acte reflexe complexe de adaptare a individului la mediu pe

baza experienţei noi).

Ontogenetic, din partea posterioară a tubului neural se dezvoltă

măduva spinării. Partea anterioară dă naştere la cinci vezicule

(mielencefalul, metencefalul, mezencefalul, diencefalul şi telencefalul) din

care se dezvoltă toate formaţiunile cerebrale:

-mielencefalul = bulbul rahidian

-metencefalul = puntea lui Varoli şi cerebelul

-mezencefalul = pedunculii cerebrali şi tuberculii cvadrigemeni

-diencefalul = talamencefalul şi hipotalamusul

-telencefalul = hemisferele cerebrale

Sistemul nervos are substanţă cenuşie formată din celule nervoase şi

substanţă albă formată din terminaţiile celulelor nervoase.

Măduva spinării

Filogenetic este cea mai veche formaţiune.Ea are o lungime de 43-45

cm. şi se întinde de la vertebra C1 (atlas) până la vertebra L2. Măduva se

termină printr-un con medular din vârful căruia porneşte filum terminale –

trunchiul nervilor spinali sau coada de cal. Pe suprafaţa sa măduva spinării

are mai multe şanţuri longitudinale. Cel mai proeminent este şanţul median

anterior ocupat de artera spinală anterioară. De partea opusă este şanţul

38

median posterior mai puţin proeminent. Lateral se află şanţul colateral

anterior prin care ies rădăcinile anterioare motorii ale nervilor spinali şi

şanţul colateral posterior prin care intră rădăcinile senzitive ale nervilor

spinali.

Structura internă a măduvei spinării

La exterior se află substanţa albă formată din milioane de axoni ce

transmit impulsuri superior sau inferior. Un mare număr de fibre sunt

mielinice. La interior se află substanţa cenuşie formată din corpii celulelor

nervoase, din dendritele şi axonii terminali şi preterminali, din capilare şi din

ţesut glial interneuronal. Fibrele sunt amielinice.

Substanţa albă este împărţită în trei cordoane:

-cordonul anterior- între şanţul median anterior şi şanţul colateral anterior

-cordonul lateral- între cele două şanţuri colaterale anterior şi posterior

-cordonul posterior- între şanţul colateral posterior şi cel median posterior

Fiecare cordon este subdivizat în grupe de fibre numite fascicule sau

tracturi. Ele alcătuiesc magistralele senzitive şi motorii. După rolul

funcţional şi direcţia influxului nervos avem fascicule ascendente centripete

senzitive şi fascicule descendente centrifuge motorii.

Căile senzitive sunt urmatoarele:

Tractul spino-talamic lateral, care se încrucişază retroependimar; el

transmite sensibilitatea termică şi dureroasă la talamus şi de acolo la scoarţa

cerebrală.

Tractul spino-talamic anterior transmite sensibilitatea tactilă

39

Tractul Goll şi Burdach transmit sensibilitatea tactilă şi proprioceptivă

conştientă.

Tractul Flechsig şi Gowers (spinocerebelos) transmite sensibiltatea

proprioceptivă inconştientă.

Tractul spinovestibular

Tractul spinomezencefalic

Tractul spinoreticulat

Caile motorii

Căile motorii sunt somato-motorii, viscero-motorii şi centrale

(encefalice). Ele reglează reflexele condiţionate şi actele motorii voluntare.

În continuare redăm cele mai importante tractusuri motorii.

Tractul cortico-spinal pentru mobilitatea voluntară. El este direct şi

încrucişat ( în bulb).

Tractul cortico-ponto-cerebelo-dento-rubro-spinal cu origine în aria

premotorie dirijază mişcările extrapiramidale involuntare.

Tractul cortico-strio-nigric este destinat mişcări involuntare.

Tractul tecto-spinal din tuberculii cvadigemeni – are rol de a întoarce

capul la stimuli acustici.

Tractul rubro-spinal.

Tractul vestibulo-spinal.

Tractul reticulo-spinal utilizat pentru amplitudinea reflexelor motorii.

40

Substanţa cenuşie sub forma de H este divizată în 4 regiuni:

-coarnele anterioare sau ventrale

-coarnele posterioare sau dorsale

-zonele intermediare

-coarnele laterale

Coarnele anterioare reprezintă în principal partea motorie a substanţei

cenuşii spinale.

Coarnele posterioare conţin neuroni influenţaţi în principal de

impulsurile ce intră în măduvă pe calea rădăcinilor posterioare. Ele

reprezintă partea senzitivă a substanţei cenuşii spinale. Mulţi dintre aceşti

neuroni dau naştere axonilor ce intră în substanţa albă după care se duc spre

creier.

Zonele intermediare sunt situate între coarnele anterioare şi

posterioare. Zonele intermediare sunt compuse în principal din neuroni de

asociaţie sau interneurali pentru integrarea segmentară şi intersegmentară a

funcţiilor măduvei spinării. De aceea, zonele intermediare reprezinta părţile

de asociaţie ale substanţei cenuşii spinale iar cei mai mulţi dintre axonii ce

iau naştere din neuronii acesteia rămân în măduva spinării; unii trimit totuşi

proiecţii către creier.

Cornul lateral este o extensie mică , triunghiulară a zonei intermediare

în cordonul lateral al regiunii toracice şi în primele două segmente lombare.

El conţine corpii celulelor neuronilor preganglionari ai sistemului nervos

simpatic.

41

Funcţiile măduvei spinării

Maduva spinării are următoarele funcţii:

-Funcţia de integrare reflexă

-Funcţia de coordonare reflexă

-Funcţia de conducere

Un arc reflex medula are 4 verigi: veriga receptoare (exteroreceptoare,

interoreceptoare), veriga senzitivă formată din cordoane posterioare şi

laterale); veriga de comandă formată din neuronii somatici şi vegetativi;

veriga de execuţie formată din muşchii membrelor şi viscerelor). Actul

reflex este raspunsul fiziologic la stimulii care acţionează asupra unei zone

receptoare, cu participarea sistemului nervos.

În funcţie de integrare reflexă, – măduva are o anumită independenţă

dar şi subordonare faţă de etajele superioare. Prin urmare reflexele medulare

au o dublă integrare: primară medulară şi secundară determinata de centrii

superiori.

Funcţia de conducere – în legătură cu scoarţa, măduva este

considerată o verigă de legătură. Prin fibrele ascendente şi descendente se

efectuează acte comportamentale complexe.

Funcţia de coordonare reflexă –se manifestă prin reglarea actelor

reflexe cum ar fi: ordinea de desfăşurare, dozarea intensităţii răspunsurilor,

modularea ritmului şi tempoului ( din mers, înnot, gimnastică).

42

Trunchiul cerebral

Tr5unchiul cerebral este format din:

Bulbul rahidian (medulla oblongata)

Protuberanţa (puntea lui Varolio)

Pedunculii cerebrali

Bulbul rahidian

Configuraţia bulbului rahidian – configuraţia sa este asemănătoare cu

cea a măduvei spinării. Are două feţe: anterioară şi posterioară şi două părţi

laterale.

Anterior de o parte şi de alta a şanţului median anterior se găsesc două

cordoane nervoase numite piramide bulbare anterioare. Lateral acestora se

află şanţurile colaterale anterioare.

La nivelul şanţului bulbopontin deasupra piramidelor se află originea

aparentă a perechii aVIa de nervi cranieni.

Lateral se află coloanele bulbare laterale, prelungire a celor medulare.

În partea superioară a acestora se află oliva bulbară. La nivelul şanţului

colateral dorsal al bulbului ies perechile IX, X, XI de nervi cranieni

(glosofaringian, vag şi spinal). La nivelul şanţului colateral bulbar anterior

îşi are originea aparentă nervul hipoglos(XII). Deasupra olivei se află

originea aparentă a perechii VII, iar lateral de olivă se află originea

aparentă a perechii a VIIIa de nervi cranieni. Piramidele conţin fibre motorii

cortico-spinale care în proporţie de 80% se încrucişază în 1/3 inferioară

formând pe o distanţă de 0,8cm decusaţia sau încrucişarea piramidelor.

43

Faţa posterioară traversată longitudinal de şanţul median posterior,

continuare a celui medular este cuprinsă între cele două şanţuri colaterale

aceeaşi dispoziţie ca în măduva spinării. În partea inferioară cordoanele

posterioare. La jumătatea înălţimii bulbului, fasciculul Goll şi Burdach se

depărtează. De la acest punct fasciculul Burdach se continuuă cu corpul

restiform ce intră în alcătuirea pedunculului cerebelos inferior iar fasciculul

Goll devine piramida bulbară posterioară.

Spre deosebire de măduvă, la bulb, datorită încrucişării fasciculului

piramidal (decusaţia piramidală) şi a unor căi ascendente senzitive substanţa

cenuşie este fragmentată în nuclei.

Prin fragmentarea coarnelor anterioare iau naştere nucleii motori.

Prin fragmentarea coarnelor posterioare se formează nucleii senzitivi.

Prin fragmentarea coarnelor laterale iau naştere nucleii vegetativi.

În afară de aceştia bulbul are şi nuclei proprii.

Nucleii proveniţi din fragmentare sunt: motori, senzitivi si vegetativi.

Nucleii motori sunt formaţi din nucleul nervului hipoglos(XII), nucleul

ambigu al nervului glosofaringian (IX), nucleul vag (X), nucleul spinal (XI)

Nucleii senzitivi alcătuesc intermediarul Wrisberg (VIIbis), nucleul solitar,

nucleul vag (X), nucleul glosofaringian (IX), nucleul senzitiv al

trigemenului, nucleii vestibulari, nucleii cohleari (anterior şi posterior)

Nucleii vegetativi alcatuesc nucleul solitar inferior (care trimite fibre

viscero-motorii secretorii prin nervul gloso-faringean la glanda salivară şi

parotidă), nucleul dorsal al vagului (de aici pornesc fibrele viscero-motorii la

inimă, plămâni şi organele abdominale).

44

Nucleii bulbari proprii

Nucleul Goll din piramida bulbară posterioară.

Nucleul Burdach din corpul restiform.

La nivelul acestor nuclei se găsesc deutro-neuronii pentru analiza

secundară a semnalelor sensibilităţii profunde conştiente. Axonii acestor

neuroni se încrucişază în drum spre talamus formând panglica lui Reil

mediana.

Nucleul olivar bulbar de unde ia naştere tractul olivospinal şi unde se

termină căile care vin de la cerebel, corpii striaţi, nucleul roşu, şi ţine de

sistemul extrapiramidal.

Substanţa reticulată bulbară este alcătuită din celule motorii, vegetative şi de

asociaţie.

Pedunculul cerebelos inferior este alcătuit din corpul restiform – prelungire a

fasciculului Burdach, din corpul juxtarectiform prelungire a fasciculului Goll

şi din fibre ale celulelor din substanţa reticulată. Concentraţia acestor nuclei

şi fibre arată importanţa funcţională a bulbului.

Substanta alba a bulbului este formată din fibre mielinice grupate sub

formă de tracturi. Fibrele respective pot fi grupate în două clase. O primă

clasă se referă la fibrele de trecere prin bulb (tracturi ascendente şi

descendente), iar a doua clasă cuprinde fibrele proprii bulbului cu origini la

acest nivel.

Fibrele de trecere ascendente (fascicolul lui Goll, Burdach, tractul

spino-cerebelos dorsal şi ventral, tractul spinotalamic latral) provin din

maduvă.

45

Fibrele de trecere descendente sunt formate din tractul corticospinal

lateral şi anterior, tracturile rubrospinal, tectospinal, olivospinal,

reticulospinal si vestibulospinal.

Fibrele de asociaţie alcătuesc fasciculul longitudinal medial.

Fibrele proprii bulbului sunt descrise sub forma diferitelor grupări

cum ar fi corpii restiformi (format din fibre olivocerebeloase şi din fibrele

tractului spinocerebelos dorsal), juxtarestiformi (format din fibrele

descendente ale radăcinii vestibulare şi ale nervului acusticovestibular) şi

fibrele arcuate interne si externe.

Funcţiile bulbului

Bulbul are urmatoarele funcţii:

a) Funcţia de integrare reflexă

b) Funcţia de conducere

c) Funcţia de reglare

a) Ca centru reflex, bulbul joacă un rol esenţial în comanda şi

controlul activităţii principalelor organe interne. La nivelul lui se găsesc

centrii respiratori, cardiaci, vasomotori, digestivi (salivaţia, deglutiţia,

suptul), centrii unor reacţii de apărare (strănut, tuse, clipit, vomă) şi centrii

de reglare a tonusului muscular.

Particularităţile centrilor bulbari: automatismul (cu independenţă

funcţială) şi autoexcitabilitatea (pe baza modificărilor chimice ale sângelui

care ajung la ei ).

46

b) Funcţia de conducere constă în mijlocirea transmiterii informaţiei

între zonele receptoare şi centrii superiori ai integrării aferente (senzoriale )

pe de-o parte, şi centrii de comandă (motori) pe de altă parte. Bulbul e

traversat de fibre ascendente şi descendente.

Căile ascendente transmit informaţii de la receptorii cutanaţi, proprioceptivi

şi viscerali prin panglica lui Reil, prin fascicolul spinotalamic şi prin

fascicole spinocerebeloase.

Căile descendente ce transmit mesaje de comandă emise de centrii encefalici

superiori sunt alcătuite din: fascicule piramidale direct şi încrucişat,

fasciculul rubrospinal, reticulospinal, vestibulospinal, tectospinal, fasciculul

central al calotei, fasciculului longitudinal.

c) Funcţia de reglare a tonusului şi dinamicii psihice se realizează cu

precădere prin intermediul substanţei reticulate.

47

PUNTEA

Puntea lui Varolio ce ocupă etajul mijlociu al trunchiului cerebral se

prezintă ca o bandă de substanţă nervoasă cu urmatoarele dimensiuni:

25 mm înălţime, 25mm grosime, 35 mm lăţime. Puntea este dispusă

transversal deasupra bulbului întinzându-se de la o emisferă cerebeloasă la

alta. Ea are o faţă anterioară, o fata posterioară, două feţe laterale şi două

margini, una superioară şi alta inferioară.

1) Faţa anterioară are pe linia mediană şanţul bazilar. Lateral de acesta

se află piramidele pontine, care se continuuă lateral cu pedunculii cerebeloşi

mijlocii. Limita dintre punte şi pedunculii cerebeloşi mijlocii este dată de

emergenţa nervului trigemen (V).

2) Faţa posterioară acoperită de cerebel, are o formă triunghiulară şi

formează jumătatea superioară a podişului ventriculului 4. Ea se află în

continuarea bulbului, de care se apropie ca structură.

3) Feţele laterale se continuă cu pedunculii cerebelo şi mijlocii.

4) Cele două margini sunt reprezentate în jos de şanţul bulbopontin

care o desparte de bulb iar în sus de sanţul pontopeduncular care desparte

puntea de mezencefal. În şantul interpeduncular apare nervul oculomotor; în

unghiul pontomezencefalic apare nervul trohlear; în unghiul pontocerebelos

iese nervul acusticovestibular şi trigemen, iar medial nervul

intermediafacial; în şanţul bulbopontin deasupra piramidei bulbare se află

nervul abducens.

În structura internă a punţii deosebim o parte anterioară numită picior

şi o parte posterioară numită calotă.

48

Limita lor este dată de corpul trapezoid. Pe linia mediană se observă

o încrucişare de fibre care poartă numele de rafeu. Rafeul împarte puntea în

două jumătăţi simetrice.

Piciorul are două feluri de fibre; longitudinale şi transversale. Cele

longitudinale descind de la scoarţă si ajung la nucleii pontini ( fibre

corticopontine), la nucleii bulbari şi la măduva spinării ( fibre

corticospinale). Printre ele se află fibre transversale care pleacă din nucleii

pontini, trec linia mediană şi intră în componenţa pedunculului cerebelos

mijlociu controlateral.

Substanţa cenuşie a piciorului se compune din mici nuclei de la care

pornesc fibrele transversale şi la care ajung la unele fibre corticale (fibrele

corticopontine).

Calota situată în partea dorsală a punţii este formată din substanţa

reticulată şi albă. Substanţa cenuşie este reprezentată de nucleii nervilor

cranieni V,VI,VII şi VIII (aceştia sunt nuclei motori, senzitivi şi vegetativi),

de nucleii corpului trapezoid şi de formaţiunile proprii ale punţii.

Substanţa reticulată (formaţiune pontină proprie) este situată în partea

mijlocie a punţii între nucleii nervilor cranieni şi porţiunea bazală.

Substanţa albă a calotei cuprinde căi ascendente şi descendente

1)Caile descendente provin din scoarţa cerebrală, de la nucleii subcorticali şi

din cerebel. Ele trec prin punte sau au un capat în punte. Cele care provin din

scoarţa cerebrală sunt reprezentate de fasciculul piramidal cu fibre cortico-

spinale, cortico-nucleare sau cortico-pontine şi tractul fronto-parieto-

temporo-occipito-pontin.

49

Celelalte fibre provin din centrii subcorticali, din cerebel, din nucleul roşu,

(fascicolul rubrospinal şi fascicolul rubroolivar), din tectum, (fascicolul

tectospinal) şi din substanţa reticulată,(fascicolul reticulospinal).

2) Căile ascendente vin de la cornul medular posterior, şi de la

fascicolul Goll şi Burdach şi de la nucleii senzitivi ai nervilor cranieni şi

merg spre cerebel (fasciculul spinocerebelos), spre nucleii subcorticali, spre

talamus (fasciculul spinotalamic) şi spre tectum (fasciculul spinotectal).

O formaţiune specifică punţii este corpul trapezoid situat între partea

bazilară (picior) şi dorsală (calota). El este constituit din fibrele transversale

ale nucleului cohlear ventral care încrucisază linia mediană şi se continuuă

de partea opusă cu lemniscul lateral.

Fasciculul longitudinal medial se întinde de la planşeul ventriculului

trei până la măduva cervicală. El este legat de mişcările de orientare a

ochilor, capului, gâtului.

Lemniscul medial (panglica lui Reil) este un fascicul format din fibre

ascendente care pornesc de la nucleii senzitivi inferiori şi ajung la talamus şi

tectum. În punte are o poziţie centrală. Pe partea laterala i se adaugă fibrele

acustice care capătă denumirea de lemnisc lateral.

Funcţiile punţii

Puntea îndeplineşte o funcţie de integrare reflexă şi una de conducere.

Funcţia de integrare reflexă se refera la nucleii pontini care realizează

reflexe somatice şi vegetative, ca de exemplu: reflexul salivar, lacrimal,

masticator, cornean, audio-polpebral, audio-oculogir; reflexe secretorii

(sudoripar, sebaceu); contracţia muşchilor feţei (mimica); mişcare de

50

lateralitate oculară si tonusul muscular. Aceste reflexe se includ in calitate

de componente ale diverselor forme de comportament, ele fiind integrate şi

controlate de nivelul superior al nevraxului.

Funcţia de conducere asigură circulaţia informaţiei extrase din mediul

extern şi cel intern, către centii corticali şi subcorticali şi a mesajelor de

comandă în sens descendent către organele de execuţie. Ea se îndeplineşte

prin intermediul fasciculelor care trec prin punte.

51

CEREBELUL

Cerebelul este porţiunea cea mai voluminoasă a metencefalului.

El este un important centru integrativ al impulsurilor statomotrice şi al

coordonării şi dozării diferitelor mişcări voluntare şi reflexe. Primeşte

aferenţe din aproape întreaga sferă receptoare a organelor de simţ care

înregistrează cele 2 însuşiri fundamentale ale materiei: gravitatea şi inerţia.

Suprapunerea conexiunilor vestibulare proprioceptive şi corticale impune o

diviziune ontofilogenetică a cerebelului în porţiuni arhicerebeloase,

paleocerebeloase, neocerebeloase.

Arhicerebelul conectat cu nucleii vestibulari este constituit din lobul

floculo-modular şi nodulus (ca formatiune vermiană).

Paleocerebelul conectat cu măduva spinării este constituit din lobul

central şi din lobul patrulater anterior.

Neocerebelul porţiunea cea mai voluminoasă şi mai nouă filogenetic

este conectat cu scoarţa cerebrală. El este constituit din lobii: patrulater

posterior, semilunar posterior, semilunar inferior, gracilis si biventer.

La omul adult limitele acestor porţiuni nu sunt nete.

Cerebelul imită oarecum creierul mare cu care are asemănări şi

deosebiri.

Asemănări : cerebelul este lipsit de emergenţa nervilor cranieni; la suprafaţă

are un strat de substanţă cenuşie ( scoarţa cerebrală) iar înăuntru are o masă

voluminoasă de substanţă albă în mijlocul căreia se gasesc câţiva nuclei

cenuşii subcorticali.

Cerebelul dispune de fibre de proiecţie, de conexiuni cortico-

subcorticale şi de reprezentări corticale ale periferiei.

52

Deosebiri: are citcumvoluţii mult mai înguste şi mai ordonate, aproape

paralele; scoarţa are o structură aproape uniformă; în scoarţa cerebrală

elementul cel mai caracteristic este celula piramidală iar în cerebel este

celula Purkinge.

Greutatea cerebelului este de aproximativ 130g, constituind a opta

parte din greutatea totală a creierului. Suprafaţa cerebelului are 1000cm2 din

care 1/6 este vizibilă la suprafaţă.

Cerebelul poate fi împărţit în 3 părţi: vermisul, hemisferele

cerebeloase (legate de bulb, punte şi mezencefal), şi 3 perechi de pedunculi

cerebeloşi.

Vermisul este o portiune mediană, nepereche, care are un diametru de

4cm si o lăţime de 1 cm. El are circumvoluţii transversale inelare care dă

aspectul de vierme de mătase de unde îi vine şi numele (vermis) dat de

Galen . Subdiviziunile vermisului sunt urmatoarele: lingula, lobul central,

culmen, declive, falium (o lamă subţire), tuber, piramis, uvula şi nodulus.

Hemisferele cerebeloase ( pereche) sunt brăzdate de şanţuri adânci de

5-6mm, care împart hemisfera în lobi şi lobuli, ce constituie unităţi

morfofuncţionale.

Structura internă

Cerebelul are substanţă albă în interior şi substanţă cenuşie la exterior.

Substanţa cenuşie exterioară sau scoarţa cerebeloasă are organizare

stratificată şi este compusă din trei straturi care de la exterior la interior sunt

urmatoarele: stratul molecular, stratul ganglionar şi stratul glanular.

53

Stratul molecular este format din stelaţi, sau celule în coşuleţ şi din

multe fibre nervoase.(dendritele celulelor lui Purkinje, axonii celulelor

granulare şi dendritele celulelor Golgi)

Stratul ganglionar (intermediar) alcătuit din celule lui Purkinje

(aproximativ 30 milioane) cu aspect de para cu baza către stratul molecular

sunt asezate într-un singur rând. Dendritele celulelor Purkinje sunt situate în

stratul molecular iar axonii acestora ajung în nucleii cerebeloş şi vestibular

lateral, avand rol inhibitor. Axonii celulelor în coşuleţ sunt organizaţi şi dau

ramificaţii la axonii celulelor lui Purkinje. Pe arborele dendritic al unei

celule Purkinje se gasesc aproximativ 20 de mii de contacte sinaptice.

Stratul granular este format din corpul celulelor granulare Golgi din

dendrite sub formă de ghiare şi din axoni îndreptaţi în sus divizati în formă

de T care fac sinapse cu dendritele celulelor Purkinje, cu celulele stelate şi

cu celulele în coşuleţ. Fibrele nervoase agăţătoare şi muschioase sunt

excitatorii iar fibrele interneuronilor sunt inhibitori. Din punct de vedere

functional, celulele în coşuleţ, celulele stelate şi neuronii Golgi sunt

interneuroni.

Substanţa albă

Aceasta este formată din fibre mielinice de asociaţie, comisurale şi de

proiecţie.

Cele de acociaţie transmit informaţia în interiorul aceleiaşi hemisfere

cerebeloase sau de la scoarţă la nucleii cerebeloşi profunzi.

Cele comisurale transmit informaţia la zone simetrice din cele două

hemisfere.

Cele de proiecţie permit comunicarea şi interacţiunea cu celelalte

formaţiuni ale SNC.

54

Nucleii cenuşii din substanţa albă

In substanta albă există 4 tipuri de nuclei de substanţă cenuşie dispuşi

pereche, atât în vermis cât şi în hemisferele cerebeloase.

1)Nucleii fastigiali sunt localizaţi în vermis de o parte şi de alta a

liniei mediane, în acoperişul ventriculului patru. Ei au legătură cu tectum, cu

nucleii vestibulari cu substanţa reticulată şi cu măduva spinării. Primesc

fibre din scoarţa cerebeloasă a vermisului.

2)Nucleii globulari se află în hemisferele cerebrale (în hemisfere

stângă şi dreaptă), lateral de primii. Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de

lângă vermis.

3)Nucleii emboliformi sunt aşezaţi posterior de nucleii globulari.

Primesc fibre din scoarţa cerebeloasă de lângă vermis.

4)Nucleii dinţaţi (formaţiuni neocerebeloase) cei mai mari sunt situaţi

lateral de nucleii globulari. Primesc fibre de la scoarţa neocerebeloasă şi

paleocerebeloasă. De aici pornesc fibre ce leagă cerebelul cu celelalte

formaţiuni ale SNC cum ar fi nucleul rosu, talamusul şi globus palidus.

Axonii ce pleacă di ucleul dintat traverseaza pedunculul cerebelos superior

si incrucisaza linia mediana.

Legăturile exterioare ale cerebelului se realizează prin intermediul

fibrelor pedunculilor cerebeloşi (inferior, mijlociu şi superior).

Pedunculi cerebeloşi inferiori sau corpii restiformi leagă cerebelul cu

măduva şi cu bulbul. Fibrele aferente sunt constituite din : fascicolul

spinocerebelos direct Flechsig (permite informarea rapida a paleocerebelului

despre pozitia corpului în spaţiu în timpul mişcării), fibre olivocerebeloase,

fibre reticulocerebeloase, fibre din nucleii Goll şi Burdach, fibre din

55

fasciculul vestibulocerebelos şi fibre din nervii cranieni V, IX, X. Fibrele

eferente sunt constituite din fasciculul cerebelovestibular şi din fasciculul

cerebeloolivar.

Pedunculii cerebeloşi mijlocii, cei mai mari leagă cerebelul de punte. Au în

alcătuirea lor fibre pontocerebeloase, care fac parte din circuitul

corticopontocerebelos. Din nucleii pontini pleacă fibre pontocerebeloase

încrucişate care ajung la neocerebel prin pedunculul cerebelos mijlociu.

Pedunculii cerebeloşi superiori conţin fibre eferente care pleacă de la

măduvă, trunchi cerebral, talamus, scoarţă cerebrală şi fibre aferente care vin

din măduvă, trunchi cerebral şi scoarţă.

Rolul funcţional al cerebelului

Cerebelul are rol în reglarea fazică şi tonică a diferitelor grupe musculare

atât în repaus cât şi în activitate, în păstrarea echilibrului (arhicerebelul), în

păstrarea poziţiei corpului, şi în coordonarea mişcărilor. De asemenea

cerebelul este o verigă esenţială în feedbackul chinestezico-motor.

-Cerebelul modulează transmitera către scoarţa cerebrală a impulsurilor

senzoriale proprioceptive, vestibulare şi tactile. Activitatea bioelectrică a

cerebelului se intensifică în timpul recepţionării semnalelor senzoriale

vestibulare şi proprioceptive, precum şi în timpul efectuării mişcărilor.

Cerebelul este un centru integrativ important intercalat între zona

receptoare şi cea motorie. El asigură eumetria şi sinergia atât în miostatică

cât şi miodinamică şi integrează toate informaţiile legate de mişcare şi

postură.

56

Sindromul cerebelos cognitiv-afectiv

Studiile anatomice, fiziologice şi neuromagistice funcţionale,

sugerează că cerebelul participă la organizarea funcţiilor de ordin înalt, dar

există foarte puţine descrieri clinice relevante care să confirme această

posibilitate.

Studiile făcute de Schmahmann şi Sherman (1998) pe 20 de pacienţi

cu leziuni cerebeloase au confirmat se pare existenţa modificărilor funcţiilor

neurologice şi mentale. Modificările comportamentale au fost clinic

proeminente la pacienţii cu leziuni care implicau lobul posterior al

cerebelului şi vermisul. Aceste modificări s-au caracterizat prin:

- afectarea funcţiei executive de planificarea şi mobilitate a fluenţei verbale

a memoriei de lucru şi a raţionamentului abstract.

- dificultăţi în cunoaşterea spaţială în care putem include organizarea şi

memoria spaţială.

- modificări de personalitate cu tocirea afectului şi comportament

necorespunzător dezinhibat.

- deficite de vorbire cu agramatisme şi disprozodie(tulburari de intonare).

Leziunile lobului anterior al cerebelului produc modificări minore în

executarea funcţiilor spaţio-vizuale. Această entitate clinică a fost denumită

de autori “sindromul cerebelos cognitiv-afectiv”. Constelaţia acestor deficite

se datorează disrupţiei modularii cerebeloase dată de afectarea circuitelor

neurale care leagă regiunea prefrontală, parietală posterioară, temporală

superioară şi cortexul limbic de cerebel.

57

MEZENCEFALUL Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali şi din tuberculii (coliculii) cvadrigemeni. El este situat între punte şi un plan care uneşte comisura posterioară

cu marginea posterioară a corpilor mamilari. Mezencefalul care porneşte din

protuberanţa şi pătrunde în emisferele cerebrale are o faţă anterioară, una

posterioară şi două feţe laterale.

Faţa anterioară sau bazală este singura care este accesibilă vederii,

între pedunculii cerebrali se află o scobitură triunghiulară numită fosa

interpedunculară. Vârful acesteia se află la punte iar baza se situează în sus

spre corpii mamilari. Pe ea se găseşte substanţa perforată posterioară

străbătută de vase sangvine. Fosa interpedunculară este marginită lateral de

picioarele pedunculilor cerebrali. Pe faţa mediană a pedunculilor cerebrali se

află originea aparentă a perechii a III a de nervi cranieni (oculomotorul).

Faţa posterioară a mezencefalului este accesibilă vederii numai după

ridicarea lobilor occipitali. Aici întâlnim lama cvadrigeminală a tectului

mezencefalic cu cele 4 proeminenţe: corpii cvadrigemeni anteriori sau

superiori în număr de 2 şi corpii cvadrigemeni inferiori în număr de 2.

Braţele coliculilor cvadrigemeni superiori ajung la corpii geniculaţi laterali,

iar braţele coliculilor cvadrigemeni inferiori ajung la corpii geniculaţi

mediali. Sub coliculii inferiori iese nervul trohlear singurul nerv cranian cu

origine pe partea posterioară a trunchiului cerebral. Lateral apar pedunculii

cerebeloşi superiori care pătrund din mezencefal sub coliculii inferiori.

Limita superioară este dată de talamus şi epitalamus iar cea inferioară de

vârful medular inferior.

58

Feţele laterale corespund tegmentului mezencefalic şi piciorului

peduncular.Între picior şi tegment apare şanţul lateral al mezencefalului.

Feţele laterale vin în raport cu girul hipocampic.

Pe suprafaţa de secţiunea transversală, mezencefalul apare alcătuit din

trei etape suprapuse: etajul situat posterior de apeduct poartă numele de

tectum; etajul mijlociu numit tegment sau calotă continuă în jos tegmentul

pontin; şi etajul anterior este format din picioarele pedunculilor cerebrali.

Limita dintre tegment şi picior este dată de substanţa neagră. Între treimea

posterioară (tectum) şi cea mijlocie (tegment) a mezencefalului se află

apeductul lui Sylvius ,care leagă ventriculul trei cu ventriculul patru. In jurul

lui se găseşte substanţa cenuşie cu formaţiunile sale nucleare.

Picioarele pedunculilor cerebeloşi

Picioarele pedunculilor cerebrali sunt alcătuite exclusiv din substanţa

albă cu fibre lungi, descendente corticofugale.

Tractul corticospinal sau piramidal ocupă cele trei cincimi mijlocii ale

piciorului pedunculilor cerebrali. Fibrele lui ajung la motoneuronii coarnelor

anterioare din partea opusă a măduvei spinării. Fibrele frontopontine ocupă

cincimea internă iar cele tempopontine cincimea externă.

Fibrele fasciculul geniculat ajung la nucleii motori ai nervilor cranieni din

bulb şi punte.

Tractul corticonuclear ajunge la nucleii motori ai globilor oculari şi la

nucleii formaţiunii reticulate.

Tractul corticopontin se compune din fibre frontopontine, temporopontine,

şi occipitopontine. Aceste fibre fac sinapsa în nucleii punţii după care se

duc la cerebel.

59

Tegmentul mezencefalic

Tegmentul mezencefalic sau calota reprezintă etajul mijlociu al

mezencefalului şi este format din substanţa albă şi substanţa cenuşie. Între

tegmentul şi piciorul pedunculilor cerebrali se află substanţa neagră. În jos

se continuuă cu tegmentul pontin iar superior se pierde în diencefal.

a)Substanţa cenuşie a tegmentului mezencefalic

Substanţa cenuşie a tegmentului este formată din substanţa centrală

periapeductală şi din mase nucleare specifice mezencefalului. Printre

acestea întâlnim nucleul trohlearului, nucleul oculomotorului, nucleul

tractului mezencefalic al trigemenului, nucleul roşu, substanţa neagră etc.

Nucleul trohlearului ( IV) este situat în partea anterioară a substanţei cenuşii

de o parte şi de alta a liniei mediane corespunzând planului ce trece prin

coliculii inferiori. Neuronii motori ai acestuia inervează un singur muşchi de

la globul ocular-oblicul superior . Este singurul nerv cranian cu origine

aparentă pe faţa posterioară a trunchiului cerebral. Nucleul său reprezintă

originea reala a perechii a IV a de nervi cranieni

Nucleul oculomotorului (perechia a IIIa), este cel mai superior (rostral)

dintre nucleii motori ai nervilor cranieni. El este situat în tegmentul

mezencefalic, anterior de apeductul cerebral şi în partea anterioară a

substanţei cenuşii centrale. Alături de celulele care trimit axonii la întreaga

musculatură striată extrinsecă a globilor oculari, cu excepţia muşchilor drept

extern şi oblic superior, se găsesc şi celule cu funcţii vegetative

parasinaptice ale căror fibre conduc impulsurile motorii spre muşchii netezi

ai globilor oculari (intrinseci) cum sunt muşchiul sfincter al pupilelor şi

muşchiul ciliar.

60

Legătura nucleilor motori oculari III, IV, VI, cu nucleii vestibulari, cu

corpii cvadrigemeni superiori, cu fasciculul longitudinal medial şi cu

conexiunea nucleului vestibular cu coarnele anterioare ale măduvei,

contribuie la coordonarea mişcărilor globilor oculari cu cele ale corpului,

trunchiului şi membrelor. Prin tectul mezencefalic nucleii motori oculari se

leagă funcţional de calea optică, auditivă, etc.

Nucleul tractului mezencefalic al trigemenului contribuie la masticaţie.

Nucleul roşu Stilling este cel mai mare nucleu după substanţa neagră. El este

situat în partea superioară a tegmentului mezencefalic deasupra subsţantei

negre. Culoarea sa, cărămizie se datorează încărcării cu fier a coloizilor

intracelulari precum şi bogaţiei sale de reţele vasculare.

Din punct de vedere funcţional,nucleul roşu are rol în distribuţia

normală a tonusului muscular. Activitatea nucleului roşu este controlată de

centrii superiori extrapiramidali şi de scoarţa cerebrală.

Substanţa neagră (Sommering) sau locus niger,este cea mai mare

masa nucleară a tegmentului care se întinde de la şanţul medial al

mezencefalului la cel lateral şi are forma semilunară. Neuronii acesteia se

încarcă cu pigment melanic începând de la vârsta de 4 ani.

Activitatea substanţei negre este controlată de către nucleii de la bază

şi de scoarţa cerebrală. Din conexiunile pe care le are, derivă rolul important

al acestei formaţiuni în integrarea impulsurilor senzoriale şi în reglarea

mişcărilor fine. În substanţa cenuşie a tegmentului sunt şi alţi centrii mai

puţin importanţi pentru om cum ar fi nucleul interstiţial a lui

Darkschewitsch, nucleul intercrural, nucleul dorsal al tegumentului şi

substanţa reticulată.

Substanţa albă a tegmentului. Printre nucleii substanţei cenuşii şi

reticulaţi există mănunchiuri de fibre nervoase care işi au originea în talamus

61

şi hipotalamus în etajul inferior al nevraxului, sau în celule din centrii

mezencefalici.

Pedunculul cerebelos superior se încrucişază cu cel opus dând naştere

decusaţiei Wernekink. O parte din fibre se opresc la nucleul roşu şi o altă

parte la talamus şi nucleul subtalamic. Aici există deci fascicule ascendente

şi descendente. Fasciculele ascendente sunt reprezentate de lemniscul

medial, lemniscul lateral, fasciculul longitudinal medial, fasciculul

longitudinal, tractul spinotalamic şi tractul cerebelotegmental.

Fasciculele descendente sunt reprezentate de tractul rubrospinal,

tractul tectospinal (din tubeculii cvadrigemeni la nucleii motori ai globilor

oculari; dau fibre şi la nucleii motori ai trunchiului cerebral şi la coarnele

anterioare ale măduvei) şi tractul central al tegmentului sau fasciculul central

al calotei.

Tectul.

Tectul sau acoperişul creierului mijlociu ocupă 1/3 dorsală a

mezencefalului situată posterior de apeduct şi tegment. El este reprezentat de

lama cvadrigeminală format din 2 tuberculi (coliculi) cvadrigemeni superiori

pentru reflexe vizuale şi 2 tuberculi (coliculi) cvadrigemeni inferiori pentru

reflexe acustice. Coliculii cvadrigemeni superiori fiind centrii de integrare

sunt alcatuiţi din mai multe straturi de substanţa albă şi cenuşie dispuse

alternativ.

Rolul funcţional este acela de reglare automată a mişcarilor oculare , a

celor implicate în realizarea reflexului de orientare la stimulii vizuali, a

fixării obiectului în zona perceptibilitatii optime, a urmăririi automate a

62

obiectelor în mişcare precum şi în realizarea reflexelor de acomodare şi

convergentă.

Coliculii cvadrigemeni inferiori sunt mai mici.

Funcţional, tuberculii (coliculii) cvadrigemeni inferiori se leagă de

realizarea reflexelor motorii necondiţionate la stimulii acustici, a reflexelor

de orientare pentru facilitarea percepţiei auditive, a clipirii şi a mişcărilor

reflexe ale trunchiului şi membrelor.

Formaţiunile mezencefalice îndeplinesc funcţii foarte importante în

distribuirea normală a tonusului muscular, în reglarea reflexelor de redresare

şi în realizarea reflexelor de orientare.

Secţiunea mezencefalului făcută sub nucleul roşu duce la apariţia

rigidităţii decerebrate.

63

DIENCEFALUL

Diencefalul se compune din două formaţiuni din talamencefal

(talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus) şi din hipotalamus.

Comisura posterioară separă diencefalul de mezencefal.

Talamusul sau corpul optic.

Topografic, talamusul se situează pe feţele laterale (în partea posterioară) ale

ventriculului trei.

- Superior este delimitat de ventriculul lateral, corpul calos, fornix şi velum

interpositum.

- Lateral se află braţul posterior al capsulei interne, corpul şi coada

nucleului caudat. Este separat de hipotalamus prin şanţul hipotalamic.

- Caudal se află tegmentul mezencefalic.

- Medial formează peretele lateral al ventriculului trei.

- Faţa inferioară este separată de partea terminală a pedunculilor cerebrali

prin regiunea subtalamică.

- Extremitatea anterioară a talamusului, mai mică decât cea posterioară

este înconjurată pe partea laterală de capul nucleului caudat şi parţial de

stâlpii anteriori ai trigonului. Extremitatea posterioară voluminoasă şi

rotunjită ce proemina în răspântia ventriculilor laterali poartă numele de

pulvinar. Această extremitate este înconjurată de stâlpii posteriori ai

trigonului cerebral.

- Pe partea inferioară apar cei doi corpi geniculaţi ai metatalamusului.

- La exteriorul talamusului găsim un strat subţire de substanţa albă, iar în

interior aglomerări de substanţă cenuşie.

64

Lama medulară internă împarte substanţa cenuşie în 5 grupe nucleare:

anterioară, posterioară, externă, internă şi intralaminară.

În funcţie de legăturile cu segmentele inferioare şi cu scoarţa

cerebrală, nucleii talamici se împart în: nuclei de transmisie şi nuclei de

asociaţie.

Conexiunile talamusului

Talamusul este un mare centru senzitiv subcortical. El reprezintă o

staţie de întrerupere obligatorie pentru căile tuturor formelor de sensibilitate

în drumul lor spre zona superioară de integrare – scoarţa cerebrală. De la

această regulă există o singură abatere reprezentată de căile olfactive care

ating cortexul direct fără a trece prin talamus. Nu toate fibrele eferente au o

destinaţie corticală. Unele se termină în nucleii cenuşii subcorticali. Datorită

acestui fapt există nuclei cu proiecţie corticală şi nuclei cu proiecţie

subcorticală. Mai există şi nucleii talamici de asociaţie care primesc aferenţe

din afara diencefalului. Legătura dintre scoarţa şi nucleii din prima categorie

nu este numai în sens talamocortical ci şi invers corticotalamic. Prin aceste

legături nucleii talamici şi câmpurile corticale pe care se proiectează sunt

solidarizaţi în unităţi funcţionale. Leziunile corticale duc la degenerarea

nucleilor corespunzători. Între nucleii talamici şi nucleii subcorticali există

conexiuni numai într-o singură direcţie – în direcţia talamonucleară. Căile

mari ascendente se termină în nucleii cu proiecţie corticală. Aceste căi

transmit colaterale şi spre nucleii cu proiecţie subcorticală impresionând

concomitent atât scoarţa cat şi nucleii bazali. Talamusul este sediul ultimului

65

neuron al lanţului ascendent al analizatorilor, care leagă un nucleu de scoarţa

cerebrală.

Consideraţii clinice

În cazul leziunilor talamice apar simptome neurologice: sindromul

talamic cu urmatoarele simptome neurologice: tulburări de sensibilitate

contralaterale constituite din hemianestezie sau hemianalgezie pentru toate

tipurile de sensibilitate. Sensibilitatea superficială poate să nu fie serios

afectată deoarece o parte a acesteia este reprezentată bilateral. Aceasta

presupune ca unele fibre se pot reîncrucisa la nivelul comisurii posterioare.

Durerea de tip central reprezintă simptomul caracteristic. Această

durere intensă cu caracter de arsură poate iradia în tot hemocorpul

(hiperpatie) opus.

Mişcările involuntare apar sub forma unui tremur intenţional datorită

lezării nucleului lateral ventral sau aferenţelor sale.

Ataxia observată la membrelor inferioare depinde de intensitatea

parezei şi de tulburarea sensibilitaţii profunde.

Tulburări de gust.

Hemianopsia homonimă care se datorează lezării corpului geniculat

lateral.

Tulburări de vorbire. Funcţia celor 3 mari arii ale vorbirii este

coordonată prin intermediul conexiunilor intratalamice, corticotalamice şi

talamocorticale. Tulburările de vorbire pot apărea prin lezarea cortexului,

conexiunilor şi talamusului stang. Talamusul drept este legat mai mult de

performanţele neverbale. Nucleii talamici intralaminari par a fi implicaţi în

atenţia selectivă legată de zonele neocorticale şi de sistemul limbic.

66

Tulburările de memorie au fost observate în leziunile unilaterale ale

nucleului ventro-lateral al talamusului. Leziunile talamice scad capacitatea

de a reţine informaţii noi.

Tulburările de emoţie apar în sfera manifestărilor motorii sau

expresive ale acestora, talamusul intervenind ca factor modulator al

proceselor afective.

Demenţa talamică este o tulburare gravă şi profundă a funcţilor

intelectuale manifestată prin apatie, indiferenţă, rare fenomene de agitaţie,

scăderea performanţelor intelectuale, diminuarea vorbirii spontane, tulburări

de memorie şi dezorientare temporo-spaţială. Demenţa talamică s-ar datora

lezării bilaterale a conexiunilor talamo-corticale şi a circuitelor hipocampo-

talamo-cingulare.

Talamusul drept este în legătură cu funcţia vizuo-spaţială şi

somestezică ce se dezvoltă în perioada iniţială a învăţării.

METATALAMUSUL

Este alcătuit din cei 2 corpi geniculaţi laterali şi mediali. Corpii

geniculaţi laterali se leagă de tuberculii cvadrigemeni superiori. La nivelul

lor se termină tracturile optice iar eferenţele acestora formează radiaţiile

optice care ajung la scoarţa cerebrală occipitală. Corpii geniculaţi mediali se

leagă de tuberculii cvadrigemeni inferiori. La nivelul lor fac sinapsă căile

auditive vehiculate de lemniscul lateral. De la aceste formaţiuni pornesc

radiaţiile acustice care ajung la ariile auditive primare din prima

circumvoluţie temporală (girusul lui Heschl).

67

SUBTALAMUSUL

Subtalamusul este reprezentat de frontiera diencefalomezencefalică

compusă din: nucleul subtalamic, zona incertă şi câmpul lui Forel.

Subtalamusul este o staţie de legătură a căilor extrapiramidale cu corpii

striaţi. Distrucţia părţii centrale a nucleului subtalamic provoacă dischinezii

la nivelul extremităţii inferioare, iar lezarea porţiunii caudale a nucleului dă

deschinezii la nivelul extremităţii superioare.

EPITALAMUSUL

Se compune din glanda epifiză (pineală) cu nuclei habenulari interni şi

externi şi aparatul habenular. Aceste formaţiuni primesc fibre de la căile

olfactive şi comandă mişcarile capului şi gâtului în raport cu stimulii

olfactivi. Epifiza este comparată cu un con de brad, de unde şi numele de

glanda pineală. Ea este situată deasupra tuberculilor cvadrigemeni anteriori

unde se leagă de habenule. Sub recesul pineal se află comisura posterioară

iar sub ea se gaseşte apeductul lui Sylvius. Glanda pineală involuează după

vârsta de 7 ani iar după 14 ani se calcifică. Ea este o glandă endocrină cu rol

important în dezvoltarea sexuală. Singurul hormon pineal unanim recunoscut

este melatonina. Precursorul melatoninei este serotonina. La om, activitatea

pinealei influenţează sistemul circadian, prin modificarea sistemului

plasmatic al melatoninei.

68

HIPOTALAMUSUL

Hipotalamusul reprezintă partea ventrală a diencefalului care

formează planşeul ventriculului trei fiind singura porţiune a diencefalului

care apare la suprafaţă. La suprafaţă, hipotalamusul este delimitat de

chiasma optică, de tracturile optice şi de spaţiul perforat posterior. În faţa

spaţiului perforat posterior apar tuberculii mamilari. Aceasta este porţiunea

mamilară a hipotalamusului. Zona bombată dinaintea tuberculilor mamilari

se numeşte tuber cinereum. De partea cea mai declivă a lui tuber cinereum

se prinde tija pituitarei de care se leagă hipofiza.

Hipofiza sau glanda pituitară este o glandă cu secreţie internă, strâns

legată de hipotalamus nu numai topografic ci şi funcţional.

Nucleii hipotalamici

Nucleii vegetativi ai hipotalamusului se găsesc dispuşi mai ales

subependimar în apropierea cavităţii ventriculului trei. Nucleii hipotalamici

pot fi împarţiţi în 4 grupe: grupul anterior, medial, lateral, posterior. Grupele

medial şi lateral sunt simetrice astfel încât în total există 6 grupe nucleare.

Conexiunile hipotalamusului

Hipotalamusul este un important centru nervos în legătură cu aparatul

organovegetativ. Este o verigă intermediară între talamus şi scoarţa cerebrală

69

pe de o parte şi sistemul nervos vegetativ pe de altă parte. Hipotalamusul are

rol coordonator asupra unor sectoare ale vieţii vegetative ca: circulaţia,

termoreglarea, digestia, excreţia. Pe de altă parte, hipotalamusul are mare

influenţă şi asupra sistemului endocrin prin intermediul hipofizei.

Consideraţii funcţionale

S-a relevat că hipotalamusul este legat de controlul central al

sistemului nervos autonom, al funcţiilor vegetative şi a celor endocrine. El

este cel mai important centru subcortical de reglare a activităţilor simpatice

şi parasimpatice. Coordonarea acestei activităţi este făcută în scopul

menţinerii unei stări interne adecvate a organismului şi a supravieţuirii

optime.

Activitatea parasimpatică este elaborată de regiunile hipotalamice

anterioară şi medială. Stimularea acestor regiuni da brahicardie, vasodilataţie

periferică, creşterea acidităţi sucului gastric, creşterea tonusului tubului

digestiv şi vezical şi scăderea tensiunii arteriale.

Activitatea simpatică este legată de hipotalamusul lateral şi posterior.

Stimularea acestei porţiuni duce la intensificarea activităţii somatice şi

metabolice caracteristică stresului emoţional, atacului şi fugii. Ea se exprimă

prin dilataţia pupilelor, piloerecţie, tahicardie, ridicarea tensiunii arteriale,

inhibiţia peristaltismului şi a tonusului muscular al vezicii şi intestinului.

Dupa Hess ar exista o zonă trofogenă anterolaterală (excitarea induce

somn) şi una dinamogenă medială şi posterioară. Hipotalamusul are un rol

important în reglarea activităţii simpatice şi parasimpatice, reglarea

sistemului cardiovascular, reglarea somnului, reglarea temperaturii, reglarea

70

foamei şi a aportului de hrană şi în reglarea setei. Distrucţia nucleilor

supraoptici sau a tractului supraopticohipofizar sau a întregii neurohipofize,

dă diabet insipid (sete, ingestie crescută de lichide, poliurie, fără

hiperglicemie).

Funcţia endocrină

Majoritatea hormonilor pituitarei anterioare sunt controlaţi de către

neurohormonii peptidici ai hipotalamusului numiţi releasing factor (factori

de eliberare). Din grupa substanţelor hipotalamice care stimulează eliberarea

hormonilor pituitarei anterioare fac parte: TRH (thyrotropin releasing

hormone), CRH (corticotropin releasing hormone), GnRH (gonadotropin

releasing hormone), FSHRF (follicle stimulating hormone releasing factor),

PRF (praloctin releasing factor), LHRH (luteinizing hormone releasing

hormone), GHRH (growth hormone releasing hormone), MRH(melanocyte

releasing hormone).

Toţi aceşti releasing factori reglează hipofiza anterioară.

Hipotalamusul reglează şi funcţia de reproducere, metabolismul (glucidic,

lipidic, ureic, protidic), elemente figurate ale sângelui şi memoria (datorită

legăturilor hipotalamusului cu formaţiunea reticulată şi cu sistemul limbic) .

Memoria se pierde la cei cu leziuni ale corpilor mamilari. Mai pregnantă ea

apare în lezarea hipotalamusului ventro-medial. Hipocampul e important

pentru memoria pe termen scurt. Pacienţii cu leziuni strict hipotalamice

ventro-mediale au severe tulburări de inteligenţă iar unii au tulburări

demenţiale şi delir.

71

Tulburarea sferei emoţionale

Furia, agresiunea şi teama reprezintă cele mai comune tulburări

comportamentale care apar la om în cazul leziunilor hipotalamice ventro-

mediale. Ele apar şi în cadrul comportamentului normal ca răspuns la un

stimul de ameninţare sau de restrângere a hranei. Telencefalul are influenţe

reglatoare asupra acestui comportament agresiv.

Stimularea regiunii hipotalamice posterioare provoacă mai curând

reacţii de groază decât de furie. Hipotalamusul îşi exercită influenţa asupra

comportamentului pe trei căi: motorie, autonomă şi endocrină.

Hipotalamusul normal produce un comportament adecvat stării afective şi

influenţează intensitatea fiecărui act comportamental.

72

TELENCEFALUL

La om, telencefalul reprezintă segmentul cel mai pronunţat şi cel mai

evoluat al SNC. El se compune din cele 2 hemisfere cerebrale delimitate de

fisura interhemisferică. Anatomic, hemisferele sunt unite printr-o masivă

bandă de substanţă albă, corpul calos şi prin comisura albă anterioară şi

posterioară. În componenţa hemisferelor cerebrale intră mai multe

formaţiuni cu structură şi funcţii diferite. În interior găsim ventriculii laterali

care trimit prelungiri în lobii frontal, temporal şi occipital numite coarne

(cornul frontal, cornul temporal şi cornul occipital). Masa propriu-zisă a

hemisferelor cerebrale se compune din : sistemul limbic, corpii striaţi,

substanţa albă şi scoarţa cerebrală.

SISTEMUL LIMBIC

Acesta este cel mai vechi constituent din punct de vedere filogenetic

al hemisferelor cerebrale. La om, sistemul limbic se prezintă sub forma unui

inel alcătuit din ţesut cortical primitiv, în componenţa căruia intră două

grupe de structuri, limbice şi paralimbice.

Structurile limbice sunt hipocampul, amigdala, striatul limbic (nucleul

acumbens, tracturile dopaminergice mezolimbice), nucleii talamici

nespecifici, hipotalamusul, cortexul piriform, substanţa numită septum, aria

tegmentală mezencefalică şi fornixul.

Structuri paralimbice sunt girusul parahipocampic, girusul cingulat, polul

temporal, insula şi cortexului orbitofrontal caudal.

.

73

Hipocampul este implicat în achiziţionarea datelor noi de memorie, în

funcţia neuroendocrină, în cea autonomă şi în cea de emoţie. Cu toate că

hipocampul este implicat în emoţie, în reglarea neuroimună şi endocrină,

funcţia sa principală se referă la memorie.

Deşi hipocampul are numeroase sisteme aferente, el posedă numai un

singur sistem eferent – fornixul care se termină în corpii mamilari ai

hipocampusului.

Amigdala este o altă structură implicată în memorie şi emoţie, dar

rolul ei cel mai important este acela de generare a afectului. În contrast cu

hipocampul, amigdala are un mare număr de aferenţe şi eferenţe. Nucleii săi

comunică cu structurile hipotalamice, talamice ,striate, corticale, de trunchi

cerebral şi sunt direct implicaţi la om în reglarea multor funcţii

homeostatice. Datorită acestor evidenţe anatomice amigdala poate contribui

la medierea căilor limbice finale comune somatomotorii şi visceromotorii.

Ganglionii bazali sunt bine cunoscuţi pentru implicarea lor în funcţia

motorie şi în sistemul extrapiramidal. O parte a acestor ganglioni bazali,

striatul, compus din nucleul caudat şi lenticular au legături cu tuberculul

olfactiv şi nucleul accumbens (nucleul accumbens septi reprezintă regiunea

de fuziune dintre capul nucleului caudat şi putamen, acoperit pe partea sa

ventrală de tuberculul olfactiv).

Aria striată care primeşte proecţii limbice se compune din nucleul

acumbens şi tuberculul olfactiv. Aceste structuri sunt cunoscute sub numele

de striat limbic. Ele au fost investigate pentru rolul lor în schizofrenie şi s-a

constatat că au o inervaţie predominant dopaminergică. Şi globus palidus

(altă componentă a nucleilor bazali) are afiliaţii limbice preferenţiale.

Neuronii palidali ventrali răspund la stimularea amigdaloidă probabil

datorită medierii nucleului accumbens.

74

Talamusul este foarte complex din punct de vedere anatomic. Această

structură funcţionează ca o staţie de releu pentru impulsurile nervoase

senzitive. Nucleul talamic, cu care chirurgii s-au familiarizat cel mai mult

este nucleul bazal lateral care retransmite (are rol de releu) informaţii

senzitive către cortexul ideotipic. Totuşi, există şi arii întinse heteromodale

care fac parte din cortexul limbic şi paralimbic către care se retransmit

aceste semnale. Funcţia acestui nucleu nu este bine cunoscută. Sistemul

reticulat activator ascendent are legături cu nucleii talamici reticulari şi

intralaminari de la care pleacă proiecţii corticale difuze. Sistemul limbic se

caracterizează printr-o bogată reţea de conexiuni. El primeşte influxuri şi

semnale de la nucleii talamici anteriori, de la hipotalamus, prin nucleul

ventral anterior şi de la nucleii nervului vag. La rândul său trimite semnale

hipotalamusului şi mezencefalului. O altă parte a informaţiilor senzoriale

primite de sistemul limbic este de natură olfactivă. El recepţionează semnale

şi de la alte modalităţi senzoriale cum ar fi: tactilă, proprioceptivă şi

viscerală. Unele cercetări au stabilit că o anumită parte a impulsurilor

senzoriale ajung la structurile limbice prin intermediul fibrelor descendente

de la ariile de proiecţie senzorială ale neocortexului.

Sistemul limbic acţionează ca un tampon între lumea externă şi cea

internă. Eferentele sale ajung la ariile înalt specializate ale cortexului

cerebral dar şi la părţile instinctuale ale sistemului nervos din trunchiul

cerebral inferior, din măduva spinarii şi din sistemul nervos autonom.

Mac Lean ( 1990) susţine prioritatea hipocampului în acest mecanism.

“Deoarece formaţiunea hipocampică primeşte conexiuni din toate ariile

sistemului limbic inervate de sisteme extero- şi interoceptive , el poate

efectua sinteza informaţiilor interne şi externe, după care, la rândul său

75

influenţează activitatea hipotalamusului şi alte structuri implicate în variatele

funcţii somatoviscerale de tipul autoconservării, procreaţiei şi

comportamentelor legate de familie”.

Oricum, sistemul limbic al lobului temporal îşi exercită rolul

funcţional, în principal prin proecţiile sale directe către diencefal,

mezencefal şi măduva spinării. Pe de altă parte, se ştie că lobul frontal

reprezintă nivelul cel mai înalt de integrare a funcţiilor autonome. Lezarea

sau stimularea acestei arii, poate cauza modificări în controlul intestinal,

vezical, al temperaturii şi al sudoraţiei. Aceste arii corticale cum ar fi insula

şi porţiuni din lobul temporal şi parietal sunt şi ele incluse în sistemul

limbic. Oricum, în mod tradiţional, rolul sistemului limbic este legat de

memorie şi emoţie dar cu unele efecte şi asupra altor funcţii considerate a fi

asociate cu reacţiile emoţionale esenţiale de supravieţuire a speciei.

Ariile din jurul sistemului limbic numite paralimbice au structuri

histologice mai complexe mezocorticale. La om există 5 structuri

paralimbice majore:

- cortexul orbitofrontal caudal

- insula

- polul temporal

- girusul parahipocampic

- cortexul cingulat

Aceste formaţiuni formează un inel sau limbus în jurul bazei creierului.

Structurile limbice sunt cel mai strâns legate de hipotalamus,

reglatorul de bază al mediului intern şi generatorul instinctelor şi actiunilor

(energiilor) noastre. Sistemul limbic este implicat ca şi hipotalamusul în

memorie, îmvăţare şi în unele funcţii sociale specifice mamiferelor,

importante pentru supravieţuirea speciei.

76

Pe de altă parte, cortexul idiotipic este abia influenţat de activitatea

limbică, deoarece el nu serveşte organismul pentru a avea inputuri senzoriale

şi motorii primare colorate de emoţii şi stări energetice.

Cortexul asociativ unimodal prelucrează aceste inputuri în forma lor

pură în scop vital pentru supravieţuire.

Ariile heteromodale şi paralimbice prelucrează şi ele aceste informaţii

dar într-un mod mult mai general. Ele integrează datele de mai sus în acţiuni,

afecte, experienţă şi chiar în personalitate.

Ariile corticale idiotipice şi unimodale sunt dedicate transferului unei

singure modalităţi informaţionale, în timp ce ariile paralimbice-

heteromodale au mai multe inputuri şi autputuri şi nu pot stabili o

specializare. Ariile adiacente comunică una cu alta mult mai mult decât o fac

ariile neadiacente. De exemplu, hipotalamusul şi sistemul limbic au

numeroase comunicaţii (legături) şi influenţe directe în timp ce, cu puţine

excepţii, influenţele hipotalamice directe asupra restului cortexului sunt

relativ minore.

Prezenţa ariilor paralimbice şi heteromodale a fost descrisă ca un

“ tampon sinaptic” între realitatea externă şi impulsurile interne. Ele fac ca

individul să răspundă la anumiţi stimuli dintr-un context, într-un anume fel

în cazul existenţei mai multor căi alternative. Astfel, comportamentul poate

fi modificat în funcţie de variatele schimbări ale stării interne, lumii externe

şi experienţei anterioare, fiind mai bun decât patternurile de răspuns

programate. Soluţiile posibile şi focalizările sale primare, căile genetice şi

stările neurale admise pentru determinarea comportamentului se află în

aceste arii. Acestea fac ca deosebirea dintre fizic şi mintal să fie atât de

voalată încât să devină aproape fără înţeles.

77

Implicarea sistemului limbic în memorie este bine cunoscută. Nu

există nici o stare amnestică fără disfuncţie limbică. Leziunile hipocampice

caracteristice afectează faptele noi de memorie iar când sunt afectaţi ambii

hipocampuşi şi amigdala, afectarea memoriei devine foarte severă.

Deoarece ariile paralimbice transmit informaţii de la ariile senzoriale

corticale la hipocamp în condiţiile producerii unor leziuni paralimbice pot

apărea tulburări de memorie.

Totodată este acceptat faptul că motivaţiile şi afectul sunt reglate şi ele de

ariile paralimbice precum şi de alte structuri limbice. Ceea ce nu este bine

înţeles este gradul în care ele determină un control autonom mai înalt prin

funcţionarea mecanismului de transducţie neuroendocrină. Tradiţional,

sistemul limbic a fost asociat cu emoţiile.

Modificările autonome care însoţesc stările emoţionale nu par a fi pe

deplin integrate în funcţionarea organismului.

Rolul amigdalei în producerea modificărilor visceale este cunoscut de

mulţi ani, iar descoperirile recente care au dovedit că stimularea ariilor

paralimbice produc modificări consistente în starea de somn, în motilitatea

gastrointestinală, în ritmul cardiac şi în presiunea sanguina ajută mult la

înţelegerea fiziologiei şi patologiei. Astfel, disfuncţia cortexului arbitofrontal

poate provoca tulburări ale undelor lente de somn şi acţiunii cardiace. În

rezumat, ariile paralimbice şi limbice sunt urmatoarele:

Arii paralimbice : cortexul orbitofrontal caudal, insula, polul

temporal, girusul parahipocampic, cortexul cingular.

Arii limbice : septul, substanţa nenumită, amigdala, cortexul piriform,

hipocampul, hipotalamusul, nucleii talamici nespecifici, striatul limbic, aria

tegmentală mezencefalică de integrare a impulsurilor olfactive, de reglare a

78

funcţiilor vegetative (circulatorii, respiratorii, digestive, sexuale), de reglare

a stărior emoţional-afective şi de reglarea atenţiei.

Unele componente ale sistemului limbic sunt incluse în mecanismele

motorii.

Corpii striaţi

În cadrul emisferelor cerebrale, substanţa cenuşie nu este dispusă

numai la exterior în scoarţa cerebrală ci şi în interior, formând un grup de

nuclei cunoscuţi sub numele de corpi striaţi sau nuclei bazali.

Aceştia sunt situaţi la baza emisferelor cerebrale şi sunt alcătuiţi din

nucleul caudat şi nucleul lenticular.

Nucleul caudat.

Nucleul caudat se găseşte pe partea superlaterală a talamusului, are

forma unei virgule şi este alcătuit din trei segmente: cap, corp şi coadă care

se termină în nucleul amigdalian din lobul temporal.

Faţa inferioară a capului nucleului caudat este legată de nucleul

lentiform printr-o bandă de substanţă cenuşie dar are şi alte legături mai

mici.

Corpul nucleului caudat este separat de nucleul lentiform prin braţul

anterior al capsulei interne. Faţa posterioară a corpului nucleului caudat

corespunde braţului posterior al capsulei interne care îl separă de nucleul

lentiform. Marginea medială este separată de talamus prin şanţul optostriat

în care se află stria terminalis.

79

Nucleul lenticular

El este al doilea component al corpului striat, aşezat în plină

substanţă albă a hemisferelor cerebrale. La suprafaţă corespunde groapei

silviene şi insulei şi are forma unei lentile biconvexe. El este format din

putamen (lateral ) şi din globus palidus ( medial). Este separat de talamus

prin capsula internă. Extern, capsula externă îl separă de claustrum. Anterior

şi inferior acestuia, trece comisura anterioară care se duce în lobul temporal

pe sub capul nucleului caudat, legând între ei cei doi nuclei amigdalieni.

Globus palidus este în legatură cu nucleii motori situaţi caudal cum ar

fi oliva bulbara şi nucleul roşu, de la care alte fibre plecă către măduva.

Corpul striat apare ca centru şi importantă etapă de releu a căii

extrapiramidale.

Din punct de vedere funcţional, corpii striaţi sunt implicaţi în

distribuirea şi modularea excitaţiilor corticale expediate diferitelor grupe

musculare, în coordonarea mişcărilor involuntare şi în frânarea activitaţii

centrilor motori de la nivelul etajelor inferioare.

Fiind situaţi pe traiectul căilor extrapiramidale, aceşti nuclei

recepţionează impulsuri de la hipotalamus şi de la aria premotorie, care de

aici sunt expediaţi la nucleul roşu, substanţa neagră, substanţa reticulată şi la

nucleii nespecifici ai talamusului. Prin centrii motori medulari impulsurile

ajung la muşchi. Cercetările recente au stabilit că circuitele care se formează

la nivelul nucleilor bazali reprezintă o componentă esenţială a mecanismelor

procesului de învăţare. Lezarea lor provoacă tulburări ale dinamicii şi

melodicitaţii mişcărilor şi o diminuare semnificativă a capacităţii de

învăţare.

80

Substanţa albă

Substanţa albă a hemisferelor cerebrale se mai numeşte şi centrul oval. Ea

umple tot spaţiul dintre scoarţa cerebrală, corp striat şi diencefal.

Fibrele substanţei albe sunt de trei feluri : de proiecţie, comisurale, de

asociere.

Fibrele de proiecţie leagă zonele corticale cu următoarele

formaţiunile inferioare ale SNC: corpi striaţi, talamusul, cerebelul, trunchiul

cerebral şi măduva spinării.

Unele din acestea sunt de tip ascendent aducând la scoarţă, de la

receptorii periferici şi de la celelalte segmente subiacente, informaţii

specifice şi nespecifice.

Altele de tip descendent pornesc de la nivelul scoarţei transmiţând

informaţii de comandă şi control segmentelor inferioare şi prin intermediul

lor aparatelor de execuţie. Aceste 2 tipuri de fibre alcătuiesc magistralele

senzorio-motorii ale nevraxului.

Fibrele comisurale asigură legătura anatomică şi funcţională a celor 2

hemisfere cerebrale făcând posibilă coordonarea activităţii lor integrativ-

reflexe. Ele se grupează în 5 fascicule mari:

- corpul calos

- comisura albă anterioară ( leagă părţile anterioare ale lobilor temporali)

- comisura hipocampului (lama de substanţa albă care uneşte cei 2

hipocampi)

- formixul sau trigonul cerebral situat sub corpul calos (leagă cornul

Ammon cu corpii mamilari)

- lama septului pelucid leagă în plan sagital corpul calos de fornix

81

Fibrele de asociaţie leagă diferite zone ale scoarţei din cadrul aceleiaşi

hemisfere.

Capsula internă

Capsula internă este formată din fibre care vin din pedunculul cerebral

către scoarţă sau care pleacă de la aceasta către etajele subcorticale. Ea are

un braţ anterior şi un braţ posterior unite prin genunchiul capsulei. Braţul

anterior se continuuă cu substanţa albă a lobului frontal. Braţul posterior se

află între talamus şi nucleul lentiform

82

SCOARŢA CEREBRALĂ

Filogenetic, scoarţa cerebrală este formaţiunea cea mai nouă. La om,

ea reprezintă organul suprem al funcţiilor de comandă şi control al

organismului. Suprafaţa sa este de aproximativ 2000cm2 iar în structura sa

internă are aproximativ 18 miliarde de neuroni. În afara neuronilor, în cortex

întâlnim nevroglie, fibre nervoase şi vase sangvine.

Din punct de vedere al distribuţiei neuronilor în scoarţa cerebrală

întâlnim trei regiuni: una slab stratificată (1-2 straturi) numita allocortex ( în

hipocamp sau în cornul lui Ammon şi în cortexul olfactiv) (allo = altul).

Acest cortex, diferit de tipul obişnuit cu 6 straturi, corespunde structurilor

vechi filogenetice. Altele două sunt mult stratificate. Din care fac parte :

izocortexul ( în care toate straturile sunt dezvoltate în mod egal). Izocortexul

acoperă cea mai mare parte a hemisferelor la om şi corspunde cortexului de

asociaţie. Alta este ideocortexul caracterizat prin dezvoltarea intensă sau

absenţa stratului IV. El corespunde ariilor primare din clasificarea

funcţională. Cortexurile primare ( vizual, auditiv şi somestezic) au o mare

abundenţă de celule glanulare în stratul IV. Numărul lor este atât de mare

încât acestea au fost denumite koniocortex, (konios = praf)

Cortexul motor primar (aria IV), nu are celule granulare şi nici stratul

IV. Enorme celule piramidale ( celule Betz), pot fi găsite în stratul V.

Cortexul idiotipic şi izotipic aparţin structurilor noi sau neocorticale

filogenetice. Intre allo- şi izocortex au fost individualizate şi forme de trecere

denumite periallocortex şi proizocortex care formează o centură paralimbică

cu 3 porţiuni principale: girusul parahipocampic, circumvoluţia cingulară şi

insula. În structura alocortexului avem un strat extern sau granular format

din neuroni mici cu funcţie senzorială şi un strat piramidal cu neuroni mari şi

83

mijlocii cu funcţie motorie. În structura izocortexului întâlnim 6 straturi

principale:

- Stratul zonal sau molecular este format cu precădere din nevroglie cu rol

protector pentru straturile mai profunde şi terminaţii nervoase. Celulele

nervoase au o pondere redusă, sunt de talie mică şi au o dispoziţie

orizontală.

- Stratul granular este extern, alcătuit din numeroase celule mici cu forme

diferite: piramidală, stelată şi rotundă. Dendritele merg ascendent în

stratul molecular iar axonii se duc în jos până la stratul IV. Acest strat

este legat de prelucrarea şi integrarea mesajelor senzoriale transmise de

nucleii talamici specifici.

- Stratul piramidal extern este format din neuroni piramidali mijlocii.

Dendritele lor lungi ajung în stratul molecular, iar cele scurte rămân în

acelaşi strat. Axonii pătrund în substanţa albă subcorticală servind pentru

legarea diferitelor zone ale scoarţei cerebrale. Alţi axoni ai stratului 3

ajung la segmentele inferioare ale nevraxului (trunchi, măduvă).

- Stratul granular intern este format în cea mai mare parte din celule ovoide

mici cu dendrite scurte şi bogat ramificate. Axonul lor se remifică

puternic şi se termină la dendritele propriului neuron sau la dendritele

celulelor piramidale din acelaşi strat sau din straturile vecine. El

reprexintă cel de-al doilea sediu cortical al sensibilitaţii, deoarece

primeşte fibre de la nucleii talamici nespecifici.

- Stratul piramidal intern este format din neuroni piramidali giganţi.

Dendritele urcă până la stratul molecular iar axonii ajung la centrii motori

subcorticali şi medulari. Ei alcătuiesc căile piramidale prin care se

transmit la scoarţă mesaje de comandă pentru mişcările voluntare.

84

- Stratul fuziform sau polimorf este format din celule fuziforme granulare

şi triunghiulare. Dendritele ajung la stratul molecular iar axonii trec în

substanţa albă a hemisferelor cerebrale.

În unele zone predomină straturile granulare iar în altele celulele piramidale.

Sub raport funcţional, straturile granulare integrează informaţiile venite de la

periferie fapt datorită căruia aceste straturi sunt denumite senzorio-gnostice.

Straturile piramidale realizează operaţii de integrare plurimodală a

informaţiei (zone asociative) şi de integrare în programe de tip finalist a

impulsurilor de comandă sau efectorii (zonele motorii).

Ariile corticale

Nu toată scoarţa cerebrală are o structură asemănătoare. Există variaţii

stratigrafice de la o zonă la alta, variaţii în grosimea păturilor celulare,

variaţii de volum şi variaţii numerice. Prin urmare există zone cu întindere

mai mare sau mai mică, deosebite din punct de vedere structural. Aceste

zone au fost numite câmpuri corticale sau arii corticale. Brodman a descris

peste 50 de arii iar Economo peste 100.

După predominenţa paturilor celulare din structura lor, unele arii au

funcţie efectorie, iar altele receptorii. Celulele piramidale şi fuziforme sunt

celule efectorii iar celulele granulare primesc informaţii de la periferie sau

din straturile profunde ale scoarţei cerebrale. Ele imprimă un caracter

receptor ariilor în care predomină.

Celulele din stratul I, II si chiar III care se găsesc în aproape întreaga

scoarţă sunt straturi de asociaţie. De aceea, în special în scoarţa creierului

omenesc, funcţia de asociaţie aparţine întregului neocortex. Pe lobii

hemisferici aceste arii sunt indicate prin numere de ordine.

85

În lobul frontal găsim ariile 4 şi 6 situate pe circumvoluţiile frontală

ascendentă şi precentrală. Axonii acestor celule formează în parte căile

cerebrospinale (piramidale) care comandă musculatura striată.

În porţiunea superioară a ariei 4, se găsesc neuronii care comandă

muşchii membrelor inferioare, în porţiunea mijlocie a acesteia se găsesc

neuronii care comandă mişcarile trunchiului, iar în porţiunea inferioară a sa

se găsesc neuronii care comandă mişcările membrelor superioare şi ale

capului.

În circumvoluţia frontală a treia (F3) stânga la dreptaci se găresc ariile

45 şi 44 legate de coordonarea mişcărilor în raport cu limbajul articulat.

În lobul parietal, pe versantul anterior al circumvoluţiei postcentrale

se găseşte aria 3 în care se termină aferenţele pentru tact, termice şi

dureroase. Îndărătul ariei 3 se găsesc ariile 1, 2, 5 şi 7 legate de integrarea

activităţilor senzitive complexe.

În lobul temporal, pe circumvoluţiile transverse ale lui Heschl (aria

auditivă primară) se găsesc ariile 41 si 42 iar pe circumvoluţiunea temporală

aria 22. Aceste arii sunt destinate receptării auzului.

În lobul occipital pe ambele buze ale scizurii calcarine se găseşte

câmpul 17 unde ajung şi se proiectează fibrele plecate de la nivelul retinei.

Tendinţa de a limita prin graniţe precise ariile corticale este greşită. Ariile au

între ele zone de trecere. De asemenea, eronat s-a apreciat că fiecare arie

corticală are o funcţie caracteristică. Localizările funcţionale din scoarţa

cerebrală nu respectă limitele citoarhitectonice ale unei arii. Scoarţa

cerebrală reprezintă o vastă suprafaţă de recepţie sintezo-analizatoare pentru

receptorii periferici dar şi de comandă şi de reglare a efectorilor.

Fiecare din aceste regiuni are o porţiune periferică unde se realizează

analiza şi sinteza superioară şi o porţiune centrală unde analiza şi sinteza

86

sunt posibile numai în forma lor elementară. Părţile periferice ale diferitelor

regiuni se întrepătrund reciproc.

HEMISFERELE CEREBRALE

Creierul este format în cea mai mare parte din cele două hemisfere

cerebrale , dreapta si stanga. Greutatea la 6 ani atinge 85% din greutatea

creierului adult care la bărbat este de 1380g, iar la fameie este de 1250g;

(reierul lui Einstein a avut greutatea de 1230g). Hemisferele cerebrale sunt

separate printr-un şant sagital – şantul interhemisferic. Î profunzimea lui se

află corpul calos. Fiecare hemisferă are o margine superioară, una laterală şi

una medială.

Marginea superioară, curba de la polul frontal la occipital, separă faţa

laterală de cea medială.

Marginea laterală, de la polul frontal la cel occipital, separă faţa

laterală de cea inferioară.

Marginea medială separă faţa inferioară de cea medială.

Feţele hemisferei. Suprafaţa exterioară a hemisferei cerebrale este

brăzdată de şanţuri care separă porţiuni în relief numite circumvoluţii.

Şanţurile delimitează câmpuri mai largi a căror structură histologică au

legătură cu funcţiile pe care le îndeplinesc. Ele constituie limite între zonele

funcţionale ale creierului. Astfel, avem şanţul lateral Sylvius şi şanţul centrul

Rolando. Suprafaţa exterioară este divizată în lobi de către şanţurile

interlobare sau scizuri. În fiecare lob găsim şanţuri mai reduse ca adâncime

87

care delimitează o circumvoluţie de alta a aceluiaşi lob. Ele se numesc

şanturi intergirale. Circumvoluţia se numeşte şi girus.

Faţa inferioară hemisferei cerebrale.

Faţa inferioară a hemisferei cerebrale se sprijine pe etajul orbitar şi

temporal al endobazei iar posterior pe cortul cerebelului. Ea este divizată în

două parţi de şanţul lui Sylvius care pleacă din unghiul lateral al spaţiului

prefrontal anterior după care se îndreaptă către marginea laterală. O pătrime

anterioară presilviana şi trei pătrimi posterioar retrosilviene. Pătrimea

anterioară sau lobul orbitar este aşezat pe tavanul orbitei. El are un şanţ

orbital median care începe în unghiul anterior al spaţiului perforat anterior.

În partea anterioară acesteia se află bulbul olfactiv şi tractul olfactiv. Un alt

şanţ orbital lateral se află către exterior. Aceste şanţuri împart lobul orbital în

trei circumvoluţii.

Circumvoluţia orbitală medială aflată între fisura interhemisferică şi

şanţul olfactiv este numită girus rectus.

Circumvoluţia orbitală laterală situată în afara şanţului orbital lateral

se continuuă cu circumvoluţia frontală a treia (F3).

Circumvoluţia orbitală mijlocie situată între cele două şanţuri.

Partea retrosilviană a feţei inferioare se numeşte lobul

temporooccipital. Aceasta are două şanţuri cu direcţie anteroposterioară

numite şanţuri temporooccipitale lateral şi medial. Ele delimitează

circumvoluţiile temporooccipitală laterală (între cele două şanţuri) şi

circumvoluţia temporooccipitală medială (între şanţul temporooccipital

medial şi marginea medială a hemisferei). Lateral, rămâne o fâşie de

substanţa cerebrală care intra în compoziţia circumvoluţiei temporale a treia

(T3)

88

Circumvoluţia temporooccipitală laterală este numită şi lobul

fuziform.

Circumvoluţia temporooccipitală medială sau hipocampul are o

porţiune anterioară mare, iar în partea posterioară trimite un pliu către corpul

calos realizând marea circumvoluţie limbică a lui Broca. Anterior are un

relief, sub formă de con, numit cârligul sau uncusul hipocampic, în grosimea

căruia se găseşte un nucleu de substanţă cenuie numit nucleul amigdalian.

Posterior, circumvoluţia hipocampică se întinde până la scizura calcarină.

Faţa laterală a hemisferei cerebrale

Faţa laterală a hemisferei cerebrale este cea mai importantă datorită

centrilor corticali pe care îi conţine. Ea este cuprinsă între marginea

superioară şi laterală a hemisferei şi se întinde de la polul frontal până la cel

occipital. Această faţă are 3 şanţuri care o divid în 4 lobi:

-Scizura lui Sylvius sau şanţul lateral este cel mai mare. Substanţa corticală

din fundul ei formează lobul insulei. În profunzimea ei se găseşte claustrul şi

corpul striat. Anterior, delimitează lobul orbital de cel temporal .

-Scizura Rolando sau şanţul central începe în spaţiul dintre prelungirea

ascendentă şi ramura posterioară a şanţului sylvian şi sfârşeşte pe faţa

medială a ei puţin îndărătul mijlocului marginii superioare. Superior şi

inferior există câte o cută de anastomoză care leagă circumvoluţia dinaintea

şanţului central cu cea dindărătul lui. Pliul superior poartă denumirea de

lobul paracentral iar cel inferior de opercul rolandic.

Scizura perpendiculară externă este cel mai simplu şanţ din şanţurile

primare ale feţei laterale. Ea separă lobul parietal de cel occipital numai în

porţiunea superioară. Cele 3 şanţuri împart faţa laterală a hemisferei în 4

lobi: frontal, temporal, parietal şi occipital.

89

Lobul frontal.

Lobul frontal este situat înaintea şanţului central şi este delimitat în

sus de marginea superioară iar în jos de marginea laterală a hemisferei la

nivelul cărora circumvoluţiile de pe faţa laterală se continuuă cu

circumvoluţiile feţei mediale şi feţei orbitale a lobului. Faţa laterală are 2

şanţuri antero-posterioare: şanţul frontal superior şi şanţul frontal inferior.

Cele două şanţuri antero-posterioare se bifurcă în faţa şanţului central dând

naştere şantul precentral. Aceste 3 şanţuri delimitează 4 circumvoluţii

frontale. Circumvoluţia F1, este situată între marginea superioară şi şanţul

frontal superior. Circumvoluţia F2 situată între cele două şanţuri ( lezarea ei

dă tulburări în mişcările conjugate ale globilor oculari). Circumvoluţia F3

sau circumvoluţia lui Broca este situată sub şanţul frontal inferior stâng la

dreptaci. Ea are 3 porţiuni: anterioară, mijlocie, posterioară. În porţiunea

posterioară sau în piciorul circumvoluţiei F3 din hemisfera stângă se găseşte

centrul motor al vorbirii articulate. Aceasta este zona lui Broca.

Circumvoluţia F4 sau frontală ascendentă prerolandică sau precentrală este

cuprinsă între şanţul precentral şi cel central. Aici, în celulele Betz îşi au

originea fibrele groase ale tractului motor – tractul piramidal sau

cerebrospinal. Inferior, se află un pliu care înconjoară extremitatea inferioară

a şanţului central numit opercul rolandic, iar superior se găseşte pliul frontal

superior sau lobul paracentral.

Lobul temporal

Lobul temporal situat în partea mijlocie şi inferioară a feţei laterale a

hemisferei, este delimitat în sus de şanţul sylvian iar în jos de marginea

laterală a hemisferei. Faţa externă a lui este împarţită de două şanţuri antero-

90

posterioare (şanţul temporal superior şi şanţul temporal inferior) în trei

circumvoluţii: circumvoluţia T1, circumvoluţia T2 şi circumvoluţia T3.

Circumvoluţia T1 se continuă posterior cu lobul parietal. La

partea sa superioară, această circumvoluţie are o serie de pliuri numite

circumvoluţiile temporale transverse ale lui Heschl la nivelul cărora se

găseşte localizat centrul auzului. Circumvoluţia T2 se continuuă cu pliul

curb, iar circumvoluţia T3 trece şi pe lobul occipital unde se continuă cu

circumvoluţia occipitală 3 (O3).

Lobul parietal

Lobul parietal este situat deasupra şanţului sylvian şi îndărătul

şanţului central. Superior este limitat de marginea superioară a hemisferei iar

limita sa posterioară este dată de scizura perpendiculară externă. Pe acest lob

găsim un şanţ important numit intraparietal. El incepe în unghiul dintre

şanţul central şi şanţul lateral, se îndreapta în sus către marginea superioară

a hemisferei mergând paralel cu şanţul central după care se îndreaptă către

posterior. Circumvoluţiile parietale sunt în număr de trei : parietală

ascendentă, parietală superioară şi parietală inferioară.

Circumvoluţia parietală ascendentă postrolandică este cuprinsă între

şanţul central şi şanţul intraparietal. În acest girus este situat centrul

sensibilităţii generale.

Extremitatea superioară a acesteia este unită cu extremitatea

superioară a circumvoluţiunii frontale ascendente printr-un pliu de trecere

numit lobul paracentral. La extremitatea inferioară, circumvoluţia parietală

ascendentă se uneşte cu extremitatea inferioară a circumvoluţiei frontale

91

ascendente prin pliul de trecere frontoparietal inferior numit opercul

rolandic.

Circunvoluţia parietală superioară cu direcţie antero-posterioară este

cuprinsă între marginea superioară a hemisferei cerebrale şi porţiunea

anteroposterioară a şanţului intraparietal. Posterior ea se leagă de

circumvoluţia occipitală superioară.

Circumvoluţia parietală inferioară se găseşte înapoia şi dedesuptul

şanţului intraparietal. Anterior ea, se leagă de piciorul circumvoluţiei

frontale ascendente iar posterior, înconjoară extremitatea posterioară a

şanţului lateral pentru a se uni cu prima circumvoluţiune temporală. Acesta

este pliul parietotemporal al lui Broca (girusul supramarginalis). În această

circumvoluţie şanţul intraparietal trimite şanţul intermediar al lui Jensen care

împarte circumvoluţiunea parietală inferioară în 2 : una anterioară acestui

şanţ numit girusul supramarginalis şi alta posterioară şanţului lui Jensen

numită pliul curb sau girus angularis. Pliul curb este pliul de legătura dintre

circunvoluţia parietală inferioară şi temporală a doua care înconjoară

extremitatea posterioară a şanţului temporal superior.

Circumvoluţiile din jurul lui formează lobul pliului curb în care intră:

girus supramarginalis, pliul curb (girus angularis) şi extremitatea posterioară

a circumvoluţiei a două temporale.

Lobul insulei

Lobul insulei este situat în profunzimea şanţului lateral sau sylvian. El

este acoperit de buzele acestuia care dacă le îndepărtăm face să apară o

ridicătură de formă triunghiulară. Lobul insulei este înconjurat de un şanţ

circular şi de câteva şanţuri scurte, verticale.

92

Lobul occipital

Porţiunea de pe faţa laterală a hemisferei care rămâne îndăratul unei

linii care uneşte scizura perpendiculară externă cu marginea inferioară a ei

aparţine lobului occipital. Superior şi inferior este delimitat de marginile

hemisferei. Suprafaţa este brazdată de două şanţuri antero-posterioare: şanţul

occipital superior şi şanţul occipital inferior. Între aceste şanţuri şi marginile

hemisferei se găsesc trei circumvoluţii longitudinale:

Circumvoluţia occipitală întâia (O1) paralelă cu marginea superioară.

Circumvoluţia occipitală a doua (O2) cuprinsă între cele două şanţuri

occipitale.

Corcumvoluţia occipitală a treia (O3) cuprinsă între şanţul occipital

inferior şi marginea externă a hemisferei.

Faţa medială a hemisferei cerebrale.

Faţa medială sau internă a hemisferei cerebrale este separată de faţa

similară a celuilalt hemisfer prin coasa creierului mare. În profunzimea

acesteia se găseşte corpul calos. Şanturile feţei mediale sunt în număr de trei:

scizura calosomarginală (merge paralel cu corpul calos iar posterior se

îndreaptă către marginea superioară a hemisferei), scizura calcalină (pleacă

de la polul occipital, iar după un tract uşor ascendent ajunge până la scizura

perpendiculară internă) şi scizura perpendiculară internă (este continuarea pe

faţa medială a scizurii perpendiculare externe care se termină în scizura

carcarină sub splenium-ul corpului calos.

93

Circumvoluţiile şi lobulii feţei mediale.

Scizurile descrise mai sus împart faţa medială a hemisferei în 2 lobuli şi 2

circumvoluţii.

Prima este circumvoluţia corpului calos (girus cingali), cuprinsă între

şanţul corpului calos şi scizura calosomarginală. Ea se leagă de hipocamp

prin pliul temporolimbic.

A doua, circumvoluţia frontală internă situată deasupra scizurii

calosomarginale, este o porţiune a circumvoluţiei frontale superioare.

Segmentul din circumvoluţia frontală internă cuprins între şanţul precentral

şi porţiunea terminală a scizurii calosomarginale a fost numită lobul

paracentral. Ea leagă circumvoluţia parietală ascendentă de frontala

ascendentă.

Lobulii feţei mediale a hemisferei sunt: cuneusul, precuneusul.

Lobulul cuneus de formă triunghiulară este cuprins între scizura

perpendiculară internă şi scizura calcarină.

Lobulul precuneus de formă patrulateră este delimitat anterior de porţiunea

terminală a scizurii calosomarginale iar posterior de scizura perpendiculară

internă.

Formaţiuni interhemisferice.

Corpul calos este o largă comisură între cele două hemisfere, a cărui

lungime atinge 8-10 cm. Lăţimea sa are 1 cm. anterior şi 2 cm. posterior iar

grosimea este de 1 cm. El este aşezat în fundul fisurii interhemisferice şi se

întinde între cele 2 hemisfere numai in porţiunea mijlocie. Are o faţă

superioară convexă, 2 margini laterale şi 2 extremităţi.

Faţa superioară este acoperită de o lamă de substanţa cenuşie numită

indusium griseum. Ea corespunde fundului fisurii interhemisferice şi este în

94

raport cu marginea inferioară a coasei creierului şi cu circumvoluţia corpului

calos (girus canguli).

Pe faţa inferioară se insera septum pelucidum aşezat sagital între

corpul calos şi fornix. Lateral, aceasta faţa formează tavanul ventriculului

lateral, iar posterior această faţă fuzionează cu fornixul.

Extremitatea anterioară sau genunchiul corpului calos se opreşte la 3

cm. de polul frontal. Ea este curbă şi se termină pe peretele anterior al

ventriculului trei prin ciocul corpului calos.

Extremitatea posterioară sau spleniumul corpului calos situat la 6-7

cm. de polul occipital se află deasupra corpilor cvadrigemeni. Corpul calos

este format din fibre care leagă cortexul celor 2 hemisfere. Fibrele ciocului

corpului calos leagă feţele orbitare; fibrele genunchiului leagă feţele mediale

şi laterale; fibrele părţii mijlocii leagă cea mai întinsă parte a hemisferelor

iar fibrele spleniumului leaga cei doi poli occipitali.

Fornixul

Denumit şi bolta cu 4 stâlpi sau trigonul cerebral este o lamă de substanţă

albă triunghiulară pe secţiune, aşezată sub corpul calos şi desupra

talamusului şi ventriculului trei. Fornixul este boltit cu concavitatea în jos iar

la extremitatea sa posterioară fuzionează cu faţa inferioară a corpului calos.

Anterior, el se depărtează de corpul calos iar în acest spaţiu se plasează

septum pelucidum, lama subtire de substanţa albă care separă ventriculii

laterali. Fornixul are 2 feţe, 2 margini şi 3 unghiuri.

Faţa superioară a formixului vine în raport cu corpul calos iar pe linia

medială se inseră septul. Lateral, această faţa este liberă, formând o parte din

planşeu ventriculul lateral.

95

Faţa inferioară vine în raport cu valul coroidian al ventriculul trei iar

prin intermediul lui cu nucleii talamici şi ventriculul trei. De marginea

dreaptă şi stângă se inseră plexurile coroide ale ventriculilor laterali.

Formixul are şi trei unghiuri: unul anterior şi două posterioare. Din unghiul

anterior pleacă două cordoane, numite stâlpi anteriori care se duc înainte şi

în jos, depărtându-se. Ei înconjoară extremitatea anterioară a talamusului şi

delimitează cu el gaura lui Monro după care ajung în corpii mamilari. Din

cele două unghiuri posterolaterale pleacă câte un stâlp, stâlpii posteriori care

coboară îndărătul talamusului şi se continuuă cu fimbria hipocampi.

Fornixul are două feluri de fibre: fibre longitudinale care intră în

constituţia stâlpilor anteriori şi posteriori, (în acest fel, fibrele longitudinale

ajung la nucleul mamilar şi bulbul olfactiv) şi fibre transversale (de la o

margine la alta).

Comisura albă anterioară

Comisura albă anterioară este formată dintr-un fascicul de fibre care

leagă un lob temporal de altul trecând prin peretele anterior al ventriculul

trei imediat înaintea stâlpilor anteriori ai trigonului cerebral. Ea leagă între ei

şi bulbii olfactivi.

96

METODE ŞI TEHNICI DE INVESTIGARE A ANATOMIEI

ŞI FIZIOLOGIEI CREIERULUI

Între gradul de cunoaştere a anatoniei creierului şi intelegerea

funcţionării lui există o legătură indisolubilă. Pentru lămurirea multor

probleme actuale se impune aplicarea unor metode de studiu din ce în ce mai

perfecţionate. Circumscrierea registrului acestor metode depinde de

profunzimea sau nivelul cu care se abordează raportul creier-funcţie-psihic.

Legat de aspectele concrete ale cunoaşterii şi de optica disciplinelor

particulare (anatomie, fiziologie, neurobiologie, psihologie), unele metode se

adresează fiziologiei, altele anatomiei şi o a treia categorie revine

psihologiei.

Metode şi tehnici fiziologice. Cele două modalităţi de transmitere a

informaţiei electrică şi chimică, oferă 2 seturi de tehnici de investigare

(stimularea şi înregistrarea chimică, stimularea şi înregistrarea electrică).

Stimularea şi înregistrarea electrică. Stimularea electrică prin mimarea

activităţii naturale a creierului este cunoscută de foarte multă vreme.

Stimularea localizată implică în mod necesar utilizarea electrozilor cu un

singur fir. Aceştia pot fi atât de subţiri încât să permită stimularea neuronilor

individuali.

Pentru studii comportamentale se utilizează electrozi mai mari care

activează sute sau mii de celule cerebrale.

Şocul electroconvulsiv reprezintă stimularea electrică cea mai intensă.

În astfel de cazuri, se trece un curent electric mai intens care induce o criză

convulsivă. Această tehnică traumatică nu oferă nici o imagine asupra

97

funcţionarii cerebrale dar este considerată de unii ca fiind un tratament util

pentru bolnavii depresivi.

Tehnica electrozilor implantaţi a furnizat date valoroase cu privire la

fiziologia creierului. În prezent, ea este folosită atât în scop experimental cât

şi terapeutic. Aceasta nu înseamnă că trebuie să admitem ideea greşită,

comform căreia oamenii vor putea acţiona numai după voinţa

psihoterapeutului. În tendinţa de exagerare a potenţialului de utilizare a

tehnicilor de manipulare cerebrală, unii cercetatori văd în mod eronat în

aceste procedee nu numai posibilitatea înlăturării tulburarilor psihiatrice

intratabile, ci şi modalitatea de condiţionare a unui anumit comportament

social, sau de blocare a unei acţiuni nedorite.

Stimularea prin unde radio şi controlul fizic de la distanţă asupra

funcţionarii creierului şi comportamentului, urmăreşte să pună în evidenţă

specializarea funcţională a diferitelor zone ale creierului în conditiile

menţinerii integrităţii lui structurale (Delgado 1971). Stabilindu-se o legătură

bilaterală, de tip feedback, între subiect şi experimentator se creează

posibilitatea pe de-o parte, a urmăririi îndelungate a dinamicii funcţionale a

zonelor interesate, iar pe de altă parte a stimulării lor dirijate, evidenţiindu-se

specificitatea răspunsurilor comportamentale.

Explorarea diferitelor zone corticale şi subcorticale aparţinând

sistemului extrapiramidal, limbic şi diencefalic, a dus la înregistrarea unor

comportamente senzoriomotorii şi stări afectiv-emotionale de diferite grade

de complexitate, coerentă şi direcţionalitate.

În afara relevării specializării funcţionale a zonelor explorate s-a putut

dovedi şi faptul că gradul de complexitate şi specificitate a răspunsurilor

provocate este direct proporţional cu nivelul ierarhic la care se situează zona

stimulată. Astfel, stimularea zonelor corticale a dus la declanşarea unor acte

98

comportamentale mai complexe şi mai închegate foarte apropiate de cele

realizate în mod normal de către animal, decât stimularea unor structuri

ierarhice inferioare mezencefalice sau diencefalice (Dănăila si Golu 1988).

Deşi la om această metodă a fost utilizată pe scară foarte redusă, constatările

făcute au dus la concluzia că actele comportamentale au o bază de integrare

semnificativ mai largă, cel puţin la nivelul scoarţei cerebrale, decât cele ale

animalelor.

Pentru provocarea unui act compus din mai multe verigi senzorio şi

ideomotorii, la om este necesară stimularea unui număr mai mare de puncte

decât la animalele de experienţă.

Conectarea telemetrică a creierului studiat al un computer echipat cu

programe speciale de prelucrare – interpretare a datelor, despre dinamica

functională a creierului şi de emitere a comenzilor de control, va permite

obţinerea de date noi privitoare nu numai la descifrarea logicii interne de

funcţionare a creierului, ci şi în ceea ce priveşte corectarea, fără intervenţii

chirurgicale, a posibilelor erori şi aberaţii neurofiziologice în integrarea

comportamentului.

La om, utilizarea acestui procedeu ca instrument de control sau

manipulare a comportamentului este condiţionată de rezolvarea prealabilă a

unor serioase probleme de ordin etic, politic şi social. Oricum, nu se poate

înlocui comportamentul natural prin comportamentul artificial indus

experimental.

Electrozii pot fi utilizaţi şi pentru înregistrarea activităţii electrice

naturale a creierului. Înregistrarile pot fi facute pe neuroni singulari sau pe

populaţii de mii de neuroni aşa cum se întâmplă în cazul potenţialelor

evocate sau a înregistrării electroencefalogramei unde pot fi implicate

milioane de celule.

99

Potenţialele evocate sunt sarcini electrice evocate de un stimul

(luminos sau auditiv) din mediul înconjurator. Ele apar la câteva milisecunde

după aplicarea stimulului, latentă depinzând de localizarea exactă a

electrodului înregistrator. Cel mai adesea, potenţialele evocate sunt preluate

din cortex cu ajutorul electrozilor plasaţi direct pe scalp, dar ele pot fi

înregistrate şi cu ajutorul unei singure unităţi.

Deoarece creierul prezintă o activitate permanentă este imposibil a se

deosebi un potenţial evocat singular de activitatea de fond. Pentru aceasta se

utilizează stimuli repetaţi şi un computer pentru înregistrarea activităţii

electrice succesive în speranţa constatării în final a unui potenţial consistent

care să iasă deasupra activităţii de fond şi care să elimine activitatea

aleatorie de fond. Măsurarea potenţialelor evocate, deşi este utilă în

verificarea funcţionalitătii diferitelor regiuni de pe creier, semnificaţia şi

relaţia lor cu procesele cognitive constituie un subiect în dezbatere.

Electroencefalograma (EEG)

Electroencefalograma este o altă metodă de cercetare a activităţii

cerebrale. Pornind de la lucrările de pionierat ale lui Galvani (1791) şi ale lui

Volta (1792) asupra existenţei biocurenţilor la nivelul ţesuturilor vii,

fiziologul englez Caton (1874) a pus în evidenţă pentru prima dată prezenţa

biocurenţilor cerebrali la iepure. Aceste constatări publicate la scurt interval

n-au suscitat nici un interes deosebit. La om, prima înregistrare a ritmurilor

bioelectrice cerebrale a fost făcută de psihiatrul german Hans Berger în

1924. El a înregistrat biocurenţii cerebrali prin aplicarea unor electrozi

nepolarizabili la un bolnav căruia i se făcuse o trepanaţie largă,

decomprensivă. Tot el a descris ritmul α si β şi reacţia de oprire a ritmului α

100

sub actiunea unor stimuli exteriori. Ulterior, s-a trecut la aplicarea acestei

metode noi şi în patologia umană pentru diagnosticarea bolilor sistemului

nervos.

În prezent, EEG are o largă aplicare în medicină, atât ca metodă de

cercetare cât şi ca metodă clinică de explorare funcţională. Totuşi, criteriile

pe care le furnizează această metodă au o valoare diagnostică relativă din

lipsă de specificitate. Examenul EEG este extrem de uşor de efectuat, se face

într-un interval de timp relativ scurt, nu produce senzaţii neplacute şi nu are

contraindicaţii.

EEG aşa cum se înregistrează în mod obişnuit cu ajutorul electrozilor

diseminaţi pe suprafaţa scalpului, reflectă activitatea corticală fapt datorită

căruia este denumită ECG (electrocorticogramă). Ea reprezintă activitatea

continuă a milioane de neuroni care apare în două variante: sincronizată şi

desincronizată.

Activitatea EEG sincronizată are o formă ondulatorie caracteristică,

repetată, care poate fi identificată prin numărul de unde pe secundă. Astfel,

la subiecţii relaxaţi EEG este dominată de undele alfa şi delta.

Ritmul alfa are o fregvenţă între 8-12 c/sec şi o amplitudine care

variază între 25 şi 100μV . O asimetrie de amplitudine care depăşeşte 50%

de o parte, faţă de partea opusă, trebuie considerată patologică. Uneori

amplitudinea ritmului alfa este ceva mai scăzută pe hemisferul dominant.

Amplitudinea undelor creşte şi descreşte progresiv îmbrăcând aspectul unor

fusuri. Aceste fusuri pot avea o durată de 1-3 secunde. Undele alfa se

înregistrează numai în condiţii de repaus psihosenzorial.

Orice excitaţie (luminoasă, psihosenzorială, efort de atenţie, activitate

psihică), produce dispariţia ritmului alfa, fapt cunoscut în EEG sub

denumirea de reacţie de oprire.

101

Stimularea luminoasă intermitentă produce unde alfa care preiau

ritmul stimulilor luminoşi.

Ritmul delta este constituit din unde cu o fregvenţă de 0.5-3 c/secundă

şi o amplitudine de 50-100μV sau chiar mai mare.

Pe EEG, la adult, în condiţii de veghe, nu se înregistrează în mod

normal unde din banda delta. Ritmul delta poate fi monomorf sau polimorf.

Ritmul alfa monomorf este constituit din oscilaţii cu contur regulat,

sinusoidale, cu fregvenţă de 0.5-3 c/sec şi cu amplitudine mai mare, în jurul

a 100μV. El denotă perturbaţii ale activităţii bioelectrice subcorticale.

Ritmul delta polimorf are contur şi fregvenţe neregulate dar

amplitudinea este mai mică decât cea a ritmului delta monomorf. Acest ritm

relevă tulburarile din activitatea bioelectrică a cortexului cerebral provocate

de procesele patologice superficiale. Ritmul alfa relevă fie activitatea

bioelectrică cerebrală din anumite stări fiziologice (somn, imaturitate

cerebrală), fie activitatea bioelectrică ce insoţeşte anumite stări patologice

(come, encefalite, hipertensiune intracraniană).

Ritmul beta este constituit din unde cu o fregvenţă care variază între

15-25c/sec şi o amplitudine între 10-30μV. Se consideră că undele beta au în

medie jumătate din amplitudinea undelor alfa şi dublul fregvenţei lor. Foarte

neregulate, ele sunt dispersate printre ritmul alfa şi astfel mascate încât

numai după suprimarea ritmului alfa printr-un excitant psihosenzorial se pot

pune în evidenţă.

Incidenţa maximă a acestui ritm se situează la nivelul regiunilor

frontale şi temporale dar îndeosebi la nivelul regiunii rolandice. În timpul

reacţiei de oprire, ritmul beta se înregistrează şi la nivelul regiunii occipitale.

Faţă de undele alfa, ritmul beta este mai puţin labil şi nu este influenţat de un

numar aşa de mare de excitanţi psihosenzoriali.

102

Excitaţiile tactile duc la dispariţia undelor beta, fenomen asemănător

reacţiei de oprire produsă de excitaţiile luminoase asupra ritmului alfa. Şi la

reacţia de oprire a ritmului beta se descrie un timp de latentţă de perseverare

şi de adaptare, întocmai ca la reacţia de oprire a ritmului alfa. Totuşi ritmul

beta este un ritm de activitate.

EEG disincronizată nu are o undă dominantă sau caracteristică, ci

constă în activităţi electrice neregulate. O înregistrare puternic disincronizată

este tipică pentru starea de trezire, de atenţie şi de somn cu vise. Anumite

tipare EEG pot fi înregistrate şi la nivelul structurilor subcorticale cu ajutorul

electrozilor invazivi implantaţi în diferite formaţiuni.

Interesantă este EEG şi unda sa caracteristică teta a cărei semnificaţie

funcţională a constituit subiect de discuţii aprinse timp de mulţi ani.

Ritmul teta este constituit din unde cu o fregventă de 4-7c/sec şi cu o

amplitudine de 30-70μV. Ele se înregistrează sub forma unor unde izolate pe

toate derivaţiile şi reprezintă 10-15% din numărul total de unde. În jurul

vârstei de 4 ani, ritmul teta constituie ritmul dominant pe traseele EEG. De

asemenea el domină traseele EEG ale adultului şi în primele faze ale

somnului. Aceste date relevă faptul că ritmul teta este generat de

formaţiunile subcorticale.

Paroxismele de unde teta grupate pe mai multe derivaţii apar în cazul

proceselor patologice localizate în straturile cerebrale profunde. În cazul

unui traseu EEG normal, undele teta izolate şi asincrone nu trebuie să

depăşească 10-15% din totalul undelor înregistrate.

Pe traseul unui adult normal în stare de veghe şi la adăpost de orice

excitanţi psihosenzoriali, ritmul alfa şi beta constituie în medie 90% din

totalul oscilaţiilor înregistrate. Totuşi diferenţele individuale sunt mari. De la

traseele EEG cu ritm alfa dominant şi până la cele cu ritm beta dominant se

103

descriu numeroase tipuri intermediare. În stările de excitaţie corticală se

întâlnesc ritmuri rapide de tip beta iar în stările de inhibiţie apar unde mai

lente şi mai ample de tip alfa. Starile emotive se însoţesc de artefacte

musculare foarte pronunţate sau de fenomene vasomotorii care deasemeni

produc artefacte. Activitatea psihică dezorganizează în mod necaracteristic

traseul EEG, fără a se putea trage vrea concluzie asupra unui anumit act

psihic. În baza elementelor EEG nu se pot face corelari cu anumite funcţii

psihice şi nici nu se pot face aprecieri asupra capacităţii intelectuale. La

debilii mintali traseul EEG poate fi complet normal.

Electroencefalograma din timpul somnului diferă după cele 5 stadii

descrise de Loamis şi colaboratorii:

- Stadiul A corespunde perioadei de relaxare care precede somnolenţa.

EEG se traduce printr-un ritm alfa lent, prin sectoare de unda teta şi

uneori prin sectoare de linişte electrică.

- Stadiul B corespunde perioadei de somnolenţă şi adormire. În această

fază în care traseul se aplatizează se pot înregistra în mod sporadic unde

lente cu o fregventă de 4-5c/sec.

- Stadiul C corespunde perioadei de somn superficial. EEG se traduce prin

bufee de unde rapide cu o fregvenţă medie de 14c/sec. Aceste unde

grupate în fusuri se deosebesc de undele alfa prin aceea că au o fregvenţă

mai mare şi o amplitudine mai mică.

- Stadiul D este echivalent cu faza de somn uşor. Din punct de vedere EEG

în afară de fusurile descrise anterior se înregistrează şi unde lente din

bandă alfa cu o fregvenţă de 0.5-3c/sec, dar cu o amplitudine mai mare

care poate ajunge până la 250-300μV.

104

- Stadiul E desemnează perioada de somn profund. Pe traseul EEG în locul

fusurilor rapide apar unde lente din banda alfa şi rare unde lente de tip

teta. În această fază, traseul are un aspect omogen şi uniform. Somnul

provocat de hipnotice are caracteristici EEG ca şi somnul spontan. În

cercetările ulterioare s-au produs mici modificări ale acestor stadii ale

somnului.

Astfel a apărut noţiunea de somn lent şi cea de somn rapid sau paradoxal.

Somnul rapid sau faza E reprezintă în medie 18-20% din durata totală a

somnului şi apare îndeosebi spre dimineaţa. EEG se caracterizează prin

absenţa fusurilor şi a complexelor K spontane şi provocate şi prin activitate

de mică amplitudine cu o fregvenţă aparţinând undelor teta şi alfa. Pe

regiunile anterioare se observă ritmuri rapide cu bufeuri scurte de 16-24c/sec

care amintesc activitatea beta de la adormire.

În esenţă, somnul rapid sau paradoxal se caracterizează printr-o

activitate electrică desincronizată, rapidă şi plată , atât la nivelul cortical cât

şi diencefalic, prin apariţia activităţii musculare pe EMG, prin mişcări ale

globilor oculari, prin vibraţii ale pleoapelor, prin mioză şi prin variaţii

cardiovasculare şi respiratorii ( hipertensiune arterială, bradicardie sau

tahicardie ,neregularitatea respiraţiei , variabilitatea frecvenţei respiratorii ).

105

PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI FRONTAL

Problema locului şi rolului lobului frontal în ansamblul sistemului mecanismelor

cerebrale a fost şi continuă să fie şi astăzi foarte controversată.

S-a creeat o situaţie cumva paradoxală: pe de o parte, această întinsă regiune a

hemisferelor cerebrale a permis să se determine primele zone precis delimitate ca

specializare funcţională (zona Broca), iar pe de altă parte, tot în această regiune

explorările cu stimulare electică locală au dezvăluit existenţa unor arii total areactive care

au fost denumite zone mute ale creierului.

Aşa se face că până în urmă cu patru decenii rolul lobilor frontali era redus, cu

precădere la integrarea şi comanda mişcărilor voluntare şi a vorbirii. Treptat a început să

se contureze ideea potrivit căreia, lobul frontal nu este o formaţiune omogenă, nici sub

raport structural, citoarhitectonic şi nici funcţional.

Este logic să admitem că leziuni ale diferitelor zone din cadrul acestor formaţiuni

afectează componente ale organizării psihocomportamentale.

În 1930, Kleist a realizat o primă sinteză a simptomelor psihice produse de

leziunile lobului prefrontal, pe care le-a reunit sub denumirea de tulburări alogice ale

gândirii. Ele constau în pasivitatea şi inerţia proceselor intelectuale, în imposibilitatea de

a conecta şi folosi structurile raţionamentului logic, în tulburarea capacităţii de mobilizare

activă a spiritului critic, în dezorganizarea sintezelor psihice superioare şi în abolirea

capacităţii de predicţie a cursului viitor al evenimentelor.

Gravitatea deficitelor depinde de întinderea leziunii. Astfel, leziunile unilaterale

provoacă tulburări neînsemnate, iar leziunile bilaterale provoacă tulburări evidente.

Aceasta arată că în segmentul anterior al creierului, fenomenul de dublare a funcţiilor, de

redundanţă (exces, surplus) este mai puternic exprimat decât în celelalte formaţiuni.

Cu cât focarul patologic este situat mai posterior şi mai profund, cu atât

tulburările devin mai severe şi mai pregnant individualizate.

În cazul leziunilor unilaterale, tulburările au un caracter mai pronunţat şi mai bine

diferenţiat când focarul se localizează în emisfera diminuată.

În general, în cazul afectării lobului frontal, întâlnim următoarele modificări:

106

1) Tulburări ale sintezei eferente- manifestate prin deficite motorii. După cum

ştim, la nivelul lobului frontal în circumvoluţia frontală ascendentă (aria 4) se situează

capătul cortical al analizatorului motor. Aici are loc integrarea modelului informaţional

intern al schemei corporale ca organizare dinamic-chinestezică. În cadrul acestei scheme

este reprezentat fiecare segment osteomuscular al corpului la o adresă sau număr de cod

precis, corespunzător importanţei pe care o are în realizarea mişcărilor instrumentale, a

praxiei. Aceasta face posibilă conştientizarea strict diferenţiată a mişcării fiecărui

segment şi producerea independentă, prin comenzi centrale voluntare, a celor mai variate

mişcări instrumentale. Prin urmare, la nivelul zonei menţionate, există centrii nervoşi

specializaţi de comandă, adică de declanşare a mişcărilor voluntare. Ei sunt repartizaţi

simetric în ambele hemisfere, dar comanda aparatelor de execuţie se realizează încrucişat.

Leziunile localizate la nivelul acestor zone vor afecta posibilitatea de a efectua

mişcări intenţionate cu un segment sau altul al corpului. În formele clinice slabe, în care

se păstrează posibilitatea efectuării unor mişcări ale membrului afectat, avem de-a face cu

hemipareza.

O a doua grupă de tulburări care pot fi generate de afectarea sintezei eferente a

lobului frontal o formează praxiile.

Foarte importantă pentru desfăşurarea eficientă a comportamentului şi a activităţii

este şi autoreglarea mişcărilor voluntare instrumentale. La nivelul lobilor frontali, în ariile

premotorii 6 şi 8 se închide feedbackul chinestezic, mecanism de corectare – optimizare a

caracteristicilor mişcărilor (amplitudine, direcţie, traiectorie, formă, viteză, flexibilitate,

tempou şi coordonare simultană succesiv-alternativă).

Leziunile situate la nivelul regiunii premotorii provoacă dereglări şi alterări de

fineţe ale actului motor (desincronizări, încetiniri sau precipitări ale tempoului,

distorsiuni ale traiectoriei, deviaţii, tremor, perseveraţii, interferenţe), care fac dificilă sau

imposibilă adecvarea mişcărilor la specificul situaţiei şi al obiectului ce urmează a fi

atins.

107

2) Tulburări ale vorbirii. Acestea se manifestă sub trei forme principale: afazie

motorie, perturbarea fluxului şi dinamicii vorbirii, afectarea rolului reglator al cuvântului

în cadrul comportamentului.

Afazia motorie – are la bază leziuni ale piciorului celei de-a treia circumvoluţii

frontale a hemisferei dominante.

Perturbarea fluxului, ritmului, tempoului şi dinamicii vorbirii este produsă de

leziuni ale ariei motorii suplimentare. Vorbirea este sacadată, lipsită de expresivitate, de

modulaţie şi cu omitere de sunete.

Afectarea rolului reglator al cuvântui este determinată de lezarea ariilor verbale

propriu-zise şi de lezarea zonelor mai anterioare ale lobului frontal din hemisfra

dominantă. Bolnavul reţine instrucţiunile şi comenzile dar ele nu sunt integrate în schema

operaţională a comportamentului. Fenomenul a fost denumit disocierea limbajului de

acţiune. În comportamentul bolnavilor cu leziuni frontale apar şi reacţii impulsive

pretimpurii, omisiuni şi perseveraţii.

3) Tulburări ale proceselor de cunoaştere. În leziunile întinse ale lobilor

prefrontali apar diverse tulburări ale structurilor şi capacităţilor cognitive. Acestea

vizează percepţia, memoria şi gândirea.

a)Tulburările percepţiei vizează reducerea semnificativă a câmpului vizual, a

selectivităţii şi mobilităţii, a activismului în explorarea stimulilor, prin dezorganizarea

acţiunilor perceptive, a strategiilor de inspecţie, a verbalizării şi a semnificaţiei

instrumentale a perceptului. Ele pot fi decelate prin probe psihologice speciale constând

din sarcini de identificare a unui anumit obiect într-un ansamblu de alte obiecte din

aceeaşi clasă, în sortarea şi clasificarea stimulilor după o anumită însuşire, în

reconstituirea imaginii obiectului din părţile sale componente prezentate dispersat, în

discriminarea şi identificarea obiectelor prezentate în imagini suprapuse şi în anticiparea

transformărilor la care este supus în momentul actual un obiect sau imaginea lui. Bolnavii

cu leziuni prefrontale obţin performanţe foarte slabe. Este evident că tulburările

percepţiei sunt de tip secundar, ele manifestându-se pe fondul altor tulburări primare ale

limbajului, praxiei, memoriei şi atenţiei.

108

b) Tulburările de gândire din cadrul sindromului frontal, ating grade

diferite de gravitate fiind de tip primar şi secundar. Primtre cele mai

semnificative sunt alterările structurii conceptuale (categoriale) şi

operaţionale. Se poate vorbi de o adevărată destrămare a piramidei noţiunilor

ca urmare a blocării sau abolirii capacităţii (operaţiilor) de abstractizare-

generalizare. În faţa sarcinilor care reclamă definirea sau operarea cu noţiuni

general-abstracte, relevarea sensului şi interpretarea unor aforisme, maxime,

proverbe, sesizarea inadvertenţelor şi absurdităii unor judecăţi, formularea

ipotezelor şi construcţiilor ipotetico-deductive, formularea predicţiilor etc.

Bolnavii cu sindrom prefrontal se coboară la un nivel intuitiv-concret,

orientându-se după aspectele de suprafaţă, nesemnificative, nereuşind să

depăşască limitele perceptive ale situaţiei. Totodată, gândirea îşi pierde

discursivitatea şi coerenţa logică interioară, dobândind un caracter

fragmentar, lacunar şi necritic. Pacientul manifestă tendinţa impulsivă de a

obţine rezultatul dintr-o dată, ceea ce face extrem de dificilă sau chiar

imposibilă rezolvarea sarcinilor multifazice care persupun parcurgerea unor

transformări prealabile pregătitoare, deplasarea pe traiectorii ocolite şi

trecerea de la un procedeu la altul. În cazul tulburării primare a limbajului

oral (afazie motorie) şi a memoriei sunt afectate şi structurile gândirii,

acestea pierzându-şi în primul rând dimensiunea lor general-abstractă. De

aici rezultă că limbajul reprezintă suportul şi instrumentul principal al

funcţiilor superioare de abstractizare şi generalizare, al mişcării gândirii pe

verticală de la particular la general şi de la general la particular. c) Tulburările de memorie se instalează ca urmare a leziunilor lobului frontal,

localizate antero-inferior. Cel mai serios este afectat procesul reactualizării (ecforarea) şi

memoria imediată. Când suprafaţa de întindere a leziunilor este mare, ecforarea din

memoria de lungă durată se dovedeşte aproape total compromisă. Este profund alterată şi

109

funcţia de engramare, de la o repetare a materialului la alta, bolnavul nerealizând o

creştere semnificativă a ratei de memorare.

4)Tulburări ale sferei afectiv-emoţionale. Tulburările de ordin afectiv se

caracterizează prin îngustarea registrului trăirilor emoţionale. Se produce o regresiune a

întregii vieţi afective, coborârea ei de la stări mai slab diferenţiate, difuze, o disociere

între conţinutul şi sensul trăirii şi semnificaţia obiectelor stimul. Trăirile devin

nespecifice, nedirecţionate, desfăşurându-se în sine, detaşat de sarcinile şi scopurile

activităţii.

Cel mai uşor se dezintegrează nivelul structurilor afective superioare condiţionate

sociocultural. Bolnavul manifestă indiferenţă, placiditate afectivă, exacerbarea

tendinţelor narcisiste de autoadulare şi supraevaluare, îngustarea bazei pentru trăirile

orientate spre extereior, euforice cu starea de bună dispoziţie şi exaltarea afectivă

nemotivată. Lipsa simţului autocritic se asociază cu dezinhibiţia comportamentelor

instinctive (sexuale şi alimentare – bulimie), cu euforie puerilă, cu glume deplasate, cu

schimbări bruşte de dispoziţie. Ansamblul acestor tulburări a fost denumit de către

Jastrowitz “moria”.

Instabilitatea emoţional-afectivă, fără nici un motiv obiectiv se manifestă prin

trecerea de la o extremă la alta: de la râs şi veselie la plâns şi depresie şi invers.

Serios dezorganizată poate să apară şi sfera motivaţională. Primul afectat este

segmentul proiectiv-prospectiv, reprezentat de idealuri, nivelul de aspiraţie şi de absenţa

liniei de perspectivă. Asemenea pacienţi trăiesc cu precădere în prezent, neaspirând şi

nenăzuind la nimic deosebit în viitor. Sfera de legătură şi de inserţie a bolnavului cu

leziuni frontale în realitatea socială se îngustează considerabil prin dezorganizarea

succesivă a intereselor de cunoaştere, estetice, distractive etc. El nu simte nici imboldul

interior de a se implica direct în desfăşurarea evenimentelor, nici curiozitatea de a afla şi

a fi la curent cu ceea ce se petrece în jurul său. Pot fi alterate în sens hipo- sau hiper- şi

structurile motivaţionale primare (biologice). Gatismul urinar şi stercoral, somnolenţa se

întâlnesc frecvent în leziunile frontale asociate cu tulburări ale stării de conştienţă.

5)Tulburările de tip molar (global) includ destructurările care nu ating conţinutul

şi dinamica unui proces psihic anume, ci organizarea de ansamblu a comportamentului.

Astfel se produce o disociere între principalii vectori care definesc comportamentul:

110

- vectorul propensiv (ansamblul motivelor care împing la acţiune).

- vectorul instrumental (ansamblul capacităţilor reale de care dispune subiectul pentru

performarea diferitelor sarcini).

- vectorul evaluativ (feedbackul de la rezultatul acţiunii la mecanismul central de

comandă care face posibilă autoreglarea).

- vectorul circumstanţial (ansamblul condiţiilor restrictive şi permisive care determină

traiectoria şi parametrii externi ai acţiunii).

Bolnavul cu sindrom frontal nu este în stare să realizeze un raport adecvat între

complexitatea şi dificultatea sarcinilor pe de-o parte, şi posibilităţile sale de a le rezolva,

pe de altă parte, între acţiune şi contextul obiectiv în care se desfăşoară ea, între ceea ce

s-a obţinut şi ceea ce trebuia să se obţină.

Ca urmare, comportamentul său îşi pierde caracterul adecvării şi selectivităţii,

devenind în multe puncte bizar sau chiar stupid. În sindromul frontal este frecvent şi

puternic afectată capacitatea de anticipare-planificare a activităţii. Bolnavii cu leziuni

frontale nu-şi dau seama de eventualele erori comise şi nu întreprind independent nimic

pentru a le corecta.

La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapa orientării şi

analizei prealabile a sarcinii, şi cea a analizei evaluative postefectorii sunt maximal

reduse, ele încetând practic să-şi îndeplinească rolul ce le revine în desfăşurarea optimă a

comportamentului. Leziuni sau rezecţii bilaterale mai întinse ale lobului frontal produc

coborârea structurală a organizării comportamentului la stadii inferioare, regresive,

infantilizarea ei. Aceasta se evidenţiază şi în sfera structurilor intelectului care este redus

cu 2-3 trepte valorice.

Tulburările de tip molar foarte importante sunt constituite din disocierea funcţională

dintre verigile aferente şi efernte, dintre planul codurilor imagistic-intuitive şi cele

simbolic-abstracte, dintre faza decodării (înţelegerii) instrucţiunilor şi sarcinilor şi cea a

convertirii lor în programe executive, fie mintal-interne, fie motorii-externe.

În general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic handicapaţi în contextul relaţiilor

sociale, în adecvarea propriilor atitudini, opinii acţiuni, la cerinţele celor din jur, la

desfăşurarea şi semnificaţia evenimentelor. Relaţiile lor interpersonale devin lipsite de

111

selectivitate şi finalitate, iar sistemul răspunderilor şi îndatoririlor familiale, profesionale,

sociale etc. este puternic dezorganizat. Este vorba în ultimă instanţă de o atenuare

considerabilă a dimensiunii conştiente a integrării comportamentului, alterându-se atât

conştiinţa lumii externe cât şi conştiinţa de sine.

6)Tulburările vegetative (termice, pilomotorii, pupilare, vasomotorii, hipertensive,

digestive, sfincteriene etc.) pot apărea în cazul afectării ariilor 49, 10, 11, 12, 13, 14, de la

nivelul lobului frontal, arii care conţin proiecţii vegetative corticale.

112

PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI PARIETAL

Ca şi lobul frontal, lobul parietal se caracterizează printr-o organizare structural-

funcţională, complexă, eterogenă legată atât de sensibilitate cât şi de praxii şi gnazii.

Sensibilitatea este legată de proiectarea capătului cortical al analizatorului senzitiv

pe ariile 3, 1 şi 2 din parietala ascendentă precum şi pe ariile 5 şi 7.

Câmpurile 39 şi 40, care au conexiuni cu cortexul frontal, occipital şi temporal

(aria auditivă) au rol în integrarea aferenţelor care permit formarea imaginii corporale la

nivelul emisferului nedominant. În cazul emisferului dominant aceste câmpuri menţin

proxia şi funcţia senzorială a limbajului.

Prin poziţia topografică pe care o are în cadrul telencefalului, lobul parietal devine

un centru de convergenţă a informaţiei de la toate modalităţile gnoziei senzitive şi

senzoriale şi de transformare a diverselor genuri de coduri-imagini (vizuale, auditive,

tactile, proprioceptive) în constructe mintale de ordin superior, plurimodale şi

generalizate. În interacţiune cu lobul frontal şi temporal, lobul parietal alcătuieşte

mecanismul principal de integrare a proceselor cognitive superioare (reprezentarea,

imaginaţia şi gândirea).

Întrucât şi la acest nivel se manifestă asimetria funcţională interhemisferică, va

exista o deosebire de conţinut şi de grad între tulburările provocate de leziunile

parietalului stâng şi drept sau între tulburările provocate de leziunile unilaterale şi cele

bilaterale.

Tulburările produse de lezarea acestui lob sunt complexe şi depind de localizarea,

profunzimea şi întinderea leziunii. Ele constau din:

1)Tulburări de sensibilitate

2)Tulburări ale orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale

3)Tulburări ale operaţiilor logico-gramaticale

113

4)Tulburări ale operaţiilor de calcul şi sindromul aculculiei

5)Tulburări ataxice de echilibru, vestibulare, vizuale, de gust şi trofice

1)Tulburările de sensibilitate apar controlateral în cazul lezării parietalei

ascendente (câmpurile 3, 1 şi 2) unde se află veriga corticală terminală a analizatorului

somestezic şi unde se desăvârşeşte procesul de prelucrare a excitaţiilor determinate de

proprietăţile mecanico-fizice ale stimulilor externi şi se integrează imaginea psihică

cutanato-tactilă de presiune, atingere, apăsare, temperatură, ca fapt de conştiinţă.

Prin intermediul acestei modalităţi obţinem informaţii despre cele mai importante

însuşiri ale obiectelor externe (asperitate, duritate, formă, măriume, volum, greutate).

Informaţia tactilă se include în calitate de conexiune inversă în praxia obiectuală

(mişcările voluntare de operare şi vehiculare cu lucrurile materiale din jur).

Lezarea acestei zone provoacă tulburări ale sensibilităţii şi percepţiei cutanato-

tactile în jumătatea opusă a corpului (hemihipoestezie). În cazul leziunilor iritative pot

apare crize jacksoniene senzitive, localizate sau extinse la întregul hemicorp opus.

Tulburările afectează forma superioară a sensibilităţii cutanate, adică sensibilitatea

epicritică sau discriminativă când afectează ariile 5-7. În aceste cazuri, bolnavul deşi

simte şi realizează bine senzaţia propriu-zisă de atingere şi de apăsare, nu poate

recunoaşte figura sau cifra trasată pe suprafaţa pielii (dermolexia) şi nici nu poate localiza

cu precizie atingerea (alloestezie sau alocheirie). Bolnavul nu recunoaşte obiectele după

pipăit (astereogenozie) deşi vizual le identifică. Nu recunoaşte formele (amorfognozie),

nu recunoaşte textura şi aspectul suprafeţelor (ahilognozie) şi nu poate descrie un obiect

fără să-l poată vedea (asimbolie tactilă).

Agnozia tactilă sau astereognozia are la bază modificări psihofiziologice

complexe ale sensibilităţii care constau în creşterea pragului senzorial, în pierderea

experienţei tactile şi tactil-chinestezice anterioare a operaţiilor logice de comparare,

combinare şi integrare într-o configuraţie unitară a secvenţelor informaţionale extrase

succesiv. Aceste fenomene ne amintesc de îngustarea atenţiei. Destrămarea complexului

114

informaţional tactilo-perceptiv duce la tulburarea severă a capacităţii de localizare a

segmentelor corpului propriu sau a altor persoane (asomatognozie).

Aceste tulburări de schemă corporală (somatognozice) diferă după lobul parietal

afectat.

În cazul leziunilor parietale drepte apar în hemicorpul stâng hemiasomatognozia

(bolnavul nu-şi recunoaşte şi nici nu-şi foloseşte membrele de partea opusă), anozagnozia

(pacientul ignoră deficitul motor), anozodiaforia (nepăsare faţă de boală), anozomelia

(neagă apartenenţa membrelor de partea stângă) şi halucinaţii chinestezice (impresia

mişcării normale a membrelor paralizate).

Toate aceste simptome date de leziuni parietale întinse care cuprind şi câmpurile

39-40 pot fi încadrate în sindromul Anton-Bahinski. Sindromul Dejerine (senzitiv-

cortical) sete reprezentat de alterarea simţului de atitudine, a topognoziei, a discriminării

tactile, lărgirea cercurilor Weber şi de tulburări stereognozie.

În leziunile parietale stângi care interesează ariile 39 şi 40 şi girumul angular,

apare sindromul Gerstmann care constă din agnozie digitală (imposibilitatea de a denumi

sau alege un deget), indisctiminare dreapta-stânga (confundă dreapta cu stânga), acalculie

şi agrafie pură. Uneori, bolnavul pierde posibilitatea de descriere sau localizare a

diferitelor părţi ale corpului, tulburare bilaterală care poartă denumirea de

autotopoagnozie. În cadrul sindromului de lob parietal stâng poate apare şi asimbolia

pentru durere sau indiferenţă faţă de durere.

Tulburarea orientării în spaţiu şi a constructivităţii obiectuale.

Orientarea în spaţiu este una din cerinţele esenţiale ale desfăşurării normale

optime a comportamentului, activităţii şi a adaptării la situaţiile mediului ambiant. Ea are

la bază mecanisme şi procese psihofiziologice complexe. Leziunile angulare şi

supramarginale realizează un sindrom caracterizat prin percepţia spaţiului vizual. În astfel

de cazuri, bolnavul nu poate determina poziţia în spaţiu, în relaţie cu el însuşi a unor

obiecte şi nici nu poate aprecia dimensiunile unor obiecte.

115

Orientarea în spaţiu presupune perceperea, diferenţierea şi evaluarea

dimensiunilor metrice ale obiectelor: formă, mărime, volum. Aceasta se realizează pe

baza a trei modalităţi principale ale recepţiei senzoriale: tactilă, chinestezică, vizuală.

Apoi orientarea spaţială presupune perceperea şi evaluarea distanţelor şi raporturilor

poziţionale dintre obiecte. Pe această bază se realizează aşa numita hartă mintală a

spaţiului în cadrul căreia sunt plasate şi localizate obiectele concrete după anumite

coordonate de distanţă şi poziţie (puncte cardinale, raporturi de simetrie-asimetrie, sus-

jos, faţă-spate). Datele de mai sus presupun participarea mecanismelor integrative ale

lobului parietal.

În al treilea rând, orientarea spaţială are şi o bază conceptuală constituită prin

abstragerea şi generalizarea proprietăţilor de formă, simetrie, proporţionalitate,

dimensionalitate. Prin intermediul acesteia se asigură operarea mintală, discursivă şi

anticipativă cu determinaţiile generale ale spaţiului ca mod de existenţă a oricărui obiect

real şi planificarea acţiunilor nu numai în timp ci şi în spaţiu. Şi în elaborarea nivelului

conceptual al orientării în spaţiu, lobului parietal îi revine un rol esenţial sau chiar

determinant. Lezarea circumvoluţiilor postcentrale dau tulburări în percepţia tactilo-

chinestezică a spaţiului.

Leziunile parietale superioare duc la dezorganizarea componentelor mintale ale

orientării în spaţiu a schemelor şi conceptelor spaţiale. Astfel de bolnavi întâmpină

serioase dificultăţi în reglarea comportamentului locomotor în concordanţă cu

coordonatele spaţiale. Ei prezintă confuzii şi ratări în tentativele de orientare şi deplasare

în ambianţa obişnuită de acasă.

Bolnavii cu leziuni parietale posterioare eşuează curent în reproducerea unor

hărţi, localităţi familiare sau în alcătuirea unor schiţe de locaţii. Dificile şi insurmontabile

sunt şi sarcinile de recompunere a obiectelor din parţi componente prezentate disparat,

construirea figurilor geometrice, a literelor şi cifrelor. Prin urmare, praxia constructivă,

praxia ideomotorie, praxia de îmbrăcare şi schemele logico-operaţionale de vehiculare a

simbolisticii spaţiale, sunt afectate în leziunile parietale posterioare şi parieto-occipitale.

Tulburarea operaţiilor logico-gramaticale

116

Tulburările schemelor logico-gramaticale devin evidente în leziunile regiunii

inferioare a lobului parietal (ariile 39-40 stângi) asociate cu cele ale lobului temporal. Ele

se concretizează prin fenomene de agramatism (morfologic şi sintactic), acuitate verbală

şi agrafie în producerea căreia intervine angozia digitală şi dezorientarea dreapta-stanga.

Semnificativă este afazia semantică (dificultatea bolnavului de a denumi obiectele

prezentate). Ea are la bază disfuncţia mecanismului de asociere între imaginea obiectului

văzut şi semnul lui verbal stocat în memoria de lungă durată. Sprijinul examinatorului

ajută la găsirea răspunsului în sfera amnestică.

Tulburarea operaţiei de calcul şi sindromul acalculiei

În leziunile lobului parietal asociate cu cea a lobului occipital, apar tulburări

majore de calcul care au o strânsă legătură cu reprezentările şi schemele spaţiale.

Valoarea numerică a cifrelor este determinată nu numai de forma semnului (6, 9,

3, 5) ci şi de poziţia din cadrul şirului.

Este explicabil atunci de ce dezorganizarea sintezelor spaţiale provocate de

leziuni parietale duc şi la afectarea capacităţii de calcul. Întrucât orice calcul se

circumscrie în anumite coordonate spaţiale, destrămarea acestora îl face imposibil. În

leziunile parietale tulburările structurilor de calcul se extind şi asupra semnificaţiei

semnelor aritmetice şi a transformărilor care le corespund. Putem conchide că

destrămarea sistemului relaţiilor matematice, conjugate cu dezorganizarea structurilor

seriale a numerelor, constituie tabloul esenţial al adevăratei acalculii parietale.

Tulburări ataxice, de echilibru, vestibulare, vizuale oculomotorii, de gust şi

trofice.

Tulburările motilităţii produse de extinderea leziunii spre circumvoluţia frontală

ascendentă sau spre fibrele de proiecţie din profunzime, pot fi agravate de ataxie aparută

ca rezultat a perturbării sensibilităţii profunde, de apraxie sau de deficitele de schemă

corporală.

117

Tulburările de echilibru şi vestibulare descrise frecvent ca datorate leziunilor

parietale se manifestă prin fenomene ataxice date de tulburarea sensibilităţii profunde, de

interceptarea fibrelor cortico-ponto-cerebeloase sau a celor cerebelo-talamo-corticale.

Tulburările vestibulare se datorează faptului că lobul parietal are un rol important în

integrarea supravestibulară. Ele pot fi paroxistice (sindromul de automatoza Zingerle),

senzoriale (cu caracter pur vestibular sau optico-vestibular) şi permanente (diminuarea

excitabilităţii labirintului controlateral leziunii).

Tulburările vizuale sub formă de hemianopsie omonima controlaterală se

datorează lezării radiaţiilor lui Gratiolet. Aceasta hemianopsie omonimă debutează cu

deficit în cadranul inferior.

Tulburările oculomotorii se manifestă prin devierea conjugată permanentă a

privirii sau prin pierderea reflexului de privire spre partea opusă leziunii.

Tulburarile de gust apar ori de cate ori leziunea interesează partea posterioară a

operculului rolandic.

Tulburarile trofice pot interesa muşchii (amiotrofii), tegumentele (edeme,

vezicule, hipersudoratie) şi fanerele (unghii striate, sfaramicioase, căderea părului de pe

mâini).

Regiunile limbii, faringelui şi laringelui au reprezentare bilaterală Homunculus-ul

senzitiv situat cu capul în jos, este disproportionat ca întindere, deoarece aria feţei, gurii

şi mâinii, în special a policelui şi indexului ocupă în raport cu importanţa lor funcţională

suprafaţa cea mai întinsă. Aria de reprezentare a mâinii şi în special a degetelor ocupă o

zonă aproape egală cu cea a trunchiului şi a restului membrelor.

Sensibilitatea vezicii urinare, a regiunii rectală şi genitală este localizată în

porţiunea inferioară şi medială a girului postcentral. Regiunile feţei, trunchiului şi

proximale ale trunchiului sunt conectate cu cele de partea opusă prin intermediul fibrelor

comisurale ce străbat corpul calos.

118

PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI TEMPORAL

Lobul temporal reprezintă o regiune destul de eterogenă atât sub raport structural

cât şi funcţional.

Din punct de vedere histologic, aici întâlnim: a) structuri filogenetice vechi

(allocortexul) cu organizare mai simplă situate în partea bazală şi inferioară şi b) structuri

filogenetice noi, situate în jumatatea superioara (neocortexul).

Asemenea diversitate anatomostructurală are şi un corespondent pe plan

funcţional. Astfel s-a demonstrat că allocortexul, prin hipocamp şi amigdală, coordonează

importante funcţii vegetative (viscerale), participă la desfăşurarea unor reacţii

fundamentale afectiv-emoţionale şi motivaţionale, reglează funcţia oro- alimentară şi cea

sexuală şi are un rol principal în memoria de fixare.

Neocortexul temporal reprezintă capătul cortical al analizatorului acustic şi

vestibular. Fiecare cohlee se proiectează pe ambele hemisfere cerebrale prin fibre

acustice homo şi heterolaterale. Deasemeni el are un rol important în desfăşurarea

proceselor psihice şi de limbaj.

Leziunile lobului temporal generează tulburări complexe de recepţie auditivă, de

recunoaştere vizuală, tulburări ale sferei afective, motivaţionale şi a altor funcţii psihice

(mnezice, de atenţie, de gândire), tulburări vestibulare, olfactive, gustative, ale ritmului

somn-veghe, viscero-vegetative, de câmp vizual, precum şi epilepsia temporală.

Tulburări ale recepţiei auditive

119

Afectarea recepţiei auditive diferă după cum leziunile sunt iritative sau

distructive. În cazul leziunilor iritative, apar halucinaţii auditive elementare de tipul

acufenelor (vâjâituri, pocnituri, zgomote) şi halucinaţii auditive complexe (voci, melodii).

În cazul leziunilor distructive, afectarea recepţiei auditive diferă ca profunzime,

după localizarea concretă a leziunii în cadrul reprezentanţei corticale a analizatorului

auditiv, după întinderea leziunii, după afectarea uni sau bilaterală a acesteia şi după

localizarea leziunii în zona audiosenzorială primară (ariile 41, 42) sau secundară (aria

22). Datorită proiecţiei bilaterale a căilor auditive, lezarea unui singur lob temporal nu

produce tulburări evidente de auz, ci cel mult o moderată hipoacuzie la urechea opusă.

Leziunile bilaterale pot determina apariţia unei surdităţi corticale.

Surditatea corticală

Ca şi în cazul analizatorului vizual, în cazul analizatorului auditiv, tulburarea cea

mai gravă se produce atunci când leziunea afectează bilateral ariile 41 si 42 Brodman din

circumvolutia Heschl. În acest caz este suprimată sensibilitatea auditivă primară, tradusă

prin pierderea capacităţii de a avea senzaţii auditive elementare.

Tulburarile provocate de leziunile ariilor auditive secundare

Cel mai frecvent întâlnite în clinică sunt: agnozia acustică; afazia senzorială;

amuzia; afazia amnestică. Astfel, tulburările sintezei aferente secundare sunt

semnificative, mai des întâlnite decât cele ale sintezei aferente primare.

Agnozia acustică

Agnozia acustică constă în tulburarea funcţiei calificate a analizatorului auditiv de

a diferenţia şi evalua identitatea sunetelor verbale şi muzicale, auzul ca funcţie

psihofiziologică bazală fiind conservat în limite aproximativ normale.

120

În procesul învăţării şi elaborării sistemului auzului verbal şi muzical, se

constituie coduri specifice de comparare şi evaluare a semnificaţiei şi funcţiei pe care

sunetele particulare o au în cadrul seriilor logice structurate ale cuvintelor şi respectiv

melodiilor.

Destrămarea codului fonematic din agnozia acustică atrage dupa sine şi tulburarea

procesului sintezei verbale de rang superior a cuvintelor şi sintagmelor (propoziţiilor).

Asemenea tulburări se înregistrează cel mai frecvent în cazul leziunilor localizate în ariile

auditive secundare din emisfera dominantă (stanga la dreptaci).

Întregul complex al deficitelor care alcătuiesc sindromul afaziei senzoriale

temporale are la bază destrămarea schemelor funcţionale ale auzului fonematic.

Afazia senzorială

În cadrul afaziei senzoriale putem delimita două grupe de tulburări: tulburări care

ţin de latura sonoră sau fonetică a limbajului şi tulburări care afectează latura semantică a

limbajului.

Tulburările din prima grupă constau din: incapacitatea de a discrimina sunetele

verbale şi de a le releva şi identifica fonemele în cadrul cuvintelor, dificultatea de a

pronunţa corect sunetele verbale (parafazia), dificultatea sau imposibilitatea de a efectua

corect analiza componentei acustice a cuvintelor prezentate oral sau scris. În asemenea

situaţii, bolnavii fie că scriu cu multe greşeli, substituind, omiţând sau dublând literele,

fie că înşiră grupuri de litere şi cuvinte la întâmplare din care nu se poate desprinde un

înţeles logic unitar.

Apropiate sunt şi tulburările din planul citirii textelor mai grele, cu cuvinte mai

puţin uzuale sau în depistarea şi identificarea în cadrul textului dat a unor cuvinte

individuale, iar în cadrul cuvintelor a unor silabe sau sunete. Prin urmare, citirea capătă

un caracter lacunar, unele cuvinte sau secvenţe ale textului nefiind recunoscute fonetic,

bolnavul surprinzând doar în mare, global sensul celor citite.

Tulburările care vizează latura semantică a limbajului se concretizează în

reducerea sau pierderea capacităţii de înţelegere a conţinutului informaţional al cuvintelor

121

şi propoziţiilor. Destrămarea conturului duce şi la abolirea adresabilităţii sale obiectuale.

În cel mai bun caz, semnificaţia nu se pierde complet, dar devine foarte vagă, slab

definită, extinzându-se asupra unui întreg domeniu.

Legată de tulburarea laturii semantice a limbajului, în afazia senzorială este

alterată şi memoria verbală. Memoria verbală nu poate fi privită ca o simplă colecţie de

cuvinte izolate, constituită după principiul grămezii, ci ca o organizare sistemică, în

interiorul căreia cuvintele formează combinaţii cu determinaţii semantice specifice de tip

emergent. Fără asemenea conexiuni ar fi imposibil să operăm cu semnificaţia cuvintelor

detaşate de obiectele pe care le desemnează, iar funcţia de abstractizare-generalizare a

limbajului ar fi aproape nulă.

Aşadar, întelegerea adecvată a vorbirii celor din jur ca şi a propriei vorbiri

presupune o bună funcţionare a memoriei verbale sistemice, integrată ca ansamblu de

conexiuni logico-gramaticale.

Leziunile lobului temporal provoacă şi dezorganizări în sistemul structurilor

verbale. Astfel că, în sindromul afaziei senzoriale se corelează şi se condiţionează

reciproc, tulburările structurii interne a cuvintelor şi cele ale memoriei verbale atât sub

aspectul fixării cât şi al reactualizării. Bolnavul are dificultăţi în memorarea şi

reproducerea chiar a unui numar mic de cuvinte (3-5).

Amuzia În principiu, logica tulburărilor structurilor verbale determinate de dezorganizarea

auzului fonematic este transferabilă şi la analiza tulburărilor structurilor muzicale

determinate de dezorganizarea auzului muzical.

Tulburarea acestei funcţii este mai pregnantă în cazul în care leziunea se

localizează la nivelul ariei 22 din emisfera subdominantă. Aceasta face ca afazia

senzorială să nu fie însoţită de amuzie şi invers.

În cazul amuziei, alterarea codului indicilor de discriminare-identificare a

înalţimii sunetelor, a raportului de înalţime dintre ele şi a liniei melodice a seriilor

sunetelor muzicale, bolnavul nu este în stare nici să sorteze sunetele după înalţime, nici să

recunoască identitatea melodică a unor secvenţe sonore şi nici să le reproducă. Totul se

122

transformă într-o sonoritate vag-difuză, lipsită de contur, din care bolnavul nu poate să

extragă nici încarcătura ideaţională, nici pe cea emoţională.

Afazia amnestică Afectarea segmentelor inferioare şi mediale ale regiunii temporale (aria 21 si 37)

provoacă afazia amnestică, afazia transcorticală senzorială, afazia nespecifică.

Principala caracteristică a acestei forme de afazie senzorială rezidă în aceea că în

cadrul ei auzul fonematic rămâne mai mult sau mai puţin conservat.

Aceşti bolnavi se descurcă bine în sarcinile de discriminare şi identificare a

sunetelor verbale, a fonemelor şi silabelor opuse, de reproducere a silabelor izolate şi de

scriere după dictare. Dificultăţile încep să apară în sarcinile de memorare a seriilor

verbale şi de reproducere a lor. Repetările nu ajută.

Se încearcă o compensare prin perseveraţii (reproducerea de mai multe ori a

aceluiaşi cuvant) şi confabulaţii (reproducerea unor cuvinte care nu au figurat în seriile

stimul). Mai slabe sunt performanţele în memorarea şi reproducerea şirului de propoziţii

simple.

O tulburare caracteristică este şi modificarea ordinii de reproducere a cuvintelor

date spre memorare. Bolnavii cu afazie amnestică înţeleg relativ bine semnificaţia

cuvintelor. Totuşi, în seriile verbale lungi încep să apară tulburări atât în realizarea

sensului de ansamblu al comunicării (discursului), cât şi în raportarea obiectuală a unor

cuvinte. Se produce aşa numita fragmentare semantică a fluxului verbal. Cuvintele

prezentate la intervale scurte unul de altul îşi anulează reciproc adresabilitatea sau

raportarea semantică.

Tulburări în recunoaşterea vizuală

Leziunile temporale inferioare provoacă tulburări în procesul integrării percepţiei

vizuale complexe şi în recunoaşterea vizuală a obiectelor.

Kluver si Bucy (1938) au arătat că ablaţia lobului temporal determină un sindrom

caracterizat prin tulburări în învăţarea şi memorarea sarcinilor vizuale, prin exagerarea

123

tendinţei orale (duce totul la gură), prin indiferenţă (placiditate) şi hipersexualitate.

Rezultă că lobul temporal participă prin regiunile sale medio-inferioare la folosirea şi

integrarea informaţiei vizuale şi comportamental-instrumentale, în învăţarea unor

patternuri noi în raport cu noi soluţii. Emisfera stangă joacă rolul principal în

recunoaşterea şi reglarea comportamentului în raport cu stimulii vizuali obişnuiţi,

cotidieni; iar emisfera dreaptă se dovedeşte mai direct implicată în discriminarea şi

recunoaşterea stimulilor vizuali mai puţin uzuali.

Tulburări ale sferei afective şi motivaţionale

În leziunile temporale inferioare apar tulburări ale afectivităţii şi motivaţiei.

Dintre tulburările afective, mai pregnante sunt: scăderea tonusului emoţional general,

reducerea agresivităţii, intensificarea emoţiei de frică şi spaimă.

Stimularea la om a convexităţii lobului temporal provoacă tristeţe, teamă de

moarte iminentă, simtamantul singurătăţii.

Stimularea complexului amigdalian provoacă anxietate şi teamă însoţite de dureri

epigastrice.

Tulburarea altor funcţii psihice

Prin poziţia sa de nod- releu în ansamblul organizării cerebrale, lobul temporal

este implicat direct sau indirect în realizarea unei game întinse de funcţii şi procese

psihice. În afara tulburărilor descrise vom lua în consideraţie şi tulburarea funcţiei

mnezice, tulburarea atenţiei, tulburarea gândirii.

Leziunile temporale stângi dau tulburări semnificative ale memoriei şi

reproducerii materialului verbal simbolic.

Leziunile temporale drepte provoacă tulburări severe ale procesului de

recunoaştere.

124

Lobectoniile temporale bilaterale cu implicarea hipocampului produc tulburări de

memorie persistente şi de durată.

Leziunile hipocampice bilaterale determină deficitul cel mai mare de memorie.

Lobectoniile temporale drepte provoacă un deficit mai puţin sever decat cele

stângi.

Bolnavii cu leziuni temporale în hemisfera dominantă stângă şi cu afazie

senzorială, deşi în mare îşi păstrează capacitatea de abstractizare-generalizare, nu reuşesc

să efectueze în minte serii succesive de operatii care presupun o permanentă susţinere şi

mediere verbală. Dificultăţi apar şi în rezolvarea sarcinilor nonverbale, în ordonarea

logică a unor imagini, în texte nonverbale de inteligenţă şi în sarcinile de calcul mintal.

În cazul leziunilor temporale drepte înregistrăm tulburări semnificative în

rezolvarea acelor tipuri de situaţii problematice care reclamă operarea cu concepte

figurale, cu scheme şi relaţii spaţiale. Tulburările respective se accentuează când leziunile

temporale se conjugă cu cele parietale şi occipitale.

Tulburări vestibulare

Aceste tulburări se datorează proiecţiei fibrelor vestibulare în lobul temporal. Ele

se manifestă prin vertije permanente sau proxistice, cu senzaţie de rotire sau deplasare în

plan vertical. Stimularea circumvoluţiei temporale superioare poate produce ameţeli.

În cazul leziunilor temporale apar şi tulburări de echilibru, tranzitorii sau

permanente cu diminuări bruşte şi de scurtă durată a tonusului muscular sau crize de

hipertonie unilaterală.

Tulburări olfactive

Astfel de tulburări manifestate sub formă de hiposmii, parosmii şi halucinaţii

olfactive pot fi întâlnite în cadrul epilepsiei temporale. Penfield şi Perot (1963) au descris

răspunsuri olfactive la om prin stimularea uncusului hipocampic şi a porţiunii inferioare a

circumvoluţiei parietale ascendente.

125

Tulburări gustative

Tulburările gustative apar foarte rar, sub formă de halucinaţii însoţite uneori de

mişcări oro-masticatorii inconştiente, în cadrul epilepsiei temporale.

Tulburarea ritmului somn-veghe

Această tulburare însoţită de hipersomnii, uneori de tip narcoleptic, alteori cu

aspect de mutism akinetic este rar întâlnită.

Epilepsia temporală

Simptomele paroxistice din cadrul epilepsiei temporale sunt extrem de polimorfe

datorită particularităţilor morfofuncţionale ale lobului temporal. Ele se manifestă prin

halucinaţii auditive simple şi complexe, halucinaţii olfactive, halucinaţii vizuale

complexe, stări de vis cu alterarea conştiinţei cu privire la lumea exterioară, tulburări

paroxistice de vorbire.

În acest timp, bolnavul retrăieşte ca în vis, câteva minute, scene din viaţa sa

anterioară, sau crede că este în altă localitate, are halucinaţii vizuale şi uneori olfactive.

Alteori, criza epileptică se manifestă prin halucinaţii vestibulare, stări depresive,

anxietate, euforie, automatisme simple (mişcări de sugere, masticaţie, frecarea mâinilor)

sau complexe (automatisme ambulatorii, deplasarea pe distanţe diferite cu starea de

conştiinţă aparent normală dar cu amnezia retrogradă a faptelor, tulburări paroxistice

vegetative, manifestări critice erotice etc.

126

PSIHOFIZIOLOGIA LOBULUI OCCIPITAL

Lobul occipital care reprezintă 1/10 din volumul total al creierului are câmpuri

arhitectonice care se dispun concentric în jurul scizurii calcarine. În imediata sa apropiere

se găseşte aria 17 Brodmann la care sosesc aferenţe de la corpul geniculat extern

homolateral, prin intermediul radiaţiilor optice.

Astfel aria 17 sau aria striată reprezintă nucleul analizatorului care realizează

integrarea primară a capacităţii de a avea senzaţii vizuale.

Ariile 18 (peristriate) şi 19 (prestriata) care se găsesc în jurul ariei 17 sunt prin

excelenţă asociative. Câmpul 19 are conexiuni cu câmpurile 17 si 18 homo şi

controlaterale, precum şi cu ariile prefrontale, motorii 6 şi 8, cu ariile senzitive 3, 1, 2, 5

şi 7 şi cu ariile auditive 22, 21 şi 39.

Prin integrarea secundară, obiectuală şi sintactică, ariile asociative 18 şi 19 au un

rol de prim ordin în organizarea imaginii optice, în sintetizarea percepţiilor şi în

recunoaşterea vizuală a lumii exterioare.

Tot la nivelul zonelor asociative se realizează şi integrarea de tip propoziţional,

discursiv, constând în perceperea relaţiilor dintre obiectele prezentate simultan sau

succesiv şi în sistematizarea generalizată, prin intermediul cuvântului şi al informaţiei

obiectuale particulare.

Împreună cu ceilalţi lobi (frontal, parietal şi temporal), lobul occipital participă la

integrarea şi realizarea modalităţilor superioare de codificare a informaţiei, cum este de

pildă codificarea prin intermediul sistemului semnelor grafice din cadrul limbajului scris.

Leziunile localizate la nivelul acestui lob pot determina fie tulburări de câmp vizual

(afectarea ariei 17), fie un sindrom psihovizual (afectarea ariilor asociative 18 şi 19)

format dintr-o gamă variată de tulburări gnozice vizuale, iluzii vizuale (imagini

127

perceptive deformate) şi halucinaţii vizuale (apariţia unor imagini de tip perceptiv în

absenţa unor obiecte sau fenomene reale).

Tulburări ale senzorialităţii vizuale şi ale integrării primare

În lumina psihoneurologiei contemporane sensibilitatea modală înalt diferenţiată

şi specializată, cum este cea vizuală este o funcţie integrată multinivelar la nivel periferic,

la nivel subcortical şi la nivel cortical, trebuind interpretată ca expresie a activităţii

unitare a întregului analizator. Lezarea oricăreia dintre verigile analizatorului vizual va

afecta parţial sau total sensibilitatea specifică.

În ceea ce priveşte veriga corticală, tulburările propriu-zise de sensibilitate se

înregistrează atunci când leziunea se localizează în zona care formează nucleul

analizatorului.

În cazul analizatorului vizual, această zonă nucleul este reprezentată de aria 17

Brodmann. În funcţie de întinderea leziunii, de localizarea ei şi de situarea unilaterală sau

bilaterală, se produc forme şi grade diferite de tulburare a câmpului vizual.

Tulbnurări de câmp vizual.

Leziunile parţiale uni sau bilaterale ale lobului occipital duc la îngustarea sau

fragmentarea câmpului vizual. În percepţie, tulburările de câmp vizual se manifestă prin

reducerea volumului, adică a numărului de obiecte sesizabile şi conştientizabile, fiind

omise cele dintr-o jumătate sau alta a câmpului vizual. Aferenţele cele mai importante ale

câmpului 17 vin de la corpul geniculat lateral homolateral prin intermediul radiaţiilor

optice. Pe buza superioară a scizurii calcarine se proiectează fibrele nervoase din partea

superioară a retinei deci câmpul vizual inferior.

La nivelul buzei inferioare a scizurii calcarine sosesc proiecţiile din partea

inferioară a retinei deci câmpul vizual superior. În partea posterioară a câmpului 17 se

128

proiectează majoritatea fibrelor musculare. Tulburarea câmpului vizual reprezintă

simptomul major al leziunilor occipitale.

Ea se datorează lezării radiaţiilor optice şi a ariilor de proiecţie. În leziunile

occipitale tulburările de câmp vizual pot fi rar paroxistice. Unul din simptomele cele mai

frecvente de afectare a câmpului vizual în cazul leziunilor occipitale unilaterale este

hemianopsia homonimă laterală.

În cazul legării buzei superioare sau inferioare a scizurii calcarine apare o

hemianopsie unilaterală caracterizată prin afectarea jumătăţii inferioare sau superioare a

câmpului vizual, limita orizontală fiind de regulă nulă în timp ce limita verticală este de

obicei variabilă. Lezarea unei singure buze a scizurii calcarine dă o tulburare de câmp

vizual în cvadrant.

Lezarea occipitală bilaterală provoacă o hemianoprexie laterală homonimă

bilaterală cu conservarea vederii centrale.

Cecitatea corticală

Cecitatea corticală, rar întâlnită se datorează atingerii bilaterale a câmpului 17.

Extinderea leziunii la verigile anterioare duce la apariţia şi a unui agnozii asociate. Ea se

manifestă prin pierderea totală a vederii, prin nedistingerea formei şi culorilor pe care

bolnavul le ignoră uneori. Reflexele de clipire la ameninţare şi iluminare sunt abolite.

Papila nervului optic şi reflexele pupilare sunt normale.

Halucinaţiile vizuale elementare şi complexe sunt frecvente.

Reducerea acuităţii vizuale

La bolnavii cu leziuni ale anumitor zone din aria proiecţiei primare se poate

produce şi o diminuare a contrastului dintre figură şi fond şi de aici o estompare a

contururilor obiectelor. Aceasta face dificilă identificarea lor şi orientarea în spaţiu.

129

Tulburarea sensibilităţii cromatice.

Lezarea anumitor porţiuni din aria 17 Brodmann provoacă tulburări majore în

discriminarea şi recunoaşterea culorilor.

Treptele se situează între nesesizarea tonurilor cromatice şi cecitatea cromatică

centrală (pierderea completă a sensibilităţii cromatice).

Tulburarea sensibilităţii luminoase

Recepţia şi discriminarea luminii, relevarea deosebirilor de intensitate dintre

stimulii luminoşi, diferenţierea luminii de întuneric, constituie funcţia de bază, filogenetic

cea mai veche a analizatorului vizual. Ea reprezintă însăşi capacitatea de a vedea. De

aceea, afectarea ei apare în leziunile ariei 17 Brodmann, ca un deficit major, care atrage

dupa sine tulburări grave şi la nivelul structurilor superioare ale percepţiei vizuale.

Afectarea sensibilităţii luminoase ca şi a celei cromatice înregistrează grade diferite de

profunzime:creşterea pragului senzorial inferior, în care caz, pentru provocarea unei

senzaţii de lumină este necesară o intensitate semnificativ mai mare a stimulului decat în

mod normal;creşterea pragurilor diferenţiale, astfel ca pentru a putea fi deosebiţi şi

individualizaţi doi stimuli luminoşi, diferenţa de intensitate dintre ei trebuie să fie de

câteva ori mai mare decat normal (Gregory 1973) ; scăderea generală a nivelului

sensibilităţii până la apariţia fenomenului de amblopie; cecitatea corticală totală, cu

pieredere propriu-zisă a capacităţii de a vedea, fenomen care apare în cazul lezării

bilaterale a ariei 17 Brodmann. Unii din aceşti bolnavi nu recunosc că nu văd, iar la

întrebările care li se adresează evită să se angajeze în discuţie, încercând să se comporte

ca şi cum ar vedea.

Tulburări ale percepţiei obiectuale

Percepţia vizuală este una dintre formele cele mai complexe ale gnoziei senzoriale

fiind totodată şi cea mai bogată din punct de vedere informaţional. Leziunile lobilor

occipitali prezintă o mare importanţă pentru psihologie prin faptul că oferă date esenţiale

pentru elaborarea unei teorii generalizate a percepţiei.

130

Tulburarea integralităţii şi structuralităţii

Cercetătorii şcolii gestaltiste au stabilit că principala caracteristică a percepţiei în

genere şi a celei vizuale îndeosebi o constituie structurabilitatea sau integralitatea.

Aceasta rezidă în reflectarea şi conştientizarea obiectelor ca entităţi unitare, integrale,

ireductibile la elementele sau părţile care le copmun. Leziunile lobului occipital localizate

la nivelul ariilor asociativ-integrative 18 şi 19 Brodmann duc în primul rând la afectarea

structuralităţii imaginii perceptive. Lezarea unilaterală a unei zone întinse a lobului

occipital provoacă o dezintegrare primară unilaterală a percepţiei.

Extinderea leziunii asupra zonei simetrice contralaterale, duce la destrămarea

globului a structuralităţii percepţiei, fenomen denumit agnozie optică.

În formele mai grave, bolnavul nu poate recunoaşte nici obiectele cele mai simple

deşi le recunoaşte la pipăit sau prin auz. Aceasta nu se datorează defectelor de memorie ci

destrămării structuralităţii percepţiei.

În cazul lezării cortexului vizual stâng şi a substanţei albe subiacente, agnozia se

extinde şi asupra cititului. Pacientul cu alexie agnozică sau alexie fără agrafie (agnozie

vizual-verbală) este incapabil de a citi litere, cuvinte sau fraze deşi păstrează capacitatea

de a le copia. Din cauza hemianopriei pacientul este orb pentru câmpul său vizual drept,

informaţiile vizuale pătrunzând numai în emisferul drept prin câmpul vizual stâng.

Agnozia pentru culori este definită ca o tulburare de identificare a culorilor în

lipsa vreunei discromatopsii, afazii sau degradări intelectuale. La bolnavii cu leziuni

occipitale stângi când pacientul se află în imposibilitatea de a denumi culorile obiectelor

perfect recunoscute şi identificate, avem de-a face cu o anomie şi nu cu o agnozie.

Agnozia spaţială se manifestă prin tulburări de percepţie, reprezentare şi

înţelegere a spaţiului prin tulburări de manipulare a datelor spaţiale, prin pierderea

memoriei topografice, prin pierderea posibilităţii de localizare a obiectelor, prin

imposibilitatea de a compara mărimi măsurate şi prin pierderea vederii stereocopice.

Tulburarea manipulării spaţiale constă în neglijarea unui hemispaţiu în

imposibilitatea de a se orienta pe o hartă, prin neputinţa de a reprezenta un plan bine

131

conturat şi prin incapacitatea subiectului de a recunoaşte locurile familiare deşi le poate

descrie.

Prin urmare în condiţiile păstrării acuităţii vizuale agnoziile vizuale se manifestă

printr-o tulburare de recunoaştere şi identificare vizuală a obiectelor, imaginilor,

scrisului, fizionomiilor (prosopagnozie),aspectelor mimice , a culorilor şi a spaţiului.

Tulburarea percepţiei formei, dimensiunilor şi mişcărilor obiectelor

Structuralitatea reprezintă o determinare intrinsecă a obiectelor care face ca ele să

fie ceea ce sunt şi care stă la baza identificării lor perceptive.

Forma, mărimea şi mişcarea sunt însuşiri particulare, care în percepţie se relevă ca

atare şi care chiar în condiţii normale pot suferi anumite modificări, denaturări (în iluzii)

Leziunile lobilor occipitali provoacă alterări serioase ale acestor însuşiri care face dificilă

sau imposibilă recunoaşterea obiectelor.

Iluziile şi halucinaţiile vizuale sunt întâlnite frecvent în sindroamele psihovizuale.

Fenomenologic, iluziile vizuale au fost reunite sub denumirea de metamorfopsie. În

cadrul acestora, tulburarea percepţiei vizuale se referă la forma, mărimea şi mişcarea

obiectelor. După Critchley (1949) metamorfopsiile pot fi divizate în 7 clase:

1)Denaturări ale mărimii şi dimensiunii obiectelor: macropsie, micropsie,

deformarea după o singură dimensiune (alungire, turtire, îndoire etc).

2)Oblicizarea liniilor sau dimensiunilor verticale sau orizontale.

3)Inversiunile (perceperea ca în oglindă).

4)Alterarea conţururilor obiectelor

5)Denaturarea culorilor obiectelor (acromatopsie)

6)Fragmentarea conţururilor obiectelor.

7)Tulburarea percepţiei mişcărilor. La acestea Critchley a mai adaugat teleopsia

(obiectele sunt percepute îndepărtate şi mici); pelopsia (fenomen opus teleopsiei obiectele

sunt percepute mai mari şi mai aproape de subiect); pierderea dimensiunii stereoscopice

(obiecte sunt percepute plat); perseveraţiile (prelungirea exagerată a imaginilor

132

consecutive);. aloestezia optică (obiectul este perceput în câmpul vizual opus celui în care

este prezentat); poliopsia (multiplicarea obiectului, bolnavul percepând obiectul în mai

multe ipostaze sau situaţii).

Tulburătile combinate optico-motorii în care încadrăm sindromul Balint. Acest

sindrom apare în leziunile occipitale şi cuprinde trei simptome principale : paralizia

psihică a privirii, ataxia optică, inatenţia vizuală.

Paralizia psihică a privirii se caracterizează prin dezorganizarea programelor

executive ale mişcărilor oculare voluntare, de inspecţie şi explorare a câmpului perceptiv

extern, cu conservarea mobilităţii oculare reflexe.Aceasta determină serioase tulburări ale

percepţiei şi aprecierii distanţelor şi reducerea câmpului vizual până la a cuprinde un

singur obiect. Privirea bolnavului vagabondează la întâmplare pe obiectele din jur,iar

când se fixează asupra unuia celelalte dispar complet din sfera percepţiei.

Ataxia optică constă în perturbarea coordonării optico-manuale în dificultatea

bolnavului de a apuca obiectul pe care îl fixează cu privirea.

Inatenţia vizuală rezidă în îngustarea considerabilă a sferei de cuprindere a

atenţiei. Bolnavul este atent doar pe axa de fixare a privirii. Simptomele care alcătuesc

sindromul Balint pun şi mai pregnant în evidenţă rolul componentelor oculo-motorii în

percepţia obiectuală complexă. Acestea îndeplinesc două funcţii esenţiale: de inspecţie,

fixare şi explorare a obiectului şi de calchiere şi reproducere după principiul asemănării

izomorfice a punctelor modale care determină conturul şi forma obiectului. Alterarea

oricărei dintre aceste două funcţii atrage după sine tulburarea serioasă a percepţiei vizuale

obiectuale.

Cecitatea psihică

Cecitatea psihică rezidă în imposibilitatea recunoaşterii obiectelor şi a

întrebuinţării lor care altminteri bolnavul le percepe clar şi le poate descrie sau desemna.

Asemenea tulburări apar cel mai fregvent în cazul emisferei nedominante şi se manifestă

îndeosebi în perceperea fizionomiilor. Persoanele familiare, cunoscute devin pentru

bolnav străine. Bolnavul poate reproduce după model un obiect, dar nu reuşeşte să facă

133

acest lucru din memorie. Aici ar fi afectat mecanismul de proiectare sau aplicare a

mulţimii informaţionale actuale pe repertoriul patternurilor integrative din tezaurul

memorativ.

ASPECTE DE PRINCIPIU ÎN APARIŢIA TULBURĂRILOR DE TIP CORTICAL

Dezvoltarea funcţiilor psihice superioare este legată de dezvoltarea scoarţei

cerebrale. La om, localizarea este aproape absolută neexistând practic nici o funcţie

reflexă care să nu fie reprezentată şi controlată de scoarţa cerebrală.

Realizarea proceselor psihice de tip conştient nu poate fi concepută în afara

scoarţei cerebrale. Ea reprezintă nivelul integrativ cel mai înalt unde se desăvârşeşte

prelucrarea semnalelor informaţionale provenite din mediul intern şi cel extern, se

elaborează produse psihice finale (percepţii, reprezentări, scheme, concepte, trăiri

emoţionale, dorinţe, aspiraţii, scopuri), se constituie analiza critică a rezultatelor obţinute

şi se stabilesc modalităţi de perfecţionare şi optimizare ulterioară a activităţii. Scoarţa

este sediul unui mecanism informaţional care asigură asimilarea de către individ, în

cursul evoluţiei sale ontogenetice, a experienţei socioculturale elaborate istoriceşte.

Ea devine organul care face posibilă socializarea şi umanizarea în plan

psihocomportamental a individulul.

Este logic în acest caz, că afecţiuni difuze sau în focar ale scoarţei cerebrale să

provoace tulburări severe ale proceselor psihice superioare şi ale calităţilor

comportamentului specific uman. În analiza tulburărilor de tip cortical se impune să

ţinem seama de următoarele aspecte de principiu:

a)Esenţială în producerea unei tulburări psihocomportamentale este nu numai

localizarea leziunii ci şi întinderea ei. Localizarea poate determina modalitatea tulburării

(senzorială, motorie, de limbaj sau gândire) iar întinderea acesteia – gravitatea tulburării.

b)Orice leziune, oricât ar fi de localizată sau circumscrisă provoacă două genuri

de tulburări: primare, legate de afectarea zonei propriu-zise care participă direct la

134

integrarea funcţiei psihice respective şi secundare, produse de întreruperea unor circuite,

de comprimare a zonelor vecine sau mai îndepărtate

c)Tulburările au un caracter dimanic după cauza care le produce. Ele pot debuta

brusc (hemoragie cerebrală) sau lent (evoluţia unei tumori). Funcţiile simple se pot

restabili spontan, iar funcţiile complexe se restabilesc mai greu.

d)Leziunile la nivel cortical pot provoca tulburări psihocomportamentale specifice

şi nespecifice. Tulburările specifice se circumscriu unei anumite funcţii: (senzorială,

motorie, limbaj, etc). În clinică ele sunt grupate în câteva sindroame principale: agnazii,

apraxii, afazii (pure şi complexe), asimbolii şi amuzii.

Agnoziile

Agnoziile sunt produse de afecţiuni sau leziuni ale sistemelor sintezei aferente şi

mecanismelor memoriei obiectuale. Ele se caracterizează prin dificultatea sau

imposibilitatea bolnavului de a recunoaşte obiectele externe sau părţi ale propriului corp

în ciuda faptului că funcţia sensibilităţii modale specifice şi structura de ansamblu a

intelectului sunt bine conservate.

În agnozie este compromisă activitatea integrativă nu a zonelor de proiecţie

primară ci a celor asociative secundare. Nerealizarea recunoaşterii poate avea la bază o

destrămare sau o blocare a modelelor informaţionale individuale sau generalizate ale

obiectelor la nivelul memoriei de lungă durată, precum şi disfuncţii ale blocurilor

interpretative. Prin urmare, agnoziile nu sunt generate în exclusivitate de afecţiuni ale

zonelor cortexului cerebral. Dacă imaginea psihică a obiectului perceput este rezultatul

activităţii unitare a întregului sistem aferent – eferent (analizator) atunci lezarea oricărei

verigi componente a acestora poate avea ca efect final pierderea capacităţii de

recunoaştere a obiectelor percepute.

Apraxiile

Apraziile reunesc tulburările capacităţii de a performa în mod adecvat activităţile

motorii complexe subordonate unei intenţii sau unui scop. Pentru îndeplinirea unor

135

sarcini, pentru atingerea unor obiective este necesară elaborarea unor programe acţional

motorii adecvate şi derularea lor în comformitate cu o anumită logică. Aceste programe

includ mişcări particulare a diferitelor grupe de muşchi. Fiecare mişcare devine o

secvenţă operaţională subordonată schemei de ansamblu a acţiunii ce trebuie performată.

Când se dă comanda de execuţie trebuie activat programul în ansamblul său iar nu doar

secvenţele izolate ale lui. Apraxia apare ca o consecinţă a dezorganizării acestei scheme

logice de execuţie, fără a manifesta vreun deficit motor şi fără a fi destrămat modelul

mintal al actului motor. Bolnavul nu este în stare să realizeze acţiunile cerute în vederea

atingerii unui obiectiv sau scop. Dificultatea majoră nu constă în efectuarea mişcărilor în

general ci în selectarea şi legarea logică a acestora în timpul execuţiei, potrivit cerinţelor

sarcinii ce trebuie rezolvată.

Pentru a se produce o apraxie este uneori necesară existenţa a două sau mai multe

leziuni localizate bilateral în ambele emisfere. Adesea o singură leziune chiar dacă este

localizată în zona principală nu provoacă asemenea sindroame. Evident, apraxia se referă

numai la tulburarea programelor de execuţie a acţiunilor motorii învăţate şi nu la cele

reflexe, necondiţionate înnăscute. În general se disting trei feluri de apraxii: apraxia

ideatorie, apraxia ideomotorie, apraxia motorie.

Apraxia ideatorie se caracterizează prin imposibilitatea de a executa o serie de

mişcări complexe, în vederea îndeplinirii unei act. Bolnavul nu posedă formula mişcărilor

pe care trebuie să le execute pentru a îndeplini un act. Exemplu: seria complexă de

mişcări pentru aprinderea unei lumânări cer chibritul Fiecare mişcare în parte este

posibilă, dar seria complexă de mişcări în vederea executării acestui act este imposibilă.

Apraxia ideomotorie de obicei unilaterală constă în faptul că bolnavul, deşi

posedă formula mişcărilor şi că fiecare mişcare în parte poate fi executată, bolnavul nu

poate îndeplini actul ordonat. Un bolnav se putea alimenta numai cu mâna stângă, deci

posedă formula mişcărilor.

Apraxia motorie se caracterizează printr-o inhibiţie a iniţiativei motorii fără ca

muşchii respectivi să fie paralizaţi. Mişcările fixate prin obişnuinţă: a bea, a stinge o

lumânare nu sunt posibile. Aici intră şi lipsa coordonării muşchilor buzei, limbii,

laringelui, în vederea obţinerii limbajului articulat.

136

În funcţa proxică intervine activitatea mai multor zone din emisfera dominantă. Se

poate vorbi mai bine de predominarea unei apraxii asupra celeilalte.

Regiunea care produce apraxie se întinde din regiunea parietală până în regiunea

frontală. Apraxiile ideatorie şi ideomotorie sunt produse mai ales de leziunile parietale,

pe când cea motorie apare în cazul lezării regiunii frontale (piciorul F3, F2).

Apraxia constructivă se produce prin lezarea lobilor parietali şi a circumvoluţiilor

învecinate din lobul occipital. Bolnavul nu poate construi din beţe de chibrit un pătrat, un

romb, etc.

Apraxia de îmbrăcare constă în imposibilitatea de a aplica la corpul propriu

formula spaţială de a se îmbrăca. Ea este produsă de lezarea lobului parietooccipital al

hemisferei minore.

Agrafia ar fi tot o formă de apraxie constructivă. Ea este produsă de lezarea

piciorului F2.

Afazia subsumează ansamblul tulburărilor sistemului general al limbajului, a

posibilităţii de a exprima gândirea în cuvinte sau propoziţii sau de a înţelege, de a recepta

ideile altora exprimate în cuvinte sau propoziţii, produse de leziuni localizate la nivelul

scoarţei cerebrale, cu conservarea intactă a aparatelor periferice sau de execuţie. Vom

face deci distincţie între afazii şi alte tulburări de limbaj de origine periferică. Limbajul este o funcţie complexă cu organizare sistemică, presupunând interacţiunea coordonată a mai

multor verigi: de recepţie, de decodificare, de engramare, de exprimare, de combinare.

În cazul leziunilor cerebrale pot fi afectate parţial sau total una sau câteva

asemenea verigi. În virtutea caracterului său sistemic, afectarea chiar şi a unei singure

verigi se repercutează negativ asupra sistemului limbajului în ansamblu. Una din cele mai

acceptate clasificări este următoarea: afazia Broca (motorie, expresivă), afazia Wernicke

(senzorială, receptivă), afazia globală, anomia, afazia de conducere, afazia transcorticală

motorie, afazia transcorticală senzitivă, sindromul de izolare a ariei vorbirii.

Afazia expresivă Broca (motorie) are ca tulburare dominantă dezorganizarea

funcţiei articulatorii. În cazuri grave, bolnavul nu poate emite sau scrie nici un cuvânt. În

afazia motorie cronică, pacienţii au leziuni care se extind şi dincolo de aria Broca. Ariile

implicate în afazia Broca persistentă sunt: porţiunea posterioară a F3 şi porţiunea

inferioară a circumvoluţiei centrale.

137

Afazia Wernicke, senzorială sau receptivă, cu deficit cognitiv constă în tulburarea

severă a capacităţii de decodare semantică a cuvintelor auzite, deci de înţelegere a

limbajului vorbit, scris şi citit. Pacienţii cu o asemenea afazie substituie sunetele, le

inversează, cuvintele apărând fonetic denaturate (parafazie adică înlocuirea unui cuvânt

prin altul apropiat ca pronunţare dar cu sens diferit)-ex: sare în loc de mare sau tos în loc

de cos. Jargonafazie constă în utilizarea de către bolnav a unor cuvinte noi inexistente, formate de ei, fără

semnificaţie. Exemplu: nu mă tasă în loc de nu mă lasă. Ea apare în cazul lezării părţii posterioare a

primelor două circumvoluţii, temporale a girusului angular şi supramarginal şi a ariei 37. Jargonafazia

persistentă şi parafazia se datorează lezării girusului supramarginal.

Afazia anomică

Caracteristica primară a afaziei anomice, constă în dificultatea generală de a denumi obiecte în

prezenţa înţelegerii auditive intacte, a exprimării gramaticale corecte, a articulării bune şi a fluenţei.

Afazia anomică este adesea cea mai uşoară formă de afazie, reprezentând uneori punctul terminal al

recuperării altor forme de afazie. Ea poate caracteriza şi stadiul de început al afaziei progresive primare.

Bolnavul cu anomie, spre deosebire de cel cu afazie anomică nu recurge la perifraze şi evită să se

angajeze în comunicare.

Afazia globală apare în cazul leziunilor extinse care implică aria Broca şi

Wernicke. Ea are efecte dăunătoare asupra prognosticului, similar unei hemisferectomii

(tehnică folosită în trecut la pacienţii cu epilepsie intratabilă, care a fost abandonată în

ultimii ani). Individul care manifestă afazie globală poate reproduce o vorbire serială sau

automată (ex. poate să numere, să reproducă zilele saptămânii, să spună o rugăciune,

etc.).În general, afazia globală apare în cazul leziunilor cerebrale extinse, adică din

ambele hemisfere.

La copii deficitul poate fi recuperat în oarecare măsură. Infarctele cerebrale de la

nivelul substanţei albe periventriculare duc la o afazie globală ireductibilă.

Afazia de conducere apare în situaţiile în care există o întrerupere a căilor de

comunicare dintre ariile Broca şi Wernicke apare deconexiunea celor două arii ducând la

138

un sindrom caracterizat prin limbaj spontan aproape normal, cu rare greşeli parafazice şi

performanţe cognitive foarte bune. Însă, în momentul în care pacientul este pus să repete

după examinator cuvintele, de exemplu “şal”, este pronunţat după mai multe încercări:

“val”, “mal”, “cal”, “pal”, uneori pacientul neajungând la forma corectă sau depăşind-o,

continuând să facă diverse combinaţii fonetice apropiate de cuvântul iniţial.

Leziunile sunt situate în operculul parietal posterior cu afectarea fasciculului

arcuat posterior, şi mai nou, prin studii RMM, s-a stabilit că apare şi după lezarea insulei.

Prognosticul acestor leziuni este favorabil, pacienţii recuperând în general foarte bine

deficitul.

Pacienţii care nu înţeleg limbajul examinatorului dar au o vorbire fluentă şi repetă

perfect cuvintele auzite, prezintă ecolalie sau afazie transcorticală senzitivă. Mulţi ani

această afecţiune a fost considerată ca nelocalizată anatomic, mai ales că a fost descrisă la

pacienţii cu boala Alzheimer. Studiile actuale au stabilit că sindromul se întâlneşte la

pacienţii cu accidente vasculare cerebrale ischemic din teritoriul ariei cerebrale

posterioare, leziunea fiind predominant la nivelul liniei de demarcaţie dintre lobul

temporal şi cel occipital, fără afectarea ariei Wernicke.

Afazia transcorticală senzitivă apare deci în cazul lezării prin ischemie sau

alte cauze ale teritoriului arterei cerebrale posterioare de la nivelul joncţiunii

temporooccipitale stângi la dreptaci, fără afectarea ariei Wernicke.

Afazia transcorticală motorie,se caracterizează prin vorbire nonfluentă, repetiţie

intactă, afectarea întelegerii auditive şi prin tendinţa de perseverare şi substituire a

sunetelor şi cuvintelor. Aceasă simptomatologie se întâlneşte la pacienţii cu leziuni

tumorale sau vasculare ischemice situate la nivelul ariei motorii suplimentare a lui

Penfield. Cel mai fregvent apar după ocluzii ale ramurilor arterei cerebrale anterioare,

mai ales când este afectată faţa internă a lobului frontal. Lezarea bilaterală a arborelui

vascular cerebral anterior duce la abulie, pacientul devenind inert, fără dorinţa de a vorbi

sau de a se mişca, putând ajunge până la mutism akinetic.

În cazul leziunilor mixte, atât frontale cât şi posterioare, când se asociază afazia

transcorticală motorie cu cea senzitivă, se produce un sindrom de izolare a ariei vorbirii.

Această situaţie neobişnuită se poate întâlni în intoxicaţiile cu monoxid de carbon, în care

139

leziunile cerebrale parcelare multiple bilaterale pot produce izolarea ariei vorbirii,

pacientul nefiind capabil să vorbească sau să înţeleagă limbajul, ci numai să repete unele

cuvinte sau melodii, evident fără a le înţelege sensul şi conţinutul.

Amuziile

Amuziile sunt tulburări legate de structurile obiective ale muzicii. Ele sunt de

recepţie şi de expresie. Ca şi în afazia senzorială, în amuzia de recepţie, sunetele apar

lipsite de identitate şi într-un flux nestructurat. În amuzia expresivă bolnavul nu poate

reproduce melodiile cunoscute. Aceasta este cumva izomorfă afaziei expresive. Amuzia

de recepţie apare în leziuni T1 stângi iar cea expresivă în leziuni frontale şi temporale

drepte. Intonaţia şi modularea muzicală a vocii se află sub controlul emisferei drepte,

nedominante.

Asimboliile sunt definite ca alterări ale funcţiilor de simbolizare în care sunt

incluse: alterarea operaţiilor de decodificare a semnificaţiei semnelor şi alterarea

operaţiilor de combinare a semnelor în vederea obţinerii unei structuri informaţionale cu

caracter generalizat- abstract, alterarea operaţiilor de calcul, de vehiculare şi transformare

a cantităţilor, alterarea operaţiilor de categorizare şi de elaborare a constantelor mintale.

Cu alte cuvinte, asimboliile trebuie considerate ca tulburări ale structurilor

cognitive suprioare, aici fiind afectată în primul rând gândirea.

Aceste tulburări nu sunt legate de lezarea unei singure zone, ci a unor zone

diferite din lobii parietali, frontali şi temporali. Aceste tulburări nespecifice nu se

circumscriu unei funcţii psihice particulare, ci au un caracter oarecum generalizat, difuz.

Ele se exprimă într-o gamă foarte mare de simptome ca: reducerea tonului psihic (apatie),

scăderea capacităţii de concentrare şi de lucru, încetinirea ritmului şi tempoului

proceselor mintale interne şi a reacţiilor motorii externe, scăderea capacităţii de învăţare,

scăderea potenţialului intelectual general, reducerea iniţiativei, dezorganizarea

mecanismelor de autocontrol şi autoreglare a comportamentului. Toate acestea apar pe

fondul unor leziuni difuze, sau al celor cu arie întinsă de acţiune situate la nivelul zonelor

asociative anterioare şi posterioare, al nodurilor conexionale dintre lobii cerebrali. În

140

examinarea psihologică trebuie realizat un tablou cât mai veridic atât al deficitelor

parţiale specifice, cât şi a celor globale, nespecifice, cerinţă necesară pentru stabilirea

unui diagnostic diferenţial, precum şi pentru elaborarea modalităţilor adecvate de

recuperare.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE FUNCŢIILOR ŞI

PROCESELOR PSIHICE

Aici vom analiza mecanismele neuronale ale percepţiei, atenţiei, memoriei,

limbajului, gândirii, afectivităţii şi motivaţiei.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE PERCEPŢIEI

Adaptarea optimă la realitatea externă reclamă reflectarea nu doar a unor

proprietăţi şi dimensiuni izolate singulare ci şi a obiectelor şi fenomenelor în unitatea şi

multitudinea aspectelor lor.

O asemenea cerinţă o satisface în bună parte percepţia. Ea marchează saltul

calitativ pe continuumul cogniţiei, de la modelele informaţionale fragmentare,

unidimensionale, proprii senzaţiei, la modele informaţionale globale, totalizatoare,

multidimensionale, care fac posibilă conştiinţa obiectualităţii, prin raportarea specifică,

diferenţiată la fiecare din mulţimea obiectelor şi fenomenelor care stimulează organele de

simţ şi prin reglarea şi integrarea în scheme funcţionale unitare a mişcărilor de

vehiculare, în scopuri adaptative a obiectelor percepute.

Sistemele senzoriale ne permit atât nouă cât şi animalelor să recunoaştem, să

apreciem şi să determinăm unele aspecte ale lumii înconjurătoare, aspecte care sunt

necesare pentru adaptare şi pentru supravieţuire. Deşi fiecare specie are posibilităţi

distincte de a vedea lumea, procesele de bază care mediază realizarea perceptuală sunt

foarte asemănătoare.

Toate animalele, deci şi omul au părţi specializate ale corpului care sunt sensibile

la anumite forme de energie. Aceste componente corporale numite receptori acţionează

ca nişte filtre.

141

Ei (receptorii) răspund la anumiţi stimuli, excluzându-i pe ceilalţi. Mai mult, ei

convertesc energia în limbajul sistemului nervos: semnale electrice şi biochimice.

La orice animal, prelucrarea informaţiei senzoriale se efectuează cu ajutorul unor

coduri dependente de intensitatea energiei şi de activitatea celulelor nervoase. Experimentatorul ar trebui să poată decodifica aceste coduri prin analiza aspectelor impulsurilor

nervoase. Prin urmare, ar trebui să ştie ce gândeşte un individ la un moment dat. Desigur, cunoştinţe cu

privire la aceste reguli de codificare şi decodificare se capătă încet restrângându-se deocamdată la

dimensiunile relativ simple ale unui stimul.

O parte din complexitatea problemei provine din faptul că prelucrarea activităţii

neurale senzoriale implică regiuni diferite ale creierului şi fiecare din ele poate utiliza

diferite moduri de transformare a semnalelor. Mai mult, modul în care un eveniment este

reprezentat în sistemul nervos poate fi diferit în diferite regiuni ale creierului, deoarece

fiecare din ele nu reflectă pasiv barajul de intrări neurale. Mai degrabă are loc o

prelucrare activă a acestora prin fenomenul de filtrare, abstractizare şi integrare. Toate

acestea se referă la modul în care evenimentele sunt reprezentate în creier.

Această prelucrare de informaţii necesită circuite neurale extensive, iar evoluţia

receptorilor senzoriali a dus la dezvoltarea regiunilor cerebrale corespunzătoare.

Examinând dimensiunile relative, numărul şi precizia componentelor regiunilor

senzoriale ale sistemului nervos de la o specie dată, putem indica gradul în care diferitele

simţuri contribuie la adaptarea acelei specii la mediul său înconjurător.

Diferite tipuri de energie ca: sunetul, lumina, necesită receptori diferiţi pentru

conversia energiei respective în activitatea neurală.

Interpretarea modernă a percepţiei are la bază metodologia ciberneticii şi teoria

generală a sistemelor.

S-au conturat astfel un set de postulate şi principii generale, unanim acceptate,

care pe de-o parte alcătuiesc scheletul unei viitoare teorii psihologice explicative a

percepţiei, iar pe de altă parte, constituie cadrul de referinţă pentru conceperea şi

desfăşurarea cercetărilor concrete. Redăm în continuare în esenţă conţinutul acestor

principii şi postulate:

142

1)Percepţia este prin excelenţă un proces de tip comunicaţional, realizându-se în

cadrul interacţiunii individului cu realitatea externă.

2)Imaginea perceptivă este o rezultantă a corelării dinamice a

operaţiilor de analiză şi sinteză.Ea constituie un nivel calitativ superior de

integrare a informaţiei, comparativ cu senzaţia, asigurând o edificare mai

adecvată a subiectului asupra individualităţii specifice a obiectelor din jur.

Senzaţia determină numai o reacţie de orientare difuză, în timp ce percepţia

face posibilă o orientare cu adresă, un comportament cognitiv mai complex

bazat pe discriminare, identificare şi interpretare.

3)Perceptul nu este nici o copie mecanică, inertă a obiectului, nici un

proces autonom al aparatelor senzoriale şi neurale ale subiectului: el este un

model izomorf sau homomorf care traduce prin intermediul alfabetului-cod,

propriu structurilor neurofiziologice şi psihofiziologice ale subiectului,

mulţimea mesajelor despre stările şi proprietăţile obiectului. Între percept şi

obiect există nu numai o corespondenţă formală, ci şi una de conţinut.

4)Percepţia nu este o organizare performantă şi predeterminată, ci una

dobândită, evolutivă. Evoluţia ei se desfăşoară în două planuri: filogenetic şi

ontogenetic. În ambele planuri, evoluţia duce la forme iniţial difuze, slab

diferenţiate, slab specializate, insuficient adecvate, la forme pregnant

organizate, înalt diferenţiate şi specializate. Percepţia reclamă explorări

multidimensionale, înregistrarea şi evaluarea într-o imagine de ansamblu a

unui imens volum de însuşiri şi relaţii distribuite pe intervale spaţio-

temporale foarte întinse. Menţinerea controlului asupra tuturor acestor

secvenţe şi unificarea lor într-un sistem unitar presupun existenţa şi

dezvoltarea unor complicate mecanisme de conexiune inversă (feedback).

143

5)Structurile perceptive se supun legii redundanţei, ceea ce le asigură

o bună rezistenţă la influenţa factorilor perturbatori şi o înaltă capacitate

asimilativă în raport cu noile fluxuri informaţionale.

Redundanţa perepţie se exprimă în următoarele laturi:

a)unul şi acelaşi obiect este tradus şi integrat subiectiv prin

intermediul mai multor “coduri-imagini” modale: vizual, auditiv, tactil,

chinestezic, olfactiv, gustativ.

b)dublarea codurilor-imagine în cazul analizatorilor pereche (vizual,

auditiv, tactil-chinestezic); datorită acestui fapt, devine posibil ca obiectul

perceput de un singur ochi să fie recunoscut apoi fără dificultate când îl

percepem doar cu celălalt ochi.

c)includerea în imaginea perceptivă a unei cantităţi de informaţie mai

mari decât este minim necesară pentru diferenţierea şi identificarea

obiectelor. În cazul obiectelor percepute de mai multe ori, faza explorativă

se reduce, iar recunoaşterea se realizează doar pe baza câtorva însuşiri mai

semnificative, imaginea completându-se cu elemente evocate din memoria

de lungă durată.

6)Diferitele componente şi însuşiri ale obiectului stimul posedă grade

variate de relevanţă informaţională. Percepţia se desfăşoară ca proces de

detectare şi integrare, cu precădere a componentelor şi însuşirilor relevante,

cele nerelevante fiind trecute pe plan secundar.

Relevanţa este condiţionată nu numai de obiect, ci şi de dinamica

structurilor cognitive şi motivaţional-afective ale subiectului. Astfel, câmpul

perceptiv exterior trebuie considerat sub două aspecte: potenţial şi real.

Câmpul potenţial reprezintă obiectul sau situaţia stimul aşa cum există

în afara contactului cu subiectul.

144

Câmpul real, factual, este ceea ce acţionează efectiv asupra

subiectului, ceea ce este înregistrat şi conştientizat. De aici rezultă că orice

imagine perceptivă nu reproduce decât parţial obiectul, acesta neputând fi

niciodată epuizat din punct de vedere informaţional (cognitiv) printr-un

singur act de percepere. Astfel, percepţia rămâne întotdeauna susceptibilă de

completare, de îmbogăţire şi de optimizare.

7)Sub aspectul conţinutului informaţional, percepţia nu poate fi

reprezentată printr-un punct, ci printr-o serie ierarhică de trepte sau secvenţe.

Ea se întinde de la integrarea stimulilor modali singulari, ca de pildă

percepţia unui sunet, ca unitate a intensităţii, frecvenţei, timbrului şi

periodicităţii, până la integrarea unor grupuri spaţio-temporare complexe de

elemente, însuşiri şi relaţii (de exemplu percepţia structurilor muzicale,

percepţia limbajului).

8)Percepţia are o desfăşurare procesuală fazică: pe de o parte, ea se

constituie ca succesiune logică a unor secvenţe operaţionale relativ distincte

(detecţia, discriminarea şi identificarea), pe de altă parte, informaţia extrasă

din obiect este integrată în coduri – imagie de grade diferite de generalitate

şi completitudine, alcătuind o organizare ierarhică, multinivelară.

Detecţia are la bază operaţiile de explorare-investigare a spaţiului

perceptiv şi se finalizează în conştientizarea existenţei semnalului căutat sau

aşteptat. Detecţa are rolul de a delimita obiectul percepţiei de fondul

percepţiei.

Discriminarea reprezintă o fază superioară în realizarea actului

perceptiv. Ea presupune extragerea unei cantităţi de informaţie mai mari şi

mai relevante despre stimul decât detecţia.Implică sensibilitatea diferenţială

şi operaţiile de comparare globală sau secvenţială a stimulului detectat cu

ceilalţi stimuli din câmpul perceptiv şi conştientizarea pe această bază a

145

deosebirilor. Discriminarea se poate realiza la diferite grade de fineţe,

aceasta depinzând de condiţiile fizice (externe) ale percepţiei şi de nivelul

pragurilor diferenţiale.

După modul de prezentare a stimulilor, discriminarea poate fi

simultană (atunci când stimulii sunt prezentaţi în acelaşi timp) şi succesivă

(atunci când stimulii sunt prezentaţi unul după altul, la diferite intervale).

Eficienţa discriminării depinde de durata de expunere a stimulilor. Pentru

fiecare tip de sarcină perceptivă există un anumit timp optim de expunere ce

trebuie respectat pentru a menţine curba performanţelor (răspunsurilor)

subiectului la nivel ridicat.

Criza de timp determină erori de substituţie şi confuzie. Expunerea

prea îndelungată a unui stimul favorizează apariţia fenomenului de adaptare

senzorială, reducând acuitatea pentru stimulii următori. Prin exerciţiu se

obţine o creştere considerabilă a acuităţii şi a preciziei operaţiilor de

comparare-evaluare.

Identificarea reprezintă o formă superioară de realizare a percepţiei.

Ea reclamă extragerea şi integrarea unei cantităţi mai mari de informaţie

relevantă decât discriminarea, pentru a se putea circumscrie cu exactitate

stimulul (obiectul) dat în contextul celorlalţi stimuli. Ea face posibil

răspunsul la întrebarea “ce este acesta”. Un asemenea răspuns implică

neapărat o operaţie de raportare a imaginii actuale la un anumit model

etalon, reactualizat din tezaurul memoriei de lungă durată. În legătură cu

identificarea vom analiza modelele logico-formale care stau la baza

integrării şi recunoaşterii senzoriale.

Modelul integrării seriale şi paralele, postulează că identificarea se

realizează prin corelarea a două procedee de comparare a stimulilor: unul

serial cu un operator terminal care declanşează răspunsul diferit de îndată ce

146

detectează o deosebire la una din dimensiunile definitorii ale stimulului şi

unul paralel cu un reporter de identitate, relativ rapid care generează acelaşi

răspuns ori de câte ori stimulii sunt identici.

Când numărul însuşirilor relevante este mic, timpul de reacţie este

mare, atestând folosirea procedeului comparării seriale; când toate însuşirile

sunt relevante timpul de reacţie se micşorează, ceea ce atestă utilizarea

procedeului comparării în paralel.

Modelul stocării iconice postulează caracterul stadial al extragerii

informaţiei la diferite niveluri: fiziologic şi cognitiv. Extragerea de însuşiri

la nivel fiziologic este un proces automat care nu este influienţat nici de

memorie, nici de învăţare, nici de expectaţiile subiectului (performanţele

anterioare ale subiectului). Astfel obiectul este integrat la nivel fiziologic, ca

o mulţime neordonată de însuşiri primare înregistrate de unităţile receptoare.

Este necesar un timp suplimentar pentru ca subiectul să devină conştient de

însuşirile prezente în câmpul vizual, iar stocajul iconic persistă şi după

încetarea acţiunii stimulilor.

Modelul schemei sau al integrării generalizate postulează că ori de

câte ori există o ordine în desfăşurarea comportamentului, un răspuns

particular anume devine posibil numai pentru că este raportat la alte

răspunsuri similare, care au fost integrate într-o succesiune logică, iar nu la

elemente întâmplătoare.

Modelul pandemoniumului postulează necesitatea stabilirii unei

corespondenţe de 1/1 între numărul însuşirilor pe care le posedă obiectul şi

detectorii din interiorul mecanismelor neuronale ale recepţiei. Fiecare

detector extrage câte o singură însuşire , care este transmisă blocului unor

operatori integratori, denumiţi “demoni”. Se delimitează patru grupe de

147

astfel de operatori: operatori de imagine, operatori de însuşiri, operatori

cognitivi, operatori de decizie.

Primii au un rol simplu de înregistrare a imaginii iniţiale a semnalului.

Această imagine este supusă apoi analizei de către operatorii (demonii) de

însuşiri care extrag fiecare câte o caracteristică individuală: o linie, un unghi,

o curbă, o poziţie etc.

Operatorii cognitivi coordonează activitatea operatorilor de însuşiri,

realizând recunoaşterea unui model concret (o literă a alfabetului, o figură

geometrică). În final, intră în acţiune operatorul de decizie care alege

răspunsul acelui operator cognitiv care este cel mai bine întemeiat.

Demonii reprezintă modele stocate în mecanismele memoriei de lungă

durată, iar activitatea lor explică mecanismul de organizare şi selecţie a

elementelor informaţionale care sunt extrase de receptori din obiectul

existent în câmpul perceptiv.

Modelul analizei prin sinteză se bazează pe postulatul ireductibilităţii

perceptului ca ansamblu integral, la adiţiunea simplă a însuşirilor detectate

separat, una câte una. Astfel, analiza obiectului stimul se realizează prin

intermediul sintezelor perceptive elaborate în cursul experienţei anterioare.

Pe măsura îmbogăţirii experienţei anterioare se perfecţionează şi

identificarea perceptivă care se comută tot mai mult de la nivelul integrării

secvenţiale la cel al analizei prin sinteză.

Perceptul odată constituit se include în momentul următor ca

instrument al unei noi operaţii de analiză a obiectului. Se constitue astfel un

sistem de recunoaştere (identificare) care construeşte şi revizueşte în continu

expectaţiile în legătură cu ceea ce se poate produce la intrare la nivelul

receptorului.

148

Operaţia de sinteză dirijează atenţia spre componentele cele mai

semnificative ale mesajului şi spre caracteristicile cele mai relevante ale

obiectului stimul.

Modelul simbolizării-designării se întemeiază pe admiterea

caracterului universal al operaţiilor de simbolizare-designare în prelucrarea

şi integrarea informaţiei la nivelul creierului. Există însuşiri care nu pot fi

reflectate independent de celelalte. Astfel, datorită particularităţilor

structural-funcţionale a analizatorului vizual noi nu putem reflecta

independent dimensiunile metrice ale obiectelor sau mărimilor liniare ale

mişcării.

Integrarea informaţiei extrase din câmpul stimulator extern se

realizează în coduri imagine de diferite grade de complexitate. Putem astfel

delimita trei asemenea tipuri de imagini perceptuale: imagini de ordinul I

parametrice ; imagini de ordinul II configuraţionale monomodale ; imagini

de ordinul III configuraţionale plurimodale.

Imaginile parametrice se integrează în cadrul zonelor de proiecţie

topică a scoarţei cerebrale în aşa numitele nuclee ale analizatorilor. Ele

cuprind determinaţii şi însuşiri individuale ale obiectelor desprinse pe baza

operaţiilor de detecţie şi analiză discriminativă. Aceste coduri parametrice

furnizează informaţia de bază pentru fluxul transformărilor ulterioare care

duce la obţinerea imaginilor monomodale şi plurimodale.

Imaginile configuraţionale monomodale se înregistrează la nivelul

zonelor de asociaţie secundare ale scoarţei cerebrale. Aceste zone sunt dotate

cu precădere cu operatori de corelare-combinare-integrare. În urma

operaţiilor efectuate de ei apare imaginea monomodală globală a obiectului

perceput pe calea unui singur analizator. Între imaginea monomodală

integrală şi obiect se stabileşte un raport de izomorfism sau homomorfism.

149

La baza imaginii monomodale stau ansambluri neuronale organizate după

principii spaţiale şi temporare. Pentru fiecare prototip (clasă)de obiecte se

elaborează în ontogeneză un anumit model neuronal, care realizează apoi

integrarea informaţiei actuale.

Imaginile configuraţionale plurimodale rezultă din transcrierea

informaţiei din imaginile monomodale într-un nou cod constând în legături

semantice specifice între zonele de asociaţie a doi sau mai mulţi analizatori.

Aceste imagini asigură o reflectare mai completă a obiectului şi stabilirea

unor raporturi de designare-reprezentare între elementele şi însuşirile lui.

Nivelul plurimodal de integrare a informaţiei senzoriale se include ca

mecanism supraordonat în desfăşurarea oricărui act perceptiv concret. El

facilitează operaţia de cunoaştere şi identificare a obiectelor prin reducerea

timpului de explorare şi extragere a informaţiei şi prin furnizarea unor

criterii de testare a relevanţei informaţiei.

Un rol esenţial în elaborarea şi integrarea celor trei tipuri de imagini îl

joacă limbajul. Cuvântul este implicat în percepţie ca instrument de analiză a

obiectului, ca factor de organizare şi reflectare a operaţiilor de explorare-

detectare, ca semn de fixare şi reprezentare a produsului procesului de

integrare.

150

PERCEPŢIA SPAŢIULUI, TIMPULUI ŞI MIŞCĂRII

Toate obiectele materiale din jur există în spaţiu şi în timp; tuturor le

este proprie mişcarea, transformarea şi devenirea.

Desfăşurarea optimă a activităţii noastre presupune relevarea şi

evaluarea atât a caracteristicilor spaţio-temporare, cât şi a celor de mişcare.

Raportarea conştientă la realitate reclamă întotdeauna încadrarea în

spaţiu şi timp a obiectelor şi fenomenelor, indicarea traiectorii generale a

mişcării şi devenirii lor. Un rol important în realizarea acestui proces îl joacă

percepţia.

Percepţia spaţiului

Caracteristica fundamentală a spaţiului sensibil o reprezintă

întinderea, dimensionalitatea. Distingem astfel un spaţiu bidimensional care

circumscrie contururile suprafeţelor şi un spaţiu tridimensional care

circumscrie volumele.

Perceptia spatiului bidimensional

151

Percepţia spaţiului bidimensional are la bază diferenţierea şi

aprecierea raporturilor dintre verticalitate şi orizontalitate, dintre lungime şi

înălţime sau lăţime. Principalele caracteristici care alcătuiesc conţinutul

imaginii perceptive a spaţiului bidimensional sunt: forma, mărimea, poziţiile

reciproce ale obiectelor şi distanţele.

Forma se percepe ca o structură relativ stabilă, invariantă care conferă

individualitate specifică obiectelor materiale concrete sau imaginilor lor.

Când obiectele sunt percepute de la distanţă, imaginea formei rezultă

din integrarea informaţiei vizuale şi chinestezice.

Când obiectele sunt percepute prin pipăit, fără participarea văzului,

rolul predominant revine informaţiei tactile şi chinestezice; când obiectele

sunt percepute atât vizual cât şi tactil vor fi corelate informaţiile vizuale,

chinestezice şi tactile.

Observăm că mişcările şi informaţia chinestezică sunt indispensabile

în elaborarea imaginii formei. Un rol esenţial revine mişcărilor mâinii şi

globilor oculari. În percepţia pe cale tactil-chinestezică a obiectului, prima

însuşire ce se urmăreşte a se identifica este cea a formei. Prin experienţe

speciale s-a demonstrat că excluderea mişcării active de explorare-palpare

determină serioase denaturări ale imaginii tactile a formei, ducând la

recunoaşteri false. Şi atunci când forma obiectului este percepută vizual au

loc mişcări specifice ale globilor oculari care contribuie direct la constituirea

imaginii. Este evident că afecţiuni cerebrale care dereglează coordonarea

mişcărilor oculare generează serioase tulburări ale percepţiei formei

obiectului. S-a demonstrat că nu toate punctele conturului obiectului

participă în mod egal la constituirea imaginii perceptive a formei. Importanţa

cea mai mare revine punctelor care marchează vârful unghiurilor, curburilor

şi limitele laturilor. În percepţia formei este puternic exprimată proprietatea

152

constantei. Schimbând poziţia obiectului sau mărimea lui, noi continuăm să-i

recunoaştem şi să-i identificăm corect forma. Acest fapt este posibil datorită

influenţei corectoare pe care o exercită experienţa anterioară asupra

semnalelor actuale.

Identificarea formei este un proces informaţional complex. Ea reclamă

o corelare dinamică a fluxului informaţional actual ca un model relativ

generalizat păstrat în tezaurul memoriei.

Modelul respectiv funcţionează ca un etalon care exprimă un invariant

de configuraţie propriu unei clase mai mult sau mai puţin întinse de cazuri

individuale. De o parte şi de alta se situează zona de compatibilitate. Dacă

imaginea actuală intră în această zonă, ea este integrată prin etalonul dat;

dacă iese în afara limitelor ei pentru a fi integrată reclamă fie reactualizarea

altui model, fie formarea unui model neuronal nou şi fixarea lui în memorie

ca reprezentant al unui nou prototip sau al unei noi clase de obiecte.

Percepţia mărimii

Percepţia mărimii se realizează în diverse situaţii; în contact direct cu

obiectul, pe cale vizuală (la distanţă mică, medie sau mare de obiect). Ea

reclamă corelarea informaţiei tactile şi chinestezice, a celei vizuale şi

chinestezice sau a celei vizuale, chinestezice şi tactile. Mişcarea reprezintă

veriga funcţională care efectuează măsura dimensiunilor liniare ale

obiectului. Şi în percepţia vizuală a mărimii se manifestă legea constant

semnalele retiniene sunt supuse corecţiei la nivel cortical, din partea

modelelor informaţionale stocate în memorie. Constanţa mărimii se menţine

până la o distanţă de circa 50 m. Dincolo de această limită, mărimea

obiectului perceput se micşorează proporţional cu pătratul distanţei.

153

Percepţia mărimii se perfecţionează în contextul sarcinilor care reclamă

comparări, precum şi operaţiile de evaluare şi estimare de tip conceptual.

În final se poate ajunge la o concordanţă foarte înalta între datele

experienţei subiective furnizate de percepţia directă a mărimii şi datele

experienţei zise fizice, furnizate de instrunentele obiective de măsură. Oricât

de mult am exersa percepţia mărimii, nu reuşim să o aducem la nivel ideal

de perfecţiune şi exactitate. În afara ei apar denaturări de tipul

supraestimărilor sau subestimărilor, denumite iluzii de mărime. În sfera

percepţiei vizuale prin centrarea preferenţială a privirii asupra unor

dimensiuni ia naştere fenomenul de câmp ce duce la supraestimarea

elementelor asupra cărora ne fixăm. Cum câmpul vizual şi simetria spaţială a

corpului sunt organizate pe coordonate verticală-orizontală, în percepţia

mărimii apare fenomenul de supraestimare a dimensiunilor verticale.

De asemenea, segmentele circumscrise în unghiuri care se deschid

spre interior, sunt subestimate, în timp ce segmentele circumscrise în

unghiuri care se deschid spre exterior sunt supraestimate (iluzia optico-

geometrică, Muller-Layer). Alt gen de iluzie este determinat de fenomenul

contrastului; un obiect mic inserat printre altele mai mari va apărea în

percepţie ca fiind mai mic şi invers. Două persoane – una înaltă şi alta

scundă, privite alături vor fi percepute prima ca fiind şi mai înaltă, iar cea

de-a doua ca fiind şi mai scundă decât în realitate. În privinţa culorii, acelaşi

obiect colorat închis va părea mai mic, iar cel colorat deschis va părea mai

mare.

Percepţia raporturilor spaţiale

154

Percepţia raporturilor spaţiale constă în diferenţierea şi aprecierea

apropierii sau îndepărtării obiectelor unele de altele, a caracteristicilor

poziţiei lor. Informaţia despre raporturile spaţiale are o importanţă desebită

în dirijarea şi coordonarea mişcărilor obiectuale şi locomotorii.

Percepţia distanţei

Percepţia distanţei se realizează prin interacţiunea văzului şi

chinesteziei. Mărimea obiectelor acţionează ca semnal al distanţei lor faţă de

noi. Există tendinţa de supraestimare a distanţelor populate de obicei şi de

subestimare a celor lipsite de obiecte.

Percepţia spaţiului tridimensional

Percepţia spaţiului tridimensional presupune desprinderea, alături de

formă şi mărime, a volumului obiectelor. La baza ei stă interacţiunea a două

fluxuri informaţionale: informaţia tactil-chinestezică şi cea vizual-

chinestezică. În primul caz, rolul principal îl joacă mişcările explorative ale

mâinii care fixează punctele de articulaţii ale diferitelor feţe şi

caracteristicile conturului. În cazul al doilea, cel mai important este

mecanismul binocular (stereoscopic). Fiecare ochi înregistrează un obiect

din alt unghi. Ca urmare, vor lua naştere două imagini retiniene relativ

distincte. Prin suprapunere ele vor coinide parţial. Dacă cele două imagini ar

coincide integral, obiectul ar fi perceput plat, lipsit de cea de-a treia

dimensiune; dacă ele ar fi complet disparate obiectul ar fi perceput dedublat

(vedere dublă).

155

Mişcarea de acomodare şi convergenţă asigură plasarea obiectului în

limitele zonei vizibilităţii optime.

Globii oculari efectuează mişcări specifice de inspecţie prin care se

extrage informaţia despre raporturile de formă şi mărime dintre diferitele

părţi componente ale obiectului. Această informaţie integrată şi decodată la

nivel cortical alcătuieşte conţinutul imaginii tridimensionalităţii obiectului.

Rolul esenţial în diferenţierea şi identificarea volumului sau celei de-a treia

dimensiune revine zonelor asociate ale analizatorului tactil-chinestezic şi

vizual-chinestezic.

Tridimensionalitatea fiind o caracteristică de tip relaţional, nu poate fi

codificată decât configuraţional, prin intermediul unor mozaicuri neuronale

rezultate din intersecţia unor straturi orizontale şi a unor coloane. Acest

mecanism de codificare se formează în ontogeneză, în cursul primului an de

viaţă, ceea ce înseamnă că percepţia volumului este o funcţie secundară,

dobândită. Iniţial, ea se structurează în analizatorul tactil-chinestezic şi apoi

mai târziu în centrul analizatorului optico-chinestezic. Percepţia spaţiului

îndeplineşte o funcţie reglatoare excepţională. Ea stă la baza caracterului

adaptativ al tuturor comportamentelor noastre în raport cu obiectele

externe:comportamentul locomotor, sistemul mişcărilor obiectulale ,sistemul

mişcărilor constructive ,sistemul mişcărilor grafice .

Perceptia spaţială este o latură importantă a inteligenţei generale şi o

componentă esenţială a structurii psihologice a unor aptitudini speciale:

aptitudinea pentru desen şi modelaj, aptitudinea tehnică, aptitudinea

matematică.

Percepţia timpului

156

Ca mod de existenţă a materiei şi mişcării timpul este un continuum

infinit. Pentru a opera cu el în planul cunoaşterii şi activităţii practice noi îl

supunem segmentării transformându-l în serii discontinui alcătuite din durate

pline şi intervale vide în care nu se întâmplă nimic. În percepţie, putem

surprinde doar segmentul prezentului, luat ,de asemenea ca succesiune de

durate pline şi intervale vide.

Percepţia propriu-zisă nu se realizează decât în raport cu duratele şi

intervalele scurte până la 3-5 minute. Dincolo de această limită, nu mai

avem de-aface cu percepţia timpului, ci cu evaluarea lui mentală, prin

mijlocirea experienţei anterioare şi a sistemului unităţilor de măsură:

secunda, minutul, ora, ziua, săptănâna, luna, anul.

Percepţia şi aprecierea timpului sunt puternic influenţate de trăirea

emoţională şi de saturaţia în conţinut a duratelor. Evaluarea duratelor şi

intervalelor care nu se asociază cu o trăire emoţională este mai exactă decât

cea în care intervine o asemenea trăire. Pe fondul unei trăiri emoţionale

pozitive, timpul este subestimat. O trăire emoţională negativă duce la

supraestimarea timpului. Duratele în care desfăşurăm o activitate sunt

subestimate , iar cele de aşteptare sărace în evenimente, sunt supraestimate.

Existenţa acestor oscilaţii subiective în evaluarea timpului a dus la

delimitarea timpului real şi a celui psihologic. Acesta din urmă nu este decât

o aproximare a celui real. Folosirea unităţilor de măsură şi a datelor

comparative ne permite însă corectarea erorilor perceptive şi sporirea

gradului de obiectivitate a evaluărilor. Mecanismele percepţiei şi evaluării

timpului au o alcătuire extrem de complexă şi eterogenă, după cum

complexă este şi esmnificaţia factorului timp în viaţa şi activitatea umană.

Întreaga noastră organizare are integrată în sine coordonata temporară: toate

157

procesele şi activităţile noastre au o desfăşurare serială orientată,

exprimându-se obiectiv ca funcţie de timp.

Măsurarea, cuantificarea şi controlul variabilei timp se impune ca o

necesitate obiectivă a reglării la mai multe niveluri: biologic, fiziologic,

psihologic, social. Corespunzător vor exista şi mecanisme diferite de

percepere şi apreciere. Astfel, distingem aşa numitul mecanism al

ceasornicelor biologice, care funcţionează de la nivelul codului genetic

(controlul bazal piramidal asupra bioritmurilor şi proceselor metabolice)

până la nivelul sistemului supraordonat al organismului (ciclurile biologice

globale, hormonale, somn-veghe). Aceste ceasornice mediază formarea

mecanismelor psihofiziologice de ordinul 2 de percepere a timpului. În

cadrul acestor mecanisme rolul principal revine analizatorului auditiv,

urmând în ordine analizatorul vibratil, chinestezic şi vizual. Prin intermediul

mecanismelor primare şi secundare, se structurează mecanismele terţiare

bazate pe asimilarea şi transformarea în structuri operaţionale interne a

sistemului, unităţii de măsură a timpului şi a codului semnificaţiilor

alfabetului temporar.

Prin interacţiunea dintre cele trei genuri de mecanisme se formează

aşa numitul orizont temporar al personalităţii umane care structurează într-

un mod specific dinamica activităţii şi comportamentului. Acest orizont se

compune din trei segmente principale: prezent, trecut şi viitor. În plan

subiectiv, trecerile de la unul la altul se realizează cu uşurinţă ele fiind

reversibile. Ponderea pe care un segment sau altul o ocupă în planul trăirii

conştientizate depinde de încărcătura în evenimente şi de vârstă. La adult,

întinderea cea mai mare revine prezentului, la bătrâni întinderea cea mai

mare revine trecutului, la adolescenţi ponderea cea mai mare o are viitorul.

158

Percepţia mişcării

La baza percepţiei mişcării stă înregistrarea modificărilor succesive

ale poziţiei obiectului dat faţă de punctul iniţial şi faţa de reperele din jur.

Aceste modificări sunt înregistrate prin mişcările de întoarcere a capului ca

semnale ale aparatului vestibular, şi de mişcările de urmărire ale globilor

oculari care asigură instalarea obiectului în zona vederii centrale. Semnalele

care iau naştere în acest mod furnizeaza principala informaţie despre

mişcare. Noi nu percepem mişcarea propriu-zisă ci obiectele în mişcare.

Distingem direcţia de depalsare a obiectului şi viteza.

Exactitatea aprecierii depinde de distanţa la care ne aflăm de obiect şi de

prezenţa sau absenţa unor repere în spaţiul în care are loc deplasarea. Astfel

mişcarea va fi percepută mai adecvat în cazul în care obiectul care se mişcă

se află mai aproape de noi, iar spaţiul din jur este marcat cu diferite puncte

de reper.

De asemenea mişcarea pe orizontală- la suprafaţa solului se percepe mai

corect decât cea pe verticală sau decât cea orizontală care se desfaşoară la

înălţime. Aprecierea direcţiei este mai exactă decăt aprecierea vitezei.

Erorile cele mai mari se înregistrează în estimarea vitezelor foarte mici şi

foarte mari. Impersia mişcarii se poate provoca şi prin prezenţa unor imagini

în sine statice. Dacă acestea se succed cu o viteză mai mare decât valoarea

pragului de fuziune optică (1/16 s) în locul unor secvenţe statice vom

percepe un tablou dinamic, în mişcare.

159

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE ATENŢIEI

Atenţia constă în orientarea şi concentrarea selectivă ale a activitaţii

psihice asupra unor stimuli sau sarcini în vederea obţinerii unei percepţii

optime şi a adaptarii comportamentului la modalitatea condiţiilor externe şi

la dinamica motivelor şi scopurilor interne.

Declanşarea stării de atenţie orientată (focalizată) este concomitentă

cu declanşarea de către un obiect stimul sau de comanda voluntară a

subiectului, a percepţiei, memoriei, gândirii, imaginaţiei, praxiei etc.

Indiferent de controlul oricărui proces psihic sau act comportamental se

realizează, atenţia pune în evidenţă relativ aceleaşi trăsături sau calităţi şi

anume:

- concentrarea care se exprimă în planul performanţial, în precizia şi

corectitudinea testelor zise de atenţie ( de baraj, de substituţie ) şi în

rezistenţa la influenţa factorilor distractivi (perturbatori);

160

- stabilitatea dată de durata de menţinere a nivelului maxim sau optim de

concentrare în cadrul sarcinii sau activitaţii date (opusul acestei activitaţi

fiind instabilitatea sau fluctuaţia);

- distributivitatea care rezidă în capacitatea de concentrare simultană a

atenţiei asupra a două sau mai multe obiecte. Astăzi se apreciază că este

vorba de comutarea foarte rapidă la intervale de sutimi de secundă a

centrului atenţiei de la un obiect sau element la altul;

- mobilitatea sau comutativitatea care exprimă rapiditatea proceselor de

prelucrare a informaţiei şi de decizie, precum şi rapiditatea trecerii la

elementele sau secvenţele următoare.

Atenţia poate fi involuntară, pasivă sau reflexă, apărând în caz de schimbări

neaşteptate, bruşte, şi voluntară sau activă.

Atenţia depinde de stimul (natura, viteza, şi durata acestuia, ea scăzând

progresiv pe măsura creşterii timpului consacrat îndeplinirii unei sarcini) şi

de organism (vârstă, sex, defecte senzoriale, starea de sănătate, timp de

adaptare şi starea de trezire care atunci când este medie, individul este foarte

atent şi opereaza cu un nivel optim de randament, iar când se ridică la un

nivel foarte înalt duce la anxietate perturbând desfăşurarea

comportamentului.

Această reglare a sistemului de trezire precum şi anularea intrării altor

informaţii, se optimizează printr-un joc continu-funcţional între sistemul

reticulat activator ascendent (SRAA) şi sistemul reticulat inhibitor ascendent

(SRIA) care prin mecanismele de feed-back, fixează atenţia către un stimul

anumit în funcţie de interes, voinţă sau direcţionare voluntară.

Subiecţii diferă după capacitatea de a-şi menţine atenţia asupra aceluiaşi

stimul pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, precum şi după

161

capacitatea de a-şi concentra şi orienta atenţia asupra unui anumit stimul,

fără a fi distras de alţi stimuli sau de alte activităţi.

Aceasta este controlată într-o mai mare măsură de către mecanismele

nervoase şi de starea organismului decât de atributele fizice ale sistemului.

Prin faptul că atenţia se fixează pe stimuli semnificativi, ea este în

strânsă legătură cu motivaţia. Pentru desfăşurarea procesului de atenţie,

reflexul de orientare este deosebit de important. Fiind un reflex specific,

acesta apare şi se manifestă după o creştere, diminuare sau modificare

calitativă a stimulului.

Prin prezentarea repetată a unui agent, apare fenomenul de stingere

sau obişnuinţă. Prima prezentare a stimulului produce un răspuns

generalizat, iar după un număr de 20-30 de prezentări, răspunsul devine din

ce în ce mai restrâns localizat EEC la aria corticală motorie, celelalte

răspunsuri fiind inhibate. Reflexul de orientare corespunde unei stări alerte

nespecifice pe când atenţia este o stare de alertă specifică.

Baza neurofiziologică a atenţiei

Atenţia este legată de activitatea întregului sistem nervos, în special

de funcţia receptorilor, a căilor aferente, a cortexului cerebral, a formaţiunii

reticulate şi a conexiunilor inverse (feed-back).

Datorită fluxului informaţional din ce în ce mai mare pe care omul trebuie

să-l selecteze şi să-l ordoneze, mecanismul de filtrare trebuie să constituie

partea esenţială a procesului de atenţie care să acţioneze asupra mărimilor de

intrare. Mecanismul de filtrare a stimulilor interni sau externi, lasă să

pătrundă în conştiinţă şi stimuli nesemnificativi, care perturbă activitatea

mintală focalizată şi fluxul operaţiilor motorii executive.

162

În astfel de cazuri percepţia selectivă devine imposibilă, întrucât aspectele

neesenţiale ale situaţiei devin dominante.

Funcţia de SRAA şi a SRIA împreună cu conexiunile lor inverse

(feedback)este determinantă în atenţie.

Cortexul îşi păstrează rolul său dominant în prelucrarea mărimilor de intrare

care de cele mai multe ori ajung la el înainte de a trece prin sistemul

reticulat, care execută ordinul de închidere sau deschidere a accesului altor

stimuli.

Stimulii repetaţi îşi pierd efectul excitator.

În general există două tipuri de reacţii de trezire: una mai scurtă ca

durată şi latenţă denumită reacţie fazică, şi se află cu latenţă mai lungă şi

persistentă, denumită reacţie tonică, ce continuă şi după distrugerea

cortexului specific.

Autorii conchid că răspunsul tonic, persistent de trezire este legat de partea

inferioară a sistemului reticulat ascendent, pe când cel fezic, rapid şi

diferenţiat este legat de sistemul nespecific de proiecţie talmică şi de

structurile senzoriale adiacente.

S-a constatat că potenţialele evocate prin stimuli senzoriali (auditivi, vizuali)

neutrii sunt reduse în amplitudine, dar atunci când aceşti stimuli sunt asociaţi

cu factori având o semnificaţie biologică, potenţialele evocate sunt facilitate

atât la nivelul centrilor din encefal, cât şi la nivelul organismului receptor şi

al nucleului cohlear din bulb.

Există deci mecanisme intime, care controlează accesul stimulilor aferenţi la

diferiţi centrii encefalici, cu ajutorul conexiunilor feed-back, prin reducerea

câmpurilor perceptive în cursul atenţiei.

Un aspect inportant al reglării transmisiei senzoriale constă în succesiunea

rapidă a influenţelor SR AA şi SRIA care sunt implicate în facilitarea

163

răspunsurilor organismului la impulsurile senzoriale în trezire şi în

menţinerea stării de atenţie.

Pentru atenţia voluntară este necesară participarea căilor corticoreticulare, în

special frontale, pe când pentru atenţia involuntară sunt solicitate numai

structurile subcorticale şi frontale.

Blocarea sau desincronizarea ritmului alfa este prezentată ca un indicator de

atenţie sau trezire, ca rezultat al impulsurilor din SR care creşte nivelul de

excitaţie corticală. Înregistrarea potenţialelor evocate, direct sau prin

intermediul scalpului, la oameni, a confirmat constatările făcute pe animale

privind suprimarea senzorială în timpul distragerii atenţiei de la stimulii-test.

Acelaşi fenomen se întâmplă când atenţia subiectului este voluntar

concentrată asupra amintirii altor sarcini mintale sau când este abătută

asupra altor stimuli auditivi, olfactivi, dureroşi ori asupra unor operaţii de

calcul. În timpul distragerii s-a constatat o reducere generală a amplitudinii

activităţi evocate.

Când atenţia este concentrată asupra unui obiect, se produce o

inhibiţie parţială sau totală în căile senzoriale care nu sunt implicate direct,

având loc excluderea unor mesaje aferente în favoarea celor cu semnificaţie

mai mare.

S-a observat că potenţialul evocat auditiv la om, creşte ca amplitudine,

numai în cursul unor eforturi discriminatorii dificile, nu şi în cursul unor

teste uşoare. Prezentarea unor numere luminoase ce alternează la fiecare trei

sferturi de secundă cu un câmp alb luminos, în timp ce individul este pus să

rezolve probleme simple, a dus la constatarea că potenţialele evocate sunt

mai mari la numere decât la stimulul alb a cărui intensitate era de patru ori

mai mare. Deci, mărimea potenţialului evocat vizual este controlată mai de

grabă de mecanismele neurale ale atenţiei decât de intensitatea fizică a

164

stimulului. S-a mai constatat că amplitudinea potenţialelor evocate prin

stimuli luminoşi înregistrate prin electrozi implantaţi în lobul occipital,

variază în raport cu intensitatea stimulilor şi cu gradul de atenţie acordat

acestora. Amplitudinea se reduce până la dispariţie când bolnavul îşi

concentrează atenţia în rezolvarea unor probleme aritmetice. Şi stimulii

auditivi, olfactivi distrag atenţia, reducând mult din amplitudinea efectului

stimulului vizual.

Reducerea timpului reacţiei de avertizare a fost dovedită de Lansing şi

colaboratorii (1959) la un individ care a fost pus să apese pe o cheie imediat

ce vedea o lumină, obţinându-se un timp de latenţă de 200ms. Dacă

individul era pus în stare de alertă printr-un stimul premergător auditiv,

timpul de latenţă se reducea la 106 ms. Lindsley a numit timpul scurtat timp

de decizie.

Intervenţia S R în acest fenomen este certă deoarece după stimularea

electrică a FR la maimuţe, înainte sau în timpul expunerii unor obiecte,

timpul mediu de reacţie se scurta cu 80-100 ms, îmbunătăţindu-se totodată şi

numărul răspunsurilor corecte.

Tulburări ale atenţiei

Tulburarea atenţiei constitue un semn important pentru diagnosticul

anumitor leziuni cerebrale situate la diferite niveluri ale sistemului nervos. În

prezent, cunoaşterea patologiei atenţiei este încă foarte limitată. Atenţia nu

poate fi studiată ca proces psihic independent, ci numai prin intermediul

efectelor sale asupra celorlalte procese psihice sau a performanţelor.

` O clasificare unanim acceptată a tulburărilor de atenţie nu există încă.

În general, tulburările atenţiei pot fi patologice, ca rezultat al unor leziuni

cerebrale, şi funcţionale ca rezultat al epuizării, somnolenţei, plictiselii,

165

dezinteresului, neglijenţei, etc. Bolnavii cu leziuni cerebrale prezintă

tulburări de atenţie de tipul unei exagerări ale acesteia (hiperprosexie), ca în

sindromul de logoree şi hipechinezie sau de tipul distracţiei şi neatenţiei cum

se întâmplă în majoritatea proceselor expansive intracraniene, leziuni

vasculare, inflamaţii etc. Bolnavii cu leziuni cerebrale unilaterale

prelucrează mult mai lent informaţia oricăror stimuli care în mod normal se

înregistrează de partea lezată, şi au dificultăţi în rezolvarea unui volum mai

mare de date într-o anumită unitate de timp.

Numeroase observaţii asupra pacienţilor cu leziuni cerebrale au

evidenţiat nu numai o distracţie a atenţiei ci şi o dificultate în menţinerea ei

timp mai îndelungat. La aceştia, timpul de reacţie este semnificativ mai mare

decât la cei cu creier integru.

Şi ritmul de răspuns al pacienţilor cu leziuni cerebrale este mult mai

rar, iar testul de reacţie selectivă relevă performanţe foarte slabe în sarcina

de identificare a semnalelor.

Aici intervine atât reţinerea semnalului cât şi diferenţierea lui

perceptivă. Anomaliile perceptive sunt expresia directa a unei afecţiuni

cerebrale, iar gravitatea acestor deficienţe de atenţie este direct proporţională

cu gravitatea leziunilor cerebrale.

S-a ajuns la următoarele concluzii în ceea ce priveşte atenţia la

bolnavii cu leziuni cerebrale: când stimularea este bilaterală şi simultamă,

prelucrarea mai lentă a informaţiei în emisfera lezată ne-ar asigura că

emisfera intactă a prelucrat energia senzorială înaintea celei afectate. Aceste

modificări în ritmul de prelucrare sunt cauza multor tulburări de

comportament observate la pacienţii cu leziuni cerebrale. Deasemenea

tulburările de atenţie pot fi conştiente (incapacitatea de a se concentra asupra

unei sarcini) sau inconştiente.

166

167

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

MEMORIEI

Memorarea este procesul de reţinere pentru o anumită perioadă de

timp a informaţiilor despre lume.

Memoria este un concept mai larg care cuprinde totalitatea aspectelor

funcţionale şi structurale legate de învăţarea şi de memorarea informaţiilor,

de regăsirea la nevoie a informaţiilor memorate, de consolidare a memoriei

prin repetare, precum şi de uitare parţială sau totală a informaţiilor

memorate.

Tipuri de memorie

Se vorbeşte despre o memorie pozitivă, care corespunde memoriei

propriu-zise şi de o memorie negativă, reprezentată de fenomenul numit

obişnuinţă, adică de ştergerea unor conexiuni ce leagă informaţii care nu mai

sunt necesare sau care au devenit stânjenitoare pentru organism.

În funcţie de domeniile cărora le aparţin informaţiile, precum şi de

modul de utilizare de către fiinţele vii a acestor informaţii, se poate vorbi de

o memorie senzorială ce reţine date primite prin organele de simţ şi de o

memorie motorie pentru situaţia în care rezultatul este dobândirea unui

anumit comportament sau a unui grad sporit de îndemânare.

Memoria (învăţarea) poate fi asociativă atunci când, alături de

informaţii se reţin şi legăturile dintre ele şi neasociativă atunci când este

vorba de reţinerea ca atare a informaţiilor.

168

Alţi termeni utilizaţi mai cu seamă atunci când este vorba de fiinţele

umane, sunt cei de memorie implicită şi memorie explicită. Memoria

implicită corespunde mai mult sau mai puţin memoriei neasociative, la fel

cum memoria explicită corespunde memoriei asociative. Memoria asociativă

poate fi contiguă sau necontiguă. În primul caz, intervalul de timp care

separă evenimentele ce vor fi reţinute asociativ nu depăşeste 60 s. Se pare că

numai oamenii sunt capabili de memorie necontiguă, numită şi memorie

ştiinţifică, celorlalte vieţuitoare rămânându-le doar şansa unor reflexe

condiţionate pavloviene.

Memoria poate fi de scurtă durată (MSD), ce reţine informaţiile timp

de câteva secunde, minute sau ore şi de lungă durată (MLD) care acţionează

zile, săptămâni, luni, ani sau chiar toată viaţa.

Unii autori împart MSD şi MLD în subclase de memorie cărora le dă

alte limite de timp. Alti autori adaugă la MSD şi la MLD un al treilea tip de

memorie şi anume memoria imediată care ar dura secunde sau minute şi s-ar

baza în întregime pe modificări funcţionale de tipul formării circuitelor

neuronale reverberante.

Conform unui alt tip de clasificare există o memorie de lucru şi o

memorie de referinţă, prima corespunzând în linii mari MSD iar cea de-a

doua fiind foarte apropiată de MLD.

Deasemenea se mai vorbeşte de memoria episodică (reţinerea doar a

evenimentelor observate) şi de memoria semantică ce pretinde un grad de

abstractizare şi prelucrare raţională a informaţiilor.

O deosebire importantă trebuie facută între memoria reflexivă şi cea

declarativă. Memoria declarativă include învăţarea unor fapte şi întâmplări

care pot fi raportate verbal, în timp ce memoria reflexivă include forme ale

învăţării perceptuale şi motorii care se manifestă în modificare sarcinilor de

169

performanţă care nu pot fi exprimate verbal. Aici putem include abilităţile şi

aptitudinile.

Procesele de învăţare şi de memorie pot fi abordate atat teoretic cât şi

experimental, la nivel psihologic, neurologic, fiziologic, anatomic,

histologic, biologic, biofizic şi evident cibernetic.

Memoria are stadii şi este în continuă modificare..

De mult este cunoscut faptul că traumatizaţii cranio-cerebrali au

pierderi selective de memorie pentru evenimentele dinaintea traumatismului

(amnezie retrogradă) şi pentru cele care au loc dupa revenirea cunoştinţei

(amnezie anterogradă). Acest fenomen a fost documentat pe animale cu

ajutorul agenţilor traumatici, a şocurilor electroconvulsive şi a drogurilor

care deprimă activitatea neuronală sau inhibă sinteza proteinelor cerebrale.

Deasemeni, datele de memorie recentă sunt rapid disrupte în timp ce

memoria veche rămâne aproape integră. Durata amneziei retrograde variază

de la câteva secunde la câţiva ani.Acest fapt depinde de natura, trăinicia şi

consolidarea învăţării de specia animală şi de severitatea fenomenului

disruptiv.

Mc Gaugh şi colaboratorii (1989) au constatat că stricnina sau alte

droguri excitante pot ameliora retenţia învăţării la animale atunci când

drogul este administrat imediat după antrenament. Dacă drogul este dat la

câteva ore după antrenament nu are nici un efect asupra testelor de reţinere a

celor învăţate.

Memoria pe termen lung poate fi reprezentată de modificările plastice

ale creierului.

Cum este înmagazinată informaţia? Probabil că există mai multe

forme de memorie pe termen scurt.

170

Un tip foarte scurt de memorie pe termen scurt este dat de postimaginea

retiniană care urmează expunerii stimulilor vizuali. Aceasta se referă deci la

evenimente vizuale şi poartă numele de memorie iconică. Dacă o persoană

este lăsată să privească scurt o matrice formată din mai multe litere şi

numere, ea poate reproduce cu acurateţe elementele specifice ale matricei;

dar acurateţea reproducerii diminuă extrem de rapid în mai puţin de o

secundă.

Timpul poate fi extins prin creşterea luminozităţii stimulilor vizuali.

În această postimagine vizuală, un rol important revine proceselor

fotochimice din retină. Prin urmare, forma foarte simplă de memorie pe

termen scurt este codificată de către modificările fizice tranzitorii de la

nivelul organului receptor.

Memoria pe termen scurt, cu durată ceva mai lungă, ce persistă

minute sau ore poate fi mediată de o varietate de modificări plastice pe

termen scurt ce au loc la nivelul transmiterii sinaptice.

Un alt mecanism posibil de encodare a memoriei pe termen scurt,

constă în înmagazinarea informaţiei în formele activităţii neurale continui

manifestate printr-o conexiune feed-back excitatorie între neuroni (circuite

neuronale). Acest tip de activitate poate reverbera în circuite închise de

neuroni şi poate fi menţinută o anumită perioadă de timp. Ideea circuitelor

reverberante este interesantă deoarece ele nu implică nici o modificare fizică

de durată la nivelul celulelor nervoase. Memoria pe termen scurt pentru

evenimente este menţinută în mod simplu prin această activitate neuronală

continuuă.

Reţeaua reverberantă este astfel alcătuită încât un anumit neuron să

răspundă de un număr infinit de ori atunci când un alt neuron este stimulat o

singură dată.

171

Reţeaua reverberantă pare a sta la baza memoriei imediate. Cu timpul,

neuronii implicaţi vor contura căi preferenţiale de circulaţie a impulsurilor

nervoase, ca urmare a unor modificări funcţionale şi structurale ale

sinapselor, fapt care stă la baza memoriei de scurtă durată şi a memoriei de

lungă durată.

Dar cum este înmagazinată memoria pe termen lung? Care sunt

modificările care se menţin ani de zile? Există două posibilităţi:

Prima, puţin probabilă, postulează că modificările dinamice provocate

de memoria pe termen scurt pot persista dând naştere la memoria pe termen

lung.

A doua posibilitate relevă că memoria pe termen lung este legată mai

mult de modificările cerebrale plastice decât de cele dinamice. Acestea duc

la apariţia unei modificări cerebrale funcţionale persistente.

Un experiment simplu duce la deosebirea celor două alternative. Dacă

întreaga activitate neuronală este stopată temporar, datele de memorie

încadrate în mecanismul dinamic al circuitelor reverberante sunt

predominant abolite. Activitatea neuronală poate fi încetinită prin utilizarea

anesteziei profunde, a anoxiei sau prin răcirea creierului. Când se

procedează în acest mod, memoria pe termen scurt sau recentă este disruptă

în timp ce memoria veche rămâne integră.

De aici se poate trage concluzia că cel puţin memoria veche nu este

mediată de către modificările dinamice ci ea implică modificări cerebrale

fizice.

Din cauza naturii de durată a memoriei, pare rezonabil a postula că

uneori modificările au la bază schimbări pe termen lung ale conexiunilor

interneuronale.

172

Memoria pe termen lung se bazează pe sinteza unor noi proteine şi pe

dezvoltarea unor noi conexiuni sinaptice.

Facilitarea pe termen lung, care durează una sau mai multe zile

implică sinteza unor proteine noi. Acest mecanism inductiv este iniţiat de

protein kinaza A care este translocată în nucleu unde se crede că fosforilează

unul sau mai mulţi activatori transcripţionali.

Kandel s-a concentrat asupra studiului modificărilor biochimice şi

biofizice care se produc la nivelul sinapselor în cazul învăţării, cu

consecinţele sale: memoria de scurtă durată (primară sau de lucru) şi

memoria de lungă durată (secundară). Pentru experimentele sale, Kandel a

folosit un model animal foarte simplu, molusca de mare aplysia al cărei

sistem nervos conţine circa 20000 de neuroni cu dimensiuni mari. Molusca

are un reflex protector al branhiilor care a fost utilizat în studiul

mecanismului de bază al învăţării. Kandel a constatat că anumiţi stimuli

electrici produc o amplificare a reflexului protector iar întărirea acestui

reflex se menţine câteva zile sau săptămâni prin creşterea capacităţii de

învăţare a animalului. Kandel a demonstrat că această creştere a capacităţii

de învăţare este în relaţie cu amplificarea sinapselor care conectează celulele

senzoriale cu celulele nervoase în cadrul activităţii învăţării implicate în

reflexul protector al moluştei. Kandel a arătat că un stimul electric senzitiv

de intensitate mică poate genera o formă de memorie pe termen scurt care

durează minute sau ore. Mecanismul fiziologic, în acest caz, implică

structura canalelor ionice, care sunt modificate astfel încât cresc cantitatea

de calciu care pătrunde în partea terminală a nervului.

Procesul este datorat fosforilării proteinelor, anumitor canale ionice.

Creşterea concentraţiei de calciu antrenează o cantitate sporită de

173

neuromediator eliberat în sinapsă şi în consecinţă creşte intensitatea

reflexului.

Dacă stimulul electric utilizat este de intensitate mai mare sau

perioada de stimulare este mai lungă, rezultă o memorie pe termen lung care

poate dura până la câteva săptămâni.

Stimulii puternici produc o creştere a nivelului intracelular de AMP

ciclic şi ca o consecinţă o creştere paralelă a nivelului de protein Kinază.

Aceste molecule reprezintă semnele intracelulare care ajungând la nucleul

celular unde influenţează sinteza proteinelor (pentru unele o accentuează,

pentru altele o reduce) modificând astfel concentraţia proteică la nivelul

sinapselor. Această plasticitate sinaptică se află la baza capacităţii de

învăţare pe termen lung. Prin urmare, memoria pe termen lung depinde de

sinteza de noi proteine.

Moleculele care bloghează această sinteză pot diminua capacitatea de

învăţare pe termen lung fără ca memoria de scurtă durată să fie afectată.

Procesele nervoase de memorare sunt mult mai complexe.

Formaţiuni cerebrale implicate în procesul învăţării

Majoritatea evenimentelor sunt percepute în ariile corticale primare

care se conectează şi interacţionează cu zonele asociative şi cu talamusul

prin conexiuni corticotalamice şi talamocorticale (circuite feed-back).

Aceste circuite şi legături fac posibilă selectarea informaţiei şi integrarea ei

pentru uzul ulterior. Diverse modalităţi selective ale memoriei pot fi abolite

prin lezarea ariilor corticale corespunzătoare. S-a arătat că în asemenea

174

situaţii sunt distruse anumite deprinderi din trecut, precum şi capacitatea

pentru o noua învăţare.

Subiectul nu mai poate primi o cantitate de informaţie de acelaşi gen,

deficitul memoriei fiind proporţional cu cel de percepţie, fapt care face pe

pacient incapabil de a raporta stimulii primiţi la cunoştinţele vechi.

Deci, orice leziune corticală care perturbă o funcţie, perturbă şi

memoria acelei funcţii prin distrugerea angramelor. Deficitul de memorie

corticală este deci selectiv, variînd după zona distrusă.

Neocortexul din jurul zonelor senzoriale primare este în raport cu

memoria imediată pentru modalitatea respectivă, iar la graniţa cu ambele

modalităţi, de fapt o amnezie de fixare de diferite grade, cu reducerea

reţinerii şi stocării, poate fi consemnată în orice fel de leziune corticală cu

caracteristici de localizare cunoscute. Este posibil ca acest defect de

înregistrare să rezulte dintr-o convergenţă de factori diverşi care stânjenesc

memoria ca : instabilitate afectivă şi motorie, cefalee, tulburări de atenţie,

apatie, iritabilitate, tulburări de percepţie, de intelect, stare de disconfort etc.

În 1937 Papez elaborează modelul faimosului circuit care-i poartă

numele, pentru a explica baza neurofiziologică a memoriei. În alcătuirea

acestui circuit intră formaţiuni filogenetice vechi: cornul lui Ammon,

fornixul, hipotalamusul, corpii mamilari, fasciculul lui Vicq D Azyr, nucleii

anteriori ai talamusului.

Diversele leziuni cerebrale, însoţite de tulburări de memorie, vin să

infirme teza după care memoria ar fi în strictă dependenţă funcţională de

acest circuit. Totuşi se poate admite că, cu cât se stabilesc mai multe

conexiuni între cortex şi aceste formaţiuni vechi subcorticale, cu atât mai

eficientă va fi fixarea şi cu atât mai uşoară evocarea. Prin urmare,

reproducerea unei acţiuni nu este o simplă conexiune între elementul

175

senzorial şi cel motor prin zonele de asociaţie, ci ea constituie rezultanta

unui complex de axe spaţiale şi temporare ale funcţionării creierului, fapt

care constituie substratul constant al activităţii. Se poate deci afirma că

întregul creier participă la procesul memoriei, dar diferitele sale zone şi

formaţiuni nu joacă acelaşi rol.

Etapele mai importante privitoare la studiile asupra tulburărilor de

memorie sunt legate de sindromul descrid de Korsakov (1889).

O noua etapă a început odată cu descoperirea rolului SRAA de către

Moruzzi şi Magoun (1949). Nu mult după aceasta, dezvoltarea unor ştiinţe

de graniţă ca neuropsihologia, neurofiziologia şi în special neurocibernetica,

au contribuit la elaborarea conceptului stoc generalizat, comform căreia

informaţiile pot fi stocate în toate reţelele şi subreţelele modulare ale

sistemului nervos central.

Rosenblatt (1962) a adus noi dovezi în sprijinul acestui concept,

elaborând o clasă de reţele teoretice (formale) capabile să înveţe, dotate cu o

memorie distributivă. Astăzi este unanim admisă ipoteza că memoria

creierului biologic, spre deosebire de cea a creierelor artificiale

(ordinatoare), are un caracter distribuit, nefiind strict localizată într-o singură

formaţiune neuronală. Fiecare structură sau zonă care îndeplineşte o anumită

zonă posedă şi mecanismul memorativ al funcţiei respective. Fără aceasta nu

ar putea fi concepută instruirea creierului. Trebuie admisă posibilitatea

transferului informaţiei stocate de la o structură neuronală la alta, precum şi

a constituirii unor mecanisme de coordonare şi corelare a blocurilor

memorative particulare modale.

176

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE MOTIVAŢIEI

Motivaţia reprezintă procesul psihic care se constituie prin reflectarea

într-o formă nespecifică (senzaţii, reprezentări, trăiri) a nevoilor

organismului, care apare ca rezultat al oscilaţiilor de la echilibrul optim. Ea

se concretizează într-o gamă foarte variată de componente, începând cu

tendinţele şi impulsurile care au un caracter relativ difuz, slab structurat şi

terminând cu interesele şi idealurile umane pregnant diferenţiate,

individualizate şi structurate.

Explicarea comportamentului uman nu poate fi realizată numai prin

motive homeostazice de conservare. Se impune introducerea şi a altor

categorii dinamice de motive, prin care sitemul personalitaţii să treacă de la

o stare de echilbru mai simplă şi pshihologic inferioară, la alta mai complexă

şi psihologic superioară.

Astfel, dinamica personalităţii umane are la bază şi motive de

dezvoltare, de autorealizare, de autodepăşire, de afirmare şi impunere a

adevărului, de realizare a unui bine general.

177

Ulitmele două tipuri de motive nu numai că ies mult din limitele

ceriţenlor homeostaziei individuale, dar se şi opun lor, inclusiv aşa-

numitului instinct de autoconsevare.

Convertită în motivaţie, cauzalitatea externă devine pârghie de

autoreglare a sistemului personalitaţii, care dobândeşte astfel capacitatea de

a acţiona independent pe cont propriu în baza motivelor sale interne.

Efectul major care se înregistrează în cazul diminuării sau abolirii

motivaţiei este instalarea unei stari de totală pasivitate şi apatie, de

indiferenţă în raport cu ce se petrece în jur şi cu propria persoană.

Se poate vorbi de o motivaţie pozitivă care susţine şi facilitează

desfăşurarea activităţii date, şi de o motivaţie negativă care contribuie la

acumularea de tensiune afectivă rejectivă (de eliminare) scăzănd

performanţa.

Motivul poate fi integrat atât la nivel conştient cât şi inconştient. În

primul caz subiectul poate constitui un control voluntar asupra intensitaţii şi

semnului motivului, poate încerca să-l modeleze şi să-l transforme. În al

doilea caz, motivul declanşază acţiunea automat, subiectul neputând relata

de ce a săvârşit acţiunea.

În genere, sistemul personalităţii îşi elaborează în decursul timpului

mecanisme adecvate de reglare a raportulrilor şi dinamicii diferitelor motive.

Oricum se stabileşte o ordine perferenţială de satisfacere: primele sunt

satisfăcute stările motivaţionale bazale legate de asigurarea vieţii şi

integrităţii individului (trebuinţe biologice, trebuinţe fiziologice) şi abia după

aceea stările motivaţionale secundare legate de aspectele axiologice –

estetice, etice, cognitive etc.

Pot exista situaţii în care omul să inverseze ordinea menţionată şi

chiar să sacrifice satisfacerea trebuinţelor bazale în favoarea satisfacerii

178

trebuinţeor de esnţă socio-culturală. Întrucat aproape nici o stare

motivaţională nu ne satisface imediat, de îndată ce s-a activat, se creează un

anumit decalaj între dorinţa şi posibilitatea realizării. De aici se naşte

dimensiunea proiectivă a motivaţiei, concretizată prin nivelul de aspiraţie.

Aceasta pledează orientarea sistemului personalităţii pe coordonatele

viitorului indicându-se astfel spre ce tinde să realizeze şi până la ce nivel.

Din nivelul de aspiraţie este derivat nivelul de expectaţie. Acesta

reflectă la ce anume se aşteaptă să obţină subiectul în sarcina în care

urmează să se angajeze. În sfârşit, desfăşurarea ca atare a acţiunii se

finalizează cu obţinerea unui anumit rezultat sau efect care va reprezenta

nivelul de realizare.

Între acestea trei pot exista raporturi poziţionale pe curba valorică,

foarte diferite:

a)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară urmat de cel de expectaţie şi de

cel de realizare, toate trei la distanţe mici, rezonabile. Aceasta ar reprezenta

formula integrativă cea mai bună.

b)nivelul de aspiraţie în poziţie superioară, cel de expectaţie în poziţie

mediană, imediat după primul şi nivelul de realizare în poziţie inferioară la

mare distanţă de primele două. Aceasta este formula caracteristică celor ce

se supraestimează, celor care năzuiesc şi-şi propun mult mai mult decât le

permit posibilităţile obiective de realizare.

c)nivelul de realizare în poziţie superioară, nivelul de expectaţie în poziţie

mediană şi nivelul de aspiraţie în poziţie inferioară, relativ la distanţă mare

de primele. Această formulă este caracteristică celor ce se subestimează,

celor care aspiră şi-şi propun mai puţin decât pot obiectiv să realizeze.

Componentele şi verigile motivaţiei se localizează la niveluri diferite

ale SNC şi se realizează de către structuri şi zone neuronale diferite.

179

Principiul de integrare este cel de la inferior la superior. Cu alte cuvinte,

componentele filo şi ontogenetic mai vechi şi cu organizare internă mai

simplă se vor integra la niveluri inferioare ale encefalului, în vreme ce

componentele mai noi şi mai complex structurate se vor situa la niveluri

superioare ale encefalului.

Potrivit datelor experimentale, se pare că la om nivelul cel mai de jos

al sintezei motivaţionale (de prelucrare a semnelor informaţionale

corespunzătoare şi de individualizare a unei stări de motivaţie specifică) este

reprezentat de formaţiunile diencefalice (talamohipotalamice).

Hipotalamusul este sediul unor multiple mecanisme de integrare şi control

motivaţional, îndeosebi în raport cu stările de necesitate de ordin

biofiziologic primar: alimentare, de repaus (somn), de apărare, sexuale etc.

Mecanismele respective au o alcătuire de tip binar-antagonic, ele

incluzând o verigă a cărei excitare determină activarea unei stări de

motivaţie şi prin ea a comportamentului corespunzător de explorare-

identificare-asimilare, şi o alta a cărei stimulare, dimpotrivă duce la

inhibarea şi anularea stării date de necesitate.

Cele două verigi funcţionează alternativ: conectarea uneia duce la

deconectarea celeilalte; ieşirile uneia devin intrări inhibatorii pentru cealaltă.

Putem spune că o verigă se activează şi răspunde stării de necesitate,

iar cealaltă se inactivează şi corespunde stării de saţietate. Această afirmaţie

este susţinută de datele unor experimente de laborator efectuate pe animale,

precum şi de observaţiile clinice pe subiecţi umani cu leziuni diencefalice.

Distrugerea nucleului ventromedial al hipotalamusului la şobolan,

pisică şi câine determină o exacerbare a stării de foame şi implicit un

comportament de hiperfagie. Dimpotrivă ablaţia zonei hipotalamice laterale

determină slăbirea nevoii alimentare, hipofagie.

180

Un nivel superior în integrarea sferei motivaţionale îl constituie

scoarţa cerebrală. Aici se impune să delimităm două etaje: sistemul

rinencefalic şi sistemul neocortical.

Rinencefalul este cumva izomorf cu hipotalamusul, el integrând cam

aceleaşi structuri motivaţionale, de natură biofiziologică. Spre deosebire de

hipotalamus rinencefalul realizează sinteze mai complexe şi modele

comportamentale mai bine adecvate semnificaţiei stimulilor şi contextului

situaţional, corelează o gamă mai variată de semnale senzoriale şi asigură

ierarhizarea lor în funcţie de semnificaţie. La nivelul rinencefalului se

constituie şi mecanisme de ordonare şi selecţie a impulsurilor de activare a

diferitelor stări motivaţionale.

Sistemul neocortical capătă la om o importanţă deosebită. El cuprinde

circuite fronto-temporo-parietale ce integrează structurile motivaţionale

complexe, de natură socio-culturală.

Porţiunea anterioară a lobilor frontali, îndeosebi este tot mai fregvent

invocată în explicarea mecanismelor trebuinţelor spirituale, a intereselor şi

idealurilor. De la acest nivel se exercită o influienţă reglatorie asupra

formaţiunilor rinencefalice şi diencefalice şi tot aici se stabileşte programul

general de satisfacere a diferitelor motive, prin raportarea şi circumscrierea

lor în logica ierarhizării activităţii.

Prin intermediul sistemului neocortical în derularea stărilor de

motivaţie, alături de principiul hedonic al plăcerii pe care se întemeiază

funcţionarea mecanismelor rinencefalo-diencefalice se introduce principiul

realităţii graţie căruia satisfacerea acestuia capătă un caracter condiţionat

fiind pusă în dependenţă de anumite exigenţe.

181

Totodată integrarea de la nivel neocortical asigură conştientizarea

stărilor de motivaţie, analiza lor critică şi subordonarea controlului lor

voluntar.

Aceasta face ca mecanismele motivaţiei umane să se deosebească

semnificativ de mecanismele motivaţiei animalelor, datele obţinute în

experimentele pe animal neputând fi transferate fără nici o rezervă la om.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE

AFECTIVITĂŢII

Afectivitatea constituie o componentă dinamico-energetică a

sistemului psihic. Ea reflectă în forma unor trăiri subiective, interne

conştientizate gradul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica sferei

motivaţionale interne şi desfăşurarea evenimentelor în plan obiectiv extern.

Pentru a provoca o trăire emoţională, un stimul nou sau o situaţie externă

trebuie să satisfacă două condiţii principale: să prezinte un anumit grad de

noutate sau de “neaşteptat” şi să aibă o anuimită semnificaţie pentru

subiectul în cauză.

182

În funcţie de aceşti doi indicatori, stimulii se împart în două categorii:

afectogeni şi neutrii.

Cei afectogeni se divid în pozitivi, a căror acţiune contribuie la

obţinerea de satisfacţii şi la menţinerea sau restabilirea echilibrului

funcţional intern al sistemului personalităţii, şi negativi a căror acţiune

provoacă tensiune şi perturbaţie.

Şi trăirile emoţionale dobândesc un caracter polar, împărţindu-se şi

ele în pozitive şi negative.

În genere emoţia pozitivă se asociază cu starea de confort psihic, de

relaxare, de elan vital, optimism, de satisfacţie.

La rândul ei, emoţia negativă se asociază cu starea de încordare, de

apăsare, de depresiune, de insecuritate, de suferinţă psihică.

În multe situaţii cei doi poli ai trăirii nu se exclud ci coexistă,

subiectul încercând o stare oarecum conflictuală ambivalentă de atracţie-

respingere, dragoste-ură.

Ambivalenţa, în formă mai pregnantă se manifestă la copii; pe măsura

maturizării afective ponderea ei diminuează. Poate însă reapărea ca simptom

patologic provocat fie de focare organice cerebrale fie de focare psihogene.

O altă dimensiune importantă în evaluare trăirilor emoţionale este

intensitatea. Se poate alcătui o scală în cadrul căreia putem determina

urmatoarele 6 puncte (treptele) de forţă ale unei emoţii: punctul 0 ar

reprezenta absenţa emoţiei în planul conştiinţei :1) emoţie foarte slabă,2)

emoţie slabă,3) emoţie moderată, uşor controlabilă bine încapsulată în

schema logică a comportamentului adaptativ,4) emoţie puternică, al cărei

control reclamă din partea subiectului încordarea efortului voluntar,

5)emoţie foarte puternică, imposibil de controlat, cu manifestări explozive şi

cu efecte dezorganizatoare asupra comportamentului. Ele sunt numite stări

183

de afect. Intensitatea unei emoţii poate fi evaluată şi pe baza cuantificării

corelaţiilor ei fiziologice (expresii motorii, vegetative, bioelectrice).

Intensitatea este factorul principal care determină rolul emoţiei în

cadrul activităţii. Indiferent de semnul lor, emoţiile de intensitate medie au

un rol reglator, de potenţare atât a activităţilor de învăţare cât şi a celor de

muncă şi creaţie, în vreme ce emoţiile foarte slabe şi foarte puternice

exercită o influenţă dezorganizatoare.

Cele foarte slabe pentru a nu asigura energia necesară menţinerii şi

finalizării acţiunilor; cele foarte puternice, pentru ca, punând în circulaţie o

cantitate prea mare de energie, blochează funcţionarea normală a

mecanismelor de decizie şi autocontrol, împingând la acţiuni impulsive

inadecvate.

A treia coordonată de analiză a proceselor emoţional-afective o

constituie durata sau stabilitatea. Aceasta se referă la persistenţa în timp atât

a semnului cât şi a intensităţii unei emoţii sau structuri emotionale. La un pol

avem structurile emoţional afective stabile – persoane cu stabilitate

emoţională, iar la celălalt pe cele instabile. Limita superioară a stabilităţii

este rigiditatea afectivă, iar limita inferioară a instabilităţii este efemeritatea

afectivă, adică schimbarea excesiv de rapidă a stărilor emoţionale în ciuda

menţinerii nemodificate a contextului situaţional-obiectiv. Optimă este acea

structură afectivă a cărei dinamică corelează şi concordă cu dinamica

semnificaţiei şi conţinutului situaţiilor reale în care se include subiectul.

În sfârşit în analiza sferei afectivităţii este obligatorie luarea în

considerare a dimensiunii genetice, evolutive. Din acest punct de vedere se

delimitează două niveluri integrative: a) nivelul integrativ al emoţiilor

primare şi b) nivelul integrativ al emoţiilor secundare.

184

Primul se structurează în raport cu stările motivaţionale înnăscute-

biologice şi fiziologice şi se manifestă în forma emoţiilor simple,

necondiţionate de tensiune sau relaxare, de discomfort sau de echilibru

biofiziologic, de frică, spaimă, euforie sau de furie etc. Asemenea emoţii

încep să se manifeste din primele zile şi săptămâni după naştere.

Declanşarea lor se produce după mecanismul reflexului necondiţionat

multifazic şi nu reclamă participarea conştiinţei.

Treptat ele sunt conştientizate şi subordonate controlului voluntar.

Din punct de vedere neurofiziologic structurile afective primare se

inserează la nivelul formaţiunilor subcorticale. Nivelul integrative secundar

al afectivităţii are un caracter dobândit, el formându-se în cursul vieţii

individuale prin învăţare. Structurile afective secundare sunt de ordin socio-

cultural. Ele se elaborează pe baza unor semnificaţii extrabiologice, etice,

estetice, politice, filozofice etc. şi a unor motivaţii derivate din valorile

socioculturale. Este evident că neurofiziologic componentele afective

secundare se integrează la nivel cortical. Fireşte, între cel două

compartimente (afectivitatea primară şi cea secundară) nu poate exista o

opoziţie absolută. Cerinţele obiective ale adaptării optime impun realizarea,

în ultima instantă a unei unităţi funcţionale chiar dacă această unitate nu este

plată, ci contradictorie, implicând atât momente de concordanţă cât şi

momente de discordanţă de conflict.

Din interacţiunea şi cointegrarea celor două compartimente rezultă

formula generală a organizării afective, care caracterizează sistemul

personalităţii.

În clinică, trebuie supusă investigaţiei tocmai această formulă pentru a

putea decala tulburările primare de cele secundare şi a trece de la un

diagnostic global la unul diferenţial.

185

Teoriile emoţiei

Până în prezent nu există o teorie unanim acceptată a emoţiei. Cel mai

vechi model aparţine lui James şi Lange (1899) care susţine că trăirea

emoţională este rezultatul proiectării în sfera conştiinţei a modificărilor

fiziologice din organism (tahicardie, contracţia muşchilor, vasodilataţie sau

vasoconstricţie periferică) şi a reacţiilor acestora la incitările mediului. După

afirmaţiile modelului fiziologist- « sunt vesel pentru că râd », « mi-e frică

pentru că fug »- emoţia apare întotdeauna ca efect al unei transformări sau

reacţii comportamentale, fiind plasată la sfârşitul seriei evenimentelor care

au loc în organism şi niciodată la începutul ei.

Modelul James Lange a fost infirmat deoarece modificările fiziologice

de genul celor menţionate pot apare şi în absenţa trăirilor emoţionale

specifice. Pe de altă parte, s-a dovedit că pe fondul unor modificări

fiziologice obiective asemănătoare se pot derula, la diferiţi subiecţi, stări

emoţionale diferite nu numai ca intensitate, ci şi ca modalitate şi semn.

Teoria intelectualistă a lui Herbart 1925 o infirmă pe prima. Comform

acesteia, emoţia este generată de tensiunea şi ciocnirea reprezentărilor

mintale ale diferitelor situaţii (amintirea- reprezentare a decesului unei fiiniţe

dragi ne produce durere sufletească). Deşi nu este integral greşită, această

teorie nu reflectă decât o anumită latură a dinamicii, în realitate mult mai

complexă a producerii trăirilor emoţionale. Ulterior s-a produs o disjuncţie

între explicaţiile psihologice şi cele fiziologice. Primele încercau să

demonstreze relativa autonomie şi ireductibilitate a emoţiei, producerea ei

fiind pusă pe seama decodificării şi interpretării semnificaţiilor situaţiilor cu

186

care se relaţionează subiectul corelând afectivitatea cu motivaţia şi reflexia

mintală. Cele din urmă (fiziologice) se orientau în direcţia identificării

structurilor neuronale capabile să producă prin ele însele stări emoţionale.

Dihotomia între direcţia psihologică şi cea neurofiziologică este relativă.

Cunoaşterea şi explicarea unei funcţii psihice nu se reduce la dezvăluirea şi

descrierea suportului său neuronal de integrare, dar nici nu pot fi considerate

complet înafara acestui suport. Prin urmare, cercetarea psihologică şi cea

neurofiziologică se cer a fi private în raport de complementaritate. Din acest

punct de vedere trebuie să distingem emoţii provocate, emoţii evocate şi

emoţii anticipative.

În primul caz, emoţia se produce ca raspuns specific la acţiunea

directă a unui stimul afectogen din mediul extern sau intern al organismului.

Integrările se vor realiza preponderant la nivel subcortical (talamo-

hipotalamic) nu la nivel cortical. Caracteristicile particulare ale emoţiei

provocate vor depinde nu numai de însuşirile stimulului ci şi de experienţa

afectivă anterioară a subiectului, de profilul de ansamblu al personalităţii

sale.

În cazul al doilea, starea emiţională are ca agent declanşator amintirea

sau reprezentarea unei situaţii sau eveniment perceput şi trăit anterior.

Punctul de plecare al mesajului de comandă se situează la nivel cortical în

sfera conştiinţei şi prin intermediul memoriei afective de lung durată.

Evocarea poate avea loc în mod voluntar sau în mod involuntar, spontan.

În cel de-al treilea caz factorul declanşator al stării emoţionale îl

constituie modelul mintal al obiectului sau situaţiei ce urmează a fi

percepute, model creat graţie funcţiei anticipative a imaginaţiei şi gândirii.

Numai rareori omul se lasă surprins de desfăşurarea evenimentelor, apărând

în faţa lor nepregătit. În mod normal el încearcă prin diferite procedee să

187

determine dinainte cursul evenimentelor, aşteptându-se la cele ce s-ar putea

întâmpla. În funcţie de gradul de adecvare şi completitudine a reprezentării

pe care şi-o formează, el îşi constitue montajul general de întâmpinare a

situaţiei, care va include şi o componentă afectivă: -de atracţie sau repulsie ;

de teamă sau frică ; de dominare ; o trăire stenică, mobilizatoare sau o trăire

astenică cu efect de blocaj. Emoţiile anticipative reflectă posibilul adică ceea

ce urmează să se producă. Concordanţa sau neconcordanţa cu realitatea

depinde de veridicitatea conţinutului informaţional al imaginii care o

declanşază şi de interpretarea pe care o dă subiectul acestui conţinut.

Mesajul de comandă în declanşarea stării emoţionale porneşte de la

nivelurile integrative superioare ale SNC, respectiv de la scoarţa cerebrală,

chiar dacă în calitate de executanţi direcţi ai reacţiei emoţionale date, pot fi

formaţiuni subcorticale.

Problema producerii emoţiei trebuie privită şi din perspectiva

dinamicii activităţii. Fiind orientate în direcţia atingerii anumitor scopuri, a

satisfacerii anumitor stări de motivaţie, individuale sau sociale, activitatea

include în mod necesar componente emoţional-afective. Dinamica

afectivităţii pune în evidenţă o gamă întinsă de laturi şi stări emoţionale

particulare, care reflectă nu numai complexitatea structurală a activităţii

căreia se încorporează ci şi complexitatea şi mobilitatea mecanismelor

integrative. În principiu, de-a lungul traiectoriei activităţii se reliefează trei

tipuri de stări emoţionale (pregătitoare, însotitoare şi finale).

1)Stările emoţionale pregătitoare, determinate de reprezentarea internă

generală a sarcinii ce trebuie îndeplinită şi de condiţiile obiective în care este

dată ea. Acestea pot fi foarte diverse: de satisfacţie, de bucurie, de

nerabdare, de euforie, de entuziasm sau de insatisfacţie de tristeţe, de teamă ,

188

de panică etc. Este evident că debitul activităţii va fi influenţat pozitiv sau

negative, în funcţie de modalitatea emoţiei premergătoare.

2)Stări emoţionale însoţitoare, operatorii, determinate de desfăşurarea

propriu-zisă a activităţii de raportul dintre tentative şi reuşite, dintre reuşite

şi eşecuri; de valoarea rezultatelor parţiale înregistrate după fiecare secvenţă.

În funcţie de semnul şi intensitatea lor acestea pot susţine şi împinge înainte

desfăşurarea activităţii sau o pot frâna, dezorganiza.

3)Stări emoţionale finale, determinate de încheierea activităţii, de

evaluarea rezultatului obţinut. Ele pot fi pozitive, de satisfacţie sau negative

de insatisfacţie, mobilizatoare dispunând subiectul la reluarea ciclului

următor al activităţii sau demoralizatoare, incitând subiectul la renunţare, la

abandonare.

Analiza mecanismelor stărilor afective nu poate fi ruptă de analiza

mecanismelor activităţii. Pe lângă verigile neurofiziologice aceste

mecanisme includ şi verigi psihologice şi chiar psiho-sociale. Şi dacă

verigile psihologice sunt de altă natură decât afectivă – de pildă de natură

motivaţională, cognitivă sau volitivă – atunci suntem obligaţi ca în

configuraţia bazei neurofiziologice să luăm în seamă conexiunile dintre

structurile aşa-zis specific emoţionale şi cele legate direct de procesele

motivaţionale, cognitive sau volitive. În ciunda aparent precisei localizări,

afectivitatea , privită în toată complexitatea ei, iar nu redusă la emoţiile

primare aşa cum se tinde uneori, are poate cea mai largă bază

neurofiziologică.

Primele încercări de a sintetiza modelul neuronal al stărilor

emoţionale la om pe baza analizi leziunilor cerebrale aparţin lui Papez

(1937) şi Mac Lean (1950). Totuşi bazele anatomice şi fiziopatologice ale

189

tulburărilor emoţionale rămân încă obscure în comparaţie cu tulburările

senzoriale şi motorii. Lobul frontal exercită în mod cert influenţa asupra

comportamentului emoţional prin faptul că are conexiune cu mecanismele

integrative afective de la nivelul diencefalului, prin intermediul talamusului

dorso-medial. În interacţiunile diencefalo-neocorticale intervine şi sistemul

limbic. Modificările emoţionale care apar în cadrul leziunilor prefrontale,

trebuie considerate prin prisma existenţei acestor relaţii. Leucotomia

prefrontală reduce tensiunea şi diminuează emoţia. După leziunile bilaterale

frontale întinse atitudinea normală faţă de viitor este pierdută, iar pacientul

devine distrat şi superficial. S-a presupus că efectul tranchilizant al

leucotomiei prefrontale s-ar datora întreruperii proiecţiilor din aria 24 a

girusului cingului anterior. Îndepărtarea zonei prefrontale lezată poate

ameliora starea pacientului. Zona relaxantă este cea ventro-mediană. Lobul

temporal are importanţă mai mare în viaţa emoţională, fapt relevant de

Kluver şi Bucy (1938). Higgins şi colaboratorii (1956) au obţinut la un

pacient prin stimulare lobului temporal o mărire a debitului verbal, voiciune,

optimism, percepţii senzoriale pălcute, fericire, afecţiune pentru cei din jur şi

o stare de bună dispoziţie.

Tot prin stimularea lobului temporal Roberts (1961) a obţinut în afara

unor halucinaţii auditive senzaţia că bolnavul ar trăi o viaţă dublă, una din

trecut pe care şi-o reaminteşte şi una prezentă cu perceperea tuturor

stimulărilor senzoriale din mediul înconjurător.După o lobectomie temporală

Obrador (1947) a observat un comportament placid, indiferentă afectivă

pentru cei din jur, apatie, deprimare, vorbire monotonă şi diminuare globală

a reactivităţii emoţionale. Leziunile lobului temporal la om se manifestă prin

accese epileptice timp în care lumea externă apare ireală, iar pacientul pierde

conştiinţa raportului dintre corp şi personalitate.

190

Atunci apar iluzii de formă, dimensiune şi distanţă ale obiectelor,

halucinaţii vizuale, gustative, olfactive, auditive însoţite de déjà vu, jamais

vecu, jamais vu, tulburări de memorie, de conştiinţă, de atenţie şi tulburări

emoţionale pozitive (senzaţie de relaxare, bucurie) sau negative (nelinişte,

deprimare, spaimă, oroare, agresiune etc), fapte care duc pe bolnav la

executarea unor mişcări simple sau complexe fără scop – automatisme.

Animalele cu leziuni ale scoarţei cerebrale temporale sunt liniştite, dar

au accese de furie după extirparea structurilor amigdalo-hipocampice şi a

girusului cingului, fapt care demonstrează rolul lor în geneza stării de

indiferenţă afectivă.

Fenomenele de furii la animalele cu leziuni parahipocampice sunt

generate tot în hipocamp. Leziunile bilaterale ale feţei mediale a lobului

temporal, limitate la complexul amigdalian şi hipocamp dau indiferenţă şi

docilitate afectivă, reducerea fricii dar cu păstrarea furiei şi mâniei la stimuli

agresivi.

Girusul canguli este o verigă importantă în mecanismul afectivităţii.

S-a descris o cale anatomică de nuclei vagali în regiunea cingulară anterioară

care trece prin hipotalamusul anterior şi regiunea septală. Datorită unor

posibile conexiuni cu sistemul simpatic, acest traiect ar reprezenta o cale

prin care factorii emoţionali pot influenţa motricitatea, tonusul şi

comportamentul. Girus canguli este mai curând în legătură cu reacţiile

emoţionale şi cu aspectele motrice ale acestora care, de regulată pot secunda,

afecta ,învăţarea şi memoria. Leziunile bilaterale de girus cinguli pot

descreşte activitatea şi reacţiile afective până la mutism akinetic. După

extirparea circumvoluţiei cingulate la animale cu scoarţa intactă se obţine

creşterea pragului emotivităţii, scăderea reactivităţii emoţionale, o stare de

191

indiferenţă şi pierderea fricii. Cele mai multe studii au arătat că în leziunile

bilaterale de girus cinguli la om se observă mai curând blânde decât

agresivitate, o reducere a activităţii, fricii, tensiunii şi o dereglare în

coordonarea temporală a evenimentelor recente, placiditate, stupoare

catatonică şi chiar mutism akinetic. La maimuţă, stimularea acestei regiuni

produce ostilitate fără a ajunge la sălbăticie. Girusul cinguli care face parte

din circuitul emoţional al lui Papez are numeroase conexiuni cu cortexul,

structurile subcorticale, talamusul, hipotalamusul, formaţiuni reticulate şi

nuclei bazali.

Talamusul ar putea interesa sistemul manifestărilor motorii sau

expresiile emoţiilor, intervenind ca factor modulator al proceselor afective.

Nucleul dorso-median care are strânse conexiuni anatomice cu

hipotalamusul şi neocortexul orbital frontal , este nucleul ţintă în

talamotomia prin cuagulare efectuată pentru reducerea tensiunii emoţionale

a anxietăţii, agitaţiei şi agresivităţii bolnavilor psihici.

Stimularea nucleului postero-ventral al talamusului la maimuţă şi

pisică produce anxietate şi mişcări ofensive şi defensive, reacţii sonore şi

fenomene vegetative.

Hipotalamusul a fost privit ca sediul principal al emoţiilor sub control

cortical direct, prin întărirea şi coordonarea mecanismelor neurale şi

hormonale de expresie emoţională.

Hess (1957) a relevant rolul hipotalamusului în comportament

divizându-l într-un hipotalamus anterior ergotrofic asociat cu sistemul

simpatic şi unul posterior trofotropic legat de sistemul parasimpatic. Kaada

şi colaboratorii (1949) afirmă că hipotalamusul joacă un rol evident şi

complex în elaborarea proceselor afective în legătură cu structurile nervoase

din vecinatate, părţi ale sistemului limbic. Stimularea electrică a

192

hipotalamusului caudal la pisică provoacă accese de furie şi agresiuni.

Leziunile hipotalamice la om se manifestă prin tulburari afectiv-emoţionale

de frică, teroare, furie, anxietate sau stări emoţional-pozitive cum ar fi

tendinţa la glume. Teoria centrului dublu a lui Anand sugerează ca

hipotalamusul lateral este un centru care iniţiază un comportament de

întreţinere ca reacţiei la stimuli vizuali iar hipotalamusul medial este un

centru de saţietate care inhibă centrul de întreţinere când animalul este sătul.

După lezarea hipotalamusului lateral şobolanii nu mai mănâncă zile în şir

deoarece nu le este foame. Alţi autori au produs pofta de mâncare la

animalele sătule prin stimluarea hipotalamusului lateral. În modificarea

comportamentului alimentar au fost implicate leziuni răspândite şi în nucleul

dorso-medial al talamusului, în cortexul temporal, amigdală şi mezencefal.

Totuşi hipotalamusul se află în raport direct cu reacţiile emoţionale şi cu

diferitele feluri de comportament însoţite de funcţii vegetative

corespunzătoare.

Septul este direct implicat în integrarea unor reacţii emoţionale

primare. În general septul îşi exercită rolul de suprimare a emotivităţii

exagerate prin intermediul hipocampului.

King (1961) conchide că regiunea septală exercită un efect calmant

asupra comportamentului, prin inhibarea mecanismului de tensiune pituitar

adrenala (suprarenal). La om tumorile de sept şi structuri adiacente dau

iritabilitate emoţională cu izbucniri de agresiune şi emoţie necontrolată,

sensibilitate mărită la zgomote neaşteptate şi tulburări de memorie.

Zona limbică rinencefalică are conexiuni în dublu sens cu

hipocampul, zonele septale, hipotalamusul, amigdala şi cu restul

rinencefalului.

193

Unii cercetători afirmă că stimularea rinencefalului produce reacţii de

tipul fricii, curiozităţii, atenţiei şi spaimă, însoţite de activarea sistemului

pituitaro-suprarenal. La bolnavii cu labilitate afectivă, la delicvenţi există o

diminuare a puterii de inhibare a afectelor şi a stărilor impulsive. La om

diferitele localizări ale unor procese expansive cerebrale (traumatice,

vasculare, infecţioase), crizele de epilepsie temporală, stimularea unor

anumite structuri cerebrale în cursul unor intervenţii neurochirurgicale cu

implicare hipotalamusului, lobului temporal, frontal, girusului canguli sau

septului, au relavat o mare varietate de reacţii afective. La animale leziunile

experimentale şi stimularea au adus numeroase dovezi privitoare la

participarea diferitelor parţi ale SNC în comportamnetul afectiv emoţional.

În general reacţiile emoţionale sunt elaborate şi integrate de către

conexiunile limbice ale hipotalamusului, septului, hipocampului şi amigdalei

care la rândul lor se află sub control cortical, în special al girusului canguli,

temporal şi frontal.

Brain-Strauss (1962) afirmă că, cu cât căutăm o zonă anume din SNC

în raport cu emoţia, cu atât mai mult ea ne scapă. Prin urmare afectivitatea

dispune de cât mai largă bază neurofiziologică.

MECANISMELE NEUROFUNCŢIONALE ALE

INTELIGENŢEI

Termenul ca atare de inteligenţă provine de la latinescul intelligere,

care înseamnă a relaţiona, a organiza.

Introducerea lui în psihologie se datorează lui Spencer (1870) şi

Galton (1883) care formulează ideea existenţei unei capacităţi

mintale,generale, integratoare, distinctă de procesele cognitive, particulare şi

194

de aptitudinile speciale, capacitate derivată din calitatea organizării

structural-funcţionale de ansamblu a creierului.

Preocupat de găsirea unor procedee de evidenţiere şi măsurare a

inteligenţei înţeleasă ca disponibilitate şi competenţă mintală generală, Binet

(1896) a introdus noţiunea de vârstă mintală, dată în raport cu vârsta

cronologică şi cu performanţa globală obţimută de un subiect la un ansamblu

de sarcini sau probe. Aceasta poate să corespundă cu vârsta cronologică,

ceea ce reprezintă media normală, să se situeze sub vârsta cronologică

(dezvoltare mintală întârzâiată sau debilitate mintală) sau să se plaseze

deasupra vârstei cronologice (dezvoltare mintală accelerată , superioară).

Stern (1898) consideră că o estimare mai bună a inteligenţei se obţine

în forma unui coeficient QI determinat prin împărţirea vârstei mintale la

vârsta cronologică înmulţit cu 100. Valoarea 100 a lui Q3 exprimă punctul

normalităţii sau media.

Bazele neurofiziologice ale inteligenţei

Deşi morfohistologic toate creierele umane se aseamănă, la şoareci s-a

descoperit o oarecare diversitate a structurii macro şi microscopice

cerebrale, drept consecinţă a unei constituţii genetice diferite, care se

transmite la descendenţi. Acest fapt arată că dezvoltarea micro şi

macroscopică a creierului se află sub controlul desfăşurării segvenţiale a

unui program genetic autonom. După naştere, are loc o perfecţionare

structurală prin mielinizarea fibrelor şi prin stabilirea conexiunilor între

neuronii care ajung să formeze o reţea nervoasă de o complexitate

extraordinară. Pe masură ce structurile se complică, reacţiile se diversifică,

acuitatea senzorială se perfecţionează, iar dezvoltarea psihomotorie şi

195

intelectuală progresează evident. Remarcabila plasticitate a sistemului

nervos cere pentru a se dezvolta normal exerciţii senzorio-motorii şi

stimulări din mediul ambiant. Perfecţionarea structurilor şi validitatea

funcţională a lor depind de felul şi intensitatea acestor stimulări. Totuşi, este

dificil de stabilit care este ponderea potenţialului genetic şi care este

contribuţia mediului exterior în determinarea complexităţii morfofiziologice

şi psihologice a organizării cerebrale.

Wimer şi colaboratorii (1969) au relevat amploarea controlului

genetic al dezvoltării cerebrale prin măsurarea volumului absolut şi relativ al

neocortexului şi hipocampului la 9 descendenţi de şoareci.

De mult se ştie că greutatea creierelor şobolanilor “superdotaţi” este

mai mare decât a şobolanilor “inferiori”. La om în cursul ultimelor luni ale

vieţii fetale şi în primii doi ani ai vieţii extrauterine, se constitue cea mai

mare parte a structurilor cerebrale prin multiplicarea şi ramificarea

neuronilor, prin proliferarea celulelor nevroglice şi mielinizarea fibrelor.

Deşi neuronii nu se mai divid după naştere, ei ating talia-limită la 4 ani, iar

maturizarea lor, ramificarea dendritelor şi înmulţirea sinapselor nu se încheie

înainte de 10-12 ani. Astfel, un creier uman care la naştere cântăreşte 380g,

creşte, atingând la pubertata1400g. Puii de şobolan cărora în cursul gestaţiei

li s-a injectat hormon somatotrop au avut un cortex cerebral cu o greutate

mai mare, celule cu dendrite mai numeroase şi mai bune performanţe la

învăţarea labirintelor.

Prezentă în sângele care irigă fetusul a unei cantităţi superioare celei

normale de hormon androgen în decursul unei anumite perioade a vieţii

intrauterine, ar spori inteligenţa în mod semnificativ.

Levine (1972) presupune că la nou nascut hormonii determină parţial

organizarea anumitor mecanisme de control al SNC. Constatăm deci că o

196

pluralitate de factori, ca determinismul genetic, metabolismul, constelaţia

hormonală şi mediul ambiant condiţionează neurogeneza, ramificarea

dendritelor şi multiplicarea interconexiunilor lor, în general, sau numai într-o

anumită arie cerebrală şi implicit determină dezvoltarea inteligenţei.

Potenţialităţile intelectuale diferă în funcţie de varierea şi

interacţiunea acestor factori structurali sau metabolici în cadrul unei

organizări individuale sau a alteia, precum şi de starea anatomică sau

funcţională a anumitor arii corticale care primesc sau interpretează mesajele

informaţionale din mediul extern.

Factorul general, pe care mediul extern îl poate perfecţiona sau

deteriora, este legat de un anumit nivel al energiei cerebrale, energie care

depinde de intensitatea metabolismului, de o anumită calitate a

echipamentului enzimatic specific nervos şi de aporturile hormonale.

Calitatea individuală a funcţionării cerebrale şi activitatea intelectuală

depind de structura macroscopică, microscopică, precum şi de lanţurile de

reacţii chimice care duc la sinteza mediatorilor chimici (acetilcolina şi

noradrenalina) împreună cu enzimele care catalizează pe fiecare din ele.

Unele variaţii individuale genetice, pot produce o carenţă în sinteza

unor enzime sau elaborarea de enzime anormale, care modifică

metabolismul cerebral şi intelectual.

La şobolanii superior dotaţi s-a constatat o proporţie crescută de

acetilcolină şi actilcolineterază. Alţi autori au găsit o cantitate mai mare de

acetilcolinesterază la şobolanii cu rezultate mai slabe în proba labirintului.

Transmiterea ereditară a unui anumit corelat biochimic pare a fi un

element important în analiza bazelor genetice ale activităţii

psihocomportamentale.

197

Unele enzime cu rol important în metabolismul cerebral sunt deja

decelabile în plasma sanguina, în fibroblasti, în globulele albe, astfel încât

acum s-ar putea realiza studii sistematice şi la om. Unii autori explică geniul

prin existenţa unei densităţi mai crescute a reţelei vasculare

meningocerebrale. Cazurile observate de noi care angiografic au prezentat

hipervascularizaţie meningocerebrală nu au depăşit inteligenţa medie. Mai

plauzibil este de luat în consideraţie calitatea şi nu cantitatea aportului

sanguin cerebral. Astfel, în insuficienţa tiroidiană, pe lângă tulburările de

metabolism, se descoperă şi o dezvoltare anormală a neuronilor cerebrali,

între care nu se pot stabili conexiuni multiple din cauza numărului

insuficient de dendrite.

Leziunile cerebrale şi inteligenţa

După cele afirmate ar fi imprudent a admite că organizarea cerebrală a

intelectului este în întregime determinată genetic şi progresează independent

de mediul ambiant la care este expus organismul şi deci independent de tipul

de învăţare care are loc.

Există dovezi care sugerează că procesul de învăţare poate uneori juca

un rol decisiv în focalizarea sau răspândirea în creier a substratului fizilogic

al performanţelor intelectuale speciale.

198

S-a demonstrat că efectul leziunilor la copii este mai puţin specific

decât la adult, drept consecinţă a procesului de maturizare care se desfăşoară

la copii şi focalizării mărite a intelectului la adulţi determinată de învăţare.

Învăţarea generalizată se deosebeşte de cea a obiceiurilor specifice

care au efect diferit asupra localizării cerebrale.

La maimuţă o leziune inferotemporală bilaterală este suficientă pentru

a anula un obicei învăţat de discriminare vizuală după un criteriu

convenţional. Totuşi, dacă învăţarea preoperatorie este continuată,

postoperator cu câteva sute de încercări, obiceiul tinde a supravieţiu

leziunilor amintite.

S-a demonstrat că dacă după un astfel de supra antrenament aimalului

operat i se extirpă cortexul frotal sau parietal, obiceiul se pierde în ciuda

faptului că astfel de leziuni nu ar trebui să abolească o deprindere de

discriminarea vizuală.

Faptele sugerează că supraînvăţarea unei singure deprinderi se face

prin răspândirea mai amplă în creier a urmei care o susţine, reprezentând

astfel opusul efectului de focalizare. De aici derivă faptul că unele leziuni

cerebrale selective, focale duc la deficite intelectuale selective, din care fac

parte binecunoscutele sindroame neurologice ca afazia, apraxia, agnozia,

sindroamele interhemisferice, dominanta cerebrală şi manuală. Pe lângă

oricare din tulburările de localizare există şi o degradare generală a

facultăţilor mintale superioare. La aceste persoane se consemnează, de

obicei, leziuni cerebrale intinse, duble sau bilaterale. În cazul unor leziuni

mai mici, focale, nu există nici un fel de dovadă convingătoare pentru

existenţa modificărilor intelectuale importante care să nu depindă de

localizarea leziunii.

199

Unele modificări survin indiferent de amplasarea leziunii, dar acestea

nu sunt înţelese ca funcţii intelectuale superioare. La toate grupurile de

leziuni s-a relevat o dificultate crescândă în identificarea figurilor

geometrice ascunse în contextul unei configuraţii mai complexe.

Creierul adult nu este echipotent pentru inteligenţă, deoarece

numeroasele şi diferitele aptitudini sunt separat susţinute de creier, iar în

cazul leziunilor cerebrale focale sunt disociate una de alta şi selectiv

afectate. Nu există în prezent nici o dovadă neurologică pentru a proba

existenţa la adult a unei funcţii a creierului, corespunzatoare inteligenţei

generale. Evidenţa neurologică este mult mai potrivită cu teoriile care

postulează un număr de aptitudini primare, decât cu cele care indică o

capacitate sau funcţie de inteligenţă generală unitară. Nici analiza factorială

sau alte analize psihologice nu constrâng la presupunerea unei astfel de

capacităţi generale la adulţi.

Spre deosebire de adulţi, la care există o hemisferă specifică, la copii

cu cât leziunile cerebrale survin la o varstă mai mică cu atât sunt mai puţin

selective asupra intelectului.

O hemosferectimie stângă facută pentru o hemiplegie infantilă, rareori

a avut ca rezultat o afazie marcată, în timp ce afazia devine o regulă când o

asemenea operaţie este făcută pentru o leziune suferită după primii doi ani

de viată.

Dacă ipoteza lui Hebb care susţine necesitatea unei cantităţi mai mari

de ţesut cerebral spre a dobândi o aptitudine intelectuală mai înaltă este sau

nu adevărată, rămâne de demonstrat, dar sigur este faptul că la copilul mic

creierul este mai echipotent pentru dezvoltarea intelectului decât creierul

adultului în ceea ce priveşte susţinerea performanţelor intelectuale.

200

Reiese că potenţialul intelectual al copilului este mult mai dependent

de integritatea creierului ca tot şi mult mai unitar în funcţie decât sunt

aptitudinile implicate în inteligenţa adultului.

Echipotenţialitatea şi efectul de masă scad odată cu maturizarea

cerebrală prin faptul că efectele leziunilor cerebrale devin cu atât mai

specifice cu cât creierul este mai matur.

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE GÂNDIRII

Oricât am admite polivalenţa funcţională a unei structuri neuronale particulare

este imposibil să găsim acoperirea anatomofiziologică necesară diversităţii calitative de

conţinut a operaţiilor şi integrărilor informaţionale pe care ar trebui să le realizeze pentru

a fi declarată drept centru unic al gândirii. Totodată, ni se pare la fel de nejustificată, sub

raport ştiinţific şi tendinţa de a nu pune în nici un fel problema specificităţii

mecanismelor neurofiziologice ale gândirii şi de a considera că nu există asmenea

structuri care să fie legate preponderent de realizarea acestui complex proces psihic. Nu

este viabil nici modelul dualist preconizat de Eccles de a corela din afară organizarea

neuronală a creierului şi organizarea gândirii ca două entităţi în sine, independente.

Singura alternativă ştiinţifică justă la asemenea exagerări este cea oferită de

concepţia localizărilor şi integrărilor dinamice. În lumina acestei concepţii, gândirea ca

proces complex, multifazic şi multinivelar nu poate fi legată de o oarecare zonă unică şi

strict delimitată a creierului; în acelaşi timp însă, ea nu e lipsită de o bază

neurofiziologică mai mult sau mai puţin specifică.

Trebiue admis că mecanismul gândirii are o structură complexă şi eterogenă. În

cadrul lui se impune delimitarea a două componente mari: componenta specifică şi

componenta nespecifică. În alcătuirea celei dintâi pe lângă structurile şi circuitele

activatoare ascendente intră: structurile integrative modale, care stau la baza proceselor

cognitive subordonate gândirii şi care furnizează acesteia informaţia necesară propriei

sale construcţii (percepţiile şi reprezentările) ; structurile care integrează şi realizează

201

funcţia limbajului ; structurile memorative care integrează şi realizează procesele

mnezice (stocarea , păstrarea şi reactualizarea).

Deşi pe om un experiment de dezaferentare totală prin scoaterea în funcţiune a

canalelor senzoriale nu este cunoscut, din datele obţinute în experientele pe animale se

poate deduce fără dificultate, consecinţa pe care ar avea-o o asemenea operaţie pentru

gândire. Lipsită fiind de sursa sa discretă de informaţie, adică de senzorialitate,

desfăşurarea normală a gândirii ar deveni practic imposibilă. Constatăm apoi că tulburări

primare a unuia sau altuia dintre modalităţile senzoriale atrag după ele tulburări

secundare în sfera gândirii, fie în structura ei emoţională, fie în dinamica ei operaţională.

De exemplu, agnoziile constând în pierderea capacităţii de identificare vizuală a

obiectelor externe fac imposibilă desfăşurarea adecvată a procesului de gândire în situaţii

problematice, reprezentate prin intermediul imaginilor sau schemelor, a căror decodare

reclamă buna funcţionare a mecanismelor percepţiei vizuale. Şi mai severe sunt

tulburările provocate de diferite focare patologice localizate într-o verigă sau alta a

mecanismelor corticale ale limbajului (veriga senzorială sau motorie, executivă).

Realizarea normală a limbajului în toate formele sale constitue o condiţie sine qua non a

formării şi funcţionării structurilor gândirii. De aceea limbajul ca instrument principal

dedecodare şi dezorganizare a conţinuturilor operaţiilor gândirii se include ca o verigă

fundamentală în componenta nespecifică a mecanismelor ei.

Deosebit de importantă este şi veriga mnezică. Gândirea se desfaşoară nu numai

pe baza informaţiilor actuale furnizate de percepţie ci presupune apelul permanent şi

selectiv la fondul experienţei anterioare stocate în mecanismele memorative. Totodată

însăşi stabilitatea în timp a conţinuturilor sale informaţionale şi a schemei logico-

operaţionale de organizare, presupune nu numai o integrare fazică actuală ci şi o integrare

tonică, latentă în mecanismele memorative de lungă durată. Cu alte cuvinte, structural ea

posedă şi o dimensiune mnezică. Este logic atunci că asemenea focare lezionale care

provoacă primordial tulburări în organizarea şi funcţionarea subsistemului memoriei să

determine în ordine secundă tulburări şi în sfera gândirii.

În alcătuirea componentei specifice a mecanismelor gândirii intră după toate

probabilităţile zonele asociativ –integrative de ordinul 3-4 ale scoarţei cerebrale împreună

cu circuitele comunicaţionale dintre ele. Acestea se dispun cu precadere, în lobii parietali

202

şi frontali. Pe baza datelor obţinute din analiza tulburărilor provocate de focare lezionale

localizate în diferitele regiuni ale emisferelor cerebrale se poate emite ipoteza că veriga

de coordonare şi integrare supraordonată a activităţii diferitelor zone care formează

componenta specifică a mecanismelor gândirii se situează în lobii frontali.

Numărul mare de zone şi reţele neuronale care intră în configuraţia acestor

mecanisme, presupune existenţa unei diferenţieri şi specializări funcţionale dintre ele. Cu

alte cuvinte trebuie presupus că diferitele zone şi reţele neuronale particulare dobândesc

în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice a creierului uman specializări operational-

integrative diferite. Deja există o serie de date faptico-experimentale care pledează în

favoarea acestei ipoteze. Astfel, prin analiza comparativă a tulburărilor de gândire

consecutive unor afecţiuni în focar ale creierului, s-a demonstrat că zonele din hemisfera

stângă sunt solicitate cu precadere în integrarea aşa numitelor concepte figurale, a

operaţiilor de ordonare, sistematizare şi clasificare a materialului imagistico-intuitiv, a

structurilor propoziţionale şi a operaţiilor de calcul simple. În acelaş timp s-a pus în

evidenţă faptul că zonele din lobii parietali realizează cu precădere operaţiile executive

propriu-zise ale gândirii , de corelare şi transformare a conţinuturilor informaţionale

specifice ; lezarea lor afectează îndosebi structura aşa numitei gândiri obiectuale, adică a

gândirii care se reflectă asupra lumii obiectelor şi fenomenelor sensibil concrete. Zonele

din lobii frontali participă cu precădere la integrarea laturii formal-abstracte a gândirii.

Lezarea lor afectează în primul rând capacitatea de a opera cu noţiuni abstracte şi cu

forme simbolic-propoziţionale în sine, desprinse de suportul lor obiectual-sensibil. De

exemplu, la pacienţii cu asemenea tulburări se diminuează considerabil sau este cu totul

destramată capacitatea de a descifra sensul construcţiilor de genul aforismelor sau al

proverbelor, de a sesiza contradicţia sau absurditatea unor judecăţi, de a organiza mintal,

într-o structură propoziţională logică, elementele unei judecăţi prezentate în dezordine şi

de a stabili adevărul sau falsul judecăţii date. Pe lângă diferenţierea şi specializarea

funcţională dată, mecanismele specifice ale gândirii presupun şi o anumită organizare

dinamică spatio-temporară adică elaborarea unui program de contacte şi succesiuni în

timp şi spaţiu a diferitelor zone, secvenţe şi operatori.

Întrucat procesul gândirii are un caracter discursiv desfăşurandu-se pe traiectorii

largi, această organizare trebuie să se organizeze după schema “intrare-ieşire –intrare” şi

203

“stare iniţială-stare intermediară-stare finală-stare iniţială”. Depildă, intrarea va fi

reprezentată de structurile care înregistrează şi decodifică datele unei probleme, iar

ieşirea de structurile în care se elaborează soluţia.

Cum orice proces de gândire are o desfăşurare serială, este logic să presupunem

că ieşirea unităţii operatorii devine intrare pentru unitatea operatorie următoare. Se pare

că unitatea centrală care asigură menţinerea controlului asupra acestei succesiuni se

situează în lobii frontali, îndeosebi în cel al emisferei dominante: stânga la dreptaci şi

dreapta la stângaci. Focarele lezionare localizate în jumătatea anterioară a lobului frontal

din emisfera dominantă au dus în mod constant la tulburări ale schemei spaţio-temporale

şi ale planificării actelor de gândire.

Gândirea unor asemenea pacienţi devine lipsită de orizont, fragmentară şi

situaţională.

204

MECANISMELE NEUROFIZIOLOGICE ALE LIMBAJULUI

Una din cele mai remarcabile capacităţi funcţionale ale creierului uman este aceea

de a elabora şi de a opera cu semne şi simboluri , care lărgesc considerabil aria

comunicării interpersonale şi registrul de prelucrare a informaţiilor extrase din mediul

extern.

Funcţia semiotică a creierului are la bază principiul mai general al semnalizării pe

care îl aduce cu sine în sinusul nervos încă de la apariţia sa. Acest principiu exprimă

capacitatea SN de a transfera semnificaţia de la stimulii necondiţionaţi biologiceşti

necesari, la cei indiferenţi, neutri, care devin semnale condiţionale în raport cu primii.

Dezvoltarea ulterioară a SNC (sistemul nervos central) a făcut posibilă producerea

de către animale a unor semnale proprii, pentru exteriorizarea stărilor interne şi

designarea unor fenomene din mediul extern (îndeosebi a celor cu influenţă negativă,

nocivă).

Apariţia în SN a unor mecanisme de comandă a emiterii de semnale pentru

transmiterea de informaţii, mesaje a impus şi formarea aparatelor executive capabile să le

genereze.

Aşa s-au dezvoltat schemele de producere a semnalelor chinestezice atât de

complexe şi perfecţionate nu numai la om ci şi la alte clase de animale.

Totuşi numai creierul uman a atins acel nivel de organizare care să-i permită

elaborarea şi operarea cu cel mai complex sistem de semnale, limbajul articulat, din care

205

au fost derivate mai târziu şi aşa numitele limbaje artificiale ca de exemplu limbajul

matematic, limbajul de programare.

Cuvântul, alături de unealtă, va deveni unul din factorii fundamentali ai

dezvoltării psihice a omului.

Verbalizarea, adică fixarea în cuvânt în calitatea lui de semn sau cod a produselor

reflectării psihice (stări emoţionale, noţiuni) se va impune ca un principiu esential al

organizării activităţii cerebrale. Pe baza cuvântului ca purtator de semnificaţii şi substitut

al obiectelor şi fenomenelor concrete din jur se va închega un complex sistem de legături

temporare, care se va exterioriza în cel mai complex tip de comportament din câte a

imaginat evoluţia – comportamentul verbal.

Baza genetică a apariţiei şi dezvoltării limbajului este relaţia de comunicare.

Aceasta presupune existenţa şi interacţiunea a minimum doi indivizi care emit şi

recepţionează reciproc mesajele unul altuia.

Dispariţia indivizilor care sunt purtătorii şi producători reali ai proceselor

comunicaţionale duce nu numai la dispariţia limbajului ca fenomen psihologic, ci şi a

limbii ca fenomen social-viu.

Prin organizarea sa internă, creierul uman posedă doar competenta lingvistică, dar

nu şi performanţa. Ultima devine posibilă numai în receptarea şi integrarea din afară a

sistemului limbii.

Important de subliniat este faptul că competenţa lingvistică a creierului se cere a fi

fructificată din primele zile după naştere altminteri ea diminuă şi nesolicită pâna la

vârsta de 14 ani dispare cu totul. Faptul a fost demonstrat de analiza celor câtorva cazuri

de copii pierduţi în junglă şi găsiţi la vârste relativ mari. Cei care au depăşit vârsta de 15

ani nu au mai putut fi verbalizaţi. Cel mai uşor şi rapid, creierul asimilează şi integrează

limba în care se desfăşoară comunicarea cotidiană din anturajul imediat al copilului. La

vârste fragede este facilitată şi învăţarea limbilor straine: mai târziu competenţa creierului

pentru acestea diminuează, adultul învăţând mai greu decât copilul oricare limbă străină.

Structura şi organizarea limbajului

206

Limbajul este interpretat ca un sistem înalt organizat şi integrat. El presupune

existenta unor elemente constitutive concrete şi a unui ansamblu de operaţii de

transformare şi relaţionare – combinare a acestor elemente. Unitatea de bază constitutivă

a limbajului este cuvântul. El are două laturi : latura fizică externă exprimată în semnale

perceptibile de tip sonor (sunetele articulate), vizual (grafemele limbajului scris) sau tactil

(semnele alfabetului Braille) şi latura informaţională internă, care determină

semnificaţia.Formarea semnului limbajului reclamă fixarea şi păstrarea în mecanismele

memorative ale creierului nu numai a imaginii structurii fizice a cuvântului (sonore,

grafice sau tactile) ci şi a legăturii lui designative cu obiectul (relaţia extralingvistică).

Pentru a înlătura echivocul şi nedeterminarea semantică în comunicare, este necesar ca

fiecare cuvânt să reprezinte un număr cât mai mic de obiecte sau dimensiuni ale realităţii.

Idealul ar fi ca raportul de designare să fie de 1/1 adică un cuvânt perceptibil distinct

pentru un singur obiect sau însuşire. Aceasta ar duce însă la crearea unui volum atât de

mare de cuvinte, încât ar depăşi capacitatea memorativă utilă a creierului, creând

dificultăţi şi mai mari în desfăşurarea comunicării. Astfel că principiul economiei este

satisfacut prin acceptarea multiplicităţii semantice a cuvântului sau a polisemiei : unui

cuvant i se ataşazâ mai multe semnificaţii. In acest caz decodificarea şi identificarea

conţinutului informaţional să se realizeze în context, în funcţie de relaţiile care se

stabilesc între cuvântul dat şi alte cuvinte.

Pentru asigurarea discursivităţii şi fluenţei comunicării verbale este necesară

engramarea în mecanismele memorative nu numai a cuvintelor dar şi a regulilor logico-

gramaticale de conectare şi combinare a lor. După cum se ştie, unitatea de bază a acestui

gen de comunicare nu este cuvântul singular ci propoziţia, o structură logico-gramaticală

închegată, obţinută din combinarea serială a două sau mai multe cuvinte.

Discursivitatea reclamă ordonarea şi integrarea propoziţiilor în unităţi semantice

mai mari de tipul frazelor, paragrafelor. Crcetările de psihologie genetică au arătat că în

organizarea structurilor verbale se disting două stadii :stadiul fonetic şi stadiul semantic.

Primul stadiu rezidă în ordonarea cuvintelor după similitudini fonetice şi în

condiţionarea reacţiilor de răspuns la stimuli verbali preponderent de informaţie. El se

întinde până la vârsta de 3 ani.

207

Cel de-al doilea stadiu (semantic) se caracterizează prin aceea că ordonarea şi

ierarhizarea cuvintelor în cadrul vocabularului intern se fac după similitudini de conţinut,

semantice.

Rolul reglator al cuvântului în raport cu comportamentul se comută de la nivelul

fizic al informaţiei la cel intern al conţinutului, al semnificaţiei. Latura semantică se

impune ca dominantă. Cuvântul nu se leagă direct de obiect, ci indirect prin intermediul

imaginii mintale a lui. De aceea, semnificaţia se menţine atâta timp cât se pastrează

legătura cuvântului cu modelul informaţional intern, mintal al obiectului; destrămarea

acestui model ca urmare a unei tulburări patologice a funcţionării creierului duce

inevitabil şi la destrămarea semnificaţiei, cuvântul ca entitae fizică putând rămâne

nealterat. Semnificaţia va fi alterată şi în cazul când tot în urma unor focare patologice ale

creierului este dezorganizat cuvântul, ca entitate structurală distinctă, aşa cum se întâmplă

în afazia senzorială şi motorie.

In primul caz, semnificaţia este abolită datorită pierderii capacitaţii subiectului de

a integra, diferenţia şi identifica individualitatea fonetica şi vizuală a cuvintelor auzite sau

scrise.

In al doilea caz semnificaţia este alterată datorită dezorganizării modelelor şi

schemelor motorii, articulatorii ale vorbirii care face imposibilă producerea adecvată a

cuvintelor în plan oral.

Prin urmare, latura semantică a limbajului trebuie înţeleasă ca unitate funcţională

tabilăa cuvâtului ca suport fizic, ş a imaginii mintale interne ca model informaţonal al

obiectului.

Pentru a se realiza în procesul comunicării, această latură reclamă stabilirea unui

anumit izomorfism între tezaurele lingvistice ale emitentului şi receptorului.

Comunicarea verbală are la bază convertibilitatea deplină după raportul 1:1 a

relaţiilor dintre emitent şi receptor.

Tezaurul lingvistic se elaborează în cursul ontogenezei prin interiorizarea treptată

a structurilor obiective ale limbii. La diferiţi indivizi însă el se va situa la nivele diferite,

în funcţie de orizontul general de cultură şi de specificul profesiunii fiecăruia. In cadrul

lui am putea delimita 3 zone integrative:

208

Zona integrativă nucleu în care intră elementele constitutive de bază ale limbii şi

care formează scheletul comunicării cotidiene între indivizii care vorbesc limba dată.

Aceasta se elaborează în ontogeneză şi se situează aproximativ la acelaşi nivel la toţi sau

la majoritatea indivizilor adulţi.

Zona integrativă secundară se constituie în cadrul procesului de instruire şcolară,

al asimilării structurilor de bază ale ştiinţei şi culturii, ale lecturilor literare. In ea intră

elemente cu o frecvenţă mai mica în comunicarea cotidiană. La nivelul acestei zone,

diferenţele individuale devin pregnante, practic inexistand doi indivizi la care alcătuirea

şi funcţionarea zonei respective să fie identice.

Zona integrativă terţiară cuprinde cu precădere, elemente şi structuri lingvistice

specifice unei profesiuni. Această zonă înalt specializată a tezaurului lingvistic individual

cu cea mai mare arie de întindere este accesibilă în comunicare unui numar restrâns de

indivizi, care alcătuiesc un acelaşi grup profesional.

Gradul de consolidare a celor trei zone la nivelul mecanismelor neuronale este

invers proporţional cu ordinea constituirii lor în ontogeneză; cel mai puternic consolidată

este zona primară, iar cel mai slab zona terţiară. Cele trei zone nu trebuie concepute ca

fiind izolate una de cealaltă ci ca fiind reciproc intersectabile. Incarcătura semantică a

elementelor fiecărei zone este variabilă: ea poate creşte pe măsura includerii şi folosirii

elementelor respective în situaţii comunicaţionale noi sau poate să scadă (degradare

semantică) ca urmare a nefolosirii elementelor date şi a neraportării lor la realitatea

extralingvistică pe care o desemnează. Cu cât subiectul destinatar este mai bine pregătit

(are acumulată mai multă informaţie despre domeniul comunicării) şi dispune de un

tezaur mai elaborat, cu atât cantitatea de informaţie semantică pe care o va extrage din

mesajul verbal receptionat va fi mai mare şi invers.

Sistemul limbajului evoluează în direcţia unei cât mai precise determinări

semantice; totuşi nu se ajunge niciodată ca aceasta să fie absolută. In cadrul tezaurului

individual, cuvintele au grade de interpretare semantică (decodificare) diferite, în vreme

ce unele cuvinte sunt relativ precis definite, din punct de vedere al semnificaţiei; altele

au o determinare semantică foarte vagă sau eronată, subiectul indicând o altă

semnificaţie decât este obiectiv consacrată.

209

In raport cu fluxul cuvintelor recepţionate din afară, unul şi acelaşi subiect

realizează o decodificare semantică diferită: unele mesaje sunt adecvat înţelese, altele

vag, iar altele sunt decodificate eronat.

In fine, chiar mesajele în sine adecvat înţelese de către destinatar, lasă o anumită

nedeterminare semantică ce ar reclama noi completări şi precizări. In clinică, testarea

structurilor verbale trebuie făcută secvenţial, prin investigarea succesivă a tuturor zonelor

şi stadiilor.

Mecanismele limbajului

Limbajul se înumără printre acele funcţii psihice a căror investigaţie

neurofiziologică a furnizat date experimentale în favoarea teoriei localizaţioniste.

In urma investigaţiilor efectuate deBroca (1861) şi Wernicke (1874) s-a format

ferm convingerea că limbajul beneficiază de o localizare precisă la nivelul creierului.

Până aproape de zilele noastre la întrebarea care este baza sau mecanismul

neurofiziologic al limbajului, răspunsul venea imediat fără ezitare: centrul lui Broca

(circumvoluţia frontală a treia din hemisfera dominantă) pentru limbajul expresiv şi “

centrul Wernicke” (prima circumvoluţie temporală din hemisfera dominantă) pentru

limbajul impresiv, adică pentru înţelegerea vorbirii celor din jur.

Cercetările ulterioare, fără a infirma constatările faptice ale lui Broca şi

Wernicke, au dus la o corelare semnificativă a modelului ingust – localizaţionist conceput

de ei.

Printre cei care au contribuit decisiv la trasarea unei perspective mai largi în

abordarea şi explicarea mecanismelor neurofiziologice ale limbajului a fost Jackson

(1835-1911). Acest autor a emis ipoteza comform căreia trebuie luate în seamă ambele

hemisfere cerebrale, iar nu doar cea dominantă. Hemisfera stângă este implicată direct

210

deoarece lezarea ei privează pe om de vorbire, în timp ce hemisfera dreaptă ajută la

recunoaşterea imaginilor simbolizate.

Jackson consideră că centrul lui Broca coordonează mişcările limbii, buzelor,

laringelui şi faringelui şi sublinia că dacă afazicul a pierdut limbajul propoziţional, el

poate dispune de un limbaj emoţional şi de stereotipii. El socotea că aceste relicve ca şi

jargonul, se află sub dependenţa hemisferei drepte. In cazul unei asemenea leziuni apar

efecte negative reprezentate de incapacitatea de a vorbi, scrie şi citi şi semne pozitive

manifestate prin capacitatea bolnavului de a înţelege ceea ce i se spune, de a mişca corect

organele de articulare când mănâncă şi bea şi de a utiliza un limbaj emoţional. Efectele

pozitive se datoresc activităţii unui nivel inferior eliberat de sub controlul nivelului

superior.

Orientările trasate de Jackson au fost preluate de Pick şi Head. Aceştia au încercat

să demonstreze inconsistenţa localizării rigide a limbajului pledand pentru admiterea unei

baze integrative neurofiziologice mai largi şi dinamice în care este inclusă înţelegerea,

abstractizarea, generalizarea. Astfel, Head distingea afazia verbala, sintactică , nominală

şi semantică. Important este că Head admitea că toate cele patru tipuri de afazii

menţionate pot să apară atât în leziuni ale hemisferei stângi cât şi în leziuni ale hemisferi

drepte.

Wilson (1926) includea în mecanismele limbajului şi ariile asociative, corticale.

După el, afazia apare ca rezultat al unei dezordini a mecanismelor transcorticale (nivelul

cel mai înalt după Jackson) care se repercuta asupra proiecţiilr corticale (nivelul mediu

după Jackson).

Luria analizând critic diferitele puncte de vedere găseşte că cele mai plauzibile

sunt ipotezele lui Jackson. El a dezvoltat modelul sistemic al mecanismelor cerebrale ale

limbajului.

211

INTERACTIUNEA HEMISFERELOR CEREBRALE IN MECANISMUL

LIMBAJULUI

In baza datelor oferite de investigarea unor pacienţi cu focare patologice organice

localizate în hemisfera dreaptă s-a putut demonstra teza integrării bilaterale, prin

interacţiunea interhemisferică, a sistemului limbajului.

Deşi părea definitiv rezolvată, problema mecanismelor neurofiziologice a

limbajului a revenit iarăşi în actualitate în ultimul deceniu, odată cu intensificarea

cercetărilor asupra asimetriei şi specializării funcţionale a celor două hemisfere cerebrale.

De când Broca (1861) a descris aşa-numitul centru al vorbirii iar Wernicke (1874)

centrul perceperii şi înţelegerii auditive a cuvintelor, în neurofiziologia clasică s-a

înrădăcinat concluzia că limbajul se realizează ca funcţie doar a emisferei stângi

dominante. In clinică, cvasitotalitatea tulburarilor de limbaj se include într-una din cele

două forme de afazie descrise de Broca şi Wernicke, motorie şi senzorială.

Rămân însă multe aspecte care nu pot fi asimilate nici unuia dintre aceste două

tipuri,în acelaşi timp pe măsură îmbogăţirii cazuisticii, a diversificării şi perfecţionării

metodelor de analiză-evaluare a tulburărilor de limbaj se evidenţiază faptul că acestea

212

apar şi în urma lezării altor zone ale creierului decât ariile Broca şi Wernicke chiar şi în

urma afectării structural-functonale a hemisferei drepte.

Pe de altă parte, dezvoltarea în ultimele două decenii a cercetărilor experimemtale şi

teoretice prin prisma modelului cibernetic a impus corective esenţiale tabloului clasic al

structurii limbajului şi mecanismelor sale integrative. Aceste cercetări au stabilit că

limbajul este un sistem complex cu organizare multinivelară şi multifazică incluzând mai

multe seturi de operaţii neuronale şi anume: integrarea indicilor de discriminare-

identificare a sunetelor vorbirii ( limbajul oral) ; asocierea şi punerea în corespondentă

designativă a imaginii auditive a cuvântului cu imaginea vizuală sau tactilă a obiectului

sau fenomenului desemnat; selectarea mişcărilor aparatului fonator articulator şi

integrarea lor în scheme motorii adecvate producerii sunetelor verbale şi cuvintelor;

selecţia, combinarea şi ordonarea semantică şi sintactică a cuvintelor în structuri

propoziţionale ; relevarea şi integrarea invarianţilor de discriminare – recunoaştere a

literelor, cifrelor şi a altor semne grafice; asocierea imaginii sau reprezentării vizuale a

grafemelor cu imaginea auditivă a sunetelor verbale; asocierea imaginii vizuale a literelor

şi cuvintelor scrise cu patternul motor de articulare (actul cititului); asocierea imaginii sau

reprezentării vizuale a literelor şi cuvintelor scrise cu schemele motorii manuale care

asigură realizarea actului scrisului; transferuri şi transpoziţii succesive între diferite

subsisteme ale limbajului oral, scris, intern, extern, perceput şi emis; controlul reglator al

desfăşurării procesual-fazice a limbajului prin operaţii şi mecanisme de tip feed-back şi

feed-before; fixarea (engramarea) , păstrarea şi reactualizarea produselor, seturilor

anterioare de operaţii . Este evident că în realizarea unei game atât de diversă şi complexă

de transformări şi integrări reclamă participarea şi interacţiunea unui număr mare de zone

ale creierului situate nu numai în emisfere stângă ci şi în cea dreaptă.

Devine astfel necesar ca în explicarea mecanismelor, neurofiziologice ale

limbajului verbal modelul iniţial al lateralizării absolute să fie înlocuit cu modelul

integrării bilaterale bazat pe admiterea rolului activ şi necesar al conexiunilor

interhemisferice.

Astfel s-a reuşit a se evidenţia implicarea hemisferei drepte în realizarea optimă a

structurii şi a aspectelor dinamic-procesuale ale limbajului, chiar la subiecţii dreptaci la

213

care comform modelului lateralizării absolute, limbajul ar fi apanajul exclusiv al

hemisferei stângi.

In cazul lezării hemisferei drepte, tulburările de vorbire se concretizează printr-o

abundenţă a producţiilor parafazice, prin perseveraţii, substituţii, alterarea structurilor

grameticale simple (topica frazei, acordul dintre subiect şi predicat, între substantiv şi

adjectiv, etc.) înstrăinarea sensului unor cuvinte, performanţe scăzute la sarcinile de

exprimare orală, a raporturilor spaţio-temoprale, a celor de ordine şi de mărime.

In planul discursului oral apare abolirea discernământului şi spiritului critic şi

înlănţuirea cuvintelor în propoziţii. Prin urmare, atenţia verbală suferă alterări mai

importante în cazul lezării hemisferei drepte decât în lezarea celei stângi. Faptul atestă

necesitatea participării emisferei drepte la procesul global de integrare şi realizare a

limbajului. Trebiue aratat că structurile fronto-parietale drepte îndeplinesc rolul de

mecanism de potenţare a tonusului funcţional al emisferei stângi şi de filtru în raport cu

elementele verbale ecforate în timpul derulării vorbirii. Vorbirea discursivă a acestor

bolnavi are un caracter monoton, sters. In leziunile parieto-temporale s-au semnalat false

decodificări şi verboagnozii (alterarea funcţionării mecanismelor sintezei aferente a

seriilor verbale percepute auditiv).

Aceste date sugerează că hemisfera dreaptă este mai activ implicată în realizarea

limbajului impresiv decât a celui expresiv. Dificultăţile cele mai mari şi tulburările cel

mai frecvente şi mai semnificative s-au înregistrat la nivelul verigii afernte (de

decodificare). La nivelul verigii efernte (citit, scris şi povestit) la bolnavii cu leziuni

frontale şi parietale drepte, asemenea tulburări au fost în general minore.

In grupa pacienţilor stângaci tulburările de limbaj au fost mai severe decât la

bolnavii dreptaci cu aceleaşi leziuni ale hemisferei drepte. Tulburările se individualizează

în funcţie de topografia şi întinderea zonelor afectate.

In cazul pacienţilor stângaci se evdenţiază caracterul mai slab lateralizat al

structurilor limbajului.

Rolul hemisferei drepte în integrarea şi realizarea limbajului este semnificativ mai

activ decât la dreptaci. Pe de-o parte se extinde competenţa ei în realizarea

componentelor limbajului receptiv; pe de altă parte se introduce controlul ei direct asupra

aparatului articulator şi implicit participarea la relizarea limbajului expresiv.

214

Corelate cu datele oferite de analiza dreptacilor cu leziuni ale emisferei drepte ele

ne arată că dominanta lingvstică a emisferei stângi nu elimină cu totul, ci doar limitează

participarea emisferei drepte la realizarea comportamentului verbal.Cercetările de fată

impun perspectiva mecanismelor integrative globale ale limbajului şi interacţiunea

ambelor emisfere cerebrale.

DIFERENŢIEREA ŞI SPECIALIZAREA INTERHEMISFERICĂ

Una dintre direcţiile principale prin care s-a realizat creşterea capacităţii

informaţionale şi adaptative a sistemului nervos al creierului, o constituie multiplicarea

nuvelelor integrative pe verticală şi dublarea structurilor pe orizontală.

Această tendinţă este pregnant exprimată la nivelul creierului uman al

telencefalului. Aici avem de-a face cu două hemisfere cerebrale aproximativ identice din

punct de vedere anatomohistologic. In mod normal ele nu sunt formaţiuni izolate una de

cealaltă. Dimpotrivă fiind legate anatomic prin intermediul fasciculelor comisurale (cea

mai importantă fiind comisura corpului calos), cele două hemisfere interacţionează strâns

şi în plan funcţional.

Pe baza investigaţiilor psihologice, electrofiziologice şi neurochirurgicale s-a

formulat concluzia dominanţei hemisferice. O anumită funcţie este integrată în mai mare

măsură într-o hemisferă care poartă denumirea de dominantă decât în cealaltă denumită

corespunzător nedominantă.

215

Statistic, la om, dominanta este hemisfera stângă iar subdominanta hemisfera dreaptă.

Indicatorii primari ai dominantei hemisferice sunt furnizaţi de gradul de asimetrie

funcţională a celor două mâini, a celor două picioare şi a celor doi ochi. Pe această bază

se disting 3 situaţii posibile:

1. dominanta mâinii drepte, a piciorului drept şi a ochiului drept a căror reglare depinde

esenţialmente de emisfera stângă, considerată dominantă.

2. Dominanta mâinii stângi, a piciorului stâng şi a ochiului stâng a căor comandă se află

în competenţa hemisferei drepte care în acest caz va fi dominanta.

3. Relativa echivalenţă funcţională între mâna dreaptă şi mâna stângă, între piciorul

drept şi piciorul stâng, între ochiul drept şi ochiul stâng, ceea ce semnifică o slabă

asimetrie funcţională a celor două hemisfere.

Analizele statistice arată că prima situaţie este cea mai frecventă, ea fiind întalnită la

peste 80% din populaţia indivizilor umani, ceea ce face ca, în principiu, când se vorbeşte

de emisfera dominantă să se aibă în vedere emisfera stângă.

Cea mai puţin frecventă fiind mai degrabă o excepţie, este situaţia de echivalenţă

funcţională.

Printre funcţiile mai puternic lateralizate, judecând după efectul leziunilor hemisferice

unilaterale se înumăra: praxia manuală, praxia membrelor inferioare, limbajul şi funcţiile

de simbolizare-abstractizare-generalizare.

In prezent, problema diferenţierii şi specializării funcţionale a celor două hemisfere

cerebrale se află în centrul cercetărilor neurologice şi psihoneurologice.

Aspectele mai controversate sunt următoarele două:1) dacă lateralizarea şi efectul de

dominanţă sunt predeterminate (realizându-se în virtutea unui program inclus în

repertoriul genetic) sau sunt dobândite (constiuindu-se în cursul ontogenezei, în contextul

instruirii, al asimilării deprinderilor de utilizare a obiectelor şi uneltelor) ; 2) cât de

accentuată şi tranşantă trebuie considerată această specializare.

Primul aspect pare să fie mai uşor de rezolvat, luându-se în consideraţie datele

cercetătorilor de psihologie genetică. Aceştia arată că lateralizarea nu se manifestă de la

naştere; ea începe a se constitui după vârsta de 1,6 ani când copilul este pus în mod

sistematic în situaţia de a utiliza diferitele obiecte şi unelte pentru propriile necesităţi şi

pentru indeplinirea unor sarcini date de adult. Preferinţa pentru lateralizarea de stânga sau

216

de dreapta este însă condiţionată de caracteristicile organizării structural-funcţionale

generale a creierului, constituite în cursul evoluţiei istorice.

Aceasta este dovedită şi de faptul că probabilitatea unor descendenţi stângaci este

semnificativ mai mare în familiile în care există sau au existat stângaci decât în familiile

în care nu există asemenea antecedente.

Cel de-al doilea aspect se dovedeşte mult mai complex. Opiniile oscilează între

două extreme : cea a diferenţierii şi specializării absolute, fiecare hemisferă realizând o

altă lume spirituală şi cea a punerii la îndoială a unei diferenţieri şi specializări relevante.

După părerea noastră, în lumina principiilor economiei şi redundanţei foarte

puternic afirmate în organizarea structural-funcţională a creierului, asimetria funcţională

interhemisferică se impune ca o realitate necesară. In acelaşi timp însă faptul că orice

conexiuni reflex-condiţionată nouă, este dublată adică reprezentată şi integrată simultan

în ambele hemisfere, ne arată că această asimetrie nici nu trebuie absolutizată.

Metodologic singura care corespunde realităţii este ipoteza complementarităţii. Potrivit

acestei ipoteze, cele 2 hemisfere interacţionează şi se completează reciproc în integrarea

şi realizarea unităţii de ansamblu a sistemului comportamental. De aceea afectarea acestei

interacţiuni şi scindarea (izolarea ) celor două hemisfere vor avea ca efect principal

tocmai destrămarea unităţii vieţii şi activităţii psihice, apariţia raporturilor conflictuale

între comenzile hemisferei stângi şi a celei drepte ceea ce în situaţii reale creează

dificultăţi de alegere, comportamente contradictorii şi stări de dezorganizare şi confuzie.

Intreaga gamă a tulburărilor care apar în urma lezării căilor de asociaţie

intrahemisferice, şi a celor comisurale interhemisferice a fost reunită sub denumirea de

sindrom de deconectare.

In cazul scindării lezionare a celor două hemisfere, este afectată, posibilitatea

dublărilor şi transferurilor senzorio-motorii. Aceasta înseamnă că o învăţare senzorială

sau motorie în cadrul hemisferei stângi, să spunem, nu va mai putea fi transferată spontan

şi celeilalte hemisfere drepte.

De asemenea învăţarea de a diferenţia şi identifica un obiect în cadrul unei

modalităţi senzoriale (vizuale) nu se va mai transpune la nivelul altei modalităţi

senzoriale (tactil chinestezice).

217

Observaţiile asupra bolnavilor cu secţiuni de corp calos, duc la concluzia că

întregul comportament al acestora se desfăşoară de o asemenea manieră ca şi cum cele

două hemisfere ar functiona separat, independent. Ca aspecte mai semnificative s-a

constatat că funcţiile lateralizate sunt cel mai eficient îndeplinite de emisfera dominantă.

In vreme ce sarcinile verbale, adresate emisferei stângi sunt rezolvate corect, aceleaşi

sarcini adresate emisferei drepte nu pot fi soluţionate. Invers sarcinile video-constructive

adresate emisferei drepte sunt rezolvate corect; aceleaşi adresate emisferei stângi ramân

fără răspuns. De aici rezultă rolul extrem de important al conexiunilor interemisferice în

sistematizarea, unificarea şi utilizarea în comportament a structurilor imagistico-intuitive

şi a celor formal-abstracte, a componentelor afectiv-motivaţionale şi a celor cognitiv-

raţionale, a structurilor automatizate şi a celor voluntare, a experienţei acumulate anterior

şi a celei abia achiziţionate. Acestea sunt urmatoarele:

1) Limbajul având o organizare unltidimensională cu verigi diferite presupune o bază

neuronală largă şi o schemă logico-operaţională unitară în care sunt incluse zone din toţi

lobii cerebrali astfel: a)pentru realizarea percepţiei limbajului oral sunt solicitate zonele

auditive din lobul temporal îndeosebi prima circumvoluţie (centrul Wernicke).

Lezarea acestei zone duce la destrămarea modelelor auditive interne ale cuvintelor şi

implicit la tulburarea decodificării fluxului vorbirii celor din jur (afazia senzorială); b)

actul vorbirii,adică, punerea în funcţiune a aparatelor motorii şi conectarea în anumite

scheme articulatorii a mişcărilor lor reclamă zonele motorii din lobul frontal îndeosebi a

celor din circumvoluţiunea a trei (centrul Broca şi alte zone din jur). Leziunile produse la

acest nivel afectează primordial capacitatea pacientului de a produce independent

limbajul oral. In genere, funcţia mişcării organelor fonatorii se menţine realizându-se

adecvat în cadrul altor comportamente ( în actul mâncării sau al intonării muzicale).

Aceasta înseamnă că afazia de tip expresiv trebuie explicată prin destrămarea modelelor

interne ale schemelor articulatorii. Ea face imposibilă sau dificilă atât selectarea din

repertoriul posibil al secvenţelor motorii corespunzătoare cât şi legarea lor într-o structură

expresivă unitară; c) actul citirii reclamă participarea zonelor primare şi asociative din

lobul occipital cu a celor motorii din lobul frontal şi cu a celor auditive. Deci tulburarea

citirii poate fi provocată fie de leziuni ale zonelor motorii, fie din leziuni ale zonelor

vizuale, fie de afectarea interacţiunii dintre zonele motorii şi vizuale pe de-o parte şi cele

218

auditive pe de altă parte; d) construcţiile semantice compelxe care conferă limbajului

funcţia generalizatoare, reclamă participarea unor zone asociative de ordin superior

situate la intersecţia traseelor de comunicare între zonele integrative primare (între

analizatorii verbomotor, auditiv şi vizual).

2)Configuraţia mecanismelor neurofiziologice nu este predeterminată ci se formează

în cursul ontogenezei. Specializarea diferitelor zone în realizarea unei verigi sau alteia a

sistemului limbajului este rezultatul învăţării al exerciţiului, fiind deci mai pronunţată şi

mai pregnant individualizată la adult decât la copil. Prin aceasta se explică şi diferenţele

individuale care se consemnează în schema concretă de organizare a mecanismelor

limbajului. Numai zonele mari pot fi aceleaşi la mai mulţi indivizi, elementele concrete

de detaliu variaza în limite apreciabile. Dovadă şi faptul că leziuni asemănătoare pot da

efcte perturbatoare diferite.

3)Lateralizarea în ceea ce priveşte integrarea structurilor limbajului este relativă.

Nu se poate susţine că limbajul se integrează exclusiv şi în totalitate doar la nivelul

hemisferei dominante. Ambele hemisfere conlucrează atât în procesul de formare a

sistemului limbajului, cât şi în realizarea în act, a diferitelor laturi şi verigi ale lui. Ceea

ce se poate afirma este că ambele hemisfere au acelaşi rol. Emisfera dominantă realizează

structurile verbale mai complexe discursive, bazate pe transformări şi combinaţii

semantice multimediate, deductive şi transductive în vreme ce emisfera subdominantă

performează integrări mai simple, sprijinite mai mult pe experienţa şi pe imagine.

219

220