INTRODUCERE

Din iubirea Sa nemărginită, Dumnezeu a creat tot ce există, de la materie,

până la om. Încununarea creaţiei şi destinatarul ei. El era fiinţa supremă căreia i se

supuneau toate, prin voia divină, şi care era menit să ajungă la deplinătate. În cele

ce urmează vor fi evidenţiate felul în care Dumnezeu l-a creat pe om, scopul

acestei creări şi cum se ajunge la împlinirea acestui scop.

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră ... Şi

a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a

făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1,26-27). „Atunci luând Dumnezeu ţărână din pământ

a făcut pe om şi a suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie”

(Fac.2, 7). ,.Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu şi dacă

a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta lui

Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 21-22).

Urmărind cu atenţie citatele de mai sus, vedem că Sfânta Scriptură spune că

Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”, apoi a spune

că „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său”. Sfânta Scriptură face distincţia

între chipul lui Dumnezeu în om şi asemănarea omului cu El. După ce Dumnezeu

arată intenţia Sa de a-i zidi pe om după chipul şi asemănarea Sa (Fac. 1,26), îl

zideşte în realitate numai după Chipul Său (Fac. 1. 27), asemănarea cu Dumnezeu

trebuind să se dobândească prin efortul lui spiritual şi moral. „A fi după chipul lui

Dumnezeu ne aparţine prin creaţia noastră primă, dar a ne face după asemănarea

Lui depinde de voinţa noastră. Dându-ne această posibilitate, Dumnezeu ne-a făcut

pe noi înşine lucrătorii asemănării noastre cu EL spre a ne dărui răsplata pentru

1

activitatea noastră şi pentru a ne deosebi de picturile lipsite de viaţă ieşite din mâna

artistului”.1

OMUL - CHIP AL LUI DUMNEZEU SAU CHIP AL CHIPULUI

„Chip - înfăţişarea, felul, forma, modul sub care se prezintă o fiinţă

umană”.2

Omul este o fiinţă unitară. în care chipul lui Dumnezeu nu se rezumă doar

la suflet, ci cuprinde şi trupul. „Numele de om nu se aplică sufletului sau trupului

în mod separat, spune Sfântul Grigorie Palama. ei la amândouă, căci împreună au

fost create după chipul lui Dumnezeu. Sufletul nu se confundă cu trupul, iar trupul

nu constituie o realitate separată de suflet, fiindcă trupul dispune de o raţionalitate

plasticizată care rămâne ancorată în realitatea spirituală şi unitară a chipului lui

Dumnezeu în om. Constituţia omului are caracter dihotomic, fiind alcătuit de

Dumnezeu din trup şi suflet, dar această dihotomie îşi găseşte unitatea în chipul lui

Dumnezeu, care îmbrăţişează atât sufletul cât şi trupul.3 El rămâne pretutindeni

acelaşi din punct de vedere personal, atât prin actul creator al lui Dumnezeu, Care

conferă oamenilor şi popoarelor o identitate specifică, cât şi prin condiţiile

naturale, atât de diferite, ale existenţei lor geografice. Concepţia creştină despre

originea neamului omenesc are caracter monogenist.4

Dumnezeu neavând trup, chipul Său în om nu se referă la trup, El fiind

Duh. ci la natura spirituală, intelectuală şi morală a omului: raţiune, voinţă, simţire.

1 N.Chiţescu, I. Petreuţă, I. Todoran. MANUAL DE TEOLOGIE DOGMATICĂ ŞI SIMBOLICĂ, Vol. I., EIBMO, BUCUREŞTI, 1958. p.323, Apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, IISUS HRISTOS PANTOCRATOR. Ed. EIBMO, Bucureşti, 2000, p.16.2 Pr. Dr. IOAN MIRCEA - DICŢIONAR AL NOULUI TESTAMENT, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1995, p.91.3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, IISUS HRISTOS PANTOCRATOR, Ed. IBM al BOR. Bucureşti, 2005. p. 168.4 Ibidem. p. 170

2

Uneori, „chipul lui Dumnezeu în om” este atribuit libertăţii omului sau însuşirii lui

de fiinţă raţională sau stăpânitoare, alteori sufletului împreună eu trupul, alteori

intelectului, alteori distincţiei între natură şi persoană etc. (Sfântul Ioan

Damaschin). Iar alteori omului întreg, în totalitatea lui (Sfântul Epifanie al

Ciprului).5 Asemănarea se referă la scopul către care tinde omul. perfecţionarea lui

morală, la starea de sfinţenie şi dreptate, obţinută prin practicarea virtuţilor, cu

ajutorul harului divin:

„Suntem după chip prin creaţie, iar după asemănare ajungem noi înşine

prin voinţa noastră liberă”, spune Sfântul Grigorie de Nyssa, iar Sfântul Ioan

Damaschin spune: „Cuvintele după chip indică raţiunea şi libertatea, iar cuvintele

după asemănare arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”, şi

tot el: „A făcut pe om din pământ, iar suflet raţional şi gânditor îi dădu prin

suflarea Sa proprie”,6 iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Chipul este asemănarea

în potenţă, iar asemănarea este chipul în actualitate”.

Pentru Sfântul Apostol Pavel, „chip al lui Dumnezeu este Hristos: „Care

este Chip al lui Dumnezeu Celui nevăzut, mai întâi născut decât toată zidirea,

pentru că în El s-au zidit toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi

cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie stăpânii, fie puteri; toate s-au zidit prin El

şi pentru El; şi El este şi Capul Trupului care este Biserica” (Col. 1, 15-18). În

acest text se subliniază nu atât relaţia Cuvântului cu Tatăl - pe care o dezvoltă în

altă parte - cât semnificaţia lui Hristos pentru om. Pentru a fi întreg omul trebuie să

poarte chipul omului ceresc, adică cel al lui Hristos, să ajungă „la măsura vârstei

5 PANAIOTYS NELLAS, OMUL – ANIMAL ÎNDUMNEZEIT, trad. Diac. Ioan i. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.60.6 TODORAN, ZĂGREAN - TEOLOGIA DOGMATICÂ, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti. 1991, p.162.

3

plinătăţii Iui Hristos” (Efes. 4,14), şi aceasta „ca el să nu mai fie prunc”. Pentru

Pavel, majoratul omului coincide cu hristificarea lui.7

Omul este raţionai / cuvântător pentru că a fost zidit după Chipul lui

Hristos Care e Raţiunea / Cuvântul ipostatic al Tatălui. Atanasie cel Mare

formulează această temă cu claritate: ..După Însuşi Chipul Său i-a făcut pe ei,

dându-le şi puterea Cuvântului / Raţiunii Lui. ca având-o în ei ca un fel de umbră a

Cuvântului / Raţiunii şi iacându-se raţionali, să poată rămâne în fericire.8

La fel putem înţelege că omul e creator pentru că e chipul Cuvântului /

Raţiunii creatoare: este stăpân, pentru că Hristos după al cărui Chip a fost zidit,

este Domn şi împărat atoateţiitor; este liber pentru că este chip al libertăţii

absolute: este responsabil pentru creaţie ca unul ce este recapitulare şi conştiinţă a

întregii creaţii; este constituie din suflet şi din trup şi uneşte în el materie şi spirit,

pentru că Hristos, prin Care a fost zidit, este unirea neînţeleasă, ipostatică,

nedespărţită şi în acelaşi timp nearnesfceată a dumnezeirii necreate şi a zidirii

create; este în acelaşi timp persoană şi natură sau, mai exact, persoană care face

concretă şi revelează natura, pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas

personal distinct al fiinţei unice şi indivizibile, comună Tatălui, Fiului şi Sfântului

Duh.9

Dar de ce este atât de greu drumul de la chip la asemănare ? aflăm tot din

Sfânta Scriptură: călcarea singurei porunci pe care Dumnezeu le-a dat-o primilor

oameni.

Dumnezeu ne-a pregătit mai înainte moştenirea veşnică a împărăţiei,

precum El Însuşi spune, încă de la începutul lumii, înaintea noastră şi pentru noi a

desfăşurat cerul peste toată lumea văzută. Pentru noi şi înaintea noastră a făcut El 7 PANAIOTYS NELLAS, op. cit., p. 61.8 SFÂNTUL ATANASIE CEL MARE, Cuvânt despre întruparea Cuvântului 3, PG 25, Apud op. cit. p.63.9 PANAIOTYS NELLAS, op. cit., p. 63-64.

4

luminătorii, a aşezat temeliile pământului, a întins marea, a răspândit peste ea

văzduhul.

Sfânta Scriptură ne istoriseşte pe larg crearea întregii lumi, de la nefiinţă la

tot ce este astăzi pe pământ. Dar Dumnezeu nu a început cu omul, ci abia după ce a

încheiat lucrarea de creaţie a materiei, vegetaţiei şi a animalelor necuvântătoare, l-a

creat pe om. De ce nu înainte ? Deoarece pentru el au fost create toate, lucru care îl

vedem din binecuvântarea dată de Dumnezeu primilor oameni: „Creşteţi şi vă

înmulţiţi si umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1, 28).

Aşadar, cei ce ne-a plăsmuit pe noi a rânduit întreaga lume pentru

întreţinerea trupului nostru, chiar înainte de făurirea noastră din nefiinţă. Ne-a dat

tot ce ne era necesar pentru viaţa noastră pe pământ, căci de aceea omul a fost creat

ultimul, pentru a avea tot ce-i trebuie.

Fiind plăsmuit după chipul lui Dumnezeu Cel infinit, omul este chemat de

către propria lui natură să depăşească limitele mărginite ale creaţiei şi să se facă

infinit. Din moment ce reprezintă un chip al atotînţelepeiunii Creatorului,

înţelepciunea omului are putinţa şi datoria de a se ridica şi ea la atotînţelepciune.

Sfântul Atanasie cel Mare scrie: „Dar pentru ca ele nu numai să existe, ci să existe

bine, a binevoit Dumnezeu ca înţelepciunea Lui să se pogoare la creaturi, ca să se

aşeze o în tipărire oarecare şi o pecete a Chipului Lui în toate, pentru ca cele tăcute

să se arate înţelepte şi vrednice de Dumnezeu. Fiindcă, aşa cum cuvântul nostru

este chip al Cuvântului Care este Fiul lui Dumnezeu, aşa şi înţelepciunea creată în

noi este însăşi chipul Celui ce este înţelepciunea Lui; în care (înţelepciunea creată)

având putinţa de a cunoaşte şi de a cugeta, ne facem primitori ai înţelepciunii

creatoare”.10

10 SFÂNTUL ATANASIE CEL MARH. Contra arienilor 2, 78; PG 26. 3I2BC, Apud Op. cit., p.65.5

Taina omului este taina persoanei, care îşi are temeiul ultim în lumea mai

presus de fire a Sfintei Treimi, fiindcă a fost creat după chipul lui Dumnezeu.11

ALEGEREA LIBERĂ ŞI CONSECINŢELE EI

„Dumnezeu l-a făcut pe om prin fire iară de păcat, iar prin voinţă liber.

Spun fără de păcat, nu pentru că ar fi incapabil de a păcătui - căci numai

Dumnezeirea este incapabilă de păcat - , ci pentru că nu are în firea sa facultatea de

a păcătui, ci mai mult în libertatea voinţei. Avea adică puterea să rămână şi să

progreseze în bine ajutat fiind de darul dumnezeiesc, după cum avea şi puterea să

se întoarcă de la bine şi să ajungă la rău, lucru pe care Dumnezeu îl îngăduia,

pentru motivul că omul era înzestrat cu liberul arbitru. Nu este virtute ceea ce se

face prin forţă”,12 spune Sfântul Ioan Damaschin.

Drumul spre asemănarea cu Dumnezeu ar fi fost mult mai scurt dacă primii

oameni ar fi ascultat singura poruncă dată lor de Dumnezeu: „Din toţi pomii din rai

poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în

ziua în care vei mânca din ei vei muri negreşit” (Fac. 2. 16-17). Dumnezeu i-a dat

omului tot ceţi trebuia, dar i-a dat şi o poruncă, prin ea omului fiindu-i pusă la

încercare ascultarea. El însă a greşii de două ori: odată că a călcat porunca, iar a

doua oară pentru că nu s-a căit, ba chiar a adus acuze lui Dumnezeu.

Omul a căzut din acelaşi motiv din care au căzut şi o parte din îngeri:

trufia, mărirea de sine: „începutul păcatului este trufia” (Înţ. lui Isus Sirah 10, 13),

voind a fi asemenea Creatorului său. „Păcatul lui Adam constă în faptul că a voit să

devină „dumnezeu” fără Dumnezeu, din mândrie, prin propria lui libertate de

11 Pr, Prof. Dr. DUMITRU POPESCU, Op.cit., p. 171.12 SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, DOGMATICA, Trad. Pr. Prof. DUMITRU FECIORU, Ed. IBM al BOR, Bucureşti 2005, p.83.

6

voinţă”.13 Primul om - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - a căzut în păcat prin

mândrie, dorind să fie ca Dumnezeu.14 Chiar dacă la aceasta şi-a adus aportul şi

diavolul, omul având voinţa liberă, trebuia să demonstreze că respinge răul şi alege

binele, tocmai ce voia şi Dumnezeu de la el. Însă omul s-a lăsat tentaţiei de a fi

asemenea lui Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, dar acest lucru l-a costat foarte

mult. Chiar dacă a ajuns să cunoască binele şi răul, la asemănarea cu Dumnezeu în

sfinţenie ar fi ajuns respectând porunca.

Diavolul, sub înfăţişarea şarpelui, a căutat punctul slab al omului,

prezentându-i călcarea poruncii ca pe o înălţare a sa şi a convins-o pe femeie să

mănânce. El îl prezenta pe Dumnezeu ca egoist, nemaivoind să fie nimeni

asemenea Lui. De fapt scopul diavolului era să intre păcatul în lume, căci dacă

primii oameni ar fi ascultat porunca, păcatul nu mai era, iar diavolul îşi pierdea

„activitatea”. Fiind ispitită, femeia n-a mai luat în seamă faptul că Dumnezeu

făcuse toată lumea pentru ei şi deci, n-ar putea fi egoist; n-a ţinut cont de faptul că

aveau absolut tot ce le era necesar, iar călcarea le-ar fi adus moartea. A văzut

atunci doar că vrea să fie la fel ca Dumnezeu. Nici Adam n-a oprit-o, dorind şi el a

fi asemenea lui Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama spune despre călcarea poruncii: „Omul însă a ales

- vai lui! - să cinstească de bunăvoie, în locul poruncii aceleia şi a sfatului pe care-l

primise, uneltirea şarpelui, izvoditor al răului şi, călcând el postu1 care i se

poruncise, a luat în schimbul vieţii veşnice - moartea, iar în schimbul sălăşluirii în

desfătarea necurmată - multă pătimire şi locul plin de nenorociri al păcatului, fiind

osândit iadului şi beznelor acestuia”.15 De aici vedem cât de gravă este această

cădere a omului în păcat. Şi aceasta pentru că în singura poruncă dată primilor

13 Ibidem. p. 17814 TODORAN, ZĂGREAN, op. cit., p. 186.15 Sf. Grigorie Palama. OMILII- vol.I. trad. de Dr. Constantin Daniel, Ed. Anastasia, 2000.

7

oameni se cuprindea întreaga lege. Respectând-o, ar fi respectat legea lui

Dumnezeu, dar primii oameni i-au întors spatele Creatorului, ca şi când Acesta le-

ar fi vrut răul.

După cădere omul a scăzut mult, ajungând să creadă că se poate ascunde

de Dumnezeu. Şi înainte de cădere erau goi, dar după cădere, păcatul i-a făcut să

vadă altfel acest lucru şi să se ruşineze. Când Dumnezeu i-a strigat, el s-a ascuns:

„Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac, 3,

10). Atunci Dumnezeu l-a întrebat: „Cine ţi-a spus că eşti gol? nu cumva ai mâncat

din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci ?” (Fac. 3. 11). Adam continuă

cufundarea în păcat : „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie eu mine, aceea mi-a dat din

pom şi eu am mâncat” (Fac.3, 12). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-ar fi dat o femeie

care l-a împins la păcat, fiind şi El oarecum de vină pentru căderea în păcat. Însă

nu găsim vreo dovadă că femeia l-ar fi obligat, că i-ar fi anulat libertatea. Dar

Adam nu se căieste, nu-şi cere iertare de la Dumnezeu, ci îşi justifică fapta acuzând

ba pe Dumnezeu, ba pe femeie. Însă nu pe sine cum ar fi trebuit. La rândul ei, Eva

nu se lasă mai prejos ci continuă ce a început Adam: „Şarpele mi-a dat şi eu am

mâncat” (Fac. 3. 13). Ea nu ştia că şarpele este, de fapt, diavolul, ei vede în el tot o

creatură a lui Dumnezeu. Aşadar, nici ea nu se că ieste.

Au păcătuit primii oameni prin încălcarea singurei porunci; au avut şansa

de a-şi aplana totuşi situaţia, dar ei s-au cufundat şi mai mult. Rezultatele au venit

imediat: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în

dureri vei naşte copii; atrasă vei fi de bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3,16) -

i-a zis Evei. Iar lui Adam: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să

te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale ! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei

hrăni eu iarba câmpului ! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei

8

întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ ie vei

întoarce” (Fac. 3, 17-19).

Aşadar, urmările păcatului nu au întârziat să apară. Prin păcat dispare

armonia omului cu sine, eu semenii şi cu natura înconjurătoare; lumina minţii

scade mult, încât omul crede că se poate ascunde în tufiş de Dumnezeu şi crede că

învinuirea femeii îl salvează. Voinţa, deşi liberă, slăbeşte foarte mult, înclinând

mai mult spre rău decât spre bine. Mărturisirea de credinţă ne spune că omul s-a

prăvălit în păcat până la asemănarea cu cele necuvântătoare, i s-a întunecat mintea

dar nu s-a lipsit de natura ce a primit de la Dumnezeu. Prin păcat chipul lui

Dumnezeu în om s-a alterat, dar nu s-a distrus. A rămas tendinţa de cunoaştere şi

de voire a binelui.

Această stare de păcat de după cădere a primilor oameni se transmite

întregului neam omenesc. Ea poartă denumirea de păcat strămoşesc, după cum ne

învaţă Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Nu se moşteneşte fapta lui Adam, ci

starea lui: „Precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot

aşa a trecut la toţi oamenii moartea prin acela prin care toti au păcătuit” (Rom. 5,

12).

REFACEREA CHIPULUI LUI DUMNEZEU DIN OM.

ASEMĂNAREA OMULUI CU DUMNEZEU

9

În pofida păcatului, Dumnezeu păstrează în creaţie aspiraţia ei spre

izbăvirea din moarte şi stricăciune, fiindcă creaţia nu este autonomă, ci are

constituţie teonomă.16

În calitatea sa de chip al lui Dumnezeu în treime, omul n-a fost creat să

pângărească natura, sau să devină robul naturii, ci să trăiască în comuniune cu

Dumnezeu şi cu întreaga creaţie prin puterea harului divin.17

Căderea omului în păcat este gravă, dar nu ireparabilă, firea lui ne fiind

nimicită, ci doar alterată. ..Biserica Ortodoxă consideră că păcatul strămoşesc n-a

desfiinţat chipul lui Dumnezeu din om, dar nu l-a lăsat asa cum era, ci doar l-a

alterat, fiindcă Adam mai poate vorbi cu Dumnezeu chiar şi după căderea în

păcat”.18 Omul a căzut din ispita diavolului şi de aceea Dumnezeu s-a milostivit de

el, voind să-l mântuiască în Iisus Hristos. După cădere omului i-a fost promisă

venirea unui Răscumpărător: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între

sămânţa ta şi sămânţa ei: aceasta îţi va zdrobi capul iar tu îi vei înţepa călcâiul.”

(Fac.3, 15).

Răscumpărătorul promis a venit, şi nu oricum, ci în chip minunat,

născându-se din fecioară fără de bărbat. El a luat chip de om pentru a ne învăţa nu

numai prin cuvânt, ci dându-ne exemplu însăşi viaţa Lui pe pământ. Deşi El este

tară de păcat a suferit pentru păcatele noastre, învăţându-ne prin aceasta că noi

trebuie să ne ostenim neîncetat, până la sfârşitul vieţii noastre pentru a ajunge la

asemănarea cu Dumnezeu. „A fi după chipul lui Dumnezeu ne aparţine prin creaţia

noastră primă, dar a ne face după asemănarea Lui depinde de voinţa noastră.

Dându-ne această posibilitate. Dumnezeu ne-a făcut pe noi înşine lucrătorii

asemănării noastre cu El, spre a ne dărui răsplata pentru activitatea noastră şi

16 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op.cit. p. 180.17 Ibidem, p. 169.18 Ibidem, p. 179.

10

pentru a ne deosebi de picturile lipsite de viaţă ieşite din mâna artistului”.19 Căci

dacă n-ar fi pătimit pentru noi şi n-ar li suferit moartea pe cruce, nu ar fi rupt

legăturile iadului şi nu ar Ii înviat, învingând astfel moartea, omul nu s-ar fi ridicat

niciodată din păcat. Mântuitorul lisus Hristos nu a mântuit lumea fără aportul ei, ei,

prin venirea Lui pe pământ, i-a dat posibilitatea să se mântuiască, i-a deschis

drumul spre mântuire. Sfântul Grigorie Palama spune: „Dacă n-ar fi coborât din

ceruri Fiul lui Dumnezeu, am fi rămas tară de nădejdea urcării noastre la cer. Dacă

El nu S-ar fi întrupat şi n-ar fi pătimit cu trupul şi n-ar fi înviat, şi nu S-ar fi întors

pentru noi în ceruri, nu am fi cunoscut preaplinul dragostei lui Dumnezeu pentru

noi. Dacă fiind noi încă necredincioşi, nu S-ar fi întrupat El pentru noi şi nu ar li

îndurat patimile Sale, nu ne-am fi îndepărtat de căderea în semeţie, deşi ne-am

înălţat atât de sus prin El. Căci acum, întrucât ne-am înălţat fără să fi dat nimic de

la noi, rămânem în smerenia noastră şi, privind cu înţelepciune la mărimea

făgăduinţei şi a bunei slujiri, ne facem mereu mai smeriţi: căci din aceasta vine

mântuirea. [...] însă Dumnezeu, Ziditorul nostru, milostivindu-Se de o nenorocire

atât de mare, a binevoit să coboare acolo unde fusesem azvârliţi, pentru ca să ne

cheme afară, El, Cel ce singur S-a arătat slobod între cei morţi, întrucât a pogorât

acolo cu duh viu; şi nu numai atât, ci a străfulgerat de jur împrejur, cu puterea Sa

cea de viaţă făcătoare, ca să-i lumineze pe cei ce şedeau în întuneric şi să-i facă vii

după duh pe cei ce credeau acolo în El, să scoale şi să aducă la viaţă trupurile

tuturor în ziua pe care a statornicit-o spre învierea şi judecata întregului neam

omenesc”.20

Starea primordială a omului se caracterizează prin armonia lui eu

Dumnezeu, cu sine şi eu natura înconjurătoare. El are rolul unui inel de legătură

19 N.Chiţescu, I. Petruţă, I. Todoran, MANUAL DE TEOLOGIE DOGMATICĂ Şl SIMBOLICĂ, vol. I, EIBMO, BUCUREŞTI, 1958, p. 323.20 Sf. Grigorie Palama. OMILII, vol. I, trad. Dr. Constantin Daniel. Ed. Anastasia, 2000, p. 236-242.

11

între lume şi Dumnezeu, chemat să înainteze împreună cu creaţia spre cerul şi

pământul nou şi transfigurat ale împărăţiei lui Dumnezeu.

Cu ajutorul a ceea ce Sfântul Irineu numeşte cele „două mâini” ale Sale -

Fiul şi Sfântul Duh - Dumnezeu Tatăl îmbrăţişează viaţa umană, umplând-o cu

atributele sau energiile Sale: iubire, putere, dreptate, bunătate şi frumuseţe. Astfel.

El ne deschide calea spre împărăţia Sa, acolo unde cei care trăiesc şi mor în Hristos

se alătură sfinţilor din toate veacurile. De aceea, viaţa umană îşi găseşte ultima

împlinire dincolo de moarte, în nesfârşita comuniune a dreptăţii, păcii şi bucuriei

întru Duhul Sfânt, care constituie Împărăţia lui Dumnezeu.21

CONCLUZII

Manifestarea iubirii fără de margini a lui Dumnezeu s-a concretizat în

apariţia întregului univers. În centrul căruia se află omul, însă acesta n-a fost creat

la voia întâmplării, ci, la fel ca întreaga creaţie, după stat dumnezeiesc. Astfel,

după ce a creat întregul dar pentru el. Dumnezeu l-a creat şi pe om cu putere Sa,

după chipul Său. Pentru a-i împlini scopul său, omul trebuie să ajungă la

asemănarea cu Dumnezeu, adică să se ferească de rău şi să respecte învăţăturile lui

Dumnezeu.

Fiind înzestrat cu voinţă liberă, omul trebuie să ajungă asemenea Lui, adică

să urmeze numai binele, să se lepede de păcat şi să tindă spre desăvârşire, în

drumul de la chip la asemănare, omul nu se foloseşte doar de propriul efort, ci este

ajutat de Dumnezeu, Creatorul şi Pronietorul lui. Acest ajutor îl primeşte în

Biserică, prin Evanghelie şi Taine, cu dragostea dumnezeiască ce trebuie să

primeze şi să-l transforme pe el.

21 JOHN BRECK, DARUL SACRU AL VIEŢII, Trad. P.S. Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Ed. Patmos, CIuj-Napoca, 2003, p. 16.

12

Prin urmare, suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, cu menirea de a

ajunge la asemănarea eu El, însă acest „chip” nu se referă doar la suflet, el implică

şi trupul, prin care sufletul se manifestă.

BIBLIOGRAFIE

1. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ Editura Institutului Biblic şi de

misiune al Bisericii Ortodoxe Române - Bucureşti – 1994.

2. BRECK, JOHN, DARUL SACRU AL VIEŢII, Trad. P.S. Dr. Irineu Pop

Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2003.

3. DAMASCHIN, SFÂNTUL IOAN, DOGMATICA, Trad. Pr. prof.

DUMITRU FECIORU,Ed. IBM al BOR, Bucureşti, 2005.

4. MIRCEA, Pr. Dr. IOAN, DICŢIONAR AL NOULUI TESTAMENT -

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române-Bucureşti,

1995

5. NELLAS, PANAIOTYS, OMUL - ANIMAL ÎNDUMNEZEIT, Trad.

Diac. loan I. Ică jr, Ed. Deisis - Sibiu, 2002

6. Palama, Sf. Grigorie, OMILII- Voi.I, trad. Dr. Constantin Daniel, Ed.

Anastasia, 2000

7. TODORAN, Pr. prof. dr. ISIDOR, ZĂGREAN, Arhid. prof. dr. IOAN –

TEOLOGIA DOGMATICĂ, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R.-

Bucureşti 1991

13