Unitatea de învăţare 2.

ORIGINILE FILOSOFICE ALE PSIHOLOGIEI

Cuprins

1. Introducere ………………………………………………………………………… Pag.2. Obiective …………………………………………………………………………… 123. Durată ………………………………………………………………………………. 124. Conţinutul

4.1. Antichitatea greacă ……………………………………………………………. 4.2. Evul mediu, înainte şi după Renaştere ………………………………………. 4.3. Empirismul englez …………………………………………………………….. 4.4 Pozitivismul lui Auguste Comte

13 17 18 20

5. Test de evaluare …………………………………………………………………….. 22

1.1. Introducere Unitatea de învăţare 2 prezintă orientările filosofice care şi-au pus amprenta asupra evoluţiei concepţiilor despre spirit. Parcursul este început cu gânditorii din antichitatea greacă, continuă cu un scurt popas în Evul mediu, apoi este subliniată contribuţia lui René Descartes atât la consolidarea metodei ce îi poartă numele, cât şi la formularea modelului anatomo-psihofiziologic. Sunt prezentate contribuţiile empiriştilor englezi din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea la înţelegerea rolului experienţei nemijlocite în cunoaşterea lumii, dar şi critica formulată de Auguste Comte la aspiraţia psihologiei de a fi ştiinţă.

1.2. Obiective După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili: • să evidenţieze contribuţiile filosofilor la dezvoltarea psihologiei din perspectiva orientării lor moniste sau dualiste, empiriste sau raţionaliste; • să argumenteze în favoarea monismului şi dualismului, raţionalismului şi empirismului.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

12

În fiecare dintre vechile civilizaţii ale lumii se găsesc dovezi ale preocupărilor de a explica şi înţelege comportamentul uman, normal şi patologic, de a stabili cauzele tulburărilor psihice şi comportamentale. În multe civilizaţii antice a existat interesul pentru cunoaşterea unor realităţi umane precum memoria, senzaţiile, emoţiile, motivaţia şi adaptarea (vezi Viney, 1993, cap. 3). Chiar dacă lipsite uneori de coerenţă şi rigoare, aceste demersuri au propus explicaţii atât de natură ineistă, cât şi ambientalistă privind dezvoltarea fiinţei umane şi starea ei de sănătate fizică şi psihică. Majoritatea gânditorilor antichităţii au invocat, într-un fel sau altul, intervenţia divină în starea de bine sau boală a omului, ca şi în calitatea relaţiilor stabilite între oameni.

4.1 Antichitatea greacă Civilizaţia greacă din epoca de maximă înflorire, cuprinsă între anii 600 şi 300 î.e.n.,

reprezintă una dintre cele mai fecunde şi creative perioade din istoria umanităţii. Este incontestabil că grecii au fost influenţaţi de sistemele de gândire care au existat anterior în bazinul mediteranean, şi că unele dintre ideile atribuite lor îşi au originea în alte culturi mult mai timpurii. Cu toate acestea, curentele de gândire ale lumii occidentale contemporane îşi au, poate, cel mai important izvor în tradiţiile intelectuale ale Greciei antice.

Originile psihologiei se află în două abordări distincte ale problematicii umane: filosofia, care caută să înţeleagă lumea prin intermediul introspecţiei, a reflecţiei asupra ideilor înnăscute şi a propriei experienţe, şi fiziologia, studiul ştiinţific al materiei vii şi al funcţiilor sale, utilizând cu precădere observaţia. Dezvoltarea psihologiei a fost marcată de preocupările filosofilor de a găsi răspuns la întrebările: mintea şi sufletul sunt entităţi distincte?; cunoaşterea este înnăscută sau dobândită ca rezultat al experienţei?; cum se produce învăţarea şi care sunt mecanismele memoriei?; care este ponderea speculaţiilor teoretice şi a colectării riguroase de date în aflarea adevărului ştiinţific?

Natura sufletului Nu numai filosofii, ci şi medicii, astronomii, matematicienii, toţi gânditorii acestei

epoci erau preocupaţi şi de interogaţii filosofice. Ei au sesizat diferenţa dintre materia animată şi materia ne-animată, care nu posedă „animus” (suflet); materia „animată” este caracterizată prin percepţie şi mişcare, de unde rezultă că plantele sunt ne-animate. Este subliniată, în această concepţie timpurie, funcţia fundamentală a psihicului, aceea de a asigura viaţa de relaţie a organismului cu mediul său – schimbul informaţional şi intervenţia activă.

De numele lui Democrit (460 – 370 î.e.n.) şi Leucip (secolul al V-lea î.e.n.) se leagă teoria atomistă ca modalitate de a explica lumea. Ei considerau că realitatea înconjurătoare este formată din atomi, element indivizibil şi inaccesibil percepţiei umane la care poate fi redus orice obiect prin secţionări succesive. Democrit considera că sufletul este un fel de foc, un element cald, compus din „atomi sferici”, cei mai uşor de mişcat; de asemenea, identifica sufletul cu raţiunea. Leucip, ca şi alţi filosofi, asocia sufletul cu respiraţia; atomii sferici, aflaţi în continuă mişcare, intră, prin respiraţie, în corp, unde sunt ţinuţi laolaltă şi împiedicaţi să se

13

împrăştie. Atomii sufletului se dispersează atunci când survine moartea. Atomii formează nu numai toate obiectele lumii înconjurătoare, dar şi procesele psihice, precum senzaţiile şi gândirea, sunt de asemenea rezultatul combinaţiei atomilor.

Hipocrates (cca 460-377 î.e.n.), părintele medicinii, a contribuit deopotrivă la reflecţia filosofică şi la descifrarea tainelor fiziologiei. A utilizat observaţia ca metodă de cunoaştere şi a studiat anatomia umană şi animală prin disecţii şi vivisecţii. A comis însă eroarea de a generaliza rezultatele observaţiilor efectuate pe animale şi la om. Căutând sursa gândirii, a afirmat că mintea, numită şi suflet sau spirit, este o entitate distinctă de corp, dovedindu-se un exponent al dualismului suflet - corp. El considera că sufletul, lipsit de corporalitate fizică, este localizat în creier, concepţie înrudită cu afirmaţia netăgăduită astăzi că psihicul este funcţie a creierului. Gânditor neortodox1 şi vizionar, el considera că bolile nu sunt o pedeapsă trimisă de zei, contrar credinţei epocii, ci rezultatul funcţionării defectuoase a creierului; astfel, controlul funcţionării psihice se află în interiorul corpului, nu în forţe externe.

Dualism Monism

Concepţia conform căreia sufletul şi corpul se deosebesc calitativ; sufletul are natură necorporală, în timp ce corpul este compus din substanţă.

doctrină care nu admite decât un principiu constitutiv al fenomenelor sau reduce totul la acest principiu (ex.: materialismul, idealismul, panteismul)

Ulterior, Platon a argumentat şi el în favoarea dualismului, opunând corpul

sufletului, viaţa biologică, celei spirituale, afirmând supremaţia sufletului asupra materiei corporale. De asemenea, considera că există o ierarhie a părţilor componente ale corpului, în care capul reprezintă partea cea mai importantă, chiar divină.

În toate definiţiile despre suflet sunt prezente trei aspecte: mişcarea, simţirea, ne-corporalitatea

Platon (427-347 î.e.n.), raţionalist ca şi dascălul său Socrate, considera că pentru a ajunge la cunoaştere, omul trebuie să analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi cunoscut decât graţie raţiunii. În viziunea lui Platon, realitatea este formată nu din obiectele de care suntem înconjuraţi şi de care devenim conştienţi graţie simţurilor, ci din reprezentările abstracte şi atemporale ale acestora care există în mintea noastră - ideile. Obiectele pe care le percepem sunt doar copii imperfecte şi pasagere ale formelor pure şi adevărate care sunt ideile.

În „psihologia” platoniciană, un loc important îl ocupă elementele de morală şi judecăţile de valoare, cunoaşterea fiind inseparabilă de morală. Astfel, pasiunile, a căror sursă este corpul, se opun căutării Binelui. Sufletul nemuritor are drept vehicul corpul muritor, de care sunt legate pasiuni redutabile; printre pasiuni se numără plăcerea – o momeală a păcatului; durerea, îndrăzneala şi frica –consilieri imprudenţi; încrâncenarea, surdă la orice sfat, speranţa, deschisă oricărei seducţii (în dialogul Timae). Judecăţile de valoare sunt

1 Neortodox: care se abate de la doctrina sau concepţia împărtăşită de majoritate

14

formulate şi referitor la vise (în dialogul Republica), care sunt văzute de Platon ca manifestări ale motivaţiei inconştiente. Astfel, în toate sufletele omeneşti există plăceri şi trebuinţe „necesare, acceptabile“ şi altele „nelegiuite”, unele cu o puternică tentă animalică. La unii indivizi ele sunt controlate de raţiune, la alţii sunt necontrolate şi îi domină. Controlul este realizat fie în direcţia slăbirii acestor pulsiuni (animalice), fie în direcţia reprimării lor; cei care nu pot să-şi stăpânească pulsiunile sunt dominaţi de ele. Atunci când raţiunea doarme, aceste trebuinţe (inconştiente) ies la iveală şi îşi găsesc o satisfacere fictivă în vis. De dorit este ca trebuinţele să fie ţinute în frâu pe cale raţională, permiţând o satisfacere „cumpătată” a lor. Căci doar stând departe de nebunia trupului, omul poate se poate apropia prin cunoaştere de adevăr.

Meritele viziunii lui Platon asupra sufletului În lumea occidentală modernă, dualismul iniţiat de Platon a favorizat dezvoltarea

ştiinţei şi tehnicii, prin separarea studierii fenomenelor fizice de consideraţiile metafizice. Totodată, a deschis drum studiilor psihologice, valorizând cercetarea vieţii mentale, în fond a activităţii psihice. „Lăsaţi-mă să găsesc frumuseţea interioară” implora Socrate zeii, citat de Platon în dialogul Phedra. De asemenea, Platon a elogiat stăpânirea de sine, prin care partea cea bună a sufletului o domină pe cea supusă viciilor, şi triumful raţiunii asupra trebuinţelor condamnabile ale omului (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 14-16).

Aristotel (384-322 î.e.n.), elev al lui Platon, naturalist şi filosof, s-a distanţat de

maestrul său în multe privinţe. Referitor la raportul suflet – corp, Aristotel este monist, considerând că sufletul (mintea) nu poate exista ca entitate distinctă de corp, dintr-o substanţă diferită, ci doar ca un produs al anatomiei şi fiziologiei; cunoaşterea sufletului nu este posibilă decât prin studierea corpului.

În viziunea lui Aristotel, sufletul este „forma corpului”, că el reprezintă „entelehia”- tendinţa fiinţei de a-şi actualiza potenţialităţile. Astfel, funcţiile psihice sunt funcţii ale complexului corp – suflet; fenomenele mentale sunt însoţite de funcţionări corporale specifice. Atunci când sunt realizate condiţiile corporale necesare, apare şi emoţia specifică lor. Sufletul, localizat de Aristotel în inimă, este considerat ca „o imagine spirituală a realităţii”.

Raţiunea apare astfel prelungirea superioară a celor două niveluri precedente. Peste secole, distincţia dintre ceea ce este evident, sensibil, şi ceea ce este latent, derivat din elementele sensibile va fi valorificată de şcolile de gândire psihologică (Parot şi Richelle, 1995, p. 15). Un prim exemplu este teza freudiană (formulată de către Sigmund Freud) privind distincţia între conţinutul conştient al visului, evident pentru cel care doarme, şi conţinutul latent, care nu poate fi verbalizat decât printr-un efort, pornind de la conţinutul evident. Un al doilea exemplu este demersul lui Piaget, care va prelua şi dezvolta ideea trecerii de la sensibil la raţional afirmând că inteligenţa este o prelungire a adaptării biologice. Un al treilea exemplu de valorificare a viziunii lui Aristotel asupra nivelurilor sufletului se regăseşte în lucrările privind cogniţia, unde comportamentul manifest şi observabil este un indiciu al structurilor sau operaţiilor cognitive, latente şi neobservabile.

15

În ceea ce priveşte natura realităţii înconjurătoare, Aristotel consideră că ea constă în obiectele concrete accesibile cunoaşterii prin simţuri, încadrându-se în curentul empirist de gândire; realitatea, ca obiect al cunoaşterii, este independentă de spirit, are o existenţă obiectivă. El consideră că sursa ideilor este experienţa şi afirmă că există categorii de obiecte şi fenomene care pot fi percepute prin simţuri specifice (de exemplu culoarea poate fi percepută numai cu ochii); ele formează „obiecte ale percepţiei” (simţirii).

Ca metodă de aflare a adevărului, Aristotel apelează la inducţie care permite formularea de principii generale pe baza observării unor fapte particulare. De exemplu, prin inducţie se pot formula legile învăţării pornind de la observarea modului în care învaţă studenţii.

Aristotel este cel mai remarcabil promotor al asociaţionismului; el a semnalat faptul că senzaţiile se asociază prin: contiguitate în timp şi spaţiu, asemănare şi contrastul dintre elementele asociate. Pentru a explica activitatea psihică, Aristotel susţine că ea are un suport material, iar experienţa se constituie prin însumarea unor fenomene psihice elementare (senzaţii). Fiecare treaptă superioară de cunoaştere rezultă din asocierea fenomenelor psihice imediat subordonate.

Tab. 1 Raţionalism versus empirism

Raţionalism Empirismul Primatul ideilor înnăscute. experienţa senzorială şi observaţia ca surse

ale cunoaşterii. Empeiria = experienţă Platon Aristotel Pentru a ajunge la cunoaştere, omul trebuie să analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi cunoscut decât graţie raţiunii.

Funcţiile psihice sunt funcţii ale complexului corp – suflet.

Ideile sunt forme pure şi adevărate. Sursa ideilor este experienţa

4.2 Psihologia înainte şi după Renaştere Psihologia în Evul mediu Prin intermediul reflecţiei teologilor catolici, cunoaşterea psihologică va avansa în

Evul mediu. Biserica catolică a preluat din lumea antică ideea de raţional şi iraţional ca fundamente ale interpretării lumii, iar preoţii asigurau terapia bolilor sufletului prin practica confesiunii.

Începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XI-lea, modelul de gândire al Sfântului Aurelius Augustin (354-430 e.n.) a dominat lumea creştină. El afirmă că mintea omului nu este substanţială (materială), ci o rezultantă a modului în care funcţionează părţile corpului, în interacţiune unele cu altele. Recomandă cu insistenţă coborârea în sine, introspecţia fiind considerată o veritabilă valoare morală. El vede trei procese (psihice) fundamentale: memoria, înţelegerea şi voinţa, care se cuprind unul pe altul (interacţionează) şi formează, împreună, mintea.

16

Psihologia europeană după Renaştere René Descartes (1596-1650) Acest filosof raţionalist a fost un remarcabil exponent al clasicismului francez, alături

de Moliere, Racine şi Corneille. A scris în 1650 „Les passions de l’âme”. Face distincţia între activitatea corpului şi sufletului, respectiv între acţiune şi pasiune, fiecare dintre cele două entităţi având propriile sale reguli de funcţionare afirmând explicit ideea de dualism. Pentru corp - maşina umană - el propune un veritabil model anatomo-psihofiziologic; corpul funcţionează ca un automat şi beneficiază de o logică internă. Metafora maşinii umane este rezultatul dezvoltării tehnicii şi ştiinţei la sfârşitul perioadei renascentiste (orologiile marilor catedrale europene, mecanismele care puneau în mişcare figurinele din grădinile publice etc.). Medicul englez Harvey contestă existenţa spiritelor vitale sau animale, considerate până atunci responsabile de funcţionarea corpului omenesc, şi afirmă că inima este pompa care mişcă sângele în ciclul artere – vene – plămâni – artere.

Descartes este un dualist care face distincţia netă între corp (material) şi gândire (imaterială), aceasta din urmă fiind un produs al minţii. Gânditorul francez afirmă interacţiunea mutuală spirit-corp şi asociază sufletul de creier, dar nu de ansamblul său, ci doar de glanda pineală. Sediul sufletului nu este creierul în ansamblul său, deoarece toate celelalte părţi ale creierului sunt duble, numai glanda pineală este unică. Trebuie menţionat şi că Descartes consideră că sufletul este legat de toate părţile corpului la un loc, întrucât corpul este un tot unitar, a cărui deteriorare alterează funcţionarea psihică.

Metoda de cunoaştere a lui Descartes, numită şi metoda carteziană, constă în folosirea raţiunii; doar cu mintea, şi nu cu imaginaţia, memoria sau simţurile, poate fi cunoscută lumea. Descartes este unul dintre exponenţii de marcă ai raţionalismului. El afirmă că există idei care permit intelectului să gândească pentru că le găseşte în interiorul său; ideile înnăscute sunt ca o facultate de înţelegere, care pot fi descoperite datorită îndoielii metodice, şi care exclud orice referire la calităţi sensibile ale lumii exterioare. Ideile înnăscute, susţine Descartes, sunt de origine divină, au fost puse în mintea noastră de către Dumnezeu „clare şi distincte” pentru a-l cunoaşte atât pe el, cât şi pe noi înşine.

Descartes are contribuţii importante şi în domeniul percepţiei vizuale şi al opticii („La Dioptrique”, 1637). Printre obiectele sale de studiu, specifice astăzi psihologiei, s-au numărat memoria, imaginaţia şi pasiunile.

4.3 Empirismul englez Empiriştii au accentuat determinismul riguros în funcţionarea planului raţional al

comportamentului.

Thomas Hobbes (1588 – 1679) În 1651, publică o carte (de psihologie) despre natura umană şi elementele

fundamentale ale acţiunii şi o altă carte despre „materie, formă şi putere”, în care încearcă să explice mecanismele proceselor cognitive.

17

Premisa fundamentală a concepţiei sale este că în mintea umană nu există conţinuturi care să nu fi fost anterior în simţuri. Toate celelalte conţinuturi psihice sunt derivate din aceste elemente de experienţă directă, experienţă care devine noul criteriu de adevăr. La naştere, mintea umană nu are nici un fel de conţinuturi a priori. În consecinţă, tot ceea ce este formaţie psihologică (personalitate) este rezultatul influenţelor mediului asupra minţii.

Pentru pasionaţi Expresia Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu – Nu există

nimic în minte dacă nu a fost anterior în simţuri, rezumă o idee atribuită lui Aristotel. Astfel, se produce definitiv ruptura cu tradiţia ideilor înnăscute (curent numit ineism) afirmat anterior şi de către Descartes. Hobbes contestă astfel dogmele bisericii, este prieten cu Descartes şi Galilei, motiv pentru care incendiul devastator al Londrei din 1666 este considerat de credincioşi o pedeapsă divină pentru ateismul lui Hobbes (Nicola, 2001, p. 78).

John Locke (1632-1704)

Apărută în 1690, lucrarea lui John Locke „Eseu asupra înţelegerii umane” este

considerată textul canonic al empirismului; în el lansează conceptul de „tabula rasa” (white paper) pentru a explica absenţa oricăror cunoştinţe a priori în mintea noastră şi a sublinia rolul hotărâtor al experienţei în formarea ideilor. Critică curentul ineist - credinţa în existenţa ideilor înnăscute - apărat de Descartes şi adepţii săi. Pentru Locke, ideile provin din experienţa directă, modalităţile de a cunoaşte lumea fiind percepţia şi reflecţia. Prin percepţie, omul ia contact cu obiectele sensibile ale lumii externe, iar prin reflecţie (introspecţie) se apleacă asupra operaţiilor interne prin care înţelegem senzaţiile. Premisa implicită a concepţiei sale este că omul este capabil să cunoască atât lumea externă (prin senzaţie), cât şi pe cea internă (prin auto - reflecţie). Pledează pentru o ştiinţă a psihicului distinctă de metafizică, fapt ce conferă experienţei statutul de sursă unică a cunoştinţelor.

Locke face distincţia între ideile simple, bazate pe înţelegerea directă a experienţei sensibile (percepţii) şi ideile complexe, bazate pe înţelegerea unui număr mare de idei simple şi complexe. Ideile simple pot fi, la rândul lor, categorizate în idei ale senzaţiilor rezultate din experienţa nemijlocită (ideea de „moale”, „dur”) şi idei ale reflecţiei, rezultat al experienţei interne de examinare a propriilor operaţii interne (ideea de „bucurie” sau „tristeţe”). Ca şi Hobbes, Locke îmbrăţişează ideile contemporanului lor Newton privind mecanica şi construieşte o ştiinţă mecanicistă a lumii ideilor în care principiul de bază este asocierea. Astfel, cunoaşterea devine, în concepţia lui John Locke, o construcţie piramidală, bazată pe datele din simţuri şi cu grade tot mai mari de complexitate pe verticală (azi am zice abstractizare şi generalizare).

Locke consideră, asemenea altor oameni de ştiinţă ai epocii, că obiectele lumii fizice sunt caracterizate de două tipuri de calităţi. Calităţile primare sunt independente de percepţia subiectului cunoscător şi caracterizează în mod obiectiv obiectul cunoaşterii; acestea sunt: mărimea, forma, mobilitatea şi soliditatea. Calităţile secundare sunt rezultatul senzaţiilor pe

18

care le are subiectul observând obiectul. Printre calităţile secundare se numără culoarea, sunetul, temperatura şi gustul. Ele sunt influenţate de condiţiile în care are loc percepţia şi caracteristicile personale ale celui care percepe. Acelaşi obiect galben este perceput în nuanţe diferite de persoane diferite sau dacă intensitatea luminii variază.

David Hume (1711-1776) Filozof scoţian de formaţie juridică, Hume va desăvârşi opera empiristă bazată pe

convingerea că toate cunoştinţele provin din experienţă şi se construiesc prin asocierea senzaţiilor şi a ideilor. Mai jos sunt enumerate legile asocierii formulate de către Hume:

- asocierea prin asemănare: ideile se asociază deoarece se aseamănă într-o oarecare măsură; în acest fel se construiesc conceptele şi clasele abstracte de obiecte;

- asocierea prin contiguitate spaţio-temporală: evocarea mentală a unei idei tinde să provoace evocarea alteia care s-a produs pe parcursul aceleiaşi experienţe;

- asocierea prin cauzalitate: două idei se asociază atunci când subiectul cunoscător consideră că una este cauza celeilalte. Această cauzalitate nu este în mod obligatoriu reală. De aceea, cauzalitatea nu este un fapt obiectiv, ci unul subiectiv, pentru că el provine din perceperea contiguităţii evenimentelor.

Chiar dacă filozofii empirişti practică o psihologie introspecţionistă a faptelor de

conştiinţă, concepţia lor asupra modului de formare a cunoştinţelor este germenele legitimării demersului experimental în psihologie. Pe de o parte, a afirma că ideile complexe pot fi descompuse în idei simple este primul pas în abordarea analitică a psihologiei, ştiut fiind că demersul analitic este dominant în ştiinţă. Pe de altă parte, a afirma originea senzorială a cunoştinţelor îl scuteşte pe cercetător să mai reflecteze asupra conştiinţei, lăsând loc observării fenomenelor din lumea exterioară. În sfârşit, afirmaţia că observaţia stă la baza cunoaşterii subliniază nevoia ca cercetătorul să investigheze mediul, să analizeze ceea ce a observat şi experimentat. Aceste principii implicite ale abordării empiriste vor fi puse în practică abia în secolul al XIX-lea.

4.4 Pozitivismul lui Auguste Comte

Auguste Comte (1798-1857), autor al celebrului Cours de philosophie positive (1842), invocă nevoia de obiectivitate în demersul de cunoaştere ştiinţifică, negând abordarea metafizică de căutare a explicaţiilor pentru fenomene în entităţi abstracte. Consideră că doar certitudinile oferite de ştiinţele experimentale contribuie la progresul cunoaşterii.

În 1845 a exclus fără drept de apel psihologia din ansamblul ştiinţelor pozitive, convins fiind că nu poate exista o ştiinţă a naturii umane (Parot şi Richelle, 1995, p. 83). Se impune precizat că excluderea operată de el se referea la psihologia epocii sale, a cărei metodă principală era introspecţia (autoobservaţia). Comte sesizează că observaţia este un act care, în această împrejurare, modifică chiar starea obiectului observat, adică sinele. Ea aduce doar informaţii fragmentare şi nu poate să ne înveţe nimic despre dezvoltarea şi patologia

19

naturii umane. Totuşi, el crede că un anumit ansamblu de fapte ar trebui să facă obiectul unei discipline ştiinţifice aparte cu un fundament fiziologic, pe care a numit-o fiziologie intelectuală şi afectivă. Înainte ca psihologia să se nască conform cerinţelor lui Comte, era necesar ca omul, obiectul ei de studiu, să fie pregătit pentru a fi privit din punctul de vedere al ştiinţelor naturale, să devină un obiect al biologiei.

Comte propune ca psihologia să fie înlocuită prin două discipline, mai potrivite pentru a surprinde esenţa umană. Prima dintre ele este frenologia, centrată pe studierea organului gândirii sau al sufletului, creierul. Este de fapt vorba de un creier social, organ care pune în relaţie omul şi societatea (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 79). Cea de a doua disciplină este sociologia, căreia Comte îi găseşte numele; el consideră că omul nu există ca individ, ci ca fiinţă socială, de aceea pentru cunoaşterea sa este mult mai adecvată sociologia decât psihologia.

Una dintre consecinţele criticii sale virulente la adresa psihologiei a fost întârzierea demersurilor experimentale în psihologia franceză, compensată prin dezvoltarea psihopatologiei de către Hippolyte Taine şi Theodule Ribot. Comte susţinea că studierea manifestărilor patologice ale psihicului este cea mai potrivită cale de acces spre cunoaşterea stării de normalitate, maladiile psihice fiind considerate experimente spontane, deci susceptibile de a fi numite ştiinţifice.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Folosind informaţiile din suportul teoretic, argumentaţi-vă opţiunea pentru dualism sau monism, raţionalism sau empirism, cunoaştere înnăscută sau cunoaştere dobândită. 2. Indicaţi contribuţiile gânditorilor prezentaţi în curs la evoluţia ideilor despre spirit (suflet). 3. Argumentaţi în favoarea afirmaţiei lui Auguste Comte că psihologia nu poate aparţine câmpului ştiinţelor pozitive.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin. Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions. Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine. Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas. Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

20