012012

ianuarie 2012 Actualitatea Creştină 1

Începem această Săptămână de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor cu inimile încrezătoare în cuvântul Sfintei Scripturi care ne mângâie pe noi ce apăsaţi de poveri şi nelinişti, indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem:

Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Christos (1Cor 15,51-58).

Atunci când Sfântul Apostol Paul le vestea corintenilor acest adevăr de cre-dinţă şi de viaţă, el avea în vedere incompatibilitatea dintre realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi realitatea prezentă a omului, corupt de păcat: carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu va moşteni neputre-zirea (1Cor 15,50). Prin urmare, pentru a avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie să fie transformat, transfigurat, acordat la această realitate în care nu mai există nici putreziciune şi nici moarte. Or, o astfel de transformare nu poate fi decât rodul victoriei Domnului nostru Isus Christos şi doar o astfel de certitudine îl face pe Apostol să cânte de bucurie: Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău? … Mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Christos! (1Cor 15,54-55.57).

Nori negri s-au abătut asupra ţării noastre şi asupra lumii întregi, nori de su-ferinţe, de incertitudini şi nelinişti. Tot mai mulţi dintre noi simţim ce înseamnă moartea şi putreziciunea păcatului. Tot mai mulţi ştim că acestea sunt „roadele” păcatului altora, dar şi roadele păcatului nostru. Criza mondială indică îndepăr-tarea multor oameni, şi prin ei a multor instituţii atât din ţara noastră cât şi din lumea întreagă, de reperele Evangheliei: de adevăr, de dreptate, de iubire. Doar o întoarcere la aceste repere evanghelice ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră şi numai în acest fel ar reveni pe chipurile şi în inimile oamenilor seninătatea şi încrederea.

Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Christos şi în puterea transfi-guratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului.

Cu binecuvântare,

Ioan ROBU

Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti

„Întoarcerea la reperele Evangheliei ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume

şi din ţara noastră.”

PĂSTORUL ARHIDIECEZEI

Revenirea la reperele Evangheliei

ianuarie 2012Actualitatea Creştină2

ACTUALITATE

Justiţia română, prin sentinţa 122 a Tribunalului Dâmboviţa (27.02.2009) şi prin decizia 1989 a Curţii de Apel Suceava (3.11.2010), a arătat odată pentru totdeauna că autorizaţia emisă de către Primăria Sectorului 1 (PS1) pentru proiectul Cathedral Plaza a fost ilegală. Prin sentinţa Curţii de Apel Alba şi prin alte 7 sentinţe ale Curţii de Apel Suceava s-a reconfirmat ile-galitatea aceleaşi autorizaţii, după ce şi decizia 822/2008 a Curţii Consti-tuţionale indicase fără echivoc acest deznodământ.

În numărul din decembrie 2011 al revistei am început să arăt ilegalităţile comise de firma Millennium Building Development (MBD). Acum, aş vrea să exemplific câteva din neregulile şi ilegalităţile care au fost săvârşite de către funcţionarii PS1.

În procedurile administrative de la PS1 în perioada iunie 2005 - februarie 2006, s-au înfăptuit grave încălcări ale legii construcţiilor nr. 50/1991 şi ale normelor metodologice de aplicare a ei.

Înainte de a emite autorizaţia ile-gală, primarul sectorului 1 cunoştea faptul că Arhiepiscopia Romano-Ca-tolică Bucureşti (ARCB) nu era de acord cu edificarea niciunei clădiri lângă Catedrala Sfântul Iosif. Cu toate că PS1, prin certificatul de urbanism nr. 1973 din 13.06.2005, impunea MBD să obţină acordul notarial al ARCB, primarul Andrei Chiliman a emis autorizaţia de construire fără ca firma constructoare să fi obţinut acel acord indispensabil.

În dorinţa de a susţine şi promova interesele beneficiarului, primarul Andrei Chiliman se substituie aces-tuia şi solicită la Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional al Municipiului Bucureşti (DCCPCNMB), în numele MBD, aviz din partea Ministerului Culturii şi Cul-telor (MCC). Dovadă stă scrisoarea DCCPCNMB nr. 96 din 26.01.2006.

În urma acestui schimb de scrisori, DCCPCNMB emite în mod ilegal, cu încălcarea prevederilor legii 422/2001 şi a Ordinului Ministrului din 2004, avizul 80/Z/6.02.2006.

Autorizaţia s-a emis pe baza unor avize deja expirate, fără ca planurile depuse la autorizare să poarte ştam-pila MCC, doar în baza unei suspecte declaraţii pe proprie răspundere a arhitectului Vladimir Arsene.

Primarul sectorului 1 a emis la data de 24.02.2006 autorizaţia de construire nr. 179/18/B/43074, ai cărei semnatari sunt: autoritatea administraţiei publi-ce – primarul sectorului 1 în persoana domnului Andrei Chiliman, secretar – domnul Bogdan Nicolae Grigorescu, arhitect şef – doamna Oana Rădulescu şi şef serviciu – doamna Liliana Mi-hailovici.

La data de 10.02.2010, ARCB a primit din partea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP), adresa nr. 465726/01.02.2010, prin care se constata nelegalitatea ocupării func-ţiei de arhitect şef de către doamna Oana Rădulescu în momentul emiterii autorizaţiei.

Abuzurile PS1 nu se opresc la ni-velul anilor 2005-2006, ci continuă şi după emiterea autorizaţiei.

În disperare de cauză, dorind cu orice preţ să susţină beneficiarul, pri-marul Andrei Chiliman emite o nouă autorizaţie pentru macarale, în plin proces deschis de Arhiepiscopie pen-tru săvârşirea de infracţiune, întrucât MBD lucra cu încălcarea autorizaţiei de construire care prevedea acordul ARCB pentru montarea macaralelor în şantier.

În perioada ulterioară opririi lucră-rilor, impuse de către Tribunalul Dolj în iulie 2007, primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, a deschis în numele său, în justiţie, proces în care, prin inducerea în eroare a judecătorilor, în-cerca să forţeze o decizie de repornire

a lucrărilor. Textul de lege invocat nu permitea primarului să ceară acest lu-cru, ci, din contră, impunea ca acesta să notifice beneficiarul să demoleze construcţia, dacă aceasta prezintă pericol public, conform art. 13 alin. 4 din normele metodologice de aplicare a legii nr. 50/1991.

Pentru a se pune la adăpost de orice răspundere în faţa legii, PS1 a semnat în data de 13 februarie 2006 un acord cu MBD prin care se stipula că această firmă nu se va întoarce împotriva Pri-măriei în cazul în care lucrurile nu vor decurge aşa cum a fost stabilit.

Elocvente sunt şi declaraţiile pe care le-a făcut primarul Chiliman. În data de 27.04.2006 el declara ziarului Evenimentul Zilei: „în această afacere sunt băgate persoane importante din structurile statului, chiar şi un fost primar general”. Apoi, în instanţe, directorul direcţiei juridice a PS1, afirma: „construcţia noastră” este le-gală. În 2008, primarul câştiga un nou mandat printr-o campanie împotriva rechinilor imobiliari, iar în instanţe, lupta în favoarea lor.

După farsa judiciară de la Curtea de Apel Ploieşti (25.06.2009), prima-rul dădea în judecată ARCB pentru a cere zeci de mii de euro cheltuieli pe care le-a făcut cu avocaţii angajaţi pentru susţinerea rechinilor, deşi avea la dispoziţie un întreg aparat al direc-ţiei juridice din PS1, plătiţi din bani publici pentru a reprezenta instituţia din punct de vedere juridic.

Sentinţa irevocabilă a Curţii de Apel Suceava a venit la timp, pentru a bloca zelul de intimidator al edilului din sectorul 1, întrucât Dumnezeu a fost tăria, stânca, fortăreaţa şi elibera-torul celui drept (cf. Ps 17, 2-3), iar „binecuvântarea lui Dumnezeu este răsplata celui drept şi reuşita lui va da roade deîndată” (Ecleziasticul 11,24).

Pr.Gabriel POPA

Primăria Sectorului 1 şi

ilegalităţile de la Cathedral Plaza


Octava de Rugăciune pentru Unitatea CreştinilorÎn mod tradiţional, Octava de Rugăciune

pentru Unitatea Creştinilor este celebrată de la 18 la 25 ianuarie. Aceste date au fost propuse în anul 1908 de către Paul Wattson, astfel încât să acopere perioada dintre sărbă-toarea Sfântului Petru şi cea a Sfântului Paul. Această alegere are, aşadar, o semnificaţie simbolică. În emisfera sudică, unde luna ia-nuarie este o perioadă de vacanţe de vară, se preferă adoptarea unei alte date, de exemplu, aproape de Rusalii (timp sugerat de mişcarea „Credinţă şi Constituţie” în anul 1926), care reprezintă, de asemenea, o altă dată simboli-că pentru unitatea Bisericii.

Materialele din Octava de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor din acest an au fost pregătite de un grup de lucru compus din reprezentanţi ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericii Ortodoxe şi ai Bisericilor Vetero-Catolice şi protestante prezente în Polonia.

Tema se inspiră din textul 1Cor 15,51-58 şi vorbeşte despre puterea transformatoare a credinţei în Cristos, îndeosebi în raport cu rugăciunea noastră pentru unitatea vizibilă a Bisericii, trup al lui Cristos. Rugându-ne şi străduindu-ne pentru unitatea deplină şi vi-zibilă a Bisericii, noi înşine – şi tradiţiile de care aparţinem – vom fi schimbaţi, transfor-maţi şi configuraţi cu Cristos. E vorba des-pre o viziune emoţionantă care poate să ne umple de o anumită teamă! Unitatea pentru care ne rugăm va putea să ne ceară reîn-noirea formelor zilnice de viaţă a Bisericii. Această unitate nu este pur şi simplu o no-ţiune „comodă” de prietenie şi cooperare. Cere disponibilitatea ambelor părţi pentru colaborare. Trebuie să ne deschidem unii faţă de alţii, să oferim şi să primim darurile reciproc; de aceea este necesar să intrăm cu adevărat în noua viaţă a lui Cristos, care este unica victorie adevărată.

În Octava de Rugăciune din anul 2012 suntem invitaţi să ne adâncim în credinţa noastră în care noi toţi vom fi transformaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos. Lecturile biblice, comentariile, rugăciunile şi întrebările pentru reflecţie caută diferitele aspecte a ceea ce înseamnă asta pentru viaţa creştinilor şi pentru unitatea lor în şi pentru lumea de astăzi. Începem prin contemplarea lui Isus slujitor şi drumul nostru ne duce la celebrarea domniei lui Cristos, prin interme-diul crucii şi învierii sale.

ProgramulOctavei de Rugăciune

pentru Unitatea Creştinilor

Bucureşti, 18-25 ianuarie 2012

Miercuri, 18 ianuarie, ora 1700

Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Iosif”, str. G-ral Berthelot, nr. 17(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Armenească)

Joi, 19 ianuarie, ora 1700

Biserica Greco-Catolică, str. Sirenelor, nr. 39(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Ortodoxă Română)

Vineri, 20 ianuarie, ora 1700

Biserica Reformată Calvineum, str. Luterană, nr. 13 bis(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Anglicană)

Sâmbătă, 21 ianuarie, ora 1700

Biserica Armenească, str. Carol I, nr. 43(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Romano-Catolică)

Duminică, 22 ianuarieRugăciuni în toate Bisericile

Luni, 23 ianuarie, ora 1700

Biserica Evanghelică Luterană, str. Luterană, nr 1(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Greco-Catolică)

Marţi, 24 ianuarie, ora 1700

Biserica Anglicană, str. Arthur Verona nr. 2(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Evanghelică Luterană)

Miercuri, 25 ianuarie, ora 1600

Catedrala Patriarhală Ortodoxă, Aleea Mitropoliei(Cuvântul de învăţătură este ţinut de către Biserica Reformată Calvineum)

Toţi vom fi schimbaţi prin victoria Domnuluinostru Isus Cristos (cf. 1Cor 15,51-58)

ACTUALITATE


Zi de reculegere pentru tinerii din BrăilaSâmbătă, 17 decembrie, în Parohia Adormirea Maicii

Domnului din Brăila a avut loc o zi de reculegere pentru ti-neri. Această zi a avut ca scop pregătirea spirituală a tinerilor pentru marea sărbătoare a Naşterii Domnului.

În cursul zilei de reculegere, cei aproximativ 30 de ti-neri au meditat la importanţa sacramentului reconcilierii, susţinuţi fiind de meditaţiile ţinute pe această temă atât de Pr. Marian Blînda, cât şi de doi dintre animatorii parohi-ali. Tinerii au avut ocazia de a se împăca cu Dumnezeu în sacramentul Spovezii, în cadrul celebrării penitenţiale con-duse de Pr. Cristian Ignat. Ziua de reculegere s-a încheiat cu Sfânta Liturghie comunitară, moment în care tinerii l-au preamărit pe Dumnezeu prin cânt şi rugăciune.

„A fost o zi care ne-a adus laolaltă pe toţi, o zi pe care puţini o vor uita, o zi întreagă petrecută împreună”, a decla-rat la sfârşitul zilei Crenguţa Ilie. Şi pentru Raluca Antucă a fost o experienţă extraordinară: „Şi-a pus amprenta asupra mea într-un mod pozitiv, întrucât m-a ajutat să conştientizez că urmează să sărbătorim Naşterea Domnului, nu doar o vacanţă sau nişte zile în care mergem mai des la biserică. În ceea ce mă priveşte, meditaţia la care am luat parte s-a pliat pe neliniştile pe care le-am avut şi am reuşit , astfel, să găsesc un răspuns la ele. Cu ajutorul spovezii, am reuşit să mă eliberez de păcate şi să fiu pregătită pentru marea sărbătoare pe care o vom celebra pe 25 decembrie. Această experienţă mi-a alinat sufletul, mi-a adus pace şi fericire”.

Daniel-Marius FILIP

Regal muzical aniversar în Catedrala Sf. Iosif din BucureştiMaestrul Marcel Octav Costea şi colaboratorii săi au oferit publicului

meloman din capitală, în seara de duminică, 18 decembrie 2011, un regal muzical, în Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Evenimentul a marcat 25 de ani de activitate a Maestrului Marcel Costea ca organist şi capelmaistru la Catedrala romano-catolică din Bucureşti. La concertul aniversar au asis-tat şi ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, ÎPS Francisco Javier Lozano, Nunţiu Apostolic în România, PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti şi Excelenta Sa Dl. Estanislao de Grandes Pascual, Ambasadorul Spaniei la Bucureşti.

Concertul aniversar a fost deschis de maestrul Marcel Costea, care a interpretat la orgă o piesă renascentistă. În programul deosebit al serii fes-tive, Orchestra de Barockeri a Universităţii Naţionale de Muzica Bucureşti a propus Oratoriul de Crăciun de Francisco Corselli, la care şi-au dat con-cursul soliştii Nicu Simonov, Rodica Vicǎ, Andreia Petrea,

Veronica Anuşca, Dominic Cristea şi Georgiana Vârjoghe şi instrumentistul Claudiu Lobonţ (lăută). Regalul muzical s-a încheiat cu Toccata din Simfonia a 5-a de Charles-Marie Widor, interpretată la orgă de maestrul Marcel Costea. Conducerea muzicală a aparţinut dirijorilor Adrian Buciu şi Mihail Ghiga.

Organist, capelmaistru, fondator de formaţii corale şi camerale, dirijor, compozitor, muzicolog, Marcel Octav Costea a studiat muzică atât în ţară - la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, unde a obţinut două licenţe în Muzică vocală şi instrumentală (1981) şi Interpretare muzicală-orgă (2004) – cât şi în străinătate – a frecventat cursuri de master (orgă) cu Helmut Platt-ner (2000, 2002) şi muzică gregoriană la Pontificio Istituto di Musica Sacra din Roma (1993). Este organistul Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti din 1986, conferenţiar universitar la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti (1994), doctor în muzică (2005), membru al Uniunii Compozitorilor şi Mu-zicologilor din România, al Asociaţiei Internaţionale pentru Studii de Muzică

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI


La Ploieşti, în Parohia Cristos Rege, Sfânta Liturghie din Noaptea de Crăciun a fost celebrată solemn de către Episcopul Auxiliar de Bucureşti, Preasfinţitul Cornel Da-mian, împreună cu Pr. Eduard-Mihai Coşa, Pr. Iosif Im-brişcă - parohul comunităţii - şi Pr. Ivan Radu. La celebrare au participat mulţi credincioşi din oraş şi din împrejurimi, atraşi fiind şi de concertul de colinde prezentat de corul mare al comunităţii.

La predică, Episcopul Cornel a arătat că sărbătoarea Crăciunului este o sărbătoare a bucuriei, a credinţei şi a ca-rităţii, şi a atras atenţia asupra pericolului pierderii sensului profund al acestei sărbători, aşa cum remarca Arhiepiscopul Ioan Robu în Scrisoarea Pastorală din acest an cu ocazia săr-bătorii Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos. Preasfinţitul Cornel i-a invitat pe cei prezenţi să nu se oprească la sensul laic, artificial şi de suprafaţă, dat prea adesea sărbătorilor legate de Crăciun, ci să-l primească pe Pruncul Isus în viaţa lor, după exemplul Fecioarei Maria şi al Sfântului Iosif, după exemplul păstorilor - oameni simpli de la Betleem, după exemplul Sfântului Francisc din Assisi şi al Fericitei Tereza de Calcutta. În încheiere, episcopul le-a cerut credincioşilor să-şi deschidă inima faţă de cei săraci, bolnavi şi părăsiţi, mai ales acum de Crăciun, citându-l pe Papa Benedict al XVI-lea care spunea în cateheza de miercurea trecută: „Ajutorarea săracilor nu poate să întârzie”.

În ziua de 25 decembrie, sărbătoarea a fost sporită la Ploieşti şi de concertul de colinde prezentat de tineri şi apoi de serbarea copiilor care, după ce au cântat şi au recitat versuri dedicate Naşterii Domnului, au primit darurile mult aşteptate de Crăciun.

Pr. Iosif IMBRIŞCă

Crăciunul, sărbătoare a bucuriei, a credinţei şi a carităţii

Gregoriană. A susţinut peste 600 de concerte în ţară (Bucureşti, Timişoara, Oradea, Târgu Mureş, etc.) şi în străinătate (Germania, Franţa, Italia, Austria, Elveţia, Spania, Olanda, Ţara Galilor).

La mulţi ani, maestre!Cristina GRIGORE

La Mulţi Ani, Înaltpreasfinţite Ioan!

„Acesta este Ioan, cel care, la cină, se odihnea la pieptul Domnului: fericit apostolul căruia i s-au dezvăluit tainele cereşti şi care a răspândit pe tot pământul cuvintele vieţii.” Cu aceste cuvinte a început ÎPS Ioan Robu Sf. Liturghie solemnă în sărbătoarea Sfântu-lui Apostol şi Evanghelist Ioan, 27 decembrie, în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti. Păstorul Arhidiecezei de Bucureşti a fost însoţit la sfântul altar de ÎPS Francesco-Javier Lozano, Nunţiu Apostolic, şi de PS Cornel Damian, Episcop Auxiliar de Bucureşti, pre-cum şi de cea mai mare parte a preoţilor din Arhidieceza pe care Domnul i-a încredinţat-o spre păstorire. La celebrarea Sfintei Liturghii au participat şi persoanele consacrate şi credincioşii din Arhidieceză care, în număr mare, împreună cu păstorii lor, au venit să facă sărbătoare pentru Păstorul Arhidiecezei, ce îşi aniversează patronul, pe Sfântul Ioan.

După procesiunea de la intrare în sunet de orgă şi cânt al mulţimii, a urmat Liturgia Cuvântului, în cadrul căreia, după proclamarea Sfintei Evanghelii, părintele profesor Wilhelm Dancă a ţinut un cuvânt de zidire sufletească. Subliniind care sunt motivaţiile celor din sfântul lăcaş de a participa la această sărbătoare: adorarea Pruncului Isus născut la Betleem pentru noi, ascultarea cuvintelor Sfântului Evanghelist şi Apostol Ioan - model de adorare a lui Isus, şi prezen-tarea unui omagiu Păstorului Arhidiecezei de Bucureşti, ÎPS Ioan, părintele predicator a făcut o prezentare pe scurt a vieţii Sfântului Ioan, cel care „a avut marele privilegiu de a-şi pune capul pe pieptul lui Isus şi de a cunoaşte în profunzime taina care a făcut ca El să vină, să se întrupeze pentru noi, să moară şi să învie pentru noi”.

Pr. Vincenţiu BALINT, www.arcb.ro

DIN VIAŢA ARHIDIECEZEI


Şcoala catolică şi educaţia de calitateTrăim într-o cultură a faptului global, dar şi a superfici-

alului, a evenimentelor derulate sub ochii noştri. Societatea civilă este sensibil marcată de imposibilitatea exprimării unui discurs etic coerent. Parcurgem viaţa nu ca pe un tot unitar, ci ca pe o serie de episoade grefate pe cotidian, la mare depărtare de trăirea structurilor profunde, fundamen-tale ale societăţii. Perioada pe care o traversăm se caracteri-zează printr-o pluralitate de sensuri, indexate de relativism, de provizoriu. Pentru majoritatea semenilor, important este doar momentul de faţă, marcat prin adverbul „acum”. Experimentăm fenomene care au drept cauză violenţa ori sciziunile din diverse domenii. Trăim pe cont propriu riscul cu privire la alimentaţia noastră, la mediul înconjurător, la fragilitatea şi acutizarea relaţiilor umane, la înclinaţia spre solitudine accentuată a unor oameni. Constatăm că princi-piile şi valorile creştine sunt frecvent ignorate, în timp ce indiferenţa religioasă devine dominanta anumitor adulţi şi tineri, în egală măsură. Conştiinţa identităţii de educatori catolici

Într-un asemenea context, universul şcolii nu face ex-cepţie de la dezordinea semnalată. Se apreciază că există în învăţământul catolic – grosso modo – trei categorii de profesori: indiferenţii, cei care îşi pun întrebări şi cei puternic angajaţi în activitatea şcolii (cf. Etienne Verhack, La formation religieuse et spirituelle des professeurs dans l’enseignement catholique, AG – CEEC, Praga, octombrie 2011, idee preluată după o anchetă realizată în anul 2005 în Franţa). În calitatea noastră de educatori, suntem responsa-bili pentru ceea ce facem, suntem chemaţi să-l înţelegem pe Celălalt şi să fim înţeleşi. Educatorul catolic are grijă să-şi exploateze permanent virtuţile, datele şi calităţile „lideru-lui interior”, punând în evidenţă cele patru dimensiuni ale persoanei: calităţile mentale (talentul), social-emoţionale (pasiunea), spirituale (conştiinţa) şi fizice (rezistenţa şi ar-monia). În acest fel, şcoala va deveni o pepinieră creatoare de lideri.

Sfântul Toma de Aquino vorbeşte despre necesitatea de a urma modo conversationis Christi, adică modul de viaţă al lui Cristos, aplicarea unui drum, a unei metode (metha odos – calea de urmat) care va determina transformarea în bine a celorlalţi. Pentru aceasta însă este nevoie de con-ştiinţa identităţii noastre de educatori catolici, inspiraţi de Evanghelie. Activitatea promovată de educator va fi necon-diţionat un exerciţiu de formare, de supravieţuire, dar şi un exerciţiu spiritual. Există o diferenţă enormă între cele două atitudini pe care le-am putea aborda: pe de o parte – „nu am timp!”, pe de altă parte, la antipod – „însoţeşte-mă!”, „urmează-mă!”, determinând prevalenţa celei de-a doua. Vom schimba aşadar paradigma activităţii desfăşura-te cu elevul/studentul într-o colaborare fructuoasă şi într-o formare temeinică. Atitudinea educatorului catolic

Formarea complexă a profesorilor şi a elevilor/stu-denţilor este pusă sub semnul întâlnirii cu Isus Cristos.

Problema şcolii catolice este de a-şi asigura persoane calificate, creştini cu o educaţie catolică fără dubiu, bine formaţi profesional. Învăţământul catolic este important prin educatoarele, învăţătorii şi profesorii lui. Competen-ţele profesionale ale acestora sunt completate de abilităţi sociale şi spirituale. Educatorul catolic va face o educaţie în spiritul valorilor, al atitudinilor sănătoase, aplecându-se cu pasiune şi cu grija necesară asupra fiecărui elev în parte. În activitatea desfăşurată, educatorul catolic este chemat să dea ascultare cerinţelor tinerilor, dorinţelor exprimate de aceştia. Demersul interdisciplinar se impune permanent. Indiferent că ne plasăm în cadrul orei de limba şi literatura română ori de fizică, de filosofie sau biologie, lectura unor fragmente din Biblie se cere a se face frecvent. Este nevoie ca noi toţi – educatori catolici din învăţământul preuniver-sitar şi universitar – să punem în aplicare proiectul educativ al lui Isus, în sensul formării unei persoane capabile de compasiune, care să construiască o lume solidară, dreaptă şi fraternă.Educatorul catolic, samariteanul milostiv

Isus foloseşte – în raportul cu ucenicii săi, provocându-i, dar şi cu noi, cei de azi – parabola bunului samaritean, cu scopul de a ne înduioşa, fără îndoială, pentru a ne atinge su-fletul. Ideea parabolei este necesitatea de a confrunta lumi simbolice diferite, în sensul unui drum al conversiunii, al solidarităţii. Parabola bunului samaritean determină o pa-radigmă pedagogică vie a iubirii, a solidarităţii. Parabola nu este o simplă istorioară, ci un important semnal pentru o nouă experienţă. Isus acţionează pe întregul traseu al vieţii sale pământeşti, El construieşte, face; ne determină să ne întrebăm: cine este aproapele meu, Celălalt? Această pa-rabolă este emoţionantă: ştim doar că este vorba despre un anonim căzut în mâinile răufăcătorilor. Omul rănit este per-sonajul principal, dar, cu toate acestea, noi nu ştim nimic despre el. Este un semen fără identitate, fără vârstă, nu-i cunoaştem originea... Ideea înaltă a parabolei ne determină să ne aplecăm asupra realităţii trăite de noi, încărcate de su-ferinţă şi de victime care cer solidaritatea noastră, să intrăm în contact cu marginalizaţii lumii. Educatorul este chemat să nu uite că lumea începe şi se sfârşeşte cu persoana, cu elevul, cu copilul, cu studentul – care se vor modela prin forţa educaţiei. Să fim şi noi samariteanul milostiv, con-siderat absurd de către ceilalţi. Acesta se opreşte să ajute, bandajează rănile omului în suferinţă. Isus ne cheamă să învăţăm a trăi ajutând, să avem capacitatea de a simţi dure-rea Celuilalt, de a recunoaşte în el dreptul de a trăi demn. De aici, necesitatea ca educatorul să recunoască şi să pună în aplicare universalitatea solidarităţii – valoare esenţială a creştinismului. Suntem chemaţi de Isus să inoculăm în sufletul tinerilor pe care îi formăm în perimetrul şcolii compasiunea, solidaritatea, iniţiativa de acţiona, de a de-veni sensibili la durerea Celorlalţi, a aproapelui. Dar cine este aproapele, Celălalt? Isus ne oferă un răspuns deschis din punct de vedere semantic: este cel pentru care dovedim

EDUCAŢIE


compasiune şi în sprijinul căruia acţionăm, pornind nu de la nevoile noastre personale, ci ale celui în suferinţă. Formarea formatorilor este necesară

O asemenea realitate ne determină să considerăm că activitatea de formare religioasă şi spirituală a cadrelor didactice care predau în învăţământul catolic (indiferent de specialitate!) este indispensabilă, decisivă şi urgentă. Ca atare, SNEC-România a primit deja acordul Excelenţei Sale, Aurel Percă, de a continua, pentru anul şcolar 2011– 2012, organizarea seminarului de formare a formatorilor în luna iunie 2012, în colaborare cu specialişti ai FERE-CECA Spania, sub coordonarea Fr. Juan Antonio Ojeda, secretar general FERE-CECA şi vicepreşedinte OIEC pentru Europa şi ai CEEC-Bruxelles, prin sprijinul acordat de Etienne Verhack, secretar general CEEC. De asemenea, dat fiind că noua temă de lucru a CEEC pentru anul 2012 este La formation religieuse et spirituelle des professeurs dans l’enseignement catholique, din România vor participa la colocviul european câteva cadre didactice catolice, elevi şi părinţi, desemnaţi de SNEC.

În aceeaşi ordine de idei, Asociaţia educatorilor catolici din România (SNEC) va desemna două persoane – edu-catori catolici (de rit latin şi bizantin), buni cunoscători ai limbii engleze/germane – care să participe la seminarul de formare în spiritualitate, intitulat Aufbrüche: Christliche Spiritualität in der Weltgemeinschaft, organizat de Mag. Marlis LAMI, într-o bună tradiţie, la Viena, în 2012 (de-talii în: www.aufbrueche.at). De asemenea, dr. Maria Fel-berbauer ne-a propus în cadrul Adunării Generale a CEEC, Praga (octombrie 2011) proiectul de formare în leadership, dezvoltat de Universitatea Fordham din New York, în cola-borare cu Kirchliche Pädagogische Hochschulen din Viena. Documentul, intitulat Emerging Leaders Program, a fost distribuit membrilor CEEC. Proiectul se întinde din luna iulie, 2012 (Viena), până în vara lui 2013, când va avea loc

sesiunea finală a proiectului în discuţie la Fordham Campus de la Heythrop College din Londra, pe parcursul unei săp-tămâni de lucru. Episcopii susţin modelarea educatorului catolic

În acest context, aducem mulţumirile cuvenite episcopi-lor catolici de ambele rituri, care s-au implicat în organiza-rea seminarelor de formare a formatorilor din ţara noastră: Î.P.S. dr. Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti, Î.P.S. Lucian Mureşan, Arhiepiscop Major de Alba Iulia şi Făgăraş, P.S. dr. Virgil Bercea, Episcop de Oradea, P.S. Pe-tru Gherghel, Episcop de Iaşi, Î.P.S. dr. György Jakubinyi, Arhiepiscop de Alba Iulia, P.S. Florentin Crihălmeanu, Episcop de Cluj-Gherla, P.S. Alexandru Mesian, Episcop de Lugoj şi, nu în ultimul rând, P.S. Aurel Percă, Episcop Auxiliar de Iaşi, responsabil cu învăţământul catolic în Conferinţa Episcopală Catolică din România. Este posibilă o nouă viziune!?!

Educatorul catolic este chemat să reflecteze în ce măsură este posibilă o nouă viziune (considerată de unii utopică!?!) cu privire la o altă şcoală decât cea încărcată de stereotipuri. De la grija pentru sufletul copilului şi al tânărului, până la respectul pentru mediul înconjurător, creştinismul fondat de Isus Cristos ne invită să descoperim lumea nouă pe care El ne-o oferă. De aceea, este nevoie să acţionăm profesio-nal, etic şi afectiv, servindu-i pe semenii noştri. Acţionând în profunzime, vom asigura o nouă spiritualitate trăită, perspectiva ecumenică a samariteanului, indiferent dacă suntem educatori laici sau persoane consacrate. Să ne im-plicăm cu toţii – profesori şi elevi/studenţi – pentru a pune în practică proiectul pedagogic al lui Isus – al educatorului care vede, simte, acţionează, trăieşte solidaritatea – o meto-dologie pedagogică garantă a succesului.

Conf. univ. dr. Mioriţa GOT Preşedintă SNEC – România

EDUCAŢIE


ŞTIRI INTERNE

Preafericitul Lucian Mureşan va fi creat cardinal de către Papa Benedict al XVI-lea

Conferinţa Episcopală Română

Preafericitul Lucian Mureşan, Ar-hiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, va fi creat cardi-nal de către Papa Benedict al XVI-lea. Preafericitul Lucian va primi bereta roşie de cardinal în cadrul concistoriu-lui din 18 februarie 2012, al patrulea din timpul pontificatului Papei Bene-dict al XVI-lea.

Anunţul a fost dat de însuşi Sfân-tul Părinte Papa Benedict al XVI-lea, vineri, 6 ianuarie 2012, la sfârşitul Sfintei Liturghii din Solemnitatea Epifaniei Domnului. Suveranul Pontif a anunţat numirea a 22 de noi membri ai Colegiului Cardinalilor, care provin din diferite părţi ale lumii. Referindu-se la Preafericitul Lucian, Suveranul Pontif a spus: „Am decis să ridic la demnitatea de cardinal un venerat Episcop, care îşi desfăşoară slujirea de Păstor şi Părinte al unei Biserici”.

„Ne bucură această numire, care este un dar pentru Biserica Catolică din România şi un semn de întărire în credinţă pentru fiii ei. O rugăm pe Sfânta Fecioară Maria să-i mijlocească Preafericitului Lucian harurile necesa-re, ca să poată mărturisi în continuare cu curaj şi dăruire iubirea sa faţă de Cristos şi faţă de Biserică”, a declarat Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, Arhiepi-scop Mitropolit de Bucureşti şi Vice-

preşedinte al Conferinţei Episcopilor din România.

Preafericitul Lucian Mureşan va fi al treilea cardinal român, după Cardinalul Iuliu Hossu şi Cardinalul Alexandru Todea, toţi trei fii ai Bise-ricii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică. Cardinalul Iuliu Hossu a fost creat cardinal „in pectore” la 28 aprilie 1969 de către Papa Paul al VI-lea, iar Cardinalul Alexandru Todea a fost creat cardinal la 28 iunie 1991 de către Papa Ioan Paul al II-lea.

În Biserica Catolică, Cardinalii sunt prelaţi aleşi direct de către Papa, pentru a-l ajuta în misiunea pe care o are ca Păstor Suprem al Bisericii, întărindu-i pe fraţi în credinţă şi fiind principiu şi temelie a unităţii şi a co-muniunii Bisericii.

Preafericitul Lucian Mureşan s-a născut la 23 mai 1931 la Ferneziu, as-tăzi cartier al municipiului Baia Mare, al zecelea din cei doisprezece copii ai familiei Petru şi Maria. A studiat teologia mai întâi la Seminarul Roma-no-Catolic din Alba Iulia, iar apoi în clandestinitate. A fost hirotonit preot în clandestinitate, la 19 decembrie 1964, prin impunerea mâinilor Preasfinţitului Ioan Dragomir, Episcopul auxiliar al Maramureşului. Tot în clandestinitate, din 1985 până în 1990 a condus Eparhia de Maramureş, mai întâi ca ordinarius provizoriu, iar mai apoi ca titular. A

fost consacrat episcop la 27 mai 1990, la Baia Mare. La 4 iulie 1994 a fost numit de către Papa Ioan Paul al II-lea ca Arhiepiscop al Arhidiecezei de Alba Iulia şi Făgăraş şi Mitropolit al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Cato-lică. Din 26 mai 2003, este membru al Congregaţiei pentru Bisericile Orien-tale, numit de către Papa Ioan Paul al II-lea. La 16 decembrie 2005, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea l-a ridicat la demnitatea de Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, odată cu ridicarea Bi-sericii Mitropolitane sui iuris la rangul de Biserică Arhiepiscopală Majoră, prin bula Ad totius Dominici gregis. A fost intronizat ca Arhiepiscop Major la 30 aprilie 2006, în prezenţa Prefectului Congregaţiei pentru Bisericile Orien-tale, Preafericirea Sa Ignaţiu Moussa I Cradinal Daoud.

Comunicat CER, nr. 1/06.01.2012

Biblia în traducere catolică, publicată on-lineDieceza Romano-Catolică Iaşi

Pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, sprijiniţi tehnic de dl. An-drei Ifrim, au realizat situl www.bibliacatolica.ro unde cei interesaţi pot citi on-line Biblia în traducere catolică după textele originale. Pe lângă textele biblice, cititorii pot descoperi articole şi informa-ţii despre Sfânta Scriptură, precum şi texte care să-i introducă în

practica seculară a rugăciunii biblice, cunoscută în tradiţia occidentală cu numele de lectio divina. Momentan, realizatorii sitului au postat integral textele Noului Testament, traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budău (+1997), iar din Vechiul Testament, cărţile care formează Pentateuhul (traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Pătraşcu) şi cartea Psalmilor (tra-dusă de pr. Alois Bulai, ajutat de pr. Iosif Răchiteanu), publicate recent la Editura "Sapientia". În curând vor fi postate cărţile numite istorice, urmând ca într-un viitor nu prea îndepărtat, să fie postate cărţile profetice şi cărţile sapienţiale în traducerea făcută de pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Pătraşcu.

Pr. Ştefan LUPU, www.infosapientia.ro


ELVEŢIA: RAPORT „OPEN DOORS” DESPRE PERSECUTAREA CREŞTINILOR ÎN LUME

Sunt circa 100 de milioane de creştini care, în întreaga lume, sunt supuşi persecuţiilor şi represiuni-lor. Cifra a fost dată publicităţii de către organizaţia elveţiană neguvernamentală „Open Doors” în timpul prezentării ultimului raport privitor la persecutarea creştinilor în lume. Conform organizaţiei elveţiene, ţara care se află pe primul lor în materie de perse-cutare a creştinilor este Corea de Nord, urmată de Afganistan, Arabia Saudită şi Iran, unde credinţa creştină nu poate fi profesată în mod liber. Organi-zaţia „Open Doors” evaluează în fiecare an nivelul de libertate religioasă a creştinilor din 50 de ţări din întreaga lume, pe baza datelor culese prin interviuri, relatări ale agresiunilor şi estimări ale unor experţi. În clasamentul stabilit de organizaţie, primele nouă ţări sunt cu o populaţie majoritar islamică. „Situaţia creştinilor s-a înrăutăţit acolo unde a sporit extremis-mul islamic”, concluzionează raportul organizaţiei elveţiene, care se arată neîncrezătoare în speranţele legate de o „primăvară arabă”. „În loc de primăvară, ar trebui să se vorbească de o iarnă arabă, mai ales în ce-i priveşte pe creştinii din Egipt”, se afirmă într-un comunicat al organizaţiei, citat de agenţia italiană SIR. O situaţie îngrijorătoare se înregistrează, con-form raportului, şi în Sudan şi Nigeria. În China sunt circa 80 de milioane de creştini care nu au dreptul să-şi practice în mod liber credinţa.

FRANŢA: 600 DE ANI DE LA NAŞTEREA IOANEI D’ARC

La 6 ianuarie 1412, se năştea în Franţa, la Domrémy, Ioana d’Arc. La 600 de ani de la eveniment, Biserica din Franţa se pregăteşte să celebreze aniversarea prin-tr-o serie de manifestări, care au început la 6 ianuarie 2012, în provincia Vosges, cu celebrarea unei Sfinte Liturghii solemne, prezidată de Episcopul de Saint-Dié, Mons. Jean-Paul Mathieu. Celebrarea liturgică a fost urmată de proiectarea unui film şi de o dezbatere despre rolul şi importanţa „Fecioarei din Orléans”. În timpul Postului Mare, parohiile din Orléans vor reflecta asupra câtorva teme legate de istoria Ioanei d’Arc, precum pacea, supunerea la voinţa lui Dumne-zeu şi dăruirea de sine. La 11 februarie este prevăzut un pelerinaj pe jos de la Domrémy la Vaucouleurs, unde Sfânta Ioana d’Arc s-a refugiat înaninte de a-l întâlni pe viitorul Rege Charles al VII-lea. Celebrările vor culmina la 13 mai în Bazilica din Domrémy, cu o Sfântă Liturghie prezidată de Arhiepiscopul Parisului, Card. André Vingt-Trois. La Rouen, unde Ioana d’Arc a fost arsă pe rug în 1431, între 28 şi 29 iunie va avea loc un Festival diecezan dedicat sfintei. În timpul festivalului se va celebra o Sfântă Liturghie solemnă, prezidată de Card. Jean-Louis Tauran, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios.

CUBA: A ÎNCEPUT ANUL JUBILIAR MARIANBiserica Catolică din Cuba a început celebrările dedicate

Anului Jubiliar Marian, promovat de episcopatul cubanez, cu ocazia celui de-al IV-lea centenar de la găsirea icoanei Sfintei Fecioare a Carităţii, patroana ţării. Anul jubiliar a început la 7 ianuarie 2012 şi se va încheia la 5 ianuarie 2013. Prezentând anul jubiliar, episcopii din Cuba au amintit şi viitoarea vizită a Papei Benedict al XVI-lea, care va merge în ţara lor ca „pelerin al carităţii”, pentru a întări în credinţă poporul cubanez. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să trăiască cu mai mult folos acest an jubiliar, episcopii le propun patru acţiuni: atenţie faţă de aproa-pele suferind şi o atitudine plină de compasiune, în timpul Pos-tului Mare şi îndeosebi în Săptămâna Sfântă; un timp dedicat apropierii mai strânse de Cuvântul lui Dumnezeu; renunţarea la diviziuni, ranchiună şi duşmănie, în numele reconcilierii, al respectului şi al comuniunii fraterne în timpul Adventului şi al Crăciunului viitor; pelerinaj la sanctuarul jubiliar Del Cobre al comunităţilor, al familiilor şi al credincioşilor.

VATICAN: 2012, UN AN SUB SEMNUL CONCILIULUI VATICAN II Anul 2012 va fi marcat de aniversarea a 50 de ani de la

deschiderea Conciliului Vatican II, la 11 octombrie 1962. Pen-tru celebrarea acestei aniversări, în întreaga lume vor fi orga-nizate dezbateri, congrese, conferinţe şi vor fi apărea diferite publicaţii şi articole care vor sublinia efectele pe care le au şi astăzi deciziile luate acum 50 de ani în cadrul Conciliului şi care marchează în continuare viaţa şi învăţătura Bisericii. La începutul anului 1962, când lucrările de pregătire a Conciliului erau aproape de final, Papa Ioan al XXIII-lea, în solemnitatea Epifaniei Domnului, le adresa preoţilor din lumea întreagă o exortaţie apostolică, Sacrae laudis, prin care îi invita să recite Oficiul Divin (Liturgia Orelor) pentru o bună reuşită a Conci-liului. Anterior, Suveranul Pontif definise Conciliul drept „noi Rusalii”, subliniind în acest fel rolul primordial al Duhului Sfânt, definind apoi, la 6 ianuarie 1962, adunarea ecumenică a Conciliului drept o „adevărată şi nouă Epifanie”.

USA: UN ORDINARIAT PENTRU FOŞTI ANGLICANISfântul Scaun a înfiinţat, pe teritoriul Conferinţei Episcopa-

le a Statelor Unite, Ordinariatul personal al Catedrei Sfântului Petru. Ordinariatul, creat cu începere de la 1 ianuarie 2012 printr-un decret al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, se adresează credincioşilor anglicani care astfel „pot intra, şi în mod comunitar, în deplină comuniune cu Biserica Catolică”. „Ordinariatul personal al Catedralei Sfântului Petru – se ex-plică în decretul apărut în oficiosul Vaticanului, L’Osservatore Romano – este echivalent din punct de vedere juridic unei dieceze şi îi include pe acei credincioşi, de orice categorie şi condiţie de viaţă, care au aparţinut mai înainte Comuniunii anglicane, şi acum sunt în deplină comuniune cu Biserica Ca-tolică”. Credincioşii foşti aglicani trebuie să manifeste în scris dorinţa lor de a face parte din Biserica Catolică şi vor urma apoi un program de formare catehetică. Candidaţii care înainte au fost prelaţi în Comuniunea anglicană vor urma un program specific de formare teologică, precum şi de pregătire spirituală şi pastorală, înainte de a primi hirotonirea în Biserica Catolică.

ŞTIRI EXTERNE


MAGISTERIU

Biserica oferă lumina Evangheliei tuturor oamenilor de bunăvoinţă

Această sărbătoare a Epifaniei este o sărbătoare foarte veche, care îşi are originea în Orientul creştin şi scoate în evidenţă misterul manifestării lui Isus Cristos tuturor nea-murilor, reprezentate de magii care au venit să-l adore pe Regele Iudeilor abia născut la Betleem, aşa cum relatează Evanghelia Sfântului Matei (cf. 2,1-12). Acea „lumină nouă” care s-a aprins în noaptea de Crăciun (cf. Prefaţa de Crăciun I), astăzi începe să strălucească asupra lumii, aşa cum sugerează imaginea stelei, un semn ceresc care a atras atenţia magilor şi i-a condus în călătoria lor spre Iudeea.

Toată perioada Crăciunului şi a Epifaniei este caracteri-zată de tema păcii, legată şi de faptul că, în emisfera nordică, după solstiţiul de iarnă ziua începe să se lungească faţă de noapte. Dar, dincolo de poziţia lor geografică, pentru toate popoarele este valabil cuvântul lui Cristos: „Eu sunt lumina lumii; cine mă urmează nu umblă în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8,12). Isus este soarele apărut la orizontul omenirii pentru a lumina existenţa personală a fiecăruia dintre noi şi pentru a ne conduce pe toţi împreună spre ţinta pelerinajului nostru, spre ţara libertăţii şi a păcii, în care vom trăi pentru totdeauna în comuniune deplină cu Dumnezeu şi între noi.

Vestirea acestui mister de mântuire a fost încredinţată de Cristos Bisericii sale. „El - scrie Sfântul Paul - a fost revelat sfinţilor săi apostoli şi profeţi prin Duhul: păgânii sunt îm-preună-moştenitori, formează un singur trup şi sunt împreu-nă părtaşi ai promisiunii în Cristos Isus prin Evanghelie” (Ef 3,5-6). Invitaţia pe care profetul Isaia o adresa sfintei cetăţi a Ierusalimului, se poate aplica Bisericii: „Scoală-te, îmbra-că-te în lumină, pentru că vine lumina ta, gloria Domnului străluceşte deasupra ta. Pentru că, iată, întunericul acoperă pământul, ceaţa deasă învăluie popoarele; dar peste tine străluceşte Domnul, gloria sa apare deasupra ta” (Is 60,1-2).

Aşa este, cum spune Profetul: lumea, cu toate resursele sale, nu este în măsură să dea omenirii lumina pentru a-i orienta drumul. Întâlnim asta şi în zilele noastre: civilizaţia occidentală pare că a pierdut direcţia, navighează în derivă. Însă Biserica, graţie Cuvântului lui Dumnezeu, vede prin aceste neguri. Nu are soluţii tehnice, dar ţine privirea îndrep-tată spre ţintă şi oferă lumina Evangheliei tuturor oamenilor de bunăvoinţă, din orice naţiune şi cultură.

Aceasta este şi misiunea reprezentanţilor pontificali pe lângă state şi organizaţii internaţionale. Chiar astăzi am avut bucuria de a conferi hirotonirea episcopală la doi noi repre-zentanţi pontificali. Să încredinţăm Fecioarei Maria slujirea lor şi opera evanghelizatoare a întregii Biserici.

(6 ianuarie, Angelus, Solemnitatea Epifaniei Domnului)

Întăriţi credinţa în casele voastreVă invit să consideraţi această celebrare ca o continu-

are a Crăciunului. Isus s-a făcut om pentru a aduce lumii bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu şi a făcut-o în cadrul în care fiinţele umane sunt cel mai dispuse să dorească binele celorlalţi, dispuse să facă orice pentru aceştia şi să îi pună deasupra oricăror interese. [...] Familia este, să spunem aşa, poarta prin care Mântuitorul omenirii a intrat în lume. În acelaşi timp, ea dă iubirii şi comuniunii din cămin mă-reţia de a fi o reflecţie specială a misterului trinitar al lui Dumnezeu. Această măreţie este şi o vocaţie splendidă şi esenţială pentru familii. Vă încurajez [...] să fiţi conştienţi de faptul că Dumnezeu este alături de voi şi să îl invocaţi mereu, pentru a vă asigura că vă dă ajutorul necesar pentru depăşirea momentelor dificile; acest ajutor este sigur şi îşi are temelia în harul Sacramentului Căsătoriei. Lăsaţi-vă călăuziţi de Biserică, căreia Cristos i-a încredinţat misiunea de a răspândi Vestea Bună a mântuirii de-a lungul secolelor, şi nu cedaţi numeroaselor puteri lumeşti care ameninţă ma-rea comoară a familiei, pe care trebuie să o protejaţi zi de zi.

În familie învăţăm să trăim împreună, în familie se transmite credinţa şi se întăresc valorile, astfel ca într-o zi copilul să devină pe deplin conştient de vocaţia şi demnita-tea lui şi a celorlalţi. Căldura casei şi exemplul de acasă pot să înveţe mai mult decât o fac cuvintele. Această dimensi-une educaţională a familiei va primi o încurajare specială în Anul Credinţei, ce va începe peste câteva luni. Din acest motiv, vă invit să întăriţi credinţa în casele voastre şi să de-veniţi tot mai conştienţi de Crezul pe care îl mărturisim [...]

Tinerii să nu înceteze să îi mulţumească lui Dumnezeu pentru darul familiei, să fie mereu recunoscători faţă de pă-rinţii lor şi să îşi asume apărarea şi promovarea demnităţii autentice a acestei instituţii, care este vitală pentru societate şi pentru Biserică.

(30 decembrie, Mesaj trimis Cardinalului Antonio Maria Rouco Varela pentru Sărbătoarea Sfintei Familii).

Din alocuţiunile Papei Benedict al XVI-lea


BISERICĂ ŞI SOCIETATE

1 IANUARIE - ZIUA MONDIALă A PăCII -

Tinerii, un dar preţios „Dragi tineri, voi sunteţi un dar

preţios pentru societate”, afirmă Papa Benedict al XVI-lea în mesajul pentru Ziua Mondială a Păcii, celebrată la 1 ia-nuarie, şi care în acest an a avut ca temă „Educarea tinerilor la dreptate şi pace". De altfel, Suveranul Pontif, în finalul mesajului, le adresează tinerilor un apel: „Nu vă lăsaţi cuprinşi de descurajare în faţa dificultăţilor şi nu vă abandonaţi so-luţiilor false, care adesea se prezintă drept calea cea mai uşoară pentru a depăşi problemele. Nu vă fie frică să vă angajaţi, să înfruntaţi truda şi sacrificiul, să alegeţi căile care cer fidelitate şi statornicie, umilinţă şi dedicare. Trăiţi cu încredere tinereţea voastră şi acele dorinţe profunde de fericire, de adevăr, de frumuseţe şi de iubire adevărată pe care le simţiţi! Trăiţi intens această perioadă a vieţii aşa de bogată şi plină de entuziasm. Fiţi conştienţi că voi înşivă sunteţi exemplu şi stimulent pentru adulţi şi veţi fi aşa atunci cu cât vă străduiţi mai mult să depăşiţi nedreptăţile şi corupţia, cu cât doriţi mai mult un viitor mai bun şi vă angajaţi să-l construiţi. Fiţi conştienţi de potenţialităţile voastre şi nu vă închideţi niciodată în voi înşivă, ci să ştiţi să lucraţi pentru un viitor mai luminos pentru toţi”. „Nu sunteţi niciodată singuri", îi asigură Papa pe tineri: „Bise-rica are încredere în voi, vă urmăreşte, vă încurajează şi doreşte să vă ofere ceea ce are ea mai preţios: posibilitatea de a ridica ochii spre Dumnezeu, de a-l întâlni pe Isus Cristos, Cel care este dreptatea şi pacea.”.

Încredere şi implicare„Să privim anul 2012 cu această atitudine încrezătoare”,

ne îndeamnă Suveranul Pontif în deschiderea mesajului său. „Este adevărat că în anul care se termină a crescut sentimentul de frustrare datorită crizei care chinuieşte societatea, lumea muncii şi economia; o criză ale cărei ră-dăcini sunt înainte de toate culturale şi antropologice. Pare aproape că un strat de întuneric a coborât asupra timpului nostru şi nu permite să vedem cu claritate lumina zilei”. Cu toate acestea, „în acest întuneric inima omului nu încetează totuşi să aştepte ivirea zorilor”. O aşteptare „deosebit de vie şi vizibilă în tineri”, care „cu entuziasmul lor şi elanul lor ideal, pot să ofere o nouă speranţă lumii”. „A fi atenţi la lumea tinerilor – atenţionează Papa –, a şti să o ascultăm şi să o valorizăm, nu este numai o oportunitate, ci o îndatorire primară a întregii societăţi, pentru construirea unui viitor de dreptate şi de pace”. De aceea este necesar să li se trans-mită tinerilor „aprecierea faţă de valoarea pozitivă a vieţii, trezind în ei dorinţa de a se dedica în slujba Binelui”. O misiune în care „suntem angajaţi cu toţii personal”.

Dorinţele tinerilor„Dorinţa de a primi o formare care să-i pregătească în

mod mai profund să înfrunte realitatea, dificultatea de a forma o familie şi de a găsi un loc de muncă stabil, capa-citatea efectivă de a contribui la lumea politicii, a culturii şi a economiei pentru construirea unei societăţi cu faţă mai umană şi solidară”, acestea sunt câteva dintre dorinţele pe care „le trăiesc cu îngrijorare”, după cum aminteşte Papa Benedict al XVI-lea. Suveranul Pontif aminteşte că familia este „prima şcoală în care sunt educaţi la dreptate şi la pace” şi-i îndeamnă pe părinţi „să nu se descurajeze”.

Adevărata libertate„Libertatea este o valoare preţioasă, dar delicată”, mai

ales dacă este confundată cu un „orizont relativist” în care „nu este posibilă o adevărată educaţie”, întrucât „fără lu-mina adevărului mai devreme sau mai târziu persoana este condamnată să se îndoiască de bunătatea vieţii însăşi”. În această perspectivă, exercitarea libertăţii „este intim legată de legea morală naturală”. Şi tinerii, spune Sfântul Părinte, trebuie să se folosească bine şi conştient de libertate.

Împotriva curentuluiÎn lumea de azi, „valoarea persoanei este serios amenin-

ţată de tendinţa răspândită de a recurge exclusiv la criteriile utilităţii, profitului şi averii”. Dreptatea, explică Sfântul Pă-rinte, „nu este o simplă convenţie umană”; pacea „nu este simpla absenţă a războiului” ci o „operă care trebuie con-struită”. Pentru a fi cu adevărat „făcători de pace” trebuie „să ne educăm la compasiune, la solidaritate, la colaborare, la fraternitate”. Tinerilor, care „au mereu vie tensiunea spre idealuri”, le revine misiunea de a avea „răbdarea şi tenacitatea de a căuta dreptatea şi pacea, de a cultiva gustul faţă de ceea ce este drept şi adevărat, chiar şi atunci când acest lucru poate să comporte sacrificiu şi merge împotriva curentului”.

Traducere de Cristina GRIGORE(„Giovani dono prezioso”, www.agensir.it)


Feminitate pură (EARCB, 2011, 64 pag.) este o carte despre castitate. Adresată tinerelor, este scrisă tot de o tâ-nără, care nu ezită să-şi împărtăşească propriile eşecuri şi modul în care a reuşit să o ia de la capăt. Alături de soţul ei, Jason Evert, autoarea Crystalina Evert se numără printre cei mai proeminenţi vorbitori catolici din Statele Unite. De mai bine de zece ani, soţii Evert susţin în licee şi facultăţi semi-narii pe tema iubirii, a sexualităţii şi a castităţii, mesajul lor ajungând la peste 100.000 de tineri anual.

Pentru foarte mulţi, termenul „castitate” are o conotaţie negativă. Să nu faci, să nu te uiţi, să nu te gândeşti... Mulţi nici nu ştiu ce înseamnă. Castitatea este confundată cu ab-stinenţa sau cu virginitatea, iar unii cred că este o virtute care se adresează exclusiv persoanelor consacrate, care au depus vot de castitate.

În Documentul Conciliului Pontifical pentru Familie, Sexualitatea umană –adevăr şi semnificaţie, găsim o defi-niţie foarte frumoasă a castităţii: „Castitatea este o afirmare plină de bucurie a aceluia care a învăţat ce înseamnă să se dăruiască – liber de orice formă de sclavie egocentrică. Aceasta presupune că persoana a învăţat să-i accepte pe ceilalţi, să relaţioneze cu ei respectându-le demnitatea în diversitate. Persoana castă nu este egocentrică şi nu intră în relaţii de tip egoist cu ceilalţi. Castitatea formează o personalitate armonioasă. Maturizează şi umple de pace

lăuntrică. Această puritate a trupului şi a minţii ajută la dez-voltarea unui respect de sine autentic şi asigură capacitatea de a-i respecta pe ceilalţi deoarece vedem în ei persoane demne de respect, create după chipul lui Dumnezeu”.

Dacă însă aţi încercat vreodată să aveţi o discuţie despre puritate cu o adolescentă, aţi constatat probabil că nu întot-deauna lucrurile sunt percepute ca în documentul de mai sus, şi cu siguranţă ştiţi cât este de dificilă abordarea acestui subiect. Cum să o faci pe o tânără de 16 ani să înţeleagă că presiunile şi tentaţiile la care începe să fie supusă din toate părţile nu au nimic de-a face cu iubirea la care suntem chemaţi cu toţii? Că a alege castitatea nu înseamnă a alege un drum de izolare, de reprimare a simţămintelor frumoase, de ostilitate faţă de băieţi? Că a fi «fată cuminte» nu e ceva ruşinos ori dovada că niciun băiat nu se uită la tine?...

Feminitate pură abordează toate aceste prejudecăţi într-o manieră caldă, fără accente moralizatoare, cu o mărturie personală care cântăreşte mai mult decât multe “predici” părinteşti, căci adesea acestea nu reuşesc decât să le în-depărteze pe tinere, care îşi spun în sinea lor că “mama oricum nu înţelege nimic!”. Cu atât mai mult, şi părinţii de adolescente vor găsi aici sugestii pentru metode de comuni-care cu fetele lor, precum şi o incursiune asupra riscurilor, presiunilor şi abuzurilor la care poate fi supusă fiica lor fără ca ei să-şi dea seama. Mulţi părinţi nu ştiu exact cum să le vorbească adolescenţilor despre virtutea purităţii şi nici nu conştientizează întreaga gravitate a problemei. Există mame, taţi, bunici care cred că singurul “risc” al relaţiilor sexuale premaritale sunt bolile venerice şi care se consideră părinţi respectabili şi responsabili dacă le recomandă ado-lescentelor să-şi ia toate precauţiile necesare pentru a nu contracta o boală venerică sau o sarcină nedorită…

Luând lucrurile mult mai în serios şi mai în profunzi-me, autoarea confruntă în 21 de întrebări bine ţintite toate aceste idei preconcepute şi altele de genul: băieţii nu se uită la fetele cuminţi, cu trupul meu fac ce vreau, nimeni nu păţeşte nimic, doar ne distrăm etc. Crystalina vorbeşte din propria ei experienţă. Vorbeşte despre adolescenţa ei, despre viaţa libertină la care tinerii sunt împinşi de reviste, filme şi anturaj, despre falsa jovialitate afişată în exterior şi teribila nesiguranţă şi nefericire din interior, despre teama de a nu fi acceptate şi dorinţa de a fi cool… Şi pornind de la această experienţă personală, Crystalina găseşte tonul cel mai potrivit pentru tinerele de azi.

Este vital să le vorbim tinerelor despre puterea şi frumu-seţea eliberatoare a castităţii. E o sarcină grea, însă extrem de importantă şi, în acest sens, cartea Feminitate pură ne pune la dispoziţie instrumentul de care avem nevoie. Ofe-riţi-o tuturor fetelor pe care le cunoaşteţi. Le puteţi schimba viaţa!

Annamaria MIKLOS

Feminitate purăRECENZIE

MUZICA ÎN CATEDRALA

SFÂNTUL IOSIF


MUZICA ÎN CATEDRALA

SFÂNTUL IOSIF„Orga din Catedrala Sfântul Iosif [...]! Ce ton capabil

de cele mai suprinzătoare nuanţe, câtă vibraţie de timbru, totul corespunzând calculelor fizice în ce priveşte sunetul. Bucureştii se pot făli pe drept că au o asemenea orgă şi cu atât mai mult cu cât minunea aceasta instrumentală este făcută în România, la Timişoara, de „Fraţii Wegenstein”, după indicaţiile foarte studiate ale fostului mare muzici-an, răposatul de foarte frumoasă şi nepieritoare memorie, fostul Vicar al Cathedralei Sfântul Iosif, Carol Auner, care avea mitra episcopală. [...] Orga este instrumentul muzical cel mai plăcut şi complet [...].”

(Ziarul Epoca, 23 iulie 1933).


DOSAR

Părintele GERSTENENGST, preot şi muzician

Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti, este definită ca spaţiu hieratic şi cultural unic în peisajul modern, ex-travagant şi eclectic al capitalei. Nu este vorba aici doar de o migraţiune cotidiană către un loc de rugăciune; o mişcare dirijată de o lecţie de religie temeinic studiată în copilărie, condusă şi supravegheată mai apoi de preotul apropiat. Nu! Cred că e vorba de ceva mult mai complex şi viu, mai profund, mai special; un mister care leagă, mai presus de orice confesiuni sau orientări filozofice, un grup de oameni, săraci şi bogaţi, tineri şi bătrâni, trişti sau fericiţi, o clipă, îngemănând rugăciunile şi culturile care au plămădit omul încercat de Dumnezeu; şi care rugăciune nu este însoţită oare şi de melodica

angelică interioară care ne leagă de Dumnezeu? Mu-zica fiind, deci, de la Dumnezeu, este binefăcătoare, moralizatoare, iar tot ceea ce distruge ori respinge această aplecare către Dum-nezeu, sfidează în fond, adevărul. J. S. Bach, defineşte acest crez artistic în Grüdlicher Unter-richt des General-

basses, Leipzig 1738, spunând în final că, atunci când nu se ţine cont de aceste reguli, atunci, de fapt, nu este vorba de muzică, ci de o cântare jalnică, diabolică (ein teuflisches Geplärr und Geleier).

Unul dintre muzicienii care au demonstrat de-a lun-gul a patru decenii adevărul exprimat de Bach, realitatea şi actualitatea monadei rugăciune-muzică, a fost părin-tele Iosif Gerstenengst. Inocenţa, bunătatea, modestia, studiul asiduu şi rigoarea germană au fost principalele atuuri în ascensiunea muzicală a părintelui Seppi. După un stagiu de preot vicar şi organist la Reşiţa, la 13 de-cembrie 1958, este numit vicar şi organist al Catedralei Sfântul Iosif, din Bucureşti, unde va sta până la moartea sa (1992). A fost unul dintre cei mai prolifici organişti din România, concertând în cele mai importante oraşe ale ţării – Bucureşti (Filarmonica George Enescu, Sala Radio, bisericile Italiană, Luterană, Anglicană şi Ca-tedrala Sfântul Iosif), Timişoara, Arad, Oradea, Satu Mare, Sibiu, Alba Iulia, Braşov, Tg. Mureş, Iaşi, Cluj-Napoca – precum şi în străinătate, pe scene importante din Austria, Germania, Ungaria, fosta U.R.S.S., fosta Cehoslovacie, Belgia, Italia, Franţa, Luxemburg, Dane-marca, Suedia, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi S.U.A.

Prin tot ceea ce a împlinit ca preot şi ca muzician, Iosif Gerstenengst rămâne simbolul omului bun, al pre-otului înţelegător, iertător, al muzicianului devotat prin vocaţie lui Dumnezeu.

Marcel Octav Costea


DOSAR

Sufletul lui Iosif Gerstenengst plămădit era din credinţă şi muzică

Într-o seară de la începutul anului 1992, la înche-ierea sărbătorilor de iarnă, Iosif Gerstenengst nu a mai coborît din modesta cameră în care locuia de ani la etajul I al Arhiepiscopiei Romano-Catolice, spre orga Catedra-lei Sfîntul Iosif, pe care a slujit-o decenii.

Rugile credincioşilor nu au mai fost însoţite de acordurile orgii. Pe neaşteptate, inima lui Iosif Gerste-nengst a încetat să bată.

Drag mi-era de mult timp muzicianul Iosif Ger-stenengst. L-am ascultat, ani în şir, în sute de partituri prin care sufletul său trecea în manualele şi pedalierele orgilor Studioului de concerte al Radio-televiziunii, Ate-neului Român şi în special a Catedralei Sfîntul Iosif - bi-serica în care studia nopţile, iar în timpul zilelor închina imnuri Dumnezeului pe care l-a slăvit şapte decenii de viaţă.

Drag, preţuit mi-era muzicianul Iosif Gerstenen-gst. Mi-am plecat însă întotdeauna fruntea în faţa OMU-

LUI Iosif Gerstenengst. Prin anii '70 am vrut să dezleg tainele orgii. Intram în Catedrală în tîrziul serilor, la încheierea Slujbelor. Iosif Gerstenengst mă supraveghea. Se mai retrăgea spre camera de odihnă. Iarna, zidurile bisericii îngheţau. Iosif Gerstenengst „coboraˮ din came-ra-i de odihnă, mult înaintea ivirii zorilor, aducîndu-mi o cană de ceai. Ani în şir îmi dăruia din uriaşa-i bibliotecă orice ştimă doream. Nimic din tot ceea ce trebuia să fie al său nu-i aparţinea, era a tuturora celor din jur. Venea de la Hamburg, de la Berlin, de la Budapesta, de la Vie-na, din zeci de oraşe unde era solicitat să cînte, aducînd partituri, medicamente, ce-i solicitau colegii, muzicienii, enoriaşii. Economisea din măruntele diurne pe care i le oferea Agenţia de Impresariat pentru concerte care i-ar fi îmbogăţit pe alţii. Se odihnea cîteodată într-o sală de aşteptare a unei gări în loc să treacă pe la un hotel pentru a economisi cîteva mărci şi a putea răspunde celor de acasă care-i solicitau ajutoare de tot felul.

Apropiat mi-a fost întotdeauna preotul Iosif Ger-stenengst. Îi întorceam uneori foile în care erau trecute notele ce acompaniau o rugăciune şi îi simţeam în ochi, în fervoarea cu care mînuia claviaturile credinţa-i adîncă, puritatea-i sufletească.

Urcau uneori spre „lojaˮ în care este instalată orga Catedralei oameni săraci care-i cereau să participe la o înmormîntare, la un botez, la o cununie, vorbindu-i despre lipsa de mijloace materiale. Cu veşnicu-i zîmbet, cu enormă bunăvoinţă dar şi cu o lacrimă ce mijea în spa-tele ochelarilor, spunea doar „nu-i nimicˮ... şi minunatul slujbaş al lui Dumnezeu îşi făcea datoria.

Sufletul lui Iosif Gerstenengst plămădit era din credinţă şi muzică.

Nu l-am auzit niciodată spunînd un cuvînt nepo-trivit, defăimător despre un dirijor, despre un organist, despre un instrumentist, despre un tînăr învăţăcel. O imensă bunătate era cardinala-i virtute. Nu l-am auzit vreodată cerînd un minim onorariu administraţiei unei orchestre, unui muzician ce-l ruga să-l acompanieze, unui tînăr organist ce-i solicita o „lecţieˮ.

Totul în Iosif Gerstenengst era dăruire, dezinte-resare, forţă sufletească venite decenii cred eu înainte de toate din paginile muzicilor cu cea mai adîncă substanţă pe care le cînta.

Întuneric s-a lăsat în mine în seara zilei de 11 ianuarie cînd am auzit că sufletul lui Iosif Gerstenengst a părăsit viaţa, muzica, Biserica, orga, prietenii. Am socotit de datoria mea să anunţ lumii bucureştene trista veste şi a doua zi, alături de Dumitru Moroşanu i-am dedicat Ora de Muzică a Televiziunii scoţînd din filmotecă cîteva vechi pelicule ce-i păstraseră chipul şi cîntul.

Mai tînărul său prieten şi colaborator, violonce-listul Alexandru Moroşanu, cu care a colaborat asiduu în anii ultimului deceniu, m-a rugat apoi să nu-l las nemuririi şi să adun între coperţile unei cărţi cîteva rînduri despre drumurile în viaţă ale muzicianului Iosif Gerstenengst.

(Iosif Sava: Cuvânt înainte la cartea Orga lui Iosif Gerstenengst; EARCB, Bucureşti, 1992).

In memoriam Iosif GERSTENENGST

Pe 9 ianuarie s-au împlinit 20 de ani de când s-a întors în Casa Tatălui Părintele Iosif Gerstenengst, cel care „şi-a dăruit cântul Bisericii şi milioanelor de oameni din Româ-nia şi din mari oraşe ale Europei care au avut nevoie de arta saˮ. Se cuvenea, aşadar, ca şi comemorarea părintelui să fie tot una muzicală. Astfel că, pe 15 ianuarie, la ora 19,30, în Catedrala Sfântul Iosif, din Bucureşti, a avut loc un Con-certul Extraordinar In Memoriam Josif Gerstenengst.


DOSAR

Modestie şi discreţie. La asta te gândeşti când îl întâlneşti pe Marcel Octav Costea. Nimic din atitudinea lui nu trădează succesul de care se bucură datorită slujirii sale prin muzică.

În luna decembrie a anului pe care abia l-am încheiat, a avut loc un concert aniversar care a marcat 25 de ani de ac-tivitate a maestrului Marcel Costea ca organist şi capelmaistru al Catedralei Sfântul Iosif, important centru religios şi cultural al Bucureştiului. Cu această ocazie, i-am solicitat un interviu, la care maestrul ne-a răspunsul în stilul caracteristic: cu modestie şi discreţie.

Cum şi când a început aventura muzicală la Catedrala Sfântul Iosif? Am ajuns la Catedrală, mi-aduc aminte, prin anii '70, cu bunicul meu, care a fost bun prieten cu părintele Gerstenen-

gst. Am rămas impresionat de acest loc sacru. M-a fascinat orga, m-a copleşit Bucureştiul... Atunci, acolo, m-am gândit şi am hotărât să vin la Bucureşti pentru a studia muzica. Era atipic, într-un fel, pentru un ardelean din Hunedoara să refuze Clujul în favoarea Bucureştiului. Acesta a fost primul pas.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră numirea în funcţia de capelmai-stru al Catedralei?

După „chinurile”anilor de repartiţie de la Călăraşi, am venit într-o zi la Catedrală şi am stat preţ de câteva minute într-o bancă, cred că era către ieşirea din biserică. La un moment dat, un preot a îngenunchiat şi a intrat în confe-sional. Am intrat imediat şi eu după el şi, după spovadă, i-am spus preotului că aş vrea să ajut Catedrala prin chemarea mea profesională, că ştiu să cânt puţin şi la orgă şi că am absolvit Conservatorul din Bucureşti la o secţie unde am studiat şi dirijatul coral. Acel preot, ajuns între timp parohul Catedralei, părintele Ciobanu, m-a dus la episcop, Mons. Ioan Robu, care mi-a oferit şansa vieţii: slujirea lui Dumnezeu prin muzică. Am simţit mâna lui Dumnezeu....

Viaţa dumneavoastră se împleteşte, practic, cu activitatea muzicală a Catedralei. Cum v-a influenţat acest lucru cariera muzicală?

Cariera mea muzicală n-ar fi existat fără Catedrala Sfântul Iosif. De aici, prin nemărginitul spirit de caritate al părintelui Gerstenengst, am fost recoman-dat să predau muzica gregoriană la Conservator. Din anul 1992, am obţinut, prin concurs, postul de asistent, apoi lector şi în prezent, conf. univ. dr. la Uni-versitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, fostul Conservator de Muzică, „Ciprian Porumbescu”.

Cu ce proiecte priviţi spre viitorul muzical al Catedralei?Încerc să ating, în primul rând, ceea ce au realizat predecesorii mei, şi aş aminti pe J. Paschill, Andreas Porfetie şi

Milan Albici. Sigur că visez la o formulă corală ca pe vremea lui Palestrina sau, cum este, în prezent, corul Catedralei din Westminster. Însă, concret, ar fi: continuarea seriei de CD-uri Musica sacra precum şi un CD cu Oratoriul de Crăciun de Francisco Corselli.

Cariera mea muzicală n-ar fi existat fără Catedrala Sfântul Iosif


DOSAR

Câteva gânduri pentru cititorii revistei noastre la aniversarea a 25 de ani de activitate ca organist şi capelmai-stru al Catedralei Romano-Catolice Sfântul Iosif din Bucureşti!

Activitatea muzicală la Catedrală este foarte importantă pentru mine. Sunt 25 de ani pe care i-am petrecut în acest loc excepţional din punct de vedere artistic, care m-a propulsat şi m-a făcut cunoscut în lumea muzicală, în special în cea referitoare la orgă şi cor. Relaţia dintre mine şi comunitatea catolică,vorbind din punct de vedere muzical, a fost una specială. Mai ales în sărbătorile mari, lumea participă cu mult drag la Sfânta Liturghie, prin cântec. Am reuşit să strâng în jurul meu nu numai credincioşi catolici, ci şi de alte confesiuni, iar o parte din cei care au venit în cor au devenit catolici pentru că au iubit Catedrala şi au iubit muzica noastră.

Tuturor celor care vin la Catedrală, celor care citesc revista Actualitatea Creştină, tuturor catolicilor sau celor de alte confesiuni care vin cu smerenie în Catedrala noastră şi se roagă, o admiră, le doresc ca anul nou, pe care tocmai l-am început, să fie anul regăsirii în Cristos, al iubirii desăvârşite; să fie începutul unei noi promisiuni de apropiere către Dumnezeu prin smerenia şi puritatea Sfintei Fecioare Maria.

Pagini realizate de Cristina ŞOICAN

Orga din Catedrala Sfântul IosifÎn anul 1930, an în care a fost inaugurată printr-un concert la care a asistat însăşi Regina Maria, orga Catedralei Sfântul

Iosif era prima orgă din România cu tractură electrică şi cea mai mare orgă din Bucureşti de la vremea aceea. În 2010, după aproape doi ani de lucrări de restaurare, orga Wegenstein a Catedralei Sfântul Iosif a fost pusă în valoare cu întreaga ei varietate de registre, într-un concert de muzică sacră ce a avut loc pe 11 aprilie 2010. Orga a fost sfinţită în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne de către IPS Ioan Robu, Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti.

Marcel Costea, organist şi capelamaistru al Catedralei, ne-a pus la dispoziţie detalii tehnice despre instrument:„Orga Wegenstein a Catedralei noastre a fost construită în jurul anului 1930; Wegenstein und Söhnne („Wegenstein

şi fiii”) este o firmă din Timişoara, care a construit la Catedrala Sfântul Iosif din Capitală una din cele mai mari orgi din întreaga existenţă a firmei. Cel care s-a ocupat de restaurarea instrumentului este Ferdinand Stemmer, care, de altfel, a construit şi orga Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Orga are trei claviaturi, un pedalier, 3.375 de tuburi, 54 de registre concertante şi 36 de registre auxiliare. Special la orga noastră este registrul de vibrafon, care este notat în limbajul organistic „har-pă”. Nu are nicio legătură cu instrumentul harpă, dar aşa a fost denumit el, aşa este în nomenclatorul registraţiilor. Practic este un vibrafon, doar că nu este acţionat de beţele pe care le foloseşte percu-ţionistul, ci printr-un sistem electro-pneumatic, de la clapă, prin acele beţe care sunt prinse electric de instrument. Este un lucru deosebit, pentru că n-am auzit să existe în România vreo orgă care să aibă acest efect. Chiar în lume sunt puţine orgi care po-sedă un asemenea registru. Un alt lucru interesant - vibrafonul a fost construit la Chicago în 1903. Există sigla pe vibrafon.”


DOSAR

Muzica în Catedrala Sfântul Iosif – o tradiţie de 129 de aniAlături de frumuseţea sa arhitec-

tonică unică şi de arta bisericească de excepţie ce o caracterizează, Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti a atras în decursul istoriei sale de 129 de ani prin ceremoniile liturgice obişnuite ori prilejuite de marile sărbători religioase şi de evenimentele memorabile din viaţa parohiei Catedralei şi a Arhidie-cezei Romano-Catolice de Bucureşti. Un motiv de atracţie cu totul deosebit, însă, atât pentru credincioşi, cât şi pentru iubitorii muzicii religioase, l-au constituit faimoasele concerte la al căror succes au contribuit parohii şi vicarii Catedralei, membrii sfatului parohial, diverse alte asociaţii catolice, arhiepiscopii de Bucureşti, organiştii şi corul catedralei, dirijorii acestuia, alături de numeroase personalităţi din domeniul muzicii sacre.

Această bucurie spirituală şi suc-cesul artistic deopotrivă nu ar fi fost posibile fără cele două orgi ale catedra-lei, Merklin şi Wegenstein. De altfel, ctitorul Catedralei, Arhiepiscopul Igna-zio Paoli şi toţi succesorii acestuia au fost convinşi de faptul că sfântul lăcaş avea absolută nevoie de orgile care îi puteau desăvârşi menirea şi splendoa-rea. Astfel, în 1892 a fost instalată orga Merklin, instrument deservit timp de aproape trei decenii de organişti fai-moşi, printre care s-au numărat Hubert Duval, Emanuel Pohl, Karl Pühringer şi Carol Auner, alături de celebri organişti din ţară şi din străinătate. În anul 1930, a fost instalată în Catedrală celebra orgă Wegenstein, funcţională şi astăzi graţie ultimelor reparaţii, întreprinse la ini-ţiativa ÎPS Ioan Robu. Despre această orgă cu o sonoritate copleşitoare, un cotidian bucureştean scria în anul 1933 că era „una din rarele, prea rarele mân-gâieri ale capitalei României”. Timp de decenii, organişti de seamă din ţară şi din străinătate, precum Geza Slovig, Franz Xaver Dressler, Hans Wendel Hammerstedt, Iosif Paschill, Iosif Gerstenengst şi Marcel Octav Costea, au concertat la minunea instrumentală aflată în Catedrala Sfântul Iosif.

O contribuţie specială la viaţa Pa-rohiei Catedralei Sfântul Iosif, precum

şi la reuşita concertelor organizate aici, a adus-o în permanenţă corul mixt al Catedralei, deosebit de apreciat în lu-mea muzicală a capitalei şi nu numai. Acest cor de îndelungată tradiţie a fost condus de dirijori străluciţi, printre care s-au aflat Laurenz Müller-Lee, Iosif Paschill, Andreas Porfetye şi Marcel Octav Costea. Corul, devenit un element vital în existenţa Catedra-lei, a sprijinit în mod constant prin so-norităţile sale solemnităţile liturgice, beneficiind de un repertoriu variat şi de solişti entuziaşti, „dornici să laude în acorduri pe Dumnezeu, să contribu-

ie la înălţarea sfintelor Liturghii şi să înfrumuseţeze sărbătorile”.

Timp de peste un secol, au activat în corul catedralei generaţii de solişti de mare valoare, alături de artişti de renume de la Opera Română, care s-au bucurat de o deosebită apreciere din partea credincioşilor şi a iubitorilor de muzică din capitală. Aceeaşi preţuire i-a însoţit şi cu prilejul concertelor susţinute în alte biserici din ţară şi din străinătate. Concertele corului Catedralei Sfântul Iosif au reprezentat adevărate evenimente culturale în via-ţa Bisericii noastre locale.

Am menţionat deja faptul că, timp de peste un secol, măreaţa Catedrală Sfântul Iosif a fost gazda a sute de concerte de orgă, orchestră şi cor, veritabile evenimente ecleziastice şi

culturale ale capitalei. Concertele au fost apreciate, inclusiv de presa de specialitate, drept exemple de măies-trie artistică, dar şi de popularizare a artei muzicale, de iniţiere a publicului larg în tainele muzicii sacre. Prestigiul Bisericii Romano-Catolice în general şi al Catedralei Sfântul Iosif în speci-al au sporit cu ajutorul muzicii sacre deoarece, ca şi în vestul Europei, Bi-serica a avut un rol important în edu-carea muzicală a credincioşilor, prin intermediul ceremoniilor liturgice şi al concertelor de muzică sacră.

În acustica minunată a Catedralei Sfântul Iosif, orga, vocile şi orches-tra au avut întotdeauna o sonoritate particulară, încărcată de semnificaţii, sfântul lăcaş devenind un reper pentru iubitorii concertelor de muzică sacră, fapt remarcat şi de cronicile muzicale publicate în presă. De exemplu, ziarul Rampa din 17 noiembrie 1930, remar-ca următoarele: „Parohia catedralei Sfântul Iosif a dat totdeauna o atenţie deosebită cultivării muzicii bisericeşti şi îndeosebi a concertelor de orgă, în-grijind totodată şi de asigurarea unui nivel artistic înalt acestor concerte. Prin instalarea orgei noi (Wegenstein, n.n.), de la catedrala Sfântul Iosif, se deschid posibilităţi largi de dezvoltare a manifestărilor de muzică religioasă în capitală. [...] Impresia covârşitoare a unui concert de orgă ascultat cu religi-ozitate în umbra imenselor coloane ale catedralei, sonoritatea divină a orgei şi răspunsurile ansamblului orchestral rămân neşterse în amintirea celor ce au asistat la acel concert”.

Numeroşi oameni de seamă ai Ro-mâniei, membri ai corpului diplomatic aflaţi în capitală, alături de cei mai buni cunoscători ai muzicii, au adus de-a lungul timpului omagiul lor Ca-tedralei Sfântul Iosif, inclusiv pentru concertele găzduite de sfântul lăcaş, o tradiţie pe care nici regimul comu-nist nu a reuşit să o întrerupă şi care continuă cu succes şi în zilele noastre, sub înaltul patronaj al ÎPS Ioan Robu, Păstorul Arhidiecezei.

Dr. Dănuţ DOBOŞ

în acorduri pe Dumnezeu, să contribu


SEMNIFICAŢII LITURGICE

Geniul uitat al textelor cântărilor liturgiceWilhelm TAUWINKL

În tradiţia Bisericii Romano-Catolice, majoritatea cân-tărilor liturgice sunt pe text biblic (în special versete de Psalmi sau din Evanghelie). Aceasta este situaţia în cazul cântărilor „standard”, în limba latină, pe melodii gregori-ene; similar stau lucrurile şi în cazul compoziţiilor poli-fonice sau clasice. Astfel, în cazul cântărilor proprii de la Liturghie din tot timpul anului, există doar câteva nebiblice (de pildă, pentru unele sărbători ale Sfinţilor); nebiblice mai sunt şi secvenţele de la anumite sărbători. În rest, toate celelalte cântări au texte bazate pe Sfânta Scriptură; la fel se întâmplă şi în cazul liturgiei orelor, unde nebiblice sunt doar imnurile introductive ale fiecărei ore şi unele antifone.

În schimb, în Răsărit, deja din Antichitatea creştină s-a început folosirea unor texte nebiblice pentru cântările bisericeşti. Primele au apărut ca un gen de comentariu sau explicitare a versetelor de psalmi între care erau intercalate, ajungând în cele din urmă să pună în umbră textul biblic de la care porneau. Probabil că la dezvoltarea compoziţiilor nebiblice a contribuit şi dezamăgirea creştinilor cultivaţi faţă de sărăcia Scripturii în materie de stil al limbii, care nu putea concura nici pe departe cu capodoperele literaturii clasice greceşti şi latine.

Odată cu Reforma protestantă, unele comunităţi au fost foarte stricte în acest domeniu, admiţând exclusiv texte biblice pentru cântările bisericeşti (calvinii francofoni); al-tele au adaptat textele Scripturii şi au dezvoltat imnografia nebiblică, mai ales din dorinţa de a favoriza participarea poporului (prin folosirea de versuri şi melodii ritmice).

Printre catolicii de limbă română, odată cu introducerea cântărilor în limba română s-a renunţat la folosirea textelor biblice pentru cântările bisericeşti, ceea ce este, într-un fel, o mare pierdere şi o ruptură faţă de tradiţie. Practic, în liturgie a intrat stilul textelor cântărilor folosite la devoţiuni şi exerciţii de pietate.

În unele ţări catolice însă, după Conciliul Vatican II,

cântecele liturgice în limbi moderne au continuat să se înscrie pe linia tradiţională a ritului latin, având, deci, ca şi înainte, texte biblice sau parafraze ale acestora.

Bogăţia acestei tradiţii de veacuri, specifică ritului latin, nu este greu de descoperit. Cântarea liturgică nu este un simplu element decorativ în cadrul ceremoniilor biseri-ceşti, ci o adevărată rugăciune. În general, cântarea întăreş-te comuniunea participanţilor la celebrare; deşi un creştin nu se poate lipsi de rugăciune în odaia sa şi cu uşa încuiată (cf. Mt 6, 6), şi comunităţii în sine îi revine să se roage laolaltă, potrivit cuvintelor lui Cristos: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Mt 18, 20).

În al doilea rând, melodia unui cântec liturgic nu este fă-cută să existe independent de text, ci să-l pună pe acesta în valoare, pentru a putea fi interiorizat mai bine. Mai exact, aici este vorba de textul unei rugăciuni şi nici o rugăciune creştină nu este posibilă decât cu lucrarea Duhului Sfânt. Acest lucru se manifestă cel mai bine atunci când conţinutul textului unei cântări liturgice este un citat biblic; Scriptura este inspirată de Duhul Sfânt, iar dacă ne rugăm folosind chiar aceste cuvinte inspirate, confirmăm cuvintele Sfân-tului Pavel referitoare la relaţia dintre Duhul şi rugăciune: „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, fiindcă nu ştim să ne rugăm cum trebuie; dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26). Cântarea liturgică pe text biblic este, deci, o călăuză a rugăciunii comunitare şi o manifestare concretă a lucrării Duhului în rugăciunea Bisericii.

Pe meleagurile noastre şi în vremea de acum, ar fi greu de găsit un Roman Melodul sau un Efrem Sirul autohton, care să poată compune poeme teologice demne de a fi in-cluse în liturgie. Textul Scripturii este, însă, la îndemână; fiind în acelaşi timp inspirat şi izvor de inspiraţie, el poate fi întotdeauna un etalon al calităţii cântecelor bisericeşti.


DIN LUMEA CREDINŢEI

ARCA LUI NOEÎntr-o zi,

pe când Noe se afla în pădure împreună cu familia lui, a auzit un glas care venea de undeva de sus şi care i-a spus: „Curând va fi un potop, iar tu Noe eşti singurul om drept de pe pământ; vei construi o arcă din lemn pentru a salva fiecare specie de animal”.

Astfel Noe, ajutat de soţie şi de fii, a început să construiască o arcă mare.

După multă muncă, arca a fost în cele din urmă construită.

Noe s-a gândit la toate: a um-plut arca cu hrană pentru fami-lia lui şi pentru animale.

Între timp au sosit din toate colţurile lumii diferite animale.

Fiecare animal a urcat în arcă. Atunci cerul a început să se umple de nori.

După ce s-au închis cu toţii în arcă, a început să plouă tare şi pământul s-a umplut de apă.

(continuarea în numărul următor)Ada

ptar

e de

Cris

tina

GR

IGO

RE

ARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOEARCA LUI NOE


Gândul meu pentru tine/ri

Pr. Daniel BULAI

Timpul este preţios. În timp ne naştem, creştem şi murim. În timp învăţăm să iubim şi să fim iubiţi. În timp Dumnezeu ni se descoperă şi stă lângă noi! Timpul face ordine în viaţa noastră. Timpul co-lorează istoria sufletului. Timpul ne ajută să începem zilnic o viaţă nouă! Pentru unii, timpul este bucurie! Pentru unii, timpul este durere! Pentru unii, timpul este lumină!

Timpul nu trebuie pierdut. Timpul nu este întâmplător. Timpul nu se lasă studiat! Unii se plâng întruna că nu le mai ajunge timpul! Alţii încearcă să-şi omoare timpul! Dar, sunt mulţi care aşteptă un timp mai bun! Timpul oferă o şansă pentru copil, tânăr sau bătrân. Timpul este la dispoziţia noastră! Timpul este luat din veşnicie!

Timpul este la dispoziţia noastră pentru ca noi oamenii să-L căutăm pe Dumnezeu. Păsările cerului îşi cunosc timpul şi când a sosit vremea, se înalţă spre cer şi pornesc spre „ţările calde”. Copacii îşi cunosc timpul şi când vremea a venit, apar îndată pe crengi mugurii şi apoi se îmbracă în flori şi frunze. Ghioceii şi toate florile îşi cunosc timpul şi când vremea a venit, se ridică din pământ şi ne încântă privirile.

Noi, oamenii, creaturile minunate, cu care Dumnezeu şi-a încoronat creaţia, suntem chemaţi, clipă de clipă, să ne bucurăm de timpul pus la dispoziţie de Creator pentru a-L căuta pe El. Suntem căutători de Dumnezeu şi timpul este de partea noastră. Dacă în această lume ni se întâmplă că de multe ori am pierdut timpul, căutând pe cineva imposibil de găsit, atunci când îl căutăm pe Dumnezeu, nu pierdem niciodată timpul. Dimpotrivă, vom ajunge să-L slujim şi să-L iubim fără rezerve. Timpul acordat pentru căutarea lui Dumnezeu este „câştig” pentru noi înşine şi înseamnă unirea cu El, trăirea cu El şi bucuria de a fi cu El.

Dragă prietene, căutător de Dumnezeu,

Al XIV-lea Concert de Colinde Christus natus est

În luna decembrie, mai exact pe 17 decembrie 2011, a avut loc cea de-a 14-a ediţie a concertului de colinde Christus natus est.

Biserica Franceză Sacre Coeur din Bucureşti a fost cea care a găzduit cele 11 coruri venite să încânte şi să le umple inimile de bucurie celor care au vrut să simtă mai intens sărbătoarea Crăciu-nului care se apropia cu paşi repezi.

Spre deosebire de anii trecuţi, când fiecare cor avea ocazia să cânte 3 colinde diferite, concertul din luna decembrie a marcat re-venirea la tradiţie… şi anume: colindul obligatoriu. Deşi se auzea că este prea greu, că nu se va cânta cum trebuie, se pare că nu a fost deloc aşa. Cuvintele colindului „Noapte de vis” ne-au făcut să medităm mai intens la bucuria pe care Fecioara Maria şi Sfântul Iosif au simţit-o atunci când Isus a venit pe pământ. Celelalte două colinde au fost la alegere şi aproape toate parohiile au ales colinde diferite, iar această diferenţă a completat frumos peisajul unui veritabil concert de Crăciun.

Ca şi în ceilalţi ani, Păstorul Arhidiecezei, Înaltpreasfinţitul Ioan Robu, a asistat la concert, iar la sfârşit şi-a exprimat bucuria de a fi cu noi şi de a trăi împreună minunea Naşterii Pruncului Isus. Pentru că cei de la parohia Adormirea Maicii Domnului au specificat că sunt la cea de-a 13-a participare, Arhiepiscopul a sfătuit fiecare parohie ca, începând cu acest concert, să-şi facă un jurnal, în care să se păstreze poze, diploma de participare şi nume-le celor care au făcut parte din cor. Aşa, cu siguranţă am şti când am contribuit şi noi într-un mod frumos la acest eveniment care nu poate decât să te umple de emoţie, bucurie şi linişte sufletească.

Şi părintele Daniel Bulai, resposabil cu pastoraţia tineretului în Arhidieceza de Bucureşti, a mulţumit corurilor, în special celor veniţi de la Ploieşti şi celor de la Oneşti, a împărţit diplome, ca-douri de la Moş Crăciun şi a anunţat venirea luminii sfinte de la Betleem. Fiecare reprezentant din parohie a venit şi a luat lumină pentru a o duce în parohie.

Sperăm că acest concert a reuşit să conducă inimile celor care au fost prezenţi şi ale celor care au participat ca reprezentanţi ai parohiilor, spre o trăire autentică a naşterii Pruncului Isus.

Iulia PALU

SUFLET TÂNĂR


ARTA DE A TRĂI

Umorul, gura de oxigen în relaţiile interumane

Un băieţel de opt ani a desenat două chipuri, unul vesel şi unul trist, şi le-a lipit pe uşa de la camera sa. Peste chipul trist a trasat semnul interzis. Întrebat ce înseamnă gestul său, băieţelul a răspuns că ar vrea ca în camera lui să fie veselie şi fericire şi nicio persoană care intră acolo să nu fie tristă sau nervoasă.

Fără să ştie, eroul nostru îşi exprima dorinţa ca în camera, şi implicit în casa lui, să domnească o atmosferă de bună dispoziţie, de armonie, de bucurie.

Umorul, semn al unei comunicări sănătoase

Într-o societate în care toată lumea este ocupată şi aleargă încolo şi încoace ziua întreagă, o societate în care trebuie să stai crispat ca să nu arăţi că eşti sensibil, altfel eşti călcat în picioare, o societate în care viaţa este plină de greutăţi şi familiile se confruntă cu dificultăţi majore, poate părea nepotrivit să afirmi că trebuie să fii vesel. Ei, bine, da! Psihologii sunt de părere că simţul umorului ajută să treci mai uşor peste greutăţile vieţii şi să comunici mai bine cu cei alături de care convieţuieşti. Faptul că membrii unei fa-milii râd împreună este semn că între ei există o comunicare sănătoasă. Şi, se ştie deja, comunicarea este elementul de bază al înţelegerii dintre membrii unei familii, şi nu numai.

„Umorul este ceva lejer care înlesneşte relaţiile interu-mane, ajută la descoperirea reciprocă a oamenilor şi la des-chiderea faţă de celălalt”, este de părere medicul elveţian Nahum Frenck, pediatru şi terapeut al relaţiilor de familie.

Umorul garantează relaţii armonioasePentru om, umorul este ceva natural. Un copil de câteva

luni este capabil să fie partener viabil de joc, iar faptul că poate să comunice prin râs este semnul unei evoluţii norma-le. În acelaşi fel, umorul, buna dispoziţie reprezintă semnul unei relaţii armonioase în sânul familiei.

„Atunci când atmosfera este încărcată din cauza neîn-ţelegilor, a tensiunii, a aluziilor pline de reproş, se poate întâmpla ca o amintire comună, un eveniment sau o faţă amuzantă să stârnească râsul general şi să ofere celor de faţă o detensionare a atmosferei”, afirmă Colette Braem, psiholog şi terapeut al vieţii de familie. În familie, umorul vorbeşte, creează legături şi declanşează râsul – atitudini benefice pentru stabilirea unei relaţii armonioase.

Umorul are efecte uimitoarePracticat în familie, umorul oferă un sprijin pentru a

atenua dramatismul vieţii de fiecare zi. Pe copii, îi ajută să se dezvolte, să se pregăteacsă pentru viaţă, să-şi încarce bateriile şi le influenţează modul de a relaţiona. De aseme-nea, umorul reprezintă un instrument util pentru a transmite mesaje. De exemplu, o interdicţie, oricât ar fi de neplăcută pentru ambele părţi, spusă într-un mod simpatic, cu umor,

face ca ea să pară mai uşoară şi mai lesne de acceptat. În loc să declanşezi o dramă, de ce să nu oferi subiectul unei comedii? Poate să pară ciudat, dar cu ajutorul râsului, al bunei dispoziţii, mesajele serioase pot fi transmise eficient şi pot aduce rezultatul scontat.

„Umorul este o armă educativă excepţionlă şi de o efi-cacitate inegalabilă, deoarece dintr-un foc elimină conflicte inutile”, explică Claire Soulignac, psiholog şi specialist în terapii familiale.

Ironia produce efectele contrare umorului

Medicul Nahum Frenck afirmă că ironia produce efectul contrar umorului: ea poate fi considerată o armă puternică, agresivă, care-l face pe cel vizat să se închidă în sine. De aceea, trebuie evitate satira, sarcasmul, cinismul; asta dacă se doreşte ca relaţia, indiferent de ce tip ar fi, să funcţioneze şi să avanseze. Copiii şi adolescenţii sunt mai sensibili la acest fel de atac verbal şi de aceea în relaţiile cu ei tre-buie ocolite remarcile caustice. Adolescenţa este perioada în care comunicarea dintre părinţi şi copii devine aproape imposibilă; dar şi aici, umorul poate fi colacul de salvare.

„În momentul în care tensiunile se acumulează în sânul familiei, o glumă bine plasată poate dezamorsa conflictul care poate arunca în aer relaţiile dintre membrii acesteia”; „Umorul aduce o gură de oxigen şi unge relaţiile dintre angrenajele familiei”, afirmă psihologul Claire Soulignac.

Nu este întotdeauna uşorUmorul are nevoie de timp şi de atenţie. Pentru părinţii

epuizaţi de orele de muncă, nu este întotdeauna uşor să glu-mească sau să ia parte la buna dispoziţie din familie. Şi în acest caz, tot simţul umorului poate scoate din încurcătură. Atunci când un tată obosit face o glumă la adresa propriei stări de spirit, sau când o mamă epuizată reuşeşte să se au-toironizeze, deja a declanşat atmosfera de bună dispoziţie. Exprimări de genul: „Cine vrea ca în seara asta să se culce flămând, să se bazeze pe mine!” sau „La ora asta valorez cât o ceapă degerată!” reuşesc să dezamorseze atmosfera, care se anunţa oarecum tensionată. Important este ca membrii unei familii să se înţeleagă reciproc şi să respecte nevoile celuilalt.

Cristina SOICAN


ÎNDRUMAR MEDIATIC

Sindromul privitului la calculatorUtilizarea pe timp îndelungat a calculatorului nu este

naturală pentru ochiul uman şi, ca urmare, 75% din per-soanele care lucrează zilnic în faţa monitorului au diverse probleme.

Expunerea în faţa computerului 10-12 ore pe zi, ceea ce înseamnă un exces de calculator, aduce cu sine un cortegiu de simptome noi care s-au constituit într-un adevărat sin-drom numit de medici „Sindromul privitului la calculator” (Computer Vision Syndrome).

„Sindromul privitului la calculator” apare în urma pri-vitului îndelungat la monitor (ecranul calculatorului). Pri-mele simptome sunt: durerile de cap, usturimea şi înroşirea ochilor, vedere înceţoşată, neclară, dureri ale musculaturii cefei şi spatelui, oboseală oculară, dificultăţi de acomoda-re virtuală, tulburări de atenţie. Aceste simptome apar ca urmare a modului diferit de percepţie a caracterelor (lite-relor) de pe monitor şi a simbolurilor tipărite. Caracterele video-terminalului nu au acelaşi contrast pe tot ecranul. Intensitatea pixelilor e maximă în centru şi diminuată către marginile ecranului, ceea ce solicită o acomodare prelungi-tă din partea cristalinului ochiului.

Sindromul ochilor uscaţiMajoritatea celor care folosesc calculatorul în mod

constant se plâng de tulburări de vedere. Sindromul ochilor uscaţi, disconfort vizual, dificultăţi de concentrare, vede-re înceţoşată, sunt efectele negative ale orelor petrecute zilnic în faţa calculatorului. Sindromul ochilor uscaţi este denumirea medicală pentru uscăciunea oculară. El apare ca urmare a scăderii numărului de clipiri, ceea ce duce la eva-porarea secreţiilor lacrimale şi uscăciunea oculară. Concen-trat prea mult asupra calculatorului, uiţi să clipeşti. Ochiul se înroşeşte, apar senzaţii de înţepături, arsuri, mâncărimi, putându-se ajunge la înceţoşarea vederii. Tocmai din acest motiv, pauzele de 10-15 minute la un interval de o oră sunt mai mult decât recomandate. Lor li se adaugă exerciţiile pentru ochi, adică începi să clipeşti des timp de câteva

secunde, închizi ochii şi îi acoperi cu palmele. Deschizi apoi palmele şi roteşti ochii de câteva ori. O altă soluţie: lacrimile artificiale, pe care le poţi folosi la recomandarea medicului oftalmolog.

Sfatul medicului Pentru sănătatea ochilor tăi, medicii recomandă:- o distanţă de cel puţin 50-60 cm faţă de monitorul

calculatorului;- marginea superioară a ecranului să fie sub nivelul

ochilor;- monitorul să fie înclinat la un unghi de 10-20 de grade;- sursa de lumină să vină din stânga sau dreapta, nicio-

dată direct spre monitor.

Sfatul preotuluiSă eliminăm calculatorul din viaţa noastră este aproape

imposibil, dar putem măcar să ţinem cont de sfaturile de mai sus ale medicilor. Să ne gândim şi la ce spune Sfântul Paul în Scrisoarea către Corinteni: ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (1Cor 6.12).

„Tăcerea şi Cuvântul: calea evanghelizării”Pe 24 ianuarie, în sărbătoarea Sfântului Francisc de Sa-

les, patronul jurnaliştilor, va fi publicat mesajul Sfântului Părinte Papa Benedict al XVI-lea pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale care va fi celebrată în duminica di-naintea Rusaliilor, adică pe 20 mai. Tema mesajului de anul acesta va fi „Tăcerea şi Cuvântul: calea evanghelizării”.

„Natura extraordinar de variată a contribuţiei comuni-caţiilor moderne adusă societăţii - spunea, anul trecut, o notă a Consiliului Pontifical pentru Comunicaţii Sociale - subliniază nevoia unei valori care, la o primă privire, ar putea părea a fi în contradicţie cu comunicarea”. „În gân-direa Papei Benedict al XVI-lea, tăcerea nu este prezentată pur şi simplu ca un antidot la fluxul continuu şi de neoprit

de informaţii ce caracterizează societatea de astăzi, ci mai degrabă ca un factor ce trebuie neapărat integrat. Tăcerea, tocmai pentru că favorizează obiceiul de a discerne şi re-flecta, este un mijloc privilegiat de primire a cuvântului.”

Mesajul Vaticanului descurajează „dualismul” abor-dat de unii, vizavi de tăcere şi de comunicaţii, subliniind în schimb natura complementară – „două elemente care, atunci când sunt în balanţă, servesc la îmbogăţirea valorii comunicării şi formează un element cheie în noua evan-ghelizare”. Mesajul mai subliniază faptul că tema aleasă de Sfântul Părinte pentru Ziua Comunicaţiilor Sociale este în legătură cu tema Sinodului Episcopilor din octombrie 2012, despre noua evanghelizare.

Pr. Liviu BĂLĂŞCUŢI


uvântul Domnuluiomentariu la Evanghelia duminicalăuvântul Domnuluiomentariu la

SFÂNTA SCRIPTURĂ

rubrică realizată dePr. Tarciziu ŞERBAN

Botezul Domnului (B)

În vremea aceea, Ioan vestea zicând: „Vine în urma mea Cel care este mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat cu apă, însă El vă va boteza cu Duhul Sfânt”... (Mc 1,7-11).

Evenimentul botezului lui Isus în râul Iordan repre-zintă un moment de referinţă. Într-adevăr, toţi cei patru evanghelişti menţionează acest eveniment pe fondul unei mişcări de reformă religioasă iniţiate de Ioan Botezătorul. Acesta prevestea de ceva timp o iminentă manifestare a lui Dumnezeu, manifestare menită să readucă pe fiii poporului ales la condiţia de dreptate stabilită de Legea lui Moise. Sfântul Evanghelist Marcu ţine să scoată în evidenţă faptul că poporul răspunde apelului lui Ioan, apel care impunea o mărturisire individuală a păcatelor şi un botez cu apă (Mc 1,5.8).

Fragmentul evanghelic al acestei sărbători (din anul liturgic patronat de Sfântul Marcu) ni-l înfăţişează, pe de-o parte, pe Ioan Botezătorul descriindu-L pe Cel care va înfăptui deplina purificare a poporului printr-un botez de o calitate net superioară, un botez cu Duhul Sfânt (care va avea loc la Rusalii). Despre Acel personaj care, cronologic vorbind, vine în urma lui, Ioan afirmă că este mai puternic decât el, atât de puternic încât nu se simte vrednic să-i dezlege cureaua încălţămintei (gest rezervat sclavilor). Pe de altă parte, Sfântul Marcu ne prezintă un eveniment inedit: Isus din Nazaretul Galileii a venit şi a fost botezat în Iordan de către Ioan şi, pe când ieşea din

apă, a văzut cerurile deschise şi Duhul, ca un porumbel, coborând asupra lui; şi un glas s-a auzit din cer: „Tu eşti Fiul meu cel iubit, în tine mi-am aflat bucuria”. În acest eveniment putem distinge două momente distincte: I. până în momentul botezului administrat de Ioan (gest neînsoţit de o mărturisire a păcatelor), personajul este desemnat ca fiind Isus din Nazaretul Galileii care, până în acel moment, a împărtăşit în mod total destinul poporului din care s-a născut; II. după ieşirea din apă (care aminteşte oarecum evenimentele eliberatoare de la Marea Roşie – Ex 14), Duhul Sfânt îl „unge”, îl „consacră” drept Mesia, iar glasul Tatălui îl confirmă a fi Fiul său cel iubit (termen rezervat în Vechiul Testament regelui, în ziua consacrării sale). Din acest moment, Cel care nu a comis nici un păcat asumă destinul nu doar al poporului său de origine, ci al întregii umanităţi în vederea purificării cu Duhul Sfânt.

Noi toţi cei care am primit sacramentul Botezului şi pe cel al Mirului am beneficiat de această purificare. Atunci am devenit şi noi fii şi fiice ale Tatălui şi în acelaşi timp membri ai noului Popor al lui Dumnezeu. Urmează ca viaţa noastră cotidiană să păstreze şi să confirme această identitate inefabilă, dobândită cu ocazia primirii Botezu-lui şi a Mirului.

Duminica a II-a (B)Ioan stătea cu doi dintre ucenicii săi. Îndreptându-şi privirea spre Isus, care trecea, a zis: „Iată Mielul lui Dumne-

zeu”. Cei doi ucenici l-au auzit vorbind şi l-au urmat pe Isus. Isus, întorcându-se şi văzându-i că merg după el, le-a zis: „Pe cine căutaţi?” Iar ei au răspuns: „Rabbi, ceea ce înseamnă Învăţătorule, unde locuieşti?”... (In 1,35-42)

Botezul pe care Isus l-a primit în râul Iordan a însemnat pentru El recunoaşterea publică a mesianităţii cu care a fost învestit, mesianitate care obţinea, cu preţul jertfirii de sine a Fiului Preaiubit, eliberarea fiecărui om de orice fel de sclavie. Cei doi ucenici ai lui Ioan trebuie să fi înţeles, cel puţin parţial, acest lucru în momentul în care şi-au auzit învăţătorul proclamându-L pe Cel care trecea drept Mielul lui Dumnezeu. În fond, figura mielului evoca simultan atât mielul pascal al cărui sânge, uns pe pragurile de sus şi pe uşorii uşilor caselor locuite de evrei, i-a salvat de cea de-a zecea plagă (Ex 12,22-23), cât şi mielul dus la înjunghiere, alias Servitorul suferind, mielul prin sângele căruia mulţi urmau să-şi afle îndreptăţirea (Is 53,7.10-11).

Ceea ce a urmat este definit în cele trei verbe, a veni, a vedea şi a rămâne. Mai precis, doar atunci când cei doi ucenici ai lui Ioan au mers împreună cu El, au văzut unde locuia şi faptul că au rămas cu El le-a permis să descopere

că este Mesia. Aşadar, nimeni nu poate descoperi cine este Isus dacă nu merge împreună cu El, dacă nu vede unde locuieşte şi dacă nu rămâne cu El. Dar, pentru a-L întâlni pe Isus şi a descoperi mesianitatea sa eliberatoare, este ne-cesară de multe ori o mediere. Într-adevăr, cei doi ucenici au mers către Isus doar în urma mărturiei lui Ioan Boteză-torul, iar Petru a venit la Isus doar în urma mărturiei date de către fratele său, Andrei. Această remarcă ne permite să scoatem în evidenţă un aspect important al dinamicii vieţii religioase – O!, cât de important pentru timpurile noastre – şi anume: întâlnirea celor din jurul nostru cu Isus Cristos depinde de cele mai multe ori de mărturia pe care noi o dăm cu privire la El. Abia acum înţelegem cât de impor-tantă este mărturia vieţii noastre creştine. O bună mărturie atrage oamenii către Cristos, în timp ce o mărturie negativă venită din partea unui creştin îi îndepărtează pe oameni de Cristos.


SFÂNTA SCRIPTURĂ

Duminica a III-a (B)După ce l-au arestat pe Ioan Botezătorul, Isus a plecat în Galileea, predicând Evanghelia împărăţiei lui Dumne-

zeu. El spunea: „Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” ... (Mc 1,14-20)

Sfântul Evanghelist Marcu ne prezintă, imediat după episodul Botezului lui Isus în râul Iordan şi după cel al is-pitirii Sale în pustiu, un foarte scurt rezumat al începutului activităţii sale publice în calitatea sa de Mesia (Cristos). Isus şi-a început activitatea publică imediat după ce a fost arestat Ioan Botezătorul, mai precis, după „ieşirea din scenă” a Înaintemergătorului Său. Acest detaliu ar voi să spună că sfârşitul activităţii lui Ioan coincide cu încheie-rea timpului de pregătire în vederea întâlnirii cu Domnul. Numai după acest moment se face auzit glasul lui Isus. El vesteşte că Timpul s-a împlinit şi că Împărăţia lui Dumne-zeu este aproape. Prin aceste două mesaje, Cristos vesteşte inaugurarea unui nou timp, cel al Împărăţiei lui Dumnezeu. Această Împărăţie este făcută vizibilă în persoana, în predi-ca şi în minunile restauratoare ale lui Isus Cristos. Toţi cei care aud aceste mesaje sunt chemaţi să se convertească şi

să creadă în Evanghelie pentru a avea parte de Ea.În partea a doua a fragmentului evanghelic, Sfântul

Marcu relatează chemarea primilor ucenici care vor fi şi viitori apostoli: Simon-Petru şi Andrei, precum şi cei doi fii ai lui Zebedeu, Iacob şi Ioan. Ceea ce surprinde la acest episod este spontaneitatea cu care aceşti primi ucenici răspund (aidoma lui Elizeu la chemarea profetului Ilie) la apelul lui Isus. Faptul de a-şi lăsa îndată mrejele şi a-l urma pe Cristos poate însemna, pe de-o parte, că ei sunt dispuşi să înceapă munca de convertire şi să creadă în evanghelie şi, pe de altă parte, să devină, împreună cu Isus, pescari de oameni, adică să participe la lucrarea de vestire a Împă-răţiei lui Dumnezeu, astfel încât tot mai mulţi oameni să aibă parte de Ea. Astfel, răspunsul acestor primi ucenici, în condiţiile stabilite de Isus, are caracter exemplar pentru oricine se ştie şi se vrea ucenic al lui Cristos.

Duminica a IV-a (B)

Însoţit de ucenicii săi, Isus a sosit la Ca-farnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe… În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a în-ceput să strige: „Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” ... (Mc 1,21-28).

Textul evanghelic al acestei duminici se află într-o fi-rească continuitate cu cel de duminica trecută. Dacă atunci Isus Cristos vestea şi actualiza prin persoana sa prezenţa Îm-părăţiei lui Dumnezeu în lume, acum, prin gestul eliberării unui posedat de diavolul care îl înrobea, El începe să pună în aplicare programul său mesianic. Acest program presupune îndepărtarea oricărei realităţi înrobitoare (dominaţii diabo-lice) şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Semnificativ, pentru episodul nostru, este faptul că exorcismul înfăptuit de Isus Cristos este precedat de învăţătura pe care El o pro-clamă în sinagogă. Or, atât învăţătura cât şi exorcismul sunt percepute de cei de faţă ca fiind înfăptuite cu autoritate. Prin urmare, însăşi Evanghelia predicată de Isus comportă în sine o forţă eliberatoare câtă vreme este asumată şi trăită. Şi mai semnificativ este faptul că evenimentul relatat are loc în zi de sâmbătă. Or, semnificaţia profundă a acestei zile în care Dumnezeu şi-a încheiat creaţia şi s-a odihnit (cf. Gn 2,2), constă în aceea că, odată cu instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a eliberării de orice înrobire demoniacă, Isus Cristos oferă tuturor membrilor Împărăţiei Sale acea odihnă şi pace de care au nevoie.

Gestul lui Isus devine cât se poate de elocvent şi dătă-tor de speranţă atâta timp cât înţelegem că El ne caută pe fiecare acolo unde suntem, indiferent în ce situaţie ne-am

afla, intră în istoria nostră personală pentru a scoate din ea răul diabolic. Dar, putem noi oare manifesta tot atâta fermitate şi libertate interioară în a denunţa răul acolo unde se află (începând chiar cu viaţa noastră) şi a-i elibera pe cei înrobiţi de vicii şi de patimi?


UNIVERSUL FAMILIEI

Cuvinte de binecuvântarePr. Fabian MĂRIUŢ

Lungimea vieţii unui om se măsoară în ani, mai mulţi sau mai puţini, anul fiind una dintre unităţile de măsură. La înce-putul fiecărei unităţi, Biserica aşază bi-necuvântarea, adică vorbirea de bine a lui Dumnezeu. Orice rugăciune de binecu-vântare are la bază cuvintele „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt”, amintind astfel că Taina Sfintei Treimi este începutul a toate.

Sfârşit cu bine, început cu bine„Cum aşteptăm Crăciunul şi Anul nou, aşteptăm şi vizi-

ta preotului în casa noastră” – spunea o familie la sfinţirea casei. În simplitatea vieţii de familie, cele trei evenimente formează o unitate. Ele închid şi deschid anul calendaristic. Au o încărcătură spirituală şi emoţională aparte, dar şi una morală, rezumată de cuvintele pe care fraţii italieni şi le spun cu ocazia noului an: Sfârşit cu bine, început cu bine! (Buona fine, buon principio!). Aceeaşi dorinţă de bine este exprimată prin frumoasa tradiţie creştină de a colinda din casă în casă pentru a duce vestea naşterii Mântuitorului, prin tradiţia populară de a transmite urări de sănătate şi de La mulţi ani şi, mai ales, prin actul liturgic al vizitei preotului care binecuvântează cu crucea în mână şi stropind cu apă sfinţită în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt.

Minune de iubire, minune de harSfânta Treime este mai întâi izvor de bine în ordinea

existenţei şi a vieţuirii, apoi, în ordinea harului şi a veşnici-ei. Grăitoare sunt cuvintele de recunoştinţă ale unei mame cu pruncul în braţe: „am încheiat anul 2011 cu o minune de iubire: naşterea lui Andrei. Am început anul 2012 cu o minune de har: botezul lui Andrei”. Ce frumoasă lecţie de uimire şi credinţă, ocazionată de binecuvântarea casei! Apa sfinţită împărţită în casă, atingând trupurile tatălui, mamei şi pruncului - asemenea apei proaspete şi răcoroase care dimineaţa alungă cu fiorul său somnul şi ne curăţă chipul - a trezit în inima tinerei mame şi a adus pe buzele sale simţământul de profundă mulţumire pentru darul vieţii pă-mânteşti şi al vieţii cereşti.

Eu te iau pe tine de soţ... de soţie..„Părinte, răstignitul pe care l-am sărutat este la fel cu

cel pe care l-am primit în ziua cununiei şi pe care l-am pus în dormitor”, observa un cuplu între două vârste. Da, într-adevăr, era vorba de un răstignit asemănător ca formă cu cel pe care îl purtam în mâini. Dar am ţinut îndată să le îndrept privirea de la imaginea răstignitului înspre interior, la clipa în care au celebrat taina căsătoriei şi în care l-au strâns între mâinile lor de mire şi mireasă şi au făgăduit: eu te iau pe tine de soţ... de soţie… Totodată mi-am exprimat speranţa că prin celebrarea binecuvântării, au retrăit fiorul de teamă şi cutremur pe care l-au experimentat atunci când au celebrat taina căsătoriei şi că au reînnoit promisiunea de fidelitate, iubire şi respect pentru toate zilele vieţii.

Sacramentul căsătoriei este izvor de har„Sacramentul căsătoriei (...) este izvor (...) de sfinţire

pentru soţii şi pentru familiile creştine” (Familiaris consor-tio nr. 56). Apa sfinţită împărţită la binecuvântarea familiei arată că izvorul de har al Bisericii nu seacă niciodată. În mod asemănător, este semn că izvorul de har al căsătoriei ţâşneşte în permanenţă, în ciuda încercărilor, a ispitelor, a crucilor, a urcării pe Calvar pe care vrând-nevrând, viaţa o mai oferă, în ciuda ezitărilor, în ciuda bâlbâielilor, în ciuda frustrărilor, uneori chiar în ciuda lipsei de corespundere de a fi la înălţimea chemării de soţ/soţie, de tată/mamă.

Harul căsătoriei micşorează neadecvările. Ba chiar le transformă. Are o aşa impetuozitate, că ţâşneşte asemenea izvorului din munte. Binecuvântarea familiei, când este celebrată cu pietate, devine poarta mereu deschisă spre înnoire…


UNIVERSUL FAMILIEI

Întâlnirea mondială a familiilor, de la Milano, 30 mai – 3 iunie, şi deschiderea Anului credin-ţei, 11 octombrie, sunt două mari momente ale anului 2012. Încă de la debutul anului, la sfinţirea caselor, prin preoţii săi, Biserica noastră locală pune la îndemâna familiilor şi a credincioşilor câteva amănunte despre aceste momente. Cu concursul centrului de comunicări sociale, au fost ti-părite icoana cu imaginea Sfintei Familii din Nazaret şi a Sfintei Treimi (de Jacob de Wit), pe al cărei verso se află Rugăciunea pentru familii, şi pliantul care anunţă „Anul credinţei”, cu Crezul niceno-constantinopolitan, pe care îl recităm duminică de duminică la Sfânta Liturghie, şi câteva scurte informaţii despre acest an. Tuturor credincioşilor, familiilor şi soţilor deopotrivă, li se recomandă recitarea deasă a Rugăciunii pentru familii şi a Crezului.

Întâlnirea mondială a familiilor de la Milano este pregătită şi cu ajutorul unei culegeri de cateheze cu titlul „Familia, munca, sărbătoarea!” pe care Dieceza de Milano, împreună cu Consiliul pontifical pentru familie, au pus-o la dispoziţia credincioşilor din toată Biserica încă din vara lui 2011. Broşura este tradusă în limba română şi poate fi procurată de la Librăria Sfântul Iosif.

În paginile revistei, vom face o succintă prezentare a conţinutului catehezelor: Secretul din Nazaret; Familia generează viaţa; Familia în încercare; Familia însufleţeşte societatea; Munca şi sărbătoarea în familie; Munca - re-sursă pentru familie; Munca: provocare pentru familie; Sărbătoarea - timp pentru familie; Sărbătoarea - timp al Domnului; Sărbătoarea: timp pentru comunitate.

Primele două cateheze Prima cateheză, Secretul din Nazaret, are un rol

introductiv. În ea găsim o frumoasă descriere a familiei: „Familia are un ritm propriu, asemenea bătăilor inimii; e loc de odihnă şi avânt, de plecare şi sosire, de pace şi vise, de gingăşie şi responsabilitate”. Cateheza pleacă de la taina refuzării lui Isus: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1,11), pentru a ajunge apoi la taina copilăriei lui Isus.

Secretul din Nazaret este de fapt secretul oricărei familii de pe pământ: „Iată misterul profund de la Nazaret: Isus, Cu-vântul lui Dumnezeu în persoană, s-a cufundat în umanitatea noastră timp de treizeci de ani. Cuvintele oamenilor, relaţiile familiare, experienţa prieteniei şi a confruntării, a sănătăţii şi a bolii, a bucuriei şi a durerii au devenit tot atâtea limbaje învăţate de Isus pentru a vesti Cuvântul lui Dumnezeu. Oare de unde vin cuvintele lui Isus, pildele sale care arată uimirea sa în timp ce privea câmpiile, lanurile de grâu strălucind în bătaia razelor de soare, ţăranul care seamănă, femeia frămân-tând aluatul, sau păstorul care a pierdut oiţa şi pe tatăl cu doi fii... dacă nu din familia de la Nazaret? De unde a deprins Isus surprinzătorul har de a povesti, de a-şi imagina, de a asemăna, de a se ruga? Oare nu tocmai cufundarea în viaţa de la Nazaret i-a dat această capacitate? Iată de ce spunem că Nazaretul este locul umilinţei şi al vieţii ascunse”.

De aici se desprinde o concluzie: importanţa căminului familial în povestirea credinţei. Cât de importantă este na-raţiunea pentru copii. Oare câte familii au Biblia în casă şi o citesc? Câţi părinţi pun Mica Biblie la dispoziţia copiilor?

A doua cateheză, Familia generează viaţa, reia o temă antropologică fundamentală, crearea bărbatului şi a femeii după chipul şi asemănarea lui Dum-nezeu. Termenul viaţă are o sferă de înţe-legere vastă, deoarece nu se referă strict la faptul biologic al naşterii, cât, mai ales, la cel spiritual al generării ori, altfel spus, al înfrumuseţării recipro-ce în căsătorie. A genera înseamnă a cultiva unitatea de cuplu, a o face un sân larg şi primitor.

Meditând asupra cuvintelor „os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gn 2,14), cateheza învaţă că femeia este părtaşă a slăbiciunii – carnea – omului, dar şi a structurii sale portante – osul –, şi pune bărbatul şi femeia pe picior de egalitate. Recurgând la un comentariu din Talmud, aflăm următoarea explicaţie: „Dumnezeu nu a creat femeia din capul omului... ca să nu-l stăpânească, nici din tălpile sale ca să nu-i fie supusă, ci a făcut-o din coastă ca să-i fie aproape de inimă”.

De aici se desprinde o concluzie: importanţa dialogului în viaţa de cuplu. Un dialog care trece prin cuvinte, tăceri, priviri, gesturi, dar care înseamnă a trăi mereu cu această intenţie – folosim termenul intenţie cu sensul său etimolo-gic: a tinde înspre – aceea de a fi la inima celuilalt.

Ioan şi Andreea ROBU


Asia – vedere de ansambluLiana GEHL

BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

În răstimpul oferit de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou – oare-cum ca să mă răsfăţ cu o lectură mai aparte – am început să citesc o carte a Papei Bendict al XVI-lea, apărută la Editrice Vaticana în 2010 şi retipărită de mai multe ori, cu titlul Luce del mondo („Lumina lumii”). Volumul este de fapt un interviu acordat de Sfântul Părinte ziaristului german Pe-ter Seewald şi vine în continuarea altor două interviuri, cu aceiaşi protagonişti – Sale della terra, din 1996, şi Dio e il mondo, din 2000, cărţi traduse, de altfel şi la noi.

Chiar în primele pagini ale acestui al treilea interviu, luat de astă dată – aşa cum Seewald însuşi mărturiseşte cu emoţie – nu cardinalului, ci Papei, apare o întrebare care m-a făcut să reflectez adânc şi care mi-a confirmat totodată decizia pe care o luasem îm-preună cu colegii de redacţie, şi anume să dedicăm o serie de articole Bisericii Catolice din diversele ţări ale lumii. Şi ne făcuserăm noi socoteala, mai în glumă, mai în serios, că dacă ar fi să prezentăm fiecare ţară, nu am termina nici în zece ani... Or, remarca adresată de Seewald Papei era următoarea: Astăzi sunteţi cel mai puternic Papă al tuturor timpurilor. Niciodată până acum Biserica Catolică nu a avut atât de mulţi credincioşi [1,2 miliade, arată autorul ceva mai înainte – n.n.], niciodată nu a avut o extindere atât de mare – efectiv până la marginile pământului. În replică, Sfântul Părin-

te precizează imediat că nu e vorba de o putere a cifrelor şi că relaţia de comuniune cu Papa şi de apartenenţă la Biserică este de cu totul alt gen: Statisticile - adaugă Papa - au desigur importanţa lor. Ele arată cât este de extinsă Biserica, cât de amplă este în realitate această comunitate care îm-brăţişează rase şi popoare, continente, culturi şi persoane de tot felul.

Cuvintele lui Seewald şi replica Papei m-au făcut să văd în gând toată această mulţime imensă răspândită pe întreaga faţă a pământului şi să caut să cuprind cu mintea circumstanţele în care trăieşte fiecare: cum a ajuns la ei creştinismul, ce mărturisitori au avut, ce sfinţi locali, ce sanctuare şi locuri de pelerinaj şi – mai ales pe fondul tristelor evenimente recente din ţări ca Nigeria şi Siria – cât sunt de liberi azi să-şi practice credinţa? Şi, cum orice lucru trebuie să aibă un început şi neştiind exact după ce criteriu să pornesc în prezentarea fiecărei comu-nităţi locale, mi s-a părut potrivit să încep cu acea parte a lumii care a fost leagănul creştinismului – Ţara Sfântă – şi de acolo, parcurgând mapamondul în cercuri tot mai largi, să atingem pe rând ţări de pe toate cele cinci conti-nente. Însă prezentarea individuală a fiecărei ţări se cuvine încadrată într-o primă viziune de ansamblu a regiunii

mai ample din care face parte ţara re-spectivă. Astăzi vom vorbi de Asia, cel mai mare şi mai populat continent al globului. Asia reprezintă 30% din su-prafaţa uscată a pământului şi adăpos-teşte 60% din populaţia Terrei, adică 3,9 miliarde de persoane, împărţite în 48 de ţări şi vorbind circa 125 de limbi şi dialecte.

În Asia, creştinismul s-a răspândit încă din secolul I, de la vest la est, mai întâi spre centrul continentului şi spre sud-est, urmând ţărmul Oceanului In-dian. Această primă expansiune a avut loc între secolele I şi XIV d.C. şi a dat naştere în principal la biserici creştine care de-a lungul timpului au căpătat un caracter tot mai local şi/sau izolat (pe teritorii care azi ţin de Siria, Iran, Irak, vestul Chinei, Mongolia, India); în multe cazuri, aceste comunităţi au fost diminuate sau de-a dreptul anihilate de diverse persecuţii din zonele respecti-ve. Odată cu epoca marilor descoperiri geografice (secolul XVI), creştinismul începe să pătrundă şi în Asia de Est (sud-estul Chinei, Japonia, Coreea, Vietnam, Filipine etc.).

În Orientul Mijlociu, rădăcinile creştinismului sunt una cu originea sa, care porneşte de la învăţătura lui Isus Cristos. Din Ţara Sfântă, prin efortul misionar al apostolilor, creştinismul

Asi

a, h

arta

relig

ilor


BISERICA CATOLICĂ ÎN LUME

s-a răspândit în primul secol în toate zonele învecinate, formând comunităţi puternice în toată Asia Mică. Conform tradiţiei, Sfântul Apostol Toma a dus credinţa cel mai departe către răsărit, trecând prin Iranul de azi şi ajungând până în India. Lucrarea de creştinare a fost continuată de urmaşii apostolilor în secolele următoare, iradiind dinspre Ierusalim conform cuvântului lui Isus: “Şi îmi veţi fi martori la toate popoa-rele”.

După primul Conciliu din Efes, în 431, şi schisma nestoriană, creştină-tatea s-a despărţit în ramura de apus (romană) şi cea de răsărit (adesea numită impropriu nestoriană). Prin se-colul al VII-lea, bisericile răsăritene au început convertirea mongolilor, astfel încât prin secolul al XIII-lea, în timpul domniei marelui han Mongke (nepotul lui Gingis Han şi care a dat dovadă de o mare toleranţă religioasă), un număr important de triburi mongole ajunse-seră creştine şi se bucurau de influenţă în cadrul imperiului. Probabil tot pe aceeaşi filieră, în perioada dinastiei Tang (618-907), creştinismul a ajuns şi în China.

Odată cu înfiinţarea ordinelor fran-ciscan, dominican şi iezuit, călugări misionari din vestul Europei au început să se îndrepte către Asia, munca lor de evanghelizare cunoscând atât perioade

de încurajare şi sprijin din partea auto-rităţilor locale, cât şi persecuţii până la interdicţia totală şi izgonirea din ţările respective. În secolul XVI, Spania a convertit Insulele Filipine; în secolul XVIII, catolicismul se dezvoltă oare-cum independent în Coreea. Paralel cu efortul misionar catolic, în ultimele două sute de ani s-a remarcat şi o in-tensă activitate de evanghelizare din partea comunităţilor neoprotestante, de sorginte anglo-saxonă. În prezent,

creştinismul de diferite confesiuni continuă să fie credinţa predominantă în Armenia, Georgia, Rusia, Filipine şi Timorul de Est; comunităţi creştine semnificative trăiesc în Coreea de Sud, Liban, Israel, Siria, Iordania, Irak, Kazastan, India şi Indonezia. Mici co-munităţi – adesea foarte dinamice şi în plină creştere – sunt prezente în China, Taiwan, Japonia, Singapore, Vietnam, Uzbekistan, Sri Lanka, Malaezia.

Surse: www.wikipedia.org, www.catholic-hierarchy.org

Biserica Catolică în Asia, pe scurtPrima atestare a creştinismului: sec. I d.C.Rituri: roman, greco-catolic, copt catolic, greco melkit catolic, siro-catolic, maronit, caldeu, armeano-catolic, siro-malabrez, siro-malankarez.Împărţire ierarhică Arhidieceze: 76 Dieceze: 335 Abaţii teritoriale: 1 (Coreea de Nord) Misiuni sui iuris: 3 Prefecturi apostolice: 35Administraţii apostolice: 4 Vicariate apostolice: 16 Ordinariate militare: 2Episcopi: 740Preoţi: circa 54.000Persoane consacrate: circa 170.000Pentru o situaţie detaliată a numărului de credincioşi, preoţi, persoane consacrate etc,a se vedea www.catholic-hierarchy.org

Apo

stol

ul C

hine

i, pă

rinte

le ie

zuit

Mat

teo

Ric

ci (M

acer

ata,

155

2 –

Bei

jing,

161

0), î

mpr

eună

cu

un c

reşt

in c

hine

z.


VLADIMIR GHIKA

Mesajul Monseniorului Ghika pentru... organiştiProcesul de beatificare a Monseniorului Vladimir Ghika are ca fundament martiriul acestuia, actul suprem de mărturie

al credinţei sale. Isus indica faptul că nu se pot culege roade bune decât din copaci buni, iar martiriul, ca rod, nu poate fi decât produsul a ceva ce exista deja şi fusese bine hrănit pentru a da acest rod. Foarte mulţi contemporani ai Monse-niorului şi ai noştri sunt convinşi de virtuţile acestuia, calităţi care îl fac cu atât mai mult un model pentru noi cei care îi admirăm viaţa şi îi onorăm moartea.

Pe buzele multora dintre cei care se interesează de bătrânul preot mort acum 58 de ani înfloreşte o întrebare cât se poate de justificată, dat fiind că noi ne rugăm să fie ridicat la cinstea altarelor, adică să fie propus ca model pentru credincioşii de astăzi şi din viitor. Această întrebare, în diferite formulări, sună cam aşa: Care este mesajul Monseniorului pentru creştinul de azi? Răspunsul este exhaustiv atunci când include martiriul. Nu poate fi ceva mai măreţ şi mai important decât această mărturie; aşadar, exemplu demn de urmat.

Vă propun să facem scurte popasuri în viaţa Monseniorului pentru a vedea cum deja frunzele şi florile „pomului” care a dat rodul mar-tiriului pot să înmiresmeze viaţa noastră şi să-i vindece metehnele, asemenea pomilor sădiţi lângă râul care izvora din partea dreaptă a templului, din viziunea profetului Ezechiel (47,1-12). Putem face împreună aceste scurte popasuri şi fiecare poate observa un anumit aspect, de obicei acela care îl interesează personal mai mult: un teolog, un filozof, un literat, un educator, un călător, un diplomat… vor putea cerceta şi propune cum Monseniorul este un model! Textele propuse le vom publica în blogul amicilor monseniorului: http://vladimiri-ghika-amicus.blogspot.com/ şi, pe cât posibil, şi în această pagină din Actualitatea Creştină.

Dat fiind că în această lună, paginile acestei reviste aduc un elogiu muzicii în Catedrala noastră, vă propun să vedem ce are de spus Vladimir Ghika organiştilor. Nefiind eu unul dintre ei, mă limitez să propun două texte, unul al Monseniorului, dintr-o scrisoare trimisă fratelui său în exil, cu un an înainte să fie ares-tat, şi altul dintr-o mărturie dată de Mons. Menges, imediat după ce a fost eliberat din închisoare (1964).

«La biserică ne descurcăm cum putem; dar s-a ajuns să-i îm-piedice pe toţi bolnavii să vină aici. Doar „oamenii de afară“ pot intra, spionaţi cum se cuvine, de altfel. Predic adeseori în română, cu o voce prea slabă, dar, pentru cei care aud, cu mult mai mult succes decât aş fi crezut. Am devenit, de asemenea, organist improvizator la orga mare a capelei (improvizator, pentru că asta este oarecum vocaţia mea, pentru că sunt şi un prost acompaniator, iar ochii mei nu-mi permit să descifrez uşor partiturile). Intonez astfel, în folosul celorlalţi, nu romanţe fără cuvinte ca Mendelssohn, ci rugăciuni fără cuvinte, care au un impact uimitor. Mi s-a spus şi mi s-a repetat, că-i fac pe oameni să plângă, şi asta-i face să vină tot mai numeroşi atunci când cânt. Şi aici nu mai există dezavantajul unei voci scăzute, prin avantajul alegerii registrelor, pe care am învăţat să le folosesc foarte bine, excluzând fără milă nuanţele de sunet cele mai prozaice. „Făcându-i pe oameni să plângă“, am avut şi satisfacţia să văd cu ochii mei aceasta, ceea ce mi-a dat curaj şi vine la timp, deoarece avem prea mult de plâns în alt fel» (Scrisoare, 7 nov. 1951, în Fratelui meu în exil, p. 129).

„De fapt, el nu-şi mai putea trăi misiunea sacerdotală decât în privat, la Capela Franceză. El asculta spovezile, vizita bolnavii şi primea în sacristia Capelei pe toţi cei care doreau să-i vorbească. El nu mai predica, dar, după ce se recita Bre-viarul, se aşeza la orgă şi improviza o rugăciune de laudă, de acţiune a harului sau de implorare, resimţită atât de profund, că toţi rămâneau să-l asculte. O studentă la matematică m-a asigurat că jumătatea de oră cu Monseniorul Ghika la orgă era pentru ea, ca şi pentru un mare număr de persoane, hrana spirituală pentru o întreagă săptămână, o înălţare a sufletului şi o încurajare” (Mărturie a Mons. Ieronim Menges despre Vladimir Ghika, recunoscută ca fiind proprie în 1993).

Cine are urechi de auzit să audă! Pe adresa Postulaturii sau a redacţiei, aşteptăm contribuţiile dumneavoastră pentru a completa imaginea pomului sădit lângă râul care iese din inima lui Isus şi care a produs minunatul rod al martiriului, Vladimir Ghika.

Pr. Francisc UNGUREANU, Postulatorul cauzei de beatificare


ANUNŢURI

„… Credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi”

Conturi deschise pentru misiuniPe 6 ianuarie, sărbătorim Epifania Domnului. Prin această solemnitate, Biserica

proclamă manifestarea lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu tuturor oamenilor, din toate timpurile, fără deosebire de rasă sau naţionalitate. Este o sărbătoare a credinţei şi a apostolatului credinţei. Iau parte la această sărbătoare atât aceia care au ajuns deja la credinţă, cât şi aceia care se îndreaptă spre credinţă. Luăm parte cu toţii, mulţumind pentru darul credinţei, asemenea magilor, care plini de recunoştinţă, îngenuncheaseră în faţa Pruncului Isus. În fiecare an, Biserica, prin fiii ei, participă la această sărbătoare, devenind mai conştientă de dimensiunea misiunii ei, aceea de a netezi drumul spre Cristos pentru întreaga omenire.

Părintele Cristian Pişta, din Arhidieceza de Bucureşti, împreună cu alţi doi preoţi din Dieceza de Iaşi (Pr. Eugen Blaj şi Pr. Victor Osoloş), îşi desfăşoară activitatea misionară în nordul Kenyei, în deşertul Chalbi, Parohia Maikona, unde îl fac cunoscut pe Cristos oamenilor din triburile Gabra şi Borana.

Suntem cu toţii invitaţi să fim în comuniune cu ei, în rugăciune. Rugăciunea să fie hrana noastră prin care prindem noi puteri pentru a răspândi cuvântul lui Dumnezeu acolo unde lipseşte şi pentru a alina durerile semenilor noştri. Fără rugăciune, nu putem face nimic. Rugăciunea este cea care ne uneşte cu Tatăl nostru de la care vin toate darurile.

Totodată, suntem invitaţi să fim în comuniune cu ei, susţinând şi financiar misiunea din deşertul Chalbi, conştienţi fiind de ceea ce ne spune Apostolul Iacob în scrisoarea sa: «Dacă un frate sau o soră sunt lipsiţi de îmbrăcăminte şi de hrana de toate zilele şi cineva dintre voi le-ar spune: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”, dar nu le daţi cele necesare pentru trup, ce folos? La fel credinţa, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăşi» (Iac 2, 15-17).

Nu puţine sunt dificultăţile întâlnite în nordul Kenyei: foamete, malnutriţie, conflicte etnice, lipsa educaţiei şi analfa-betismul în multe filiale din parohie, proliferarea bolilor precum malaria, sida etc., toate acestea, pe fondul unei sărăcii extreme.

Pentru a veni în ajutorul acestor fraţi ai noştri, Centrul Misionar Diecezan al Arhidiecezei de Bucureşti a deschis următoarele conturi:

EURO RO77RNCB0286125490160002 RON RO07RNCB0286125490160001Ştim şi simţim cu toţii că trecem printr-o perioadă de criză la nivel mondial, dar totodată ştim că doar în ceruri vom

înţelege cât de mult i-a plăcut lui Dumnezeu umila, dar indispensabila noastră contribuţie. Ştim că nu este în zadar şi că nu se pierde niciodată ce-i oferim lui Dumnezeu, ajutându-i pe fraţii noştri. Vă invităm să fiţi generoşi!

Pr. Eusebiu GABOR Responsabil arhidiecezan pentru Opera misionară

Drum, o carte ce poate deveni rugăciuneLa ultima ediţie a târgului de carte Gaudeamus, a fost lansată noua ediţie a cărţii Drum, prima carte scrisă de Sfântul

Josemaría Escrivá de Balaguer, fondatorul Opus Dei. Cartea a fost scrisă în anii '30 ai secolului trecut şi este mărturia spiritului pe care acest preot a fost menit să-l răspândească în întreaga lume: căutarea sfinţeniei în mijlocul lumii, în munca şi activitatea umană obişnuită. Răspândirii acestui spirit se dedică astăzi Prelatura Opus Dei, care în urmă cu doi ani şi-a început lucrarea şi în România.

Cartea a fost publicată de Editura Galaxia-Gutenberg. La Târgul Gaudeamus, prezentarea realizată de părintele Manu-el Madariaga s-a bucurat de prezenţa unui public ales; îi amintim pe IPS Ioan Robu; Episcopul Auxiliar Cornel Damian; Nunţiul Apostolic în România, Monseniorul Javier Lozano; PS Mihai Frăţilă, Episcop Auxiliar Greco-Catolic al Eparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş.

Drum este o carte alcătuită din scurte gânduri, adunate în subtitluri care indică un adevărat drum al sfinţeniei în mij-locul lumii: pornind de la calităţile omeneşti şi găsind toate mijloacele disponibile în Biserică, vrea să întărească propria viaţă creştină a fiecăruia, astfel încât să devină un ajutor pentru ca alţii să se apropie de Cristos. Acest drum nu este lipsit de dificultăţi. Sfântul Josemaria a scris o parte a acestei cărţi în împrejurări de dificultate şi prigoană, din cauza situaţiei personale din timpul războiului civil, care a fost o mare încercare pentru catolici.

Drum este o carte în format mic, care cere o lectură meditată a fiecărui gând, care poate deveni rugăciune. Protago-niştii acestei cărţi sunt Cristos şi cititorul; autorul este doar un prezentator, dar unul experimentat, care ne ajută să găsim drumul unei întâlniri personale cu Dumnezeu.

Pr. Manuel G. MADARIAGA


ACTUALITATE

Iulius Dwucet

S-a născut la Lonau (Silezia) la 1 iulie 1867 şi a urmat studiile teologice la Seminarul arhidiecezan de la Cioplea – Bucureşti.

A fost hirotonit preot la 11 iunie 1893, la Bucureşti, activând apoi în parohiile Turnu Severin, Piteşti, Câmpina, Sulina, Ferdinand I (fost Caramurat, astăzi Mi-hail Kogălniceanu), iar timp de 46 de ani, a activat ca paroh de Ploieşti.

Peste tot unde a activat, s-a remarcat prin zelul şi tenacitatea depuse în constru-irea sau renovarea de biserici, şcoli parohiale şi case parohiale, merite pentru care guvernul României l-a decorat cu ordinul Meritul Cultural în gard de Cavaler, iar Arhiepiscopul de Bucureşti, Alexandru Theodor Cisar, l-a numit în 1926 în funcţia de canonic titular al Catedralei Sfântul Iosif din Bucureşti.

Canonicul Iulius Dwucet rămâne în analele istoriei Arhidiecezei Romano-Ca-tolice de Bucureşti prin multele sale realizări pastorale, iar în mod special, prin măreaţa sa ctitorie de la Ploieşti, care dăinuie şi astăzi, biserica Cristos Rege, pe care a construit-o, de altfel, într-un timp record: 1 mai 1938 – 1 mai 1939.

Totodată, el a fost apreciat de credincioşii pe care i-a păstorit, de confraţii săi, preoţi şi canonici, de superiorii săi bisericeşti, de corpul profesoral pe care l-a ales întotdeauna cu grijă la diferitele şcoli parohiale pe care le-a fondat şi condus.

A murit la 17 februarie 1956, fiind înmormântat în cimitirul catolic din Ploieşti.

File de istorie

Rubr

ică r

ealiz

ată d

e D

r. D

ănuţ

Dob

oş

tolice de Bucureşti prin multele sale realizări pastorale, iar în mod special, prin măreaţa sa ctitorie de la Ploieşti, care

Asociaţia Clubul Sportiv Român a organizat în toamna anului trecut a V-a ediţie a Cupei CSR la Tenis de Masă. Evenimentul s-a desfăşurat la CLUB VIVA SPORT (Şos Olteniţei, lângă Sun Plaza), club destinat tenisului de masă. Au participat 53 de jucători din toate categoriile de vârstă, tineri de la Parohiile Cioplea şi Popeşti-Leordeni, dornici să joace pe mese bune şi competitive şi să comunice despre acest sport.

Invitat special a fost Otilia Bădescu, cea mai de seamă reprezentantă a tenisului de masă românesc şi multiplă campioană europeană de juniori şi seniori. După 9 ore de sport, s-a jucat finala, între Filip Gabriel şi Cristache George. Locul 1 i-a revenit lui Filip Gabriel, pe care îl admirăm cu toţii, mai ales pentru că în urmă cu un an şi jumătate, a fost operat la ambele picioare, în urma unui accident de ski. Ambiţia lui Gabriel poate fi un exemplu pentru a nu renunţa la ce-ţi place şi la ceea ce este sănătos.

Vrem să-i mulţumim Otiliei Bădescu pentru disponibilitate şi, mai ales, pentru că în timpul liber, pregăteşte şi pro-movează copii şi tineri dornici să înveţe arta tenisului de masă. Clubul Sportiv Român mulţumeşte D-lui Petre Iacob, din Popeşti Leordeni, pentru că ne sprijină financiar acţiunile şi competiţiile noastre sportive şi caritabile, şi mai ales pentru că ne sprijină moral pentru continuarea lor. De asemenea, mulţumim părintelui Tamaş Barna, responsabil cu pastoraţia tineretului în Dieceza de Alba Iulia, pentru sprijinul acordat în organizarea Campionatului National CSR la Tenis de Masa, de la Odorheiu Secuiesc.

Pe această cale, îndemnăm toţi factorii educaţionali să insiste pe lângă copii şi tineri şi să-i îndemne să participe la acţiunile şi concursurile noastre sportive.

Asociaţia Clubul Sportiv Român deschiderea unei activităţi permanente la Parohia Sfânta Tereza a Pruncului Isus din Bucureşti. Aici, începând din data de 07.01.2012, copiii şi tinerii pot lua lecţii gratuite de tenis de masă de la voluntarii asociaţiei noastre, în fiecare sâmbătă, între orele 14:00 – 18:00. De asemenea, ei se pot antrena cu un robot ultra modern (Robopong Newgy 2050). Vă aşteptăm la acest Club de Tenis de Masă, dar şi la alte activităţi organizate de CSR.

Mihai Stere, responsabil tenis de masăNe-am propus să creştem frumos împreună

Asociaţia Clubul Sportiv Român dă startul unei activităţi permanente, sub denumirea de Club CSR cu jocuri de interior, menit să ajute la socializarea copiilor, a adolescenţilor şi a tinerilor, prin oferirea unui spaţiu de petrecere a timpului liber.

Clubul va fi deschis în fiecare sâmbătă, între orele: 11:00 – 14:00, la Parohia Romano-Catolică Sfânta Cruce.Am pornit de la ideea de „a creşte împreună” frumos şi constructiv pentru noi înşine şi pentru cei din jurul nostru.

Membrii acestui club vor avea acces la diferite tipuri de jocuri, de la cele clasice (Piticot, Nu te supăra, frate!...) la unele relativ noi pentru societatea noastră (Fotbal de masă, gameboards – Coloniştii din Catan, Carcassonne) şi chiar la unele ultra moderne (consola de jocuri Xbox 360 Kinect, care implică activitate fizică).

Grupuri ţintă: copii între 5-12 ani şi adolescenţi între 13-17 ani. Pentru mai multe informaţii, poate fi contactat Adrian Stănculescu la numărul de mobil: 0762395992

012012

Documents