0. tas 0- notiuni fundamentale

TEORIA ŞI METODICA ANTRENAMENTULUI

SPORTIV

CONCEPTE

CLASIFICĂRI

PRINCIPII

METODE

TEORIA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

MIJLOACE

PROGRAMARE

PLANIFICARE

PERIODIZARE

EVIDENŢĂ

METODOLOGIA ANTRENAMENTULUI SPORTIV

CONCEPTE FUNDAMENTALE

Actul motric

Acţiunea motrică

Activitatea motrică

Deprindere motrică

Calitate motrică

Sportul

Capacitatea de performanţă

Capacitatea motrică


Antrenamentul sportiv

Caracteristici:

1. Metode

2. Caracteristici

3. Mijloace

4. Principii

5. Adaptare


Actul motric

Definiţie– reprezintă faptul simplu de comportare realizat prin muşchii scheletici în vederea obţinerii unui efect

elementar de adaptare sau de construire a unei acţiuni motrice.

Producerea unui act motric voluntar se bazează pe trei

sisteme: informaţional, reglator, efector.

Exemple:

1. ridicarea braţului; 2. îndoirea genunchilor; 3. aplecarea trunchiului; 4. flexia antebraţului pe braţ, etc.


Acţiunea motrică:

Definiţie: este un ansamblu de acte motrice astfel structurate

încât realizează un tot unitar în scopul rezolvării unor

sarcini imediate care pot fi izolate sau înglobate în

cadrul unei activităţi motrice.

Caracteristici:

1. Se construiesc pe acte motrice precise şi automatizate.

2. Au structuri bine definite, grupate sub forma deprinderilor motrice.

3. Diversificarea acţiunilor motrice se bazează pe:

a) combinarea actelor motrice,

b) exersarea şi coordonarea actelor motrice în condiţii standard şi

variabile.


Acţiunea motrică:

Exemple:

1. driblingul;

2. pivotarea;

3. aruncarea;

4. săritura;

5. alergarea, etc.


Activitatea motrică

Definiţie: ansamblul de acţiuni motrice încadrate într-un sistem de idei, reguli şi forme de organizare, în vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului şi de perfecţionare a dinamicii acestuia. Exemple:

1. Activitatea de educaţie fizică;

2. Antrenamentul sportiv;

3. Activitatea competiţională.


Deprinderile motrice

Definiţie – Acţuni motrice realizate voluntar care se însuşesc şi se perfecţionează prin învăţare, pe baza mecanismelor cognitive şi a proceselor de comandă şi reglaj neuromotor.


Caracteristici:

1. Au caracter voluntar, se formează şi se execută în mod

conştient;

2. Sunt rezultatul învăţării;

3. Au la bază mecanisme de reglaj neuromotor – analizatori,

prelucrarea informaţiei la nivel cognitiv, aferentaţie inversă

(transmitere a excitației de la neuronii receptori periferici la neuronii centrali);

4. Există deprinderi motrice generale însuşite pe parcursul

creşterii şi maturizării psihomotrice dar şi deprinderi motrice

specifice rezultate din exersarea în condiţii şi cu un scop

precis (în sport, diferite profesii).


Caracteristici: 1. Se realizează la nivel segmentar sau cu întreg corpul.

2. Se însuşesc şi se realizează intenţionat, cu un scop.

3. Reprezintă răspunsul de ordin neuromotric a organismului

la informaţiile din mediu;

4. Unele elemente din structura deprinderilor motrice sau chiar acestea în întregime pot fi automatizate;

5. Elementele componente au o succesiune standard pentru fiecare deprindere motrică. Inversarea unor faze din structura unei deprinderi (atunci când este posibil) conduce

la elaborarea unei noi deprinderi motrice.


Clasificare:

1. În funcţie de nivelul de automatizare:

a. Elementare - Complet automatizate (mers, alergare, înot etc). Sunt reprezentate de repetarea succesivă a aceleiaşi structuri de mişcări (ciclice).

b. Complexe - Sunt parţial automatizate (gimnastică, sărituri, aruncări, jocuri).


Clasificare:

2. În funcţie de utilitatea lor practică:

a. De bază şi utilitar aplicative – însuşite pe parcursul creşterii şi maturizării organismului şi sunt utilizate în principal în viaţa cotidiană dar şi în activităţi motrice specializate.

Exemple: mers, alergare, aruncare - prindere, escaladare,

căţărare, săritură, transport de greutăţi.

b. Specifice - unei activităţi profesionale sau unei ramuri sau probe sportive.

Exemple: dribling, blocaj, aruncarea la coş, etc.

Deprinderi sportive

Clasificare:

1. Ciclice (actul motric implică mișcări repetitive- de ex: marș, alergări, schi fond, patinaj viteză, înot, canotaj, ciclism, kayac-canoe),

2. Aciclice (constau din funcții integrale, executate într-o singură acțiune- de ex: aruncarea greutății și a discului, majoritatea probelor din gimnastică, sporturile de echipă, lupte, box, scrimă) ,

3. Aciclice combinate (constau dintr-o mișcare ciclică urmată de una aciclică- de ex: săriturile din atletism, patinaj artistic, liniile acrobatice și săriturile din gimnastică, săriturile în apă).



Metodă Definiţie: “Modalităţi practice de utilizare a

mijloacelor didactice şi a unor tehnici

specifice, de organizare şi desfăşurare a activităţii instructiv-educative”.(Oprescu, N.,

1996, Pedagogie, Ed. Fundaţia România de

Mâine, p.246).

Procedeu metodic Definiţie: Modalitatea concretă de aplicare a metodei.


Mijloace

Definiţie: Instrumentele utilizate de antrenori şi sportivi în

procesul de pregătire.

Clasificare:

1. Mijloace de antrenament (de pregătire generală, cu caracter

mixt, de pregătire specifică);

2. Mijloace competiţionale;

3. Mijloace de refacere;

4. Mijloace de măsurare şi evaluare.


Disciplină sportivă

Definiţie: este ansamblul ramurilor şi probelor sportive cu structură, gen de efort, condiţii, mod de reglementare şi de evaluare asemănătoare.

Exemple:

1. Jocuri sportive;

2. Sporturi de iarnă.


Ramură sportivă

Definiţie: este un sistem de exerciţii fizice care s-au

statornicit în timp şi se realizează în competiţie

după reguli precise şi în condiţii specifice.

Exemple:

1. Atletism;

2. Fotbal;

3. Handbal, etc.

CONCEPTE FUNDAMENTALE Probă sportivă

Definiţie: este un exerciţiu fizic complex care face

parte dintr-o ramură sportivă.

Caracteristici:

1. are o structură proprie,

2. se efectuează în condiţii specifice competiţionale,

3. este evaluată după un cod anumit, şi

4. permite o participare diferenţiată şi specializarea sportivilor.

Exemple:

1. 100m, 100m garduri; 800m; 1500m;

2. Săritura în lungime, săritura în înălţime;

3. Sol, Cal, Paralele, etc.

Capacitate motrică Definiţie: “ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate ca structură şi dozare”.(Terminologia educaţiei fizice şi sportului).

• are sensul de potenţial, exprimat prin comportament

motric şi depinde de o serie de factori:


EREDITATE

MATURIZAREA

ORGANISMULUI

CONDIŢII

DE MEDIU

EDUCAŢIE

CAPACITATE MOTRICĂ

VITEZĂ

FORŢĂ

REZISTENŢĂ

Capacitate

condiţională

ORIENTARE SPAŢIO-TEMPORALĂ

DIFERENŢIERE KINESTEZICĂ

ECHILIBRU

ANTICIPARE

MEMORIE MOTRICĂ

RITM

COORDONARE INTERSEGMENTARĂ

COORDONARE CORP - OBIECT

Capacitate

coordinativă

SUPLEŢE

Capacitate

intermediară

Clasificarea sporturilor (7 grupe). Considerente: 1. Perfecționarea coordonării și formarea deprinderilor;

2. Atingerea unei viteze superioare în sporturile ciclice;

3. Perfecționarea forței și vitezei unei deprinderi;

4. Perfecționarea deprinderii executate într-un concurs cu adversari;

5. Perfecționarea dirijării diferitelor mijloace de deplasare;

6. Perfecționarea activității SNC în condiții de stres și de implicare fizică redusă;

7. Dezvoltarea capacității de a performa în diferite probe, în sporturile combinate.

Gandelsman și Smirnov (1970)


Grupa nr:

Obiectivele pregătirii

Exemple de sporturi

Structură deprinderi

Intensitate dominantă

Calitate bio mo- trică dominantă

Solicitare funcțională

1 Perfecționarea coordonării și formării deprinderilor

Gimnastică, patinaj artistic

Aciclică Alternativă Complex îmbinând coordonarea, forța și viteza

SNC, neuromuscular

2 Atingerea unei viteze superioare în sporturile ciclice

Alergări, canotaj, înot, schi (nordic)

Ciclică

Toate intensitățile de la max.la min. Alternativă

Viteză, rezistență

SNC, neuromuscular și cardiorespirator

3 Perfecționarea forței și vitezei unei deprinderi

Haltere, aruncări, sărituri

Combinată aciclică și ciclică

Alternativă Forță, viteză Neuromuscular, SNC

4 Perfecționarea deprinderii executate într-un concurs cu adversari

Sporturi de echipă, unele sporturi individuale

Aciclică Alternativă Coordonare, viteză, forță, rezistență

SNC, locomotor, cardiorespirator

5 Perfecționarea dirijării diferitelor mijloace de deplasare

Navigație, călărie, motocilclism, schi pe apă

Combinată aciclică și ciclică

Alternativă Coordonare, viteză SNC

6 Perfecționarea activității SNC în condiții de stres și de implicare fizică redusă

Tir sportiv, șah, tir cu arcul

Aciclică Mică Coordonare, rezistență

SNC

7 Sporturi combinate Decatlon, biatlon, heptatlon, triatlon

Toate Specifică fiecărei probe

Complex din majoritatea calităților

SNC, locomotor, cardiorespirator

CONCEPTE FUNDAMENTALE Caracterisiticile clasificării sporturilor pe grupe


Sistemul de antrenament

Factorii direcți Factorii adiacenți

Pregătire Evaluare Administrație și condiții

economice Stil de viață și

profesional

Instruire

Tehnică

Tactică

Planificare

Pregătire fizică

Creșterea potențialului

funcțional

Dezvoltarea calităților

biomotrice

Estimare științifică

Audiovizual

Teste și standarde

Control medical

Caiet de antrena-

ment

Auto-evaluare

Admini-strație

Instalații de antre-

nament

Satisfacție profesional

- școlară

Regim alimentar

Organiza-rea clubului

Buget

Organizarea compe-tițiilor

Echipament

Îmbrăcă-minte

Amenajări pt. sporturi comple-mentare

Program zilnic

organizat

Odihnă

Fără fumat/ băuturi

alcoolice

Activități în aer liber

Componentele sistemului de antrenament

Sistemul de pregătire

CONCEPTE FUNDAMENTALE Sistemul de pregătire

Calitatea pregătirii și factorii implicați

Performanța sportivului

Calitățile sportivului

Calitatea pregătirii

Cunoștințele și personalitatea antrenorului

Instalații și echipament

Date din științele auxiliare

Competiții

Motivație Moștenire

• Proprietățile mecanice ale oaselor depind de natura solicitărilor mecanice la care este supus sportivul, și mai puțin de vârsta cronologică (compoziția osoasă descrește la exercițiul fizic de mare intensitate). Antrenamentul de intensitate mică la o vârstă fragedă poate stimula creșterea oaselor în grosime și lungime- intensitatea mare poate inhiba creșterea osoasă;

• Pregătirea de forță și putere la nivel maximal și submaximal conduce la o creștere în grosime (hipertrofie) a mușchilor. Dezvoltarea mușchiului și greutatea lui se datorează în mare parte hipertrofiei, însă ocazional și segmentării fibrelor musculare (hiperplazie) precum și creșterii conținutului de proteine;

• Tipul de fibre din componența mușchilor nu este determinat doar genetic, ci depinde și de natura și durata pregătirii, precum și de statutul sportivului anterior pregătirii=> cu condiția unui stimul adecvat există posibilitatea convertirii unui tip de fibre în celălalt tip;

• Intensitatea activității în antrenament este direct proporțională cu activitatea enzimatică și cu metabolismul glicolitic oxidativ.

CONCEPTE FUNDAMENTALE Adaptarea la antrenament

• Nivelul de adaptare reflectă capacitatea de performanță;

• Performanța sportivă= direct proporțională cu gradul de adaptare;

• Adaptarea la antrenament= Ʃ transformărilor provocate prin exercițiu repetat, sistematic;

• Pregătirea fizică este profitabilă doar cât timp forțează organismul să se adapteze la stresul efortului;

• Mărimea stresului condiționează apariția adaptării sau a accidentărilor sau supraantrenamentului;

• Timpul necesar adaptării depinde de complexitatea deprinderii și de dificultatea fiziologică și psihologică a probei sau sportului. Cu cât sportul este mai dificil sau complex, cu atât timpul de de pregătire necesar pentru adaptarea neuromusculară și funcțională este mai lung;

CONCEPTE FUNDAMENTALE Adaptarea la antrenament

CONCEPTE FUNDAMENTALE Ciclul supracompensării

Stimul

Supracompensare

Involuție

Oboseală Compensare

I II III IV

Homeostazie (stare biologică inițială)

Ciclul supracompensării într-o lecție de antrenament

(modificat după Iakolev, 1967)

CONCEPTE FUNDAMENTALE Ciclul supracompensării

•După stimulii optimi din lecția de antrenament perioada de refacere, inclusiv faza de supracompensare, este de 24h;

•Activitatea intensă care solicită intens SNC, poate necesita mai mult de 24h de refacere și, uneori, chiar 36-48h pentru ca supracompensarea să se manifeste;

•Ritmul ameliorării este mai bun când sportivii participă la mai multe lecții de antrenament, cu condiția ca acestea să nu fie atât de frecvente încât să împiedice supracompensarea;

•Intervalele de timp lungi dintre stimulii pregătirii (lecțiile de antrenament) determină o ameliorare globală mai mică decât cea obținută prin intervale scurte (în acest caz trebuie alternate sistemele energetice);

•Stimulii de intensitate mare trebuie alternați astfel încât zilele cu intensitate mare de antrenament să alterneze cu zilele de mică intensitate;

•Nivelurile înalte de oboseală, provocate de antrenament continuu de mare intensitate, împiedică supracompensarea și efectele ei biologice benefice pentru îmbunătățirea, pregătirea și realizarea vârfului de performanță.

CONCEPTE FUNDAMENTALE Dezantrenarea

•Antrenamentul pe termen lung duce la modificări fiziologice și psihologice previzionate (adaptarea organismului). Menținerea nivelului atins sau îmbunătățirea acestuia presupune aplicarea unor stimuli de antrenament intenși;

•Odată cu încetarea acestor stimuli are loc o tulburare funcțională sau chiar psihică a sportivului numită sindromul scăderii stării de antrenament sau dezantrenarea;

•Motivele pentru care se întrerupe pregătirea sunt: a)îmbolnăvirea, accidentarea sau repausul din perioada de tranziție și b)retragerea din activitate;

•În caz de îmbolnăvire, accidentare sau repaus sportivul pierde ce a câștigat prin antrenament într-o perioadă scurtă de timp. Viteza de dezantrenare variază de la câteva săptămâni la câteva luni;

•O săptămână de repaus complet= reducere de 6-7% a volumului maxim de 02, capacității fizice de efort, totalul de hemoglobină și volumul de sânge. După 4-8 săptămâni sportivii pierd total condiția fizică;

•În cazul retragerii din activitate tulburările funcționale se manifestă la doar câteva zile de la întreruperea pregătirii. Simptomele obișnuite: dureri de cap, insomnie, epuizare, lipsa apetitului și depresia psihologică=> incapacitatea

organismului uman de a se adapta rapid la inactivitate.

CONCEPTE FUNDAMENTALE Surse de energie

•Energia= capacitatea sportivului de a face efort;

•Efortul= aplicarea forței, contractarea mușchilor pentru a aplica o forță contra unei rezistențe; Energia se obține prin transformarea alimentelor, la nivelul celulei musculare, într-un compus bogat în energie- adenozin trifosfat (ATP) care este apoi înmagazinat în celula musculară;

•Energia necesară pentru contracția musculară este eliberată prin transformarea ATP bogat în energie, în ADP+P (adenozin difosfat + fosfat). Când o legătură de fosfat se descompune în ADP + P, se eliberează energie;

•În celulele musculare este înmagazinată doar o cantitate limitată de ATP și, de aceea, rezervele de ATP trebuie refăcute în mod continuu pentru a facilita activitatea fizică în desfășurare;

•Organismul reface rezervele de ATP prin oricare dintre cele 3 sisteme energetice în funcție de tipul de activitate fizică: a)sistemul ATP-PC, b)sistemul acidului lactic și c)sistemul oxigenului (02);


Sistemele anaerobe:

Sistemul anaerob se referă la sistemul ATP-PC, denumit și anaerob alactacid, deoarece în timpul funcționării lui nu se produce acid lactic, la sistemul fosfagen și la sistemul acidului lactic;

1. Sistemul ATP-PC. Deoarece mușchii pot înmagazina o cantitate mică de ATP, depozitele energetice se golesc rapid în cazul unei activități solicitante. Drept răspuns, fosfocreatina (PC), înmagazinată și ea în celula musculară, se descompune în creatină (C) și fosfat (P). Energia eliberată este folosită la resinteza ADP+P în ATP. Acesta se poate transforma din nou în ADP+P, determinând o nouă cedare de energie care să fie folosită direct pentru contracția musculară. Organismul trebuie să folosească această energie mai degrabă pentru a resintetiza ADP+P în ATP.

Deoarece PC este înmagazinat în cantități mici în celula musculară, acest sistem poate furniza energie doar timp de 8-10s, și reprezintă sursa primară de energie pentru activități extrem de scurte și explozive (de ex: sprint 100m plat,sărituri în apă, haltere, probele de sărituri și aruncări din atletism, proba de sărituri din gimnastică, săriturile cu schiuri).

2. Sistemul fosfagen. Prin reacția de refacere, organismul recuperează și umple la loc rezervele energetice până la nivelurile anterioare efortului. Pe căi biochimice, organismul încearcă să restabilească echilibrul fiziologic (homeostaza), starea în care eficiența lui este maximă. Refacerea fosfagenului se petrece rapid. În primele 30s fosfagenul se reface în proporție de 70%, iar în 3-5min se reface complet (100%).


Sistemele anaerobe: 3. Sistemul acidului lactic. Pentru eforturi intense de până la circa 40s, primul care asigură energia

este sistemul ATP-PC, urmat după 8-10s de sistemul acidului lactic, care descompune glicogenul depozitat în celulele musculare și în ficat, cedând energia pentru resinteza ATP din ADP+P. Din cauza lipsei O2 în timpul descompunerii glicogenului, se formează și un alt subprodus denumit acid lactic (LA). Când efortul de mare intensitate continuă un timp îndelungat, se acumulează în mușchi cantități mari de acid lactic, cauzând oboseală și, în cele din urmă, încetarea activității fizice.

4. Refacerea glicogenului. În funcție de tipul de antrenament și de regimul alimentar refacerea gliocogenului necesită un timp îndelungat. Pentru activități intermitente, tipice pentru antrenamentul de forță sau cu intervale (40s efort + 3min repaus) refacerea = 2h pentru 40%, 5h pentru 55% și 24h pentru 100%. Dacă efortul este continuu, tipică pentru activitățile intense de anduranță, refacerea gliogenului durează mai mult de 10h pentru 60%, și 48h pentru 100%.

Glicogenul din ficat scade considerabil după un antrenament solicitant. În condițiile unui regim alimentar normal sau bogat în hidrați de carbon, durează 12-24h pentru a se reface rezerva de glicogen din ficat. În timpul antrenamentului se poate produce o acumulare de acid lactic în sânge, care induce sportivului starea de oboseală. Pentru a reveni la starea normală organismul trebuie să elimine acidul lactic din sistemele sale. Acest lucru durează 10min pentru 25%, 25min pentru a elimina 50%, și 75min pentru 95%.

Sportivul poate facilita procesul biologic normal de îndepărtare a acidului lactic prin efectuarea unui efort aerob ușor de 15-20min. Beneficiul acestei metode este legat de faptul că organismul continuă să transpire , ceea ce menține în funcțiune mecanismele de eliminare a acidului lactic și a altor produși metabolici de uzură.

Condiția fizică este un alt element care facilitează refacerea rezervelor energetice. O bază aerobă bună poate reduce timpul pentru refacerea rezervelor de glicogen.


Sistemul aerob

•are nevoie de 60-80sec pentru a produce energia necesară în resinteza ATP din ADP + P. Frecvența cardiacă și respiratorie trebuie să crească suficient pentru a transporta o cantitate corespunzătoare de 02 la celulele musculare, permițând glicogenului să se descompună în prezența oxigenului;

•glicogenul este sursa de energie folosită pentru resinteza ATP în sistemele atât lactacid cât și aerob.

•sistemul aerob descompune glicogenul în prezența oxigenului, producând puțin acid lactic sau deloc (lucru care permite sportivului să continue efortul);

•sistemul aerob este sursa energetică primară în probele care durează 2min și 2-3h. Efortul prelungit dincolo de 2-3 ore poate duce la antrenarea lipidelor și proteinelor în procesul de refacere a rezervelor de ATP, pe măsură ce se golesc rezervele de glicogen din organism;

•În oricare dintre cazuri, de pe urma decompunerii glicogenului, lipidelor sau proteinelor rezultă, ca produse secundare, dioxidul de carbon (CO2) și apă (H2O) ambele eliminate din organism prin respirație și transpirație;

•Rata la care sportivii pot reface ATP este limitată de capacitatea lor aerobă sau

de rata maximă la care pot consuma oxigen.


Suprapunerea celor două sisteme energetice •Organismul consumă sursele energetice pe parcursul efortului conform intensității și duratei activității. Exceptând activitățile foarte scurte, majoritatea sporturilor folosesc în grade diferite ambele sisteme energetice=> în majoritatea sporturilor, sistemele energetice se suprapun;

•Un bun indicator al sistemului energetic cu cea mai mare contribuție la susținerea efortului pentru efectuarea unui exercițiu îl constituie nivelul acidului lactic din sânge;

•Pragul de 4milimoli de LA indică faptul că sistemele aerob și anaerob au contribuit în proporție de 50% la resinteza ATP. Nivelurile > de 4mmoli ale LA indică o predominanță a sistemului lactacid sau anaerob, iar nivelurile < 4mmoli indică o predominanță a sistemului aerob;

•Pragul echivalent al FC = 168-170 bătăi/min. Pentru sistemul aerob FC se situează sub acest prag, iar FC mai mari indică predominanța sistemului anaerob. Măsurarea nivelului de LA din sânge este vitală pentru monitorizarea și mai ales pentru elaborarea programelor de pregătire bazate pe dominanța unui sistemm energetic (aerob sau anaerob) într-un sport;


Suprapunerea celor două sisteme energetice (cont.) •Se consideră că sporturile cu o durată de 2min își obțin energia în mod egal din ambele sisteme (deoarece sunt necesare 2min ca O2 să ajungă la celula musculară. Alte cercetări sugerează că o contribuție divizată sau 50-50% ale celor două sisteme se manifestă la 70s după începutul exercițiului. Rezulă că:

•Un sistem aerob bine antrenat face să crească energia totală disponibilă, chiar dacă proba este în mare măsură anaerobă. Capacitatea aerobă mare determină o producție mai mică de acid lactic=> un sportiv cu o bună bază aerobă poate lucra la o intensitate mai mare înainte de a trece prin faza de acumulare a lactatului comparativ cu alți sportivi.

•O capacitate aerobă mare este benefică pentru un sportiv care efectuează un efort anaerob. În cursul refacerii, după un antrenament anaerob, sportivul cu un sistem aerob bine antrenat se reface mai repede decât altul care nu are așa ceva;

•Pentru a îmbunătăți metodologia de pregătire, ca și capacitatea fiziologică de efort, este crucial să se crească volumul total de efort punând accentul pe sistemul aerob.


Sursele de energie pentru sportul competițional

Căi

ener-

getice

Căi anaerobe Calea aerobă

Alactacide Lactacide

Sursa

primară

de ener-

gie

ATP produs în absența O2 ATP produs în prezența O2

Com-

busti-

bil

Durata

Sistem fosfat

ATP/PC depozi-

tat în mușchi

Acid lactic (LA)

glicogen-> LA

produse secundare

Glicogen descompus complet

în prezența O2 Grăsimi

Protei-

ne

Probe

spor-

tive

Deprin-

deri

Majoritar

ciclice Aciclice și ciclice Ciclice

0s 10s 40s 70s 2min 6min 25min 1h 2h 3h

Majoritatea sporturilor de echipă/ cu racheta/ cu vele

•Sprint 100m

•Aruncări

•Sărituri

•Haltere

•Sărituri cu

schiurile

•Sărituri în

apă

•Gimnastică:

sărituri

•200-400m

•Patinaj 500m

•Gimnastică:

majoritatea

probelor

•Ciclism pe

pistă

•Înot 50m

•Înot 100m

•Atletism 800m

•Canoe 500m

probelor

•Patinaj viteză

1000m

•Gimnastică: sol

•Schi alpin

•Ciclism, pistă:

1000m și

urmărire

•Atletism semi-

fond

•Înot

•Patinaj viteză

•Canoe 1000m

•Box

•Lupte

•Arte marțiale

•Patinaj artistic

•Înot sincronic

•Ciclism, urmă-

rire

•Atletism, fond

•Patinaj viteză

•Canoe

•Schi fond

•Canotaj

•Ciclism, probe

de șosea

•Triatlon

0. tas 0- notiuni fundamentale

Documents