Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

1

I. EDITORIAL

BOGDAN PETRICEICU HASDEU – PERSONALITATE ENCICLOPEDICĂ

A CULTURII ROMÂNEŞTI

Profesor Gheorghe Bucur

Urmându-i lui Dimitrie Can-temir şi Ion Heliade-Rădulescu şi înain-tea lui Nicolae Iorga, B. P. Hasdeurealizează, alături de cei trei mari cărtu-rari, condiţia de personalitate enciclope-dică în cultura română.

S-a născut la 25 februarie1838, în localitatea Cristineşti din ţinutulHotinului în Polonia (azi, Ucraina), într-ofamilie – mama, Elisabeta Daucş, şitatăl, Alexandru – de moldoveni, cu obogată tradiţie culturală, boieri cărturari,dar şi de luptători. Personalitateabunicului dinspre tată, Tadeu Hasdeu,un om instruit, cunoscător al mai multorlimbi străine şi autor de poezii patrioticeîn poloneză, şi, mai ales, a tatălui,Alexandru, cu studii juridice, istorice,filozofice la Harkov, Lemberg, Munchen,ştiutor a vreo 10 limbi străine, numitmembru al recent înfiinţate – 1866 –Societăţi Academice Române (alături deAlecsandri, Eliade Rădulescu, Negruzziş.a.)1, profesor, scriitor, cărturar patriot, vor prefigura fiziono-mia spirituală excepţională a celui ce va fi eruditul savantde mai târziu. Drumul vieţii lui este unul de excepţie.

Şcoala, începută în Polonia, este continuată, calicean, la Chişinău, unde, în 1857, se mutase familia, de-venind, apoi, student la Harkov şi iunker într-un regimentde husari în armata ţaristă, ducând o viaţă tumultoasă şiplină de experienţe tinereşti, dar şi de studiu bogat, diversşi asiduu, căci avea o extraordinară capacitate de asimilareşi dorinţă de cunoaştere. Din această perioadă dateazăprimele încercări literare (poezii, teatru, un Jurnal intim).

Trecând Prutul şi stabilindu-se, în 1857, la Iaşi, îşischimbă numele iniţial Tadeu în Bogdan Petriceicu (Has-deu), cu care va semna de acum înainte tot ce scrie. Într-oepocă de renaştere naţională, va participa la întreaga viaţăculturală, ştiinţifică şi politică din ţară, implicându-se cu pa-siunea, credinţa şi genialitatea eruditului şi patriotului. Pro-fesor, custode al Bibliotecii Şcoalelor din Iaşi, editează în1858 revista România, în 1859 Foaea de storia romana, de-venită, în 1860, Foiţa de istoriă şi literatură, unde publică,

la 22 de ani, celebrul studiu – manifestPerit-au dacii?2, care a bulversat în-treaga lume ştiinţifică a vremii, a stârnitmari controverse şi atacuri la persoanaautorului. Tânărul deschidea curajos onouă perspectivă în problema etno-genezei poporului nostru, care estecontinuată şi dezvoltată şi astăzi, nefi-ind, însă, acceptată, ca şi atunci, niciacum de romanomanii „ştiinţifici” ainoştri.

Odată cu mutarea la Bucureşti(1863), romanticul ardent, care deran-jase la Iaşi multe orgolii şi convenienţe(publicase, între altele, frust-realista nu-velă Duduca Mamuca), se lansează,mai întâi, în lumea publicisticii polemice,editând foiţe satirice ca Aghiuţă (1863 –1864), Satyrul (1866) sau combativulziar Traian (1869 – 1970), ca să scoatăapoi remarcabila revistă de filologieColumna lui Traian (1870 – 1 877; 1882– 1883), cu o largă sferă tematică so-

cială, politică, economică, culturală, ştiinţifică, artistică,adoptând o atitudine patriotică şi democrată; problemaromânismului şi a unităţii neamului românesc, îi este per-manent, ca şi la Eminescu, un obiectiv major. Ca o re-cunoaştere a contribuţiei aduse în acest sens este ales încădin 1869 preşedinte al Societăţii Românismul.

Între timp, începuse (1864) editarea Arhivei is-torice a României, publicase, în 1865, monografia istoricăIon Vodă cel Cumplit, în 1867 i se reprezentase remarcabiladramă istorică Răzvan şi Vidra iar din 1872 începuse săpublice, în fascicule, celebra Istorie critică a românilor.

Ca lingvist, cu o vastă şi excepţională pregătire despecialitate, cunoscător a 26 de limbi3, este considerat, pebună dreptate, singurul care poate iniţia şi susţine la noi,pentru a ne alinea, din această perspectivă, Europei, cursulde filologie comparativă indo-europeană la Facultatea deLitere din Bucureşti (1874), ca, mai târziu, în 1896, săînceapă la Universitatea din capitală un curs de Elementedacice în limba română.

Ultimele trei decenii de viaţă sunt dedicate unor lu-

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

2

crări de anvergură şi de excepţională importanţă: publicătrei volume din Cuvente den bătrâni (1878, 1879 şi 1881),precum şi patru volume din monumentalul dicţionar Etymo-logicum Magnum Romaniae (1886, 1887, 1893 şi 1898).

Deşi autorul şi operele lui au fost adesea contes-tate, după publicarea , în 1875, a ediţiei a II-a a Istoriei cri -tice a românilor, Hasdeu obţine recunoaşterea naţională şiinternaţională; în 1876 este numit director al Arhivelor Sta -tului, în 1877 este ales membru al Academiei Române, în1880, este distins de aceasta cu valorosul premiu „I. Heli-ade-Rădulescu”, devine membru al unor academii străine,precum aceea din New York, din Belgrad, Sofia, al Acade-miei de Ştiinţe din Petersburg sau al Societăţii de Lingvisticădin Paris ş.a.

Începând cu1888, după moartea la 18 ani a ge-nialei sale fiice, Iulia, interesul şi forţa creatoare scad în in-tensitate, îndepărtându-se treptat de marile proiecte şipreocupări anterioare; se îndreptă către experienţe spiri-tiste, o altă noutate, (neînţeleasă şi desconsiderată de con-temporani), concretizate în lucrarea Sic cogito şi construireala Câmpina (unde s-a şi retras) a unui castel, care i-ar fa-cilita, pe căi paranormale, legătura cu cei dispăruţi. Retras,în 1900, şi de la Universitate, se stinge, aici, la 25 august1907, uitat de toţi.

Opera sa este, însă, nemuritoare, contribuţia luila cultura română şi la ştiinţa istorică şi lingvistică europeanăeste de excepţie. Preocuparea lui de căpetenie a fost isto-ria. Ca să folosească documentele istorice, s-a specializatîn filologie şi, ca să rezolve problemele acesteia, s-a instruitîn lingvistică; în toate aceste discipline a deschis căi ne-cunoscute, într-o vreme când la noi abia dacă se ştia deexistenţa unora dintre ele. El este cel care a impus la noiarheologia ca disciplină esenţială pentru istorie. N. Iorgaenunţa sintetic contribuţia de excepţie la cultura română: „Adat culegerilor noastre de izvoare Arhiva istorică, cea dintâicarte a slavisticii la români; a strâns în Cuvente den bătrâniprobe într-ales din vechea limbă, lucru ce nu se mai făcusela alţii; a grăbit dezvoltarea studiilor istorice, aruncând încirculaţie, mai ales pentru vremurile mai vechi, prin Istoriacritică, o uriaşă multitudine de informaţie nouă”.4 A abordato problematică vastă, vizând etnogeneza poporului nostru,subliniind rezistenţa etnică a dacilor, relaţiile cu slavii, pro -blema cumanilor sau a ţiganilor, a Basarabilor, a începu-turilor statelor noastre feudale, a stratului şi substratuluipopoarelor balcanice într-o viziune a universalului,susţinând că rezultatele sale stiinţifice nu îndeamnă la„dezbinare”, ci, din contră, (idee valabilă şi astăzi) „la în-frăţire.”5

Cercetătorul Mihai Drăgan afirmă că preocupareaconstantă pentru dacism a lui Hasdeu se prefigura încă dinadolescenţă, când la 14 ani, însufleţit de adânci sentimentepatriotice, scrie în rusă, într-un limbaj de o anumită simpli-tate, poeziile „Sînt român” şi „Sînt dac”, şi le prezintă în tra-ducerea cercetătorului E. Dvoicenco, descoperitorul lor. Iatăo strofă edificatoare:

„Sînt dac cu trup şi suflet,Şi cu mândrie aceasta o recunosc!

Sînt dac, nu sînt roman! Pe romani îi dispreţuiesc.”6Considerând că avem o protoistorie glorioasă, că

suntem urmaşii unui popor vechi (traco-dacii), susţine ideeacă moştenirea dacică este o coordonată esenţială a sufle-tului nostru, analizând şi lămurind încă din Istoria criticăproblema substratului nostru dacic. Hasdeu prezintă şi dez-voltă în mai multe lucrări diverse aspecte dacice, (cum arfi: Zamolxis, „fondatorul civilizaţiei dacice”), deschizândcalea unor importante cercetări ulterioare. Lingvistul GrigoreBrâncuş, care a efectuat o amplă cercetare a activităţiiacestuia, afirmă categoric: „S-ar putea spune, fără exage -rare, că întreaga operă ştiinţifică a lui Hasdeu are acestscop bine determinat: dovedirea continuităţii româneştiîn nordul Dunării în tot cursul Evului Mediu.”7 (s.n.)

Hasdeu aduce o contribuţie remarcabilă în lingvis-tica universală prin „marele principiu al circulaţiunii”, teoriecu valoare generală şi de actualitate în definirea sferei fon-dului principal lexical al oricărei limbi, având numeroaseconsecinţe practice.

Publicist, profesor universitar, istoric şi filozof al is-toriei, filolog, lingvist, folclorist, scriitor, politician, academi-cian, s-a manifestat în numeroase domenii ale ştiinţelorumaniste, find deschizător de drumuri de excepţie în multedirecţii.

Dacă Mircea Eliade îl consideră „geniu de o în-spăimântătoare vastitate, unul dintre cele mai uluitoare geniipe care le-a zămislit neamul românesc”8, Gh. Bogdan-Duicăevidenţia o semnificaţie esenţială: pentru prima dată, el „arealizat, printre noi, tipul modern al enciclopedismului.”9

După ce susţine: „Ca geniu romantic, prin vasti-tatea preocupărilor lui, prin intuiţiile fulgerătoare şi ipotezelesale îndrăzneţe, Hasdeu depăşeşte, în chiar structura in -telectuală a spiritului românesc, formule culturale de pânăatunci, inclusiv aceea eliadistă, luată ca model”10, MihaiDrăgan afirmă cu îndreptăţire, în finalul monografiei citate:„Geniul lui Hasdeu este o expresie deplină a geniului creatorromânesc.”11

Savantul, scriitorul, patriotul B. P. Hasdeu, care aadus contribuţii fundamentale în numeroase domenii alecunoaşterii umaniste în epocă, prin perenitatea în timp agenialelor lui demersuri cultural-ştiinţifice, este şi va rămânecea mai fascinantă personalitate enciclopedică din culturaromânească.______________1 Vezi Mihai Drăgan, B. P. Hasdeu, Iaşi, Editura Junimea, 1972, p. 20 2 Foiţa de istoriă şi literatură, 1860, nr. 2, 3, 4, 53 Vezi Cicerone Poghirc, B. P. Hasdeu. Lingvist şi filolog, Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1968, p.744 Apud Dan Berindei, Personalitatea istoricului în România literară, nr.41, 6 oct. 1988, p. 135 Idem6 Mihai Drăgan, op. cit., p. 717 B. P. Hasdeu, Pierit-au dacii, Ediţie îngrijită şi introducere de GrigoreBrâncuş, Bucureşti, Editura Dacica, 2009, p.13 8 B. P. Hasdeu, Sic cogito, Bucureşti, Editura Evenimentul, 1990,coperta IV9 Gh. Bogdan-Duică, B. P. Hasdeu, în Floarea soarelui, I, nr. 6-7, iunie-iulie 1927, p.208, apud Mihai Drăgan, op. cit., p.140 10 Op. cit., p. 14011 Ibidem, p. 271

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

3

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

După cercetări şi reflecţii îndelungate, cuvalorificarea efortului similar al înaintaşilor, dar şi careacţie la diversiunile interesate ale unor „doctrinari”ce-şi zic „moderni”, care pun naţiunea sub semnulvremelniciei, propovăduindu-i dispariţia într-un viitorprevizibil, mai nou aceştia lansând şi „formula ma -gică” pentru topirea naţiunilor, cu Statele lornaţionale, într-un „Imperiu global”, am subscris cuconvingere la opinia celor mai avizaţi specialişti îndomeniu; anume, că naţiunea etnică a fost, este şi varămâne principala permanenţă a istoriei1. I-am for-mulat şi o definiţie:

„Naţiunea este o comunitate umană etno-lingvistică, sedentarizată pe un teritoriu al ei,cristalizată într-un îndelungat şi complex procesistoric în care şi-a constituit specificul naţional,„codul” său etic, spiritualitatea sa, şi-a afirmatidentitatea şi suveranitatea naţională, toate acesteaimprimându-i conştiinţa naţională, voinţa politicăşi religioasă, suprem materializate în Statulnaţional”.

La noi, cea mai scurtă şi mai de sufletdefiniţie a naţiunii a dat-o ideologul paşoptist, SimionBărnuţiu: Naţiunea – „întrânsa ne-am născut, ea estemama noastră”2.

Singura accepţiune a conceptului de naţiuneeste naţiunea etnică. Eminescu numeşte această naţi-une: poporul istoric, fondator al Statului naţional. Al-tele – precum: „naţiunea politică”, mai nou „naţiuneacivică” etc. – sunt invenţii ad-hoc pro-domo şi intere-sate în anularea conceptului ştiinţific – naţiunea etnică– şi chiar a principalei permanenţe a istoriei pe careacesta o desemnează.

Antichitatea a fost epoca în care s-au afir-

mat primele naţiuni iar prima naţiune, cu Statele einaţionale, constituită în Europa, a fost naţiunea stră-moşilor noştri reali – geţii, dacii, tracii, illirii –, naţi-unea succesoare a poporului primordial –arienii/pelasgii –, naţiunea matcă în vatra „Vechii Eu-rope”3.

Statul naţional, fiu al naţiunii, coordona-torul dezvoltării ei optime şi al apărării în faţa oricărorprovocări şi primejdii, este un ansamblu de instituţiicontinuu perfectibile, acreditat de istorie ca organismpolitic ideal, devenit expresia politică a poporului su-veran în epoca modernă, epocă în care egalitatea îndatorii şi drepturi s-a impus ca un bun comun al tu-turor cetăţenilor ei.

Cetăţeanul este stâlpul de susţinere al So-cietăţii moderne, al Statului modern. Lozinca: „drep-turile omului” este o lozincă de sorginte ocultă,„plantată” de iluminaţii lui Weisshaupt în celebra„Declaraţie universală” a „Marii Revoluţii Franceze”din 1789 şi a fost destinată să ecraneze prioritatea, im-portanţa şi drepturile cetăţeanului în Statul modern înprofitul străinilor şi apatrizilor, a „călăreţilor” pemeridiane. De atunci, lozinca a invadat discursurilepoliticienilor obedienţi Forţelor oculte şi incapabilisă-i sesizeze destinaţia, a afectat politicile guvernelorajunse în stare de obedienţă faţă de promotorii şisusţinătorii ei iar „ligile” „drepturilor omului” au îm-pânzit lumea; mai nou, au fost acceptate ca fiind „deutilitate publică” şi sunt finanţate de la buget. În Eu-ropa s-a înfiinţat chiar o Instanţă specială pentruapărarea „drepturilor omului”, CEDO, iar lideri aimultor State au acceptat cedarea Suveranităţiinaţionale – atribut suprem şi inalienabil al naţiunii! –în beneficiul unui Superstat, „Centru de Putere”,

Motto: „Naţiunea mea e lumea …Fără naţiunea mea nu e lume.” - Mihai Eminescu -

De la „pax romana” la „Imperiul global” – un serial istoric de crime politice împotriva naţiunilor lumii

şi a statelor lor naţionale, suverane!Conf. univ. dr. G. D. Iscru

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

4

numit „Uniunea Europeană”. La noi, cea mai clară exprimare privind

perenitatea naţiunii, precum şi cea mai firească relaţiedintre naţiune şi Statul ei naţional le-a formulat Nico-lae Iorga cu puţin timp înainte de a fi asasinat:

Naţiunea – „ea nu se poate umili pentru tot-deauna şi nu se poate nimici de nimeni de-a lungulsutelor de ani” Ea „e lucrul primordial şi plastic. Dela dânsa vine totul. Ea întinde Statul în ceasurile bune,în ceasurile rele îl resoarbe, îl ascunde în misterul eisacru, până la o altă tresărire în afară, ca arborelece-şi întinde vlaga în toamnă pentru o nouă primăvară”(„Neamul Românesc”/17 mai 1940, s.n.). Iar cea maiputernică apreciere asupra specificului naţional şi aStatului naţional a dat-o poetul nostru naţional, MihaiEminescu, cel mai naţionalist dintre români:

„Cestiunea de căpetenie pentru istoria şicontinuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca ele -mentul românesc să rămâie cel determinant, ca el sădea tiparul acestei forme de Stat, ca limba lui, în-clinările lui oneste şi generoase, bunul lui simţ, c-uncuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dez-voltare a ţării şi să pătrundă pururea această dez-voltare. Voim Statul naţional, nu Statul cosmopolit,nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejari săproducă, nu meri pădureţi”4.

Prin resorturi vizibile şi invizibile naţiunea,ca maică sfântă a fiilor ei, le-a imprimat nativilor sen-timentul sacru al naţionalismului şi datoria sacră ceizvorăşte din el, exprimate prin iubirea totală a aces-teia, prin efortul propriu de consolidare a ei şi deapărare până la sacrificiul suprem, dar şi un sentimentsimilar pentru toate naţiunile lumii, surorile naturaleale maicii sale. Şi numai prin naţionalism, astfel gân-dit şi simţit, se poate ajunge la adevăratul internaţio -nalism, bazat pe Dreptul naţiunii înaintea tuturor –principiul fundamental al Dreptului zalmoxian, Dreptal primei naţiuni constituite pe bătrânul continent5.Figurat vorbind, naţionalismul reprezintă blindajuldin oţel special al fiecărei naţiuni.

Imperiile, în schimb, afirmate şi ele,primele, în Antichitate, clădite pe rapt şi jaf, deci penedreptate, n-au fost şi nu sunt State naţionale, cimegaformaţiuni politice multinaţionale cu preocu-parea permanentă de „topire” a naţiunilor cotropite înimensitatea spaţiului imperial. Le numim „istorice”pe cele de până la începutul secolului XX, când s-atrecut la faza neoimperialistă. Deci, clădite pe nedrep-tate, ca expresie a răului planetar, ele au fost şi suntsortite, inevitabil, declinului şi căderii. Încă de atunci,din Antichitate, în efortul lor maladiv de expansiuneşi jaf au ajuns să aspire la „statutul” de „Imperiu uni-versal”. Tipic în acest sens a fost Imperiul Roman,Roma imperială, numită de contemporani „rădăcina

tuturor relelor”. „Pax romana” a fost prima expresiede pace imperială, de cotropire, dominaţie şi jaf,lansată în istoria lumii. Iar când „mai marii” Romeiimperiale au pornit ultima acţiune de acest gen, aceeade distrugere a Regatului lui Decebal, imperiul par-curgea o criză morală generalizată, peste care s-asuprapus o criză economico-financiară gravă, crize re-date în opera lor de doi mari istorici romani contem-porani cu împăratul Traian6. Astfel, Cornelius Tacitus(54/51î.de Hs. – 120 d. Hs.) spune: „Romanii cei la-comi îşi înrobesc supuşii, jefuiesc, ucid ... şi trans-formă totul în pustiu şi numesc aceasta pace”. IarTitus Livius (59 î.de Hs. – 17 d. Hs.), cel mai deseamă istoric al Romei, relata cu tristeţe şi părere derău: „Au decăzut mai întâi moravurile şi apoi oameniidin ce în ce mai mult până ne-au prăvălit în mocirlă,încât am ajuns în actualele vremuri, să nu mai putemnici îndura păcatele noastre, nici primi leacuri de în-dreptare”.

Declinul şi prăbuşirea Imperiului Romanle-a prezentat, magistral, în şase volume, englezul Ed-ward Gibbon încă în secolul XVIII, „Secolul lu-minilor”7.

La trecerea în Evul Mediu, papa, capul Bi -sericii romano-catolice, interpretând subiectiv, pro-domo, Sfânta Scriptură şi, pe acest „temei”,arogându-şi calităţi sacre, proclamându-se infailibiliar Biserica „sa” „universală” şi „apostolică”, condusăde el în mod despotic însă, s-a străduit să-şi adjudece,operativ, „statutul” de Suveran universal, deţinător alîntregii puteri religioase şi laice, divine chiar în rapor-turile cu pământenii. Îşi însuşea astfel „testamentulpolitic” al Imperiului Roman, acela de „Imperiu uni-versal”. Îşi va confecţiona şi celebra tiară formată dintrei coroane suprapuse, simbolizând puterea sa asupralumii terestre, asupra celor subpământene şi chiar pu -terea Cerului, tiara având în vârf, deasupra unui Globpâmântesc, crucea. Această triplă coroană (triregnum)se purta la evenimente speciale (de pildă la întronare).Primul a purtat-o papa Clement al V-lea (1305-1314)iar ultimul papa Paul al VI-lea în 1963, apoi nu s-amai purtat8. Vă amintiţi desigur de versul lui Emi-nescu din Scrisoarea III: „Papa cu-a lui trei coroanepuse una peste alta”.

La început, în confruntarea cu imperiul laic,constituit între timp, papa a trebuit să cedeze însă. Darn-a renunţat la idee, considerând, desigur, că prin au-toritatea spirituală a Bisericii „sale”, ca şi prin sacra -litatea proprie, adjudecată, printr-un prozelitismperseverent, în ultimă instanţă prin asociere cu vreunaliat puternic sau cu mai mulţi, tot va ajunge cândvala mult râvnita suveranitate totală. Şi atunci, cedând– vremelnic! –, papa a sacralizat imperiul laic,menţinându-i numele de odinioară, nume de carieră

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

5

epocală dar şi nume al locului în care se afla Bisericasa: „Sfântul Imperiu Roman”, chiar dacă „de naţiunegermană” – o expresie hibridă, generatoare de con-fuzii, pe lângă contradicţia evidentă dintre sacru(sfânt) şi răul personificat de imperiu. Şi papa s-a stră-duit continuu să facă din acest „Sfânt imperiu” „vârfulde lance” al ofensivei proprii spre universalitate. Amai convins şi alte regate (maghiar, polonez) să i sealăture, proclamându-le, abuziv, „apostolice”, coin -teresate şi ele să aibă un „spate” sacru şi care voracţiona cu zel pentru obiective similare, pe seamavecinilor (vezi cazul „Uniaţiei” din Ardeal, 1699-1700).

Şi astfel, prima mare ofensivă pentru obiec-tivul asumat, pornită sub aura sacralităţii, a fost de-clanşarea competiţiei medievale între imperiile„istorice” pentru a-şi impune, fiecare, orgoliul de „im-periu universal”, competiţie continuată şi în EpocaModernă pe seama naţiunilor europene şi – de ce nu?– extraeuropene9. Aceasta, împotriva ImperiuluiOtoman, apărut între timp cu aceeaşi aspiraţie. Aufost, deci, sub argumentul sacru cunoscut (eliberareaSfântului Mormânt), celebrele „cruciade”, 1096 –1270, două secole de măcel inutil, care a afectat seriosevoluţia naţiunilor aflate pe traseul confruntării dintrecompetitori, obiectivul real fiind supunerea şi încor-porarea la dublul „Sfânt imperiu” european a Răsări -tului „schismatic”, aducător de mari venituri „la vârf”în caz de victorie. Prin obiectivul real urmărit şi prinjafurile practicate de „cruciaţi”, „cruciadele” ne aparca o sinistră „uvertură” la căderea din Mai 1453 aConstantinopolelui, la căderea Imperiului Bizantin10.Confruntarea a fost cu atât mai dăunătoare, cu cât seconstituia, în context, ca un fel de „contramigraţie” dela Vest la Est, „replică” la marea migraţie a barbarilorAsiei, încă neîncheiată. Iar ultima „cruciadă”, aceea„a copiilor”, a fost de un sadism şi o criminalitate fărăegal. În timp, în confruntarea dintre imperii a inter-venit şi ţarul Rusiei, care îşi arogase pentru capitalasa „statutul” de „a 3-a Romă şi ultima”.

A doua mare ofensivă, tot mixtă şi tot„sacră” dar şi laică – alăturându-i-se, la concurenţă,şi alte Puteri –, s-a pornit împotriva naţiunilor ex-traeuropene. Şi aşa s-a ajuns la formarea marilor im-perii coloniale, realizate cu sabia şi cu tunul, dar şi cunelipsitul cleric trimis să „sfinţească” şi să „civi-lizeze” pe „păgânii” locului. Această sinistră ofensivăa distrus, pur şi simplu, naţiuni întregi iar altora le-afrânat pentru mult timp evoluţia istorică firească, con-chistadorii laici şi clerici procedând precum odinioarăImperiul Roman (vezi mai sus, Tacitus)11. Azi, încă,civilizaţia omenirii resimte dureros marile pierderiprovocate de acestă ofensivă politică, militară şi ...confesională, fie şi numai pe seama „indienilor” din

America, cea numită ulterior latină. Şi în alte zone afost la fel! Privitor la consecinţele Conquistei pentruautohtonii cuceriţi („indienii”), autorul citat con-cluzionează: „Cu zeii morţi, cu armatele lor distruse,cu rezistenţa zdrobită, cu cârmuirea pierdută,cucerirea a fost ceva mai mult decât o tragedie: pentrupopulaţia indigenă ea a fost un traumatism. Viziuneanoastră asupra ei – observă critic şi autocritic autorul– este cea a învingătorului, aşa cum sunt aproape toateistoriile războaielor” (op, cit., p. 446). Mai mult,adăugăm noi, elemente importante ale civilizaţieiacelor „indieni” sunt acum pierdute sau foarte greu derecuperat.

Aşa cum dureros este resimţită, azi, de cătrecivilizaţia, cultura, ştiinţa mondială – şi va fi încă re -simţită în perspectivă! – distrugerea Statului geto-dacal lui Decebal de către Roma imperială, precum con-firmă izvoarele istorice abordate profesional şi re-sponsabil şi reflecţiile mai atente asupra lor. Concluziaautorului citat despre consecinţele Conquistei pentru„indienii” americani este valabilă şi pentru Dacianoastră edenică sub pustiul „păcii romane” în zonacucerită, dar şi cu implicaţii mai extinse. Izvorul tezeifalse şi absurde a „romanizării Daciei”, cu „dispariţia”din istorie a strămoşilor noştri reali, traco-geto-daciişi cu falsificarea identităţii noastre naţionale se aflătot în acea viziune a învingătorului, servită, sub influ-enţe externe, de credulitatea, vinovată, a unor autorisau/şi de „mandatul” suprem vinovat al altora, dar şide cedarea obedientă sau interesată, la fel de vinovată,a factorului politic de „ieri” şi de azi.

În Epoca Modernă, însă, la cumpăna dintresecolele XIX-XX, lupta milenară a naţiunilor eu-ropene, la care s-au adăugat şi „răzvrătirile” dincolonii pentru recuperarea suveranităţii şi identităţii,a aruncat imperiile „istorice” – aflate în neputinţa dea se reforma în spiritul epocii – în criza generală asistemului imperial, criză reflectată, la scurt timp, princăderea unor mari imperii „istorice” în contextulPrimului Război Mondial şi prin recunoaşterea,nolens-volens, la Conferinţa de pace (1919-1920), a„principiului naţiunilor”, cauza lor dreaptă: Suvera -nitatea naţiunilor şi constituirea sau reconstituireaStatelor lor naţionale, conform principiului fundamen-tal amintit – Dreptul naţiunilor înaintea tuturor (vezinota 5). Aceasta permitea, cu adevărat, Epocii Mo -derne să se realizeze ca epocă a Suveranităţilornaţionale la nivel planetar. Or, când au înţeles bineaceastă perspectivă, împătimiţii dominaţiei planetareau intrat în alertă maximă12.

Să ne oprim aici cu „periplul” prin timp alimperiilor „istorice”.

Între timp, tot din Antichitate pornind şi totsub aura sacralităţii, anumite Forţe – pe care, în-

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

6

deobşte, din anumite motive, încă le numim oculte –,cultivând ideea propriei lor dominaţii planetare, cu de-osebită abilitate au subminat imperii „istorice”, chiarle-au distrus când nu le-au putut aduce în stare de obe-dienţă, s-au infiltrat, planetar, în structuri şi supra -structuri, şi imperiale şi naţionale, cu convingerea căvor ajunge la un „modus vivendi” cu arogantele capeteîncoronate ale acestora – infiltrate familial şi discret„sponsorizate” –, urmărind, în consens, obiectivulcomun care le preocupa deopotrivă: dominaţia pla -netară. Şi astfel, respectivele Forţe, creându-şi şi douăimportante reţele de amăgire şi dominaţie planetară– masoneria, apoi comunismul –, s-au ridicat la tăriaunui veritabil Imperiul mondial al Forţelor oculte şial capitalului, Imperiul „invizibil” însă (adică ne-proclamat, dar prezent şi simţit, acut şi agresiv, pestetot!). De pe această poziţie au putut trata cu imperiilesupravieţuitoare Primului Război Mondial – „planifi-cat” în acest scop! – o cârdăşie pe care îndeobşte onumim Conspiraţia neoimperialistă mondială, la „ti-mona” căreia au trecut, rapid, „experţii invizibili”,având ca obiectiv reîncarcerarea naţiunilor lumii într-unuriaş imperiu numit, ceva mai târziu, în planul eihimeric, cu expresia eufemistică de „Imperiu global”,condus de un Guvern mondial al împătimiţilor domi-naţiei planetare. Plan himeric am spus, ca orice „plan”clădit pe lăcomie, perfidie etc, într-un cuvânt pe ne-dreptate şi fără a conştientiza că el exprima o culmea crimei politice împotriva naţiunilor, împotriva na-turii, a voinţei lui Dumnezeu Însuşi – care iubeşte, de-opotrivă, toate naţiunile lumii! – şi a legităţii istorice,prin el Conspiraţia urmărind să dea viaţă ... himerei!Himeric, fiindcă pertenerii cârdăşiei erau expuşi lamari riscuri proprii ţinând de o nouă şi inevitabilăreacţie decisivă a naţiunilor care, cum am spus, nu cumult timp în urmă, după o luptă milenară aruncaserăimperiile „istorice” în criza generală de sistem impe-rial. „Miza” „Imperiului global” era însă prea mare,ca şi convingerea partenerilor, conduşi de „experţii in-vizibili”, că alianţa lor/cârdăşia le-a revigorat puterea;acestea – „miza” şi convingerea – făcându-i să con-sidere că un nou efort de reîncarcerare a naţiunilor vaduce la reuşită.

Iresponsabilitatea celor doi parteneri aicârdăşiei, conduşi de „experţii invizibili”, s-a con-cretizat – în secolul XX şi la începutul celui următor–, pe de o parte prin „perfecţionarea” doctrineimalefice a dominaţiei. Mai întâi, în varianta leninist-stalinistă, în fond masono-comunistă/bolşevică.Aceasta, în „deschidere”, ignorând datele istorice şinesesizând utopia gândului şi a efortului, a lansat, cupretenţii, argumente „ştiinţifice” şi a emis „postulate”privind dispariţia previzibilă a naţiunilor etnice. Dupăcare, în cadrul primului Imperiu totalitar comunist,

U.R.S.S., prin două mari minciuni ale secolului, darşi prin forţă, comilitonii au reuşit reîncarcerarea naţi-unilor fostului imperiu autocrat al ţarilor, expunându-le apoi „experimentelor socialiste” de „globalizare” şichiar de distrugere în imensitatea imperiului. Reacţiacelor oprimaţi a dus însă la primejdia unei explozii „dejos în sus”, cu consecinţe ce puteau fi imprevizibile.Atunci, „experţii invizibili”, cumpănind operativ, audecis o implozie, „de sus în jos”, pentru care dejapregătiseră „omul providenţial”. Şi astfel, în urmaunei încrâncenate implozii a rezultat însă, conform„strategiei”, un ... nou imperiu, pe care „experţii”l-au botezat, tot eufemistic, „Comunitate” de „StateIndependente” (C.S.I.); sau, cu ceva „aromă” etnică,„Federaţia Rusă”.

În paralel şi tot la acel început de secol XX,se începuse „lucrul” la o variantă de „rezervă” a doc-trinei dominaţiei, la care s-a muncit trei decenii, dis-cret şi mai ales secret, pusă în operă după noua marecriză a Celui de-al Doilea Război Mondial – şi el pla -nificat! –, printr-o politică a „paşilor mărunţi”. Astfelcă varianta doctrinară a fost exprimată, textual, abiaîn 2006, printr-o „Recomandare” a Consiliului Eu-ropei – megaformaţiunea politică realizată între timp– document numit într-un cotidian bucureştean,„Ziua”, titrat pe prima pagină, „Recomandareaotrăvită”. În 2005, printr-un aşa-numit, într-o formu-lare curioasă, „Tratat de Constituţie”, doctrinarii „Uni-unii” postulaseră perspectiva formaţiunii respective –ba chiar mai mult, perspectiva întregului continentpână atunci integral creştin –, atenţionând că tuturorcelor care au „aderat” sau vor mai „adera” la acestSuprastat li se „oferă” în viitor o „Europă post-creş -tină”. Era firesc să te întrebi: oare cine va fi fost, „lavârf”, atât de bun „prieten” al creştinismului şi atât deinfluent de a introdus într-un preambul de Constituţiedestinată Europei o asemenea perspectivă? Întrebareretorică.

În recomandarea din 2006 se lansa în sfârşitşi formula magică de topire a naţiunilor etnice, cuStatele lor naţionale în Superstatul „civic şi multicul-tural”, fără vreo culoare naţională, naţiunile etnice ur-mând a se transforma, repede-repede, în aşa-zise„naţiuni-civice”; adică, absolut tot împotriva naturiişi a legităţii istorice! Iar la noi s-au găsit, repede, pro-pagandişti ai „Recomandării”, care s-au bucurat încontinuare, de o carieră impresionantă. Şi cum în se -colul XX se intrase, în forţă, într-o eră a metalimba-jului, pentru această „topire” s-au nominalizat,eufemistic, şi „treptele” fenomenului anunţat: „ade -rare”, „integrare”, „globalizare”, la capătul „scării”urmând a se deschide larg porţile „Imperiului global”pentru fostele naţiuni etnice – cu fostele lor State, fostesuverane, devenite ... „civice”. Pentru „poporul de

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

7

jos”, spre a-l convinge, intra în funcţiune metalimba-jul despre fericirea care îl aştepta. Pe fond însă, „pro -blema” urma a se rezolva, cum se mai procedase deja,cu ajutorul liderilor locali prin cointeresări şi motivărişi chiar prin şantaj. Se acumulase deja, în acest sens,„experienţă”, aşa cum procedeul a fost deconspiratîncă din 2003 printr-o carte ştiinţifică, tradusă la noiîn 200413, tăcută însă de media postdecembristă. Lacapătul demonstraţiei lor, cei doi autori ai cărţii citateformulau şi o previziune-avertisment privitoare la per-spectiva acelei „mari amăgiri”: Naţiunile ai căror li -deri „aderaseră” la „Uniune” „deveniseră victimeleuneia dintre cele mai mari prefăcătorii colective alesecolului XX, care din acest punct de vedere merită afi aliniată lângă visele de autoamăgire ale comunis-mului.

Mai curând, poate, iar nu mai târziu, fan-tezia marelui «proiect european» se va dărâma,biruită de realitate, distrusă de toate acele con-tradicţii pe care, în ambiţiile ei demente, n-a fost înstare să le prevadă şi pe care n-ar fi putut niciodatăspera să le rezolve ... Dar ... va lăsa în urma ei dis-trugeri cumplite: un pustiu din care popoarele Eu-ropei vor avea nevoie de mulţi ani ca să se trezeascăiar la viaţă” (op. cit., p. 314, s.n.).

Toate acestea – privind ascensiunea Forţelorde dominaţie, până la „cuplarea” lor în amintitacârdăşie – le-am studiat atent şi le-am prezentat îneconomia aceleiaşi cărţi, din 2010 (vezi nota 12).

În pofida şi a altor similare previziuni-aver-tisment, ulterioare, „marea amăgire” şi-a continuatdrumul până când, peste nici un deceniu, „Uniunea”a intrat într-o criză – chiar dacă iniţial indusă, pentrua „tempera” unele „pusee naţionaliste” –, criză carei-a speriat pe „cei mari” ai „Uniunii”, căci aceasta aajuns în pragul unei „explozii”, cum s-a exprimat unuldintre ei. Cum însă, acolo „sus”, direcţia spre „glo -balizare” era dată, după dezbateri operative s-a decisdoar ... schimbarea titulaturii: „Uniunea Europeană”să se numească ... „Statele Unite ale Europei”, dupăformula „americană” (U.S.A.). Formula mai fusesepropusă şi în etapa interbelică, pe filieră masonică;altfel cum? La o „Federaţie europeană” gândise şiHitler cu „echipa” lui, în etapa interbelică. Dar „for-mula” a eşuat pe „bătrânul continent” cu adâncirădăcini în istorie şi cu o civilizaţie milenară, iar Hitlerşi ai lui, precum se ştie, au „capotat”!

Ne-am pronunţat în această chestiune prindouă studii apărute în reviste care ne-au oferit şansapublicării: primul (a propos de „explozie”!), intitulat:A sunat ceasul? Al doilea (privind noua titulatură pro-pusă), intitulat „Statele Unite ale Europei” – aceeaşiMărie cu altă pălărie14.

Evident, noua titulatură n-a impresionat ...

criza, care a devenit megacriză şi nu dă semne de„vindecare”.

Dar „sus”, la nivelul „Uniunii”, „la vârf”, caşi la nivel planetar, „fraţii” obiectivului comun cautăcu înfrigurare noi soluţii, unii mai diplomatice, expusepublic în metalimbaj însă, ca fiind „calea cea dreaptă”,alţii mai tranşante pe ideea „federalizării Europei”,cu preluarea Puterii, în tot mai mare măsură, la „Cen-tru” sub suveranitatea „aquis-ului” comunitar –pregătit de Jean Monet, părintele „Uniunii Europene”–, conform aranjamentelor pe care liderii autointitu-latelor „clase politice” le-au luat la semnarea„aderării”, Suveranităţiile naţionale fiind deja „prelu-ate” de amintitul Superstat european. „Mai marii”acestuia, în contextul megacrizei care nu dă semne de„vindecare”, în locul unei soluţii corecte, raţionale,fezabile pentru o Europă Unită – dar o Europă a naţi-unilor suverane şi a Statelor naţionale independente!–, în schimb turează puternic motoarele „integrării”şi „globalizării” iar „fraţii” de peste ocean îi sprijină„doctrinar”, logistic şi nu numai. Liderii „noştri” sealiniază şi ei, disciplinaţi, pregătesc, în noua legis-latură „revizuirea” Constituţiei şi noua regionalizare(ne amintim de cealaltă, cândva, sub presiuneaceleilalte „Uniuni”, cea sovietică), acum o euro-re-gionalizare; în fapt, dezmembarea ţării, cum deja afost sesizat pericolul. Primejdia cea mare este caRomânia însăşi să devină, poate, o „euroregiune de laDunărea de Jos” sau vor găsi o altă „formulă” de di -soluţie a Statelor naţionale printr-o mai ingenioasăeuro-regionalizare ...

Această lucrare contra naturii, contra legi -tăţii istorice, vizează, cum s-a înţeles, însăşi fiinţanaţiunii – repetăm: naţiunea etnică, principala per-manenţă a istoriei, „poporul istoric” (Eminescu),fondator al Statului naţional! – şi ea exprimă irespon-sabilitatea autorilor pentru civilizaţia umană, pentruînsăşi perspectiva vieţii pe Pământ şi reprezintă punc-tul culminant al unui serial de crime politice îm-potriva naţiunilor lumii şi a Statelor lor suverane.

Aceasta, pe de o parte, spuneam mai sus. Pede altă parte, iresponsabilitatea amintitei cârdăşii,deja intrată în era „capitalismului dezastrelor”, înpractica vieţii curente s-a manifestat şi se manifestăprin aplicarea „doctrinei şocului”15 – un mecanismdiabolic de rapt, dominaţie şi jaf –, în care ultima con-solare pentru un lider neautentic, devenit obedient,cointeresat fiind, şantajabil şi şantajat, care a vândut„transfrontalierilor” activele economice şi resurselenaţionale, în timp ce aşa-numita „datorie suverană”prin împrumuturi înrobitoare a ajuns la cifre astro-nomice, poporul devenind sclav în propria sa ţară, dar,în final, liderul respectiv a conştientizat dezastrul,poate şi propria vinovăţie majoră, ultima replică a

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

8

„mentorilor” săi străini către el este aceasta: „Vreisă-ţi salvezi ţara? Atunci, vinde-o!” (op. cit., p. 178,s.n.). Fără comentarii.

„Doctrina şocului” s-a aplicat deja în multeţări ale lumii în care echipele de „asasini economici”16

au racolat lideri neautentici, ajunşi obedienţi şi şanta-jabili; s-a aplicat şi în Rusia după „căderea” comunis-mului; s-a aplicat şi la noi şi se aplică în continuare înlume, într-o „suită” curentă de crime politice,„transnaţionalii” comportându-se cu autohtonii chiarmai rău decât s-au comportat conchistadorii europenicu „indienii” din „teritoriile de peste mări”.

În concluzie, este, la nivel mondial, o situ-aţie limită, cea mai periculoasă din întreaga istorie alumii. La noi, alături de demonstraţia din cartea noas-tră citată mai sus (vezi nota 12) şi de alte adevăratesemnale de alarmă (cărţi, articole în presă, interviuri),alături de drama vizibilă a omului de rând, aceastăsituaţie limită o găsim concluzionată în cuvântul edi-torului, d-na Consuela Albu, în consens cu autorii, lao carte cu titlu imperativ17: „«Aşa nu se mai poate!»- s-ar fi numit această carte. Este laitmotivul ei, unstrigăt de disperare a doi intelectuali, distinşi profe-sori universitari, faţă de realităţile dramatice ale ţăriilor, dar şi de hotărârea de a întreprinde ceva pentruca nenumăraţii români care s-au săturat de corupţie,demagogie, minciună, neruşinare, hoţie, murdărie detoate felurile, care s-au săturat să ţină capul plecatcând se vorbeşte despre români şi România, să aibăo soluţie. Vă oferim această soluţie şi, aşa cum spunîn multe rânduri autorii, stă în puterea dvs. s-o prelu-aţi şi să-i daţi viaţă. Noi suntem convinşi că se poate.”

Pe cale de consecinţă, naţiunile etnice, cuStatele lor încă suverane (atât cât mai sunt suverane!),trebuie să iniţieze un mare efort de renaştere naţio -nală, concertat planetar – căci primejdia este plane-tară! –, o nouă şi adevărată cruciadă mondialăîmpotriva barbariei „moderne”, împotriva barbarilor„stilaţi” ai mileniului III, efort având ca obiectiv majordesăvârşirea sintezei revoluţionare a omenirii înaceastă Epocă Modernă în care ne aflăm – Epoca su-veranităţilor naţionale, menită să realizeze armoniasocială, similară armoniei divine a Universului, petemelia căreia să se poată implementa, în sfârşit,regimuri politice de democraţie reală, nu surogate capână acum.

Soluţia? Constituirea, la nivel naţional, aunor partide politice noi, radical deosebite de cele depână acum, cu membri ataşaţi total interesuluinaţional, oameni de caracter, integri şi fermi, con-secvenţi pe direcţia obiectivului asumat, partide caresă-şi asume efortul unei noi renaşteri naţionale, efortconcertat planetar, în consens cu Forţele pozitive alenaţiunilor lumii, cu partidele similare ale acestora, ast-

fel ca printr-o acţiune politică bine coordonată şi con-secvent urmată să realizeze obiectivul asumat, de-păşindu-se astfel situaţia limită existentă la nivelplanetar şi naţional, în beneficiul civilizaţiei şi al păciipe Pământ.

Noi suntem convinşi că stă în înţelepciuneaşi forţa naţiunilor lumii să realizeze acest obiectivmajor.___________________________1.G.D.Iscru, Naţiune, naţionalism, românism, Ed. Nicolae Băl-cesu, Bucureşti, 1997. 2.În celebra cuvântare de la Blaj (3/15 mai 1848), conform Cor-nelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii. Ed. Şti-inţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, vol. I, p. 476, s.n.3.Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii,tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed.Nicolae Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010. 4.Mihai Eminescu, Opere, Ed. Academiei R.S.R. Bucureşti, 1985,vol XII, p. 444., s.n.5.Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Dreptul naţiunilor înaintea tuturor, înStudii şi cercetări de Dacoromânistică, revistă a Academiei da-coromâne, an.1, 2011, p. 46-53.6.Aprecieri reţinute, tocmai de aceea, ca motto, într-o importantăcarte a dacologului Paul LazărTonciulescu, Impactul Romeiasupra Daciei, Ed. Miracol, Bucureşti, 1997.7.Vezi, la noi: Edward Gibbon, Istoria declinului şi prăbuşirii Im-periului Roman, antologie, traducere şi prefaţă de Dan Hur-muzescu, Bucureşti, 1976, 3 volume, colecţia B.P.T. Astfel delucrări ne sunt necesare pentru a înţelege mai bine evoluţia istoricăa omenirii. 8.Pavel de Ballester, Episcop de Nazians, Convertirea mea la orto-doxie. Mărturia unui călugăr franciscan, trad. de Maria CătălinaMuraru, Ed. Nepsis, 2010.9.Pe larg în Francois Lessard, Istoria secretă a Vaticanului, ProEditură şi Tipografie, Bucureşti, 2005. Titlul original: Lesheretiers de l’imperialism romain.10.Prof. dr. Constantin Dobrescu şi prof. gr. I Ion C. Petrescu,Căderea Constantinopolului – ultima citadelă a creştinismului însud-estul Europei, Ed. Premier, Ploieşti, 2009. 11.Pe larg în: Francisco Morales Padron, Istoria descoperirii şicuceririi Americii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1979.12.Toate acestea şi altele în continuare le-am prezentat pe larg încartea noastră: O nouă introducere în epoca modernă cu privirespecial la istoria naţională, Ed. Proema, Baia Mare, 2010. 13.Cristopher Booker şi Richard North, Uniunea Europeană –marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, traducerede Mircea Columbeanu, Ed. Antet, Bucureşti, 2004, 366 p. dense,cu o bibliografie impresionantă (130 de titluri valorificate în 1608note) şi o investigaţie la zi; cu o copertă I foarte sugestivă pe carei se rezumă cuprinsul în două propoziţii: „Cea mai mare realizarea proiectului european este mitul. Numai el explică dorinţa de in-tegrare a Statelor mici”. Studiind-o atent, am valorificat aceastăcarte în comunicări ştiinţifice la Universitatea creştină „DimitrieCantemir” din Bucureşti şi în cuprinsul cursului predat la Facul-tatea de istorie a acesteia. Amplu, am valorificat-o în cartea noas-tră din 2010 (vezi nota 12). 14.Primul în revista „România Mare” nr. 1133-1137/2012; al doileaîn revista „România Mare” nr. 1128/2012 şi în revista „Atitudini”nr. 21/ianuarie 2012, editorial. 15.Naomi Klein, Doctrina Şocului. Naşterea capitalismului dezas -trelor, Ed. Vallant, Bucureşti, 2008, 526 p. 16.John Perkins, Confesiunile unui asasin economic, Ed. Litera In-ternaţional, Bucureşti, 2007, 288 p. 17.Prof. dr. Tudor Olimpiu Bompa şi prof. dr. Dumitru Porojan,România – acum ori niciodată! Un model de guvernare caresalvează România, Ed. Irecson, Bucureşti, 2010.

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

9

PALEOGENETICA BULVERSEAZĂ ROMÂNIA Nu suntem urmaşii Romei!*

Daniel Roxin

Ceea ce a bulversat, probabil, cel mai multspaţiul media românesc în cursul anului 2012, a foststudiul de paleogenetică realizat în Germania de dom-nul prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, directorulInstitutului de Biologie Umană şi Antropologie alUniversităţii din Hamburg, şi doamna Dr. GeorgetaCardoş, cercetător ştiinţific biolog, specialist în gene -tică. Potrivit concluziilor acestui studiu, populaţia ac-tuală a României este clar înrudită cu populaţiilecare au locuit pe teritoriul României în epocabronzului şi a fierului, adică acum 2.500 – 5.000 deani, fapt care pune în evidenţă continuitatea aces-tui popor, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei.Înainte de a aduce în discuţie şi celelalte concluziiuimitoare ale studiului, care răstoarnă teoria roma -nizării Daciei şi a descendeţei romane a poporuluiromân, să vedem ce este paleogenetica şi ce a presu-pus această cercetare, realizată în Germania, pentru afi cu bine dusă la capăt…

Prin urmare, am putea spune că Paleogeneticaeste o „fereastră“ către trecutul omenirii. Fiind undomeniu de studiu al ADN-ului vechi şi degradat, Pa-leogenetica poate aduce informaţii importante despreoriginea şi evoluţia omului şi a genomului uman, mi-graţiile populaţiilor umane, relaţiile de înrudire dintrepopulaţiile umane vechi şi cele actuale. Aşadar, nepoate spune, printre altele, cine ne sunt strămoşii reali.Iar strămoşii noştri reali nu sunt romanii, ci traco-geto-dacii. Cum s-a ajuns la această concluzie şi laaltele, chiar şi mai şocante?

Iată povestea acestui studiu de paleogenetică:în toamna anului 2001, în urma unei discuţii purtateîntre domnul Decan al Facultăţii de Biologie (Univer-sitatea Bucureşti), prof. univ. dr. Călin Tesio, şi dom-nul prof. univ. dr. dr. Alexander Rodewald, se naşteideea realizării unui studiu de paleogenetică având cascop determinarea originii poporului român. Un astfelde demers presupunea compararea genetică a unorrămăşiţe osoase aparţinând populaţiilor vechi care autrăit pe teritoriul României cu situaţia genetică actualăa populaţiei acestei ţări, pentru a se verifica gradul de

înrudire. În proiect s-au alăturat, pe parcurs,antropologii Andrei Soficaru şi Nicolae Miriţoiu de laInstitutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Aca -demiei Române, care au oferit cea mai mare parte amaterialului osos studiat. O altă cantitate de materialosos a fost pusă la dispoziţie, pentru studiu, dedoamna dr. Alexandra Comşa de la fostul Institut deTracologie al Academiei Române. În total, studiul aavut la dispoziţie material osos din peste 20 de situridin România (bazinul carpato-danubiano-pontic), dela un număr de 50 de indivizi aparţinând populaţiilorvechi (22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).În ceea ce priveşte probele de sânge de la populaţia

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

10

actuală a României, acestea au fost obţinute prin spri-jinul doamnei prof. dr. Emilia Iancu, Director alMuzeului Omului din Ploieşti şi al Muzeelor de Şti-inţe Naturale din Regiunea Prahova, respectiv prinsprijinul doamnei dr. Dorina Bănică, de la Institutul„Marius Nasta” şi Clinica de Ftisiologie Bucureşti.

Şi, cum o cercetare întinsă pe mai mulţi ani(2003-2006) are şi cheltuieli importante, precizez fap-tul că acestea au fost finanţate majoritar din bugetuldirectorial al Institutului de Biologie Umană şi Antro-pogie al Universităţii din Hamburg, Germania, prinsprijinul domnului prof. univ. dr. dr. Alexander Rode-wald, directorul instituţiei, de DAAD – Germania şiprin Programul Sokrates-Erasmus al Uniunii Eu-ropene. Munca efectivă de cercetare a fost realizatăde doamna dr. Georgeta Cardoş, în cadrul lucrării dedoctorat a domniei sale, o muncă dificilă şi de lungădurată, în care condiţiile de securitate ale probelor ge-netice au fost atât de stricte, pentru a preveni conta -minarea, încât până şi curăţenia din laborator a fostrealizată exclusiv de doamna dr. Georgeta Cardoş.

Având la dispoziţie toate aceste informaţii,putem înţelege foarte uşor complexitatea demersuluişi prestigiul ştiinţific incontestabil al persoanelor şiinstituţiilor implicate.

Concluziile studiului s-au dovedit, până laurmă, bulversante pentru spaţiul românesc, deoareceele răstoarnă principala teză a istoriei României,cea a etnogenezei poporului român. Dar, pentru aevalua în ansamblu şocul cultural provocat deprezentarea publică a concluziilor studiului, să leprezentăm:

- Între actuala populaţie a României şi populaţiilecare au trăit pe teritoriul acestei ţări acum 2.500– 5.000 de ani există o clară înrudire genetică,ceea ce vorbeşte despre o continuitate incontesta-bilă a poporului român pe aceste meleaguri. Chiardacă există şi urme genetice aparţinând diverselorpopulaţii migratoare care au trecut pe aici, fondulgenetic de bază dovedeşte continuitatea şi legă-tura cu populaţiile vechi;- Actuala populaţie a României se înrudeşte ge-netic în special cu populaţiile Greciei şi ale Bul-gariei, care s-au dezvoltat într-un spaţiu locuitcândva de traci, cu care s-au şi amestecat, şi doarîntr-o mică măsură cu populaţia italiană;- S-a mai dovedit, iar aceasta este cea mai şocantăconcluzie a studiului, că o parte dintre italieni, înspecial cei din nord, sunt la rândul lor înrudiţi ge-netic cu populaţiile vechi care au trăit în ArculCarpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde con-cluzia halucinantă că nu noi suntem urmaşii

Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşi aitracilor.

Totuşi, există o aparentă contradicţie: dacănoi suntem urmaşii traco-geto-dacilor, iar o parte din-tre italieni au la rândul lor rădăcini tracice, de ce astăziromânii şi italienii se înrudesc genetic atât de puţin?Explicaţia pare să fie cât se poate de simplă: la sosireatracului Enea (considerat de istoricul roman TitusLivius, fondatorul Romei ) în penisula italică, aicitrăiau şi alte triburi cu rădăcini tracice – veneţii şietrus cii, aceştia din urmă dând primii regi şi alfabetulnoului regat, viitoarea Romă Imperială. Totuşi, înpenisula italică trăiau, în afara populaţiilor cu rădăcinitracice, şi populaţii aparţinând altor familii etnice –sabinii şi samniţii. În timp, aceste popualţii s-auamestecat între ele. Apoi, Roma Imperială a dus opolitică agresivă de amestecare a populaţiilor în inte-riorul Imperiului. Astfel, dacă ne referim doar la ca -pitala Roma, constatăm că avea un număr importantde cartiere etnice – cartierul grecesc, evreiesc, his-panic ş.a.m.d. Nu în ultimul rând, pentru aproape1.400 de ani, între 476, anul căderii Romei şi 1861,anul unificării Italiei, Italia nu a existat ca statnaţional, această perioadă fiind marcată de o serie deinvazii şi strămutări de populaţii… Cu alte cuvinte,istoria Peninsulei Italice este marcată de trei etapeesen ţiale în care populaţiile cu rădăcini tracice s-auamestecat cu celelalte, diluându-şi semnificativ con-tribuţia etnică în acest spaţiu…

Iată că, privind din această perspectivă, oriceaparentă contradicţie dispare, deoarece putem înţelegede ce, astăzi, deşi o parte dintre italieni, în special ceidin nord, se mai înrudesc genetic cu populaţiile careau locuit în spaţiul carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani,populaţiile României şi ale Italiei, în ansamblul lor,se înrudesc genetic foarte puţin.

În concluzie, rezultatele studiilor de paleoge-netică sunt întărite de izvoarele istorice iar mesajulfinal este cât se poate de limpede: nu noi suntem ur-maşii Romei, ci o parte dintre italieni sunt urmaşiai tracilor!

Monografia, care prezintă cu toate detaliileacest studiu de paleogenetică, va fi publicată în cursulacestui an.

Cu toate că acest studiu de paleogenetică areo importanţă uriaşă în stabilirea adevărului istoric, cutoate că concluziile lui sunt extrem de folositoare in-teresului naţional, istituţiile statului român şi forurileacademice şi universiatare româneşti, care au cădereasă îl cerceteze, îl ignoră cu o impardonabilă indife -renţă!

Fiind curios să aflu dacă autorii studiului au

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

11

fost contactaţi de reprezentanţii statului român sau devreo instituţie academică ori universitară care să îşiarate, în mod oficial, intersul pentru acesta, i-am în-trebat, atât pe doamna dr. Georgeta Cardoş, cât şi pedomnul prof. Alexander Rodewald, despre o astfel deposibilitate. Răspunsul a fost: NU! A existat o singurăsituaţie în care cineva de la Academia Română a datun telefon vorbind despre o posibilă expunere peaceastă temă, dar apelantul nu a mai dat niciun semnde viaţă după aceea… În rest, tăcere maximă. Şiatunci apare fireasca întrebare: cui slujesc reprezen-tanţii Statului Român din politică, cercetare sau în-văţământ?!…

Pentru că, în fond, sunt trei concluzii mari şilate născute din acest studiu de paleogenetică, con-cluzii care vin în sprijinul păstrării integrităţii terito-riale a României, în folosul restabilirii adevăruluiistoric şi a recuperării demnităţii poporului român:

1. Conform rezultatelor studiului de paleoge-netică, poporul român se dovedeşte a fi continuatorulpopulaţiilor de acum 2.500 – 5.000 de ani şi locuitorulde drept al acestor melaguri, un lucru extrem de im-portant, astăzi, când pretenţiile revizioniste maghiareîncep din nou să se amplifice.

2. Faptul că această cercetare confirmădovezile istorice care ne spun că romanizarea Daciei

nu a fost posibilă, că suntem un popor mai vechi, con-tinuator al „nemuritorilor” daci, este un motiv de maimare mândrie naţională decât acela de a fi rezultantaunei etnogeneze formate ca urmare a unei presupuseîmpreunări a femeile dace cu un amestec multietnicde colonişti şi soldaţi ai Imperiului Roman.

3. Nu în ultimul rând, confirmarea surselor is-torice, care spun că romanii aveau la rândul lorrădăcini tracice, nu face decât să ne mărească şi maimult respectul faţă de adevăratele nostre rădăcini, celetraco-geto-dacice, să ne redea şi mai mult demnitateanaţională furată!

De aceea, cred că toţi ar trebui să medităm laurmătoarele întrebări: Îi putem considera loialiRomâniei şi poporului român pe politicienii, acade-micienii şi istoricii care ignoră sau combat aceststudiu (fără ca măcar să îl cerceteze!!!), în condiţiileîn care concluziile lui sunt eminamente beneficepentru noi, românii?! De ce să ignori sau să lupţi cuînverşunare împotriva acestor rezultate, dacă iubeştiRomânia şi Românii?! ___________

*) Nota redacţiei: Autorul face trimitere directă la celebraformulă „Noi nu suntem urmaşii Romei!”, lansată de dr.Napoleon Săvescu, preşedintele „Dacia Revival”.

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICAREl Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier

word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

lArticolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau toate în

acelaşi grupaj;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,

data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea,

cod poştal: 820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

revistadaciamagazintulcea@gmail.com; pozerevistadaciamagazintulcea@gmail.com

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

12

Istoria şi mitul dacic încorporate în istoriaSpaniei: Rodrigo Jiménez de Rada

- din vol. Zamolxis* -

(II)Alexandru Busuioceanu

În prefaţa Istoriei gotice, Jiménez de Radaexplică el însuşi care sunt izvoarele cărţii sale:„M-am ostenit – spune el – cu toată băgarea de seamăşi am compilat cu sârguinţă tot ce am putut aduna dincărţile sfinţilor Isidor şi Ildefonso, şi din Isidor celTânăr, şi din Hidacius episcop Galiciei, şi din Sulpi-cius aquitanul, şi din Conciliile toledane, şi din Ior-danes, cancelarul sacrului palat, şi din ClaudiuPtolemeu, strălucitul autor al descrierii pământului,şi din Dion, care a fost un scriitor veridic al istorieigotice, şi din Pompeius Trogus, care a fost unpovestitor grijuliu al istoriilor orientale, şi din altescrieri, pe care cu osteneală le-am cercetat în perga-mente şi în condici pictaţi, pentru a compune istoriaSpaniei, din vremea lui Iafet, fiul lui Noe, până întimpul Vostru, preagloriosule rege Fernando…”

Dintre izvoarele citate, câteva, şi anume sf.Ildefonso, Isidor cel Tânăr[1], Hidacius, Sulpicius şiConciliile toledane n-au servit pentru partea din Is-torie care ne interesează. Isidor şi Iordanes, împreunăcu Orosius (necitat) sunt singurii autori folosiţi neîn -cetat de toledan în capitolele despre goţi. Ceilalţi au-tori, Claudiu Ptolemeu, Dion şi Pompeius Trogus nusunt decât izvoare indirecte, care intră în istoriaarhiepiscopului numai prin intermediul lui Iordanes.Dion nu este Dion Cassius, autorul Istoriei Romane,ci Dion Chrysostomos, a cărui operă pierdută, Ge -tica, i-ar fi servit drept izvor lui Iordanes*.

Un studiu amănunţit publicat de Emilio Alar-cos[2] dovedeşte în ce măsură Iordanes şi Isidor aufost baza relatărilor lui Jiménez de Rada despre ori -ginile şi istoria antică a goţilor. Prelatul toledan acompus primele cărţi ale Istoriei Gotice şi unele capi-tole din Istoria Ostrogoţilor având mereu sub ochiGetica lui Iordanes. Uneori, el transcrie textual acestizvor, cu modificări stilistice fără importanţă; alteoriîl rezumă, suprimând pasaje şi introducând fraze sauîntorsături ale sale. Când amplifică textul istoriculuigot, el transcrie sau rezumă de obicei din Etimologi-ile sau din Istoria lui Isidor şi, în cazuri mai rare, dinOrosius. Chiar şi versurile din Vergiliu şi Lucan pecare le citează sunt transcrise tot din Iordanes sau dinIsidor. Pe Ovidiu l-a folosit direct – Heroidele şi

Metamorfozele –, dar nu în partea referitoare la goţi,ci în legătură cu istoria fabuloasă greco-romană. Câ-teodată, tot pentru a ilustra această istorie, el seserveşte şi de Eneida lui Vergiliu. Celelalte referirila autori ca Ablavius** sau Iosephus sunt transcrieridin Iordanes. Pe Iustinus (Pompeius Trogus) îlfoloseşte întotdeauna fie după Iordanes, fie dupăOrosius.

Cu aceste elemente şi nefăcând nicio deose-bire între goţi şi geţi, arhiepiscopul începe săpovestească istoria goţilor pornind, fireşte, de la bi -blicul Magog, fiul lui Iafet, şi explicând descendenţalor după sf. Isidor: „Din Magog coboară sciţii, caresunt numiţi şi massageţi, şi goţii după Isidor, şi van-dalii, suevii, alanii, precum şi hunii” – De MagogScythae, qui et Massagetae appelantur, et Gotthi se-cundum Isidorum, Vandali, Sueui, Alani, atqueHanni[3]. Din alţi fii ai lui Iafet coboară celelaltepopoare ale Europei, a căror enumerare este dată cude-amănuntul „până la iberii de la Coloanele lui Her-cule, care sunt în Spania”***.

Teoria getică a lui Isidor[4] trece, astfel, înpaginile toledanului, nu însă fără alterări şi confrun-tări cu spusele lui Iordanes, care îi inspiră arhiepis-copului cea mai mare încredere. Prin istoricul got, eldescoperă originea nordică a goţilor, din Scandia,ceea ce îl face să ezite între explicaţiile lui Isidor şicele ale istoricilor mai vechi culese din Iordanes:„Ceea ce am spus despre începuturile neamuluigoţilor – scrie el – e atestat de Ablavius, egregio de-scriptor**** al neamurilor goţilor în istoria sa preaadevărată; şi mulţi dintre cei mai mari scriitori au fostde acord cu el. De ce oare Iosephus – se mirătoledanul – care e relator verisismus***** alanalelor, care a arătat cu fidelitate regula adevăruluişi originile cauzelor, şi de ce Isidor, dissertor opti-mus****** despre cronici şi despre poporul indigenal goţilor, au omis cele arătate de noi, nu ştim”. Pen-tru a-şi linişti conştiinţa, arhiepiscopul recapituleazăapoi explicaţia lui Iosephus, care îi socotea pe goţidrept sciţi, şi pe aceea a lui Isidor, care îi cobora dingeţi; pe urmă, rezumă şi teoria etimologică a luiIsidor, reproducând după el şi versul poetului despre

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

13

lipsa de teamă a geţilor de moarte: Mortem contem-nunt laudato vulnere Gota (sic). Dar nu se poate opride a face constatarea că sunt prea multe opinii despreoriginea goţilor, ceea ce nu poate fi în beneficiul ade-vărului: Plus occultat varietas, quam declarat[5].

Jiménez de Rada se întoarce la Iordanes şiAblavius şi explică în amănunte coborârea goţilor dinScandia, migraţiile lor iniţiale şi cuceririle în Sciţiasub regele lor Gadaric, „magnific triumfător, care asupus multe popoare în Sciţia şi în Gpidia, numităacum Dacia”, şi sub fiul acestuia, Philimer, care con-duce neamul goţilor până la ţărmul Mării Pontice[6].Goţii trăiesc în această vreme între sciţi, şi istoriculexplică – completându-l pe Iordanes – că „locuindacolo îndelung şi stăpânind această ţară, s-au numitşi ei sciţi, ca şi băştinaşii”[7]. Toledanul îşi împăcaastfel un scrupul rezultat din divergenţele de opiniidintre istoricii mai vechi şi evita mai cu seamă să ştir-bească autoritatea lui Iosephus, pentru care era lucrusfânt că goţii coborau din sciţi. După Iordanes, elmenţiona apoi că o parte din goţi au rămas să trăiascătot în Sciţia, împreună cu neamul spalilor, de unde –notează el în altă parte – aveau să vină spalii, înte-meietorii cetăţii Sevilla (în lat. Hispalis), fondată deHercule[8].

Abilitatea arhiepiscopului este uşor de obser-vat. Inventând această derivaţie a hispalilor din spali(după metoda etimologică a lui Isidor), istoricul îm-păca oarecum divergenţa dintre autorii importanţi(Iosephus şi Isidor), stabilea o vagă legătură a goţilorcu Spania chiar din timpuri imemorabile şi izbuteasă introducă în acest joc nevinovat până şi numele luiHercule, care-i era profund simpatic.

Istoria legendară a poporului nordic se com-plică apoi şi cu legenda Amazoanelor[9], care aduceelemente noi pentru genealogia goţilor şi înrudirealor cu geţii şi îi oferă arhiepiscopului iubitor de ade-văruri mitologice ocazia de a imagina o utopie, unadin cele dintâi utopii medievale, nu lipsită de farmecsub pana unui scriitor bisericesc. Amazoanele erau –după el – femeilor goţilor, care, mânate de un in-stinct, războinic, îşi părăsiseră bărbaţii întemeind unregat al lor, Amazonia, pe stâncile Marpesiei dinMunţii Caucazului. Aceste femei erau „gete”, adică„massagete” (sf. Isidor ar fi aprobat această etimolo-gie); iar arhiepiscopul, după ce povesteşte toate aven-turile lor, arată că mai târziu ele şi-au strămutat ţaraîntre geţii de la Dunăre şi s-au aşezat pe ţărmul MăriiNegre. Regina lor, Tomyris, îl învinge pe Cyrus,regele perşilor, coborând cu poporul ei în Mysia (laIordanes Moesia), unde întemeiază oraşul Tamer (laIordanes Thomes) şi dă ţării numele de Sciţia Mi-noră. Istoricul îl părăseşte apoi pe Iordanes şi, cuceritde frumuseţea şi virtuţile acelor femei, adaugă dinpropria sa fantezie, ceea ce nu era puţin lucru dinpartea unui arhiepiscop, că amazoanele existau încăîn vremea lui, tot atât de vrajnice în arta militară ca

şi pe timpul reginei Tomyris, „continuând să trăiascăîn locurile unde le aşezase acea regină, iar ţara lor secheamă azi popular Foeminia”[10]. Această ţarăutopică – matriarhat militar şi cârmuire chibzuită –se afla la geţii de la Dunăre, socotiţi de arhiepiscopdrept goţi. Tamer sau Thomes era cetatea Tomi de laţărmul Mării Negre (Constanţa), iar iar Foeminiaarhiepiscopului era în Sciţia Minor (Dobrogea deazi).

Pe ţărmul Pontului, la laguna Meotidă(Marea de Azov) este – după Iordanes şi după toledan– prima aşezare a goţilor şi întâiul lor regat stabil subregele Filimer[11]. Istoria poporului got se confundăîn această parte cu episoade din istoria îndepărtată asciţilor, a geţilor şi a unora dintre popoarele trace dela sudul Dunării, cu care goţii au venit în contact.Arhiepiscopul vorbeşte despre expediţia lui Dariusîmpotriva goţilor – de fapt a sciţilor, când regeleperşilor întâlnea la Dunăre rezistenţa geţilor – lucrucunoscut din Herodot şi luat de Iodanes din Oro-sius[12]. Povesteşte apoi despre războiul goţilor subregele Sitalcus, împotriva lui Perdicca, „regele Gre-ciei”, când goţii pustiesc Macedonia – în realitatefiind vorba de Sitalkes, regele odrizilor din Tracia,care în sec. V î.Hr. purta un război victorios îm-potriva lui Perdikkas, regele Macedoniei, aliat al gre-cilor. Tucidide, care relatează acest război, explică căSitalkes stăpânea şi peste geţii de la Istru şi MareaNeagră şi că aceştia îi trimiseseră trupe de călăreţipentru războiul amintit[13]. Tot de odrizi este vorbaprobabil în pasajul care relatează o campanie a luiFilip Macedoneanul în Moesia, împotriva cetăţiiOdessus (la Jiménez de Rada, Odisica), despre caretoledanul adaugă că, „din cauza vecinătăţii regineiTomyris, era supusă goţilor”. În faţa primejdiosuluiatac – spune istoricul – „preoţii goţilor, care senumesc pileaţi, au deschis în grabă porţile şi, îmbră-caţi în haine albe şi purtând citere, au ieşit înainte,pentru a-i îndupleca prin cântece pe zeii părinteşti săle fie favorabili şi să-i respingă pe macedoneni”[14].Acest pitoresc episod este în legătură cu reputaţiageţilor de iubitori de muzică şi cu obiceiul lor –cunoscut din istoricii greci – de a-şi întovărăşi soliilecu cântece şi cu ghitare. Pil(l)eati erau nobilii geţilorşi dacilor, care îşi acopereau capul cu pil(l)eus. Ior-danes culegea aceste elemente din izvoare târzii şi nuîşi făcea multe scrupule a le adapta unei tradiţii con-fuze şi a compune astfel istoria legendară a poporuluisău. În toate sunt prezenţi geţii, socotiţi de istoricdrept strămoşi ai goţilor. Iar pentru a înălţa şi maimult valoarea goţilor, toledanul îl completează peIordanes, reproducând după Isidor cunoscuta frazădin Orosius despre faima de războinici a geţilor şi de-spre teama inspirată de ei lui Alexandru cel Mare, luiPirrhus şi lui Cesar[15]. În Historia Romanorum elreproduce, tot după Isidor şi pasajul despre lupta luiCesar cu Pompei, când Cesar, înspăimântat de vitejia

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

14

goţilor, se gândeşte să fugă şi rosteşte fraza memo-rabilă: „Dacă Pompei ar şti să învingă, astăzi, cu oa-meni atât de vârtoşi, ar fi mai tare decât Cesar”[16].

A doua aşezare a goţilor – după ambii istorici– a fost în Dacia şi Mysia (la Iordanes, în Dacia, Tra-cia şi Moesia). În această nouă fază, poporul got, ieşitdin primitivitate, apare înnobilat de mari virtuţi, per-sonificate în figura regilor săi legendari: Zeuta, „unînvăţat filozof”, Diceneus şi apoi Zamolxis, „desprecare istoricii atestă – spune toledanul – că a fost prinerudiţie o minune a filozofiei”[17]. Confuzia cuodrizii continua în ce îl priveşte pe Zeuta, care nupoate fi decât Seuthes, regele odrizilor şi tracilor,cunoscut din Tucidide ca succesor al lui Sitalkes[18].Atributul de filozof cu care îl dăruieşte istoricul estedesigur o extindere asupra lui a calităţilor celorlaltedouă personaje, Diceneus şi Zamolxis*******.Jiménes de Rada îl urmează şi în acest capitol pe Jor-danes, pentru a sublinia virtuţile morale ale poporuluigot confundat acum pe de-a-ntregul cu geţii şi cudacii: „Nu le-au lipsit – spune el – oamenii care să-iînveţe înţelepciunea; şi pentru acest motiv goţii aufost mai înţelepţi decât toţi barbarii, asemenea gre-cilor, după cum arată Dion, care a compus istoria lorîn limba greacă; iar nobilii lor se numesc pileaţi şidintre ei se alegeau regii şi sacerdoţii”. Istoriculamestecă apoi tradiţii referitoare la traci şi la geţipentru a înălţa virtuţile războinice ale poporului got:„într-atâta îi lăuda (Dion) mânuirea armelor, încâtarată că Marte, pe care poeţii în numesc zeul războiu-lui, între ei s-a născut. De aceea şi Vergiliu spune:Gradivumque patrem Geticis qui praesidet aruis -«tată Gradivus******** ce stăpâneşte câmpiile ge -tice»[19]. Din care - adaugă istoricul – goţii l-au ve -nerat pe Marte întotdeauna printr-un cult barbar,socotind că stăpânul războaielor trebuia împăcat cusângele captivilor. Dar în a treia aşezare a lor, la nor-dul Mării Pontice, au devenit mai umani şi maiînţelepţi: şi împărtăşindu-se după seminţii, şi-auaşezat tabere deosebite”. Toledanul aminteşte şi defaima arcului getic: „Şi făceau arcuri şi coarde cumare măiestrie; din care motiv spune Lucan: Arme-nioscque arcus Geticis intendite neruis – arcuriarmene întindeţi pe coarde getice”[20]. Şi adaugă, in-terpretând după Iordanes: „Au avut şi cântece şimelodii şi instrumente muzicale şi maeştri cân-tăreţi”[21].

PRECIZĂRI* Pentru confuzia dintre Dio Chrysostomus şi Cas-sius Dio în textul lui Iordanes – provenită, desigur,din Cassiodor – v. Ediţia lui Iordanes dată de Th.Mommsen, Berlin, Weidmann, 1882 (MGH, V, I), p.XXX-XXXI (N. ed.).** Pentru Ablavius (sau, mai degrabă, Ablabius),citat ca sursă doar de Iordanes, v. ipotezele luiMommsen, ed. cit., p. XXXVII-XXXIX (N. ed.).

*** Varianta dactilografiată a manuscrisului maicuprinde trei file cu începutul capitolului de faţă, dincare cea mai mare parte a intrat, în altă ordine, în tex-tul folosit de noi. Este clar o variantă anterioarădeoarece corecturile de mână au fost incluse în vari-anta integrală, pe când corecturile din aceasta nu aparîn cle 3 file, care au construit probabil o primăredactare a capitolului, apoi abandonată. Transcriemdin ele un fragment care nu a intrat deloc în textul debază al studiului. Menţionăm că nici numerotareanotelor nu coincide, ele fiind iniţial evident maipuţine:

„Mai explicit, într-un capitol următor is-toricul arată, după Isidor şi Ieronim, descendenţaIberilor din Tubal, al cincilea fiu al lui Iafet. Apoienumeră popoarele şi limbile din Europa, unde găsimconfiguraţia etnică cea nouă a continentului, indicatăfoarte exact, pe grupuri de popoare. În Orient şi Eu-ropa centrală: Graeci aliam, Blaci et Bulgari aliam,Cumani aliam, Sclaui, Boemi, Poloni aliam, Vungarialiam, etc. «Blaci» amintiţi împreună cu bulgarii,erau românii din sudul Dunării, care în vremea cândJiménes de Rada îşi scria Istoria – terminată în 1243– constituiau puternicul Imperiu Româno-Bulgar alAsăneştilor, adversari înverşunaţi ai bizantinilor.Aceşti Blaci (=Valacos), cu Valahia lor mai sudică,în munţii Epirului învecinaţi cu Grecia, eraumenţionaţi aproape cu un secol mai înainte şi de ra-binul Banjamin de Tudela, care îi cunoscuse în cursulcălătoriei sale, între 1160-1173. Jiménes de Rada nuvorbeşte de valahii de la nordul Dunării, care peatunci nu constituiseră încă state. În locul lor suntpomeniţi cumanii, stăpânii din acea vreme ai vechiiDacii. Întâlnim în acelaşi capitol şi numele de Dacia– Teutonia vero, Dacia, Noruegia, etc., dar e vorbaaici nu de ţara carpatică. Ci de numele care se dădea«uneori în textele medievale Danemarcii, numită şiDania sau Dacia»” (N. ed.).**** „Minunat prezentator” (N. ed.).***** „Foarte adevărat povestitor” (N. ed.).****** „Preabun istorisitor” (N. ed.).******* „În manuscris fraza continua cu urmă-toarele cuvinte, apoi şterse: «împrumutate la rândullor din istoria şi tradiţia dacilor»” (N. ed.).******** Gradivus (de la gradior, „a păşi”) era unepitet al lui Marte – „care păşeşte în luptă” (N. ed.).

NOTE[1]. Este vorba de Cronica mozarabă din 754, numită de P. Flo-rez, care a publicat-o în España sagrada, „Crónica del Pacense”.Asupra ei, v. B. Sánchez Alonso, Historia de la historiografiaespañola, vol. I, Madrid, 1941, p. 105.[2]. Emilio Alarcos, El Toledano, Jordanes y San Isidoro, în„Boletín de la Biblióteca Menéndez y Pelayo”, Santander,aprilie-iunie 1935, p. 11 şi urm.[3]. Hist. Goth., I, cap. II.[4]. V. partea a H-a, pp. 94-113.

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

15

[5]. Hist. Goth., I, cap. II. [„Varietatea mai mult ascunde, decâtdezvăluie” (N. ed.)].[6]. Ibid., cap. VIII-IX; cf. Iordanes, Get., III, 16-V, 46.[7]. Hist. Goth., I, cap. IX.[8]. Ibid., cap. V.[9]. Ibid., cap. XII-XIII; cf. Iordanes, Get, VII, 49-X, 62.[10]. Hist. Goth., I, sf. cap. XOOO.[11]. Ibid., cap. X; cf. Iordanes, Get., IV, 26-28 şi V, 39.[12]. Hist. Goth., I, cap. XIV; Orosius, Hist., II, 8, 4-7 (v. Apen-dice).[13]. Tucidide, Bellum Peloponnesiacum, II, 96-98.[14]. Hist. Goth., I, cap. XIV; cf. Iordanes, Get., X, 65. [Textulacestuia sună însă sacerdotes Gothorum illiqui pii vocabantur...,

adică „preoţii lor, cei care se numeau «pii»” – unde Grimm căutao emendare în dii, cf. ed. Th. Mommsen, 1882, p. 73 (N. ed.)].[15]. Hist. Goth., I, cap. IX.[16]. Historia Romanorum, cap. X; cf. Isidor, Hist., 2.[17]. Hist. Goth., I, cap. X; cf. Iordanes, Get., V, 39, 30.[18]. Tucidide, Bell., Pelop., II, 97, 3 şi IV, 101, 5.[19]. Vergiliu, Aeneis, III, 35.[20]. Lucan, Pharsalia, VIII, 221.[21]. Hist. Goth., I, cap. X; cf. Iordanes, Get., V. 39.

__________

* Editura Dacica, Bucureşti 2009, p. 137 şi urm.

Rădăcinile scrisuluiConstantin Olariu-Arimin

II

Ca perioadă istorică, neoliticul este situatde specialişti între anii 8000-3000 î.e.n, când setrece la epoca bronzului, ei spunând că primeleforme de activitate umană organizată se văd înAsia de Sud (Mesopotamia) pe la anii 7000 î.e.n.,ca şi în sud-estul Europei. Eu vreau să-i contrazicoleacă, dar şi pentru totdeauna: în peştera Coli-boaia din judeţul Bihor există nişte desene carearată un om mânând un cârd de vite, pe care oechipă de speologi străini le-au datat pentru mile-niul 35 î.e.n., bazându-se pe un schelet de urs depeşteră, care a intrat sărmanul să se uite laciudăţeniile făcute de om. Şi, tot privindu-le, auitat pe unde este ieşirea, iar foamea şi groazal-au înghesuit rău astfel că dihania a început săzgârie pereţii inclusiv picturile rupeste, lăsându-nenouă buletin sigur de cum erau vremurile peatunci şi când s-au făptuit respectivele picturi, de-spre care nimeni nu îndrăzneşte să vorbească,fiindcă strică toată făcătura întunecaţilor. Şi mai

avem desenele şi semnele din peştera GauraChindiei din mileniile XV-IX î.e.n., ambele arătândcă acei locuitori au trecut de mult de faza culesu-lui, ocupându-se de treburi mai subţiri dar nere -velate, ci numai gândite!

Artefactele descoperite în localitateaHândreşti, comuna Oţeleni, au fost catalogatepentru perioadele Cucuteni A şi B, adică pentruanii 5500-3500 î.e.n., fiindcă între cele douălocuri – Cucuteni şi Hândreşti – cu situri atât devechi şi de valoroase pentru preistoria noastrăadevărată este o distanţă cam de 40 kilometri.

Dar cele mai importante obiecte găsiteaici sunt două tăbliţe din piatră cu semne peele care sunt identice cu cele din scriereageţilor de pe tăbliţele de plumb descoperite laSinaia. Ca să ştim ce vorbim, dau mai jos celedouă tăbliţe aşa cum le-a prezentat ziarul amintitîn numărul din 25 septembrie 2012.

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

16

Să încercăm a înţelege ce făceau vechiilocuitori care ne-au lăsat aceste două tăbliţe, cesunt adevărate bijuterii ale epocii pietrei şlefuite,dacă ne gândim cu ce unelte au fost zgâriatesemnele pe ele şi apoi îngroşate cu o vopseaneagră. Pentru a le citi am folosit dicţionarulemeş-român pe care îl am în manuscris, fiindmij locul indispensabil şi pentru citirea tăbliţelorde plumb descoperite la Sinaia. Trebuie să re-marcăm dimensiunile (3/4 cm.) foarte mici alecelor două tăbliţe, cam cât o cutie de chibrituri,precum şi precizia literelor şi a semnelor făcutenumai cu unelte din piatră. Ca să lămurim naturatăbliţelor trebuie să le legăm de acel cap de taur(primul din stânga), totem religios drag populaţi-ilor din jurul Carpaţilor încă de la sfârşitul mileni-ului VII î.e.n. (Parţa, al doilea din stânga, dupăanalize cu carbon vechimea ar fi 6240±80 î.e.n.până la 6070 ±90 î.e.n.), forma vaselor şi formade prelucrare (fotografia din dreapta) şi vinepână pe vremea statului geţilor – Dio Getia –,cum vedem pe T 42 turnată de Boero Bisto (82-44 î.e.n. ) imaginea în negru şi medalionul cuPantelo Goe (imaginea cu fond verde închis), ces-a proclamat mato când Diogio era în Panoniaşi ducea tratative cu romanii în anul 89 al ereinoastre.

Deci cele două tăbliţe erau aduse laaltarul lăcaşului de cult ca ofrandă dar şi izvor deînţelepciune a Tatălui Ceresc pentru neamulomenesc. Primul text: ,,Mântuitorul străluceşte şiexistă prin fulgerul ceresc” ne trimite la conceptulreligios al Fiului Omului din religia geţilor, careera întruparea voinţei Tatălui Ceresc de a zidilumea tuturor văzutelor şi nevăzutelor cu sprijinulFiului Omului, adică al celui zămislit din piatranăscătoare, unde s-a izbit fulgerul ceresc, loc deunde s-a născut fiinţa de lumină, fiindcă Sântusau Dumnezeu era considerat ca forma supremăde bunătate şi înţelepciune. În faţa primului rândeste schiţat un fulger, aşa cum apare el şi laschitul Sfânta Ana, unde s-au descoperit tăbliţelede plumb, fiind şi arma lui Jupiter la romani şiZeus la greci. Mântuitorul a fost trimis pepământ, prin întruparea luminii cereşti în chipomenesc, să le ducă oamenilor atât regulile deconvieţuire, cât şi cunoştinţele necesare pentrua-şi uşura viaţa de zi cu zi, iar la geţi personajulse numea Sarmis.

A doua tăbliţă, cu conţinutul: ,,Locuinţaşi întreaga Zidire sunt binecuvântate de putereaşarpelui cunoaşterii cereşti”, este o interpretarecare să ne ajute a înţelege câte ceva din men-talitatea acelor oameni. Cuvântul emegi ,,ki”, pe

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

17

lângă sensurile de locuinţă, aşezare sau pământ,mai are şi altele pe care nu le-am menţionat, fi-indcă mesajul se raportează la acea mică comu-nitate umană, care folosea altarul de cult cucapul taurului solar. Pentru ei, lumea era rapor-tată la neamul sau clanul lor unde locuiau şivecinătăţile pe care le cunoşteau din vedere sau,poate, şi o lume fabuloasă prezentată de cei carefăceau drumuri lungi, uneori chiar peste mări şiţări. Pentru cuvântul ,,pisc” am folosit sensul deînălţimi cereşti fiindcă, din necunoaştere, atât re-ligia emeş, cât şi cea a geţilor au fost înţelesegreşit în privinţa locului unde trăiau duhurile saudivinităţile lor. Traducerile din emegi/sumerianăspun că divinităţile emeş veneau de pe înălţimilemunţilor, dar la ei nu erau munţi, iar poveştilespun că zeii lor locuiau în ceruri, adică ,,înînălţimi”, expresie folosită şi în basmeleromâneşti. Şi despre religia geţilor, Lactanţiu ascris că divinităţile lor erau ,,din înălţimi”, tradusca venind din vârful munţilor, ori sensul real estedin înălţimile cerului. Dar există şi informaţii carespun că deasupra munţilor noştri erau şaptemunţi în ceruri, unde îşi avea sălaş chiar Dum-nezeu, şi aceştia formau Cetatea Ziditorului cuGrădina Raiului, unde Anu, Senta, Sântu, Gogsau Domnu se plimba printre pomii vieţii cu fructeale nemuririi, tărâm păzit cu mare grijă de cătreîngeri!

Pe tăbliţa a doua, după cuvântul ,,ki” estedesenat un şarpe şi un cerc cu două linii susşi jos, dar într-o poziţie puţin înclinată. Cele douăsemne sunt simboluri-concept folosite şi înscrierea egipteană, ele reprezentând în fapt ideicare ar fi necesitat mult spaţiu să fie scrise, darerau cunoscute de toţi cei care mergeau în faţaaltarului sau făceau parte din comunitatea re-spectivă. Erau în fapt un cod pe care îlcunoşteau numai practicanţii cultului respectiv,fiind un fel de scriere încifrată, tot aşa cum erascrierea hieratică veche şi hieroglifică egipteană.În mitologia acelor oameni, şarpele, ca totem,reprezenta însăşi înţelepciunea şi cunoaştereaZiditorului ceresc, care s-a perpetuat prin expre-

sia ,,şarpele ceresc”, ,,şarpele cunoaşteriicereşti” sau ,,puterea şarpelui”, concept teologicexistent şi în budism, dus de neamurile aryas înIndia pe la începuturile mileniului III î.e.n. Potrivitdoctrinei, această putere se află la baza coloaneivertebrale, necunoscută şi încolăcită în jurul eica un şarpe adormit. Când se trezeşte, aceastăenergie misterioasă pătrunde prin toţi receptoriinervoşi din regiunea coloanei, situaţi la stânga –Ida şi la dreapta – Pingala, ducând la trezireaenergiilor vitale şi benefice, care te duc la comu-niunea cu energiile supreme cereşti. În teologiabudistă, cât şi lamaistă, se spune că GuruSuprem stă pe un tron pe Lotusul cu o mie depetale. Prin puterea şarpelui, datorată trezirii luiKundalini, dirijat de guru uman, este condus lapicioarele Tatălui Ceresc, se închină şi îşiprimeşte binecuvântarea. Vălul înşelăciunii seridică pentru totdeauna şi Lumina Clară stră -luceşte fără oprelişti în inima iniţiatului. DuhulTatălui Ceresc este în noi şi noi suntem „unul”,împreună cu tot ceea ce există în jurul nostru, dela lumile inferioare de suferinţă şi până la celemai înalte stări de fericire şi absolută iluminare.

Ida era un munte sfânt la frigieni, pe caregrecii l-au făcut locul de naştere a lui Zeus, iar înlimba română cuvântul idiţă înseamnă şer-poaică, pingala fiind alt cuvânt pentru imagine,chip sau a se găti frumos.

Simbolul şarpelui ceresc: de la stângaspre dreapta: descoperit la Vinča - mileniul VIIIî.e.n.; pe un vas aparţinând culturii Cucuteni –mileniul IV î.e.n.; în scrierea hieratică egipteană3500 î.e.n. până în epoca romană; pe un sigiliuemeş, care prezintă pe primul om ce stă devorbă cu Anu în Grădina Raiului – mileniul IIIî.e.n. şi pe tăbliţa de plumb descoperită la Sinaia(T 74), turnată în iulie-august 106. Iar acest con-cept totemic,dacă îl căutăm, îl mai găsim şi încreştinismul ortodox, plin ochi de teozofie luatădin vechea religie strămoşească, amintind aicipentru a avea motiv a le zice ceva celor cu obrazde tablă, zidurile exterioare ale bisericilor noastreortodoxe sunt înconjurate în partea de sus de

Nr. 87 (anul X), martie 2013DACIA

magazin

18

trupul a doi şerpi răsuciţi, ale căror capete staude pază deasupra uşii de la intrare. Dar chiarmitropoliţii şi patriarhii noştri poartă acel toiag cucei doi şerpi încolăciţi în capătul de sus,uitându-se la crucea dintre ei, imagine foarteasemănătoare cu toiagul lui Mitra/Sarmis şi Hermes.

Timp de peste 8 milenii, simbolulşarpelui ceresc, ca totem al Ziditorului lumilorvăzute şi nevăzute, dăinuie în spiritualitateanoastră religioasă, iar românii de azi, ca o turmăde tâmpiţi, spun, behăind la stele, că totul vinedin legământul scârbavnic al lui Iahwe, ce îşi aretoată cinstea şi revelaţia în mozaism. Numaipentru proşti sau fanatici mai sunt de ascultatasemenea baliverne.

Ca să le crape rânza de atâta înveninarecelor care au afirmat despre aceste comori ines-timabile - tăbliţele descoperite la Oţeleni – căsunt nişte pietre din secolul XVI ori chiar falsuri,le spun spurcaţilor că mint cu neruşinare; eledovedesc chiar dăinuirea strămoşilor noştri peaceste meleaguri de peste 8000 de ani. Pentruaceasta le pun sub nas manuscrisul esen, adicăal strămoşilor mei cei isteţi, intitulat Manualul dedisciplină, partea numită Imnurile începătorilor,rândurile x-xi din 1, unde găsim rugăciunea deintrare în Frăţia Celui Ales cu jurământul: ,,O să-lţin ca făcând parte din legile înscrise pe tăbliţelevechi, pentru a-i aduce Domnului drept ofrandă– bunătatea buzelor mele… O voi păstra ca peuna dintre porunci înscrisă pe tăbliţe vechi”.Adică, sutaşi ai întunericului, ei ştiau ceea ce voinu vreţi să ştim noi astăzi: că, în vechimea

vechimilor, religia strămoşilor noştri avea scrierisacre puse pe nişte ,,tăbliţe vechi” şi nu zgâri-ate de ghiara fiorosului Iahwe pe muntele Sinaiîntr-un nor uriaş de fum, pucioasă şi flăcări, aşacum este în Tora. Înţelesul escatologic al acestortăbliţe ni-l lămureşte manuscrisul esen intitulatEvanghelia păcii, care ne zice unde găsim şi tâl-gărşagul ivrit, făcut în dauna religiei strămoşeştişi demascat de către Ili Marele Preot al FrăţieiCelui Ales în discuţiile cu ivriţii: „Moise sparseatunci cele două table de piatră pe care erau gra-vate cele zece porunci şi le dădu în schimb dezece ori zece porunci. Din aceste zece porunci,scribii ş