y ao n s r n in e t ia dac blica - dacia.org · planetară), cât timp am continuat să fiu la...

Nr.96-97 (anul IX), decembrie 2013 - ianuarie 2014DACIA

magazin

1

I. EDITORIALPENTRU DACIA EDENICĂ ŞI NEMURITOARE

- I -

Concluzii de istoric îngrijorat de perspectiva naţiunii şi a ţării saleAPEL

către conaţionali, oriunde s-ar aflaConf. univ. dr. G.D.Iscru

După ce m-am eliberat de îndoctrinarea ma-lefică din etapa comunistă, apoi după complotul in-ternaţional împotriva României, din decembrie 1989(an jubiliar pentru cei ce au dorit şi doresc dominaţiaplanetară), cât timp am continuat să fiu la catedră mi-am exprimat, într-un fel, în faţa studenţilor, în amfitea -tru şi în sala de seminar, îngrijorarea pentru prezentulşi perspectiva ţării, la sesiuni ştiinţifice ale facultăţiişi ale Universităţii, în cursurile, cărţile şi studiile pu-blicate între timp. După 2001, ca pensionar, în studiiştiinţifice şi articole mi-am exprimat mai deschisaceastă îngrijorare, cu argumentarea corespunzătoare,o sinteză a acestei îngrijorări fiind cărţile publicate în2010 (3), urmate de alte studii ştiinţifice cu acelaşimesaj. Aceasta, alături de alţi confraţi autori, la rândullor îngrijoraţi de intrarea ţării într-o situaţie limită, ţarafiind împinsă în derivă de cei care – „maeştri ai tero-rii”, cum li s-a spus – încă nutresc planul himeric aldominaţiei mondiale şi fac presiuni în acest sens,racolează lideri neautentici, infiltrează „cai troieni” şirecrutează mercenari în soldă la faţa locului. „Sfatul”acestor alergători după himere către acei lideri raco-laţi, unii ajunşi la disperare în faţa perspectivei, tre-zindu-se, poate, în ei, fărâma de conştiinţă de pe urmă,

„sfatul” este unul sinistru: „Vrei să-ţi salvezi ţara?Atunci, vinde-o!” (4) Evident, pentru liderul nemer-nic nu mai rămânea nicio scăpare! Iar „profesiunea decredinţă” a unor astfel de „maeştri ai terorii” – căciteroare este acest plan himeric lansat asupra lumii! –,un autor a sintetizat-o astfel: „Distrugerea creativăeste cel de-al doilea nume de botez al nostru, atât înpropria noastră societate (5) cât şi în străinătate. Înfiecare zi sfâşie vechea ordine, începând de la afa-ceri, ştiinţă, literatură, artă, arhitectură şi de la ci-nema la politică şi justiţie. Ei trebuie să ne atacepentru a putea supravieţui, tot aşa cum noi trebuiesă îi distrugem pentru a ne putea duce mai departemisiunea istorică” (6).

M-a surprins însă şi încă mă surprinde căunii confraţi, autori de cărţi, studii, articole ce se con-stituie în semnale de alarmă faţă cu prezentul şi pers -pectiva naţiunii şi a ţării se abţin să coreleze situaţiainternă îngrijorătoare cu cea existentă la nivel planetarsau o fac în grabă, parcă s-ar feri de ceva. Deşi în stră-inătate au apărut şi apar multe cărţi, studii etc. peaceastă temă iar unele edituri ale noastre ne-au făcutşi ne fac surpriza utilă de a le traduce şi edita în limbaromână.

La rândul ei, presa noastră audio şi video,în cea mai mare parte intrată „sub control”, „evită” săpublice informaţii, analize şi comentarii asupra pla-nurilor şi pregătirilor celor interesaţi şi visători ladomi naţia mondială – cu puţine excepţii („raraavis”!). Pe internet, probabil insuficient pus „sub con-trol”, se mai pot „pescui” informaţii utile, dar numaipentru „luare la cunoştinţă”. Internetul oferă însă şiposibilitatea unui elaborat ştiinţific, dar depozitarealui, pentru control, rămâne discutabilă. Poate fi, înmod deliberat, şi o „supapă de siguranţă” pentru ceiinteresaţi.

Din Antichitate, de când s-au constituit

Motto: 1. „De avem sau nu dreptate,Eminescu să nu judece!”

(Grigore Vieru)2. „Istoria, lingvistica nu mai reprezintă o ştiinţă, devenind o linie politică menită deznaţionalizării

noastre” (1)(V.D. Popovici Ursu)

3. „Poporul român este singurul popor din Europa, autohton pe teritoriul pe care-l ocupă din

Străvechime” (2)(V.D. Popovici Ursu)


magazin

2

imperiile – acest mare inamic al naţiunilor lumii! –,precum şi societăţile secrete cu obiective maleficevizând, în principal, tot naţiunile – aceste principalepermanenţe ale istoriei –, primejdia pentru ele a de-venit, treptat, planetară. De aceea, aproape orice si-tuaţie grea a naţiunilor trebuie corelată cu presiunileşi provocările care le vin de la nivel planetar.

O abordare pentru toate naţiunile nu mi-ampropus. Am avertizat însă continuu despre aceasta încărţile şi studiile mele despre gravitatea primejdiei,devenită planetară. Abordarea o poate face pe larg fie-care autor responsabil, pentru propria sa naţiune sauorice autor pasionat de o asemenea problemă majorăiar rezultatul cercetării poate fi sintetizat în unul saudouă volume cel mult. În acest studiu mă limitez lasituaţia patriei noastre, România, între hotarele ei ac-tuale „trase peste genunchi” – cum a spus-o marelepoet Adrian Păunescu –, adică la ceea ce a mai rămas,în timp, sub amintitele presiuni, urmate de agresiunişi rapturi, din DACIA EDENICĂ, aceea care înStrăvechimea începuturilor, prin poporul primordialal Europei – arienii/pelasgii – se întindea, ca patrieoriginară a acestuia, de la Atlantic la Urali şi MareaCaspică iar prin „roiurile” sale umane, pornite pe di-recţiile cardinale când condiţiile au devenit prielnice,a ajuns până în Africa de Nord şi în Asia extrem-orien-tală, poate a trecut chiar Pacificul, în Americi.

Dacă înţelepţii acestui popor primordial alEuropei şi al Daciei edenice au receptat, cei dintâi, re-velată, dreapta credinţă monoteistă (7) – credinţămoştenită şi purtată mai departe, în timp, de moşteni-torii acestuia naţiunea traco-geto-dacă şi de alte douămari naţiuni surori constituie prin sedentarizareaamintitelor „roiuri” umane în alte spaţii europene(celţii/galii şi aşa-zişii „germani” şi „germanici”) –,unii însă din Antichitate „au pus ochii”, în zonacarpato-balcanică, la Dunărea de Jos, pe Valahia (altnume străvechi pentru Dacia (8)), „ţara în care se aflăaur, aur bun” – şi n-au mai slăbit-o din ochi până azi...

Dacia şi naţiunea ei de traco-geto-daci –,prima constituită ca atare în Europa –, cu primele lorState naţionale, pe „bătrânul continent”, prin poporullor de viteji – care însă n-a agresat pe nimeni dar aştiut şi a putut să-şi apere armonia, bogăţia şi sacrali-tatea pământului – au respins primele invazii imperi-ale persane venite dinspre Asia. În acest sens, o marepildă istorică au dat-o massageţii reginei Tomiris în529 î de Hs., împăratul însuşi căzând în luptă, apoigeţii de la Dunăre şi Mare, în 514 î. de Hs., când vesti-tul Darius I, împăratul persan, abia a scăpat din„mâna” acestor geţi – „cei mai viteji şi mai drepţi”,cum îi caracterizează „părintele istoriei” Herodot, –,

deci cu decenii înainte de celebrele „războaie medice”ale grecilor. Mai târziu, aceiaşi geţi dunăreni, subviteazul şi înţeleptul rege Dromihete, au „corectat”aroganţa confratelui din Sudul Dunării, diadohul ma-cedonean Lisimah, care îşi închipuise că îi va impunecu forţa o „unire” ce nu-şi avea, atunci, vreo justifi-care, de i-a pierit confratelui arogant „cheful” pentruvreo nouă incursiune.

În sfârşit, naţiunea traco-geto-dacă, în efor-tul ei de apărare a pământului atât de mult râvnit înepocă, gândind prin conducătorii şi înţelepţii ei, căunitatea politică este soluţia salvatoare, sub regeleBUREBISTA (82-44 î. de Hs.) a finalizat acest efort,unind comunităţile şi formaţiunile traco-geto-dacilordin Nordul şi Sudul Dunării, înglobând şi coloniilegreceşti din Pont, de la Olbia la Apolonia, într-oDACIE MARE, el devenind astfel – cum se spuneîntr-o inscripţie de epocă (9) „cel dintâi şi cel maimare dintre regii din Tracia” (10). Şi Strabon explicăaceastă reuşită astfel: „Luând în mână cârma nea -mului său, <Burebista> a ridicat poporul copleşit denevoi din pricina nesfârşitelor războaie şi atât demult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţăcumpătată şi ascultare de porunci încât doar înpuţini ani a făurit o mare împărăţie”, fiind temutchiar şi de romani (Geografia, VII/III, 11).

Aceasta a fost – nu în chiar atât de „puţiniani”! – o veritabilă operă de renaştere naţională!

Duşmănit însă din interior – nu este exclus!– de unele căpetenii orgolioase, după cum nu este ex-clusă nici o „mână” a Romei în devenire imperială,Burebista, precum se ştie, a fost asasinat – de „o mânăde oameni”, precizează acelaşi Strabon – într-un com-plot, după care Dacia Mare s-a divizat în patru saucinci formaţiuni politice mai reduse ca spaţiu, Centrulmenţinând însă o unitate spirituală şi de justiţie,aceasta „girând” unitatea naţională.

Veniseră iar vremuri grele iar pericolulroman creştea ameninţător. Se impunea un nou efortpentru reconstituirea unităţii politice, efort pe care l-au început geto-dacii din Moesia, la sud de Dunăre,în colaborare cu cei din Nord; şi din nou geto-dacii„se făcură stăpâni pe ambele maluri ale Dunării”, caîn vremea lui Burebista. Efortul a fost continuat subultimul dintr-o suită de regi merituoşi ai Centrului car-patic, supranumit DECEBAL, iar Roma avea mareteamă de un atac concomitent, la Dunărea de Jos, altraco-geto-dacilor şi al neamurilor „germanice”. Într-adevăr, geto-dacii atacă din nou în iarna anilor 85/86î. de Hs., în Moesia, probabil tot sub conducerea luiDecebal, în luptă fiind ucis chiar guvernatorul provin-ciei, dar sunt respinşi peste Dunăre de însuşi prefectul


magazin

3

pretoriului, Cornelius Fuscus, trimis în ajutor de îm-păratul Domiţian. Acesta vine el însuşi la faţa loculuişi ia măsuri militare speciale de apărare. Fuscus a fosttrimis apoi peste Dunăre (87 î. de Hs.) într-o misiunede pedepsire a geto-dacilor, dar e învins şi cade înluptă. Survine şi ameninţarea cvazilor şi marcomani-lor iar situaţia, gravă, impune împăratului reglemen-tarea printr-un compromis a raporturilor cu Decebal:l-a recunoscut ca rege, „acordându-i” o pace „gene-roasă” pentru mulţi ani – deşi obţinuse, în „replică”,o victorie asupra lui (89 î. de Hs.) – prin guvernatorulMoesiei Superioare, Tettius Iulianus.

Câştigând pacea, Decebal a continuat, fe-bril, pregătirile militare, căci – era conştient! – mareaconfruntare era iminentă.

Noul rege geto-dac Decebal – scrie despreel însuşi Dion Cassius, contemporan şi un apropiat alîmpăratului Traian – era „foarte priceput în planurilede război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagăprilejul pentru a-l ataca pe duşman şi să se retragăla timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptă-tor şi se pricepea să folosească izbânda dar şi să iasăcu bine dintr-o înfrângere” (Fontes ... III, p. 287-288).

A urmat, în 101-106, precum se ştie, con-fruntarea decisivă în care forţa copleşitoare a Impe-riului roman a distrus Centrul politic şi spiritual alDaciei, inclusiv regatul lui Decebal ca atare, ocupândo parte a teritoriului acestuia şi „inaugurându-şi” noulşi ultimul rapt cu un jaf cumplit.

Decebal s-a autosacrificat pe altarul Dacieiedenice – este concluzia până acum unanim acceptată–, pentru a nu cădea viu în mâna inamicului.

Rămânea însă liberă o imensă vatră a Dacieimari, cu formaţiunile politice ale Dacilor Mari, cos-tobocilor, geţilor, tirageţilor, massageţilor etc. Iar fraţiilor din partea ocupată a Daciei – „Dacia romană” –„n-au acceptat niciodată stăpânirea romană”; cei caren-au căzut în cele două mari războaie s-au retras înDacia septentrională, liberă, şi de acolo, în unire cudacii liberi „au invadat necontenit provincia ..., pânăce la urmă, romanii, sub Aurelian, s-au retras din noupe malul drept al Dunării” (11).

Dacia edenică şi nemuritoare continua săexiste, rezistând, chiar impunând imperiului regle-mentarea pe alte baze a raporturilor pe graniţa Dunăriide Jos.

Totuşi, cucerirea romană asupra unei părţidin Dacia, cu distrugerea centrului politic şi spiritualal Daciei Mari a dăunat enorm, în primul rând ei înseşiiar prin aceste distrugeri de multiple realizări ştiinţi-fice şi tehnice a însemnat o mare piredere la nivel

mondial, căci Dacia ca atare ajunsese „polul civiliza-ţiei şi spiritualităţii în Antichitate” (Gabriel Gheorghe,2001), iar Spaţiul carpatic era Centrul ei coordonator.Ce era Dacia atunci când, în anul 101 Roma imperialăa hotărât invazia – ne-o spune şi celebrul nostru istoricarheolog Vasile Pârvan: „Dacia era un regat cu o bazăetnică perfect omogenă, cu tradiţii istorice seculare,cu structură socială şi economică bine definită, cu ocultură înaintată..., era „o naţiune politică”, „con -ştientă de ea însăşi” (op. cit., p.147, s.n.). Nu era „bar-barie” şi întunecime, cum îi place d-nei Zoe Petre săne-o prezinte în cartea sa Practica nemuririi, Ed.Polirom, Iaşi, 2004. Cucerirea romană a dăunat mult„bătrânului continent” şi a dăunat imperiului însuşi,această cucerire şi această distrugere având loc în„preziua” marilor migraţii – fapt sesizat de succesorullui Traian, împăratul Hadrian, în 117, anul morţiiînaintaşului său: „Ce greşeală a făcut Traian distru-gând Dacia, căci constituia, prin natura aşezării, pa-văza imperiului roman.” (12).

Geto-dacii din Sudul Dunării au rămas încontinuare în cadrul Imperiului Roman –, Roman derăsărit, apoi Bizantin, până la cucerirea otomană(1453) – iar cu geto-dacii din Nordul fluviului Im-periul a tot încercat să-şi reglementeze pe alte baze ra-porturile, oferind geto-dacilor stipendii pentru pazagraniţei dunărene. Când stipendiile nu mai veneau,aceştia reluau atacurile asupra Imperiului. Un izvorde la cumpăna veacurilor IV-V, când în zonă veniserăhunii, spune: „geţii şi massageţii... vă înspăimântăastăzi. Ei trec Istrul şi cer plată pentru pacea pe carene-o îngăduie” (Fontes ..., II, 183, s.n.). „Revenise”vremea lui Decebal (89-101 î. de Hs.) când dacii im-puseseră tribut „superbei împărătese de marmură alumei, Roma” (Mihai Eminescu).

Moştenitorii naţiunii traco-geto-dace, evi-dent, au suportat greu şocul marilor migraţii, ca şi pecel al aşa-ziselor „cruciade” ale Apusului politic, mi -litar şi confesional, care au venit ca un fel de„replică”, o „contra-migraţie”, de fapt fiind primamare confruntare dintre mari imperii ale timpului sprea-şi adjudeca, fiecare, „statutul” himeric de „Imperiuuniversal”, moştenit „testamentar” de la Roma impe-rială şi „revigorat” de papalitate.

În Evul mediu, încă şi în Europa modernă,pentru aceeaşi „miză” confruntările dintre imperii aucontinuat. Şi este, cu adevărat, un miracol cum ŢărileDacice numite acum, îndeobşte, Valahii, au existat,rezistând agresiunilor şi harpagonismelor imperiale,împăraţilor „pe care lumea nu putea să-i mai încapă”(Eminescu).

Prin ele însă, păstrându-şi statalitatea,


magazin

4

Dacia a rămas, nemuritoare!Secretul existenţei prin rezistenţă l-a redat

magistral cel mai bun şi mai mare cunoscător şipreţuitor al memoriei şi istoriei strămoşilor noştrireali, al „Raiului Vechi Dacii”, Mihai Eminescu, ge-niul nostru naţional, în „vorbirea” cu care voievodulMircea cel Bătrân a întâmpinat aroganţa agresoruluiotoman „la Rovine, în câmpii”, în 17 mai 1395:

1.prin neacceptarea „închinării” cerută deBaiazid şi, precum strămoşii geto-daci, prin neteamade moarte în războiul cu care sultanul venise, căci:

„De-o fi una de-o fi alta, ce e scris şi pentru noi,Bucuroşi le-om duce toate, de e pace de-i război.”.

2.prin răspunsul dat la amplificarea aro-ganţei sultanului care nu accepta, în suita lui de vic-torii, să se „împiedice de-un moşneag”:„De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce

priveştiNu e om de rând, el este Domnul Ţării Româneşti”.

Şi îl „sfătuia” pe neînvinsul de până atunci,precum odinioară regina Tomiris a massageţilor pefondatorul Imperiului persan, Cirus al II-lea, îl sfătuiainvocând istoria – această călăuză a vieţii ce nu s-abucurat niciodată de graţiile marilor capete încoro-nate:„Eu nu ţi-aş dori vreodată să ajungi să ne cunoşti,

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.După vremuri mulţi veniră începând cu acel oaspe,Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vreun

pod,De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă,

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apăŞi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Cum veniră, se făcură, toţi, o apă şi-un pământ.Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai val-vârtej

Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?...

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,

A credinţii biruinţă căta orice cavaler”.Şi voievodul chiar îi dezvăluia sultanului

marele secret al rezistenţei, dacă arogantul cuceritorera capabil să-l priceapă:

„Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul...Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,

Mi-e prieten numai mie iară ţie duşman este,Duşmănit vei fi de toate fără-a prinde chiar de

veste;N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!”

Aşa vor fi fost gândurile şi vorbele, spuse şinespuse, în toate marile confruntări ale neamului cuputernicii zilei în vremea imperiilor „istorice”, cândrevenea dilema:

„a fi sau a nu fi!”Şi ne gândim mai ales la geniul nostru poli-

tic şi militar şi apărător al străvechii noastre dreptecredinţe monoteiste, moştenită de la cei dintâi stră-moşi, la Mihai Viteazul, voievodul care, deşi cunoşteaperfidia noilor „cruciaţi” ai Apusului, a restaurat dinnou Dacia nemuritoare, Biserica şi religia stră-moşească pe direcţia cardinală a planului dacic autoh -ton care ne-a traversat istoria şi încă ne animă, elrămânând simbol şi izvor de încredere în Dacia ne-muritoare, „De la 1600 nici un român n-a mai pututgândi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără pa-loşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii,fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tra -gică.” (13), concluziona Nicolae Iorga.

Peste alte greutăţi şi vicisitudini, pornin du-se de la acest simbol şi de la acest izvor s-a ajuns, însecolul XIX, la noua restaurare din 1859, când s-auunit cele două Principate Dacice sub alesul în unani -mitate al naţiunii, Domnul Alexandru Ioan Cuza, apoila independenţa lor în 1877-1878 şi, în sfârşit, la „oraastrală” a marii împliniri din 1 Decembrie 1918 –desăvârşirea unităţii naţionale, cât a fost posibil atunci–, pe care ţara reală, poate în amintirea Daciei Marinemuritoare, a numit-o ROMÂNIA MARE.

În secolul XX însă, după ce au murit impe-riile „istorice” de până atunci şi a triumfat cauza na-ţiunilor – Unitate, Suveranitate, Indentitate naţională–, cu constituirea/reconstituirea Statelor naţionale su-verane, noile imperii, care s-au constituit sub alt numeînsă, s-au unit cu „Imperiul invizibil”(14) al Forţeloroculte şi al capitalului într-o Conspiraţie planetarăneoimperialistă având ca obiectiv reîncarcerarea şilichidarea naţiunilor etnice, cu Statele lor naţionaleîntr-un „Imperiu global”, „civic şi multicultural”, înspiritul „profesiunii de credinţă” pe care am citat-o laînceput şi o reluăm aici, la final, pentru o bună fixareşi reflecţie serioasă asupra ei: „Distrugerea creativăeste cel de-al doilea nume de botez al nostru, atât înpropria noastră societate cât şi în străinătate. Înfiecare zi sfâşiem vechea ordine, începând de laafaceri, ştiinţă, literatură, artă, arhitectură şi de lacinema la politică şi justiţie. Ei trebuie să ne atacepentru a putea supravieţui, tot aşa cum noi trebuiesă îi distrugem pentru a ne putea duce mai departemisiunea istorică.” Halal „misiune istorică!”

„Uniunile” nou constituite în epoca mo-dernă – „Uniunea Statelor Americane” (U.S.A.), cele -


magazin

5

bra (U.R.S.S.), după primul război mondial, conti-nuată, mai nou, cu „Comunitatea Statelor Indepen-dente” (C.S.I.), „Uniunea Europeană” după cel de-aldoilea război mondial, o „Uniune Africană”, deja în-cepută, o preconizată „Uniune a Pacificului”, poate şialte asemenea Superstate zonale – au fost şi sunt, înplanurile himerice ale celor care deja se considerăstăpânii lumii, efecte ale acelei numite „distrugericreative” pentru „sfâşierea vechii ordini” şi instituireaaşa-zisei „Noi Ordini Mondiale” reprezentată heraldicde celebra piramidă...

„Ca să nu lungim vorba, anticipează unautor foarte bine informat – va fi (mai corect: în aceleplanuri himerice se preconizează a fi, n.n.) o dictaturăfascistă globală, de care ne-am apropiat deja foartemult şi care se va realiza cu siguranţă, dacă nu se vaproduce o revoluţie în modul de gândire al oameni-lor” (după conştientizarea primejdiei – n.n.) (15). Şinotam în prima carte citată în nota 1 că prin ceea ce aurmat după sinistrul alibi din 11 septembrie 2001 înU.S.A., s-a pornit pe o asemenea cale „la lumina zilei”(op. cit. p. 223). Planurile corifeilor de azi ai „globa-lizării” continuă, cu ... „perfecţionări” ale acelor hi-merice planuri interbelice sau chiar mai dinainte,deconspirate însă de istorie. Deci, acum le cunoaştemşi nu este permis să le ignorăm! Reţinem însă teamaamintiţilor corifei de producerea unei revoluţii îngândirea oamenilor – evident, şi a unei acţiuni în con-secinţă.

Este, aceasta, noua himeră a timpului pecare îl trăim şi a perspectivei noastre. Va muri şi ea,cum au murit atâtea himere în istoria lumii, căci forţacea mare a lumii pământene a fost şi rămâne forţa na-ţiunilor de Dumnezeu create şi nu de om constituite.Dar în căderea ei previzibilă încrâncenata himerăpoate provoca dezastre civilizaţiei şi însăşi vieţii pePlaneta noastră – pericol major ce nu trebuie ignorat!

De aici, necesitatea imperioasă a concentră-

rii şi concertării planetare a efortului, prin noi înşine,pentru o nouă renaştere naţională. În ce ne priveşte,pentru o nouă Dacie nemuritoare, refăcută îngraniţele ei fireşti.

Răspunderea ne aparţine tuturor şi fiecareeste dator să-şi aducă propria contribuţie!

________________1. V.D. Popovici Ursu, Adevărata obârşie a poporului român, Ed.Gedo, Cluj, 2012, p. 68.1. Ibidem.1. Conf. univ. dr. G.D.Iscru, O nouă introducere în epoca modernăcu privire specială la istoria naţională, Ed Proema, Baia Mare,2010, idem, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii, tracii, illirii – naţi-unea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. Nicolae Bălcescu şiEd. Mica Valahie, Bucureşti, 2010. 1.Naomi Klein, Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezas-trelor, Ed. Vellant, Bucureşti, 2008, p. 178, s.n.1.Vezi: Dr. Adrian Krieg, July 4th, The Last Independence Day(Ultima zi a independenţei), 1997?1.Naomi Klein, op. cit., p. 305, s.n. 1.Conf. univ. dr. G.D. Iscru, Străvechea noastră dreaptă credinţămonoteistă, comunicare la Muzeul de istorie al Municipiului Bu-cureşti, luna Mai 2013.1.Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renaşterea, ed. a II-a,Cluj-Napoca, 2010.1. Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali ..., op. cit., p.168, s.n. 1.Foarte obişnuiţi cu Tracia, autorii greci antici nu folosesc, de re-gulă, nume „combinate”/„mixte”. 1.Vasile Pârvan, Dacia, Ed. Ştiinţifică, ed. de Radu Vulpe, Bu-cureşti, 1958, p. 148, s.n.1.Vezi Marin Al. Cristian, Unirea Valahiei, Ardealului şi Moldovei,încununarea afirmării conştiinţei naţionale a lui Mihai VoievodViteazul, în „Studii Slătinene”, anul VII, vol XII, nr. 1/2013, p.107-140. 1. Adică neproclamat ca atare dar simţit peste tot.1.cf. Gabriel Gheorghe, Studiu introductiv la ed. Gabriel Gheorghea operei lui Iordanes, Getica (Despre originea şi faptele geţilor),Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2001, p. XIV; evident, expresia„distrugând Dacia” este eronată, deşi distrugerile în acest Centrudacic au fost cumplite. 1.David Icke, Secretul suprem, Ed. Daksha, Bucureşti, 2006, p.419.420, s.a.

ABONAMENTE «DACIA MAGAZIN»

Începând cu data de 1.01.2014, preţul unui abonament la revista noastră este: 70 lei anual,

pe adresa: Tulcea, str. Florilor nr. 37, dl. Nicolae Nicolae,

telefon: 0729011003 sau 0752104184.


magazin

6

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZEA. MIHAI EMINESCU

A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu:

Înainte-Mergător pe calea făuririiRomâniei Mari

dr. Aurel V. DAVID

Eminescu este, fără îndoială, un nume, opecete şi un simbol în expresie etno-spirituală tridi-mensională: patriarh al limbii române, luceafăr alpoeziei româneşti şi sociolog al României moderne.Eminescu a apărut în clipa în care neamul românesc,răsfirat în vatra vechii Dacii, prins în ghearele unorimperii hrăpăreţe, a simţit cea mai acută nevoie deminţi luminate şi braţe tari pentru a-şi recuceri drep-tul la existenţă, la cunoaştere şi la apărare.

În memoria generaţiilor care au urmat a fostimpusă, adesea cu mijloace violente, „istoria ofi-cială” a vieţii lui Eminescu. Aceasta a fost scrisă maiales de cei care aveau ceva de ascuns faţă de dimen-siunea sa românească. Epigonii săi au pus în circu-laţie o imagine distorsionată şi ireală, din care maiales mintea copiilor neprihăniţi trebuia să reţină pevecie doar că Eminescu a fost o fiinţă slabă şineadaptabilă, pierdută în lumea sa poetică,mărginaşă, dar, mai ales că ar fi fost alcoolic incu -rabil, că ar fi murit nebun, bolnav de cea mainenorocită boală lumească.

Gigantica urmă imprimată de Eminescu înmemoria istorică a neamului românesc n-a putut însăfi ştearsă şi nu va putea fi ştearsă de toţi epigonii dinlume. Faptele sale, imprimate de Istorie pe răbojulconştiinţei sociale, dar tăinuite multă vreme de nevol-nicii şi efemerii stăpâni nedrepţi ai vetrei, îi conservăadevărata imagine: aceea de icoană a spiritului nea-mului românesc. Faptele confirmă că Eminescu a fostun om conştient de sine, dar şi de destinul cetăţii, deo mare luciditate, ancorat cu întreaga sa fiinţă în re-alitatea socială, dar mai ales implicat de nevoie îniureşul vieţii politice a vremurilor zbuciumate în carea trăit.

*Eminescu a urmat drumul destinului său

inegalabil, călăuzit fiind doar de steaua de aur a in-stinctului, pe care a urmat-o precum şi-au urmat caleamagii călători din străvechime. A străbătut pe josvatra neamului, din Cernăuţii Bucovinei îndoliate,pentru a poposi în Blajul corifeilor Şcolii Ardelene,şi din mărginimea Sibiului, pentru a ajunge în Bucu -reştii dâmboviţeni, locul de unde atunci răsăreasoarele pentru toţi românii.

Eminescu a venit din „Dacia capta”, aflatăsub stăpâniri străine, ajungând în mult dorita şi visata„Dacia Felix”, eliberându-şi spiritul de corsetul ide-ologiilor imperiale hrăpăreţe şi violente, însă fără aprivi înapoi cu mânie. A ajuns încărcat de dor în aceaparte a Daciei care scuturase jugul marilor imperii,pe care semenii săi aflaţi într-o oază de libertate o nu-miseră, în mod oficial „România”.

În 1867, când Eminescu a ajuns la Bucureşti,numele „România” avea doar 5 ani de existenţăpolitico-statală, iar prima sa exprimare publică a fostdestinată vestirii peste vatră a profesiunii sale decredinţă, pe care a dăltuit-o în nepieritoarea expre-sie-pecete: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”.Şi-a exprimat sfios această dorinţă fierbinte, izvorâtădin inimă, visând, în fapt, la „raiul Daciei” străvechi,pe care o purta în suflet şi pe care a cântat-o apoi şia jelit-o în versuri cu valoare de axiomă. Pentru acestideal a dăltuit pe răboj nepieritoarea „Doină”, pecare a cântat-o în faţa marelui Caragiale.

Întâlnirile pline de farmec şi de noroc cu oa-meni de rând, dar şi cu titani ai credinţei, culturii şiistoriei neamului, l-au impresionat până în adânculfiinţei sale. Peste tot locul, ştiut şi neştiut, i-au ieşit


magazin

7

în cale oameni din neamul lui, care rosteau cuvintedomoale în limba dulce a maicii lui. Soarta l-a tot duspe drum de ţară de-a lungul şi de-a latul vetrei, pecare a străbătut-o mai mult pe jos, „în cruciş şi-ncurmeziş”, din Bucureşti înapoi la Iaşi şi la Cernăuţi,apoi din Bucureşti, la Braşov, Sibiu, Lugoj, Caranse-beş, Timişoara şi Arad. Eminescu a devenit patriarhal limbii române, urmându-şi destinul pe calea cruciiDaciei străvechi. Această cale i-a confirmat fără tă-gadă ceea ce el simţea şi ştia „dintotdeauna”: limbaromână este „urmaşa celei dacice”, limba „cea maiveche”.

*Eminescu a receptat adevărata nevoie şi va -

loare a neamului după popasul de câţiva ani făcut încapitala Imperiului austro-ungar. Acolo a întâlnittineri români din toate părţile vetrei, dornici prinstudiu să ajungă mari oameni, cu multă carte, pe carea reuşit să-i convingă că puterea neamului românescstă numai în unirea statornică a fiilor săi.

Eminescu a contribuit la unirea celor douăsocietăţi studenţeşti existente în acel moment înViena, respectiv „România” şi „Societatea literarăşi ştiinţifică a Românilor din Viena”. În anul 1871acestea s-au contopit în „România jună”, în care aufost încorporaţi toţi studenţii români din Viena. Ast-fel, deviza „Uniţi-vă în cuget şi simţiri” a prins viaţă,studenţii români strânşi în adunare de obşte pentru apune ţara la cale formau o „Dacie în miniatură”.Probabil că Eminescu a imprimat salutului stu-denţilor români în Viena pecetea răsărită din cea maistringentă nevoie a neamului, respectiv „TrăiascăNaţia! / Sus cu dânsa!”.

Eminescu a fost printre organizatorii şi par-ticipanţii activi la serbarea de la Putna, din ziua deSfântă Mărie a anului 1871. La Putna nu a fost atunciun parastas, ci o glorificare a trecutului neamuluiromânesc, o înviere a spiritului vetrei vechii Dacii.Mănăstirea Putna a devenit de atunci „altarul conşti-inţei naţionale”, întrucât acolo a prins viaţă şi a dăi-nuit asemenea unei făclii sacre, ideea unităţiiîntregului neam românesc în multimilenara sa vatră.De acolo, de pe culmile Carpaţilor, Eminescu a în-trezărit făclia unităţii neamului, care a luminat apoifruntariile Daciei întregi. În aceea zi, liceanul CiprianPorumbescu, entuziasmat de măreţia momentului, acântat la vioară „Daciei întregi”.

Din înălţimea mănăstirii Putna, gândul lui astrăbătut năvalnic coama înzăpezită a Carpaţilor ceisemeţi şi luciul valurilor Dunării albastre, apoi a zbu-rat spre munţii Pindului şi spre Adriatica, dar şi pesteNistru, spre străvechile câmpii getice. Astfel, peste

ani a cuprins într-o cugetare fără egal şi a însemnatpe răboj, din ce-a văzut şi din ce-a citit, imagineastării vetrei neamului, cu măreţia şi tragedia ei. „Nuexistă un stat în Europa centrală, nu există o ţară, dela Adriatica pînă la Marea Neagră, care să nucuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră - lespunea el contemporanilor săi. Începând de laciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia Herţe-govina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mariunităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia, şiTesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bul-garia, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, dedincolo de Tisa începând, în toată regiunea DacieiTraiane, până dincolo de Nistru, până aproape deOdesa şi Kiev”.

*În capitala României moderne a întâlnit Em-

inescu realitatea măreţiei şi decăderii neamului, cuelementele sale de unitate, dar şi de disoluţie, debogăţie, dar şi de sărăcie, ale căror surse le-a descifratca nimeni altul, ajutat de geniala şi scânteietoarea saminte de „băiat de rumân”. A văzut o lume pestriţă,aflată de dimineaţa până seara într-o mişcare haotică,cu patrioţi adevăraţi, dar şi cu „găgăuţi şi guşaţi”,cu bogaţi care-şi cheltuiau banii nemunciţi fiindcă n-aveau altceva de făcut, dar şi cu săraci care n-aveaudupă ce să bea apă, cu oameni politici autentici, darşi cu politicieni veroşi, care duceau „muştele la apă”,cu ziarişti devotaţi condeiului şi aflării adevărului,dar şi cu jurnalişti intraţi slugi la diferiţi stăpâni, dâm-boviţeni, vienezi sau moscoviţi.

Eminescu a avut şansa de a intra în redacţiaunui mare ziar şi de a lucra cu mintea şi condeiul înbreasla jurnaliştilor, foarte activă şi implicată în aduc-erea la lumină a nevoilor neamului, dar zdrenţuită deculorile şi ideologiile politice în tabere opuse.

De la tribuna „Timpului”, liberal prin cu-loare, dar naţional pe fond, riguros pe formă şi ofen-siv pe conţinut, Eminescu a putut să exprime public,ca „bun român”, în versuri şi în fraze tăioase, ceeace prin alte mijloace de comunicare n-ar fi fost posi-bil. El le-a spus tuturor celor întâlniţi în cale că: „Afi bun român nu e un merit, nu e o calitate…, ci o da-torie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiarpentru orice locuitor al acestui pământ, care estemoştenirea exclusivă şi istorică a neamului româ-nesc“.

Eminescu a descifrat sursele răului,înţelegând că marea nevoie a neamului său, expri-mată din interes de „ţara legală” şi din nevoie de„ţara reală”, era refacerea unităţii naţiei în vatravechii Dacii. La Bucureşti a întâlnit, spre bucuria şi


magazin

8

uimirea sa, refugiaţi din părţile de vatră aflate substăpâniri străine, tineri ardeleni, bucovinenibasarabeni, bănăţeni ori români sud-dunăreni, veniţila studii universitare. Legăturile statornicite cu mulţidintre aceştia, din „frăţie de neam”, i-au conturatoglinda neamului, cu inteligenţa şi caracterul său, darşi nevoia sa stringentă de refacere, prin luptă petărâm cultural şi politic, a vetrei străvechi. Atenţia saa fost îndreptată, în primul rând spre românii arde-leni, bucovineni şi bănăţeni, fiind convins că refac-erea vetrei vechii Dacii trebuie realizată în jurulcoroanei munţilor Carpaţi, tăria vetrei străvechi. Aşase explică de ce s-a alăturat, din instinct, cu întreagasa fiinţă, luptei pentru eliberarea socială şi naţionalăa românilor aflaţi sub Imperiului austro-ungar şiunirea acestora cu România.

La Bucureşti, din 3 mai 1867 funcţiona So-cietatea „Transilvania”, iniţiată de revoluţionarulpaşoptist August Treboniu Laurian, care avea dreptscop declarat „strângerea legăturilor de frăţie întrejunimea studioasă din toate părţile României”, iar la10 mai 1881, sub patronajul lui C. A. Rosetti a fostînfiinţată Societatea Iredenta română („România Iri-denta”), cu scopul nedeclarat public, de a determinao răscoală a populaţiei româneşti din Transilvania.Eminescu a intuit că numele „iridenta”, dar mai ales„România iridentă”, încorporat în pecetea unei astfelde organizaţii culturale la vedere, dar vehiculat încercurile politice de la Bucureşti, va trezi reacţia vi-olentă a imperiilor vecine, în primul rând a Austro-Ungariei, care nu se va da în lături de la presiuni şiameninţări asupra firavului stat românesc, pe careîncă-l numea „Valahia” şi nu „România”. El a pre-vestit inclusiv posibilele măsuri agresive luate de unguvern obedient marilor imperii, soldate cu desfi-inţarea societăţii şi prigonirea până la eliminarea fi -zică a adepţilor săi.

*Eminescu a intuit că renaşterea conştiinţei

identităţii neamului românesc într-o lume dominatăde mari imperii hrăpăreţe avea drept fundamentcunoaşterea rădăcinilor sale, adică a vremurilor an-cestrale, care trebuiau căutate cu migală şi rigoare,din generaţie în generaţie, până la „facerea lumii”.Astfel se explică de ce Eminescu a ţinut să încrustezepe răboj pentru generaţiile viitoare Povestea Dochieişi ursitoarele - în care a redat măreţia Daciei, apoinenorocirile şi nemiloasa soartă hărăzită de ursitoare,dar şi Rugăciunea unui dac - în care a deplâns soartadacilor învinşi de legiunile imperiale. Însă, a ţinut săatragă atenţia că „Era un popor brav acela care aimpus tribut superbei împărătese de marmură a lumii

„Cazul Eminescu” constituie unul din-tre cele mai nefaste exemple de manipulare aconştiinţelor prin intermediul aşa-numiţilor„oameni politici”, al presei scrise şi al unor„experţi” cu metehne de critici sau cu pretenţiide istorici. În istoria modernă a României,«cazul Eminescu» este primul exemplu tipic almodului în care pana unui gazetar autentic şipatriot poate fi frântă de către forţe oculte, iarun geniu naţional poate fi pus în cămaşă deforţă de către o putere politică violentă.

Prin eliminarea lui Eminescu dinviaţa publică a fost comis un asasinat moralşi politic, asociat cu apelative şi epitete, pre-cum: nebun, sifilitic, alcoolic, pericol public,atentator la adresa regelui, reacţionar, paseist,antisemit, xenofob, şovin etc. Cei care au avutinteresul să-l asasineze moral şi politic au ur-mărit ca Eminescu să rămână în memoriaromânilor doar ca poet epuizat intelectual, cutoate că principala sa activitate, considerată„periculoasă”, a fost cea de ziarist şi deÎnainte-Mergător pe calea făuririi RomânieiMari.

La mistificarea adevărului despre mo-tivul înlăturării lui Eminescu din viaţa publicăau participat, într-o cârdăşie tainică la mo-mentul respectiv, cum s-a înţeles, forţe interneşi externe. Pentru a-l scoate dintre simbolurilenaţionale, publicistica lui a fost mereu trecutăsub tăcere, pentru posteritate fiind prezentatdoar ca un „poet romantic”, epuizat şi el înmomentul 1883: „ediţia Maiorescu” a poezi-ilor sale a lucrat continuu în acest sens, iarpentru unii încă mai „lucrează”.


magazin

9

- Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere teîmple de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descen-dentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amorde patrie şi libertate, a fi descendentul unui aseme-nea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

Eminescu şi-a exprimat public şi cu tăriecrezul său lăuntric şi a lăsat încrustat pe răboj unneasemuit mesaj testamentar, potrivit căruia „totultrebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. Autori-tatea condeiului său ascuţit şi penetrant, a funcţiei deredactor şef al „Timpului” şi a numelui devenit armă,i-au permis să devină, în fapt, promotorul planuluitainic de refacere a „Daciei Mari”.

Eminescu a fost ferm convins, până în stră-fundul fiinţei sale, că planul dacic ne-a traversat isto -ria, devenind astfel Întâi Mergător pe calea făuririiRomâniei Mari, în hotarele Daciei străvechi. El aînţeles ca puţini muritori până la el că refacereaunităţii spaţiului străvechii Dacii era pentru românio problemă de renaştere naţională, iar nu o simplă„afacere”, aşa cum încercau să o exploateze marileimperii vecine în folos propriu, dar şi unii politicienidâmboviţeni, care-şi căutau mărirea prin „fraze lus-truite şi negustorie de vorbe”.

Astfel, la 24 ianuarie 1882 (de ziua UniriiPrincipatelor), pe baza structurii „Iredentei”, trecutăde facto în adormire, a fost înfiinţată, pe principiulîncifrat al „Frăţiei”, cu implicarea directă a lui Emi -nescu, o organizaţie, înscrisă oficial sub numele de„Societatea Carpaţii”. Aceasta şi-a propus să sprijineorice „intreprindere românească“, cu referire tacităla situaţia românilor din Imperiul Austro-Ungar.

Eminescu a devenit, în fapt, liderul acesteimişcări de eliberare socială şi naţională a româniloraflaţi sub jugul Austro-Ungariei, care a trecut, pe faţăşi tainic, la acţiuni hotărâte. Manifestările „SocietăţiiCarpaţii“ au îngrijorat reprezentanţa diplomatică aAustro-Ungariei, care simţea că aceasta tindea să setransforme, în secret, într-un adevărat „partid se-cret”, de rezervă, cu zeci de mii de membri, caremilita pe faţă pentru alipirea Ardealului la „Ţară”,dar desfăşura şi acţiuni conspirative, unele cu ştireaguvernului român. Serviciile de informaţii vienezeau informat autorităţile imperiale că „SocietateaCarpaţii” urmăreşte înfiinţarea unui „imperiu daco-român”, devenit spaima fostei cancelarii aulice. Ast-fel, au trecut la supravegherea permanentă şi cumetodă a membrilor societăţii, infiltrând agenţi şi înredacţia ziarului „Timpul”.

„Obiectivul” principal al urmăririi informative

a devenit Eminescu, al cărui nume circula deja ca ofantomă în capitala Austro-Ungariei, fiind consideratun adevărat pericol pentru ordinea imperială austro-ungară. De la Viena transmitea în ţară conservatorulPetre Carp mesajul imperativ: „Mai potoliţi-l peEmi nescu!”. Dar Eminescu nu putea fi potolit, pentrucă lui i-a fost scris să poarte crucea jertfei pe calea re-naşterii identităţii şi refacerii vetrei neamului românesc.

*Ce-a urmat este istorie însângerată, care tre-

buie cunoscută în profunzime şi redată generaţiilorcare vin după noi cu toată tragedia încorporată în ea.În ziua de 28 iunie 1883 România trebuia să semnezetratatul umilitor cu Austro-Ungaria, prin care seobliga să renunţe la revendicarea unirii Ardealului cuRomânia. Întrucât existau semnele unei posibile „de-fecţiuni” şi invocând acţiunile „subversive” ale So-cietăţii „Carpaţii”, Austro-Ungaria a rupt relaţiilediplomatice cu Regatul României pentru 48 de ore,efective militare executau manevre armate în Carpaţi,presa ungară striga că a venit timpul ca imperiul să-şi anexeze „Valahia”, iar cancelarul Germaniei, Ottovon Bismack, a ameninţat Regatul României, printr-o telegramă secretă către Carol I, cu declararearăzboiului dacă România nu intră în „noua ordine”.Guvernul român a fost somat, sub ameninţarea cu in-tervenţia militară, să desfiinţeze „SocietateaCarpaţii” şi să-l anihileze pe Eminescu, catalogatdrept „iredentist” şi „naţionalist”.

În aceste condiţii, guvernul condus de Ion C.Brătianu a cedat, Poliţia a trecut, în forţă, la perche -ziţionarea sediului „Societăţii Carpaţii” şi a domi-ciliului membrilor comitetului său de conducere. Toţicei dovediţi ca membri activi ai organizaţiei au fostulterior expulzaţi, apoi s-a lansat semnalul:„Prindeţi-l pe Eminescu şi băgaţi-l la balamuc!”.

Scenariul sacrificării lui Eminescu a constituitşi continuă să constituie subiectul şi obiectul unorample analize şi dezbateri. Eminescu s-a împotrivit,dar „prietenii” săi l-au doborât şi l-au îmbrăcat în că-maşă de forţă, apoi l-au târât în drum şi l-au urcat cuforţa în birja morţii. Ion Russu-Şirianu, care în aceazi a alergat prin Bucureşti să-l caute pe Eminescu, avăzut scena schingiuirii lui, declarând ulterior că„Am auzit glasul său cel adevărat strigând cudeznădejdea celui care se îneacă - Ajutor!”.

Eminescu a fost jertfit pe altarul Daciei Mari- cel mai important proiect etno-politico-statal gânditde români şi pentru români în a doua jumătate a se -colului XIX.


magazin

10

EMINESCU - VIZIONARProf. IOAN CÂMPAN

Liceul Teoretic Predeal

Aniversarea celor 150 de ani de la naşterea luiMihai Eminescu mi-a prilejuit un contact ceva mai strâns cuo anumită parte a operei sale, nu numai poetice, ci şi cubiografia sa, marcată indiscutabil de momente încă nedes -luşite. Am găsit un neaşteptat filon de esenţă realist-ştiinţifică(fizica şi rudele sale, matematica, astrofizica, geofizica, etc.),care rămăsese ascuns sau chiar marginalizat celor mai mulţicercetători, ca să nu mai pomenesc de marele public. Pot evi-denţia trei cauze care au condus la această situaţie:- * marele volum de manuscrise rămase de la el şidepuse la Academia Română de T. Maiorescu în 1902(peste 15000 de pagini) la care ar mai trebui să avem încăvreo 5000 date ca „dispărute”, dar semnalate de martori aivremii;- * cercetătorii acestor manuscrise au fost (cvasito-tal) doar literaţi, cărora pasajele cu pricina nu le spuneaunimic din punct de vedere ştiinţific, ele rămân ciudate şi ne-înţelese;- * unele cugetări ale poetului au un pronunţat ca-racter anticipativ şi nu li se pot recunoaşte sursele, fiind con-firmate interpretativ doar în zilele noastre, în urma unor

descoperiri ştiinţifice cu totul şi cu totul actuale; voi exem-plifica mai încolo. Câteva dintre imaginile şi ideile emine-sciene ne ridică azi serioase semne de întrebare privindcunoaşterea umană, într-o notă de gravitate, pentru că esteextrem de improbabil să ni le putem explica pe căi obişnuite.

Care sunt resursele geniului ? Aceasta este unadin chestiuni. După 35 de ani de activitate am ajuns la con-cluzia că fizica este ştiinţa care ne învaţă să recunoaştemneobişnuitul şi că lumea nu este doar aşa cum o „vedem”noi. Trebuie să existe şi o altfel de fizică.

Sper să vă pot transmite şi dumneavoastră cevadin fiorul ce m-a cuprins când am văzut că preocuparea luiEminescu în aceste domenii l-a însoţit de-a lungul întregiisale vieţi, şi cred că manuscrisele sale ştiinţifice depăşescca întindere numărul celor de poezie. (Poeziile publicateantum sau postum ocupă maximum 6% din scrierile sale.)

Cunoaşteţi judecata emisă de Eminescu în ms.2306: „…nu are fizica nevoie de a i se arăta evidenta im-portanţă, nici frică de vreun caraghioz care ar voi s-onege...” . Scria asta cu vreo 130 de ani în urmă.

Din lipsă de spaţiu, voi renunţa în continuare la ma-joritatea aprecierilor exegeţilor operei sale privind tema defaţă, deşi ar fi importante. Voi păstra doar câteva dintre ele.

Fireşte că primele cunoştinţe de fizică şi de mate-matică le va fi primit Eminescu încă din perioada anilor deşcoală primară de la Cernăuţi, deşi nu excela în aceste ma-terii (în 1862-1863- a repetat un an). Mai există mărturii căîn 1866, la Blaj, umbla cu nişte cărţi de fizică. Nu le iubeaprea mult şi nici nu se ştie dacă în acea vară şi-a dat vreunexamen cu ele. În perioada studenţiei la Viena şi Berlin afrecventat şi cursuri de fizică (H. von Helmholtz a fost unuldintre profesorii săi), iar la Iaşi, mai târziu, asistă la experi-mentele lui N. Teclu sau Şt. Micle.

Ca urmare, pot afirma cu bun temei că tânărulEminescu nu a dobândit elementarele cunoştinţe de fizicăînainte de Viena cu vreun profesor remarcabil. Dar noi ştimcu toţii că fizica nu o poţi înţelege singur. Cât despre mate-matică, iată ce el singur mărturiseşte, în ms. 2258: „…Euştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematicile în copilărie,din cauza modului rău în care mi se propunea, deşi de altfeleram unul dintre capetele cele mai deştepte. N-ajunsesemnici la vârsta de 20 de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmaipentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi, deşi


magazin

11

aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţape de rost, încât îmi intrase în cap ideea că matematicilesunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pământului. În urmăam văzut că-s cele mai uşoare…”

Aşadar, ni se sugerează că, brusc, la Viena, tână-rul student a dobândit în câteva luni toate bazele ştiinţificenecesare. Însuşi Slavici semnalează setea de cunoaşterecare îl stăpânea pe Eminescu, citind enorm din toatedomeniile de-a valma. Putea din cărţi singur să-şi formezecompetenţa absolut uimitoare pe care am sesizat-o în texte -le scrise de el? De pildă, încercaţi o rădăcină cubică - fărăcalculator - din numărul 95256152263, aşa cum făcea el înms. 2258, aflând rezultatul corect! Aceasta este prima meanedumerire.

A doua, factorul timp. El a fost o persoană ieşită dincomun şi în privinţa numeroaselor (în exces!) preocupări,meserii, călătorii, cărţi citite, texte scrise, chiar apetenţa pentruchefuri şi femei, ca şi alţi studenţi şi nu numai. Toate acestease condensează halucinant pe un număr de 17 ani „activi” in-telectual. Iar scrierile sale sunt atinse aproape invariabil dearipa genialităţii, fiind revendicat cu prisosinţă de literatură,istorie, folclor, ziaristică, societate, politică şi altele.

Boala i-a măcinat timpul prin sanatorii. Şi totuşi,ca să iveşti la lumină atâtea valori, când mai citeşti, cândmai conceptualizezi, când redactezi?! Acest aspect, al celeide-a doua nedumeriri, a fost sesizat ca atare de persona -lităţi de mare calibru, nu fac decât să-i citez: P. P. Perpes-sicius, E. Papu, P. Creţia, O. Onicescu.

S-a constituit aşadar, în structura personalităţii şioperei sale un anumit potenţial inexplicabil, pe care cei demai sus îl numeau „secretul lui Eminescu” şi constituie unnou domeniu în eminescologie, început cu circa 20 de aniîn urmă.

Voi contura acum baza tematică a înscrisuriloreminesciene cu caracter ştiinţific aşa cum apare în volumulOpere, volumul XV, Fragmentarium şi Addenda. În majori-tate, textele sunt traduceri germano-româneşti din perioadastudenţiei, dar şi originale. Se înţelege uşor care aparţin fi-zicii vremii sale (până prin 1874) şi care se încadrează lapreviziuni proprii gândului său. Din ms. 2270, 2267, 2306,2258, 2257 am inventariat cca. 110 teme din ştiinţa fizicii,pe care le-am sorbit cu uimire şi pe care le ţin la îndemânadoritorilor.

Iată şirul oamenilor de ştiinţă care sunt pomeniţiîn texte: Kant, Galilei, Laplace, Newton, Watt, Helmholtz,R. Mayer, Bernoulli, Pitagora, Tyndall, Joule, Clausius, Cel-sius, Kepler, Copernic, Cavendish, Pouillet, Fick, Leucip,Democrit, R. Brown, Fraunhofer, Leibnitz, Voltaire, Descar-tes, Coulomb şi alţii.

Descrierile fizice se însoţesc de numeroase for-mule, unele de neînţeles pentru mine, dar „pline de înţele-suri”. Care vor fi acestea, nu se poate şti încă. Este însă

sigur că, pe alocuri, transpare o notă de improvizaţie şi di-letantism pe care o apreciem după gradarea subiectivismu-lui nostru, care ar putea diminua într-o bună zi… Schiţeleşi desenele întregesc conţinutul.

Nu vreau să vă lipsesc însă de câteva mostre delimbaj ştiinţific pe care ni le oferă Eminescu cu generozita-tea geniului său, completând tabloul minunat al limbiiromâne, expresii pe care, aproape sigur, nu le-aţi mai auzit;veţi recunoaşte uşor, cred, noţiunile care azi au căpătattentă neologică: „cumpăna de torsiune, oul electric, perra-diabil şi imperradiabil, o mişcare iregular-jucătoare şi roi-toare, puterea vie, munca mecanică, linie învălătucită,acceleraţiune, grăbire, pripă, retardaţiune, întârziere, preget,ultraroşii, principiul conservaţiunii muncii, suma muncii realeşi a proviziei de muncă rămâne neschimbată, amestecuride răceli, magnet molecular, vărguţa magnetică cu degetă-raş, formele transformării forţei, ierarhia luminii, provizie demuncă, conservarea puterii, teoria a doua a căldurii, repe-junea, energia imanentă, de provizie”. Dincolo de farmeculunui limbaj ştiinţific în plin proces de formare în limba noas-tră, vă rog să iertaţi evidentele confuzii de noţiuni pe careastăzi le numim altfel. Nu uitaţi că erau traduceri, iar în ro-mâneşte nu prea aveau echivalente. Pe de altă parte, Sis-temul Internaţional era doar un copil. Apreciez căparagrafele semnalate ocupă circa 75-80% din materia „fi-zică” studiată azi în România în cei 7 ani de şcoală preuni-versitară (clasele VI-XII). Dar uluitor este faptul că un tânărnumit Eminescu a putut dovedi o înţelegere atât de perfectăa lumii fizice şi a fenomenelor descrise din germană în ro-mână. Căci fără înţelegere nu ar fi putut traduce! Şi încă nuaţi aflat nimic ! Este sigur că Eminescu, la vremea aceea,era între cei foarte puţini români care ştia fizică. Poate sin-gurul care ştia atât de multe.

Nu înseamnă că eu susţin că el era un „om de şti-inţă” în sensul strict; fericiţi să fim că nu a fost! Dar cumputea un „diletant” (G. Călinescu, sursa) să opereze fărăcusur cu asemenea noţiuni şi legi care i-au fost ulterior su-port în opera sa literară şi filozofică ? Aceasta este a treiamare nedumerire.

Voi trece în partea a doua a micului meu studiu laînfăţişarea modului în care ideile fizicii îmbracă gândirea şiopera literară a lui Eminescu şi voi demonstra cum creaţiasa excede spectaculos orice text pe care l-ar fi putut găsiîn cărţi. Accentuez că, în continuare, apelez la scrierile saleoriginale sau la elemente biografice şi mă axez preponde-rent pe legăturile cu fizica. Alte consideraţii şi supoziţii sepot găsi în cărticica mea EMINESCU, MAGUL CĂLĂTOR ,Sigma 2007.

Pentru a trezi atenţia auditorului, aflaţi că magulcunoştea valoarea vitezei luminii (ms. 2270) şi poate că şiacest fapt i-a inspirat prea cunoscuta poezie „La steaua”.Nu iau în considerare prea serios aserţiunile cuiva, cum că


magazin

12

Eminescu ar fi imitat pe un anume G. Keller sau Ch. Bell.Nu avea nevoie. El era prea bogat cu duhul şi prea mândrupentru aşa ceva. Am propus undeva câteva repere, imitândeu pe alţii, care jalonează esenţa teoriei convergenţei ge-niilor şi care poate explica aceste omologii.

Eu spun că orice profesor de fizică le poate preda,ca lecţie la teoria relativităţii, elevilor săi poezia de faţă, înprimele trei strofe. De remarcat claritatea relaţiilor logice ba-zate pe constanta c şi consecinţele rezultate: duratamişcării, independenţa undelor de sursă, relativitatea simul-taneităţii, imensitatea spaţiului cosmic. Opresc comentariul.

Aceleaşi consideraţii asupra vitezei luminii aparaproape identic în „Muşat şi ursitorile”, dar şi în alte frag-mente. De ce oare s-a gândit aşa de insistent la acesteches tiuni ? Iată un citat scris prin 1868-1870, extrem de edi-ficator (ms. 2276 A) : „Dar toate au astfel natura valului (on-dulatorie,n.n) […], să ne-nchipuim că oamenii din toţi corpiicereşti (observatorii spaţiali!, n.n) ţin ocheanele îndreptatespre noi, unii mai aproape, alţii mai departe. Şi Cezar azicade de mâna lui Brutus (eveniment, n.n). Cei din Lună arvedea astăzi, cei mai de departe mâni, şi mai departe poi-mâni…, văile Universului peste o mie de ani. Raza care-acăzut pe faţa lui murind călătoreşte în univers şi ajunge perând toate stelele infinitului în miliarde de ani, însă tragediamorţii lui Cezar se petrece mereu, fără sfârşit. Tragediaaceasta trăieşte, dar pururea într-un mediu nou. “

Eminescu foloseşte aici metoda experimentuluimintal, întâlnit mai târziu la mulţi fizicieni, cel mai celebrufiind desigur A. Einstein. A patra strofă din „La steaua” estereprezentativă pentru tehnica literară eminesciană, în sen-sul că primele trei strofe sunt doar ilustraţii ştiinţifice (co-recte!) care potenţează izomorf imaginile poetice, filozofiacreaţiei, durerea şi sentimentul. Este un procedeu larg răs-pândit în opera eminesciană. Eminescu este un poet marepentru că este un mare gânditor. Asemeni lui Kant, magulcrede în pluralitatea lumilor.

Probabilitatea acestui adevăr, în care el se întă-reşte convins în multe pasaje ale operei se defineşte astfel(ms. 2257) : „Tot ce se naşte însă în lume şi tot ce se-ntâm-plă se naşte în mod necesar, neapărat. Împrejurul razei încare vieţuim şi ne mişcăm, bat şi cearcă a veni în viaţă toateposibilităţile de a exista, în faţa veşniciei, e certitudinea de-a exista. Dar dacă ceea ce e posibil, pus în faţa veşniciei,e cert”.

Interes susţinut pentru viteza luminii (ms. 2270) :„Repejunea propagării electricităţii e în orice caz tot atât demare ca a luminei (300000 de km într-o secundă)“.

Spectrul integral al luminii (ms. 2267) : „…ceea cenumiţi dumneavoastră rază a soarelui n-are cele şapte co -lori ale lui Fraunhofer; acestea sunt numai creaţiuni ale sim-ţurilor noastre. Cercul întreg trebuie luat.“

Se pare că în română, Eminescu are prioritatea

terminologică pentru „cuant” (ms. 2267): Ce a făcut apoiM. Planck? 1900 „Electricitatea. Este acelaşi cuant de pu-tere care c-o repejune incalculabilă se preface într-un cuantegal în celălalt loc, fără a avea necesitate de-un substratmaterial suficient şi proporţional pentru a se comunica? Cu-rios lucru.“ Să fie oare aici intuirea existenţei fotonului şiabandonarea eterului?

Iată şi ilustrarea ecuaţiilor Maxwell, ms. 2275 B:„Electricitatea e aceeaşi forţă oarecum în suspenso, în cir-culaţie, fără spor, fără scădere. Forţa care se pune în miş-care în cutare punct poate fi însă retardată după unităţi detimp mai lungi sau mai scurte; se-nţelege că şi circulaţiunea,rotaţiunea, se retardează.”

În ms. 2267 un uluitor model fizico-poetic pentruun dualism undă-corpuscul, care poate ascunde multe: „Săne-nchipuim că razele soarelui ar fi ca nişte fire subţiri demătasă, din care unele se torc drept, altele c-o ondulaţiunedin ce în ce mai mare. Ele dau de forţa pământului, mole-culul atins de ele începe să se-nvârtească ca un mosoraşmic şi le deapănă în jurul său. Toate organismele sunt ase-menea unei depănători, cari prefac mişcarea în linie dreaptă- care ar fi infinit de lungă- într-o linie învălătucită împrejurulei ca la ghem. Gheme de lumină.” Ce a făcut L. de Brogliepeste 50 de ani?!

În continuarea aceluiaşi manuscris, apar scrisenişte formule pe care eu le-aş interpreta aşa cum veţivedea, deşi sunt stânjenit de imprecizia, deja semnalată, aunor termeni. El spune că „ceea ce nu se cheltuieşte în miş-care se păstrează ca energie”, şi s-ar părea că este vorbade variantele cinetico-potenţiale.

Dar să vedem formulele:v=m x d. În sistemul său, Eminescu scria cum că unitateade masă ar fi 9.8 kg, adică punea g=1. Formula ar fi pentrunoi, v=mgh adică o energie (potenţială). Atunci următoareaformulă scrisă de el înseamnă că energia v=m x c², unde c-zice eleste „repejunea finală”, adică viteza limită -zic eu.Ce a făcut Einstein peste 30 de ani? Rămân consternatdoar când observ că ambii folosesc c.

Avem un bun temei de a afirma că A. Einstein acunoscut numele lui Eminescu, prin intermediul scrisorii stu-dentei evreice din Braşov care se numea Melania Şerbu şilocuia în strada Valea Largă nr. 4. Einstein îi răspunde aces-teia în data de 9 octombrie 1928, oarecum superficial. Me-lania Şerbu a corespondat cu A. Einstein timp de 20 de ani(1928-1948).

Sau, putem înainta o supoziţie parşivă, cum cădomnul Titu Maiorescu va fi transportat cumva o parte a scrie-rilor eminesciene spre centrul Europei, înainte de 1902...

Eu, personal, cred însă că ambii au folosit infor-maţiile integrate în depozitele cosmice de pe muntele Meru,acest internet universal, posibil a fi accesat de către minţileextraordinare ale geniilor (akaşice, ocoşe).


magazin

13

Contraargumentele de genul că mc² este energiecinetică, sau că în mediile academice vieneze ale anilor1870 circula această formulă, nu se susţin deloc.

În primul rând, Eminescu ştia că în varianta cine-tică produsul trebuie împărţit la 2 (se găseşte în alt text), iarîn al doilea rând, dacă formula ar fi circulat anterior lui 1905,fiţi siguri că istoria ştiinţei ar fi consemnat-o cu mare vâlvă;şi, în fond, cine era Eminescu la Viena în 1869-1872 pentrua avea acces privilegiat la această formulă? Să-l fi citit oareEinstein pe Eminescu?! De la acest Einstein te poţi aşteptala orice! Gluma este bună, dar nu putem oferi nimănuisupoziţia că toţi aceşti domni respectabili s-ar fi inspirat dinEminescu. Mai degrabă vom apela la teoria convergenţeigeniilor, pentru a afla răspunsul. Sau, dacă veţi avea răb-dare veţi primi şi un alt răspuns.

*Dar, să mai ilustrăm câteva legi fizice cu opera em-

inesciană: „optica-geometria proporţională (a distanţei) adepărtării obiectelor văzute”. Interesant!

Poezia „Ondina” asupra prismei optice Newtondin 1666:

„Şi cum colorile ce se îmbinăNaşte a soarelui albă lumină...”Naşterea şi moartea stelelor, în „Luceafărul”:„Un soare de s-ar stinge-n cer,

S-aprinde iarăşi soare”Ştiinţa vremii sale descoperise oare asta? Me-

teoriţii căzuţi sunt compuşi din fier:„Printre stâncele de fierCe străbat norii din cer.”Legea atracţiei universale în „Memento mori”:„Cum planeţii… s-azvârl rebeli în spaţEi, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.”Naşterea lumii şi prefigurarea Big Bang-ului în „Scri-

soarea I” este prea cunoscută pentru a mai da un citat care arfragmenta doar discursul poetic. O altă geneză, cea din „Lu-ceafărul”, este cea mai concentrată, ciudată, nepământeană:

„Şi din a chaosului văiCăci unde-ajunge nu-i hotar,Jur împrejur de sine,Nici ochi spre a cunoaşte,Vedea ca-n ziua cea dintâiŞi vremea-ncearcă în zadarCum izvorau lumine;Din goluri a se naşte...”Moartea termică a Universului, tot în “Scrisoarea

I”, din care citez doar un singur vers care îl poate -el sin-gur!- pune pe Eminescu între cei mai mari poeţi ai lumii:

„Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie…”O prefigurare a găurilor negre:„Zburând negre şi stinse surpatele lumine” („Mu-

reşanu”)

Înainte de a se stinge, Soarele se va transformaîntr-o gigantică stea roşie (corect!):

“Văd chaosul că este a lumilor săcrii;Că sori mai pâlpâi roşii, gigantice făclii,Şi-apoi se sting. –”Sper că v-am convins că Eminescu dovedeşte o

perfectă cunoaştere a unui grup de adevăruri ştiinţifice pecare le are în panoplie şi le foloseşte când are nevoie, înplastica metaforei artistice, deşi unele dintre ele sunt camciudate şi nu le putem identifica sursele. Pe acest fir, vă voiînfăţişa câteva fapte (citate literare şi elemente biografice)cu adevărat stranii, care necesită ipoteze nelalocul lor pen-tru a fi explicate. Mă sprijin pe o teză acceptată de toţi exe-geţii operei sale, ca evidentă: multe creaţii (poezie, proză)îşi au punctul de plecare într-o experienţă de viaţă a omuluiEminescu. Renunţ la exemple din lipsă de spaţiu. Să avemîn vedere acest lucru în continuare.

Un critic literar, Şerban Cioculescu, îmi furnizează,autorizat şi competent, motivul pe care voi broda propriilemele supoziţii: „Viziunea de tinereţe a poetului [...] era ilimi-tată, concretizându-se în zboruri de imaginar cosmonaut.”

Alt critic, D. Murăraşu, sesizează că în poeziile detinereţe, de după 1867, Eminescu utilizează mult prea frec-vent termeni ca : „înger”, „mister”, „ochi mari”, „negri” sau„albaştri”. De acord. Iar într-o postumă, el singur spune căa fost „răpit din cer”! Unde ajung dacă iau toate acestea lapropriu? Voi fi criticat dur şi zeflemist de toată suflarea lite -rară. Îmi asum riscul. Biografic ştiu că Eminescu, în toamnalui 1866, de la Răşinari, trece peste munţii Cindrelului, prin„vama cucului”, în principate, după care urmează vreo 6 luni„o pată albă” în cursul vieţii sale. Ce ar fi putut să i se în-tâmple în răstimp?

„Se suie-n vârf de munte, o stea din cer coboarăO stea – vultur de aur, cu aripile de foc,Pe ea şezând călare, în infinit el zboară,Stelele sclipeau sfinte şi-n cale-i făceau loc.”(„Povestea magului călător în stele”)Începem cu momentul decolării rachetei:„Te văd ca o umbră de-argint strălucită,Cu aripi ridicate, la ceruri pornităSuind, palid suflet, a norilor schelePrin ploaie de raze, ninsoare de stele.”(„Mortua est”)Imagine concretă, plină de amănunte, fără dubii.

Nava accelerează, se vede jetul propulsor:„Părea un fulger neîntrerupt

Rătăcitor prin ele. (stele)”(„Luceafărul”)În atmosfera superioară, jetul se destinde tot mai

răsfirat:„Porni Luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe...”Un călător luat (răpit) la bordul navei va vedea


magazin

14

treptat un cer tot mai negru în care Soarele stăpâneşte carege orbitor; ştiţi asta toţi cei care aţi zburat cu un avion 10-12 km înălţime. Aşadar :

„Ş-apoi priveşte tot el într-o clipăCum soarele roşeşte-n cerul negru...”Călătorul, privind spre Pământ va avea exact viz-

iunea sărmanului Dionis: „(Pământul) se contrase tot maimult şi iute până ce deveni, împreună cu sfera ce-l încon-giura, mic ca un mărgăritar albastru stropit cu stropi deaur...”

La acest pasaj extraordinar trebuie să comentezceva. Viziunea este identică aceleia pe care o prezentapeste vreo 90 de ani un cosmonaut modern care admiraglobul din spaţiu. Remarcaţi atmosfera şi culoarea albastră!Doar că, pe vremea lui Eminescu nu se ilumina electricPământul cu „stropi de aur”. Ne îndepărtăm tot mai multpână când:

„Pământul departe-ntr-un punct se contrage,Căci lumi, de departe, în puncte se schimb ...Dispar a pământului viziune vage...”Imaginea este, şi ea, corectă şi concretă. Reperele

terestre devin nefolositoare, căci magul călător are:„Un cer de stele dedesuptDeasupră-i cer de stele.”Ca să-i mai treacă timpul, călătorul nostru filozo-

fează asupra genezei luminii, ceea ce vor face mai târziuH. A. Lorentz şi N. Bohr: „atom luminat” sau „Grămădindnemărginirea-n sclipit-unui atom”. Un sclipit de emisie spuneu. Dar, apropos, cum îi trece timpul?

„Şi căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe” sau „Cale de mii de zile, el

cade-ntr-o clipită.”Unde am mai auzit noi de contracţia lungimilor şi dilatareatimpului?! Tot la acel Einstein?

Am ajuns deja în colţuri necunoscute ale nemăr-ginirii spaţiului, iar ochii osteniţi ai celui purtat zăresc ca într-un vis tablouri stranii, nepământene; iată pe stânga o gaurăneagră:

„Nu e nimic şi totuşi eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.”Chiar în acest moment, alţi călători vor nimeri, din

ce motive nu putem şti, în zona ei şi vor sfârşi implacabil şidefinitiv:

„Şi din sure văi de chaos, colonii de lumi pierduteAr fi izvorât în râuri într-un spaţ despopulat;Dar şi ele – atrase tainic ca de-o magică durereCu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădereS-ar fi dus.”În cealaltă parte, o coliziune intergalactică este în

plină desfăşurare:

„O stea a supt puternic eclipsa cea solară.”Prin 1990, telescopul extraatmosferic Hubble a

transmis într-adevăr o asemenea poză! Cam târziu...Lumina galaxiei noastre (formată din circa 100 de

miliarde de stele) ajunge spre margine la nava studiată denoi şi îşi spune monologul (din „Mureşanu”):

„Eu vin din centrul lumei, încoronat de sori.”Nu ştim cum a revenit pe Pământ eroul nostru, dar

odată întors, el nu mai este acelaşi om senin ca înainte de1866-67. Zborul a fost iniţiatic. Se întreabă:

„Unde se duse steaua, unde fugi cel înger?”Şi îşi răspunde:„Eu, ce-am văzut odată lumea din nori născândŞi am învăluit ştirea în vălul meu de argint,Eu, ce-am văzut şi steaua când s-a născut seninăŞi-am învăluit în taină destinu-i de lumină,Eu ştiu unde petrece, eu ştiu unde s-a dus”La despărţire, acel înger se înalţă şi dispare, dar

nu înainte ca nava să se remarce pe cer, aşa ca în acel sin-gular vers din „Aveam o muză”, ciudat şi stingher, la sfârşitulcelei de-a doua strofe: „Nori străbătea o umbră de-argint.”

Cum, dumneavoastră nu credeţi încă în existenţaOZN-urilor? Ascultaţi dar din „Scrisoarea I”:

„De-atunci şi până astăzi; colonii de lumi pierduteVin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute,Şi în roiuri luminoase izvorând din infinitSunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.”Se vede că în urma neobişnuitei călătorii alături

de înger, tânărul nostru a muşcat din mărul cunoaşterii şise pomeneşte dintr-o dată că în minte s-au adunat atâteacât nu le poate cuprinde, întrebându-se cutremurat de undele ştie:

„Văd cerul, lan albastru, sădit cu grâu de steleEl îmi arată planul adâncei întocmeleCu care-şi mişcă sorii.”Şi eu mă întrebam la început cum a dobândit

aceste extraordinare capacităţi cu care radiografiază trecu-tul, prezentul şi viitorul, punând soluţii fără de greşeală. Aşas-a născut un geniu. Va plăti cu veşnica sa nelinişte, însin-gurare, angoasă, neînţelegerea din partea semenilor şichiar cu rănile de pe picioare... Hyperion.

Să nu creadă cineva că imaginile selectate, par-ţiale, ar fi doar simple coincidenţe cu altele din mulţimeaobiectivă a faptelor. Probabilitatea ca toate cele prezentatesă fie întâmplătoare este practic nulă.

Vreţi să aflaţi şi cum a decurs în 1945 bombar-darea Hiroshima şi Nagasaki? Ascultaţi din „Memento mori”:

„Fulgerele să îngheţe sus în nori. Să amorţeascăTunetul şi-adânc să tacă. Soarele să pâlpâiască,Să se stingă... Stelele-n ceruri, tremurând, să cadă jos;Râurile să se-nfioare şi-n pământ să se ascunză,Şi să sece-a lumii faţă, să se facă neagră. Frunze


magazin

15

Galbene, uscate, cerul lumile să-şi cearnă jos;Moartea-ntindă peste lume uriaşele-i aripe;Întunericul e haina îngropatelor risipe.Lumea părea răsculată din chaotic-adâncime.Nori se suie-n stâlpi şi-n globuri.”Recunoaşteţi şi ciuperca nucleară. Iată un model planetar (ms. 2257): „În mijlocul

Soarelui e un atom împrejurul căruia s-a cristalizat corpulSoarelui; -acel atom prin poziţiunea sa e inima sistemeinoastre planetare- se înţelege că şi altul i-ar putea ţine loculcând n-ar fi tocmai el acela, el e însemnat nu prin sine, ciprin poziţiunea pe care o ocupă; în centrul organismuluiomenesc e un atom: [...] sufletul; în mijlocul creaţiunii întregie un atom, punctul matematic de concentraţiune comună atuturor puterilor lumii, [...]: Dumnezeu.” Dacă, firesc, în locde „atom” citim „nucleu”, totul e perfect, ca de obicei, pânăşi indiscernabilitatea microparticulelor.

Eminescu a avut şi revelaţia propriului său sfârşit.În „Cugetările sărmanului Dionis” -manuscris-, el ima -ginează o pisică-medic, aplecată peste cadavrul unui geniu,ea caută în fosforul creierului secretul gâdurilor lui. Remarcasocierea medic-pisică. Jocul sorţii a făcut ca într-adevăr,printr-un şir de întâmplări, în după-amiaza zile de vineri 16

iunie 1889, creierul genial al celui plecat, prelevat pentruanaliză, să fie uitat undeva pe un pervaz şi din el să se în-frupte chiar o pisică!! Medicul şi asistenta au fost neglijenţi...Nici aceasta nu poate fi o întâmplare.

Acestea sunt faptele, iar interpretările îmi aparţin.Din păcate, lucrarea de faţă este rezumativă.

Concluzii

1. Eminescu nu a fost doar un mare poet, dar şi ungânditor de geniu („năzdrăvan”, zicea el). Acesta este şi su-portul operei literare dar şi a clarviziunii analizelor şi soluţiilorpropuse de el.2. El este un precursor al fixării limbajului ştiinţific înromâneşte.3. Stranietatea este o trăsătură a vieţii şi operei sale;sursele genialităţii sale nu pot fi găsite doar în cărţi. Suntemnevoiţi să apelăm la explicaţii neconvenţionale, cum ar fi oeventuală întâlnire de gradul IV.4. Am găsit paralele surprinzătoare între personali-tatea sa şi cea a istro-românului Nicolae Tesla, singurulromân din S.I., asupra căruia doresc insistent să vă atragatenţia.

De ce ne este frică de EMINESCU?Domniţa RAŢIU

Au trecut 124 de ani de la plecarea dinaceastă lume a marelui nostru poet Mihai Eminescu,dar adevărata lui valoare nu este din păcate apreciatănici astăzi de toţi românii, ba chiar în ultimii ani uniiîncearcă îndârjiţi să-l discrediteze.

Cei ce se măsoară cu Eminescu nu-l pot iubi.Geniul cu care a fost dăruit de Dumnezeu l-a situatdeasupra tuturor intelectualilor vremii lui. Aceştia auavut pentru el sentimente contradictorii de la adoraţie,la invidia stârnită de orgolii.

Pe Eminescu nu-l cunosc în întregime nicispecialiştii a spus Constantin Noica.

Truda lui aşternută mărunt în caietele de laBiblioteca Academiei încă nu e în întregime redatătiparului. Multe pagini sunt scrise în germană şiaşteaptă un germanist capabil să se apropie de acestepagini.

Emil Cioran scria “în ţara în care toate lu-crurile sunt pe deplin explicabile, în care totul este ac-cesibil până la platitudine, Eminescu a fost declaratunanim o apariţie inexplicabilă”.

Noi românii trebuie să înţelegem că îi suntemdatori lui Eminescu pentru că: ne-a dăruit o poezie ca


magazin

16

nimeni altcineva înaintea lui şi chiar după el; pentrucă în scurta lui trecere printre oameni a muncit dingreu făurind o limbă modernă, descoperind comorileascunse în graiul românesc. După el s-a scris şi s-avorbit altfel.

A transpus în versuri memorabile cunoştinţeleştiinţifice pe care le-a sorbit cu nesaţ în timpul studi-ilor sale de la Berlin şi Viena. A avut percepţia spa -ţiului şi a timpului înaintea lui Einstein.

Poetul remarcabil a fost dublat de omul cuconştiinţă civică, interesat de toate, de la politică şieconomie până la folclor şi viaţa celor umili. A fostun atent observator al aspectelor politice şi economicecu care se confrunta ţara în vremea sa.

A încercat să reînvie ideea de patriotism, dedragoste de ţară pentru că îşi dorea o Dacie Mare şilucra în direcţia orientării opiniei publice spre aceastaîn articolele sale. Este posibil ca prietenia cu NicolaeDensuşianu şi discuţiile înflăcărate dintre ei să-şi fipus amprenta asupra operei celor doi.

A început să lucreze la marea epopee a isto-riei noastre străbune, deschizând ochii cititorilor săide atunci şi de acum asupra trecutului şi a locului nos-tru în lume, loc cu nimic mai prejos decât al altora.

A dat şi poate da încă lecţii de jurnalism, pen-tru că a fost un analist politic de excepţie, neînregi-mentat, cu coloana vertebrală dreaptă, arătând farăteamă strâmbătăţile.

A încurajat ideea de independenţă a românilorardeleni, atrăgând atenţia agenţilor Austro-Ungariei ce ur-măreau mişcarea iredentistă a ardelenilor din Bucureşti.

A dezvăluit şi a demonstrat în articolele salede la Timpul folosindu-se de date statistice, influ-enţele cu consecinţe nefaste ale negustorilor evrei carese îmbogăţeau pe spinarea ţăranilor români.

Pe lânga faptul că a stârnit invidii ca poet, arănit orgoliile mai marilor zilei care nu l-au iertat pen-tru virulenţa cu care i-a atacat în articolele sale, maiavând şi îndrăzneala să atace masoneria şi să îi de-maşte acţiunile.

Masonul Titu Maiorescu l-a ajutat o vremedar gândea că Eminescu trebuie să fie nefericit, chi-nuit şi mereu în suferinţă pentru ca astfel geniul lui săscoată la lumină poezii remarcabile, influenţa acestuiafăcând ca poetul să fie mereu prost plătit.

Lucrând ca ziarist, şi-a atras condamnarea dinpartea celor care nu suportau adevărul din articolelesale. Devenind periculos pentru mai marii vremii, aînceput să circule în ziarele vremii ştirea că este bol-nav. I s-au făcut apoi tratamente nepotrivite, intoxicatfiind cu mercur în spital. Acest tratament i-a afectatcreierul ca după aceea să fie internat cu forţa la spi-talul de nebuni, unde a şi fost omorât cu o piatră decătre un alt bolnav.

Şi aşa a tăcut vocea lui Eminescu şi a fost în-depărtat condeiul care deranja atât.

De Eminescu le este teamă unora şi astăzi.

Pentru că a ridicat ştacheta poeziei atât de sus încâtcu greu îi poate sta cineva alături aşa că s-a ajuns lasituaţia în care în manualele şcolare să-i fie alocatedoar câteva rânduri.

Umbra lui Eminescu este mare, pe unii îiumileşte greutatea operei sale şi de aceea fac ce se pri-cep mai bine, îl batjocoresc.

Nimeni nu a fost şi nu este profet în ţara lui,dar el a fost un profet. Se poate vedea asta şi din strofaurmătoare din Scrisoarea I:

Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă. Neputând să te ajungă, crezi c’or vrea să te admire?Ei vor aplauda desigur biografia subţireCare s’o ‘ncerca s’arate ca n-ai fost vr’un lucru mare,C’ai fost om cum sunt şi dânşii...Măgulit e fiecareCă n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostaticele năriŞi le umflă orişicine în savante adunări,Când de tine se vorbeşte. S’a ‘nţeles de mai ‘nainteC-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte,Astfel încăput pe mâna a oricui, te vor drege,Reele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...Dar afară de acestea, vor căta vieţii taleSă-i găsească pete multe, răutaţi şi mici scandale...Astea toate te apropie de dânşii... Nu luminaCe în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce suntÎntr-un mod fatal legate de o mână de pământ,Toate micile mizerii unui suflet chinuit,Mult mai mult îi vor atrage de cât tot ce ai gândit.

Într-una din însemnări Eminescu se întreba:„Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi eicând eu n-oi mai fi?”

Emil Cioran scrie următoarele: „Oare ce amface noi dacă n-am fi avut pe Eminescu?”

Actualele manuale de Limba şi LiteraturaRomâna (numite acum Manual de Comunicare), înpuţinele rânduri care-i sunt consacrate nu au menireasă-l apropie pe Eminescu de tânăra generaţie astfel caaceasta să-i înţeleagă valoarea naţională incontesta-bilă. Viitorilor profesori de Limba Română le este in-dusă cu vorbe meşteşugite ideea că Eminescu este„cadavrul nostru din debara” în loc să strige tuturorîn gura mare: dacă vreţi să înţelegeţi lumea,CITIŢI-L pe EMINESCU.

Câtă vreme celor care conduc destinele în-văţământului şi culturii române le va fi teamă de Emi -nescu, nu ne putem aştepta la schimbări de mentalitateşi de atitudine la poporul român. Ce nu înţelegem, in-duce frică.

Pe Eminescu trebuie să-l citim mai ales cu su-fletul şi doar aşa vom înţelege că Eminescu a fostLuceafărul coborât pe pământul românesc, îngerulmenit să ne cureţe, să ne înalţe, să ne aducă în rândulpopoarelor care au ce spune lumii.


magazin

17

Când mi s-a propus să scriu un articol despreMihai Eminescu, cu ocazia sărbătoririi, în data de 15ianuarie 2014, a 164 de ani de la naşterea Sa, şi re-memorând cât am citit şi studiat din opera Sa, con-sider că, aflându-mă în faţa unei astfel depersonalităţi, nu mai ştii ce să spui şi ce să scrii maiîntâi. Despre Omul Eminescu, despre viaţa şi operaSa s-au scris până acum multe sute de cărţi şi mii destudii şi se vor mai scrie tot atâtea în viitor. Ca să scriidespre întreaga sa operă este imposibil într-un articolde revistă, mai ales că, iată, de abia la 125 de ani dela moartea Sa, datorită acad. Eugen Simion, cu maregreutate s-a tipărit ce a scris poetul în scurta Sa viaţă.Să ne reamintim şi să felicităm, că merită, pedr.Napoleon Săvescu care în data de 14-16 iunie, anul2009, când s-au împlinit 120 de ani de la moartea Po-etului, a organizat, la Bucureşti, al 10-lea congres deDacologie, dedicat în totalitate acestei comemorări,congres, unic în lume, la care au participat peste 400de auditori şi s-au prezentat 127 de lucrări. Tema con-gresului, inspirat aleasă, a fost: În România totul tre-buie dacizat”.

Prin anul 1960, când a fost, cât de cât, reabili -tat poetul Tudor Arghezi şi, profitând de acest dezgheţideologic, el a avut intuiţia şi curajul să-i propună luiGheorghiu-Dej să facă o universitate şi la Craiova,zicându-i: „...fă, măi Ghiţă, o universitate şi-n Olteniamea, că-i văduvită de un astfel de lăcaş de cultură...”.Şi tot prin acei ani, Tudor Arghezi era mai tot timpulşi în fel de fel de ocazii şi întâlniri chestionat, iar presavremii n-a pierdut nici o ocazie ca să comenteze„...cine-i mai mare ca poet, el sau Mihai Eminescu?,poetul le-a răspuns, stingându-le incitantele întrebări,cu catrenul „Inscripţie pe amfora LUI”:„Păşiţi încet cu grijă tăcută, feţii mei,Să nu-i călcaţi nici umbra, nici florile de tei,Cel mai chemat s-aline, din toţi, şi cel mai teafărŞi-a înmuiat condeiul de-a dreptul în Luceafăr.

E bine să ne reamintim şi de iluminările ce aufost între Mihai Eminescu, în poezia „Epigonii”,strofa a-9-a, şi Vasile Alecsandri care, spre bătrâneţedeşi se simţea „...un vultur încolţit de lăstuni”, nupregetă şi dedică lui Eminescu două strofe încărcate

de nobleţea sufletească a Bardului de la Mirceşti. Darmai întâi să redăm strofa a 9-a din poezia Epigonii:„Ş-acel rege-al poeziei, veşnic tânăr şi ferice,Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,Ce-nşirând mărgăritate, pe a stelei blondă rază,Acum secolii străbate, o minune luminoasă,Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri”.

Recunoscând glasul mai potrivit al celui cecu adevărat devenise poetul naţional şi faţă de careînţelege că e bine să manifeste, cu altruism, o re-cunoaştere, chiar dragoste de frate-poet mai tânăr, îidedică lui Eminescu catrenele:

„Poetul care cântă natura-n înflorire, Simţirea omenească, a Patriei mărire,Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit,Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?

E unul care cântă mai dulce decât mine?Cu-atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine,Apuce înainte s-ajungă cât mai sus,La răsăritu-i falnic, se-nclină-al meu apus”.Nenumăraţi poeţi i-au dedicat lui Eminescu

poezii, unele din ele apropiindu-se de razele geniuluieminescian. Printre poeţii ce trebuie remarcaţi aşamin ti pe Adrian Păunescu care în poezia „Dor deEminescu”, ajunsă şi şlagăr, a fost cântată seară deseară cât a dat spectacole, în toată ţara, CenaclulFlacăra. Pentru a nu se pierde din farmecul acesteipoezii, am s-o transcriu în totalitate:

„Într-o lume relativă, / Ce-a făcut şi desfăcut,/ Eminescu-i remuşcarea / Dorului de absolut.; Dacăunu şi cu unu / Nu mai vor să facă doi / Eminescu estechipul / Infinitului din noi.; Fără el oricare lucru / Şi-ar urma cărarea sa, / Fără el chiar steaua noastră / Din-tre stele ar cădea.; Pe pământul vechii Dacii, / Cândmai mare, când mai mic / Dacă n-ar fi Eminescu /Viaţa nu ne-ar fi nimic.; El Moldovei îi e fiul / ŞiMunteniei nepot, / L-a-nfiat întreg Ardealul, Emi-nescu-i peste tot.; Într-o lume relativă/ Mai avem unnume sfânt, / Eminescu-i România / Tăinuită în cu-vânt.”

Nu trebuie să uităm nici pe poetul Marin

MIHAI EMINESCU,STEAUA POLARĂ A LITERATURII

ROMÂNE

Prof. Ştefan I. Stăiculescu


magazin

18

Sorescu, care în poezia „Trebuia să poarte un nume”îl aşează pe Eminescu în galeria glorioasă avoievozilor români.

Poetul Nichita Stănescu, fiind un urmaş re-cunoscut al Poetului Naţional, vorbind despre destinulculturii române, a scris: „El (Eminescu) este însuşidestinul limbii române, şi numai un zeu nebun şi-arputea imagina că poţi tăia o idee cu un fir de iarbă şică poţi alăpta la sânul Căii Lactee o rază”.

Profesoara Mihaela Ion, prahoveancă, a scriscartea „Prin anotimuri la mormântul lui Eminescu” şine demonstrează că cea mai mare iubire a lui Emi-nescu a fost tânăra Casandra Elena. „Casandra Elenaeste numele primei şi cele mai mari iubiri a lui Emi-nescu. O adolescentă mai mare cu doi-trei ani decâtel, blondă, cu ochi mari albaştri şi cu chip de înger.Cu ea se plimba, ţinându-se de mână, prin lunci şi prinpăduri, ea i-a spus că îl visează şi l-a comparat cu unZburător, care o chinuieşte noapte de noapte. Lanumai 16 ani, Mihai trăia acea iubire ce avea să dev-ină traumatizantă, deoarece Casandra Elena moare lascurt timp... Amintirea Casandrei va fi imortalizată înpoeziile: De ce să mori tu; Frumoasă-i Lida; Avem omuză; Sara pe deal; Mortua est (întitulată la începutElena), O, dulce înger blond şi altele.

Şi totuşi, trebuie să recunoaştem că marea iu-bire, de-o viaţă, a lui Mihai Eminescu a fost VeronicaMicle. Amândoi născuţi în acelaşi an, 1850, şi morţitot în acelaşi an, 1889, şi-au jertfit pe altarul iubiriiviaţa. Sunt nenumărate poezii dedicate Veronicăi, pre-cum şi corespondenţa dintre ei iluminează acest sen-timent, iubirea. Şi Veronica i-a dedicat poetului multepoezii ce clocotesc de iubire, iar Veronica Micle a fostprima, zic eu, care a remarcat geniul lui Mihai Emi-nescu. Poezia „Lui X”, scrisă în data de 28 august

1885, ne demonstrează aceasta:„Vârful nalt al piramidei ochiul meu abea-l atinge...Lângă-acest colos de peatră vezi tu cât de mică sunt,Astfel tu-n a cărui minte universul se răsfrânge,Al tău geniu peste veacuri rămânea-va pe pământ.

Şi doreşti a mea iubire... prin iubire pân la tineSă ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,Cum să fac când eu micimea îmi cunosc atât de bine,Când măreaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg...

Geniu tu planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţiiŞi numai din depărtare, când şi când să te privesc,Martoră măririi tale să fiu până-n pragul morţiiŞi ca pe-o minune-n taină să te ador, să te slăvesc.

Cu ceva ani în urmă, când pe plan naţional,s-a desfăşurat concursul „Cel mai mare român”, fiindimplicată şi televiziunea, într-o seară a fost invitat şiactorul Dan Puric ca să ia apărarea lui Eminescu.Acto rul a răspuns: „dar ce a făcut Eminescu ca să fieapărat? Domnişoară, Eminescu nu poate fi apăratdecât într-un singur fel: citindu-L”.

Scriitorul şi criticul literar George Călinescu,în celebra sa carte „Viaţa şi opera lui Mihai Emi-nescu”, în finalul cărţii a scris: Ape vor seca în albieşi peste locul îngropării sale va răsări pădure saucetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări,până când acest pământ să-şi strângă toate seveleşi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de taliaparfumurilor sale.

Steaua Polară a literaturii române, adică Emi -nescu, nu putea să poarte alt nume decât Mihai, numede sfânt, Sfântul Mihail, şi Eminescu, nume purromânesc.

Luceafărul Cătălinei eminescieneOlimpia Cotan-Prună

Înţelepciunea străveche a Daciei Antice, ştiinţă aenergiilor dintâi când izvorau lumine, de la Scrisoarea I laMemento Mori, de la Rugăciunea unui dac, la Gemenii,Sarmis, Ursitoarele, unde omul şi zeii îşi măsoară forţele ladimensiuni cosmice, unde strălucesc energiile feminine aleiubirii ce dau echilibru existenţei giganticelor creaţii cosmiceemines ciene, refac tradiţia primordială geto-dacă (R. Vul-cănescu).

Gigantic şi genial, poetul Mihai Eminescu atingecotele absolutului în Legenda Luceafărului de pe boltacreaţiei literar-filozofice universale, ţâşnind pe poarta naţion-

ală a Geto-Daciei, din inima multimilenarei vetre a VechiiEurope, în cotitura Munţilor Carpaţi. Poemul Luceafărulsclipeşte în tangenta existenţei ce atinge Kogaionulstrăvechi unde veghează Marile Preotese slujind coloanade Lumină - On, traiectoria înţelepciunii geto-dacilor nemu-ritori din Grădina de aur, raiul Daciei vechi, la umbra Negru-lui Castel.

Pe axa de lumină a poemului cosmogonicLuceafărul, Mihai Eminescu clădeşte, pornind de laCătălina, momentele cheie ale esenţei lumii, cu limitele şicontinuitatea lor, în universul cunoscut ori intuit. Cătălina,


magazin

19

o fiinţă special aleasă, e Fata din grădina de aur, locul undeDumnezeu a pus Rai în Eden (grădină). Este cea carepoate reface o lume din privire şi din gând în timpul conver-saţiei cu Luceafărul din Cer, mesagerul Hiperion, deoarecedoar fata are amintirile începuturilor. Eminescu reconstru-ieşte regresiv istoria străveche prin Regina Thomiris înSarmis, iar prin Cătălina reface căile cosmogonice univer-sale, depăşind cu mult ştiinţa timpurilor sale. Astrul nopţiise diferenţiază net de existenţa umană, fiind atras de forţaenergiilor iubirii ce îi sunt străine, dar care, puternice, îl in-dividualizează în Univers.

Calea Luceafărului e deschisă spre Părintele Uni-versului căruia i se poate adresa direct, numindu-l Tată şiDoamne, apoi Domn, acesta explicându-i cu răbdare dife -renţele dintre cele două lumi. Nu-i dezvăluie şi scara uni-versală a cerurilor de unde nicio treaptă nu poate lipsi fărăsă zdruncine întregul universal, precizând că moartea nuse poate, moartea pământeană şi cea cosmică fiind diferiteprecum lumile ce îi despart.

Tatăl ceresc, Părintele nu se identifică niciun mo-ment ca structură spiritual-energetică cu Soarele şi niciLuceafărul nu se consideră din alaiul solar. Întoarcerea laenergiile primare prin care s-a născut Totul, simbolizeazărenaşterea prin creaţie divină şi umană, prin energii asimi-late de forţa duhului feminin, zidit de Eminescu în jurul Cătă-linei, situată în vârful piramidei pământene.

Pentru Tatăl ceresc Luceafărul e Hiperion (on –lumină) şi îi precizează că el nu este o rază oarecare ciaparţine luminii celei dintâi motiv pentru care poate con-versa telepatic cu fecioara în gând purtat de dor. Şi fecioarae fărâmă din lumea începuturilor ce rămâne o vecinică mi-nune, chiar dacă nu mai are acces nemijlocit la cuvântul celdintâi.

În vecinătatea Cătălinei, temelie e lumea îm-păraţilor şi împărăteselor în care bântuie Cătălin, copil dinflori şi de pripas, cel mai nou ivit în Universul existenţialuman, care întră în contact vizual cu Luceafărul, dar nu estetulburat de lumea aştrilor. Cătălina antrenează în conver-saţia cu Luceafărul scara universală a energiile de la cu-vântul cel dintâi, când izvorau lumine, până la neantul uitării.Liantul reconstrucţiei descifrărilor cosmogonice în LegendaLuceafărului e prea frumoasa fată, e vestala, fecioara pecare astrul o surprinde fizic, psihic, capabilă de intuiţii ge-niale pe temeiul sensurilor existenţiale.

Portretul Cătălinei ne trimite în lumea străveche afecioarele de la începuturi, motiv pentru care ea e unică lapărinţi şi mândră-n toate cele, că e fecioară între sfinţi, caluna între stele, subliniind aspectul măreţiei sale în raportcu puzderia de existenţe umane din jurul său, ce îi poartădivinul respect deoarece este luminată şi sacră născătoare.

Nu este o întâmplare faptul că Mihai Eminescuporneşte de la lumea legendelor, aspect precizat în titlu. L-a cunoscut pe Nicolae Densuşianu, care a fost prezent laJunimea sâmbătă, 24 aprilie 1882, acasă la Titu Maiorescu,şi a audiat noua poezie a lui Eminescu Legenda Luceafăru-lui, pe care a reascultat-o în mai 1882, când era prezent şiB. P. Haşdeu, personalităţi cu ample cunoştinţe din mitolo-gia geto-dacă, veritabilă istorie paralelă ce păstreazăînţelepciunea lumii.

Densuşianu a fost primul dintre români care a ex-plicat simbolistica categoriei filozofice Hiperion şi a folositmetoda reconstrucţiilor regressive, aspect ridicat la rang deştiinţă de către Eminescu în Luceafărul, ce parcurge caleacătre începuturile cosmogonice, unde Demiurgul îi dăînţelepciune din cuvântul cel dintâi, fiindcă numai la stră-moşii noştri geto-daci cultul este cosmic.

Călătorul german R. Chunisch, de la care se credecă s-a inspirit Legenda Luceafărului, din basmul Fata în gră-dina de aur, a trecut prin România călătorind spre Istanbulîn anul 1861. În anul 1902, Ilarie Chendi considera căpovestea poate fi considerată ca o variantă la Luceafărul,iar D. Caracostea arată că acest basm e creaţie originalăde întâi ordin, pătrunsă de spiritul şi farmecul lexical şi ritmicpropriu creaţiilor eminesciene.

Cătălina e cheia poemului fiindcă antrenează en-ergiile cosmice şi telurice pe axa existenţei. Este conştientăde limitele sale când spune Luceafărului că: Pe calea ce-aiales n-oi merge niciodată… Chiar dacă e din rude mari îm-părăteşti rostul ei e numai aici, pe Pământ. Cătălina eveşnică minune ca şi Luceafărul că-s din lumina cea dintâi.Fecioara e un odor nespus şi la chip că-i dulce şi înaltă / Şide la creştet la călcâi / Un chip tăiat de daltă. Are forţa săîmple şi sufletul şi inima cu energiile astrale. Luceafărul tre-cut prin întuneric, unde-i frig de i se înmoaie aripile, pentruprima dată plânge, în sensul că apropierea de Cătălina,deţinătoarea energiilor iubirii, l-a cutremurat cu bucuriilesacrului uman, fiinţare din adâncuri înfiorate.

Cătălina, fecioara, deţine secretul nemuririi codifi-cat în celula existenţei pământenilor, iar Luceafărul nu ştiecât de multe aspecte îl deosebesc şi de ce insistă Părin-tele-Demiurg atât ca să-l convingă de locul lui ştiut din cerca fiind unic. Trecerea în lumea Orelor, care cunosc iubirea,este imposibilă şi nu este vorba doar despre timp. O altăsoartă ar însemna dezintegrarea creaţiei cosmice Luminădin Lumină, moartea întregului, şi nici Demiurgul nu poatesă-şi renege măreaţa lucrare cosmică pentru o rătăcire tan-genţială de-o clipă. Luceafărul poate cere orice, darmoartea nu se poate.

Într-o primă versiune a poemului Luceafărul o vedepe Cătălina ca pe o mireasă-n ziua cea dintâi: Eu sunt


magazin

20

Luceafărul de sus/ Iar tu îmi eşti mireasă, amândoi avândorigine cosmică comună, ca după alte corecturi, poetul săducă în viitor gândul de a-i fi mireasă, aspect posil dacă arputea fi muritor ca o Oră. Luceafărul pare a răsări pe veci,dar Cătălina, Fecioara-mamă a tuturor pruncilor, există cuprecizie ştiinţifică, în concretul fizic în mod necesar pePământ.

Ora de iubire nu este o dimensiune temporală,timpul nu există pentru Luceafăr, dar punctează faptul că învechimea multimilenară au existat Marile Preotese Ore alehiperboreenilor, ce-au jalonat timpul terestru şi-au creat ceamai bogată civilizaţie, din care face parte şi fecioara, cum ar-gumentez în comunicarea Oradeea - zâna secretă a hiper-boreenilor, susţinută la Liga Renaşterii Daciei Bucureşti.

Cerându-i Părintelui să-i dea o altă soartă, acestaîi prezintă Luceafărului omenirea ca fiind trecătoare la scarăindividuală, deoarece în cazul pieirilor, S-ar naşte iarăşi oa-meni la scară cosmică. Secretul este deţinut de feci.oară,în subconştient, ea fiind capabilă să reînvie omenirea, ar-gument regăsit în androginia din natură, bănuită în codulcelulei umane de ştiinţa timpurilor noastre, intuită de curajulgenialului iniţiat Mihai Eminescu ce deţinea atâtea secretela care ştiinţa a ajuns după sute de ani (vezi şi studiile M.Câmpan şi Oanei Opaiţ).

Multe realităţi sunt înscrise în codurile nedescifrateprezente în imaginile Luceafărului. La început este un tânărmândru ce se sprijină pe un toiag cu trestii, ca un mag călă-tor, a doua oară e ilustrat ca un voievod cu păr de aurmoale, iar ultima dată ca un mândru chip al cărui tată eSoarele, iar mumă-i este Noaptea. Înfăţişarea plină de înţe-lesuri este picturală în scena în care astrul are plete negreşi giulgiul negru, pe când Cătălina rămâne neschimbată şispune că-n veci îl va iubi. În călătoria sa, Luceafărul află căel nu este unic precum fata de împărat, spunându-i la des -părţire: Ce-ţi pasă ţie chip de lut/ Dacă oi fi eu sau altul.

Cătălina e o făptura deosebită, unică, poetul subli -niind că totul a fost odată ca niciodată, irepetabil deci. Capersonaj de basm e plină de înţelepciune, o personalitatecunoscătoare a iniţierilor străvechi geto-dace pentru carestă mărturie creaţia eminesciană, desprinsă parcă din DaciaPreistorică a lui N. Densuşianu. Fecioara rămâne cea maiînzestrată fiinţă din univers, sub toate aspectele. Cătălinae capabilă să înţeleagă energiile astrale ce compun băiatulcare- i din flori şi de pripas, ivit în universal uman mai târziu,ca fiu al energiilor îngemănate dintre Cer şi Pământ, ce-afost adus în lumea cultică drept Tatăl creator, ce indicăstatutul special al acestuia, fiindcă în mod necesar pre-supune şi existenţa unui Tată necreator. Fecioara e de cândlumea pe Pământ, este mireasă-n ziua întâi, e veşnica mi-nune, o vestală specială a Zânei începuturilor, cunoscută

de pământeni cu numele de Magi.Nika –Victoria, cum spunînvăţaţii, o victorie măreaţă o fi decât e prezentată de ne-murirea umană prin procreere. Cătălina îndeamnă a ironieLuceafărul să încalce legităţile cosmice pentru a se întâlniîn realitate nu numai în suflet şi în gând, conştientă căaceastă cale nu-i este accesibilă, că Pe calea ce-ai ales/N-oi merge niciodată şi permanent face deosebire între lu-crarea gândului purtat de dor, proces psihic individual, şicea a sufletului care e spirit universal prin care se poateapropia de Luceafăr.

Fata de împărat locuieşte într-un castel, deci într-o casă de pe tell, înălţime, precum ormenişurile străvechiale Marilor Preotese Ore, înconjurate de apele ce s-au re-tras la începuturile dintâi, de pe cea mai înaltă insulă Pelas-Gia, o gură de rai, un picior de plai, unde trăiau odinioară,hiperboreenii, unde Eminescu o descrie pe Zâna Dochia.Cătălina nu-şi pune problema să-şi schimbe traiectoria fiind -că intuieşte că involuţia cosmică e imposibilă şi că pămân-tenii se caracterizează prin nevoia aspiraţiei evolutive sprecerurile de pe scara cosmică, pe când Luceafărul îi promitecerurile sale, unde se crede slobod şi află că-i de fapt captivîn veşnicie. Fata de împărat e astfel unicat.

Cătălina, deloc surprinsă, are curajul să-i încred-inţeze dorinţele ei, pe când Luceafărul, Părând pe veci arăsări, e surprins de învecinarea tangenţială cu pământenii,un moment atras de energiile iubirii feciorelnice. Cătălin evăzut ca un copilaş dependent de rochia împărătesei, Zânacea mare, Nika Oră, a cărei subordonată e şi Fecioara, darpe alt plan.

Eminescu ne transmite ideea că fecioara e o per-manenţă şi istoria omenirii e marcată de prezenţa Fecioareicu Pruncul, cu veşminte specifice mileniilor şi locurilor atâtîn conţinut cât şi în formă, precum Cybele şi Atis, Dacianaşi Dochius, Căluiana şi Căluian, Isis cu Horus, Leto cuDoris, Maria cu Iisus etc… cum la Densuşianu, în ŢaraHaţegului, în cea mai veche biserică ortodoxă, Iisus emesagerul cu cămeşă dacică.

Cătălina eminesciană este plină de înzestrări, laînălţimea energiilor iubirii ce-şi acceptă conştient steaua cunoroc înfruntând prigonirile soartei de o veşnicie, ce-i liberădoar în cugetul nerostit, unde-şi croieşte o lume intangibilăîn balanţa energiilor universale cu planuri şi trepte diferite,de o mare complexitate, pe care numai omul, în măreţia sa,le intuieşte rosturile existenţiale pe axa Kogaionului ce leagăCerul de Pământ.

Prin Cătălina, Mihai Eminescu face trimitere la Cu-vântul cel dintâi prin care se pot pătrunde sensurile cosmo-genezei, în care făptura primordială e fecioara, lăudată caprea sfântă născătoare, ce-a dominat prin orândele clareîntr-o lume creatoare şi paşnică în care s-au făurit uneltele


magazin

21

necesare existenţei, veşmintele cu însemne străvechi deînţelepciune, limbajul, scrierea, cultura şi civilizaţia. Emi-nescu o ştie ca O mireasă-n ziua intâi,/ …cu păr bălai ceintuieşte calea Luceafărului la acea fărâmă din lumea ceadintăi/ Când izvorăsc lumine/ ce lucesc pe axa Kogaionuluimatriarhal geto–dac între Cer şi Pământ. De la începuturi până la Fecioara cu Pruncul ecale lungă şi codată. Energiile întoarcerii la origini sunt men-tale, involuţia e nulă şi la dimensiuni cosmice, aspect pecare Cătălina îl exprimă prin fiorul memoriei colective. Spe-cială e Cătălina şi pentru că îşi cunoaşte limitele când re-proşează Luceafărului că deşi vorbeşte pe înţeles ea nupoate pricepe tâlcurile adânci şi că pe Pământ există otreaptă de iniţiaţi în ale lumii. Ea îl îndeamnă să treacă bari-erele celeste şi să devină muritor. Văzând că se întoarcemut de Nu mai cădea ca alte dăţi / Din cer din tot înaltul, îlînţelege şi-l sfătuieşte să rămână în locul lui ştiut din cer şisă nu caute nevrednica-i iubire, diferită în lumea an-droginelor, deoarece această iubire nu este vrednică deNika, Zâna depărtată în începuturile ancestrale, fiindcă an-droginismul nu cunoştea energiile iubirii, iar creatorul îi pre-cizează Luceafărului că el este din ziua cea dintâi, iarCătălina e neschimbată şi rămâne o veşnică minune înCeruri, iar pe Pământ e Mama născătoare pentru că înlumea noastră totul are mai întâi o mamă. Această realitatee păstrată în datina Sânzienelor şi Rusaliilor de la noi,moştenitorii înţelepciunii străvechi din tezaurul inconştien-tului colectiv. Iubirea este sărutul energetic colosal determinatde energiile superioare evidenţiate prin prezenţa Fecioareice-a adus pe lume Pruncul, băiat maturizat prin iubire, de-venit bărbatul oglindă şi forţă a vieţii, părtaş la nemurire.Feciora devine Sacra Născătoare şi din Vestală va deveniprin căsătorie NeVastă ce-şi cunoaşte locul în UniversulUman ce nu poate fi conceput fără Cătălin, băiatul din flori,şi doar românii cunosc semnificaţia expresiei, şi de pripas,ce se ţine de rochia împărătesei şi nu-l pasionează dorulde luceferi, şi-o îndeamnă pe fata de împărat să fugă cu elîn lume, universul în care suntem captivi. Cătălin cu nume geamăn se potriveşte cuCătălina vremurilor pământene. E acceptatul obişnuit, enăscut, iar nu făcut, că e copil de casă din astă lume, pentrucare Cătălina este o copilă ce se potriveşte cu el şi fizic,amândoi având păr bălai din neamul blonzilor hiperboreeniigeto-daci, fiind de statură potrivită, el puţin mai înalt şi pro-tector, aşa cum se vede când o îndeamnă să se lase săru-tată în îmbrăţişarea energiilor iubirii. Când vede Luceafărul, închide ochii şi simte un-dele mareelor ce călătoresc spre dânsul. Deşi n-are chipulpeste fire, are acces la energiile extraumane imediate.

Acesta luceşte cu-n amor nespus, dar se înalţă tot mai susfiind de neatins fizic. Cătălin, în schimb, e lângă ea şi îi umple zilelepustii, dar în subconştientul memoriei colective nopţile-s olume fascinantă, plină de un farmec special prin dorul deluceferi. Eminescu diferenţiază Fata de împărat prin caredistinge lumea pământeană de lumea începuturilor, prinvariantele de copil, copilă, copilaşi, doi copii… Numele celordoi pământeni din poemul literar-filozofic Luceafărul esteidentic şi special românesc, diferenţiind prin terminaţie sexuldiferit de androginism din lumea noastră. Este clar că lumeacealaltă din basmele româneşti este plină de zâne şi băiatulce trece în lumea de dincolo, nu mai are energii să se în-toarcă din Tinereţe fără bătrâneţe căci viaţa e verigă amorţii, creaţie a gândului din adâncuri, mai ales că numaifecioarele înţeleg într-un anume moment al vieţii căile cos-mice, ele fiind înzestrate cu cea mai înaltă şi complexăformă de energie cosmică: iubirea ce asigură temeiul ne-muririi. Mihai Eminescu a descifrat scrierile vedice cuiniţieri străvechi ce-au devansat timpul ştiinţelor modernecu sute de ani, a cunoscut faţetele complexe ale feminităţii.Conform acestora, Creatorul n-a mai avut plămadă pentrua zidi femeia, atât de specială pe Pământ, şi s-a inspiratdin: tremurul firelor de iarbă, rotunjimea lunii, mlădiereatrestiei, privirea blândă a căprioarei, nestatornicia vântului,dar şi duritatea diamantului, cruzimea tigrului, căldura focu-lui, răceala zăpezii, perfidia cocorului şi câte mai pot fi adău-gate!?... Eminescu o prezintă pe Cătălina în toatămăreţia iniţiatică, enigmatică şi capabilă de a pătrundeadânci inţieri ale existenţei pe scara lumii străine Luceafăru-lui ce rămâne strălucitor şi rece, departe de Ora de Iubire. La noi, românii, cuvântul fată desemnează Fe-cioara din civilizaţia Marilor Preotese Ore-Oara, ca şi cu-vântul fecior pentru cei tineri nenuntiţi. Eminescu pronunţănumele Fecioarei îndepărtat în timp şi spaţiu printre sfinţi,pe când Cătălin e copilul de lângă o copilă, adică foartetineri iviţi în lumea ce cunoaşte bărbatul şi femeia. Aceastăcivilizaţie ce face trecerea de la androginism la o altă lume,cu alte orânde şi porunci, prezentă pe Tăbliţele de la Sinaiaunde preotul judecător Oroliu îl aşteaptă pe Zora Seo, unalt preot judecător, prilej cu care sfântul get Gornio a cântatrugăciunile rânduite numite oracion. Horeb e cel maiprezent munte în Biblie, păstrat în scripte până la anul 600,unde a postit Sfântul Ilie 40 de zile aşteptând hotărârea luiHoron. Moise a luat legile de pe muntele Parânh unde trăiauhoriţii. Densuşianu scrie că Prometeu este Pirf – Oros, adicăomul-zeu, purtătorul focului. Pe muntele Moria din Oran se


magazin

22

afla templul înţeleptului Solomon, munte pe care a urcat şiMahomed să ia înţelepciunea veche. Artemiza şi Apollo s-au ivit în vremea domnului Orotan. Zaraostru era fiul zeuluiOromazdes. Oroeşii erau giganţii din vechime, spune Pla-ton. Nazoretul era sediul esenienilor, iar Orantida era unuldin cele dousprezece triburi biblice. Strabon numea Ko-gaionul - Hieron Oros şi mai sunt o mulţime de argumentece fac apel la Ora. Iată secretul prin care Luceafărul îşi dorea o Orăde Iubire ştiind că civilizaţia acestor Mari Preotese a făcuttrecerea la energiile iubirii dintre sexe, primordială în Hiper-boreea atlantică din Carpaţii Daciei Edenice, sediul acestuimiracol. Luceafărul e dintr-un ungher de Univers văzut încolţul de odae, amestecat cu umbre şi lumini, dar în lumeaastrală se dezvăluie unghiuri nebănuite şi de neînţeles şipentru pământeni şi pentru Luceafăr, de renunţă să îi expli -ce fetei de ce nu mai cade ca alte dăţi din tot înaltul, cu re-gretul că unică-i numai Cătălina, care fizic e doar un chipde lut. Sărutarea Luceafărului este specială deoareceindică accesul către o altă lume. E o pecete păstrată de ini -ţierile străvechi pe Ştampila Zânei, PistorNikul ce sacrali -zează pâinea, este Pupezee - o pupătură a Zânei, cheie adepozitului de energii dintre care cele mai importante suntenergiile iubirii de care se simte absorbit. Cătălin cere Ogură, numai una fiindcă ştie că se transformă în sărut / Tuiarăşi mă sărută / că între ei, doi copilaşi e compatibilitateenergetică. Luceafărul este pentru Eminescu mesagerulcapabil să acceadă la lumina ştiinţei cosmice prin care pre-cizează scopul rânduielilor ce susţin Totul Universal ce nupoate fi renegat ori desfăcut, schimbând orândele cosmo-genezei Lumină din lumină deoarece s-ar distruge Totul căMoartea-i imposibilă la nivel cosmic şi diferită de ceapământeană. Luceafărul e conştient că aparţine unei lumienergetice diferită de cea a Cătălinei, dar află cu deznădej -de cât e de neputincios în raport cu Universul energetic. Numinimalizează sărutarea, tangenta dintre lumi ca momental unui nou început ce stimulează cunoaşterea, consideratăun păcat, o deviere de mare curaj a omului cutezător, ştiutădin legendele biblice: Tu vrei chiar nemurirea mea, / Înschimb pe-o sărutare / Dar vreau să ştii asemene / Cât teiubesc de tare. Fără sărutare, fără contactul direct de începutal cercetării, nu există cunoaştere. Ce uluitoare sensuri de-zleagă călătoria Luceafărului ce ne îndreptăţeşte să afir-măm că această creaţie literar-filozofică a anticipat, cumulte decenii, ştiinţa timpului şi poate reconstitui pentrueternitate întreaga înţelepciune a omenirii - cum argu-mentează Oana Opaiţ, şi niciun fizician ori filozof al lumii n-

a putut înţelege uşor nici în cuvinte simple adevăruri ce şti-inţa le deţinea de milenii. Nu întâmplător poetul filozof puneîn glăsuirea Cătălinei cuvintele: Deşi vorbeşti pe înţeles eunu te pot pricepe, că… nu-s cu chipul peste fire.Cunoaşterea are momentele sale de maturizare. Poemul Luceafărul ilustrează strălucitorul clocotal cosmogenezei, unic în creaţia literar-filozofică, ce con-centrează întreaga ştiinţă a lumii putând recrea întreagaspiritualitate a omenirii de la cuvântul cel dintâi… când izvo-rau lumine şi până la prezentul sacru. În LegendaLuceafărului, în prima variantă, în loc de Un cer de stelededesubt Deasupra cer de stele versurile erau: Trec oceanededesubt / Deasupra-i oceane. Varianta face atingere cuArca lui Noe prin potopul de ape când s-a dezgolit uscatul,de unde Vedea ca-n ziua cea dintâi / Născând în cale-istele. Eminescu conduce la înţelegerea Potopului lui Noedin mitologie ca fiind lumea începuturilor când gheaţa de-venită apă curgea în râuri de mărimea oceanului. Magistralăe demonstraţia doamnei Oana Opaiţ, câştigătoarea Con-cursului Naţional Porni Lucea fărul… cu lucrarea Luceafărul- de la poezie metafizică la „cel mai lung poem de dragoste”.Această interpretare critică de înalt nivel aduce în prim-plano întreagă înţelepciune a lumii creionată de geniul universalcare e românul geto-dac Mihai Eminescu. Luceafărul nu-idezvăluie Cătălinei nici Calea lungă pe care a străbătut-oşi nici întâlnirea cu Demiurgul, Tată şi Părinte, Doamne, pecare noi, românii, îl ştim ca pe Tatăl Nostru din Ceruri. Mihai Eminescu scoate din adâncurile înţelep-ciunii străvechi întreaga ştiinţă a lumii păstrată în basmele,miturile, legendele, datinile şi obiceiurile româneşti şi atrageatenţia spiritualităţii româneşti că în căutările sale…aproape totul trebuie dacizat, că înţelepciunea geto-dacă edepozitul ancestral de ştiinţă universală. Eminescu e magul nostru de la cei de ieri, pen-tru cei de azi, către cei de mâine! Adâncurile iubirilor pămân-tene nu sunt pierderi de energie atunci când norocul te duceîn lumea cunoaşterii care te absoarbe ca o gură a Univer-sului tăinuit devenind o şansă de mare preţ dăruită nouă.

Bibliografie:* Câmpan, Ioan Vasile; Eminescu şi fizica, Revista Dacia Magazin nr.59,mai – iunie 2009;* Cotan-Prună, Olimpia; Mitologia străveche geto-dacă în opera emines-ciană, Revista Dacia Magazin nr. 59, mai – iunie 2009, pag. 53;* Eminescu, Mihai; Opere alese, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973;* Olariu, Arimin; Despre daci, geţi.../ ro.scribd.com/doc/ 126861140/95268208-Constant-in-Olariu-Arimin;* Opaiţ, Oana; Luceafărul - de la poezie metafizică la „cel mai lung poemde dragoste”, Revista Dacia Literară nr. 5, Botoşani, 2010;* Drâmba, Ovidiu; Istoria culturii şi civilizaţiei, vol 1, Ed. Academiei, Bu-cureşti;* Vulcănescu, Romulus; Mitologia Română, Ed. Arhetip, Bucureşti, 2006.


magazin

23

1.Consideraţii generale

Deşi Eminescu nu are o operă istorică constituităca atare (e datoria noastră să-i reconstituim această operăistorică), a lăsat lumii creaţii de unde putem deduce „că Emi-nescu stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului româ-nesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: nimeni dingeneraţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevărului înţe-les al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut, ca la dânsul, într-un element permanent şi determinat al întregii lui judecăţi.Dacă cineva ar cerceta şi plin de răbdare opera istorică, şinu numai, a marelui Eminescu, va constata cât înțelegeaacest om, iar gânditorul politic va trebui să admire ce mareera puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoareale vieţii contemporane în maiestoasa curgere a faptelor is-torice” (1).

„Studii asupra situaţiei”, „Echilibrul”, „Icoane vechişi icoana nouă”, „Basarabia”, „Românii din Ungaria”, „Ro-mânii din Viena”, „Chestiunea Dunării”, „România “, „Româ-nii, întemeietorii Imperiului al doilea bulgar al Asenizilor(1186-1257)”, „În unire e tăria”, „Situaţia din Ardeal” etc. suntcâteva din studiile făcute de Eminescu.

Astfel ar fi fost scoase din anonimat studii remar-cabile prin pătrundere genială şi forţă profetică, publicate în„Curierul de Iaşi”, „Timpul”, iar istoriografia românească arfi înregistrat aceste titluri istorice în bibliografia eminesciană,impunându-l pe Poet în rândul marilor istorici europeni.

Asupra destinului nostru istoric Eminescu, maimult ca oricine, s-a aplecat cu pasiune şi pătrundere, sprea-l circumscrie şi a-i descifra sensul. Ce era istoria pentrumarele poet? Două înţelesuri trebuie desprinse mai întâi:unul larg, de destin al omenirii, desfășurat spaţial şi tempo-ral, altul restrâns, de actualitate creatoare, de prezent, con-ţinând toate virtualităţile şi generând o istorie îndreptatăspre viitor. Aşa se face că opera sa cuprinde numeroase ju-decăţi despre durata, rostul istoriei, rolul personalităţii şi almaselor, „viaţa internă a istoriei”, ajungând până la o „istoriea istoriei”.

Crezând cu tărie în neamul dacic, Eminescu scriaîn „Românii peninsulei Balcanice” următoarele :

„Nu există un stat în Europa orientală, nu există oţară de la Adriatică până la Marea Neagră care să nu cu-prindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la cio-banii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Herţegovina,găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în

munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca în Bal-cani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo deNistru, până aproape de Odesa şi de Kiev” (2).

Trecutul l-a fascinat întotdeauna, cronicile şi cân-tecele populare i-au servit, în spirit romantic, ca sursă deinspiraţie. Visul său era, o spune singur, să se „cufunde, caun budist, în trecut, mai ales în trecutul atât de măreţ înfapte şi oameni” (3) spre a-i desluşi urzeala, cauza, sensul.Conştient de responsabilitatea cuvântului scris, de rolul edu-cativ, formativ al istoriei, pe linia marilor noştri cronicari, Emi-nescu durează între tărâmul publicisticii şi limanul poeziei:

“De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseși, Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţ, Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. Rămâneți în umbra sfântă, Basarabi şi voi, Muşatini, Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.…” (4)

(Scrisoarea III)

Eminescu mai este convins că scrierea istoriei na-ţionale este un lucru prea serios spre a fi la îndemâna oricui.„La gazetarii români, mai ales la cei liberali, lucrul e şi maisimplu – scrie el – îşi pun degetul în gură şi vede câte „cu-vinte” îi vin în minte. La întrebarea aceasta se deschide dic-ţionarul nepaginat al capului compus din prea puţine file, pecare stau scrise libertate, egalitate, fraternitate, legalitate,suveranitate şi alte cuvinte cu tot atâta cuprins material, şidupă aceea le-nşiră, mai punând pe la soroace şi câte unŞtefan cel Mare sau Mihai Viteazul, din buzunarul căruiascoatem ce ne pofteşte inima. Bietul Ştefan Voievod! Ce-şibătea el capul cu idei, cum le au alde gazetarii noştri?”(Icoane vechi şi icoane nouă).

Cu toate că studiile de istorie le-a publicat în ga-zete, Eminescu impresionează prin rigorismul documentării,prin cuprinderea întregii istorii naţionale, de la origini pânăîn zilele sale, prin patriotismul arzător, dar manifestat la mar-

Istoria văzută de EminescuOana-Vasilica Coandă


magazin

24

ginile adevărului, prin consecvența cu care-şi urmărea sco-pul propus, aşa cum îi declara, cu luciditate, unui coleg ju-nimist: „Panule, ştii tu ca în lumea aceasta nu este nimicmai interesant decât istoria poporului nostru, trecutul lui tot,tot este un şir neîntrerupt de martiri?” (5)

Răspunzând acuzaţiilor ziarului „Românul” privindoriginea şi ocupaţiile sale anterioare, precum şi ale lui Sla-vici, Eminescu scrie: “Că unu îi român din Ardeal, că celălaltîn copilărie câtva vreme a legat cartea de gard şi şi-a făcutmendrele printre actori, nu dovedeşte nimic rău nici înprivirea caracterului, nici în privirea inteligenței lor. Dacă vorcerceta mai departe vor găsi că unul a legat araci în via pă-rintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia pă-rintească şi, la urmă, că amândoi sunt viţă de ţăranromânesc; pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului şipace bună; că în mucul condeiului nostru e mai multă na-ţionalitate adevărată” şi că „ne ţinem groapa de părinți, ceneam de neamul lor au fost români” (6)

Prietenia poetului cu trecutul ţării nu este declara-tivă, ci ea este fundamentată pe cunoştinţe profunde, prinapelare permanentă la document şi prin vastitatea informa-ţiei bibliografice. În urma unui studiu efectuat asupra vieţiişi activităţii literare a poetului, G. Călinescu citează ca iz-voare: cursul „Istoria Egiptului” al profesorului berlinez Lep-sius şi de aici trimiterile bibliografice la Herodot, Ptolomeu,Mommsen, Jordanes, Dios Chrysostomus, bizantinul Pris-cus, preotul Salvianus, scriitorul Schiller. Despre româniscoate informaţii din: Gh. Şincai, cronicarul bizantin NicetaChoniates, Herder, V. Hugo (cu „Legenda secolelor”), cro-nica lui Moxa, „Istoria critică a românilor” şi „Cuvente din

bătrâni” de Haşdeu, „Viaţa lumii” de M. Costin, „Vieţile pa-ralele” de Plutarh, Herodot, Dios Cassius, „Romanische stu-dien” de Roesler, „Arhiva istorică a României” a lui Haşdeu,Hurmuzachi („Fragmene din istoria românilor”), revistele:„Arhiva românească”, „Magazin istoric pentru Dacia”, „Re-vista română”, „Arhiva”, „Arhivul pentru filologie şi istorie”,„Columna lui Traian”, din cronicile editate de Kogălniceanuşi T. Ciporiu, Bonfinius şi J. Jung (7)

Marea durată îl interesa prin contrast cu „omul tre-cător”, iar proiecțiile ei în istorie îl preocupau în deosebi camartori ai destinului uman. Faţă de haosul primordial, ge-nerator de lumi şi evenimente („Rugăciunea unui dac”), is-toria însăşi îi apărea ca un episod precar, la capătul căruia„timpul mort şi-ntinde trupul” („Scrisoarea I”). Istoria este oimensă necropolă, pe care poetul o contempla cu melan-colie şi resignare. Din trecătoarele civilizaţii de odinioară,n-au rămas decât „cântări de amar”, declinul şi moartea în-soţesc ineluctabil paşii istoriei („Momento Mori”). Poetul seştie un privilegiat să apropie şi să depărteze orice momental duratei. Ca şi Dionis el credea că spaţiul şi timpul suntpure proiecţii subiective: „Trecut şi viitor e în sufletul meuca pădurea într-un sâmbure de ghindă!” (8). Actualitatea emomentul de sinteză spre care converg celelalte dimensiuniale duratei „Uriaşa roată a vremii înapoi eu o întorc” (9),spune poetul („Momento Mori”), însă coborând în istorie, elştie că sensul mişcării este ireversibil. Vremea nu se maiîntoarce, dar ea se salvează în proiecţiile pe care le aruncăasupra viitorului.

Însemnările eminesciene denotă nu numai o cul-tură istorică de bun nivel, dar şi o anume „lectură” a faptelor.Studiosul n-a ţinut să noteze orice, ci doar elemente sem-nificative pentru un spaţiu cultural sau altul. Pentru el, erauevidente cele două componente esenţiale ale statornicieicaracteristicilor fundamentale ale culturii unei naţiuni: limbaşi istoria.

Limba era, în concepţia poetului, nu numai un or-ganism viu, dar şi un criteriu de măsură a civilizaţiei unuipopor, probă evidentă a maturităţii spiritualităţii acestuia.Între istorie şi limbă este o corelaţie de independenţă, şiaceastă corelaţie se confundă cu ideea de naţionalitate,căci limba este capabilă să asigure unitatea naţională, iarunitatea limbii dovedeşte existenţa unității etnice străvechi.

„Un popor este o unitate psihologică dată – scrieel – un subiect cu o conştiinţă de sine unitară, oricât de îm-părţit ar fi din punct de vedere statal. Această conştiinţă desine îşi are conţinutul său spiritual: limba, literatura, obi-ceiurile, religia. Această unitate are drept premisă o unifor-mitate a indivizilor care constituie poporul, şi întocmai aşaeste şi la cel român. Limba sa este poate singura care nucunoaşte dialecte, obiceiurile poporului sunt în general ace-leaşi, religia a rămas, cu toată sciziunea formală a bisericii,aceeaşi în sinea ei” (10).


magazin

25

Într-un alt articol, Eminescu face un amplu expo -zeu despre vechimea şi structura limbii naţionale: „Limbanoastră nu e nouă, ci din contră, veche şi staţionară. Ea epe deplin formată în toate părțile ei, ea nu mai dă muguri şiramuri noua şi a silnici să producă ceea ce nu mai e în stareînsamnă a abuza de dânsa şi a o strica. Pe de altă parte,veche fiind, ea e şi bogată pentru cel ce o cunoaşte, nu încuvinte, dar în locţiuni” (11)

Limba, ca organism viu, ca măsură a civilizaţiei şica probă a maturităţii unui popor, este privită în raporturileei cu structura spirituală şi emblema caracterului poporuluice o vorbeşte: „Această parte netraductibilă a unei limbi for-mează adevărata ei zestre de la moşi strămoşi, pe cândpartea traductibilă este comună gândirii omeneşti în ge-nere…” (12)

Dacă „neam vine şi neam trece”- aceasta este le-genda veacurilor, iar în locul stejarului secular, creşte altul:„dar nu e indiferent pentru un popor ce răsare în locul ste-jarului, nu e indiferent când plante parazite, oricât de trecă-toare ar fi ele, îşi înfig rădăcinile în trunchi şi ajung mairepede sus decât stejarul. Nu e indiferent pentru un poporcărui principiu se datorează ridicarea unui om în mijlocul lui:dacă ea se datoreşte tăriei, curajului, energiei – tot atâteanumiri diverse pentru principiul puterii de muncă şi pentrubărbăție. Nu e indiferent dacă soarta unei ţări e condusă deoamenii ei proprii sau de aristocraţia diferenţelor de preţ şidiferențelor de opinii, de aristocraţia cursului de bursă şi alimbuţiei.” In acest context, pune accent pe valorile naţionalecontra unui cosmopolitism arogant, excluzând „plantele pa-razite, oricât de trecătoare ar fi ele”, găsind şi soluţii sociale.Dăruit cu conştiinţa unui destin rostuitor şi a unei respon -sabilități misionare, Eminescu argumentează necesitateainstruirii unui popor prin a-i reda istoria reală.

Publicistica se înfăţişează ca un teritoriu vast alcreaţiei eminesciene, istoria dovedindu-se un argument îndezbaterea, de către poet, a celor mai variate probleme, ceanimau conştiinţele vremii sale. În articolele, pe care le-apublicat în diverse ziare, poetul îşi impune, mai limpede, vi-ziunea despre durata naţională şi universală, despre sens,timp şi devenire istorică. Eminescu înţelege, cum nu sepoate mai bine, conştiinţa poporului său, de aceea explică,fără să condamne pe cineva, de ce evenimentele istorice,negative au căutat, de-a lungul veacurilor, să apese asupracelor pozitive, să soarbă din elixirul vital al neamului în care,el, poetul, s-a născut, de ce limba, religia şi tradiţia – pilonide sprijin ai istoriei şi culturii unei comunităţi umane – aurezistat dincolo de existenţa biologică a neamului, reuşindsă se impună prin valori devenite bunuri naţionale şi uni-versale. Ca să înţeleagă prezentul, Eminescu a studiat tre-cutul, iar razele care au străbătut prisma prin care poetul îşirevărsa privirile în trecut, au alcătuit sceptrul color al unuiviitor deja existent în conştiinţa lui Eminescu. Iată de ce poe-

tul a fost atât de fascinat de trecut, căci asemenea astrolo-gului fascinat de astrele cereşti, cu ajutorul cărora formeazăconstelaţii de evenimente ce se vor petrece în viitor, Emi-nescu putea zidi viitorul folosind materia necesară adunatădin trecut căci după cum spunea poetul în poezia „MementoMori”, „vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut” (13)sau într-un articol: „[…] Istorie ciudată! Timpul se iau de părse trag îndărăt! Trecutul e viitor şi viitorul e trecut. Anul 15...a fost furat de anul 1870 într-un mod oribil şi precauţiuneavicleneşte zîmbitoare cum că n-are să fie recunoscut […]”(14)

2.Lecţie de istorie geto-dacă în poezie

Din istoria naţională Eminescu a fost preocupat celmai mult de perioada geto-dacă şi a încercat să pună ba-zele unei mitologii autohtone printr-o serie de poeme ca„Memento mori”, „Povestea magului călător în stele”,„Sarmis”, „Gemenii”, „Strigoii”, „Rugăciunea unui dac”, etc.Eminescu chiar a conceput epopeea Decebal din care nua realizat decât un fragment în care apare un cântăreţ orb,un fel de Homer autohton. La Eminescu istoria se pierde înmituri iar miturile se revarsă în istorie.

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu unloc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pen-tru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenicaflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stăpersonal la masă.

Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă celmai bine, panorama civilizaţiilor, care în succesiunea lor pefirmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciuniideşertăciunilor”.

Singurul lucru pe care-l consideră peren, estemoştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „des-călecatelor” şi mai departe, desluşind-o în legendele popu-lare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu cares-a cunoscut la Sibiu.

În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul,prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescuse încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, carecuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilorvoievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică ră-mâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devinnişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin is-torie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui MihaiEminescu nu cunoaşte barbaria!

De multe ori romanitatea atât de elogiată de isto-ricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest anta-gonism punându-se în valoare nu numai vechimeaexemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „ImperiuluiLumii” – Roma.

În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie


magazin

26

coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, aparepurificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor cetranspare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”.Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei,cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, şi prinaceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datiniistrăbune. În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o diso-ciere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeniprin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţiiantagonice. Prin toate cele prezentate până acum despredacismul lui Eminescu se poate observa că el este în per-fectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densu-şianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe celemai înalte culmi ale gloriei.

Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian„care pentru noi este şi va rămâne cea mai înaltă încorpo-rare a inteligenţei române”, el fixa un adevăr etern, o jude-cată de valoare definitivă.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga spunea în cartea dom-niei sale „Eminescu – Viaţa – Opera - Omul” că pentru arealiza un raport cu poporul său, un artist trebuie să în-deplinească unele condiţii speciale. Cea dintâi dintre condiţiiconstă în „convergenţa timpului de inteligenţă şi cultură alartistului cu cel al poporului căruia îi aparţine, în adecvarealui la totalitatea aspiraţiilor şi răspunsurilor aceluia la între-bările unei istorii, în intuirea comună a unei misiuni specificea poporului respectiv în concertul universal.”

Lucrul devine evident într-un tablou dramatic din„Mureşanu”, unde are loc un dialog între eroul cu acelaşinume şi o alegorie reprezentând Anul 1848. Momentul dia-logului este pe deplin edificator: după înfrângerea revoluţieide la 1848 în Transilvania şi după represaliile la care au fostsupuşi românii din partea autorităţilor maghiare, Mureşanu,unul din tribuni, gândeşte chinuit de durere la soarta mereuamară a poporului său. El încearcă să descifreze în planulistoriei legături ori explicaţii cauzale şi finale care să dea unsens suferinţelor fără sfârşit ale românilor din Transilvania.Dar când Anul 1848 intervine cu o crudă replică, anunţândmoartea naţiei române „din secolii din carii auzi naţiuni cumplâng / Ieşit-am eu ca astăzi naţiunea ta să sting!”, Mure-şanu strigă profetic dăinuirea ei prin timp, fiindcă ea existăşi dincolo de timp. Cuvintele lui exaltate contestă acelui annemilos, identificat cu timpul în general, posibilitatea de adistruge un popor:

Trecut-au secoli negri, cu coasele de focCosit-au generaţii... Naţiunea stă pe loc!”Argumentele, inspirate parcă din gândirea înain-

taşilor paşoptişti, au redundanţa stilului acelora, cu care sepoate proclama participarea Providenţei la marile eveni-mente ale istoriei. Iar crearea unui plan al eternităţii, ca olume a ideilor, în care românii să deţină un loc de preemi-nenţă, solar, ca un nucleu dens şi imuabil, e menită a con-

trabalansa incertitudinea şi precaritatea planului istoriei.Când revine asupra poemului, Eminescu o face

abandonând imaginea „lumii armonioase” şi vizionarismulentuziast al începuturilor. Anul 1848 este înlocuit prin Mors.Poetul luminii a devenit acum un suflet dilematic, sfâşiat deîndoială, un spirit care dezvăluie, schopenhauerian, răul capârghie a existenţei, un revoltat, care mai hrăneşte speranţaunui destin eroic pentru neamul său. Oscilând între Dum-nezeu şi Satana, între credinţă şi blestem, Mureşanu e unspirit torturat, atins de „suflarea veacului”, dar mântuit încele din urmă, de sentimentul apartenenţei sale la o comu-nitate greu încercată dar nu învinsă.

Mureşanu urmăreşte, cu luciditatea damnată a de-monului, sâmburele lumii, care este răul, refuzându-se som-nului, fericitei regresiuni „în regia gândirii nefiinţate” la cares-ar putea ajunge prin gândirea liberă. Fascinată de imagi-nea răului universal, gândirea trează a eroului demonic des-coperă înfăţişarea de demon neputincios a Demiurgului,condamnat să creeze perpetuu lumi închinate suferinţei, darincapabil să le dăruiască moartea, negându-şi creaţia. Bles-temul şi batjocura se întâlnesc în monologul eroului, a căruigândire a atins limitele ultime ale disperării: „Te blestem,căci în lume de viaţă avui parte!” Coborât din mit în istorie,demonul este poetul Mureşan, autorul „Răsunetului” din1848, evocat în „Mureşanu”, un poem filosofic care face elo-giul somnului şi prin el al visului şi al ficţiunii, cu înrâuririschopenhaueriene evidente. Mureşanu îşi fixează gândurilede viitor asemeni lui Faust, care doreşte clipa ce nu seopreşte niciodată, privind trecerea pe o dimensiune des-chisă, infinită a istoriei.

Istoria reprezintă o coordonată majoră la Emi-nescu şi străbate creaţia eminesciană de la un capăt la altul.Evocarea trecutului istoric a constituit unul din punctele pro-gramatice ale manifestelor romantice, dar în privinţa con-cepţiei despre istorie, Eminescu este mult mai clasic. Înperioada materialismului dialectic şi istoric s-a exagerathegelianismul lui Eminescu. În realitate Eminescu era anti-hegelian convins, aşa cum se poate observa dintr-o notădin manuscrisele sale în care scria despre „lume întocmaidupă calapodul strâmb al lui Hegel”.

„Episodul războaielor dacice e bine studiat în „Me-mento mori” şi „Decebal”. S-ar părea că pentru aceasta aavut sub ochi pe Dio Cassius, căci ştirile despre Duras şiDiurpaneu (Decebal) pleacă de la acela. Sunt şi aluzii la lu-cruri mai vechi, cum e cazul cu numele Tomiris din „Sarmis”,care evocă pe regina cu acelaşi nume a masageţilor” (15).

Poemul „Sarmis” care are în el materia din poemul„Mureşanu” este cunoscut sub diferite titluri: „Gemenii”,„Nunta lui Brig-Belu”. Ele conţin aceeaşi poveste, aceea adoi fraţi gemeni, Brigbelu şi nebunul Sarmis. Cadrul miticevocat în poemul „Gemenii”, ca şi în „Memento mori”, se bi-zuie pe izvoare antice: peştera zeilor bogat ornamentată,


magazin

27

potrivită evocării misterului. Motivul fratricidului pare a fi unulreal şi, ca timp istoric urmează destrămării imperiului creatde Burebista. Despre Sarmis se ştie ca a domnit în vremealui Alexandru cel Mare şi că el a constituit în Ţara Haţegului„un oraş regal mare şi l-a denumit după numele săuSarmisegetusa. O monedă de aur găsită la Turda pare săconfirme aceasta, căci pe faţa cu bustul său stă inscripţiaSarmis Basil, în vreme ce pe revers apare o poartă de oraşîntărit” (16).

În poemul „Sarmis” Eminescu ne prezintă luptapentru putere între doi fraţi gemeni, regi anteriori lui Decebal– Sarmis şi Brigbelu. Acesta din urmă îl înlătură de la dom-nie pe Sarmis şi îi ia logodnica, pe frumoasa Tomiris. Sarmisîl invocă pe Zamolxe şi-şi blesteamă fratele nelegiuit, dupăcare-l omoară pe Brigbelu, redobândind tronul.

Una din variante se prezintă astfel: în sala tronului,de-a lungul căreia sunt expuse sculpturi ce reprezintăchipurile regilor daci, intră Brigbelu ţinând în mână o torţă.Sculptura cu chipul fratelui său Sarmis, care lipseşte de unan, este acoperit de un văl negru, semn că regele este so-cotit mort.

Din monologul lui Brigbelu reiese că Sarmis a fostînlăturat şi se pare chiar că a fost pus în lanţuri iar fratelevânzător va fi cel care va prelua coroana.

Într-o altă variantă, regele Sarmis apărea la înce-put plimbându-se într-o barcă cu logodnica sa Tomiris, că-reia îi spune cuvinte de dragoste. Ceea ce este curios estefaptul că Eminescu voia cu orice chip să folosească un ma-terial mai vechi şi anume faptul că întunecatul Brigbelu esteun pesimist care foloseşte vorbele lui Mureşanu. La fel caşi Mureşanu, Brigbelu ironizează creaţia:

„Un ceas mai am şi iată că voi ajunge-n fineAtât de sus în lumea creată pentru bine.Creată pentru bine ne spun cărţile vechi,De mii de ani ne sună legenda în urechi”Pesimismul lui Mureşanu devine într-un mod cam

silnic, la Brigbelu, machiavelism, dar a rămas concepţia luiZamolxe ca principiu al răului, adică al vieţii. I. Jura în „Mitulîn poezia lui Eminescu” spune că Sarmis, căruia i se răpisetronul şi iubita, avea temei propriu să blesteme pe Zamolxeşi că acesta e un motiv pentru care nu trebuie să punemaccent pe pesimismul poeziei. În realitate, amândoi fraţiisunt pesimişti cu deosebire că unul îşi face o politică bizuităpe rău.

Apariţia lui Zamolxe de partea lui Brigbelu a pututînsemna în conştiinţa lui Eminescu exemplificarea ideiiştiute, că Dumnezeu, „comediantul bătrân” şi exponenţii săi,„popii”, patronează această lume a minciunii.

Când Brigbelu îşi sfârşeşte monologul, în sală intră„voievozi de ţări” în frunte cu un preot bătrân cu toiag deaur. Timpul de un an, alocat aşteptării lui Sarmis trecuse.Are loc un ritual în care toţi cad în genunchi şi-l cheamă detrei ori pe regele pierit :

„Toiagul meu s-atinge încet de vârful stemiiRegeşti, şi pentru dânsa te chem-dacă trăieştiO, Sarmis, Sarmis, Sarmis! răsai de unde eşti!”

Sarmis nu răspunde, iar preotul smulge vălulnegru de pe statuia de marmură. Sarmis aşadar murise.Brigbelu priveşte pe fereastră poporul şi soldaţii cu făclii şisuliţi care-l aclamă rege.

Rămas singur în sala pustie, el e întâmpinat de ofemeie „mai albă ca omătul” care i se adresează „Eşti mul-ţumit acum?”. Este Tomiris, fosta logodnică a lui Sarmis, deastă dată iubită de Brigbelu, pe care ea la rându-i îl iubeştehipnotic, ca pe un demon.

În curând are loc nunta, la care tânărul invită petoţi zeii Daciei. În capul mesei stă Zamolxe, zeul getic, careare în dreapta soarele şi în stânga luna, ca elemente mito-logice populare. Voievozii şi boierii sunt așezați la masă înfuncţie de rang, iar în mijloc şade pe tron întunecosul cuplete lungi, Brigbelu.

Deodată apare rezemat de spada regală, nebunulSarmis, cu care Tomiris idilizase la început în barcă. Brig-belu se ridică înfuriat cu mâna pe pumnal, dar nu are curajsă lovească.

Sarmis se răzvrăteşte împotriva lui Zamolxe, deşide la el a avut cea mai frumoasă femeie, dar necredin-cioasă. Aici avem parte de o scurtă notă de misoginism „S- uneşte - atâta farmec cu-atâta necredinţă”. Tot ce primisede la Zamolxe, Sarmis i le aruncă acum la picioare. El numai vrea acum nici coroana „plină de pete”, dar nici femeia.

Cu o deosebită duritate el îşi blesteamă fratele:„Şi-acum la tine, frate, cuvântul o să-ndreptCăci voi să-ngălbenească şi sufletu-ţi din pieptŞi ochii-n cap să-ţi sece, pe tron să te usuciSă sameni unei slabe şi străvezii năluci,Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dosŞi spaima morţii intre-ţi în fiecare os...”Blestemul lui Sarmis se ridică nefolositor şi spre

zeu:Te-aş blăstema pe tine, Zamolxe, dară vai!De tronul tău se sfarmă blăstamul ce visai.Durerile-mpreună a lumii uriaşeTe-ating ca şi suspinul copilului din faşe.”Mitologic, aici se face aluzie la invulnerabilitatea

zeului, la nemurirea în care credeau toţi geţii.Blestemul lui Sarmis se îndeplineşte întocmai.

Brigbelu umblă prin sălile pustii, cu pumnalul, pentru a-lucide, şi, avându-l în faţă, loveşte dar cade el însuşi: „Lo-veşte crud o dată şi cade mort - Brigbelu”. Cea mai mareparte a blestemului lui Sarmis a trecut în „Rugăciunea unuidac” , poem de inspiraţie istorică şi filosofică, una din marilecapodopere eminesciene.

Cu toate că „Rugăciunea unui dac” este o dezvol-tare a blestemului lui Sarmis faţă de Zamolxe, depăşeşte


magazin

28

cu mult logica epică a poemului, devenind un adevărat elo -giu al neantului, aşa încât poetul însuşi se gândeşte să-lnumească „Nirvana”.

Dacul vrea poată să moară, să dispară fără urmăîn stingerea eternă. De aici reiese că Dacul - Sarmis nupoate să moară, ceea ce ne duce cu gândul la credinţa geți-lor în nemurirea sufletului în cerul lui Zamolxe, dar readuceconcepția panteistică a eternelor forme din lume, a migraţieisufletului individual:„Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să binecuvinteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură ce-ar vrea ca să mă râdă, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, S-acela între oameni devină cel întâi Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Până ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,Căci chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Că pot s-mi blestem mama, pe care am iubit-oCând ura cea mai crudă mi s-ar părea amor... Poate-oi uita durerea şi voi putea să mor.”

Într-un articol din 1942, Mircea Eliade considerăpoemul „Rugăciunea unui dac” drept „un apel viguros lasuferință şi la repaosul suprem”, evocând acea Unitate pri-mordială spulberată, prin actul Creaţiei, în mii de fragmente,şi alcătuind din Haosul primordial Cosmosul demiurgic-daraducând o dată cu aceasta suferinţa universală prin caredacul eminescian speră să dobândească „eterna pace”:„precum strămoşii săi, dacii, Eminescu acceptă suferinţa:cheamă nenorocul şi nu-i este teamă de tragedie. Multipli -citatea durerii este, pentru el, un fel de extaz care-l unifică,imperfect limitat şi impur în om.” (17)

Încă din 1868, într-un proiect de poem ratat „ Ge-naia”, poetul pornea foarte de departe, încercând să evoceîn 20 de cânturi numite „doine” sau „hore”- „creaţiuneapământului după o mitologie proprie românească”. Aceastăintenţie de cosmogonie poetică ar fi putut fi realizată printr-o formulă poetică de orfism universalist, căci „pământul” în-suşi trebuia să fie „gând al poemului Rom” care-şi paşte„oile de aur” ale unei fantezii vizionare orfeice, cosmogo-nice, creaţioniste.

„Genaia” era conceput şi ca un poem goethean,întrucât, alături de elemente de cosmologie şi mitologie„dochiană” (poetul ambiţionând să dea „o mitologie proprieromână”, după propriile-i cuvinte), erau convocate forţeleoriginare ale eternelor tipare întruchipate de „goetheeneleMiitter” (G. Cãlinescu), un fel de „stihii” din mentalitatea po-porană, numite „zburânde genii”, personificând „zânele” dinmiturile arhaice ale creaţiei (Mircea Eliade, Mitul reîntregirii).Prin „Genaia”, adolescentul Eminescu visa la o „genealogie

năstruşnică a României” (G.Călinescu), ca în cele câteva„Horiade”, căci îi făcea pe români întâii pământeni în cares-ar fi întrupat „acest gând uitat al lui Dumnezeu”. „Copilul-idee care a sorbit din izvorul Dumnezeirei tot a fostromânul”..., inspirat de acea „muzică a sferelor”, corespun-zătoare, în viziunea pitagoreicilor, unor raporturi numericece-ar exprima, fenomenologic, lumea concretă, manifesta-rea ideii în forme sensibile într-o dualitate de principii opuse,întregul Cosmic nefiind decât „număr şi armonie”. Dupăacest principiu pitagoreic al dualităţii contrare (Lumină-În-tuneric, Unul-Multiplul, Binele-Răul) erau închipuite „nu-mele” arhetipale.

Următorul episod al proiectatei epopei, evocat şiel fragmentar, este cel al civilizaţiei şi măreţiei geto-dace,temă predilectă în aproape toate proiectele şi poemele re-alizate.

Unul dintre cele mai dragi proiecte ale lui Emi-nescu a fost acela al unei mari epopei sau drame daco-ro-mane. Ideea poetizării genezei poporului nostru datează dela începuturile sale poetice, când, sub numele de „Horia”,plănuia, după aruncarea câtorva versuri naționaliste:

„Horia pe-un munte sta călare:O coroană sură munţilor se pare...Eu am, zice un tunet, suflet [negru] mare, greu,Dar mai mare suflet bate-n pieptul seu.Frunte-mi este albă ca de ani o mie,Dară a lui nume mai mult o să ţie...

o genealogie năstruşnică a României.Între toate aceste ample proiecte de epopee na-

ţională, figura marelui rege-preot Decebal se pare că l-a ob-sedat pe poet, de vreme ce au rămas, în manuscrise, paginiîntregi, dedicate unei epopei în patru cânturi intitulate „Pla-nul lui Decebal”, fie într-o dramă „Decebal” ori într-un ciclude zece poeme ce-şi propunea să evoce câteva personali-tăţi istorice reprezentative, de la Grachus (episodul 1) la Na-poleon (episoadele 9 şi 10), între care al doilea poem alciclului era intitulat „Decebal”. Acest poem, „Decebal”, urmasă-l reprezinte pe regele Daciei supus unei autoreflecţiiamare, un fel de personaj hamletian, dezgustat şi blazat,după înfrângere, aruncându-şi coroana şi scrutându-şi pro-priul sine într-o oglindă de metal: „Decebal - actul dinurmă - a albit aşa de tare încât seamănă cu predecesorulsău. După ce şi-a aruncat coroana în abis - se uită într-ooglindă de metal –Sunt eu sau nu sunt eu? - Ideea metem-psihozei. Acelaşi corp, acelaşi suflet, reprezentant al ace-leiaşi idei ca bătrânul Decebal.

Ş-acum alerg dezmoştenit de tronuri,Un biet bătrân sărac, necunoscut!Unde-i mărirea lumei? Unde-i?Oare este?E o mărire sau e un vis negru şi strălucit ce-

nvinge-n existenţă, ca să arate-n urmă că-i minciună? Ne-


magazin

29

gaţiunea vieţii. Furtună, fulger, trăsnete, codri prăvăliţi, râuriumflate-sunt zeii Daciei ce se luptă cu oştile romane. Apos-trof către ei”.

Mult mai coerentă este intenţia epopeii din care s-a păstrat „Planul lui Decebal” în patru cânturi. Aici poetulurma să evoce, conform conspectului lăsat în manuscris,mai întâi Dacia legendară („Zeii Daciei- Dochia, vrăjitoaretânără”) şi pe Ogur cântăreţul, însufleţind la luptă „PoporulDacic” („Cântul I”), apoi Roma, pregătirile de război şi tre-cerea podului de peste Dunăre („Cântul al doilea”),războaiele daco-romane şi „Episodul: Traian şi Dochia”(„Cântul al treilea”) şi, în sfârşit, imaginea cântăreţului Ogur,care „povesteşte zeilor nordici nenorocirea Daciei”,viziuneaWalhallei, hotărârea de război a Nordului şi „pornirea po-poarelor barbare” („Cântul al 4”).

Drama proiectată „Decebal”, din care au rămaspagini întregi de versuri „foarte interesante şi foarte fru-moase” (18), ne dezvăluie atât un plan bine documentat alscrierii, cât şi o viziune poetică de ansamblu asupra epociişi personalităţii regelui dac. După victoria asupra iazigilor(„Azi oastea noastră a învins iazigii”), în urma căreia Iaromireste luat prizonier, Decebal prevede ridicarea popoarelorlumii împotriva Romei („Popoarele pornesc în contraRomei”). Un mai vechi pretendent la „coroana Daciei” îşiexprimă solidaritatea cu Decebal, hotărât a lupta împotrivaRomei. Pentru ca în alte pagini, ostatecul iazig Iaromir, careface elogiul Romei, îi consideră pe trufaşii peninsulari de-adreptul coborâtori din zeii Olimpului:

„De-aceea cred că zeii coborâră,Că ei trăiesc azi între oameniCa cezari, ca preoţi, ca senatori,Ieri în Olimp... de azi-s pe pământ”.Plămădiţi din aluatul unei măreţii predestinate, ro-

manii consideră că stăpânirea lumii întregi li se cuvine. Înorgoliul lor imperial, zice Iaromir, aceşti coborâtori din zeiiOlimpului afirmă că:

„Pământu-ntreg n-are valoarea / Unui roman. Deaici din ei oricare / Zice: Or Imperator, ori nimic.”

Întâmpinând idolatria aliatului Iaromir (declarat„amicul” şi „supusul” Romei), cu rezerve, Decebal constatăcă acesta ori nu-i cunoaşte cu adevărat pe romani, ori îiplace să se înşele, căci romanii au rămas în istorie„neschimbaţi prin rău şi nici prin bine.”

Prizonierul iazig îi reproşează regelui dac că şi-aîncălcat „jurământul” făcut în primul război faţă de Traian,iar răspunsul neînfricatului Decebal reaminteşte tuturorfaptele sale de arme pe care, se pare, romanii le-au uitatuşor, dar faţă de care Dacia nu poate capitula:

„Nebun admirator. El uită cum căAm omorât pe Oppius Sabinus,Că Moesia a fost în mâna mea,Că pe Cornelius Fuscus l-am învins,

C-a Romei vulturi i-am avut în mână”.Împăraţii Domiţian şi Nerva asigurau liniştea

Romei plătind tribut Daciei, de aceea Decebal nu se aratăimpresionat de discursul preotului Celsus, care-l previneasupra pericolului la care se expune. Apare generalul Lon-gin, legatul Romei, cerându-i regelui dac să elibereze pri-zonierul şi să dea înapoi iazigilor prada de război. Înstrigătele de luptă ale neînfricaţilor daci înconjurând cetatea,Decebal i se adresează trimisului imperial: „Roma vrea, darsă vedem acum dac-oi binevoi şi eu”.

Deşi Dochia, mai înţeleaptă, încearcă să tempe-reze dârzenia regelui, invitându-l să vadă că „numai durereeste-n astă lume”, Decebal rămâne credincios idealului dea asigura măreţia şi liniştea ţării sale prin luptă: „Pe cai, pecai! Războiul este gata!”

Deşi nearticulat estetic, în fragmentarismul săudispersat, poemul Decebal rămâne, în fond, o dezbatere deidei, înnobilând personalitatea regelui Decebal cu aura unuierou excepţional de epopee antică, viziunea poetului res-imţindu-se atât de umbre şi nelinişti romantice, cât mai alesde reflecţii asupra ideii de predestinare a popoarelor şi asu-pra acelui fatum ce domină viaţa unor individualităţi expo-nenţiale. Deşi este de prisos, trebuie să menţionăm că îndomeniul poetic găsim o mulţime de date net schopenhaue-riene. Apoi este necesar să subliniem faptul deosebit desemnificativ că la Eminescu, până şi în creaţii vădit scho-penhaueriene, în care pesimismul sumbru este punct deplecare sau ultima concluzie, se întrevede sentimentul deapropiere pozitivă faţă de lume.

Tipic este în această privinţă poemul „Mementomori”, subintitulat în mod semnificativ „Panorama deşertă-ciunilor”, în care poetul îşi propune să ne înfăţişeze atotpu-ternicia răului în lume: oricâte culmi ar fi atins omenirea înevoluţia ei, aceasta nu este de fapt decât o necontenităprăbuşire spre nimic.

Poemul, scris la 22 de ani şi publicat postum cascriere lirică, este o sociogonie, un poem despre evoluţiasocietăţii umane ca „Munci şi zile” a lui Hesiod, „Paradisulpierdut” şi „Paradisul găsit” al lui Milton şi „Tragedia omului”a lui Modach. Prin întindere şi ca valoare a fost comparatăcu „Legenda secolului” a lui Victor Hugo. Într-o amplă des-făşurare panoramatică, în „Memento mori” se succed rândpe rând Comuna primitivă, Babilonul, Egiptul, Palestina,Grecia şi Roma Antică, Dacia, Marea Revoluţie Francezăşi Imperiul lui Napoleon I Bonaparte.

Parcurgând însă în acest poem etapele succesiveale istoriei şi relatând momentele de strălucire din trecut,Eminescu de fiecare dată se entuziasmează de realităţilepe care le descrie, arătând frumuseţi care contrazic sauatenuează ideea domniei exclusive a răului.

Cel mai întins episod este dedicat Daciei şirăzboiului dintre daci şi romani la care participă şi divinităţile,


magazin

30

zeii Olimpului în frunte cu Jupiter (la romani), iar la daci zeiinordici în frunte cu Odin, care îşi au sediul în Walhala, situatîn Marea Nordului cea îngheţată. În viziunea lui Eminescu,Zamolxe este frate bun cu Odin.

Eminescu împărtăşea ipoteza a lui Jacob Grimmdupă care geţii ar fi înrudiţi cu goţii. Pentru a ajunge la lup-tele dintre daci şi romani, poetul descrie mai întâi „raiul Da-ciei” în nu mai puţin de 52 de strofe a câte 6 versuri. Suntpasaje autentic eminesciene, în care ne poartă prin nesfâr-şitele frumuseţi ale unei lumi de altă dată. Nu putem să nudăm câteva citate :

„Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbraveZbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave..........................................................................................Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră...Zâna Dochia cu glasu-i cheam-o pasăre măiastră.”

Nu mai conteneşte cu descrierea splendoriloracestei lumi cu „aeru-i de diamant”, cu „rodii de aur”, cu„miroase-mbătătoare” şi cu „fluvii de diamant”. Iar faţă deaceste nesfârşite străluciri ale unei vieţi pline de încântări,felul cum înfăţişează lupta dintre romani şi daci, care sedesfăşoară în acel cadru de negrăite frumuseţi, formeazăun contrast prea palid ca să ne poată dovedi iremediabilulrău din lume. Este adevărat că ni se descriu mari învolbu-rări, însă acestea se petrec în sânul forţelor naturii, fără caoamenii să se implice propriu-zis. Bătălia se dă de fapt întrezeii daci şi zeii romani, cu o mare încleştare a imensităţilor,însă fără să se arate aproape nimic din brutalităţile şi cru-dităţile cauzatoare de suferinţă.

„Şi Zamolx cu uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,Mişcă caii lui de fulger şi-a lui car. Călări pe bouri.......................................................................................Din apus vin zeii Romei. Pe o stea de vulturi trasă,Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă.”Dar lupta rămâne nedecisă, până ce Joe loveşte cu fulgerulsău pe Zamolxe, rănindu-l, iar oastea o ia la fugă. Abiaacum ni se redă o vărsare de sânge:„Şi răniţi, urlând ei bolta o coboară-şi-o colorăCu-a lor sânge care-n râuri ude, roşii, de-auroră,Împle-a norilor spărture cu mari lacuri de rubin...”

Atât vedem din ferocitatea războiului. Trebuie săobservăm că Eminescu, chiar vorbind despre râuri desânge, se foloseşte de o metaforă spunând că aceste râurisunt „roşii, de-auroră”, atenuând astfel mult latura brutală anoţiunii de sânge. Apoi, după această bătălie prea puţincrudă urmează o scenă de pace: „Se constelă sara. Ziua afugit în lumea mării / Şi pe culmile de munte focuri au aprinsstrăjerii”. Această ambianţă de linişte şi reculegere vine câtse poate de firesc pe linia atmosferei întregului, în sânul că-

ruia accentul a căzut pe latura atrăgătoare, ideală, a exis-tenţei.

Episodul Daciei se încheie cu blestemul lui Dece-bal, în urma căruia are loc năvălirea popoarelor barbare subloviturile cărora cade Imperiul Roman. Eminescu desfă-şoară vaste şi ameţitoare perspective cosmice „sori se stingşi cad în haos mari sisteme planetare” sau descoperă di-mensiunea interioară abisală a fiinţei umane „cum în fire-snumai margini, e în om nemărginire”.

Privind mai de aproape, constatăm că în acestpoem Eminescu nu vede răul în altceva decât în faptul cătotul trece. Iar motivul secret al acestui regret stă în faptulcă toate au fost frumoase şi demne de admiraţie. De aicise naşte întrebarea conform căreia răul este atotstăpânitor,care să confirme ideea lui Schopenhauer. Trebuie să re-marcăm că, faţă de nesfârşitele descrieri de natură, omul,cel care ar trebui să fie adevăratul purtător de suferinţă,apare foarte puţin pe parcursul poemului, iar acolo undeapare nu este prezentat din perspective prea sumbre.

Povestea magului călător în stele, apărut postumeste un basm cult în care un bătrân împărat, simțind că i seapropie sfârşitul vrea să-l lase pe fiul său succesor la con-ducerea împărăţiei şi îl trimite la un mag să-l iniţieze în tai-nele vieţii şi ale morţii. Bătrânul mag locuieşte pe o stâncăde pe un munte înalt de piatră, care este muntele sacru algeto-dacilor – Kogaionul.

Bătrânul mag îi face feciorului de împărat teoriaoriginii stelare a sufletelor, după care fiecare om are de lanaştere o stea şi un înger de pază, numai geniile, a cărornaştere este o abatere de la normalitate n-au nici o stea şinici un înger iar condiţia lor este tragică. Geniile se află însăsub protecţia divinităţii:

„Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tatăŞi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată”

Bătrânul mag îi spune feciorului :„A pus în tine domnul nemargini de gândire”

Poemul se încheie cu viziunea magului călător înstele. Cu o intrigă complicată şi stufoasă, dacă ar fi fost fi-nalizat, acest poem ar fi devenit o tulburătoare capodoperăalegorică despre condiţia omului de geniu ca şi Luceafărul.

Imaginea unei Dacii creştine, într-un Ev Mediu almigraţiilor, o avem în poemul „Strigoii”, al cărui caracter„bizar” şi „vag” trezeşte atâtea „nedumeriri” (G. Călinescu).

Vastul poem „Strigoii” este inspirat din perioadanăvălirii popoarelor barbare. Regele Arald, stăpân pesteavari, populaţie migratoare de pe malurile Volgăi ajunge laDunăre şi se îndrăgostește de Maria, regina autohtonă.Maria moare, iar Arald pleacă în căutarea unui bătrân magcare stă într-un jilţ înalt de piatră, cu barba până la brâu şigenele până la piept şi ţine-n mână un toiag deasupra că-ruia fâlfâie în roată „un alb şi-un negru corb”. Arald îl roagă


magazin

31

pe mag să-l convertească la religia geto-dacă, la cultul luiZamolxe şi s-o readucă la viaţă pe Maria. Magul îi prefacepe Arald şi pe Maria în strigoi.

Poemul reproduce bocetul lui Arald, stăpân pesteavari, la catafalcul reginei dunărene Maria, care îl subjugasecu dragostea ei şi-l trecuse în creștinism. E vorba de o in-vazie uralo-altaică, deoarece Arald vine de pe Volga, inva-ziile hunice împingând spre Occident celelalte naţii, precumlongobarzii, care luară drumul spre Roma (Călinescu). Înschimbul închinării lui la zeii daci (foarte sugestivă imagineabătrânului Mag, uitat de vreme şi retras în topografia sacrăa Muntelui), Arald cere bătrânului preot zamolxian viaţa Ma-riei, ceea ce, hieratic, se realizează şi, o dată cu aceasta,abandonarea credinţei sancţionată de spiritele păgâne exor -cizate cam aşa:

„Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină, / Dinduhul gurii tale ce arde şi îngheaţă”.

Pentru ca în partea a treia, Arald şi Maria, deveniţistrigoi, să dispară surprinşi de zori, în domul stâncos, întimp ce „preotul cel păgân” va împietri într-o imemorială cre-dinţă aşa-zis „păgână”, sugerând asfinţitul eresului dacic.

Eminescu evocă în poeziile sale şi figura Do-chiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostază feminină a luiZamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceastaeste o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudeniede ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează uniriidestinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această di-vinitate reprezentă chiar pământul vechii Dacii.

Ca şi în legendele populare, Dochia este amintităde Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină,toate aceste titluri însumând mitologia antică cu privire laDochia.

În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model peDiana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunăreade Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apareîn „Memento Mori” :

Sara sună-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turmePrin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbreVin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul marePân’din el o-mpărăteasă iese albă, zâmbitoare,Pe-umăr gol doniţă albă, stemă-n părul aurit.Alteori, Dochia apare sub forma zeiţei trace Ben-

dis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal,ca în finalul poemului Sarmis:

Din codrii singuratici un corn părea că sunăSălbaticele turme la ţărmuri se adunăDin stuful de pe mlaştini, din valurile ierbiiŞi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei DochiiÎntind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii.Ceea ce este interesant, este faptul ca această

zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” înipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui MărieŞi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab………………………………………………….Călări ei intră-nuntru şi porţile recadPe veci pierită-n noaptea măreţului mormântÎn sunete din urmă pătrunde-n fire cântJelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfântPe-Arald copilul rege al codrilor de brad.Surprinzătoare este, între creaţiile eminesciene pe

tema „dacismului”, o mică poezie în stil popular, în care „pe-ţita” Dochie, departe de a „împietri”- ca în legenda asa-chiană - se arată, dimpotrivă, mândră de cuceritorul Traian:„Mândră-mi este rochia / Şi mă cheamă Dochia. / Au venit,mări, au venit, / Împăraţi din răsărit. / Şi frumos m-au maipeţit, / Au venit, mări, din sus / Împăraţi de la apus / Douăvorbe mi-au spus, /Inima mea şi-au supus. / Era mândru şi-mpărat / Şi oştean împlătoşat, / Era mândru şi voinic? /N-avea grijă de nimic...” (19)

E o dovadă grăitoare că, în modulaţia fanteziei po-porane, sentimentul tragic al istoriei, de expresivitate li-vrescă, atât de prezent în poemele eminesciene, este dedata aceasta estompat, ba chiar dispare cu totul, dând frâuliber cântecului jucăuş, - o imagine aşa-zis neproblemati-zantă a mitului privind etnogeneza daco-românilor.

Pentru ca în „Dochia şi ursitoarele” să evoce uni-rea veşnică a mirilor (din legenda populară) şi naşterea fiu-lui. E vârsta post-istorică a mitului dacic, căzut în folclorizărianecdotice, căci iat-o pe Dochia ajunsă o „văduvioară tine-rea” care-şi leagănă „copilaşul înfăşăţel” în bordeiul pierdutdin codrul sălbatic. Pruncul va fi ursit de cele trei zâne ma-gice din teiul cel vechi, căpătând „mărire”, „tărie de viteaz”şi „înţelepciune”, ba chiar „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţăfără de moarte”. E o alegorie de expresivitate folclorică, su-gerând naşterea poporului român.

3.Consideraţii finaleOmenirea există ca etnii, la Judecata de Apoi se

prezintă, în primul rând, neamurile, comunităţi compuse dinmembri înrudiţi biologic. Faptele etnicilor vor fi cântărite îneschaton. Valorificarea ştiinţifică, obiectivă, şi pertinentă, aînfăptuirilor istorice ale etniilor, readucerea în realitate a con-ducătorilor acestor etnii stă în puterea şi în datoria istoriculuişi a poetului. Aşa au procedat Pindar şi Homer, Sofocle şiVirgiliu, Holderlin şi Claudel. Asemenea fapte ale seminţiilorşi ale personajelor biblice găsim în Cartea Sfântă, în Biblie,care este, pe lângă caracterul profetic, şi o excelenţă cartede istorie.

La români, o revalorizare a operei şi faptelor dom-nitorilor, a cărturarilor sau a altor personalităţi cu contribuţiiesenţiale în devenirea istorică a neamului, a fost făcută în-


magazin

32

aintea lui Eminescu: de cronicari, de autorii anonimi ai pre-dosloviilor cărţilor vechi religioase, de istoricii profesionişti.Spre deosebire de înaintaşii săi, Eminescu şi-a făurit unprogram de cunoaştere şi readucere în actualitate a istorieinaţionale. „El este cel dintâi care face din Ştefan cel Mareşi Putna Rusalimul neamului românesc, cel ce-l aşază peMircea cel Bătrîn în rândul marilor cruciaţi ai omenirii, piatrăde hotar a istoriei noastre care scrie cu litere de aur ce ardşi acum în fraze zguduite de iubire numele lui Alexandru celBun, Matei Basarab, Neagoe, Brâncoveanu, Grigore GhicaVoievod, numele lui Decebal, Deceneu şi Burebista, Daciacu toţi câţi i-a păstrat istoria” (20).

Această „mamă iubitoare” a îndurat ea însăşi mi-zerie şi chin, invidie şi nerecunoștință. O spune chiar Poetuldintr-o scrisoare din 1882 către un prieten ieşean, după în-lăturarea sa de la conducerea cotidianului bucureştean„Timpul”, în paginile căruia şi-a exprimat opiniile şi principiilesale politice, idei şi lecţii de istorie: „Tu trebuie să-ţi închipuiastăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce suntsingur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bol-nav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repauspentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o ducîntr-o muncă zadarnică, de şase luni mă zbat întru-n cercvicios, în cercul acesta, care cu toate acestea e singuruladevărat, de şase ani aproape n-am linişte, n-am repausulsenin de care aş avea atâta trebuinţă pentru ca să pot lucraşi altceva decât politică. Folosul meu după atâta muncă ecă sunt stricat cu toată lumea şi că toată energia, dacă amavut-o vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a duspe apa sâmbetei. Eu rămân cel amăgit în afacere, căci amlucrat din convingere şi speranţă în consolidarea ideilormele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. În opt ani de cândm-am întors în România, decepţiune a urmat după decep-ţiune, şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de-geaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt cănu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar tre-bui un lung, lung repaus ca să-mi vin în fire. Sunt strivit, numă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegra-mele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-arnumele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc” (21).

Vârful spiritualității româneşti ne obligă să-l cu-noaştem şi să-l înţelegem plenar pe cel care a proiectat îneternitate istoria neamului românesc.

______________1. Mihai Eminescu „Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice”.Chişinău, Cartea Moldovenească, 1990 (citatul aparţine lui Nicolae Iorga,1934 şi apare pe prima pagină a cărţii de mai sus) 2. Mihai Eminescu, „Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spiritualănaţională” , ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Editura „Saeculum I.O.” ,Bucureşti, 2000, p. 173. Zub Alexandru „Eminescu. Glose istorico-culturale”, Chişinău, EdituraEnciclopedică „Gheorghe Asachi”, 1994, p.524. Mihai Eminescu, „Opere” vol. I, Chişinău, Editura „Literatura Artistică”

1981. p. 1035. Tudor Nedulcea, „M. Eminescu - V. Micle. Corespondenţă” , Craiova ,„Scrisul Românesc” 1992, p. 296. Alexandru Melian, „Eminescu - Univers deschis” Bucureşti, Editura„Eminescu”; 1987, p. 887. G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”; vol. II; Bucureşti, Editura„Minerva” 1985, p.129-134, 136.8. M. Eminescu , „Opere” vol. III, Chişinău, Editura „Literatura artistică”,1981, p. 289. Ibidem, vol. II, p g. 93.10. Tudor Nedulcea, „Eminescu, istoricul”, Craiova, Fundaţia „ScrisulRomanesc”, 1998, p. 1211. Mihai Eminescu, „Opere” IX, Bucureşti, Editura ARSR 1980, p. 40712. Ibidem; p. 48713. M. Eminescu, „Memento Mori”, Chişinău, Editura „Litera” 1997, p. 15014. M. Eminescu, „Publicistic. Referiri istorice şi istoriografice”, Chişinău,Editura „Cartea Moldovenească” 1980, p. 56015. G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu” , vol. I, Editura AcademieiRomâne, 1999, p. 37016. Neigebaur JF Beschreiburg und Walachei, Berlau, 185417. M. Eliade, „Despre Eminescu şi Haşdeu”, Editura „Junimea”, 1987, p. 4018. G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, I, Editura Minerva, Bu-cureşti, 1976, p. 6719. G. Călinescu, „Opera lui Mihai Eminescu”, I , Editura Minerva, 1976,p. 74.20. N. Iorga, „Eminescu”, Iaşi, Editura „Junimea”, 1981, pg. 29921. M. Eminescu, „Opere, XVI, Corespondenţa, Documentar”, Bucureşti,Ed. „ARSR”, 1989, pg. 195

BibliografieØ Călinescu George, „Opera lui Mihai Eminescu”, vol. I, Editura Acade-miei Române, 1999Ø Călinescu George, „Opera lui Mihai Eminescu”, I, Editura Minerva,1976Ø Călinescu George, „Opera lui Mihai Eminescu”; vol. II; Bucureşti, Edi-tura „Minerva” 1985Ø Dumitrescu-Buşulenga Zoe, „Eminescu - Viaţă, Creaţie, Cultură, Edi-tura Eminescu, Bucureşti, 1989Ø Eliade Mircea, „Despre Eminescu şi Hasdeu”, Editura „Junimea”, 1987Ø Eminescu Mihai, „Opere, XVI, Corespondenţa, Documentar”, Bu-cureşti, Editura „ARSR”, 1989Ø Eminescu Mihai, „Publicistic. Referiri istorice şi istoriografice”, Chişinău,Editura „Cartea Moldovenească” 1980Ø Eminescu Mihai, „Memento Mori”, Chişinău, Editura „Litera” 1997Ø Eminescu Mihai, „Opere” IX, Bucureşti, Editura ARSR 1980Ø Eminescu Mihai, „Opere” vol. III, Chişinău, Editura „Literatura artistică”, 1981Ø Eminescu Mihai, „Românii din afara graniþelor ţãrii şi unitatea spiritualãnaþionalã”, ediþie îngrijitã de D. Vatamaniuc, Editura „Saeculum I.O.” ,Bucureşti, 2000Ø Iorga Nicolae, „Eminescu”, Iaşi, Editura „Junimea”, 1981Ø Melian Alexandru, „Eminescu - Univers deschis” Bucureşti, Editura„Eminescu”; 1987Ø Nedulcea Tudor, „Eminescu, istoricul”, Craiova, Fundaţia „ScrisulRomânesc”, 1998Ø Nedulcea Tudor, „M. Eminescu - V. Micle. Corespondenţă”, Craiova,„Scrisul Românesc” 1992Ø Zub Alexandru „Eminescu. Glose istorico-culturale”, Chişinău, EdituraEnciclopedică, „Gheorghe Asachi”, 1994Ø Dacia Magazin, „Tomiris - eroina lui Eminescu din poemul Gemenii”,Gligor Haşa, nr. 48 ian 2008, p.29Ø Dacia Magazin, „Eminescu-epopeea dacică”, Zenovie Cârlugea, nr.39ian 2007, p.11Ø Dacia Magazin, „Regele Decebal în viziunea lui Mihai Eminescu”, Ze-novie Cârlugea, nr. 36 oct 2006, p.24


magazin

33

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZEB. STUDII DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

OMAGIU: ALEXANDRU IOAN CUZA, DOMNUL UNIRII ROMÂNILOR

– La 140 de ani de la trecerea lui în eternitate, 1873-2013 –

G.D. ISCRU

1. Introducere

În noaptea de 15/16 mai 1873, puţin după miezulnopţii, în urmă cu 135 de ani, la Heidelberg, în Germania,la vârsta de 53 de ani, departe de Ţară, în exilul impus deo „monstruoasă coaliţie”, a încetat să mai bată inima „unuiadintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vreodată înŢările Dunării Române”, „vrednicul de aducere aminte” –Alexandru Ioan Cuza, Omul cu a cărui Domnie în „Princi-patele Unite” se încheia Renaşterea naţională modernă laromâni, etapă istorică „declanşată” la cumpăna dintre douăveacuri prin fapta şi martiriul altei personalităţi emblematicea istoriei naţionale, Mihai Viteazul, cu care Cuza-Vodă, ast-fel, „comunică” peste timp.

„Doritorii nebuni” pentru cauza Unirii reuşiseră,în 1859, cu un sprijin tacit de la prieteni – căci românii auavut şi prieteni în Europa! – să-l instaleze pe Cuza Domn,unic şi pământean, în ambele Principate, în entuziasmulunanim al Ţării reale şi aproape unanim al Ţării politice. Căcia existat şi există o Ţară reală şi o Ţară politică.

După alegere şi instalare erau atât de multe defăcut! Era de împlinit, în fond, programul revoluţiei paşop-tiste, reprimată de imperiile vecine care s-ar fi dorit stăpânela Dunărea de Jos.

Într-un context extern favorabil, după înfrângereaţarismului în „războiul Crimeei”, trebuia găsită şi urmatăcalea realistă pentru înfăptuirea reformelor atât de necesaremodernizării societăţii, aducerii ei „în rândul lumii” după se-cole de „binefaceri” imperiale: „suzeranitate”, „protectorat”şi jaf! Şansa ivită nu mai trebuia ratată – cum fuseseră ra-tate, odinioară, alte şanse! –, căci ea putea să nu mai vină.Nu mai era loc nici de veleităţi şi orgolii aristocratice carear fi obstrucţionat reformele, nici de extremisme radicalecare ar fi deranjat Puterile Garante deja (re)angajate în pro-priile lor „încurcături” şi speriate de „Primăvara popoarelor”

care la mijlocul veacului zguduise Europa.Cuza, ca Domn, cu sprijinul unor „căuzaşi” de-

votaţi, competenţi şi cu mare ataşament pentru Ţara reală– întotdeauna sprijinitoare a bunului mers înainte – au re-prezentat, atunci, calea realistă pentru înfăptuiri moderneşi modernizatoare şi au ştiut să împlinească ceea ce nu seputuse împlini în revoluţia paşoptistă. Au avut multă răbdareîn confruntarea cu adversarii şi cu „cârcotaşii” din opoziţie,dar au şi tăiat „nodul gordian” atunci când altfel nu se putea.I-a ajutat şi Ţara reală care presa puternic, „de jos”. Căci


magazin

34

fără o Domnie autoritară – şi, în continuare, constituţională–, nu se puteau înfăptui reformele atât de necesare. Şi celemai importante reforme s-au înfăptuit în timpul Domniei au-toritare iar ele au constituit temelia societăţii moderne, te-melie pe care se putea clădi în continuare, cum s-a şi clădit.Iar prin politica externă promovată Suveranitatea Ţării era,în fapt, asigurată. Lipsea încă Actul internaţional al recu-noaşterii.

Pentru extremele politice ale opozanţilor – unii,„cârcotaşi”, alţii de-a dreptul reacţionari –, fermitatea „echi-pei” reformatoare, în frunte cu Vodă Cuza, a „umplut paha-rul”. Şi chiar dacă nu erau, în fond, pe aceeaşi „baricadă”politică, „vârfurile” opozanţilor şi-au găsit un adversarcomun şi au început să se apropie, în ascuns, pentru a-l în-lătura pe Domnul care şi în ochii unor Puteri Garante deve-nise un revoluţionar. Astfel, „o mână de oameni” – cum îiconsidera un istoric antic pe asasinii Marelui Rege Bure-bista, primul unificator al Daciei –, cu „lucrăturile” oculte ne-lipsite în asemenea ticăloşii, cu legături la inamici externi airomânilor, atrăgând de partea lor – precedent extern de pe-riculos! – tot „o mână” de ofiţeri sperjuri, au complotat. Şi în„şobolaniada” din noaptea de 10 spre 11 februarie 1866 l-au silit pe Domnul Unirii să abdice, sub ameninţarea pis-toalelor „din dotare”, în timp ce mesageri ai „monstruoaseicoaliţii” umblau, navetişti, prin Europa, în căutarea unuiuzurpator de Tron domnesc ce urma a fi disponibil la Du-nărea de Jos.

Ţara reală n-a ştiut nimic despre toate acestea,nici înainte, nici după, iar când a aflat câte ceva faptul eraîmplinit. Nimic nu era pregătit şi era chiar contraindicată oacţiune potrivnică.

„Trompetiştii” coaliţiei, mai pe faţă, mai în sur-dină, s-au pornit să laude „revoluţia” februariştilor nocturni,în timp ce „sabia lui Domocles” încă mai atârna deasupraŢării.

De atunci, istoricii au polemizat între ei, unii maicurajoşi, alţii nedumeriţi şi mai timizi, sub ochiul atent al Di-nastiei străine. Dar memoria colectivă a Ţării reale n-a pututfi împiedicată să păstreze şi să transmită urmaşilor imagi-nea luminoasă a Domnului Unirii, cel atât de mult preţuit şide cel mai curat şi mai nobil român al timpurilor moderne,Mihai Eminescu, pe care nu întâmplător l-am „adus” să ju-dece şi să ne judece în instanţa supremă a istoriei care ţineîn mâna sa cumpăna dreptăţii şi nu prescrie faptele deînaltă trădare.

Peste timp, când polemicile începeau a se liniştisub lumina izvoarelor istorice, a reflecţiilor competente şiresponsabile; când, dincolo de socotelile unui regim politicinstalat de o altă Putere „garantă” şi „protectoare” – tot dupăo „revoluţie” similară celei din 1866 dar şi cu acceptul unor„democraţii” europene şi de peste Ape, „democraţii” „con-solidate” –, Cuza şi epoca lui începeau să fie redate Ţării

aşa cum au fost; când o carte, de referinţă, a ultimului nos-tru istoric enciclopedist, C.C. Giurescu, tocmai prezentaseOmul şi Opera detaşat, echilibrat, în spiritual adevărului is-toric, fără ură şi părtinire; ei, bine, tocmai atunci, ca o sur-priză neplăcută, neaşteptată şi nejustificată, material şilogic, prin nimic, s-a ivit o nouă „mână de oameni”, slujitoriai ştiinţei istorice de această dată, porniţi să întineze dinnou merite acreditate de istorie. Întâmplător sau nu, atuncidouă personalităţi emblematice, Tudor Vladimirescu şiCuza, care începeau să încălzească din nou sufletele ro-mânilor, au fost introduse în „malaxorul” unor „argumentări”imposibile şi etichetări insuficient gândite. Iar în „frontul istoric”cel „acreditat” nimeni n-a „mişcat”, căci în front nimeni nu„mişcă”. „Colateral”, pentru Tudor Vladimirescu, în cur suri pre-date şi în seminarii, în prelegeri „de uz intern” şi chiar într-o carte apărută abia după decesul celui care se străduisesă-i maculeze imaginea şi fapta, carte asupra căreia s-auabătut „fulgerele” polemice ale partizanilor celui decedatîntre timp, pentru Tudor, deci, s-a reluat astfel iniţiativa„reaşezării la locul lui” în istoria reală. Pentru Cuza – nu. Înce ne priveşte, pe aceleaşi căi „colaterale”, menţionate, ne-am ataşat efortului de „reaşezare” a lui Tudor şi a revoluţieiconduse de el, dar şi a lui Cuza, cât s-a putut, iar când s-aputut mai mult, după 1989, în prima sinteză de istorie mo-dernă a României[1] am reluat şi am amplificat argumenta-rea şi pentru acesta.

Simţeam însă că, pornind de aici, această pro-blemă delicată a Domnului Unirii trebuie tratată într-o lucraredistinctă, cu accent pe frângerea de tradiţie şi de ataşamentpentru Ţara reală, care s-a făcut atunci de către „mâna” decomplotişti, frângere cu ale cărei consecinţe încă ne con-fruntăm. Dar n-a fost doar o frângere de tradiţie şi de ataşa-ment, ci a fost o sfidare şi o încălcare a voinţei naţionale –Cuza fiind primul Domn pământean modern ales prin voinţanaţională; a fost şi un autoblam pe care şi l-a dat „clasa po-litică”; în plus, aruncând, pe nedrept, neîncrederea în ca-pacitatea naţiunii de a-şi alege din sânul ei un Şef de Stat;a fost, totodată, cu concursul unei „monstruoase coaliţii” ce-şi merită numele pentru „revoluţia” făptuită, prima impor-tantă victorie a Finanţei internaţionale şi a Francmasonerieiîn România, Germania oficială fiind, de aici înainte, primulmare „vehicul” care a introdus în ţara noastră amintita Fi-nanţă, capitalurile celor doi „parteneri” acţionând într-o uni-tate care va dăuna enorm şi Germaniei reale, înperspectivă. Aşa s-au comis în istoria modernă marilegreşeli, sub a căror greutate se află şi azi naţiunile lumii.

Precum ne-am întrebat mereu dacă „mâna deoameni” care au asasinat pe Marele Rege al Daciei Uniteau conştientizat vreodată răul pricinuit Neamului lor, tot aşane-am întrebat şi încă ne întrebăm în legătură cu conştiinţaşi răspunderea „revoluţionarilor” de la 11 februarie 1866.Cum încă ne întrebăm pentru multe momente de cumpănă


magazin

35

în care oameni politici, lideri politici – de a căror autenticitateîncepi să te îndoieşti – au făcut, fac sau vor mai face multrău naţiunilor lor. Pentru astfel de situaţii ne vine de fiecaredată în minte apelul lui Bărnuţiu din acea „Primăvară”paşoptistă a popoarelor:

„Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi, pentru căpoporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag străinii aşade uşor în partea lor, cum îi trag pe unii din celelalte clasecare urlă împreună cu lupii şi sfâşie pe popor dimpreună cuaceştia; nu vă abateţi de la cauza naţională de frica luptei…” (s.n.)

Din asemenea preocupări şi întrebări s-a născutlucrarea de faţă, la comemorarea a 135 de ani de la trece-rea în eternitatea Neamului a Domnului Unirii – AlexandruIoan Cuza.

2. Eminescu despre el însuşi şi despre crima politică de la 11 februarie 1866

Pentru a înţelege bine valoarea, greutatea şi im-portanţa aprecierilor lui Eminescu despre Cuza, ca şi des-pre conspiratorii şi făptuitorii „revoluţiei” nocturne de la 11februarie 1866, am gândit că este util să redăm, la început,din puţinele vorbe pe care le-a scris acesta despre el însuşişi despre cum înţelege el să redea adevărul. Reţinusem dinopera poetică greutatea căutării cuvintelor care să exprimeadevărul:

„Ah! Atuncea ţi se pareCă pe cap îţi cade cerul:Unde vei găsi cuvântulCe exprimă adevărul?”

(„Criticilor mei”)Denigratorii lui Eminescu – care în anii aceştia

ai „tranziţiei” au sporit ca număr, revoltător de mult şi uniiocupă funcţii mari, în prim-planul oficial al „Culturii” – aumers până acolo încât i-au contestat apartenenţa la etnosulcarpatic, la naţiunea română. Ignoranţă sau rea credinţăsau răutate sau mandat imperativ încredinţat de anumiţi„mentori” – toate împreună! Nu intrăm aici în detalii. Citămdoar, spre ţinere de minte, ce a spus el despre el însuşi, casă înţelegem bine de ce l-a preţuit atât de mult pe AlexandruIoan Cuza – expresia voinţei naţionale într-un moment cru-cial – iar de aici să înţelegem „flagelările” pe care le-a apli-cat, în consecinţă, celor ce au nesocotit, au luat „în deşert”amintita voinţă dincolo de care doar Dumnezeu are un Cu-vânt de spus.

În 1882, într-un articol substanţial din „Timpul”[2],răspunzând lui Nicu Xenepol, criticul literar de la „Românul”(şi acesta, N.X., un denigrator al poetului), mai exact pentruo „supărare” anume a criticului, Eminescu îl asigură că nuare de ce să se „supere” şi el pentru modul în care se re-flectă persoana sa în ochii criticului, căci „de la aşa oglindă

nici nu mă pot aştepta la alt reflex”. N.X., cu „supărarea” lui,mersese până la contestarea etnicităţii lui Eminescu, cu osuită de injurii. Dar „reflexul” din „oglinda” criticului nuschimba realitatea şi nu-l oprea pe Eminescu să declare căprovine „dintr-o familie nu numai română (s.a.) ci şi nobilăneam de neamul ei..., încât vă asigur că între strămoşii dinŢara de Sus a Moldovei, de cari nu mi-e ruşine să vorbesc,s-ar fi aflând poate ţărani liberi, dar jidani, greci ori păzitoride temniţă măcar nici unul. Deşi eu însumi nu dau în generenici o importanţă acestor lucruri, ele sunt reale şi se potschimba tot atât de puţin ca şi evreul d-voastră fizic şi inte-lectual”[3] (adică, românul rămâne român, cum şi evreul ră-mâne evreu în orice împrejurare, n.n.)[4]. Şi el, Eminescu,va fi consecvent în a flagela acea „cârnire din nas”, aro-gantă, a unor străini care vin să ne dea lecţii: „Actele aces-tea de flagelare le voi repeta de câte ori voi avea să lovescîn instinctele bastarde ale acelor străini, romanizaţi de ieride alaltăieri, cari privesc toate în ţara aceasta «de sus înjos». Unul abia sfârşeşte liceul, vine să vânză mărunţişurişi suliman în Bucureşti, îi merge rău o negustorie şi s-apucăde alta: de negustoria literară”. Şi imediat se referă explicitla „criticul” său, N.X.: „Domnul N. Xenopoulos învaţă doppiascrittura şi alte lucruri atingătoare de negoţ în străinătate,dar, întors aci, s-apucă de negoţ estetic în coloanele«Pseudo-Românului», jude-când iar de sus în jos autori decare nici nu e în stare să-şi deie bine seama. C-un cuvânt,nu în d. Xenopoulos in abstracto am lovit, ci în defecteleînăscute ale rasei, cari nu se pot schimba. Aceste defectetrebuiesc temperate, trebuiesc intimidate prin lovituri dure-roase, pentru a nu deveni stricăcioase vieţii noastre pu-blice”. (Ibidem).[5]

Pornind de la acest caz, Eminescu formulează oconstatare, pe care mulţi o cunosc, dar ea nu este expri-mată decât în cărţi tipărite în regim de „Samizdat”, anumecă – şi Eminescu se referea la „epoca” lui – „în viaţa publică,în şcoli, literatură chiar s-a superpus o promiscuitate etnică,din părinţi ce nu vorbeau în casa lor româneşte, şi aceastăpătură suprapusă e cuprinsă de-un fel de daltonism intelec-tual faţă de calităţile unuia din cele mai inteligente şi dincele mai drepte popoare, poporul românesc” (ibidem). Princonstatări/observaţii directe, „bătând” vatra etnică a Nea-mului „în lung şi-n lat”, cu o extraordinară putere de recep-tare şi de înţelegere – dublate în paralel şi ulterior destudierea izvoarelor istorice -, Eminescu precizează că acunoscut foarte bine „poporul românesc” (ibidem, s.n.)[6].Pe o asemenea cunoaştere şi-a clădit el convingerea şiataşamentul total pentru acest popor. Iată cum spune el în-suşi:

„Întâmplarea m-a făcut ca, din copilărie încă, săcunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, încrucişi şi-n curmezişi, până-n Tisa şi Dunăre, şi am observatcă modul de-a fi, caracterul poporului este cu totul altul


magazin

36

decât al populaţiunilor din oraşe din care se recrutează gu-vernele, gazetarii, deputaţii ş.a.m.d. Am văzut că românulnu seamănă nicăieri nici a C.A. Rosetti, nici a Giani, nici aCarada, nici a Xenopoulos, că acest popor e întâi, fizic, cumult superior celor numiţi mai sus, intelectual asemenea,căci are o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului, iar în pri-virea onestităţii cugetării şi înclinărilor superior acestor oa-meni[7]. Am observat mai mult: că clasa veche superioară,rea-bună cum o fi fost, seamănă în toate cu mult mai multpoporului; că are mai multă francheţă de caracter şi incom-parabil mai multă onestitate, că sunt în ea rămăşiţe de vred-nicie dintr-o vreme anterioară epocii fanarioţilor. Se puteaoare să nu conchid că pătura superpusă de roşii nu e niciromână de origine, nici asimilabilă măcar?” După Eminescu,începând cu „epoca” fanariotă se poate vorbi de predomi-narea „elementelor străine asupra poporului istoric, compusîncă până azi din ţărani mici şi mari. Odată ajuns la aceastăconvingere – continua el –, totul era hotărât pentru mine;era o datorie de a fi şi de-a rămâne de partea poporului is-toric, din care însumi fac parte, şi în contra păturii superpusede venetici. M-am convins – încheie Eminescu această im-portantă confesiune – că acea ură în contra trecutului, aceaaruncare în apă a tuturor tradiţiilor, acel abis creat între tre-cutul de ieri şi prezentul de azi nu e un rezultat organic şi ne-cesar al istoriei române, ci ceva factice şi artificial” (ibidem, p. 96-97, s.n.). Şi explică: „Nu omul in abstracto se mişcaîn d. C.A. Rosetti în contra boierilor, ci grecul; nu omul inabstracto, Fundescu, înjură în «Telegraful», ci ţiganul dinel; nu talentul înăscut al d-lui Xenopulos îşi dă în coloanele«Pseudo-Românului» un aer de superioritate.., ci «jidanul»din el îşi dă aceste aere”.

Iată, deci, ce spune Eminescu, el despre el, carese cunoştea cel mai bine, pe ce cale şi-a format convinge-rile, în primul rând convingerea despre „poporul istoric”.Înţelegem că şi despre liderii ataşaţi „poporului istoric”. Nesurprinde frecvent, citindu-i şi recitindu-i opera, cât de multăistorie naţională cunoştea, în primul rând din izvoare şi dela sursele directe pe care le-a cunoscut în drumeţiile salede adolescent şi de om matur. Şi cât de neîndurător a fostcu duşmanii „poporului istoric”, ai „naţiei adevărate”, pe carea iubit-o aşa „cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns, prinsuferinţele seculare, până în zilele noastre”[8]. Şi de aiciînţelegem mai bine cu câtă forţă lăuntrică îi „flagela” pe duş-manii mai vechi şi mai noi ai naţiunii române!

Şi totul – în numele adevărului istoric, pe care aînţeles să-l exprime direct, fără eufemisme şi alte „coche-tării” stilistice. În acest sens, tot în 1882, în „Timpul”, pornindde la „dresurile” şi „cochetăriile stilistice” observate în „Ro-mânul” liberalilor, Eminescu mai face o importantă confe-siune:

„Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sauînăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noas-

tră. Vorba nu e decât o unealtă pentru a esprima o gândire,un signal pe care-l dă unul pentru a trezi în capul celuilalt,identic, aceeaşi idee, şi când sântem aspri nu vorbele, ciadevărul ce voim a-l spune e aspru. De aceea nu prea în-trebuinţăm eufemismi. Oricât de împodobit cu titluri şi ran-guri ar fi un cumulard ori o nulitate, în ochii şi sub pananoastră rămâne ceea ce este iar luxul orbitor al unei virtuţiproblematice nu ne va îndupleca să-i dăm un atestat de mo-ralitate. Ne pare rău că în ţara aceasta nu s-au aflat purureadestui oameni cari să aibă curajul de a numi lucrurile cu nu-mele lor propriu, nu cu cel figurat”[9].

Am stăruit asupra acestei autocaracterizări a luiMihai Eminescu, pentru a înţelege bine întâi importanţapreţuirii sale deosebite faţă de Alexandru Ioan Cuza, pecare l-a considerat, în cunoştinţă de cauză, una din celemai luminoase personalităţi ale întregii noastre istorii naţio-nale[10]. Mihai Eminescu apreciază ansamblul reformelormodernizatoare din Domnia lui Cuza, susţinând, cum spuneel, „din intuiţie şi convingere, că incapabil, absolut incapabilar fi fost un venetic ca d. C. A. Rosetti, un bizantin ca Bră-tianu şi toată seria de stârpituri etnice şi intelectuale ce for-mează partidul lor să rezolve una măcar din acţiunile pecare le-a rezolvat Vodă Cuza. Le-a rezolvat, e drept, caAlexandru nodul gordian, dar a curăţit atmosfera de toatesofismele de temporizare şi n-a cumpărat nici o reformă dinlăuntru cu concesiuni în afară” [11]. Văzând opoziţia adver-sarilor – unii, reacţionari, alţii perseverând în soluţii greşitedar duşmănindu-l că Vodă că nu şi le însuşeşte şi mai alescă nu-i cheamă pe ei să le aplice –, Cuza devenea tot maigrăbit să realizeze reformele, atât de necesare, de teamăcă „mâine” va fi şi mai greu de împlinit. Eminescu nu-l ab-solvă de greşeli, iar privitor la reforme tocmai pe aceasta oconsideră „cea mai constantă greşeală”: „pripa, răsărită dinsila de temporizare” [12]. A secularizat mănăstirile închinate,adăugându-le apoi la pământul cu care i-a împroprietărit peţărani – continuă Eminescu –, iar de pe respectivele moşii„a alungat acele adunături de bizantini sodomiţi..., oploşiţiaci nu pentru răspândirea creştinătăţii, ci pentru a populari -za uzura, adulteriul concubinajul şi păcatele Gomorei. Acealepră imorală de greci n-o putea scoate decât Cuza dinţară”[13]. Cuza şi sfetnicii lui, devotaţi cauzei, au ştiut, dupăcaz, să aibă şi răbdare dar au acţionat ferm şi repede cândtrebuia întreprins ceva. Toate reformele realizate poartăaceastă „marcă”: pregătire şi răbdare cât e necesar, apoiaplicarea metodei „nodului gordian”. Cea mai pilduitoare înacest sens a fost lovitura de Stat, revoluţionară, de la 2/14mai 1864. La ea, după dejucarea unui nou complot („Sutzu-Lambert” – 9/21 mai 1864) şi după reuşita referendum-uluidin 21 mai/2 iunie („un plebiscit real” – C. C. Giurescu, Op.cit., p. 248), pentru cele două legi – „Actul dezvoltător...”(„Statutul”) şi noua Lege electorală –, s-a adăugat succesuldiplomatic din iunie 1864. Şi cu aceasta, sub o Domnie mai


magazin

37

autoritară, s-a deschis calea marilor reforme. Combătându-l pe Vasile Boerescu – cu părere de rău, căci îl aprecia pen-tru discursurile sale anterioare care (zice Eminescu) „făceauefectul estetic al unei rafinerii logice” -, trecut, din interespolitic, de la conservatori la liberali, combătându-l, deci,pentru un discurs (din 14.II.1882) în care respectivul culpa-biliza pe Cuza, caracterizând lovitura de Stat (2/14 mai1864) drept crimă, Eminescu îl acuză pe orator de nesin-ceritate şi de lipsă de argumente, el însuşi, V. Boerescu,nefiind convins de ceea ce spune, motiv pentru care Emi-nescu îl simte cum „cu greu se încovoia... sub sarcina de adovedi că 2 mai ar fi fost o crimă” şi aprecia că „procesul lui2 mai” Boerescu îl va pierde „împreună cu toţi contempora-nii...”.[14]

Apreciindu-l pe Domnul Cuza, Eminescu atenţio-nează că „nu devenim prin aceasta apologiştii fostuluiDomn, precum nu ne facem nici judecătorii lui”. Referindu-se la Domnia mai autoritară, după iunie 1864, Eminescu ex-plică: „Cu tendinţele sale absolutiste (autoritare; cu acesttermen inadecvat, Eminescu „îngroaşă” realitatea, n.n.), eln-a făcut decât ceea ce orice absolutist (Domn autoritar,n.n.) face, el a lovit în puterile istorice ale ţării (cele douăgrupări politice, conservatori şi liberali, nu chiar atât de „is-torice”, care însă se opuneau reformelor ori susţineau soluţiinerealiste, n.n.) şi a ridicat din noroi tocmai pe aceia cari înnopatea de 11 februarie i-au păstrat – recunoscători – atâtacredinţă” (adică nerecunoscători, care au trădat, ofiţerii,n.n.). Şi un comentariu scurt dar adânc: „Soarta oamenilore tragică” [15]. Adică: tragismul făcătorului de bine, trădatde beneficiarii binelui; tragismul moral al trădă-torului, căzut,prin trădarea lui, într-o condiţie subumană. Referitor la unasemenea tragism, avem o clară dar... tragică cugetare po-pulară: „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti”.

Domnia mai autoritară a lui Cuza – aprobată dePuterile Garante –, prin reformele înfăptuite în a doua ju-mătate a anului 1864 şi în prima jumătate a anului 1865 –acele „fapte mari” amintite de M. Kogălniceanu în 1873 –,a fost folositoare ţării, cum îndeobşte se apreciază în acestcontext. Numai detractorii lui, scoţând din context reformele– care numai astfel s-ar fi putut înfăptui! – şi apreciindu-leşi ei ca atare, etichetează contextul ca pe o dictatură, „ui-tând”, în patima „pledoariei” pro-coaliţie, că Domnul însuşiconsidera autoritarismul „etapei” ca pe ceva trecător.

Apreciind realizările în plan extern ale Domnieilui Cuza – şi aici el a avut sfetnici realişti şi devotaţi cauzei–, Eminescu scria în 1880: „Toate atributele neatârnării reales-au câştigat de către Vodă Cuza, esceptând firma acesteirealităţi. În faptă, jurisdicţiunea consulară şi-a pierdut terenulsub Domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au ope-rat..., s-au înfiinţat o Armată relativ numeroasă şi completă,s-au proclamat neatârnarea Bisericii naţionale, pe baza ve-chilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei şi Sucevei, vechii

consuli generali deveniră de fapt, deşi nu prin titulatură, mi-niştrii diplomatici, relaţiunile internaţionale ale Statuluiromân erau încredinţate unui minister al afacerilor este-rioare în regulă, încât întregului aparat al unei suveranităţiinterne şi esterne nu-i lipsea decât numele propriu, ce păreaa lipsi din dicţionarele Apusului euro-pean”[16]. Privitor lasoarta Ardealului şi a celorlalte teritorii româneşti vestice,cu Maramureşul la nord, Eminescu, învinuind încă odată,grav, pe conspiratorii din cele două grupări politice afirmă:„Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Un-garia nu se făcea”[17] (anexarea la Ungaria în 1866, n.n.).

Am stăruit, de asemenea, asupra „autocaracteri-zării” lui Eminescu pentru a se înţelege la fel de bine „fla-gelarea”, reluată de câte ori se ivea un prilej, asupra celorcare au pus la cale şi asupra celor care au făptuit „revoluţia”şi crima de la 11 februarie 1866, afectând prin aceasta, grav,evoluţia firească a societăţii româneşti. Căci prin abdicareasilită a „Domnului Unirii”, „ceva” s-a frânt în această evoluţie,lăsând loc unei ascensiuni mai cu înlesnire a fariseismuluiîn viaţa politică, slăbirii ataşamentului oamenilor politici faţăde „ţara reală”, adâncirii prăpastiei dintre „ţara politică” şi„ţara reală”, obstrucţiei în calea relansării unei democraţiireale în care naţiunea română se născuse cu atâtea secoleînainte, cum spusese Nicolae Bălcescu. Evident, în conti-nuare, eforturile spre bine şi excepţiile pozitive nu au lipsit.Lideri politici mai clarvăzători, treziţi la realitate, au devenitadevăraţi oameni de Stat. Astfel peste limite şi greşeli şipeste rana, rămasă deschisă, din 1866, s-a reluat şi s-a me-nţinut direcţia spre idealul politic major, al întregirii, în conti-nuare şi al suvera-nităţii, ideal care venea din întreaganoastră istorie şi pe care cu atâta dăruire îl slujiseră în vre-mea din urmă „căuzaşii” paşoptiştii şi aceia dintre ei care,în Domnia lui Cuza, împreună cu Vodă însuşi, au fost pe olinie politică realistă.

După amintita frângere din 1866, au prins contur,mereu mai pronunţat, două direcţii în conducerea politică:una, în care „actorii scenei” priveau mai atent şi adesea,sub presiunea „de jos”, se străduiau să ridice „din noroi”„ţara reală” – din zbaterea ei pentru mai bine, şi din analfa-betism, din obstrucţionarea accesului ei spre o cultură maiînaltă şi spre conştiinţă civică modernă, pentru a se bucurade nişte drepturi înscrise în Constituţie dar „uitate” acoloetc. –, cu cinvingerea că această ridicare înseamnă „înălţa-rea” societăţii în asnamblu; cealaltă direcţie a fost atât debine „prinsă” de Caragiale în opera sa şi cu deosebire încapodopera creaţiei sale, Oscrisoare pierdută, iar mai târ-ziu, peste timp – căci direcţiile s-au menţinut –, de TudorMuşatescu, în al său Titanic Vals. În această lume, în careidealul naţional urca, printre contradicţii, spre împlinirea lui,va fi asasinat, cu un sadism tipic, imprimat de cei mai intere -saţi, românul cel mai iubitor şi mai ataşat naţiunii sale, MihaiEminescu, care, deloc întâmplător, l-a preţuit atât de mult


magazin

38

pe Alexandru Ioan Cuza, cel frânt şi el, ca om şi ca Domn,prin marea greşeală politică, crimă politică, a celor care,atunci, unii încă nu se treziseră din lipsa lor de realism, alţiidin veleitarismul şi orgoliile unor vremuri revolute, făptuitoriidirecţi, în sfârşit, unii amăgiţi şi manipulaţi, alţii coborâţi încondiţia subumană de sperjuri şi trădători. „Actorii” de peprima direcţie – nici ei, în continuare, fără limite şi greşeli –au cultivat speranţele şi efortul spre „ora astrală”, din 1918,a naţiunii române. Politicienii de pe cea de a doua direcţiepolitică – care, cu puţine excepţii, în pofida culturii elevatea multora, neînţelegând că politica adevărată a fost şi arămas artă şi ştiinţă în conducerea unei societăţi –, şi-auasumat în faţa istoriei răspunderea principală pentru împin-gerea ţării spre tragicul „record” numit „1907”, când, cum vaspune peste timp Tudor Arghezi, „au câştigat ciocoii războiullor cu ţara”. Atunci însă, când s-a invocat necesitatea „sal-vării naţionale”, acei principali vinovaţi, cu „binecuvântarea”lui Carol „Îngăduitorul”, au ştiut să-i împingă în faţă, ca exe-cutanţi, pe partenerii de „rotativă guvernamentală”. Tuturor,ca o ironie a istoriei, li s-a stricat „siesta” de după jubileulregal – e drept, cu importanţa şi semnificaţia lui în plannaţional, dar care a arătat cât de adâncă devenise prăpastiadintre ţara reală şi ţara politică. Carol „Îngăduitorul” careavea şi el o mare răspundere în adâncirea acestei prăpăstii,a fost bine „încondeiat” de poetul Alexandru Vlahuţă, mareiubitor şi admirator al lui Eminescu, în încheierea cunoscu-tului său poem, 1907:

„Deschide ochii mari bătrânul regeŞi obosit din jilţu-i se ridică.

Au cine liniştea lui scumpă-i strică?Şi-al vremii rost el tot nu-l înţelege.”

*De regulă, se spune că „monstruoasa coaliţie”,

după ce şi-a atins unicul scop – detronarea lui Cuza, adu-cerea şi întronarea prinţului străin, cu stăruinţa intelingentăde recunoaştere a acestuia din partea Porţii Otomane, pre-cum şi cu votarea, în prealabil, a Constituţiei –, s-a destră-mat, fiecare grupare, liberală şi conservatoare, cu„fracţiunile” lor lăuntrice, reluându-şi calea proprie. Mai întâipentru „câştigarea” noului prinţ – care, cu insistenţă, obţi-nuse veto absolut –, unii etalând spiritul de ordine, ce nuputea să-i displacă neamţului; ceilalţi, care preluaseră gu-vernarea, oferind, pentru început, un „cadou frumos”,concesiunea Strousberg (cu capital german-evreiesc); dar,perseverând pe soluţii nerealiste sau inoportune – radicale,ambele –, din dorinţa, lăudabilă, de a se ajunge cât mai re-pede la Independenţă şi, tot în spirit naţional, stârnind prearepede deja spionoasa „problemă evreiască”, au fost înlă-turaţi de la guvernare (noembrie 1868). Lupta pentru câşti-garea prin ţului se anunţa dificilă, fiindcă şi el îşi aveapropriul gând al Puterii. Însă, în privinţa atitudinii faţă de

Cuza, apoi de memoria lui, „monstruoasa coaliţie” a conti-nuat să existe. În timp ce Ţarea reală n-a încetat să-l vene-reze pe Cuza, foştii parteneri de coaliţie, oarecum în modtelepatic, atenţi şi la orgoliile noului prinţ, l-au comentat ne-gativ în continuare pe Domnul Unirii, neîncetând să-şi ma-nifeste adversitatea faţă de el, cu „supervizarea” discretă acelui care în 1866 îi uzurpase tronul. Tipică este, în acestsens, veritabila bătălie, îndelungată, pentru ridicarea mo-numentului de la Iaşi (1912) al „Domnului Unirii”, bătăliecondusă, spre cinstea lui, de marele istoric A. D. Xenopol,cel care prin studiile, sinteza academică şi reflecţiile sale s-a străduit cel mai mult să-i înţeleagă „epoca” şi personali-tatea şi, totodată, s-o facă înţeleasă în ţară şi pestehotare[18]. Tăcerea politică asupra personalităţii lui Cuza,criticile din presă, programate politic şi bine „văzute”, neva-lidarea, în două rânduri, a mandatului de deputat (e drept,validarea n-ar fi fi fost... politică, iar Cuza a înţeles aceasta,dar ar fi fost un act de preţuire a personalităţii), sechestrareaArhivei Cuza în casa unui multiplu trădător, arhivă rămasăacolo mult timp, putând să fie „periată” de documente „in-comode”, rămasă sub sigiliu şi după depunerea ei la Aca-demie, până când istoricul C. C. Giurescu, eliberat dinînchisorile comuniste, a acceptat însărcinarea s-o inventa-rieze şi, bucuros, s-a şi grăbit să ne dea, în 1966, cea maibună carte despre viaţa şi opera „Domnului Unirii”; absenţaunui monument Cuza în Bucureşti, în zona legată de dublaalegere şi de Unirea deplină, până târziu, în anii din urmă;ofiţerii sperjuri, făptuitorii crimei de la 11 februarie, rămaşiîn funcţie, promovaţi şi recompensaţi, nesocotindu-se astfelatitudinea îndeobşte practicată faţă de trădători – toateacestea sunt indicii ale persistenţei în fapt a „moustruoaseicoaliţii”, urmărindu-se, pentru Cuza, o damnatio memoriae.

Eminescu a condamnat în termenii cei mai duricrima de la 11 februarie – căci adevărul era dur şi trebuiaspus ca atare, cum îşi definea el însuşi metoda –, crimăcare a rămas imprimată pentru totdeauna pe fruntea conspi-ratorilor şi pe amintirea lor. „Vor trece veacuri – nota Emi-nescu – şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazulde ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina11 februarie...”[19]. Dar Eminescu nuanţează: una este vinaoamenilor politici, adversari ai lu Cuza, „oameni loviţi şipoate umiliţi de fostul Domn...”[20], „oameni independenţi,liberi a «ataca» actele unui Domn ce făcuse o lovitură deStat (2/14 mai 1864, n.n.)..., «oameni» pe cale de a comite«o crimă» politică, care, reuşind, avea să fie un succes po-litic”, din care puteau să tragă tot folosul posibil pentrucauza lor”[21] (nu a ţării, n.n.); alta, agravantă, era vina ofiţe-rilor trădători, fără de care oamenii politici ar fi eşuat. Vinaacestora din urmă însemna „frângere de jurământ şi deonoare militară, felonie”. „Militarii în cestiune (ofiţerii, n.n.)– explică Eminescu –, dacă au crezut într-adevăr că parti-ciparea lor la conspiraţie e necesară, trebuiau să înţeleagă


magazin

39

că n-o puteau face decât cu sacrificiul numelui, carierei,vieţii lor morale. Dacă cineva crede că trebuie să moarăpentru o idee, să se hotărească a primi moartea, care încazul acesta (s.n.) nu era fizică ci civilă”. Şi dă un singurexemplu, fără a-l nominaliza, de „revoluţionar” care „s-a si-nucis cetăţeneşte”, chiar în urma „recidivei” de la Ploiesti.Chiar când sunt plătiţi pentru trădarea lor, plata se face din„fonduri nemărturisite”. Căci – precizează Eminescu –„conştiinţa nici unui popor nu suportă remunerarea publicăa trădării şi a feloniei” (s.a.). Încriminarea în acest chip aofiţerilor, explică Eminescu, n-o face „din ură pentru adver-sari, ci pentru că exemplele de felonie, decorate şi răsplă-tite, corup „spiritul public”. Şi acuză demagogia „roşie”(liberală, n.n.) pentru acest „venin”, rezultat din recompen-sarea unor astfel de trădători care pot recidiva. Or, aseme-nea mentalitate şi faptele generate de ea, adaugăEminescu, „trebuie să înceteze odată, dacă e vorba ca Sta-tul român să nu fie cuprins în mod epidemic de boala imo-ralităţii şi a feloniei, dacă e vorba ca spiritul public să rămâiesănătos şi pururea în stare a condamna ceea ce e rău şi aaproba tendinţele oneste şi munca onestă”[22].

„Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădăriide Domn (trădarea ofiţerilor, n.n.) – scria Eminescu în 1880,la 14 ani de la 1866 –, a unuia dintre Domnii cei mai patrio-tici din câţi au fost vreodată în Ţările Dunării române, catăsă aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari.De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt”. Şi exem-plifica[23]. Şi cu ceea ce exemplifica avea dreptate. Elcondamna fariseismul, demagogia campaniilor electorale,pe toţi şi toate pe care le-a stigmatizat în partea a doua aScrisorii a III-a.

Importante transformări în bine s-au făcut simţitedupă Independenţă. Dar Eminescu şi după 1880 a continuatsă-i „flageleze” pe „roşii”. Dacă el a insistat asupra Domnieilui Cuza iar lui Carol I i-a pus „eticheta” aparent blândă de„Carol Îngăduitorul”, fără a-l ofensa cu alte expresii, aceastas-a datorat simţului său istoric deosebit. El a simţit şi a con -ştientizat „frângerea” de la 1866. Nu numai „frângerea dejurământ” a ofiţerilor sperjuri ci „bătaia lungă” a acelei crimepolitice. Când Eminescu spune că 11 februarie are „în ca-racterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari”, aceastanoi trebuie s-o luăm ca pe o previziune, noi care acum ştimmai multe şi despre a doua parte a Domniei lui Carol „Îngă-duitorul”, când Eminescu a fost scos din viaţa civilă (1883)iar în 1889 din viaţa însăşi, dar şi despre urmaşii „prinţuluistrăin” de la 1866.

Martor la astfel de atitudini anti-Cuza, atitudiniprin care „monstruoasa coaliţie” îşi continua existenţa înfapt, ori de câte ori apărea „în faţă” câte unul dintre „revo-luţionarii” lui 11 februarie, Eminescu, lovit în propriile lui sen-timente naţionale, începea „flagelarea”, atât a „eroului” câtşi a celor vinovaţi pentru promovarea sau recompensarea

lui. Pe ostaşii de rând, din garda de atunci a Palatului, careau luat parte, sub ordin, la actul detronării, Eminescu nu i-a învinuit, mai ales că au fost minţiţi de şefii lor. Ofiţerilorcare „conduceau pe soldat la ruşine” şi care ştiau că acestaeste un „act de laşitate” – scrie Eminescu –, „le era frică desoldatul de rând, le era frică de ţăranul acesta onest care,cu pumnul lui vârtos i-ar fi strivit să fi ştiut unde-l duce.«Doamna a născut un prinţ» – li s-a zis oamenilor şi numaigreco-bulgarii ce dezonorau uniforma ofiţerească ştiau cee la mijloc”[24]. Dintre militari, deci, doar ofiţerii participanţila detronare au fost încriminaţi de Eminescu. Unii dintre aceiofiţeri au participat ulterior la războiul pentru Independenţă,în care s-au remarcat iar pentru aceasta au fost recompen-saţi. Dar nici lor nu le-a iertat „frângerea de jurământ” de la1866 iar prin aceasta „frângerea” mai puternică în plannaţional. La ei se referă, în 1878, când scrie: „Militarii (ofiţeri,n.n.) cari au pus pistolul în pieptul lui Vodă Cuza au reintratîn rangurile lor militare şi sânt decoraţi”[25]. „Eroii” militari(ofiţeri) ai „revoluţiei” nocturne de atunci fuseseră [26]: co-lonii Nicolae Haralambie, care a şi intrat imediat în tripletaLocotenentei Domneşti, I. Călinescu, Dimitrie Creţulescu(fratele primului ministru, dr. N. Creţulescu, ofiţerul în casacăruia se întâlneau viitorii „eroi”, un Gheorghiu, maiorul Di-mitrie Leca, ajuns, nu întâmplător, comandant al gărzii Pa-latului, căpitanii C. Pilat, Al. Lipoianu, Anton Berindei, AntonCostescu, un Mălinescu, un Handoca şi Al. Candiano-Po-pescu, cel cu o viaţă dusă într-un formidabil zig-zag („erou”în profitul „prinţului străin” la 11 februarie, temerar „republi-can” anti-Carol, la Ploeşti în 1870, luptător în războiul Inde-pendenţei şi, în sfârşit, unul din devotaţii Casei regale).Dintre respectivii „eroi”, Eminescu şi-a focalizat „flagelarea”asupra a 2 dintre ei, care şi fuseseră (erau, încă!) în atenţiadeosebită a mai marilor zilei: Nicolae Haralambie, promovatgeneral, apoi beneficiar al unei „recompense naţionale”, Di-mitrie Leca, fostul maior de atunci, promovat şi el general,ajuns unul din oamenii de echipă guvernamentală ai lui I. C.Brătianu, apoi preşedintele Camerei liberale a deputaţilor.

Când, în 1879, s-a publicat în presă (2 martie)că Adunarea deputaţilor („Camera”) a acordat o „recom-pensă naţională” generalului N. Haralambie, prompt (3 mar-tie), Eminescu s-a „ocupat” de el în „Timpul”: „ ...GeneralulHaralambie este unul din acei militari cari, călcându-şi ju-rământul şi pătând drapelul, au răsturnat, nu prin revoltăfăţişă, care ar fi scuzabilă, ci prin trădare nocturnă pe VodăCuza. Puţin ne pasă nouă de motivele d-lui general Hara-lamb. Poate să fi fost mari, poate să fi fost înjosite; în ces-tiuni de asemenea natură nu decid intenţiile şi motivele, cifapta (s.a.). Dacă generalul Haralamb s-ar fi sinucis a douazi după răsturnarea lui Vodă Cuza, greşala (s.a.) ...era es-piată; în alt chip însă ea nu are iertare nici din partea oa-menilor bine cugetători, nici din partea lui Dumnezeu. Şi toţiofiţerii cari au luat parte la răsturnarea nocturnă a lui Vodă


magazin

40

Cuza – atenţiona Eminescu – cată s-o ştie odată pentru tot-deauna că, în ochii istoricului şi în ochii celor drepţi singuralor espiare nu poate fi decât nimicirea. Nu se confunde acidatoriile cetăţeanului cu datoria soldatului; cetăţeanul ne-gustor, proprietar, lucrător poate fi nemulţumit cu forma gu-vernului ţării sale, poate comite crime politice, cari vor fipedepsite neapărat, dar înalta trădare din partea unui civile o crimă politică (s.a.), din partea unui militar e o crimă co-mună (de drept comun, n.n.). Militarul e dator supunereoarbă, devotament orb. Aci nu încape nici o discuţie, nici osofismă. Cu esplicări a lui 11 februarie pot veni mulţi; seînţelege că au fost cauze; ar trebui să fie cineva idiot pentrua admite că ceva se poate întâmpla în lume fără cauze.Deci şi 11 februarie a avut neapărat cauzele sale. Dar întreesplicare şi justificare (s.a.) e o deosebire cât Cerul de Pă-mânt. Cauze pot fi multe, scuze şi justificări nu există delocpentru militarii cari au luat parte la răsturnarea lui VodăCuza... Noi nu criticăm, nici admitem recompensa naţionalăvotată de Cameră; de la o Cameră roşie nici nu se puteauaştepta scrupule. Sântem însă siguri că o adunare de mili-tari în locul celei din Dealul Mitropoliei ar fi refuzat recom-pensa în unanimitate (s.a.)...”. Eminescu nu mai facecomentarii, nu mai pune întrebări. Pentru că – spune el –„după 11 februarie, d. Haralamb şi ceilalţi sânt pentru noimorţi şi noi nu ţinem seama de zilele celor morţi, nici de zi-lele celor cari nu s-au născut încă”[27].

Cu prilejul proclamării Regatului (14 martie 1881)– un eveniment important în plan naţional –, I. C. Brătianu,care coordona acţiunea, chiar dacă îl trecuse pe fratele săuDumitru, vremelnic, pe postul de primministru, comite omare gafă politică, alături de cel în cauză, Alteţa Sa Regală,care urma să urce treapta cea mai de sus a demnităţilor,dar şi alături de toţi participanţii la solemnitate, care s-auîntrecut în discursuri şi aplauze, punându-l pe „primul erou”al „şobolaniadei” din 11 februarie 1866, generalul DimitrieLeca, preşedintele Camerei, să citească moţiunea de pro-clamare a Regatului. De la fostul maior de atunci, decăzutîn condiţia subumană a trădătorului care a pus pistolul înpieptul Domnului Unirii, nu mai era de aşteptat vreo atitu-dine de bun simţ sau orice altceva omeneşte pozitiv, darceilalţi politicieni prezenţi şi în primul rând cei doi mari, men -ţionaţi, puteau să pună pe altcineva în loc, chiar să facă o„figură de stil” politică pentru aducerea la cunoştinţă a moţiu-nii. Dar nu! Gafa a fost perfectă, totală. Totul a decurs, pen-tru toţi, ca şi când... „usturoi n-au mâncat”... etc.

Se înţelege că Eminescu, prezent, ca gazetar, laeveniment sau, oricum, informat operativ, indignat la culme,i-a „consacrat”, în „Timpul”/18 martie, un amplu articol. DupăIndependenţă, după ce se constituise şi Partidul conserva-tor iar acum se proclama Regatul României, în limbajul po-litic intrase expresia de „Eră nouă”. „Dacă e vorba săinaugurăm o eră nouă – îşi începea Eminescu „flagelarea”

–, atunci şi revoluţionarii de ocazie şi cei de meserie trebuiasă-şi plece capul şi să solicite o nouă iertare care li s-a datdemult”. Şi atenţiona: „Să se ţină bine minte că Vodă Cuzaa iertat prin viu grai şi în scris tuturor..., absolut tuturor,numai colonelului Leca şi altor câtorva nu”. „Gura care ar fiputut să-l ierte” într-un târziu şi pe el „e închisă pentru tot-deauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie şi milă,ca odinioară, se preface în ţărână”. Şi faţă de fostul maiorde atunci, Cuza, refuzâdu-i iertarea, n-a făcut-o pentru faptacomisă contra persoanei sale, „ci pentru pata pe careacesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E uniculcaz în istoria românilor” – preciza Eminescu. „Au căzutDomni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, aucăzut prin amicii lor făţarnici; nici un Domn român, absolutnici unul, n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; oricestrajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privitîn unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei, şi oaspeţiisânt sfinţi chiar pentru popoarele cele mai barbare, necumpentru cele civilizate”. Revenind la Leca, Eminescu conti-nuă: „Noi nu vorbim pentru fostul colonel de vânători”(atunci, în noaptea „de pomină”, era maior, n.n.). ..., care„nu ar fi nici în stare să ne priceapă”. Dealtfel, de atunci eleste un mort. Oameni ca el „sânt afară de cercul omenirii,precum a fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă ceadin noaptea de 11 februarie. Dacă acest d‹omn› ar fi avutcurajul pe care pretinde a-l avea azi, când orice fiinţă vieţui-toare îl dispensează de răspundere (pentru că nu mai existăîntre oameni, n.n.), ar fi sfârşit de-a doua zi după 11 februa-rie cu sine însuşi, pentru a şterge pata de pe nişte bieţi sol-daţi nevinovaţi şi amăgiţi, care fuseseră scoşi din cazarmăsub pretextul că «Doamna născuse un copil»”. Oamenii po-litici care pentru astfel de fapte folosesc asemenea trădători,nu înseamnă că iubesc trădarea sau pe făptuitori. Cel carea comis-o însă se înlătură singur din viaţa publică. Fizic,poate trăi, „dar moraliceşte e mort şi un rol în viaţa publicănu mai poate juca”. „Noi înşine am fi tăcut această faptă –continuă Eminescu –, am fi uitat, căci asemenea lucruri seuită dar nu se iartă niciodată, când n-am vedea pe acestepersonaje băgându-se înainte şi întunecând momentelecele mai luminoase ale vieţii poporului nostru. În loc de ase ascunde, ei, din contră, pozează în lumina electrică aunor zile mari, ca să se vază creţ, cu creţ, toate zbârciturilenegrului şi criminalului monstru”. Şi trimite la două cazuri,în epocă, între care la acel Pietraru, cel cu tentativa de asa-sinat asupra primului ministru I. C. Brătianu. Acela – nuan -ţează Eminescu – „a ridicat mâna criminală contra unui omde Stat căruia nu-i jurase niciodată credinţă, care nu era în-credinţat pazei lui”[28]. Leca, Haralambie şi ceilalţi ofiţeridin noaptea acelei „şobolaniade” depuseseră jurământulmilitar de credinţă.

„Momentul” 11 februarie 1866, privit în retrospec-tiva şi perspectiva istoriei naţionale, se constituie ca una din


magazin

41

cele mai instructive şi educative lecţii pe direcţia valorii func -ţionale a ştiinţei istorice. Căci în Domnia lui Cuza s-a pus,în sensul „mersului revoluţiei în istoria românilor” cum spu-nea Nicolae Bălcescu, problema împlinirii unor dreptăţi is-torice fără de care societatea modernă nu putea mergeînainte. Unele chiar s-au împlinit, fie şi în anumite limite, li-mite obiective dar şi subiective, dacă subiectivă se poatenumi obstrucţionarea reformelor modernizatoare de cătreanumite grupări politice de interese. Astfel, ataşamentuldeosebit faţă de ţara reală, al „căuzaşilor” care au condusprocesul reformator şi au aplicat soluţii reale, nu extremiste,improprii şi chiar periculoase pentru liniştea necesară în-făptuirilor, a permis obţinerea celei mai importante libertăţimoderne şi a celei mai presante dreptăţi istorice: degreva-rea ţăranilor de obligaţii ce încă ţineau de alcătuirile medie-vale şi recunoaşterea drepturilor de proprietate pe osuprafaţă de pământ de care moşii şi strămoşii lor fuseserădeposedaţi în procesul polarizării sociale negative. Pentrutrăinicia împroprietăririi, legea a pus interdicţie deposedări-lor ulterioare de pământul primit iar urmaşii la conducereaţării au avut înţelepciunea să prelungească anii de interdic -ţie. Legea, din păcate, a lăsat în suspensie măsuri ce tre-buiau luate ulterior – problema „însurăţeilor” şi cea apădurilor, sprijinirea financiară şi pe alte căi, a micii gospo-dării, pentru a depăşi agricultura de subzistenţă, împroprie-tăriri succesive, acolo unde situaţia o impunea, princumpărări accesibile şi altele – dar, diminuându-se ataşa-mentul menţionat iar ţara politică şi clientela ei relansându-se în noul proces de polarizare socială negativă, măsurilenu s-au mai luat ori au fost „palide” şi astfel s-a ajuns chiarla tragicul „record” care s-a numit 1907. Pe temeiul Conve-nţiei de la Paris (1858) – document constituţional al Princi-patelor Unite –, care reţinuse şi din revendicările anterioareale românilor, au fost desfiinţate privilegiile „sângelui albas-tru” şi s-a deschis drum drepturilor, libertăţilor dar şi îndato-ririlor moderne; evident, au rămas multe de făcut în acestsens. S-au operat reforme moderne în justiţie şi adminis-traţie şi s-a introdus sistemul metric zecimal, modern. S-adat cea mai completă lege, de până atunci, a învăţământu-lui, cu o longevitate tocmai de aceea fără egal în legislaţiade profil. S-a desfiinţat păgubosul privilegiu al supuşilorstrăini, care însă s-a „reaşezat” după detronarea lui Cuzaşi după tratative îndelungate se va ajunge la o rezolvare vi-tregă, în condiţiile unor presiuni externe. S-a tăiat „nodulgordian” şi în ce priveşte autocefalia Bisericii naţionale. S-a iniţiat o politică de strângere a legăturilor şi de sprijinirepentru românii din afara graniţelor Statului. În sfârşit, insti-tuţional s-a organizat Statul ca un Stat independent, lip-sindu-i doar cuvântul care să-l definească, de parcă pentruRomânia lipsea acest cuvânt din dicţionarele Apusului, cumobserva Eminescu.

Şi dacă toate acestea – şi altele pe care nu le-

am mai numit – au constituit o revoluţie, în fond transpune-rea în practică a revoluţiei reprimată de imperii la mijloculveacului, dacă „echipa” care le-a înfăptuit, cu ataşamentulei pentru ţara reală, în frunte cu alesul din 1859 prin voinţanaţională, trebuia sprijinită în continuare pentru a le conso-lida, atunci „11 februarie” ce loc şi ce rol a avut în acestproces de modernizare? Dacă în 1866 s-a lovit în voinţanaţională, atât de entuziast exprimată pentru un Domn pă-mântean, un gospodar din propria Casă, nu un ins din„lumea largă”, venit ca un uzurpator de Tron, străin de spe-cificul naţional, sprijinit de Puteri străine care nu doreau săpiardă resursele şi Spaţiul strategic de la Dunărea de Jos,atunci, iarăşi, ce loc şi ce rol a avut „11 februarie” pentru vii-torul României? Întrebări retorice!

Şi atunci, cum de se mai găsesc istorici care,luaţi de valuri şi de vânturi, cred că orice se poate demon -stra prin mistificare?

Şi dacă la începutul „Epilogului” am pus ca mottoversul refren al poetului Grigore Vieru: „Eminescu să se ju-dece”, l-am pus pentru a fi citite şi recitite spusele celui maicurat şi mai nobil român despre faptele vremii lui şi despreevenimentul expus în lucrarea de faţă, cu observaţia cămulte dintre judecăţile lui de valoare vin să ne atenţionezeşi să ne facă mai responsabili în anii pe care îi trăim.

3. Mărturii

(Seară de iarnă, undeva în Moldova, pe la „aprin-sul lămpilor”. Povestitorul ajunge în satul Dumbrăveni, găz-duit cu prietenie la casa unui gospodar. Peste zi seaniversase Unirea Principatelor, când „s-a unit Cuza-Vodăcu noi ş-a făcut dreptate-n ţară ..., dreptate şi unire”; şi „afăcut primarele o leacă de luminaţie” – i-a spus gospodarul,intrând în curte. În casă – casă de gospodar „aşezat”, cuîndestulare, cu nevastă, cu 3 „ţânci” care se culcaseră „pecuptor” şi cu socrul Grigore: „un moşneag mărunt cu barbaalbă şi cu ochii vii”, umblat şi el prin ţară în „zilele lui” şi-lvăzuse de două ori pe Cuza Vodă. Au luat masa împreună.Bătrânul nu putuse să meargă la serbare, dar, zicea el, „tote bine că-şi amintesc unii din cei tineri de dânsul”, de Cuza.

Povestitorul, mişcat el însuşi de eveniment, darmai ales de gândul că „mulţi dintre umiliţii pământeni ai ţăriiau văzut odinioară pe acel Domnitor al norodului şi mulţi îşiaminteau în sara aceea de clipele din trecut”, ca şi Grigore,care ştia că Vodă Cuza „ne-a făcut nouă dreptate şi ne-adat pământ”, după cum deschisese vorba, într-o „linişte cade priveghi”. Şi vorbele aducerii-aminte despre întâlnireacu Vodă se rânduiau domnul spre oaspetele casei, care era,acum, numai ochi şi urechi:)

„– Acu, într-un rând, grăia bătrânul, veneam dela moară ... Şi era aşa, într-amurg. Mergeam pe lângă boişi eram pe-aproape de jitărie. Iaca, aud în urmă zurgălăi,


magazin

42

întorc capul, văd o trăsură cu doi cai ... De pe capră mânaun român cu suman şi cu căciula de oaie ... Mă gândesc:Aista nu-i boier mare... Nu mai trag caru cu două roate înşanţ... nu mai bat boii degeaba... Când m-ajunge trăsuradin urmă, întorc iar capul... Văd întrânsa un negustor... eraîmbrăcat cu straie de şiac călugăresc... Se uită el la mine.Zice: Noroc bun, bade! – Mulţămim domnilor voastră! –Cum îi zice satului istuia? – Dumbrăveni, zic. Începe el peurmă să mă întrebe cine stăpâneşte satul, cine-i primar, şialtele. Vezeteul oprise caii. Dacă am văzut, m-am oprit şieu cu carul. Zice negustorul: Cum o duceţi cu boierul? – Dă,domnule, zic, dacă cel ce-ar întreba ar şti, n-ar mai întreba...Boieru-i boier şi noi sântem ţărani... Ce putem noi face? Ela făcut aşa: Hm! Pe urmă s-a uitat la mine aşa, parcă jalnic,ş-a spus: Bade! amară şi stropită cu lacrimi e pâinea pecare o mănâncă norodul! Mă uit eu la dânsul. Ce are ne-gustorul ista, mă gândesc, de stă de vorbă cu mine?Grăieşte el iar: – Da’ cu vornicul cum o duceţi? – Apoi, dom-nule, zic, vornicul e ridicat dintre-ai noştri... El ne arde şi nefrige... Iaca, eu am plătit birul o dată, şi el mi-l cere a douaoară... Spune că dacă nu plătesc, îmi ia boii... – Aşa? – Aşa!– Apoi, zice el, este o vorbă. Zice: Cine ţi-a scos ochii? –Frate-meu. – Aha! de-aceea ţi i-a scos aşa de adânc... Eustam şi mă uitam la el. Da’ avea el un glas aşa de blând şise uita aşa la mine, c-am început şi eu a-i spune de-alenoastre, dintre multele pe care le îndurăm... Şi zic eu: Drep-tatea noastră cea veche, domnule, demult îi moartă, iarVodă nimica nu ştie...

A zâmbit atunci negustorul. Pe urmă ne-am luatnoi ş-am intrat în sat... Era sară acuma. Şi vornicul iese de-acasă să se ducă la crâşmă. Zic: Iaca vornicul!... Se dă josatuncea negustorul din trăsură şi opreşte pe vornic... – Ade-vărat e, zice, că dumneata, vornice, iei două biruri de la oa-meni? Nu-s ei de o lege şi de un neam cu dumneata? Cumde faci asemenea lucru? – Da cine eşti dumneata? strigăvornicul. Să-ţi arăţi îndreptările. Ce ai a mă întreba? Doarştiu că nu eşti ispravnicul, ori Vodă... – Ba-s Vodă!... a ziszâmbind negustorul. Şi cum m-am uitat cu ochii holbaţi lael, l-am cunoscut că-i Vodă şi a cunoscut şi vornicul...

Moş Grigore începu a râde încetinel, cu mulţă-mire, ca şi cum întâmplarea aceasta veche se petrecea adoua oară înaintea ochilor lui.

– Apoi a doua oară, vorbi iar într-un târziu bătrâ-nul, l-am văzut pe Vodă târziu, după ce s-au unit boierii şi l-au scos din Domnie... Am auzit noi că s-a dus prin străinătăţişi acolo a murit de inimă rea. După ce-a murit, l-au pornitcredincioşii lui spre ţară, ca să-l ducă la Ruginoasa... S-aaflat atuncea prin sate că are să-l aducă pe Vodă Cuza cutrenul, pe la Burdujeni... Era vară, cald şi frumos, şi câmpiilenumai o verdeaţă... Şi cum s-a dat vestea prin sate, a înce-put a porni norodul de pretutindeni, ca să iasă înaintea tre-nului, prin gări... Am umblat şi eu noaptea două poşte şi

m-am dus să-l aştept, în gară la Liteni... Era atunci într-oduminică, şi lume de pe lume, norod mult se strânsese într-o parte şi-n alta a drumului de fier... Şi-am aşteptat noi, amaşteptat, şi într-o vreme s-a arătat şi trenul, venind încet,încet, ca la înmormântare... Şi oamenii tăceau cât vedeamcu ochii în lungul liniei şi toţi stăteau cu capul gol... Treceatrenul şi pe urmă se luau şi ei încet în urma lui... Dar în garăla Liteni s-a oprit... Şi era Vodă aşezat în sicriu, într-unvagon deschis, împodobit cu cununi de flori şi cu perdelenegre... Şi cum s-a oprit vagonul, a început a sui norodul:bătrâni, femei, copii, bărbaţi, toţi se suiau ca să-l vadă şisă-l sărute... M-am suit şi eu, – şi l-am văzut cât era de fru-mos, de voinic, şi tânăr încă... şi parcă dormea... şi parcăzâmbea, ca atunci, în sara ceea când a stat în faţa vorni-cului şi a zâmbit... M-a pălit aşa o jale pentru părintele nos-tru, că am început a plânge... Şi toţi pe câţi i-a făcut elgospodari pe pământul ista, toţi la câţi făcuse dreptate şierau acolo – toţi lăcrămau... Şi tot se petrecea lumea, şi-lsărutau şi i se închinau... Şi după aceea iar a pornit trenulacela, cu sicriul, printre ogoarele pline de holde, ogoareleoamenilor, de dânsul dăruite.

Ş-am pornit şi eu împreună cu mulţi alţii, cu ca-petele goale, pe drumul de fier – ca să ne ducem să-lvedem şi la mormântul lui, acolo...

Iar prin sate, unii din vornici şi din ciocoi îndem-nau pe flăcăi să nu-şi lese hora, – ci să joace, cu lăutari,că-i zi de sărbătoare... Da’ tinereţea asculta de bătrâni, şimergea să vadă pe Domnitor...

Moş Grigore de mult îşi isprăvise istorisirea...Stam acum sub lăicere, în patul cel mare de sub culme, şinu puteam dormi: îmi stăruia înaintea ochilor ca o icoană,cu zâmbet trist, cu ochii închişi, într-o lumină de vis, Dom-nitorul norodului...”

(Mihail Sadoveanu, Cuza Vodă, în vol. Povestiri de sară(1910), în M.S., Opere, vol. 4, ESPLA, ediţie sub suprave-gherea autorului, Bucureşti, 1955, p. 485-492)(Extrase din: „Monstruoasa Coaliţie” şi Detronarea Domnu-lui românilor, Alexandru Ioan Cuza, conf. univ. dr. G.D.Iscru,Casa de Editură şi Librărie Nicolae Bălcescu, 2008, text re-văzut şi corectat).

CUZA – INIMĂ-DE-STEA

Prefă-te, inimă, în foc,Aprinde candelă, diseară,

Pribeagului fără noroc,Stăpânului furat de ţară!

Şi fă-te, inimă, stejar,Să-i dai a umbrei mângâiere,Că s-a hrănit doar din amar


magazin

43

Şi s-a-mbătat doar cu durere!

Smulgeţi coroana cea de spini,Lăsaţi-i fruntea în lumină,Pribeagului printre străini,Stăpânului lipsit de vină!

Să-şi poarte ochii către noi,Iertarea lui ni-e izbăvire,

Căci am ajuns pustii şi goi,Săraci la minte şi simţire.

Pe noi, în Cer, el ne-ar fi vrut,Căci se făcuse a noastră vrere,Noi l-am trădat şi l-am vândut,

Orbiţi de patimi şi avere!

Primeşte-l, Doamne-n Casa Ta,Pe Domnul trist şi-nsigurat,Pe Cuza – Inimă-de-steaŞi iartă-ne că l-am trădat!”

(Pavel Coruţ, Cântece daco-române, Ed. Pavel Coruţ, Bu-cureşti, 2001, p. 47-48 – apud, G.D. Iscru, op. cit., p. 108)

___________________1. G. D. Iscru, Istoria modernă a României, ediţia a II-a revăzutăşi adăugită, Casa de editură şi librărie “N. Bălcescu” Bucureşti,1998, vol. II.2. Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei R.S.R.¸Bucu-reşti, 1985, p. 95-97, s.n.3. Ibidem, p. 96, s.n.4. Mihai Eminescu, Op. cit., p. 96, s.n.5. Tipic, la noi, este cazul lui C. Dobrogeanu Gherea (Katz, dupănumele originar) care, neînţelegându-l sau abordându-l – delibe-rat – unilateral pe George Coşbuc i-a dat o imagine unilateralăcare a făcut “carieră” pentru mulţi profesori de literatură română,iar în „etapa” comunistă, când Gherea era la mare cinste, se ge-neralizase: „Coşbuc – poetul ţărănimii” (opinie – d-na MariaCrişan, care s-a ocupat îndelung de viaţa şi opera poetului).6. Mihai Eminescu, Op. cit., p. 96, s.n.7. Ibidem, p. 97, s.n. Eminescu s-a referit întotdeauna la străiniiveniţi în România să facă avere prin speculă pe seama pămân-tenilor şi care i-au privit întotdeauna pe români „de sus în jos” şiau „cârnit din nas” în atitudinea faţă de ei. Românii au fost şi aurămas o naţiune tolerantă în intinsul lor Spaţiu etnic. Aceasta afost şi este o moştenire de la strămoşii traco-geto-daci, consoli-dată încă în epoca creştină a dreptei lor credinţe. Străinii care n-au venit cu bună credinţă în acest spaţiu cvasiomogen din punctde vedere etno-lingvistic, au considerat toleranţa lor drept o slă-biciune, bună de speculat – şi au procedat ca atare. Critica unorasemenea străini a făcut-o, anterior, şi învăţatul Constantin Can-tacuzino stolnicul, grec ca origine, unor astfel de conaţionali aisăi, la care în cuvinte foarte grele se referea şi Ion Neculce în„Letopiseţul” său. În cazul evreilor – chiar al evreilor de rând, care,

„omeneşte”, s-au înţeles în general bine cu comunităţile româneştiîntre care s-au aşezat şi au vieţuit –, problema se pune oarecumaltfel. Şi să nu mai facem „politica struţului”! După o întreagă is-torie de educaţie iudaică în spiritul „principiului” de „popor ales”,„principiu” consolidat prin Talmud (definitivat în Evul mediu şi ti-părit în sec XVI), „principiu” cultivat şi azi în lumea lor, preluat,fără o atentă reflecţie, şi în exprimările „celorlalţi” – „goimi”, cumsunt ei numiţi de evrei –, chiar la evreii de rând, deci, cu atât maimult la emanaţii (elitele) lor, în conştientul sau în subconştientullor s-a „depus” această „învăţătură” care, când era sau este pusăîn practică, fie şi într-o atitudine tacită dar simţită de „celălalt”, pro-ducea şi produce consecinţe negative în raporturile intercomuni-tare şi interumane. În comedia atât de cunoscută a lui Victor IonPopa, Tache, Ianche şi Cadâr, Ianche, micul negustor evreu, seînţelege în general bine cu vecinii săi întru negustorie, românulTache şi turcul Cadâr, dar din întregul său comportament reiese– mai în glumă, mai în serios – şi „rezerva” faţă de ceilalţi doi; cucâtă greutate totuşi s-a hotărât Ianche să accepte căsătoria fiiceisale cu fiul lui Take (l-a „înmuiat” definitiv când a înţeles că fiicasa aşteaptă deja un copil)! Şi autorul nu a fost un „ideolog”, puspe manipulare. El reda o mentalitate a orăşelului de origine, po-pulat cu „majoritari” şi „minoritari”.

Este vorba, deci, chiar la evreii de rând, de o educaţieîndelungată în spiritul amintitului „principiu”, cu „amendamentele”talmudice, care, de pildă, pentru un evreu, învăţat şi iubitor al Nea-mului său, ca Israel Schahac (cartea sa: Povara a trei milenii deistorie şi religie iudaică, Ed. Fronde, Alba Iulia – Paris, 1997) seconstituia ca o povară ce trebuia abandonată, împreună cu altele,pentru a se ajunge la raporturi normale între evrei şi „ceilalţi”, sprebinele comun. Deci, este vorba de o atare educaţie „istorică” (să-i spunem astfel), care multora, chiar oameni de ştiinţă, le-a lăsatimpresia unui „defect al rasei”. Şi Eminescu însuşi, documen-tându-se – ca întotdeauna când subiectul tratat impunea aceasta–, citează părerile a 2 sociologi despre evrei şi greci. Probabilşi-n alte Spaţii etnice comportamentul evreilor va fi fost la fel, des-a ajuns chiar la alungări în masă ale evreilor în evul mediu. Cumai multă obiectivite, problema acestui „antisemitism” (cuvânt mo-nopolizat abuziv de istoriografia evreiască, implementat la fel înistoriografia mondială dar mai ales în exprimările politice ale obe-dienţilor şi nu numai) a fost tratată de un „monstru sacru” al isto-riografiei evreeşti, Bernard Lazare, într-o carte publicată spresfârşitul sec. XIX şi care a cunoscut mai multe ediţii ulterioare.Spuneam, mai sus, să nu mai facem „politica struţului” în legăturăcu aceasta, pentru că problema unor raporturi normale între evreişi „ceilalţi” (goimii) a devenit o problemă majoră a epocii moderne.Ea trebuie pusă, neapărat, pe baze ştiinţifice, pentru a nu mailăsa loc la speculaţii dintr-o parte sau din alta.

În cazul grecului N. X., trimitem la acel „specimen” cri-ticat de Const. Cantacuzino. Privitor la ţigani, un anume tip deţigan, rămâne valabil acelaşi comentariu, cu un amendament. Încomportamentul lor trebuie luată în calcul robia în care aceştia –câţi au rămas în spaţiul românesc după ce i-au adus tătarii în Eu-ropa (sec. XIII) – au fost ţinuţi 6 secole, precum şi politica incon-secventă a guvernelor după ce au fost eliberaţi din robie şi pânăazi. În cazul ţiganului Fundescu, „înjurăturile” proferate erau ale„spurcatului la gură” din mahalaua în care crescuse sau „înjură-turi” comandate de patronul ziarului etc. O adăugire în cazul „ji-


magazin

44

danului”: atunci, cuvântul jidan nu avea un sens peiorativ, ca maitârziu. Este însă un fapt cunoscut între „goimi” că atunci când 2evrei de rând se ceartă, la despărţire îşi strigă reciproc: „jidane!”.Dar ulterior se împacă repede, căci aşa e omeneşte şi aşa le cere„Scriptura” lor. Cuvântul „jidan” nu are însă vreo legătură cu „ji-dovii” = uriaşii din tradiţia românească. Şi pentru cuvântul ţigan –şi el are două sensuri: unul corect, care le desemnează etnia,altul peiorativ, legat de un comportament necorespunzător, gene-rat, în principal, de perpetuarea greutăţilor vieţuirii, până azi.8. În acest sens, Eminescu nota, pe la începutul anilor ‘70: “Iubescacest popor bun, blând, omenos…, popor nenorocit (în sensul de:fără noroc, n.n.) care geme sub măreţia tuturor palatelor degheaţă ce i le aşezăm pe umeri” (Opere, ed. cit., vol. IX, 1980, p.488 s.n.; după ms. 2257; nu se menţionează publicarea în vreunziar).9. M. Eminescu, Opere, vol. XIII, p. 120, s.n.10. Îl cunoscuse şi personal, când, în 1870, împreună cu 2 colegide la Universitate din Viena, l-a vizitat la Döbling, în exil (Opere,vol. X, ed. cit., 1989, p. XII-XIII şi 534 – D. Vatamaniuc).11. Ibidem, vol. XIII, 1985, p. 64.

12. Ibidem, p. 65.13. Ibidem, p. 64.14. Ibidem, p. 65.15. Ibidem.16. Ibidem, vol XI, 1984, p. 20, 21, s.n.17. Ibidem, vol. XII, 1985, p. 460 (din ms. 2276, f. 196 r.; s.n.).18. Al. Zub, Posteritatea lui Cuza Vodă, în vol. Cuza Vodă, in me-moriam, Op. cit., p.581-629 (un studiu substanţial).19. M. Eminescu, Opere, ed. cit., vol. XIII, p. 64.20. Ibidem, p. 121. 21. Ibidem, vol XII, p. 104.22. Ibidem, vol XIII, p. 120, 121.23. Ibidem, vol. X, p. 413; s.n. 24. Ibidem, vol. XIII, p.64.25. Ibidem, vol. X, p. 101-111.26. C.C. Giurescu, Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, în vol.Cuza Vodă, in Memoriam, p. 371.27. Mihai Eminescu, Opere, vol. X, 204.28. Ibidem, vol. XII, p.103-105.

Comandanţii geto-daci cu patru ochide Conf. Univ. Dr. George V Grigore

Înţelepciunea multi-milenară a poporuluiromân s-a trasmis oral şi anonim prin proverbe şi zică-tori, prin vorbe de duh şi cuvinte din bătrâni. Unuldintre aceste proverbe spune „Să fii cu ochii înpatru!” Sensul acestuia este „Să fii atent la ce se pe-trece în jurul tău, pentru a te apăra”. Un conducătoral unei comunităţi trebuie să dovedească anumite ca -lităţi peste medie, printre care şi aceea a unei atenţiivizuale sporite. Cel ce „vede cu ochii minţii”dovedeşte o ascuţime şi o agerime a inteligenţei pestemedie, dovedeşte flexibilitate în gândire, în percepţiaemoţiilor, în comportament, dar şi o deschidere totalăşi o comunicare eficientă cu semenii. Geţii şi dacii,cei aleşi din marea seminţie Tracă a vechilor Pelasgispre a locui pe pământurile scăldate de marele fluviuIstru şi de Marea Neagră, la umbra lanţului montancarpatic, şi-au ales ca şi conducători oameni speciali,„daimonii”, „trimişii” sau „unşii zeului”, aceia caredeveneau vizibili în marea masă a populaţiei, cu ca -lităţi certe de lider. Aceştia, Sharabi ai Terrei, acum2500 de ani, simţind că „Unirea face puterea”, şi-aujurat ajutor frăţesc, creându-şi astfel o primă frăţie,devotată unei cauze comune şi unei religii unice, pre-cum vor face peste milenii Cavalerii Mesei Rotunde,Cruciaţii, Rozacrucienii, Cavalerii de Malta, etc. Esteposibil să avem de-a face chiar cu misterioasa „Castă

IO” a sarabilor întemeietori, castă la care îşi declarauapartenenţa toţi marii voievozi români.

Semnul cel mai evident ce ne-a parvenit printimp de la aceşti fraţi întru putere şi semnificaţie estecoiful de paradă sau ritual al fiecăruia dintre aceştia,confecţionat din aur, argint sau argint aurit, cu doi ochiafrontaţi (1; 2). Prin acest simbol coifuri din metalpreţios se înscriu printre unicatele mondiale, asemănă-toare cu tezaurele faraonice egiptene, dar şi cu celeaparţinând bogatei arte antice persane a aurului cedovedesc existenţa unei vaste şi importante ci vilizaţiiîn această parte de Europă (3). Un astfel de coif, odatăpus pe cap, îşi dovedea adevărata valoare, conferindcelui ce-l poartă titlul de „Cel cu patru ochi” sau „Cela toate văzător”. Aceşti adevăraţi li deri pot fi numiţişi „Conducătorii cu patru ochi”, „Văzătorii”, „Veg-hetorii”, „Cei care nu dorm” sau „Neadormiţii”.Pentru a-i desemna pe aceştia din mulţime avem ex-presia populară „E cu ochi şi cu sprâncene”, cu sensde „E bătător la ochi”, „E evident”. De ce şi-au „îm-podobit” astfel coifurile comandanţii geto-daci? Ochiisunt organele vederii prin care ni se revelează reali-tatea aşa cum este ea. Prin comparaţie cu aceştia, de-numirea de „Ochii minţii” este un conceptasemănător cu „Ochiul a toate văzător”, „Ochiul luiHorus” sau „Cel de-al treilea ochi” care îşi are orig-


magazin

45

inile în hinduism şi care se referă la existenţa unuiochi situat undeva în mijlocul frunţii, în zona dintresprâncene. Acest ochi suplimentar este asociat cuclarviziunea, abilitatea de a observa chakre şi aure,experienţe extracorporale. Prin comparaţie „Ochiiminţii” sunt aceia cu care se priveşte în esenţa lu-crurilor, înspre interior. Deşi pentru mulţi cel de-altreilea ochi poate părea un concept mistic şi esoteric,iniţiaţii în meditaţie sau în yoga îl folosesc adeseoriîn timpul şedinţelor de relaxare. Aceşti „ochi” spiri-tuali – suplimentari sunt asociaţi cu chakra frunţii sauAjna, responsabilă cu o mai bună conştientizare desine, cu un nivel mai înalt de intuiţie, cu imaginaţia şicreativitatea. Cel de-al treilea ochi există însă în multecredinţe religioase, de la hinduism şi taoism până laKabbalah şi teosofie. În teosofie se crede că cel de-altreilea ochi este conectat cu glanda pineală (epifiza).Potrivit acestei teorii, în timpuri străvechi oameniichiar aveau un al treilea ochi situat în centrul frunţii,acesta având o funcţie spirituală; în timp însă acestochi s-a atrofiat şi s-a „retras” în ceea ce astăzi numimglanda pineală. În taiosm, cel de-al treilea ochi maieste numit şi „Ochiul minţii”, fiind situat întresprâncene. Acesta poate fi deschis prin intermediulvizualizării, cu ajutorul chi-ului sau a energiei vitalecare pune în acţiune întregul corp uman.

Un bun conducător trebuie să fie vizionar, săfie atent la orice schimbare vizibilă sau de abia simţităşi să reacţioneze rapid pentru binele comunităţii sale.În limbajul nostru românesc avem expresii precum „Afi numai ochi” cu sens de „A privi foarte atent” (laceva), „A dormi numai cu un ochi”, sinonim cu „Adormi uşor, neliniştit; a dormi iepureşte” sau „Cât vezicu ochii” = „Cât cuprinzi cu privirea, până la de-părtări foarte mari”. „A vedea cu ochii lui” înseamnă

„A vedea el însuşi” (a nu se încrede în ceea ce vădalţii), iar „A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii dincap” are sens de „A păzi, a îngriji pe cineva cu ceamai mare atenţie”. „A iubi pe cineva (sau a-i fi dragcuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii dincap)” = „A iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul”. „E cuochi şi cu sprâncene” are sens de „Este evident, eclar.” De asemenea „A privi cu ochii mari” înseamnă„A privi atent, a fi uimit de ceea ce vede”, iar „A luala ochi” = „A ţinti, a ochi”. „Plin ochi” înseamnă şi„Foarte plin.” „A avea ochi” este sinonim şi cu „Ase arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-oprivire”, iar „A măsura (sau a judeca, a preţui etc.)din ochi”este egal cu ”A aprecia cu aproximaţie, cuprivirea, însuşirea unui obiect sau a unei fiinţe; a stu-dia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pecineva.” (4;5)

Prezenţa mai multor ochi la o persoanădovedeşte calităţi de bun cercetător, bun observatorasupra acestei lumi, dar şi asupra unor fenomenedintr-un alt tărâm unde „se meneşte” viitorul. Nuoricine vede la nivel regional sau global, cum tot aşa,nu oricine vede dincolo de iluzia realităţii. „A vedea”înseamnă „A percepe cu ajutorul văzului”, dar şi „Apătrunde, a descifra (cu privirea), a cerceta, a căuta”.Purtătorul coifului, având calitatea de „a vedea” estecel ce observă, cel ce zăreşte, cel ce se uită, cel cecuprinde, cel ce se „zăuită” (reg. Olt. şi Ban.), cel cese preocupă, cel care constată, cel care cunoaşte, celcare vizitează („a vedea pe cineva sau ceva”), cel carepomeneşte (reaminteşte, păstrează memoria), cel carese îngrijeşte, cel care se interesează, cel care se ocupăşi se preocupă, cel care caută, cel care socoteşte, celcare încearcă (are iniţiativa), cel care cercetează, celcare examinează, cel care se documentează, cel ce


magazin

46

consideră (are păreri), cel care crede, cel care îşiînchipuieşte, cel care concepe, cel care îşi imaginează,cel care visează, cel care obţine, cel care primeşte, celce vede multe într-o viaţă de om.

Privirea acestor ochi aflaţi pe coifurile geto-dace este una fixă, hipnotică. Odată purtat acest coif,ochii de aur sau argint păreau a fixa, a privi ţintă sau„a pironi cu privirea” pe cel aflat în faţa lor. Aceştiochi permanent deschişi confereau purtătorului cali-tatea de hotărâre, de statornicie, de solidaritate; ei nuse schimbă, nu variază, nu cedează şi sunt precişi, e - xacţi, imobili, nemişcaţi, neclintiţi, stabili, nesmintiţi(pop.), încremeniţi, care stau locului.

Atitudinea marţială a purtătorului de coifcerea din partea acestuia o bună orânduire a minţii şia trupului, în acord cu Codul normator al moralei, aldisciplinei şi al autocontrolului valabil pentru aceştiConducători cu patru ochi. Posibil că acest Cod-Re-ligie s-a impus prin acceptarea lui de către toţi cei carevroiau să trăiască cu onoare (6). A trăi cu onoareînseamnă a face un echilibru perfect între ceea ce gân-deşti şi ceea ce faci, raportat la principiile universaleîn care crezi.

Privirea fixă a coifurilor putea hipnotiza pecei din preajmă, atrăgându-i, captivându-i, cucerindu-i, delectându-i, desfătându-i, fascinându-i, fer-mecându-i, încântându-i, răpindu-i, seducându-i,subjugându-i, vrăjindu-i. Cei prezenţi erau plini deuimire şi de admiraţie la vederea coifurilor şi a purtă-torilor de coif. Această atracţie hipnotică, puternică şiinexplicabilă a privitorilor asupra ochilor metaliciputea avea şi un rol apotropaic, de apărare a Cavaleru-lui – Conducătorului împotriva energiilor negative saua duhurilor rele.

Legile geto–dacilor numite şi „Legile be-lagine”, „Legile frumoase” sau „Legile Vechi” for-mau codul de conduită morală şi religioasă apoporului geto - dac. Acestea menţionau faptul că: „…acolo unde este iubirea poate apărea şi ura, unde estevoinţa poate apărea şi delăsarea, unde este curajulpoate apărea şi frica, unde este răbdarea, poateapărea şi graba şi unde este modestia poate apăreaşi trufia. Căci mişcătoare sunt şi cele ce se văd şi celece nu se văd din fiinţa omului. Dar toate acestea suntale celui ce simte, iar peste el se află cel ce gândeşte.Şi acesta este cel ce vede mişcarea în nemişcare, estecel care dincolo de toate aceste virtuţi se desfată încunoaşterea şi liniştea ce întrece orice bucurie, iaratenţia, echilibrul şi limpezimea sunt uneltele sale”.Aceste minunate legi mai spuneau că: „ Înţeleptul un-eşte pe cel ce vede cu cel ce gândeşte, cel ce simte cucel ce face, dar neînţeleptul îi desparte. Deschide-ţi bineochii, căci cel ce face, cel ce simte şi cel ce gândeşte suntasemeni norilor care vin şi pleacă, dar cel ce vede prinochii tăi este veşnic şi lumina sa este fără umbră. El estedincolo de viaţă şi moarte, dincolo de bine şi rău, din-colo de frumos şi urât, dincolo de cur gerea timpului”.Numai un conducător vizionar putea să fie un întemeie -tor de ţară, numai cel ce vedea cu patru ochi şi se mişcacu opt picioare, asemenea cu fabulosul Cerb Sarabha, fi-indu-i astfel accesibile cele două tărâmuri (Văzute şiNevăzute), putea să îşi conducă poporul spre un locde vieţuire spaţial şi spre un viitor temporal sigur.Ceilalţi, poporul, îi încredinţau lui şansa de a hotărîpentru toţi, îl învesteau cu încre derea lor deplină.

Datate în secolele IV-V î. Hr. coifurile prin-ciare „cu ochi” geto-dace descoperite pe teritoriul ţăriinoastre sunt semn clar de regalitate sub arcul carpatic(7). Cinci coifuri de aur şi argint stau mărturie uneifrăţii sau unei dinastii regale neştiute până acum şiconţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproapeaceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aurşi argint au fost găsite la sute de kilometri distanţăunul de altul, în locuri diferite, dar toate datează dinaceeaşi epocă şi au asemănări uluitoare. Luate în or-dine alfabetică, avem Coiful de la Agighiol (Tulcea),Coiful de la Coţofeneşti (Prahova) (8), Coiful de laCucuteni-Băiceni (Iaşi), Coiful de la Peretu (Teleor-man) şi Coiful de la Porţile de Fier (Mehedinţi)(9;10;11). Dacă privim o hartă, locurile în care au fostdescoperite coifurile din aur formează exact un arc decerc între Munţii Carpaţi şi fluviul Dunărea, începânddin capătul nord-estic, de la Iaşi, apoi trece prin Tul-cea, prin Prahova, urmat de Mehedinţi şi se închideîn colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare afluviului Dunărea în ţara noastră, la Cazane. “Exis-tenţa unei legături strânse între conducătoriitriburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar


magazin

47

şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, arputea părea, la prima vedere, speculativă”, explicămarele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ(2). „Eu cred că civilizaţia traco-getică din zonadunăreană existentă aici în urmă cu 3.000 de ani eranebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine de-osebită de ritual specific, religios şi războinic, erastratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoarecă aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice,nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabricepropriile obiecte de podoabă necesare acestor ritu-aluri”.„E clar că nu erau coifuri de luptă, ci deparadă. Nu faci un coif din aur sau din argint ca săte apere, materialul e prea moale, deci aveau o altăsemnificaţie decât stricta referire la isprăvile de luptă.Iar războinicii îngropaţi aveau ranguri înalte, eraunobili, poate chiar regi, căci au fost îngropaţi cuonoruri, ca nişte eroi” avea să ne spună EmilMoscalu, cel ce a decopertat mormântul conducătoru-lui geto – dac de la Agighiol.

Având o valoare artistică ce nu poate finegată, tezaurele traco - geto – dace aparţin unui stilde artă aristocratică ce a înflorit în spaţiul ţării nostreîn secolele VI-IV Î.Ch. După cum ştim din mai multesurse literare antice, populaţiile trace se împărţeau întrei ramuri principale: dacii propriu-zişi, care trăiauîn interiorul arcului carpatic şi la vest şi nord de acesta,până în sudul Poloniei, Slovacia şi Ungaria de astăzi,geţii ce locuiau estul şi sudul Carpaţilor, dar şi pesteDunăre până în Munţii Balcani, şi moesii, care ocupauteritoriile aparţinând astăzi Bulgariei şi Serbiei.

Asemenea coifuri de paradă din aur, argintaurit sau argint cu semnul ochilor afrontat s-au de-

scoperit numai în lumea geto-dacă de la nord deDunăre. La sud de Dunăre, toate coifurile descoperitepentru această perioadă sunt din bronz şi au formediferite. Unii autori au încercat să atribuie sciţilor şitezaurele antice descoperite în România, dar dife -renţele stilistice, ca şi răspândirea geografică a acestortezaure, indică clar originea autohtonă a acestora. Şitoate acestea pentru că aici a trăit un neam îmbrăcatîn sclipirile aurului şi argintului, meşter făurar şicunoscător al unei arte comparabile cu cea a Egiptuluifaraonic: strămoşii noştri geto-daci.

Bibliografie: * Berciu, Dumitru – „Arta traco-getică” – în „Biblioteca de arche-ology”, v. 14, Bucharest, Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia, pp 83-88; * Boroneanţ, Vasile - „Noi discuţii asupra coifurilor dinasticedacice” – în „Dacia Magazin”, I, 2003, p.11; * Burda, Ştefan – „Tezaure de aur din România” - Editura Meri -diane, Bucureşti, 1979; * „Dicţionarul explicativ al limbii române - DEX” – Editura Aca -demiei RSR, Institutul de lingvistică, Bucureşti, 1975; * „Dicţionarul enciclopedic român”, vol. III, Bucureştii, EdituraPolitică, 1965; * Oltean, Dan – „Religia Dacilor” – Editura Saeculum I.O., Bu-cureşti, 2006;* Lovinescu, Vasile – „Dacia Hiperboreană” – Editura Rosmarin,Bucureşti, 1994; * „Coiful de aur” – Articol preluat din Revista „Atlas Magazin”nr. 4, aprilie 1998; * Goldman, B. – „Late Scythian Art in the West: The Detroit Hel-met”, în „Ipek”, vol 22, 1966-69, pp 67-76; * Roşu, L. – „Thraco-Getae-Dacian Art Works In The Detroit In-stitute of Arts” - în „Romanians celebrating Ontario: heritage fes-tival”, Toronto, 1984, pp 166-168; * Miclea, Ion şi Florescu, Radu – „Geto-dacii”- Editura Meridi-ane, Bucureşti, 1980;

Coifurile princiare geto – dace cu ochi(Porţile de Fier, Peretu, Agighiol, Băiceni- Cucuteni şi Coţofeneşti)


magazin

48

T 47 turnată pe la anii 10 î.e.n. GOTE(gotă:nălucă, dihanie de speriat copii) GONIO(a alerga) SOON(on: a strânge, soţi, mulţime) TUR(tur: raită, aler-gătură în jurul) NIO IGE(igi: a ochi, a înfrunta) OPRADE(a prăda) OSE(osi: a se întări ca osul, puter-nic) LOPOE(lupoi: lup mare). STO ASAGE(aşaşi:chiar aşa, imediat, întocmai) IO RIOMUNO(românul)ILO IDEO(idee, gând) A GINO(gini: a observa)RE(rău) RETOI(răţoi: a se înfuria, a cere socotealăcuiva) STRIO(a striga) ON(on: neam, a însoţi, mul -ţime) NAPOE(înapoi, a înapoia) ODE(odie: ură)OCIO(oci: ochi, a privi; ocei: a se descuraja). ON(on:neam, a strânge, a însoţi) NOE(noi: a tăcea chitic)PANO(păna: a schimba) NIO A GINO(gini: a pândi)AE(ei) ONO (unu, primul) CETRO(cetera: a certa pecineva, a se lupta) =D(dio)-S(Zabelo). SOAT(soat: pe-reche, soţ) LEIO(leu, viteaz) ON(on: a aduna, a însoţi)SONTEO(şonta: a schilodi, a tăia în bucăţi) RIO-MUN(român) OSI(osi: a se întări ca osul, puternic)ERI SERIO DO(a da) NI(noi, nouă) GEM(a geme)SO ROPU(răpui: a doborî, a învinge). SO SOE(soi:neam, a dormi, murdărie) KOTIZO NIO SOFILO(fiu) RANIO(rănit, a răni) EDOE(edi: a ţâşni, ada o lovitură) SAGEO(săgeta: a trage cu arcul) LOPEPTOE(piept). EA(el) EOI(ioi!: strigăt de durere,sperietură) GEOSO(jos) ROMEO LO SARMISE-TUZO. DE(a da) INDOI(îndoi: a se îndurera, fără cre-dinţă) FOE(foi: stomac, boală, burtă umflată)CATIA(caţă; femeie rea de gură, căţea: femeie stri-cată) TODI(toate, toţi) TOE(toi: luptă, ceartă). DO(aduce) KALISTE(calistire: săpăligă mică) IO KOTIZO

NIO ONO(una, prima) APO(apă) +(sfânt) ZOEOESO(a ieşi) ROPU(răpui: a răpune) SOSI EA.SON(sân: fiu) DUE(a duce) TOLO(ţol: ţesătură din insau cânepă folosită pentru a face cort sau pentru a trans-porta ceva voluminos şi fragil) BISE(bâzâi: a plânge)CO CORIOSO PO(po: a striga) DABO. TRASOON(on: a aduna, neam, a locui) SAE(saia: ţesătură su-bţire de lână sau de bumbac cu cusături ornamentale)TO PEIO(a pieri) DABO ERI SERO (seară) MARIZO(a rizui: a face un şanţ mic în lemn sau metal). Jos cu alfabet religios OTI(otie: răsărit de soare)ED(ede: a judeca, a se ridica) TI(ti: viaţă, a locui)DOSE(du-se) STOI(a sta) TAOI(tăoi: apos, umed).Medalion stînga COTISO(se citeşte de la stânga pesub imagine) RIZI(rizui: a săpa un şănţuleţ; se citeştede la stânga pe deasupra imaginii) ROOS(plin derouă); centru DIO(sfânt); dreapta DIO MI ZOE. Nueste desluşit textul de jos.

Noi ne-am pomenit înconjuraţi de o mulţimede oameni care se învârteau în jurul nostru, ne goneauca nişte năluci, ne atacau cu putere să ne prade ca ohaită de lupi. Ne-am oprit imediat iar eu Ilo Românulam avut gîndul de a-i pândi pe aceşti răi, m-am răţoitşi am strigat la ei, iar mulţimea s-a dat înapoi descu-rajată dar plină de ură. Ne-am adunat şi pe tăcute cucredinţa în sfântul Zabelo, toţi ca unul i-am pândit şine-am luptat cu ei. Soţii viteazului leu român s-austrâns şi s-au luptat cu putere ieri seară până a dat înnoi oboseala dar i-am învins. Neamul lui Cotizo s-aculcat dar fiul său a fost rănit în piept de o săgeată. Elstriga de durere şi a fost adus de la Roma la Sarmise-tuzo pe jos (pe corcie). După lupta cu aceste căţele(femei rele de gură şi) fricoase(beşinoase), pe noi toţine-a cuprins durerea. Când el a sosit, eu Cotizo amieşit doborât şi am adus pentru noi prima apă sfinţită(agheasmă) a lui Zoe şi săpăligă. Fiul a fost dus pe ţolprin toată cetatea şi a fost plâns cu strigăte de curioşi.Ieri seară tu ai murit iar cetatea şi-a pus haine de săr-bătoare şi mi-a cerut mie să rizuiesc (scriu) în placăşi s-o trag (torn). La răsăritul soarelui se va ridica pre-cum roua şi se va duce să fie judecat şi să stea în cea-laltă viaţă. Medalion stânga: Cotizo săpat (chinuit) delacrimi; centrul: Sfântul; dreapta: Zoe sfântul meu.

TĂBLIŢELE DE PLUMB (IV)Constantin Olariu Arimin


magazin

49

T 48 turnată pe la anii 10 e.n. SOE(soi:neam, fel, murdărie) STO(a sta) DABO GETIOSATRI (şatră: neam, a locui) DUO(a duce) IME(ima:a murdări) IO OSEND(osândi: a critica, a sili) OS(puternic) MOGE(a mugi) RA(rău). SANA(sana: aînsănătoşi) IGE(ige: a privi, legătură) OSIE(osi: a seîntări ca osul) AGIO(agie: supraveghere, conducere)NIRI(minune, a se mira) DIN(din: viaţă, a vindeca)SBATEO(zbatere). DIUDIU(didi: tânăr) EBERIEAIGE(ige: a spune, a avea grijă) AI EGEOA (egia: noră,mireasă) SOPEIO TENIO(a ţine) REZ(reză: zăvor lauşă) UBIO(iub: iubire) OI OI(vai!) MUE(muie: gură,a amăgi) ZI. TEMO DIU(di: a vorbi) RE(rău) GITE(gite: vite). FIO(a fi) RITUI (râtui: a batjocori)USE(uşe: uşă, a ieşi, a intra) IO SATRI(şatră: neam,a locui) DIO (sfânt) SOSI AE (aia: aceea)BOSTO(basta: ajun-ge) SOE(soi: murdărie). NOGOE ON(on: neam, rude, familie) RE(răi) TRE(trei).NIO TURE(tura: legătură, efigie, semnătură; tură:încă odată; turui: a se obosi rău, a flecări) OL(ol: vasmic de lut folosit pentru băutură) SOE(soi: linguroi

mare pentru urdă) NEO I(i: a merge). MUE(muie:gură, a duce cu vorba) GOE BA RADOESATRI(şatră: neam, clan) DUO(a duce) TEI(a înde-părta coaja de pe tei) SOE(soi: murdărie). STOON(on: neam, a locui) ONE(una) REU(rea)UTELI(utălui: a urî) E SOSO(şoşoi: a şopti).OTIZO(oteşi: a trece o boală sau necaz, a isprăvi)NIO TI(ti: trai, a locui, veselie) DOE(a da sau a duce)TATO(toţi) DABO(cetate) GETIO GRAZO ON(on:neam) ODO(odăi: case) TO(toţi).

Imagine jos mijloc: GIRINO (gârână: loculunde s-a tăiat pădurea) DOMN COTIZO NIEO.

Pentru a-i alina bocetul puternic eu am adus-o de la neamul acela murdar din cetatea geţilor să steala neamul ei. Supravegheată de cei dragi ea s-a însă-nătoşit zdravăn şi ca o minune a revenit la viaţa ve-selă. Când Sopeio a fost cerută de mireasă de tânărulEberiea, i-a spus că va avea grijă de ea dar a amăgit-o cu vorba în fiecare zi a ţinut-o sub zăvor iar iubirea- vai! vai! Mi-e teamă să vorbesc despre aceste viterele. A fost destulă batjocură de când eu am dus-o,acum aceasta este sosită cu ajutorul celui sfânt la nea-mul ei şi nedreptatea s-a terminat. Nu neamul lui Goeeste rău de trei ori. Noi am mers şi am flecărit cum unlinguroi mare şi nou poate sta într-o oală mică. NuGoe duce cu vorba, şatra lui Rădoi care a dus batjo-cura până la capăt. Neamul acesta este cel mai rău,stă, şuşoteşte şi urăşte. Dar necazul nostru a trecut,toţi suntem veseli în cetatea geţilor Grazo (în judeţulVrancea există localitatea Greşu) unde locuieşte totneamul. Imagine mijloc jos: Domnul nostru Cotizo înpoiană.

- va urma -

TAINA KOGAIONONULUI,MUNTELE SACRU AL DACILOR (IV)

Cristina PănculescuCVADRATURA CERCULUI

Reprezentările Pantocratorului ni-L în-făţişează pe Iisus Cristos ca suveran absolut al Cen-trului Fizic şi Spiritual căci, aşa cum spuneînvăţătura creştină, nimeni nu s-a urcat la Cer în afaraFiului Omului care a coborât de la Cer.

În tradiţia indiană, mandalele 1) suntreprezentări alegorice care transpun în limbaj simbolicînvăţături fundamentale ale Ştiinţei sacre.

Mandala este o reprezentare a ceea ce tradiţiachineză numeşte Om veritabil. După cum arată RenéGuénon 2), omul veritabil este acela care a atins ple -nitudinea stării umane, acela care s-a identificat efec-tiv cu un punct al Axului Lumii care este Centrulplanului său de existenţă, şi virtual cu Axul însuşi.„Acest Centru este punctul unic unde se opereazăîn acest plan unirea influenţelor cereşti cu cele pă-


magazin

50

mânteşti şi, în acelaşi timp, singurul de unde esteposibilă o comunicare directă cu alte planuri deexis tenţă. Această comunicare directă nu se poateefectua decât de-a lungul Axului însuşi” 3) - cu careomul veritabil identificându-se în mod virtual, dobân-deşte statutul de mediator între Cer şi Pământ. Identi-ficarea omului veritabil cu Centrul este figurată deoctogonul central în care omul este plasat; identifi-carea lui virtuală cu Axul Lumii este redată de de-dublarea pătratului (Pământului), omul fiind înscris înpătratul animat - rezultă octogonul stelat (Centrul înacţiune) care atinge cercul (Cerul).

Domnul Savaoth 4) (Savaoth este un Numebiblic al lui Dumnezeu). În imagine este redată învăţă-tura creştin ortodoxă cuprinsă în Crez: Din Tatăl dinCer - Domnul Savaoth reprezentat în centrul unuicerc (Cerul) - purcede Duhul Sfânt sub forma unuiporumbel, pentru a ajunge pe Pământ (pătrat). Po-rumbelul coboară de-a lungul Axului Lumii - verticalaabsolută a stelei cu 8 raze - şi pătrunde pe Pământ prinCentrul Lumii noastre (octogonul stelat format decele două pătrate, din care unul este animat).

După cum arată Mircea Eliade 5), simbolis-mul Centrului este strâns legat de cel al Muntelui, căciîn Centrul în cauză se înalţă Muntele Cosmic a căruiimagine este Piramida.

Piramida cu baza pătrat este simbolul geo-metric al Centrului, replică spaţială a octogonului,şi iată de ce:

Piramida cu baza pătrat rezultă tot din unireacrucii verticale cu crucea orizontală prin acelaşicentru, ca şi în cazul octogonului, însă de această datăaxul orizontal al crucii verticale se suprapunepeste unul din axele crucii orizontale. Rezultă ocruce compusă din două axe orizontale rectangularecare determină un plan orizontal, şi un ax vertical per-pendicular pe planul determinat de primele două.Găsim o astfel de cruce compusă pe Vârful Găina dinMunţii Apuseşi. Reprezentarea în plan a celor douăcruci - una orizontală şi una verticală - unite prin cen-trele lor, se regăseşte într-una dintre cele mai răspân-dite forme ale Chrismei, anume Chrisma cu trei axeşi şase braţe 6). Un exemplu este prezentat, unde estereprodusă inscripţia votivă 7) (sec. al IV-lea) de-scoperită la Biertan, judeţul Sibiu. Se remarcă, în-scrisă în cerc, Chrisma cu 3 axe. Un alt exemplu esteimaginea uneia dintre cele două cruci de piatrăgemene ce încadrau intrarea în Peştera Ialomiţei. Încentrul crucii de piatră este montată Chrisma care esteîn relief, fiind executată din metal. Am ţinut să dauaceste detalii pentru că tocmai ele mi-au permis să în-ţeleg, la vremea respectivă (12 mai 1986), că celedouă axe încrucişate al Chrismei în realitate reprezintă

crucea orizontală văzută în perspectivă. Un alt amă-nunt care mi-a atras atenţia, amănunt esenţial în iden-tificarea piramidei ca simbol geometric spaţial alCentrului, constă în faptul că fiecare dintre cele douăaxe ale crucii orizontale are extremităţile întoarse, unaîn sus şi cealaltă în jos, formând în planul vertical alaxului respectiv unghiuri ascuţite; se poate spune căextremităţile braţelor crucii orizontale se întorc spreaxul vertical, iar dacă le prelungim pe direcţiile astfelindicate vom constata că două dintre aceste prelungirivor întâlni axul vertical într-un punct aflat deasupracentrului Chrismei, iar celelalte două în vor întâlniîntr-un punct aflat sub centrul Chrismei.

Concluzia este următoarea: modul de repre-zentare analizat indică faptul că extremităţile braţelorcrucii orizontale se unesc cu două puncte ale axuluivertical, puncte plasate simetric faţă de centrul Chris-mei. Ceea ce rezultă este un octoedru (corp geometriccu 8 feţe laterale). Construcţia descrisă anterior estereprezentată tridimensional cu ajutorul celor trei axede coordonate rectangulare. Dacă se unesc între ele şiextremităţile vecine ale braţelor crucii orizontale seobţine o piramidă cu baza pătrat şi imaginea ei răs-turnată sau, cum se spune în esoterism, o piramidă


magazin

51

cu baza pătrat şi imaginea ei reflectată în Apele in-ferioare 8). Rezultă că piramida cu baza pătrat estesimbolul geometric spaţial al Centrului; simbolulnumeric este 5 (4 vârfuri ale bazei + vârful pi-ramidei).

În concluzie, ceea ce se cunoaşte astăzi des -pre piramida cu baza pătrat sub numele generic de„efecte de piramidă”, reprezintă în realitate virtuţileacestui corp geometric în calitatea sa de simbolgeometric spaţial al Centrului. Prin analogie, toatesimbolurile geometrice, în mod special cele absoluteşi cu precădere cele legate de Centru, fie ele plane sauspaţiale, prezintă proprietăţi specifice similare. Şi aşmai face o precizare: proprietăţile la care mă refer nuau legătură cu „undele de formă” sau, dacă au, au înmăsura în care laserul are legătură cu lumina zilei.

O confirmare a faptului că simbolurile: 17,steaua cu 8 raze şi piramida sunt asociate CentruluiSuprem, ne parvine din tradiţia egipteană.

Steaua Magilor - arcana majoră „17” dinTarotul egiptean 9). Tarotul se compune din 22 de ar-cane majore şi 56 de arcane minore. Aceste arcaneconţin, traduse în limbaj simbolit, învăţături esotericetradiţionale, şi se spune că ele sunt opera lui Thot-Hermes Trismegistus însuşi. O arcană înseamnă undesen care este o reprezentare simbolică; desenuluirespectiv îi este ataşat un nume, un număr care esteun simbol numeric, şi o literă care este un simbol al-fabetic. În imagine este arcana majoră care poartănumărul 17 şi numele de Steaua Magilor; ea „este uncentru de lumină [...] şi este prima lamă din Tarot încare apar astrele. În lamele anterioare ale Tarotuluiomul apărea închis în universul terestru; de aici însăviaţa împletindu-i-se cu viaţa cosmică, el se abando-nează influenţelor celeste care îl vor conduce spre ilu-minarea divină 10). Deci „arcana 17” vorbeşte desprerefacerea legăturii dintre Cer şi Pământ, fapt ceconfirmă asocierea cu Centrul şi Axul Lumii a sim-bolurilor integrate în ea:

- Este de remarcat steaua cu opt raze situatădeasupra capului fetei din imagine. Dar steaua cu optraze, am arătat anterior, este derivată din octogonulstelat - care este simbol geometric plan al Centruluiraportat la aspectul său activ, dinamic - şi îi cores -punde simbolul numeric 17, deci chiar numărul ar-canei în discuţie. În plus, numele de Steaua Magilortrimite la Steaua Magilor din tradiţia creştină care areacelaşi simbolism şi căreia, după cum am văzut, îicorespund aceleaşi simboluri.

- Deosebit de semnificativă este plasarea„rombului” în interiorul stelei cu 8 raze, pentru căîn realitate el ascunde simbolul geometric spaţial alCentrului - Piramida cu baza pătrat precum şi ima -

ginea ei reflectată în Ape - şi iată de ce: dacă privimo piramidă cu baza pătrat, privirea fiind orientată spreuna dintre feţele ei laterale, ceea ce vom vedea va fiun triunghi. Deci în interiorul stelei cu 8 raze estereprezentată piramida cu baza pătrat (trunghiul alb)şi imaginea ei refelctată (triunghiul inversat negru).Diferenţa care apare între cele două reprezentări sedatorează unghiului de observaţie.

- Ar mai fi de remarcat cele 7 stele mici dinjurul stelei cu 8 raze; în felul acesta este pus în evi-denţă şi simbolul numeric 7 care intră în componenţasimbolului alfanumeric „i7” - acest aspect va fi dez-voltat în capitolul următor.

- Mai remarcăm un lotus cu 3 cupe; tija floriieste simbol al lui Axis Mundi, iar cele trei cupe suntsimbol al Centrului Suprem reprezentat prin „Între-itul Stâlp al Cerului” (simbolismul florii de lotus, alcupei, precum şi al „Întreitului Stâlp al Cerului” levom prezenta mai târziu).

Simbolul absolut sunet al Centrului estemonosilaba OM, care „conform tradiţiei hinduse estesunetul primordial, sunetul creator, imagine a Verbuluide la care porneşte desfăşurarea manifestării; ea esteesenţa însăşi a Vedei, deci a Ştiinţei Sacre. Monosi -labei OM îi corespunde svastica, emblema des-făşurării ciclice a manifestării pornind din CentrulPrimordial” 11).

ŢARA SFÂNTĂ - CENTRE SPIRITUALECENTRU SUPREM

După cum arată René Guénon 12), prin de -numirea de Ţară Sfântă este desemnat acel ţinut încare este stabilit un centru spiritual corespunzândunei forme tradiţionale particulare, sediu al pute-rilor spirituale emanate sau derivate mai mult saumai puţin direct din Centrul unic şi Suprem, sin-gurul care este adevăratul Centru al Lumii, ŢinutulSuprem, Ţara Sfântă prin excelenţă. Există totatâtea Ţări Sfinte specifice câte forme tradiţionale suntconstituite. Aceste centre spirituale au toate o struc-tură analogă, chiar în detalii foarte precise, ele fiindtot atâtea imagini ale aceluiaşi Centru unic.

„Cu alte cuvinte, există o «Ţară Sfântă»prin excelenţă, prototipul şi Centrul Spiritual căruiai se subordonează toate celelalte Ţări Sfinte, lăcaş alTradiţiei Primordiale din care au derivat toatetradiţiile specifice prin adaptarea la anumite condiţii,cum ar fi acelea oferite de un popor sau de o epocă”13).

„Simbolismul «Ţară Sfântă» are un dublusens: fie că se referă la Centrul Suprem sau la centrelesubordonate, el reprezintă nu numai acest centru(adevăratul Centru al Lumii în cazul CentruluiSuprem sau localizările lui simbolice în cazul centre-


magazin

52

lor subordonate - n.n.), ci reprezintă şi Tradiţia careemană de aici, adică Tradiţia Primordială în cazulCentrului Suprem sau tradiţia pe care o păstrează,adică o formă tradiţională particulară, în cazulcentrelor subordonate [...]. Prin analogie, din punctde vedere cosmogonic, «Centrul Lumii» reprezintădeopotrivă punctul originar de unde s-a propagatVerbul creator şi Verbul însuşi” 14).

Constituirea mai multor centre spirituale se-cundare - care sunt localizări simbolice ale CentruluiSuprem - răspunde legii dezvoltării ciclice a manifes-tării. Faptul că toate aceste centre sunt tot atâtea ima -gini ale Centrului Suprem aplicându-li-se în egalămăsură acelaşi simbolism şi, în plus, faptul că ele fiindmai deschise spre exterior sunt şi mai cunoscute, afăcut pe mulţi autori sau comentatori să considereaceste localizări simbolice ca fiind localizări succe-sive efective ale Centrului Suprem. De aici s-a tras oconcluzie care este un nonsens, şi anume că CentrulSuprem, deci Centrul Lumii, s-ar deplasa. Pe acestmotiv cred că este util să sintetizez şi să accentuez ur-mătoarele aspecte fundamentale: CENTRUL desprecare este vorba (Centrul Suprem, Centrul Pri-modial, Centrul Lumii) este IMOBIL şi imuabil;este UNICUL PUNCT FIX pe care toate tradiţiile seînvoiesc să-l desemneze ca POL; este PUNCTULFIX unde Axul imuabil al Lumilor intersecteazăplanul nostru de existenţă, deci Lumea noastră; estePUNCTUL UNIC unde se operează în acest planunirea forţelor cereşti cu cele terestre şi SINGURULde unde este posibilă o comunicare directă cu alte pla-nuri de existenţă, căci această comunicare directă nu

se poate efectua decât de-a lungul Axului Lumii în-suşi; „este PUNCTUL de unde a început CreaţiaLumii” 15), şi totodată „LOCUL unde a fost creatomul primordial”16).

__________________1) Reproducere după José and Miriam Argüelles: Mandala, Sham-bala, Berkeley and London, 1972.2) René Guénon: La Grande Triade, Ed. Gallinard, 1957, pag.153; 127.3) Ibidem, pag. 122.4) Reproducere după Teodora Voinescu: Radu Zugravu, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1978, panşa 79.5) Mircea Eliade: Images et Symboles, Ed. Gallimard, Paris,1952, pag. 53-54.6) Acestei reprezentări în plan, prin analogie cu ceea ce amprezentat la Chrisma cu patru axe şi opt braţe, îi corespund ca sim-boluri geometrice ataşate Centrului: hexagonul simplu, hexagonulstelat, şi implicit simbolurile numerice 6, 7, 12, 13.7) Maria Soveja, Ioana Burlacu, Ioan Opriş: Mărturii ale trecutu-lui, Ed. Arta grafică, Bucureşti, 1981, pag. 37.8) „Apa este materia primă, Prakriti [...]. Apele reprezentând to-talitatea posibilităţilor de manifestare, se împart în Ape superioare,care corespund posibilităţilor fără formă, şi Ape inferioare carecorespund posibilităţilor ca formă” (Jean Chevalier, Alain Gheer-brant: Dictionnaire des Symboles, Ed. Robert Laffont, Paris, 1982,pag. 303). Planul de separare al Apelor superioare de Apele infe-rioare reprezintă planul de reflexie.9) Reproducere după Egyptian Tarot, Made in Switzerland, byA.G.Muller, Distributed exclusively by U.S. Games Systems, Inc.New York, N.Y. 10016.10) Jean Chevalier, Alain Gheerbrant: Dictionnaire des Symboles,Ed. Robert Laffont, Paris, 1982, pag. 339.11) Ibidem, pag. 560.12) René Guénon, Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Ed. Humanitas,1997, pag. 90-91.13) Ibidem, pag. 91.14) Ibidem, pag. 92.15) Mircea Eliade: Images et Symboles, Ed. Gallimard, Paris,1952, pag. 54.16) Ibidem, pag. 55.

Datini străvechi de Crăciun şi Anul NouOlimpia Cotan-Prună

Cuvântul Crăciun există în toate limbile din Bal-cani, dar şi în centrul şi estul Europei. Crăciunul se ţineala date diferite, dar asociat cu arderea butucului de stejar(stă jarul) lăsat să ardă până în primăvară, ca sursă deenergii pe timpul geros, cum consemnează dr. M.Vinerea -nu în Dicţionarul etnologic al limbii române. Crăciunulcelebrează solstiţiul de iarnă cu origini pre euro indiene cafiind Ker, dar şi Kerkion la proto-traco-daci, apoi de laKerkun la românescul Crăciun.

Crăciunul este de origine traco-geto-dacă, cu car-acter agrar, neolitic, şi s-a păstrat la toate popoarele dincentrul şi estul european ce îşi au numele de la crăcile,crenguţele aprinse de pe vatra Hestiei, Crăciuniţei prin carevestele şi nevestele duceau focul pe vetrele din jur, sem-

nalând Noul An. Aşa cum şi în zilele noastre se sting sursele de lu-

mină ca să se reaprindă de la sursele mai noi ale fiecăruitimp - cum au fost odinioară luminikele, opaiţele, felinarele,lămpile cu feştilă, iar astăzi sunt becurile electrice de toatedimensiunile, toate invocă Soarele. Sărbătoarea esteprecreştină şi a fost asimilată în secolul IV şi de către Roma.

Crăciunul există în datinile străvechi ale geto-dacilor de mii de ani şi se păstrează numai la români şi lapopoarele din jur sub nume înrudite precum Kerekuny Ve-ceri ce înseamnă Ajunul Crăciunului. La cehi se numeşteKrăcun, ca şi la slovaci, iar la unguri se numeşte Karacson.La ruşi se numeşte Rozdjestvo, adică Naştere Sacră, laucraineni Rizduo, la poloni Boze Narodjenie, la sârbi, croaţi


magazin

53

şi sloveni Bozio, la bulgari Bozic, la slovaci Vianoce.Interesant că la ruşi karacon se referă la o pe-

rioadă de vară.În răsăritul Europei naşterea şi botezul lui Iisus se

sărbătoreau la 6 ianuarie, după năpraznicul Ger alBobotezei. Botezul cel Mare a fost al Pământului cândgheaţa se topeşte prin încălzirea aerului. S-a dezvelit us-catul, urmat de dezgheţuri repetate şi de durată, aspect cos-mogonic păstrat în mitologia Babei Dokia la geto-daci.Naşterea lui Iisus este un eveniment cosmic asimilat şi în-noit din forţa păstrării ştirilor despre Facerea Lumii. Bisericaarmeană cât şi creştinii ortodoxiei răsăritene sărbătorescnaşterea şi botezul lui Iisus şi în zilele noastre pe 6 ianuarie,de Bobotează – Cel mai mare Botez. Primii creştini s-austrăduit să înlăture sărbătoarea romană de la solstiţiu deiarnă, când ziua începea să crească, numită Natalis, solisinvictis, când Soarele iese învingător, şi au mutat naşterealui Iisus pe 25 decembrie, ca şi naşterea lui Mithra, curădăcini în neolitic, sărbători euro-indiene străvechi înrădă-cinate la geto-daci fiindcă aici era Axiopolis, aici era AxisMundi, aici era polul getic cum scria Ovidiu, exilatul de laTomis.

Naşterea lui Mithra, lui Sabazios, Zaratustra suntasemănătoare cu naşterea lui Iisus, semnificând reînnoirea.La albanezi se aprinde o buturugă, numită crencia. Lafrancezi butucul ce arde în noaptea de Crăciun, care era înfapt Anul Nou, se numeşte Chalendal, iar la români Colin -dău. Mitologia românească păstrează personalitatea MariiPreotese Crăciunika, de care susţinătorii patriarhali se fe -resc, dar care şi-a păstrat locul secund prin care prinde pa-triarhatul contur şi sens.

La români Crăciunul este o personalitate mitică an-terioară creştinismului din vremea Marilor Preotese. Crăci-unika este acea Mare Preoteasă ce patrona cumpăna dintreani, asigurând echilibrul energiilor ce se stingeau pentruvechiul An, dar mai ales păzea lângă butucul de jar, simbolulde conservare al energiilor necesare unui Nou început dela care vestalele aprindeau crăciunelele, crenguţele pe carele duceau aprinse la vetrele caselor şi încingeau focul pevatră.

Butucul ardea până-n primăvară, dar ZamolsaCrăciunikă întocmea o lumânare de ceară încolăcită ceavea în centru două fire împletite, unul alb şi altul roşu,adică energie calorică şi energie luminoasă. Era bine mă-surată să ardă până la Bobotează de la care oricine puteaaprinde o luminică, o privighetoare de lumină ce a fost pre-luată în cultul morţilor fiindcă veghea noaptea dintre Anulvechi, sleit de energii ca un pod dintre întuneric şi lumină,între viaţă şi moarte, căpătând multiple semnificaţii cum amargumentat în studiul Luminica veghetoare. Am căutat printoate cărţile de datini şi obiceiuri scrise de sute de ani şi amaflat că, cu un alt prilej sacru, se făcea un colac în formă

umană cu rochie, deci o femeie, pe care îl jucau în horă înjurul focului din seara de mucenici numit Uitata, ce se îm-părţea bătrânelor să le uite moartea, ocolind fetele şi băieţiisă nu-i uite dragostea. Este un unicat acest tip de colac lanoi urmaşii geto-dacilor.

În vechimea matriarhală, androgină, fiecare pe-rioadă din Anul calendaristic era patronată de către o MarePreoteasă din subordinea Zânei Nika, similar cu Dokia,când Anul avea 8 luni, dar mai târziu se ajunsese la 13 luni,patronate de 13 Preotese din care patriarhatul a păstratnumai numărul de 13 pe care l-a populat cu Cei 13 Moşi înIslanda, Ţara de gheaţă. Luna decembrie în vechime senumea Neyos ce indică pe Nika - zâna începuturilor, şi petoate cotele existenţei. Începând cu Sfântul Nicolae, timpde o lună, se perindă prin multe ţări europene Sărbătorilede Iarnă, din care nu lipsesc moşii, dar şi babele, acesteanumai în plan secund. La italieni vine mai întâi La Bufana,o bătrână cu daruri pentru copii, apoi Moşul deapănă amin -tiri din trăirile de demult, de la matriarhat la patriarhat.

Denumirile străvechi pentru lunile anului, pentruzilele săptămânii au nume feminine la strămoşii noştri geto-daci printre care: Marta, Floralia, Dumitrika-Demetra, Ceres-nika-Ceres, Drăgaica, Sânziana, Iliana, Rusănika, Lunika,Deaianika, Joimăriţa, Crăciunika etc. Este vizibil că toatezânele vechi includ cuvântul Nika ori se întregesc prin acestcuvânt. Strămoşii noştri ne-au transmis acest cuvânt pepistornik, ştampila cu care se sacralizează prescura, pâineasacră. Numele acestei zâne se mai dăltuieşte încă pe stâlpiidin cimitire şi pe crucile creştine.

Din legendele Greciei Antice am aflat că Nike esteZeiţa Victoriei. Am regăsit acest nume într-o mulţime deoronime, toponime, hidronime, în toate cărţile de mitologiece mi-au ieşit în faţa ochilor şi când am văzut ce prezenţăcodată are în limba geto-dacă veche mi-a venit ideea să-mi explic ce măreaţă realizare este Victoria, Izbânda, careo face să fie atât de Unikă.

M-a scos din încurcătură Eugen Delcea când însubsolul unei pagini din cărţile sale, ce se apropie de 200,vorbea despre Zaharia Sitkin şi tăbliţele de lut sumerieneîn care e prezentă Enki - Nika noastră, scrisă codat, ana-gramat. Am înţeles că iniţiaţii noştri străvechi aşa protejauştiinţa veche din Carpaţi. În cărţile de învăţătură ale acestuieditor, iubitor de adevăr întru istoria omenirii, am înţeles ceeste octogonul sacru, de ce strămoşii considerau că cifra 9este magnifică. Din datina mucenicilor am înţeles că estevorba despre cea mai măreaţă izbândă, prin care Nika, se -condată de cele 8 megaenergii ce sunt prezente în toatemitologiile din lume, au dizlocat o calotă de gheaţă şi-auspulberat-o făurind cerul-atmosfera. În imensele gropi depe Terra s-au scurs apele provenite din gheaţa lichefiată deaceste imense energii cum ne spune poezia populară că:La 9 martie, mucenicii-s câte 8 la joc voinicii, ca în patri-


magazin

54

arhat. Ce joc şi ce voinici-voiniki?Ziua începuturilor era în vechime la solstiţiul de

iarnă, dar în calendarul din zilele noastre fenomenul cosmiceste mutat la 1 martie când încep zilele Babelor, după carepatriarhatul a adăugat zilele moşilor. Schimbările de climăşi de calendar în timp, au determinat o dată convenţională,stabilită în Creştinism la 25 decembrie, o naştere sacră, oreînnoire a timpului, aşa cum s-a întâmplat de mult cunaşterea Dokiei din cojoacele de gheaţă, cu Gemenii diviniArtemisa şi Apollo, cu naşterea lui Mithra şi Naşterea luiIisus.

De ce oare Crăciunul, ca eveniment cosmicprecreştin, este prezent numai pe aria vechii Dacii şi numaicu trimitere la gheaţă, ger, frig, zăpadă? Toate religiile auîn ritual Apa Vieţii ca formă materială de nemurire. Iisus apreexistat ca fiu al Sântului get, al Domnului, iar în Galileeas-a întrupat ca purtător de mesaj sacru, rău primit, chiar ex-terminat fizic, aşa cum spun Tăbliţele de la Sinaia ceaşteaptă decodarea integrală de la cei ce le deţin, ca să fieînnodată istoria reală a geto-dacilor, aşa cum scrie AriminOlariu.

Florile dalbe sunt florile de gheaţă. Anul începeala echinocţiul de primăvară şi colindele îndemnau la arat şisemănat pe lângă citirea semnelor bune ale acestuia cititeîn foile de ceapă.

Marea mamă sacră ce a născut Cerul şi Pământulera numită, Mărita, Măria fecioară. Apollo înseamnă Albul,strălucitorul – lumina, iar Artemisa e numită Roşia – energia,ceea ce reprezintă îngemănarea dintre lumină şi energiacosmică. Ei sunt Fiii Cerului – Cher.sones, denumirestrăveche geto-dacă ce a dat numele Crăciunului asimilatcu crengile, încrengăturile, fascicolul de lumină împletit cuenergia, ca funia de mătase, mărţişorul împletit în colindelenoastre.

Sărbătorile de iarnă încep la Sfântul Nicoară, Niko-lae, Nika Leto şi se încheie la Bobotează - Marele botez ces-a produs prin topirea gheţii ce-a dezvelit uscatul –Pangeea. Din vechime Ştefan era limita, cota Anului vechide unde începea Anul Nou. Renaşterea naturii în zonanordică era la solstiţiul de primăvară, în vremea florilor demăr, la 21 martie, cum se precizează în colindele româneşti.

Leto, mama sacră, naşte o lume nouă, bisexuală,prin cei doi gemeni divini de sex opus fără de care omenireanu mai putea avansa. Maica Domnului e Maria fecioară înCreştinism care naşte băiatul, minunea unei noi lumi. Acestaspect induce ideea că în genomul vieţuitoarelor este în-criptată formula de autoreproducere în cazul pericolului dedispariţie al speciei, că nu în zadar Creatorul îi spune luiHiperion din Luceafărul lui Eminescu: Dar piară oamenii cutoţi / S-ar naşte iarăşi oameni /.

Moş Crăciun se converteşte la Creştinism, convinsde o minune, când Maica Domnului i-a pus mâini de aur

Crăciuniţei, prima moaşă a omenirii, iar de atunci toatemoaşele au mâini de aur. De ce oare aşa-zişii istorici oco-lesc mitologia geto-dacă, o fascinantă Istorie Paralelă aomenirii. Motivaţiile creştine au la bază minunile dum-nezeieşti pentru că ştiinţa nu este capabilă să stăpâneascăprin logica sa multe domenii ale existenţei. Creaţione nu-iîn contradicţie cu vechile credinţe, dar la români se spuneCreciune-Crăciun.

Sărbătorile legate de solstiţiul de iarnă s-au totmişcat în calendar şi aşa se explică din vechime grupareaMoşilor, sfinţilor bătrâni, în jurul Crăciunului, care–şi auobârşiile în civilizaţia Marilor Preotese străvechi, aspect ilus-trat în datini şi obiceiuri cum este şi Colindul Moşoaielor dinseara de Moş Nikolae, care poartă numele Zânei Nika, cese mai păstrează în satul Luncaviţa din nordul Dunării,lângă Tulcea.

În vestul Europei, Odin, zânul din Carpaţi, arebarbă albă şi călătoreşte într-un car tras de un cal alb cu 8picioare, imagine desprinsă din legenda Zânei Nika cu cele8 măcinike ale sale, din Calendarul Babelor din mitologiageto-dacilor.

Zeul germanicilor este Wotan care nu-i altul decâtCotan, zânul cotinilor, semnalaţi de Ptolemeu pe harta Da-ciei vechi, ce trăiesc cu numele de Cotani la ÎntorsuraBuzăului. Kekaumenos (secolul al XI-lea) scria că în Elveţiatrăiesc comanşii - oameni liberi, kothmenii. În Elveţia existăde peste 4 milioane de ani altarul Piatra Lumii unde Crăciu -nul era însemnat din anul 1089 î.H.

Anul Nou Dacic era la 20 noiembrie de Ovidenie,Obrejenie, Vovidenie, fiindcă avea 8 luni, dar cu 45 de zile,perioadă temporală identică cu cea a Crăciunului din zilelenoastre.

Emigranţii europeni din America au sărbătorit Cră-ciunul la sfârşitul lui noiembrie de pe vremea lui Linkolnpână în anul 1941. Crăciunul era Pelz Nichel adică Îm-blănita Nike, similară cu încotoşmănata Dokia cu 9 cojoace,iar numele de Nikolae este cultic preluat de la Zâna Nika.

În mitologia nordică este numit Santa Claus şi-iasimilat cu un elf, o fiinţă aeriană, fantastică, invizibilă aşacum englezii îl numesc Dark Helper adică Ajutorul în-tunecat, codat, nevăzut, că la începuturi a fost întuneric, căSoarele a fost creat în ultima zi, motiv pentru care Nika avenit cu luminika ce-a dat-o oamenilor. Santa Claus, elful,este purtat într-o sanie trasă de 8 reni zicem noi, dar Răz-van Hoinaru şi M. Antoaneta Neag demonstrează în revistaIstorie şi Civilizaţie nr. 15 din 2010 că sunt femele singurelece au coarnele mari în această perioadă a anului. Aceastăsanie mai are un aşa zis ren de rezervă, numit Rudolf, careorientează călătoria pe ceaţă, iată ce special este derulatăştiinţa despre Facerea lumii de către Nika şi cele 8 megaen-ergii din datina Muceniţelor din Carpaţi! Interesant că ceade a noua prezenţă intervine în condiţii speciale ce de-


magazin

55

păşesc puterile asistentelor sale. Renul ghid are botul roşunu pentru amuzament ci indică energiile cosmice caloricede care are nevoie o asemenea misiune în condiţiilepământului îngheţat, de la începuturi.

Toate datinile specifice sărbătorilor de Crăciun alegeto-dacilor se regăsesc în locurile unde trăiesc mesageriineamului nostru, purtătorii civilizaţiei şi culturii străvechi dela Dunăre şi din Munţii Carpaţi, Vechea Vatră Europeană,dar şi opoziţia patriarhală, ce păstrează nucleul de ştiinţă.

În datini este prezentă capra care la noi, în cultulde Sarabă, are 8 picioare ca pe potirul de la Agighiol, şi-iatât de prezentă în jocul său din sărbătorile de iarnă. Sereţine şi prezentarea Satanikăi diabolică indicând coarneleşi implicare fortuită, ca monstru Krampus, cu coarne, săsperie copiii că-i bagă-n sac şi-i duce-n iad până la Anudacă nu ştiu scriptura, patriarhală desigur, adaptare târzie.La şamani Nika e o bestie neagră cu coarne, iar Nika esteSatanika de la Sancta Nika, ce călăreşte o capră monstru,dar la noi cerbul şi capra sunt prezenţe luminoase, vesele,bucuroase.

E prezentă şi nuieluşa, dar ca obiect de tortură, nuca purtătoare de energii luminoase şi termice de la începu-turi, nu ca avertisment cum se mai păstrează la noi.

Moş Crăciun vine pe sus şi intră prin hornul caseiamintind că în vremuri foarte îndepărtate se circula pe vi-braţiile cosmice, dovadă fiind construcţiile fără uşi, fără fer-estre, fără acoperiş, fără scări, ca la Casa Del Monte dinSicilia, rotundă şi cu 8 pereţi.

În noaptea de Anul Nou se deschidea cerul de seauzea şi toaca-n cer de către cei credincioşi, când vorbeauşi animalele şi se priveghea cu lumânarea încolăcită, ser-pentina, spirala, lângă o strachină cu apă de leac. Sefăceau observaţii astronomice, previziuni meteo prin calen-darul de ceapă când se desfăceau 8 sau10 foi rânduite pen-tru fiecare lună, în care se punea sare şi dimineaţa undeera mai multă apă luna aceea era ploioasă, şi se citeau perând şi se însemnau pe răboj. În noaptea de Anul Nou sespunea că lupul poate să-şi vadă coada mişcându-şi capul.

În Ajunul Crăciunului se mănâncă numai seara oplăcintă cu 9 turte subţiri, făcute din făină de grâu coaptepe plită, înmuiate în sirop de zahăr şi între ele se puneanucă pisată. În Dobrogea se numeşte Turta Vacii, în altezone Scutecele Domnului, iar în Moldova şi Basarabia senumeşte Pelinci. Am auzit la bunica mea că le spuneaPoalele Dokiei.Dacii din sudul Dunării o numesc Cerniţe,adică asistentele Nikăi din cer, şi e nelipsită din ziua deAjunul Crăciunului, cu trimitere la cele 9 cojoace, rochii,poale, veşminte ale Terrei acoperite de gheaţă, lepădate lacomanda Zânei Nika, ce le regăsim la veşmintele adamicede care au devenit conştienţi numai când au simţit că numai sunt protejaţi şi disconfortul s-a instalat obligându-i să-şi acopere corpul, ca să nu dispară. Urmele de vieţuitoare

şi de plante sunt mai vechi decât oamenii. Iisus este alăturide bovine în ieslea acestora, care suflau peste el căldură,ba mai mult, vacile îşi curăţă viţelul ieşit din placentă culimba şi cine ştie câte scutecele l-au protejat înainte denaştere şi nu mă mai mir că la noi, în Dobrogea, aceastăturtă specială din Ajun de Crăciun se numeşte turta vacii,inducându-ne ideea acestei turtiţe subţiri, pojghiţe degheaţă, ce s-au lichefiat, s-au evaporat, aşa cum numai înatingere cu limba vaca îşi pregăteşte viţelul pentru noua ex-istenţă. Placenta este o casă de piatră, urare adresatănumai la noi, la români, tinerilor căsătoriţi, e plină de celuleprotectoare pentru muguraşul de viaţă, iar înţeleapta mamăo adună ca să i transmită imunitate în lapte prin celulelestem .

Din aceeaşi datină fac parte şi plăcintele cu brânzăca nişte buzunăraşe numite Poale-n Brâu, care se fierbeauîn apă clocotită, cu trimitere la cojoacele Babei Dochi cupoale lungi, ce se topesc numai în fiertură, dar se şi întărescaşa cum din gheaţă a ieşit piatra peste care s-a depushuma, tina în milioane de ani din dezintegrarea plantelor,animalelor şi oamenilor.

Legenda Zânei Dokia ne spune că aceasta a urcatpe munte îmbrăcată cu 9 cojoace. Urcuşul greu şi cojoaceleo încălzeau de era nevoită să lepede rânduri, rânduri depelinci, piei de gheaţă. Dokia nu se dezbracă ca un om obiş-nuit să le reîmbrace la nevoie, ci le leapădă, le considerăde nefolosit că s-au evaporat. Când ajunge pe vârfulmuntelui unde era aşa de frig, s-a făcut stană de piatră, îm-preună cu oile sale în zona golaşă de vegetaţie, fără condiţiide vieţuire. Să nu ne surprindă că Moş Crăciun este de faptieşit din zăpadă, că are plete dalbe, barbă albă şi mustăţice par ninse, pline de promoroacă, fiindcă este personajulieşit din tainele iernilor ce-au acoperit pământul cu troienelede zăpadă. Veşmintele sale sunt roşii fiindcă sunt energii.

De ce s-a transformat Dokia în piatră şi nu îngheaţă? Fiindcă acest mit ne păstrează istoria Facerii lumii,de când pământul era acoperit cu gheaţă şi era ger de cră-pau şi pietrele. Mult mai târziu, Dokia s-a putut transformaîn piatră când s-a lichefiat gheaţa şi s-a dezvelit uscatul,stanele de piatră, steiurile de munte, insulele, piciorul deplai, gurile de Rai.

În calendarul românesc este semnalată aceastătransformare cosmică prin Ajunul Bobotezei, zi în care esteger de crapă pietrele, şi ziua de Bobotează, când e moinăşi Dokia a crezut-o pe nora ei că afară e de mers cu oile,dar mai este un secret: dacă urci pe munte te încălzeşti, darla înălţime este tot mai frig fiindcă razele de Soare duc ener -giile cosmice către Pământ, de la care se încălzeşte aerulşi cu cât urci aerul e tot mai rece.

De Bobotează au loc multe datini fiindcă Filipiialungă strigoii, se botează animalele domestice cu prioritatecaii, se merge cu ordănitul - iordănitul de mii de ani. Feciorii


magazin

56

ies înaintea fetelor şi le stropesc cu aghiasmă, azi parfum,apă sfinţită, pentru care sunt răsplătiţi cu colăci numiţiboboroade. Exista obiceiul ca unele popoare (ţiganii) să îşiboteze nou-născuţii în zăpadă.

La Braşov, o vecină de-a surorii mele mi-a spuscă în luna mai este frig şi se pomenesc Sfinţii de Gheaţă încalendarul străbun şi că, la ei în munte, reformaţii au în Ca -lendar aceste personalităţi care de fapt sunt femei ca:Marghita, marea Gheaţă, ce s-a transformat în Gheţu, mas-culinizat, iar gândul m-a adus la Harghita, har Gheţii,binecuvântată e gheaţa, că aici, în această zonăromânească e Gerul cel mare.

Când s-a mai încălzit clima şi s-a mai dezgheţatpământul a fost posibil Botezul Pământului care se facenumai cu apă, nu cu gheaţă, şi bineînţeles că era numaiBotezul efectuat de Zâna Cosmică care a lichefiat gheaţade 9 ori până a ajuns aici în Nordul Hiperborean undeGlaciaţiunea Wurm, ultima constatată de geologi, mai aco -perea încă acum 10 000 de ani Europa nordică şi urme deexistenţă omenească s-au descoperit numai în locul undetrăieşte azi poporul român, după cum demonstrează geo-logul savant Maria Gimbutas.

La români se mai păstrează Legenda ghiocelului,unde un tată a rămas văduv cu 8 copii. Copiii protejaţi deMama Zăpadă s-au transformat în flori albe, iar tatăl – ghio-celul, îi aduce la soarele primăverii. Omătuţe este numelestrăvechi al ghioceilor, primele flori de primăvară, ce nespun că viaţa este protejată de apă sub multiplele ei formeşi la temperaturi pe o scară încă neştiută. Avem o altă faţetăa Octogonului sacru transmis de către Mama Zăpadă,tatălui Omăt, aşa cum toată înţelepciunea străveche a fosttransmisă patriarhatului.

Iisus este un nou venit pe lume, că în colindeMaica Domnului era îngrijorată că n-are scutece să-l prote-jeze, aşa cum Adam şi Eva nu aveau veşminte speciale, unfel de aură protectoare, deosebite de veşmintele umanedin zilele noastre, cum magii veniţi cu Steaua Călăuzitoarene asigură că este mititel înfăşăţel, protejat de energiile cos-mice. În Oltenia este obiceiul numit Crăciun în mijlocul sa -tului când se aprinde un foc mare lângă care este adusă decătre preot icoana cu Iisus, urmată de alaiul întregii comu-nităţi, unde se ţine Liturghia de Crăciun. Aşa a preluat Creş-tinismul credinţele străvechi de pe vremea frigului năpraznicde mereu se face apel la o sursă de energie.

Adam şi Eva erau acoperiţi cu un văl care s-a de-strămat, de au realizat că sunt goi. Ceva s-a întâmplat dele-a dispărut aura protectoare în care trăiau ca în sânul luiAvram, în Raiul pus de creator în Eden, o zonă împrejmuită,protejată de energii speciale. Izgonirea din Rai ne spune defapt că s-au schimbat condiţiile de climă, de au fost nevoiţisă se acomodeze, să se protejeze. Mai întâi îşi acoperăzonele sexuale ale corpului, fiind cea mai nouă invenţie

necesară vieţuirii de cuplu care să asigure perpetuarea şinumai în acest moment se dă verdictul final: Trăiţi şi vă în-mulţiţi şi stăpâniţi Pământul, în sensul că realităţile cosmiceau surprins chiar şi pe Demiurg. Acest eveniment s-a produsaici unde trăieşte azi poporul român.

Putem înţelege că e trecerea de la androginie laviaţa bisexuală, o noutate în universul uman, care a lăsatsperanţa infinirii înscrisă în codul genetic, a ADN-ul mito-condrial ca măsură de prevedere că nu întâmplător Demi-urgul îi spune lui Hiperion că: Piară oamenii cu toţi, S-arnaşte iarăşi oameni aspect semnalat în mitologiapopoarelor, în practicile Marilor Preotese, a vestalelor şi as-ceţilor ce aveau ca interdicţie severă viaţa sexuală ca fiindo cerinţă sacră pentru viitorul nebănuit şi culmea,călugăriţele speră şi azi să nască un Mesia, fecioare fiindprin statutul asumat.

Colindele care în vechime se numeau corindelesunt oraţii, anunţuri ale măreţului eveniment cosmic, cândSoarele e lăudat şi rugat să se înalţe ca lumea să nu fiepierdută în pustiuri de gheaţă. Aceste evenimente s-au păs-trat în datini şi obiceiuri ca modalităţi ale însuşirii învăţă-turilor despre condiţiile de viaţă de pe Terra. Naştereaprimului bărbat este un eveniment cosmic, ce declanşeazăo nouă eră în existenţa umană şi icoanele Maicii Domnului,recunoscută numai prin omniprezenţa pruncului deosebitnumit în istorie în multe feluri, se păstrează la toatepopoarele.

Cel mai cunoscut colind la români se numeşte Flo-rile dalbe, florile albe, ce apar din întuneric. În copilărie amvăzut în pădurile din jurul satului Neatârnarea din judeţulTulcea un bujor sălbatic alb în desişul întunecat ce luminaciudat şi fascinant. La lumina soarelui toată viaţa am admi-rat numai bujorii de un roşu aprins şi minunea cu bujorul albe o raritate deoarece albul, strălucitorul, e alcătuit din toateculorile potrivit intensităţii energetice cosmice. Florile dalbeinvocă lumina solară susţinătoare energetică înţeleasă cul-tic de către oameni. Crăciunul este pregătit şi anunţat cumult înainte, ca oamenii să fie puşi în temă cu evenimentulcosmic din cea mai scurtă zi a anului. Cine anunţa acesteevenimente şi în ce scop?

Calendarul creştin ortodox prin Sfântul Nicolae,varianta patriarhatului pentru Zâna Nika, NikoLeta, NikaOră– Nicoară, similară cu Dokia, marchează evenimentul din 8în 8 zile. În Ajunul Crăciunului începe ceremonialul la careparticipă toată suflarea ce include oameni, animale, plante,seminţe etc. ce refac drumul orogenetic prin datini, obiceiuri,practici cultice străvechi, ce au sădit în memoria colectivăvremuri istorice reluate mereu şi mereu în timpul relativrepetabil sub forma anotimpurilor anului, determinate deener giile cosmice. Vestirea Crăciunului se face din vremecu urarea de Bună Dimineaţa la Moş Ajun, şi Mâine cu binela Moş Crăciun, urare ce indică Începutul Lumii. Sunt zone


magazin

57

în România unde se dă bineţe numai cu expresia BunăDimineaţa, indiferent de momentul zilei. Colindul Bunădimineaţa la Moş Ajun era anunţul adus de asceţii de peînălţimi ca oamenii să nu treacă pe lângă aceste mari eveni-mente calendaristice nepăsători fiindcă numai răbojul maiconsemna aceste evenimente în scris, dar întreaga înţelep-ciune se transmitea oral din străvechime. În Ajunul Crăci-unului se ţine post negru, se ajunează, adică se bea numaiapă, desemnând importanţa evenimentului.

În noaptea de Crăciun se dă foc unui buştean, peapă, însoţit de un colind: / Măi Anule, măi bătrâne, / Astăzite-ngropăm pe tine / Haideţi toţi cu mic cu mare / Să ducemAnul la vale / Şi să-l băgăm în produc / Pe el să punembutuc / O, Anule ,o bătrâne / Du-te de la noi cu bine / Meripe apa Sâmbetii / Şi-napoi să nu mai vii / C-o veni altu Anu/ Şi-o fi ca tine mai bunu ! (I.Ghinoiu)

Buşteanul este de fapt tulpina copacului din cares-au păstrat crenguţele, crăciunelele ce se dădeau aprinseîn noaptea dintre ani semnificând mlădiţele energetice,temeliile nemuririi geto-dace. La eveniment participă toatălumea ţinându-se de mâini în cerc, adorând soarele îndansuri cultice, hore de solstiţii şi hore de echinocţii. Horelesunt prezente la sârbi cu numele de colesca, la ruşihorovod, la polonezi colomeică, la bulgari coro, la grecichoreia, la albanezi valla. Tipuri de coregrafie horală desîntâlnite sunt: Hora închisă la români, Hora deschisă-spiralăla macedoneni, Hora iniţiatică a sânzienelor, paparudelor,lioarelor, Hora pe vârste şi sex: Hora fetelor, Hora Feciorilor– Brâul, Hora copiilor, Hora Mică, Hora Mare, Horanevestelor, Hora mamelor, Hora moaşelor, Hora soacrelor,Bătrâneasca, Hora babelor, Sârba moşilor, Sârbaofiţerească etc.

Hora însoţeşte datinile: Rustemul Rusaliilor, Horamoşilor, Hora Sânzienelor, Hora Drăgăicilor, Căluşarii, Horade pomană, Hora miresei, Nuneasca-hora Nunilor. ExistăHore, grupări ale Orilor, şi pe meserii - Hora breslaşilor,Sârba ofiţerească, dar şi hore pe handicap - Şchioapa,Strâmba, hore pe naţionalitate - româneasca, bulgăreasca,sârbeasca, ţigăneasca, macedoneasca, hora pe direcţie:Hora în două părţi, Hora stângă, Hora dreaptă etc.

Crăciu.Nika e Zâna ancestrală din ceremonialul dela cumpăna anilor din matriarhatul poleolitic. Această MarePreoteasă al cărui nume a rămas în nume de cetăţistrăvechi, cum este Crăciuna din sudul Moldovei, ce ne trim-ite tot la matriarhat prin Mol – femeie, şi Dava sau Daba -vatră. Marea Preoteasă Crăciunika aprinde cu ultimele en-ergii ale Anului vechi buşteanul de stejar în care să steajarul până la primăvară cum spun bătrânii. În noaptea dinAjunul Crăciunului singurul foc de pe vetrele geto-daciloreste buşteanul aprins, că e buşteanul de rugă. La miezulnopţii, când se crapă zorile, Zâna Crăciunika aprinde 8 cră-ciunele şi le împarte celor 8 vestale, care la rândul lor aprind

crăciunelele, crenguţele adunate de pe buşteanul ce ardezile întregi ca transmiţător de energii, care sunt duse deneveste ca focurile lor pe vetrele străvechi. Crengile au fostînlocuite cu lumânărele, adică lumi.nike din ceară de albinepentru care geto-dacii erau vestiţi. În zilele noastre se in-vocă şi energiile cosmice prin adorarea Stelei ce răsare, cao taină mare, indicând evenimentul cosmic al naşterii. Însatele dobrogene se merge cu Ajunul Babelor şi se încheiedatina cu Moşul şi Baba, nişte măşti expresive, vesele, cubâte strâmbe şi noduroase, cu cingătoarea plină de clopoterăsunătoare de urlă toţi cânii din sat. Au cojoacele mari şilăţoase, iar copiii şi tinerii îi necăjesc nevoie mare, iar aceş-tia îi alungă cu chiuituri, zicători, pun câinii pe ei, că şi-autrăit traiul.

Creştinismul a adaptat Crăciunul vremurilor orto-doxiei, când însinguratul şi nesociabilul Crăciun străvechinu deschidea porţile nici unei fiinţe nou venite în lumea lui,care este motivaţia că vechile datini şi obiceiuri nu pot fidesfiinţate, ci numai adaptate. Când Iosif cere adăpost pen-tru soţia care naşte el îi alungă, dar soţia Crăciunika îi găz-duieşte pe ascuns în ieslea boilor, fiindcă numai femeilenăscătoarele înţeleg noul, schimbarea, fiindcă orice mamăse schimbă cu fiecare nou-născut, iar ceilalţi sunt trecuţi pealte planuri.

Crăciunul, cumpănă dintre ani, e marcat şi prinCarnavalul măştilor, o reînviere a timpurilor socio-umanestrăvechi, care înconjoară un car aflat în mişcare ce poartălunile anului în straie multicolore semnificative. În frunteaacestui alai cultic flăcăii poartă buşteanul plin de eşarfe mul-ticolore, numai pe verticală, semnificând energiile cosmice,în cântece, chiuituri, bătaia pământului cu bâtele, în sunetultrâmbiţelor şi tobelor, cu plesniturile biciului, ce alungă sla-bele energii ale oricărui sfârşit, pe fundalul buhaiului ce imităvuietele universului, când totul se transformă într-un teatruliturgic, prin care se îngroapă buşteanul ori se împinge peApa Sâmbetei, sacrificiu însoţit în optimismul general decalambururi, umor şi focuri ce se pierd târziu în noapte.

Pragul dintre ani este cel mai important evenimentdin datinile geto-dacilor ce marchează Calendarul străvechiajuns până la noi sub numele de Calendarul Babelor.

Carnavalul, invocare a obiceiurilor şi costumaţieidin trecut, prezent şi viitor, e sărbătoarea ancestrală totală,anterioară Creştinismului în Europa, care invocă timpul miticprin: mascaţi, teatru liturgic, rituri de sacrificii mimate, calam-bururi demonice, umor. Ne stau mărturie arheologică carulvotiv descoperit la Orăştie, la Vădastra, Vârşag, Braşov, laBujoru din Teleorman, la Hârşova sub Biserica Sfinţii Con-stantin şi Elena.

Nava şi bărcile rituale cu lunile anului pe numelestrăvechi, cu bunele şi relele sale, cu Anul Nou copil şi AnulVechi bătrân, fac trimitere la vremurile când apele înconju-rau insulele pe care supravieţuiseră Potopului, pe care


magazin

58

trăiau atlanţii a căror civilizaţie s-a salvat aici, în Carpaţi, decătre civilizaţia Orelor, Marile Preotese ale Soarelui Carpaticşi ale civilizaţiei Oreenilor atât de prezenţi în istorie de laAtlan tic la Pacific numai pe insule numite picioare de plai.Cea mai înaltă insulă şi singura după retragerea apelor afost recunoscută de istoricii antici ca fiind Pangeea – Hiper-boreea, unde s-a făurit civilizaţia Marilor Preotese Oraniene.

Iată că întreaga noastră mitologie, exprimată îndatini şi obiceiuri, este istoria existenţială.

În zonele montane bradul este nelipsit din datinile

româneşti şi indică cerul înalt de deasupra norilor, semnalestrăvechi de pe cele mai înalte insule montane unde vieţuiaCivilizaţia Orelor, a oreenilor - arienilor care erau Hiper-boreenii ce s-au răspândit pe tot pământul. Împodobireabradului veşnic verde în care clopoţeii de gheaţă sclipescca steluţele şi pe care dansează bucuriile vieţuirii în luminădin toată Europa şi peste tot în lume unde trăiesc fiii stră-moşilor geto-daci, cei ce păstrează învăţăturile de demultale sacrilor trăitori de pe meleagurile noastre străbune.

1.1 Nu de puţine ori, şi nu din partea unorlingvişti, istorici, etnologi etc, de mâna a doua, limbaromână s-a bucurat de un nedisimulat interes şi deaprecieri superlative. Nu este nici locul, deşi ar finecesar: să inventariem astfel de judecăţi de valoarede excepţie adresate poporului român şi limbii româneîn diverse perioade şi contexte, de care nu avemcunoştinţă să mai fi fost făcute şi despre alte popoareşi graiuri europene.

De la (F. Lot) o enigmă şi un miracol (cel maicaracteristic atribut al unui popor este limba) sau dinpunct de vedere lingvistic, limba romănă este cea maiinteresantă din Europa (V. Kiparski) s-au enunţat nu-meroase opinii despre situaţia cu totul particulară alimbii române între limbile lumii.

Este de tot regretabil că cei care au avutromâna ca limbă maternă, dar şi ca profesiune, şi auînvăţat limbi străine, nu au ajuns să observe caracterulei cu totul special şi n-au încercat să-i descopere orig-inea.

1.2 Aproape în totalitate cuvintele din lexiculde bază al .limbii române ţărăneşti nu au originecunoscută. Pentru multe din acestea dicţionarele in-dică etimologie necunoscută, dar şi originileATRIBUITE unora din aceste cuvinte sunt, cel maiadesea, simple fantezii, fie direct rezultatul unor su-perstiţii istorice, lingvistice sau culturale.

1.3 Privitor la CRĂCIUN, unul din cuvinteledumnezeieştii limbi române, au curs râuri de cerneală,atât autohtonă, cât şi extra carpato-dunăreană.

Nu credem că este necesar să facem istoriculetimologiilor propuse pentru Crăciun, toate fiindfoarte departe de adevăr. Pentru un sumar al acestoraa se vedea ref. 6, p. 296-307. Al. Rosetti acceptă şiîncearcă să justifice părerea lui Aron Densuşianu(1837-1900): de toutes les etymologies proposees, laseule il rester sur pied est creatio, indiquee par AronDensuşianu... Et reprise par Ovid Densuşianu (v. şi7.1, p.174), eventual din acuzativul Creationem,soluţie înscrisă cert în DLRM şi, cu rezerve, în Dex.

1.4 Un articol pe această temă, probând o rarăşi regretabilă incapacitate de înţelegere, a fost publicatîn cotidianul „România liberă” din 22.XII.1990, subtitlul impropriu, (în raport de conţinut): Semnificaţiaobiceiurilor de Crăciun, de Dr. Sanda Larionescu. Au-toarea a realizat o performanţă puţin obişnuită, aceeade a nu spune nimic corect. Este de neînţeles de cedoctoriţa S.L. îi atribuie lui P. Caraman stabilirea eti-mologiei lui Crăciun din lat. creatione (?) = creaţie(sic!), pe când, se ştie, această propunere fusese făcutăde A. Densuşianu înainte de naşterea lui Caraman.Apoi, îşi dezinformează abundent cititorii cu afirmaţiinecontrolate, fanteziste, de genul: Crăciunul în sensulde creaţie (o imposibilitate fără rest, v. mai departe, n.n.G.G.) semnifică un început, un „festum incipium”(vai!) ca zi de naştere a lui Cristos şi implicit a unei noiere, creştine, dar în acelaşi timp şi prima zi a anului.

Toate afirmaţiile de mai sus sunt false, cumvom arăta mai departe.

Sărbătoarea naşterii Domnului este un termen

Every in the study of language, as in otherstudies, depends upon the way in which one approaches

the fundamental questions (Whitney,“The ContemporaryReview”, t. 25, p. 716)

ORIGINEA CUVÂNTULUI CRĂCIUNGabriel GHEORGHE


magazin

59

posterior al unui eveniment nedeterminat istoriceşte,şi nici de către Biserica creştină.

Propunerea că în era noastră anii să se numerede la naşterea lui Hristos aparţine dobrogeanuluiDionisie Exiguus, cel smerit, sau Dionisie Românul,propunere acceptată în 527 în Italia, o sută de ani maitârziu în Franţa, în secolele VIII-IX în Anglia şi maiapoi în restul lumii. Baza de calcul a.lui Dionisie nu afost exactă, astfel că s-a dovedit, ulterior, că era noas-tra este în urmă. De asemenea, se ştie că înainte desfârşitul secolului IV se admisese că Hristos s-a născutsau în 20 aprilie, sau în 19 mai; sau la 6 ianuarie, saula 25 decembrie (5.1, p. 92). Sfântul Epifaniu punenaşterea lui Crist la 6 ianuarie, sfântul ClementAlexandrinul la 19 aprilie, alţi părinti ai bisericii înalte zile (Martigny, Antiquites chretiennes, p. 271, ap.54, p. 242). Deci. incipium fiind nedeterminat, festumnu semnifică ceea ce pretinde doctoriţa S.L.

Pe de altă parte, la arienii carpatici anul înce-pea la 1 martie, şi, normal, la aceeaşi dată începea şila vechii greci şi la vechile populaţii italiote, ca şi laalte populaţii europene vechi, care au roit din SpaţiulCarpatic, la alte popoare la 1 septembrie, în Italia dupa153 î.e.n. la 1 ianuarie, dar nu la 25 decembrie.

2 Critica etimologiei din latinul creatio2.1 În cele ce urmează vom căuta să deter-

minăm gradul de admisibilitale al etimologiei oficialea cuvântului Crăciun obţinută prin diverse exhibiţiifonetice, lipsite, după părerea noastră , de vreo bazăştiinţifică.

2.2 A deduce pe Crăciun din creatio (nem)înseamnă a ignora.

2.2.1 Realitatea credinţei creştine instituţio -nalizate

Nu se poate sărbători crearea lui Hristosdeoarece, conform Crezului Niceo-constantinopoli-tan, stabilit la 325 e.n., la Niceea, de către primulsinod ecumenic, şi recunoscut de sinodul ecumenicdin Calcedon (451 e.n.) ca expresie autentică a cre -dinţei Bisericii universale, Fiul este născut din Dum-nezeu-Tatăl , iar nu făcut (creat). Ultimul paragrafadoptat de sinodul de la Niceea conţine o formulă deanatemă: cât priveşte pe cei care spun că ar fi fost untimp în care Fiul nu era şi că înainte de a fi fost născutEI n-a existat... sau că Fiul este creat... pe aceştiaBise rica îi anatemizează.

Crezul sau Simbolul credinţei spune: (Cred)şi într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,unul născut, care din Tatăl s-a născut mai înainte detoţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat dinDumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, cel de o fi-

inţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut.Cum ar fi fost posibil să se sărbătorească o zi

a naşterii pentru Fiul, născut mai înainte de toţi vecii,participant la întocmirea lumii (prin care toate s-aufăcut)? Cine ar putea pretinde că ştie sau poate stabilice s-a întâmplat mai înainte de toţi vecii, înainte defacerea lumii?

Din cele mai sus arătate rezultă cu claritate căorice legătură cu lat. creatia= creator, facere, creatură,zidire (2, p.108) (actul creator prin care DumnezeuAtotţiitorul cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt - Ro-mani 4/17, ap.2, p.109) privitor la Hristos este o im-posibilitate dogmatică, Biserica creştină neputândinstitui o sărbătoare care contravenea fundamentelorsale ideatice şi care cădea sub anatema celei mai înalteautorităţi bisericeşti.

2.2.2 Câteva repere istoricea. Roma a fost fondată, după legendă, la 753

î.e.n., şi a fost dominată de etrusci până la sfârşitulsecolului VI; când suprafaţa pe care o ocupa era decca. 150 km., mai puţin de jumătate din cea a Bu-cureştiului. La începutul secolului IV î.e.n. StatulRoman se întindea pe o suprafaţa de 2 000 km, infe-rioară celei a Luxemburgului de astăzi, iar la 291 î.e.n.Roma abia îşi extinde stăpânirea, în Peninsula Italică,asupra unui teritoriu de 54 000 kmp, de aproape douăori suprafaţa Albaniei.

În ce priveşte contribuţia Romei la CulturaEuropei a se vedea capitolul Tragedia istorică a uneilumi (46, p.17-35), din care vom spicui numai câtevaconstatări (prezente şi la mulţi alţi autori, în formeasemănătoare): faţă de ideile pe care le profesa, Romaera făcută pentru a fi mică; idealul roman era simpluşi sărac: acela de a face din romani un popor domi-nant; Roma antică nu reprezintă un echilibru, ci undezechilibru permanent: statul Cezarilor nu a pututrezista decât luptând clipă de clipă înlăuntru şi îna-fară; Imperiul Roman nu era un principiu, ci o forţădistructivă, care nu unea lumea, ci o distrugea, sau oreducea la imposibilitatea unei rezistenţe; Putem săadmirăm grandoarea şi forţa Romei antice: nu putemînsă să-i dăm adeziunea noastră intelectuală; Ro-manii nu aveau însă decât politica lor imperialistădrept ideal. Dacă grecii nu ar fi cucerit spiritual peromani, Imperiul Roman ar fi fost pentru Europa ceeace a fost, mai târziu, imperiul mongolic al lui Ghin -ghis Khan. Numai că, de data,aceasta, barbarii ar fivenit de la vest, şi nu de la est.... (p. 23-26). Dinpuţinele rânduri de mai sus, reiese că Roma reprezintăo realitate recentă în istoria culturii şi civilizaţieiumane, mai ales în comparaţie cu producţia culturalămultimilenară (cel puţin 5.000 ani î.e.n.) a spaţiului


magazin

60

românesc (carpato-danubiano-pontic), că din punct devedere ideatic şi spiritual, Roma nu a cunoscut prisosul.

b. Din numeroasele argumente de neînlăturatprivind realitatea enunţată să cităm măcar una (8.1),în care se defineşte spaţiul habitatului primitiv aric(aşa-zis indo-european) din care s-au desprins, dupămileniul trei î.e.n.: grecii, Italioţii, celţii, germanii,slavii (p .71), iranienii şi indienii (p.72): the areawhich is bounded on its eastern side by the Carpathi-ans, on its south by the Balkans, on its western sideby the Austrian Alps and the Böhmer Wald and an thenorth by the Erzgebirge and the mountains which linkthem up, with the Carpathlans (aria mărginită la estde către Carpaţi, la sud de către Balcani, la vest decătre Alpii Austriei şi Böhmer Wald, iar la nord decătre Erzgebirge şi munţii care fac legătură cuCarpaţii) - 8.1, p. 68.

c. Normal, toate grupurile care au roit, la datediferite, din habitatul primitiv (v. mai departe 6.3) auplecat cu limba vorbită în acesta, ceea ce explicăsimilitudinile lexicale între idiomurile vorbite depopoarele Europei, respectiv de cele indo-iraniene,observate de William Jones la 1786.

Trebuie să rămână limpede că limba matcă aEuropei este cu milenii mai veche decât fundarea le -gendară a Romei antice, că limba latină este un derivattârziu din limba primară a Europei, şi că în nici un cazn-a avut vreun rol la formarea limbilor europene.

În contextul celor de mai sus, Giacomo De-voto, profesor la Universitatea din Florenţa, privitorla raporturile dintre latină şi română, scrie (53): Illatino, da questo punto di vista, e per i romeni non giaun tratto d’unione ma una frattura rispetto al mondoindeuropeo (p. 235) (din acest punct de vedere, latinaeste, pentru români, nu o trăsătură de unire, ci o frac-tură în raport cu lumea indo-europeană).

Non appena l‘indagine preistorica assicuriche una regione e abitata, si pone il problema, non gia,dei documenti linguistici, che possono tardare mil-lenni, ma delia tradizione linguistica, che ai resti preis-torici si deve inevitabilmente associare. (Îndată cecercetarea preistorică asigură că o regiune e locuită, sepune problema, desigur, nu a documentelor lingvistice,care pot întârzia milenii, ci a tradiţiei lingvistice cu careresturile preistorice trebuie inevitabil asociate).

Per la Romenia noi risaliamo per questo aoltre 2 000 anni avanti la nostra era, quando, nelcuore del ‘era neolitica, essa appare come uno deiterritori piu imporanti,cosi per la archeologia puracome per la storia delia civilita indoeuroea (p. 236)(În ce priveşte România noi ştim că aceasta, cu peste2 000 ani î.e .n., în plină eră neolitică, apare ca unul

din teritoriile cele mai importante, atât pentru arhe-ologia propriu-zisă ca şi pentru istoria civilizaţieiindo-europene.

Oricum, dacă vrem să cunoaştem realitatea,care explică, fără discontinuităţi şi întreruperi,evoluţia limbilor europene, trebuie să trecem de lajocul aparenţelor la adevăr, la ştiinţă.

3 Sărbătoarea Naşterii înainte de creştinism3.1 Data naşterii lui Hristos (ca om), nu e pre-

cizată destul de clar (5.1, p.90), şi nu se ştie în ce lunăşi în ce zi s-a născut Hristos, nici chiar în ce timp alanului (5.1, p.92). Evangheliile nu mărturisesc nimicprivitor la data naşterii lui Hristos, iar în primele ei sec-ole Biserica Creştină nu a avut o astfel de sărbătoare.

3.2 Cu toate acestea, noroadele prăznuiau, demilenii, o sărbătoare a Naşterii, la 25 decembrie, cumvom arăta pe scurt în continuare.

a. Naşterea Soarelui nebiruit (Sol invictus) erasărbătorită la 25 decembrie, după Calendarul iuliandata solstiţiului de iarnă, de la care zilele încep săcrească. Soarele (re)naşte. În ritualul sărbătorii, lamiezul nopţii, credincioşii ieşeau din temple şi stri-gau: Fecioara a născut, lumina creşte. Noul născut erapersonificat, la unele popoare, ca un prunc, care eraarătat mulţimii, ca prilej de bucurie (v. 4.3, p.136).

b. În antichitate, se răspândise în mai tot Im-periul Roman Cultul lui Mithra, care reprezenta duhulluminii dumnezeieşti, al adevărului şi al bunei credinţe.

Fundamentele creştinismului sunt, în cea maimare parte, identice sau similare cu ale mithraismului.De aceea, principala piedică în răspândirea creştinis-mului n-au reprezentat-o religiile politeiste, zisepăgâne (de la paganus=ţăran), ci mithraismul, ceea cel-a făcut pe E. Renan (v. Marc Aurele et la fin dumonde antique, 1883, p. 579) să afirme: si le Chris-tianisme eût été arrete dans sa croissance par quelquemaladie mortelle, le monde eût été mithraiste, for-mulă pe care M. Eliade a preluat-o şi a folosit-o catitlu al capitolului 218 din Istoria credinţelor şi ideilorreligioase.

Răspândirea mithraismului a fost prodigioasă:din Scoţia până în Mesopotamia, din Africa de Nordşi Spania până în Europa Centrală şi Balcani. Majori-tatea sanctuarelor au fost descoperite în vechile (71,G. G.) provincii romane din Dacia, Panonia, Germa-nia (32.2, p. 318).

La Roma, cultul lui Mithra ajunsese chiar re-ligie a curţii imperiale. Naşterea lui Mithra era prăz-nuită la 25 decembrie, când lumea cea vechesărbătorea creşterea luminii, care biruieste fortele în-tunericului (1, p. 42).


magazin

62

c. În Roma veche, la 25 decembrie se sărbă-toreau Satumaliile, în cinstea lui Saturn (Deus Da-ciae), o foarte veche zeitate agricolă. Este o sărbătoareprea cunoscută , aşa că nu vom insista.

d. Naşterea lui Dionysos (Dion/ysos) s-a în-tămplat la 6 ianuarie, când pământul, luând chip de.femeie, l-a zămislit prin trimiterea ploii din cer... iarizvoarele cele sfinte au ţâşnit vin tămâios în loc de apăobişnuită (1, p. 38).

În închipuirea celor dintâi creştini, naşterealui Dion/ysos coincidea cu naşterea lui Iisus. Epis-copul Epiphaniu, care a păstorit în Salamina Ciprului(367-403), spune că de 6 ianuarie apa izvoarelor şirâurilor s-a transformat în vin. Această veche legendăa lui Dion/ysos el o pune pe sama lui Iisus, spunândcă Domnul s-a născut în adevăr la 6 ianuarie, şi că,după 30 de ani, a schimbat, la Nunta din Cana Galileii,apa în vin. Minunea din Cana Galileii, nemenţionatăîn Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, atribuită.de mitologie lui Dion/ysos, a fost trecută de Ioan (cap.2/1-10), care era grec, pe seama lui Iisus (1, p. 39-40).Gnosticii serbau vechile taine ale lui Dion/ysos la 6ianuarie, dată la care cinstea şi naşterea lui Iisus, al-cătuirile exterioare ale sărbătorii creştine fiind strânslegate de cele păgâne (1, p. 38-40).

Biserica creştină veche a pus în ziua de 6 ian-uarie nu numai minunea din Cana, ci şi botezul luiIisus, prin care a ajuns Mântuitorul lumii. Pentrugnostici, această zi de botez era o adevarată zi a naş-terii lui Iisus, deoarece, din aceastăzi, când s-a pogoritDuhul sfânt peste dânsul şi a fost botezat de IoanBotezătorul, s-a născut în Iisus dumnezeirea (1, p.38).

Sărbătorirea naşterii lui lisus, la 6 ianuarie, n-a fost acceptată de Biserica occidentală, fiind practi-cată, parţial, numai în Biserica orientală.

e. Din relatările de mai sus, rezultă că înainteca biserica creştină să instituie sărbătoarea naşterii luiIisus, existau cel puţin patru zeităţi ale căror ‘naşterierau prăznuite (pentru trei dintre ele) la 25 decembrie,iar a patra la 6 ianuarie (Dion/ysos).

În toate cazurile, este vorba de zeităţi caremor şi învie.

4.Creştinarea sărbătorii naşterii4.1 Cea mai veche menţiune a unei sărbători

creştine a naşterii pe care o cunoaştem (un papyrus alunui cor bisericesc din Egipt în care este preamăritIisus cel născut în Betleemul Iudeii), este din-secolulIV (1, p. 40).

4.2 Din numeroasele opinii privitoare lacreştinarea sărbătorilor păgâne ale naşterii, s-o citămpe aceea a lui A. Bayet. Nici împăraţii, nici Biserica

nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţăinstituit de acţiunea lentă a secolelor. Rezultatul: îndrept, imperiul se face creştin, ‘în fapt, creştinismulse face păgân (12, p. 59). Teologii repetă mereu că-ipăcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoareazeului solar Mithra (a ·Soarelui, a lui Saturn etc n.n.G.G.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Bis-erica face din ea sărbătoarea naşterii Domnului. Ast-fel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismultriumfă în fapte (12, p. 62).

4.3 Interdicţiile şi canoanele promulgate deConcilii şi Sinoade nu dau rezultate pentru că fără săr-bători, faţă de care îşi etapizau existenţa, oamenii nu-şi puteau concepe şi organiza viaţa personală. Văzândcă în pofida tuturor interdicţiilor, credincioşii continuăsă prăznuiască sărbătorile tradiţionale, Biserica re-nunţă·la politica de mână forte, recurgând la diplo-maţie: se dă coloratură creştină vechilor sărbătoriaşa-zise păgâne. Treptat, Biserica ajunge să canoni -zeze o bună parte din practicile rituale şi sărbătorilereligiilor multiseculare creştinismul li se substituie cuîncetul (v. şi 4.3, p.142).

Pe lângă creştinarea sărbătorii naşterii, decare ne ocupăm, au mai fost creştinate sărbătoareaŢăranului, a începutului campaniei agricole, botezatăSfântul Gheorghe (de la gheorgheea = agricultură),Rosalia a fost înlocuită cu Rusaliile (v.13, p. 46 etc.),sărbătoarea Apei, celebrată la solstiţiul de vară, a de-venit a Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoarea Dianei,în august, a fost înlocuită cu a Sfintei Maria (Mare),Sâmbăta morţilor, în noiembrie, continuă o veche săr-bătoare păgână a morţilor etc. (v. 4.3, p.140). A sevedea şi ref. 48 (p.7), scrisă de un preot: bisericacreştină a păstrat datinile şi obiceiurile păgâneşti, atâtde înrădăcinate în viaţa poporului, cu haina religiuniicreştine.

4.4 Această realitate bine cunoscută estesplendid exprimată prin gura Magului din Carpaţi.Veştile pe care mi le aduceţi nu mă pot mâhni, căcitot ce se întâmplă e rânduială a Celui prea Înalt pecare noi Îl servim. Mi-aţi vorbit demult de legea nouăcătre care noroadele se îndreaptă, dar sub cuvinteleei proaspete eu văd aceleaşi semne vechi, căci DomnulDumnezeu are o mie de nume si o mie de forme. Poateochii oamenilor de rând au nevoie de altceva şi su-fletul lor doreşte alt joc de colori, dar cel ales trebuiesă rămâie într-acelaşi loc al său, îndreptat cu toatăputerea spiritului spre întelepciunea cea mai presusde toate. Cel pe care Îl servim e unul, născut din el în-suşi şi din acest unul toate au ieşit şi el e în toate şi leînvăluie pe toate... pentru noi ceea ce e veşnic nu sepoate clăti.


magazin

62

Dragostea noastră către fraţii noştri cei nelu-minaţi trebuie să se împace cu tot ce poate fi de folossufletului lor. Dacă pot fi astfel mai buni, să rosteascănumele lui Isus... iar preoţilor noştri cărora li se ceralte vorbe pentru acelaşi lucru le dăm sfat să se plecestăpânirii. Slujescpe acelaşi Dumnezeu. Să ştiţi de ase-meni că ce a fost rânduială a vieţii şi a fiinţei noroa -delor o mie de ani va rămânea încă o mie. Căci o legecare pare nouă nu schimbă nici frica, nici nădejdea,nici viaţa, nici moartea... Aş dori să aflu dacăpopoarele Împărăţiei Bizantului, de unde vine aceastăsilă, sunt mai fericite şi dacă preoţii legii nouă ausporit c-un dram înţelepciunea (13, p. 64,66,68).

4.5 La începuturile ei, Biserica susţinea căcreştinii se închină unui Dumnezeu viu, adevărat, năs-cut din sine însuşi, din eternitate, care a făcut cerurileşi pământul care, deci, nu are început şi nici sfârşit,ca atare nici o zi de naştere. De aceea, creştinii nuputeau prăznui o zi a naşterii unui Dumnezeu adevăratşi ca urmare luau în râs sărbătorirea unei zile denaştere pentru zei ceea ce dovedea că aceştia suntcreaţii ale oamenilor care asemănându-i vieţii lor le-au fixat şi zeilor zile de naştere, de botez etc.

În acest context era normal ca Biserica creş -tină să fi condamnat ca pe un păcat sărbătorirea uneizile a naşterii. Cum şi pe ce criterii să stabileşti o dată,în repere umane, şi s-o prăznuieşti când este vorba deun Dumnezeu născut mai înainte de toţi vecii (v. şi §2.2.1)?

4.6 Cu toate eforturile depuse, Biserica creş -tină nu sporea numeric tocmai datorită faptului căpoporul, mai ales ţăranii, nu putea adera la o religiecare le cerea să renunţe la obiceiurile tradiţionale,moştenite din moşi-strămoşi.

Pentru a intra în graţiile mulţimii, pentru a seputea răspândi, Biserica a fost nevoită să facă conce-sii. Cea mai mică concesie, de neînlăturat, era săpotrivească (adevărurile pe care le propovăduia cu re-alitatea tradiţiei, să preia în ritualurile sale nu-meroase obiceiuri, practici şi sărbători „păgâne”, cumam arătat (v. § 4.3), să continue sub faldurile saletradiţia păgână, o continuitate de neînlăturat, isvorâtădin natura umană, conservatoare, reţinută la nou, maiales în societăţile patriarhale.

Că lucrurile s-au petrecut astfel rezultă şi dinurmătoarea relatare: Când Sf, Augustin de Canterbury,în anul 596, a fost trimis în Anglia, de papa Grigorecel Mare, pentru a propovădui Evanghelia, a primitsfaturi anume de a respecta tradiţiile popoarelor lacare merge să le convertească, de a le POTRIVI ÎNCAZ DE NEVOIE CU CEREMONIILE CREŞTl-NILOR (subl. ns., G.G.) în aşa mod încât să facă în

curând un mijloc de convingere, şi într-un chip oare-care să găsească cele mai bune părţi din riturile spe-ciale ale sărbătorilor solstiţiului de iarnă în folosulaceleia a naşterii Domnului (47, p.8).

4.7 În acest context, este explicabil pentru cepapa Liberiu instituie, pentru prima oară în creştinism,la 354, în Biserica apuseană o sărbătoare a naşterii luiIisus, iar la 386 şi Ion Gură-de-Aur hotărăşte ca şi înBiserica răsăriteană să se prăznuiască o zi a naşteriiDomnului (1. p. 43).

Trebuie înţeles că aceste date pot fi luate înconsideraţie numai pentru puţinele teritorii de sub juris-dicţia de atunci a Bisericii, că până în sec. VIII aceastăsărbătoare nu trece dincolo de zidurile templului.

Creştinarea formală a popoarelor europene s-a făcut târziu, treptat, aproximativ astfel (5.1): francii sec. V -VI (p. 30)britanii sec. V - VIII (p . 31-33)germanii sec. VII - VIII (p.281-284)scandinavii sec. XI (p.284-285)sârbii, croaţii,bulgarii sec. IX (p. 285-287)cehii şi boemii sec. IX- X (p. 294-296)polonii sec. X (p.296-297)ruşii sec. X -XI (p 297-300)ungurii sec. X -XI (p. 300-302)

Românii nu au fost creştinaţi niciodată, ceeace l-a făcut pe ambasadorul Vaticanului să afirme, înAula Academiei, că poporul român s-a născut creştin.

Într-adevar, Tertulian (sec. II) - ap. P. Maior,Istoria bisericii româmilor, vol. 1, Ed. Viitorul Româ-nesc, 1995, p. 86 - scrie: Iară lui Hristos Dumnezeusunt supuse şi a sarmatelor, dachilor, şi a germanilorşi a schithilor (ţări). În care numele lui Hs., carele auvenit, împărăteşte (subl. ns.).

Petru Maior arată că foarte demult era primităîntre români credinţa creştinească, că nici un scriitornu se află carele să fi însemnat începutul întoarceriiromânilor către credinţa lui Hs. (ibidem) - subl. ns.,iar Margaret Dampier (The orthodox church în Aus-tro-Hungary, Londra, 1905, p.10) scrie: Convertireatransilvănenilor nu este notificată nicăieri, aşa că tre-buie să acceptăm că ei au reuşit să-şi păstreze credinţacreştină În timpul lungilor secole în care şi-au contin-uat existenţa lor din munţi. Ei reapar ca popor creştin,având forma ortodoxa a creştinismului, cu proprii lorepiscopi şi prelaţi... (ap. A. Plămădeală , Romanitate..., p.180).

4.8 Că sărbătoarea instituită în creştinism la25 decembrie este exclusiv o sărbătoare a naşteriireiese şi din numele sărbătorii la primele popoarecreştinate:


magazin

63

În latină Natalis = naştereÎn italiana Natale = naştere (fare natale =

a sărbători naşterea Domnului)În portugheză Natal = naştereÎn spaniolă Navidad / Natividad = naştereÎn provensală Nadal = naştereÎn franceză Nativite = naştere (v. Villehardouin

II , p.126) şi recent, Noei (din lat. natalis) proprement jour denaissance (de Jesus)

În engleză Nativity = naşterea (Domnului) Christmas = festival of the nativity (naşterii) of Jesus Christ

4.9 Nu de puţine ori creştinarea s-a făcut cuforţa, chiar cu vărsare de sânge, cum mărturiseşte, înunele cazuri, chiar istoria bisericească: Saxonii dintreRin şi Elba rămăseseră neconvertiţi... Ei urau creşti -nismul tot atât cât iubeau libertatea, dar Carol celMare îi covârşi cu puterea lui... În anul 782, după re-volta din Verden, lângă Aller, au fost decapitaţi 4500de saxoni (5.2, p. 283-284).

Istoria bisericească este plină de astfel de con-vertiri cu tăişul sabiei. În realitate, sub masca conver-tirilor la creştinism - convertiri de acest fel nu suntcunoscute în aşa-zisa Biserică a răsăritului, ci numaiîn cea apuseană - s-au ascuns de multe ori lupte pentruputere şi, mai ales, pentru avere.

La uciderea unui adversar, averea celui ucistrecea în proprietatea regelui, în acest fel regele de-venind cel mai mare proprietar al statului respectiv.Să ilustrăm această realitate cu un caz menţionat încronica pictată de la Viena, în care figurează, cu sin-gurele ilustraţii cunoscute, şi înfrângerea lui CarolRobert, regele Ungariei, de către Banul Basarab, laPosada (1330).

În continuare prezentăm cap. XXXVII, înoriginal (latină) şi în traducerea lui Popa-Lisseanu.

XXXVII. Sanctus rex Stephanus (40) pugnetGyula duce Transiluano

Porro beatus Stephanus postquam regie cel-situdinis coronam diuinitus est adeptus, famosum etlucrosum bellum gessit contra auunculum suumnomine Gyulam, qui tune temporis tocius ultra siluemregni gubernacula possidebat. Anno itaque domini M-a Ii-o beatus rex Stephanus cepit Gyulam ducem cumuxore el duobus filiis suis, et în Hungariam transmisit.Hac autem idea fecit, quia sepissime amonitus a beatarege Stephano, nec ad fidem Christi conversus, necab inferenda hungaris iniuria conquieuit. Universumvero regnum eius latissimum et apulentissimum,monarchie Hungarie adiunxit. Dicitur autem regnum

illud hungarice Erdeelw, quod irrigatur plurimis flu-uis, n quarum arenis aurum calligilur, el aurum terreillius optimum est.

XXXVII. Lupta regelui Ştefan cel Sfânt îm-potriva lui Gyula ducele Transilvaniei

În urmă, fericitul Stefan, după ce a primit dingraţia lui Dumnezeu coroana maiestăţii regale, a pur-tat un faimos şi folositor război împotriva unchiuluisău cu numele Gyula care, pe acea vreme, avea dom-nia peste întregul regat al Transilvaniei. Deci, în anulDomnului 1002, fericitul rege Ştefan a prins pe duceleGyula împreuna cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimisîn Ungaria. Aceasta însă pentru aceea a făcut-o, fi-indcă, de şi i s-a atras de foarte deseori luarea amintede fericitul rege Ştefan, el totuşi nu s-a întors la legeacreştină şi n-a încetat dea ataca pe Unguri. Şi întregul lui regat, foarte mareşi foarte bogat, l-a unit cu monarhia Ungariei. Re-gatul acela însă al său se numeşte pe ungureşteErdeleelw care este udat de foarte multe râuri, dinnisipul cărora se culege aur şi aurul din această ţarăeste foarte bun (sub/. ns.).

În Dicţionarul maghiar-român găsim:Gyula = Iuliu (nume de bărbat)şiGyula - Fehervar = Alba Iulia,de unde rezultă că la începutul sec. XI, voievodulTransilvaniei era un român cu numele Iuliu. Dacă arfi fost ungur nu ar fi de crezut să-i fi atacat pe unguri.Şi nu este de mirare că era rudă cu Bela = Voicu (v.Cronica pictată, p.146) duce (Cronica pictată,XXXVI) În Panonia, care, trecând la catolicism şi-aschimbat numele în Ştefan, nu Istvan(1). Până la con-vertirea lui Ştefan la catolicism ei aparţineau bisericiidin Bizanţ. Despre Gyula, Giula sau Ghiula, cum scriePetru Maior, dar şi alţii, ştim că s-a deplasat la Bizanţunde s-a botezat după cum scrie Gheorghe Cedrenu,istoric bizantin, în Compendiul Istoriilor (ap. P.Maior, Istoria bisericii românilor, vol. I, p. 91). Maimult, Gyula adus cu sine în Ardeal pe călugărulIerotheiu care a convertit pe mulţi la creştinism, cumarată Cedrenu şi Zonaras.

De aici, se întreabă P. Maior, ibid , p. 93: oareacei de Ierotheiu întorşi la credinţa creştinească fost-au români au secui, că încă atunci numai neamuri eraîn Ardeal.

Iar mai sus: partea cea mai mare a lăcuitorilorîn Ardeal au fost limba cea mai de obşte, precum pânăastăzi, au fost cea (ibid), subl. ns.

De ce preferau principii ardeleni să se botezela Bizanţ ne-o spune Petru Maior (op. cit, p. 92): ...lor


magazin

64

mai cu norocire le era a se boteza în Ţarigrad pentrucă se făcea patrichii (patricieni ai imperiului, n. ns.)şi se întuma încărcaţi de bani şi de altă avere...

Care nădeajde, după cum cetirăm din Co-drenu, tocma nu l-a înşelat cu Giula pre ConstantinPorfirogenetul (subl. ns. G.G.).

Din textele de mai sus rezultă că la începutulsec. XI voievodul Ardealului era un român aparţinătorde Biserica din Bizanţ, în care fusese botezat şi duceleVoicu (Bela) până la trecerea sa la catolicism.

Deci, Gyula era creştin, dar de rit bizantin,astfel că imputaţia pe care i-o face nepotul lui, ŞtefanI, că nu s-ar fi întors la legea creştină are numai sensulcă a refuzat să treacă la catolicism.

Un alt caz similar, relatat tot în Cronica pic-tată, (p .147, note):Nobilii din Somogy şi din Zala,asserentes nullo moda a fitu - n voind cu nici un preţsăparentum discedere, nec - părăsească ritulunquam fidem catholicam recipere - părinţilor lor, nicisă primească credin ţa catolică

s-au revoltat în contra lui Ştefan I.În urma sfaturilor duhovnicului său, prea

fericitul Martin, Ştefan şi-a strâns armata, l-a numitgeneralissim pentru întreaga armată pe străinul Ven-cellinus, s-au bătut iar ducele Cupan (nume românescn. n.) a fost ucis. Fericitul Ştefan a pus să-i taie înpatru părţi pe Cupan şi le-a expus: la poarta Strigo-niului, la cea a Vespremului, la cea a Jaurinului, iarîn Ardeal (de unde era ducele Cupan) corpul săuciopirţit a fost expus la Alba Iulia.

Ca urmare, Ştefan a hotărât ca întregul poporce se găsea în provincia ducelui Cupan să dea pe vecieşi de drept pentru mânăstirea Sfântului Martin (nu-mele duhovnicului său) din Panonia a zecea parte dincopii (!) - una din formele de catolicizare şimaghiarizare forţată - din fructe şi din vite.

În urma luptelor pe care le-a dus în Ardeal, Şte-fan cel Sfânt a luat o cantitate nepreţuită de tezaure şimai ales aur, giuvaiere şi pietre nestemate (p. 147-148).

De aceea, sfântul rege Ştefan, îmbogăţindu-se foarte mult cu aceste diferite tezaure... (p .148-149),Q E D, nu convertirea la creştinism era obiectivulprincipal, ci îmbogăţirea, acumularea de averi.

Epilog. Spre neşansa lui Ştefan I şi a altorsfinţi cu referinţe nevalabile la dosar, cu câţiva ani înurmă Papa Paul al VI-lea, făcând o revizuire a sfinţilorcatolici, a radiat o serie întreagă, declarându-i uzur-patori de titluri sau impostori, impuşi de tradiţie şi in-terese.

Printre cei cărora li s-a retras brevetul de

sfinţenie sunt şi:Sf. Cristofor, patronul automobiliştilorSf. Gheorghe, protectorul AnglieiSf. Ştefan, rege al Ungarieişi alţii pe care referinţele din „dosar” nu-i mai justifi-cau pe post de sfânt.

În atari condiţii nu putea fi vorba decât de oconvertire formală, care nu atingea tradiţia statornicităde milenii. Au trebuit să treacă sute de ani până cecreştinismul să devină el însuşi tradiţie, să intre înmecanica existenţială a oamenilor din popor.

4.10 În secolul XIV Europa avea doar aspec-tul unei lumi creştine (33, II, p. 90), creştinismul, trăitpână atunci doar de un număr extrem de mic de inşiîşi propune să devină religie populară. El dobândeşte,în acest scop, un caracter mai naiv, asimilând formelemai rudimentare ale religiei poporului. .. pe care bise -rica încearcă s-o disciplineze (33, II, p.90-91, vezi aicişi pentru alte aspecte pertinente).

4.11 Din cele arătate se vădeşte că nu se poateafirma nimic precis cu privire la datele la careprăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Domnului a de-venit reală şi obişnuită, tradiţiona lă pentru majoritateapopulaţiilor creştinate.

4.12 Din discuţia făcută în prezentul capitolrezultă cu toată evidenţa că sărbătoarea Naşterii Dom-nului a fost instituită deliberat, cu scopul precis de aşterge din mintea credincioşilor, prin suprapunere,prăznuirea unor sărbători cu acelaşi conţinut, maivechi, dedicate lui Sol invidus, lui Mithra, lui Saturn,lui Dion/ysos, pentru câştigarea de aderenţi. Ea apareca o măsură politică, de mare importanţă pentrurăspândirea creştinismului, dar fără legătură cu CRĂ-CIUNUL, prăznuit de români, una din mărcile destrăvechime ale Neamului Românesc.

5 Atestări ale cuvântului Crăciun5.1 Din punct de vedere al numelui, apariţiei,

rostului şi conţinutului nu se poate găsi nicio legăturăîntre Crăciun şi vreuna din sărbătorile Naşterii ana -lizate în capitolul anterior.

5.2 Alăturarea sărbătorii Naşterii Domnului,de cea a Crăciunului, pentru că de creştinare nu cre-dem că se poate vorbi , s-a făcut foarte târziu. Nici-unul din textele religioase, creştine, româneşti, dinsecolele XVI - XVII şi chiar din sec.XVIII nu conţinecuvântul Crăciun, în timp ce unele din acesteamenţioneaza Paştele.

5:3 Mai mult, şi surprinzător, mitropolitul,Antim Ivireanul scrie două consistente Cuvinte de în-văţătură, (în 25 a lunii dechemvrie), la naşterea Dom-nului nostru Iisus Hristos fără să menţioneze măcar o


magazin

65

dată numele de Crăciun ca nume al sărbătorii pe careo prăznuia.

5.4 În secolul XVIII, în Ceremonialul CurţiiMoldovei, intitulat Obiceiul ţărămoniilor ce să fac inziua de Ajunul Naşterii Domnului Hristos (p. 274-279) şi ziua Naşterii (p. 279-284) etc numai de treiori, într-un fel de comentarii ale autorului, se scrie şiCrăciun (p. 277, 278, 279). În rest, peste tot sărbă-toarea este numită ziua naşterii (p. 274, 277, 279, 280,284, 285). Şi asta într-un text laic din a doua jumătatea secolului XVIII (23), ceea ce pare a arăta că nici laaceastă dată târzie Crăciunul nu fusese acceptat deBiserica creştină din Ţările Române.

5.5 Deşi cuvântul este străvechi, cum vomarăta, ciudat, el apare înregistrat de 19 ori cu numepropriu, între 1414 şi 1570, şi de 6 ori ca toponim,între·1512 şi 1594 (15, p. 57), dar nici măcar o dată,în aceste secole, ca nume al sărbătorii.

În afară de acestea, în sec. XV mai ÎntâlnimCetatea Crăciuna , zidită în Ţara Vrancei (1470) şi loca -litatea Piatra lui Crăciun, în prezent Piatra Neamţ (17).

De asemenea, ne întâmpină numeroase to-ponime: Crăciunei, Crăciunel, Crăciuneşti în aproapetoate regiunile ţării (a se vedea dicţionarele enciclo-pedice, geografice, indexuri de localităţi etc.).

La mijlocul sec. XVII, întâlnim Crăciun şi canume al sărbătorii, dar în texte laice: Ghedeon, mitro-politul Sucevei şi mai mulţi boieri semnează un act încare scriu că Măria să craiul (Gh. Racoti, n. ns. G.G,)s-a milostivit cu săraca lor ţară şi „ne-au ajutorit şi cubani”, împrumutaţi la nevoile ţării. 126000 taleri, pecare se îndatoreau a-i răspunde până la ziua Crăciu -nului „care este la leat 25 decemvrie după călăndariulcel vechiu” (Iorga, Studii şi documente IV, p. 44-[45],ap. Xenopol, voI. IV, p. 225) - subl. ns.

De aici deducem că în vorbirea populară săr-bătoarea se numea Crăciun, dar în texte religioase pre-oţii s-au abţinut să folosească acest nume.

5.6 După Dicţionarul Academiei, numele săr-bătorii ar apărea de trei ori în sec. XVII (Anonymus,caransebiensis, Pravila lui Matei Basarab şi într-untext din Crestomaţia lui Gaster) afirmaţii care nu s-auputut verifica. Chiar dacă arătările din D.A. ar cores -punde realităţii, înregistrările ca nume proprii şi ca to-ponime sunt şi cu peste două veacuri mai vechi, şimult mai numeroase.

Oricum, ca să existe antroponime şi topon-ime.trebuia să existe mai înainte numele comun: To-ponimele şi antroponimele din această categorie (ceade care vorbim, n.n. G,G.) provin printr-un transferde sens de la cuvântul comun spre numele propriu.Atestarea cuvintelor comune prin nume proprii

reprezintă, de fapt, recunoaşterea izvorului ‘de for-mare a toponimelor şi antroponimelor, şi implicitdemonstraţia existenţei anterioare a cuvântului comun(15, p. IX).

5.7 Datorită prezenţei în Câmpia Panonică,încă din antichitate, a unei populaţii româneşti(!) com-pacte, astăzi în mare parte maghiarizată prin grai, înmaghiară au pătruns numeroase cuvinte româneşti,printre care se găseşte, cu mai multe atestări, începânddin secolele XII-XIII, deci dinainte de răspândireacreştinismului, spre a deveni religie populară, şi Cră-ciun (19, numai pentru atestări).

5.8 În folclorul medical român se găsesc nu-meroase credinţe populare şi superstiţii legate de Cră-ciun (18).

5.9 În Moldova şi Bucovina se numeşte Cră-ciun, sau Aluat sau Colac de la/din Crăciun un colac pecare-l fac femeile de Crăciun, şi care se păstrează pânăîn primăvară când, după ce se tămâiază boii şi plugul,se pune în coarnele boilor înainte de a porni la arat,după care e mâncat de plugari pe ogor (31, p, 866), ceeace denotă o legătură cu practicile agrare, legate, foarteprobabil, de sărbătoarea naşterii lui Saturn.

Astfel de practici sunt descrise de mai mulţietnografi (Elena NiculiţăVoronca, Petru Caraman, Ionşi Silvia Ciubotaru ş,a,) ale căror texte nu le citămpentru că nu adaugă ceva notabil din punctul nostrude vedere.

5.10 În legătură cu Crăciunul, poporul nostrua creat proverbe, glume şi expresii populare:Crăciunul sătui, buze unse şi vine căcate; Crăciunulsătul Paştele fudul; Crăciunul sătul / Paştele Minciu -nele / Cu ouă boite / Cu straie-noite; La Crăciun sevede dacă-i bună nuca; Nu ţi-e frică de Crăciun (20.1,78-80) sau O dată-i Crăciunul într-un an; Cine umblăla Crăciun în cămeşă la Pasce umblă în cojoc; A daminte cu Crăciunul; A mânca mulţi Crăciuni; Să maimănânce mulţi Crăciuni; Parcă-i capra de la Crăciun;A intra în lemne de Crăciun. (20.6, 14741-14750).

5.11 Datorită sistemului incomplet şi defec-tuos de sigle, folosit de Dicţionarul Academiei, lit. A-B, 1913, nu s-au putut verifica textele date caexemple, pentru unele obiceiuri, fiind obligaţi să lecităm după acesta: Moşii de Crăciun = pomana dinmână, reprezentând darurile pe care le pregăteştegospodina şi le duce pe la diverse case, oferindu-le capomană pentru ,sufletul răposaţilor ei (31, p. 86’1).

5.12 Numele Crăciun se regăseşte şi printredenumirile populare ale unor plante (22): crăciuniţă(Begonia semperflorens), p. 29 - înfloreşte chiar înpreajma Crăciunului, de unde rezultă şi denumirea îivine neapărat de la sărbătoarea Crăciunului; Crăciu-


magazin

66

niţa(Begonia metallica), p. 29, Crăciuniţa, Crăciun sauCrăciunel (Begonia crassifolia), p.30; Crăciunel(Rhipallis crispata), Crăciunele, Rhipalis pachyptera),p.147 etc.

5.13 Din toate cele arătate în prezentul capitolrezultă că este vorba de un cuvânt străvechi, numaicuvintele.care se găsesc de foarte muttă vreme înlimbă ajungând să formeze expresii populare, să intreîn compunerea unor proverbe, să contribuie la apariţiaunor superstiţii, obiceiuri şi leacuri populare, să fiedate ca nume unor ,plante etc.

5.14 Crăciunul, ca şi Mărţişorul, Drăgaicaetc, este o .sărbătoare românească şi nu numairomânească. Prezenţa ei în unele din ţările limitrofese datoreşte existinţei în aceste state a unor populaţiiromâneşti, azi deznaţionalizate sau în curs de dez-naţionalizare.

Cuvântul. care numeşte această sărbătoareeste de UZ general numai în română. Datoritănumărului mare de români trăitori în Panonia (leBavarois Aventin, au XVI-e siecle, en utilisant dessources aujourd’hui perdues, appelait, a plusieursreprises, le pays des Hongrois d‘avant. 900, la Dacie,res exactement la Dacie en-deça et la Dacie au-delade la Tisza, 55. p. 120), atestaţi ca Daci în istoriografialatină antică, maghiarizaţi prin limbă în ultimele sec-ole, numeroase cuvinte ale limbii române, printre careşi Crăciun, au pătruns în maghiară. Dicţionarul etimo-logico-istoric al limbii maghiare (DEILM) 19 - scriecă sursa lui Karacsony ar fi limbile slave.

O astfel de informaţie putea fi preluată dinzadarnicul Dictionnaire d’etymologie daco-romane allui Gihac, care arată că românescul Crăciun ar fi deorigine slavă, o aberaţie.Este drept că aberaţia luiCihac are ca sursă o altă aberaţie, a lui Miklosich (24)care „găseşte” pe Crăciun în limbile slave, unde defapt nu există, şi nu-l menţionează în română, undeeste de uz general şi unde îi este şi originea. Ori deunde ar fi preluat lingviştii maghiari această infor-maţie, ea reprezintă o eroare.

Conform dicţionarelor corespunzătoare, pen-tru sărbătoarea Naşterii Domnului găsim echivalen-tele slave:1 rusă roidestvo 2 ucraineană rizdvii3 cehă vânoce4 sârbo-croată boiic5 polonă boi yc6 slovenă boi ic7 macedoneană boiik, roidestvo8 bulgară roozdenie9 slovacă vanoce

Cum se vede, Karâcsony nu aduce nici de de-parte cu vreunul din aceste cuvinte, astfel că invocarealor ca sursă posibilă pentru Karacsony nu se susţine.

Din moment ce Crăciun nu se găseşte decâtîn română nu se vede cum ar fi putut fi împrumutatdin alt grai. Chiar dacă Miklosich, la 1862-1865, n-acunoscut realitatea, după aproape 40‘ de ani, mij -loacele de informare (dicţionarele) privitoare lalimbile în discuţie au sporit în aşa măsură încâtrămânerea întocmitorilor DEILM la nivelul decunoaştere al lui Miklosich nu-şi poate găsi explicaţieîn limitele ştiinţei.

Însuşi Bela Bartok scrie: Das rumănischeMaterial ist an Weinacht~liedern unvergleichlich re-icher als das jenige der Nachbar volker (Materialulmuzical românesc privitor la cântecele de Crăciun esteincomparabil mai bogat decât al tuturor popoarelorvecine), 56, p. VI.

Sau, cu altă ocazie, referitor la colindeleromâneşti, arată că acestea se deosebesc de cântecelede Crăciun ale Europei occidentale şi că partea ceamai importantă a textelor nu are nici o legătură cu săr-bătoarea creştină echivalentă (57, p. 39).

În altă lucrare, B. Bartok găseşte că cele maimulte din cântecele populare româneşti sunt de origi -ne foarte veche şi aceasta pare a fi caracteristica pro-ducţiunii muzicale a poporului român din Bihor.cântecele executate la vioară sunt foarte răspândite şimai în toate satele se cântâ de către ţăranii români şinicidecum de lăutari ţigani (58).

Oricum s-ar explica această poziţie afilologilor maghiari, ea rămâne descoperită logic chiardin premize: să iei ceva de unde nu există...

5.15 Se naşte întrebarea: de ce un nume alunei sărbători religioase, cum este astăzi Crăciunul,deşi străvechi, nu a fost menţionat măcar în vreun textreligios creştin până de curând.

Răspunsul ar putea fi următorul: Moş Crăciunapărea ca o zeitate necunoscută Bisericii, pe lângăcele deja amintite, intâlnite în spaţiul fostului ImperiuRoman. Or, este dificil să lupţi cu o zeitate necunoscută,venerată de o populaţie care practică, fără să fie con-strânsă de nimeni şi de nimic, o trăire creştină (v. şiFriedrich Hayer: Românii sunt poporul din Europa cares-a născut creştin), pe care n-ai cum şi nici motiv săîncerci s-o determini să renunţe la trăirea ei, pentru căaplică în viaţă tocmai principiile pe care i le oferi. Aceastapare să fi fost dilema Bisericii privitor la Crăciun.

În aceste condiţii, în final, Biserica a trebuitsă renunţe la luptă, dată fiind dificultatea, chiar im-posibilitatea de a-şi identifica adversarul şi a încercatsă-şi apropie sărbătoarea, introducând, treptat, ele-


magazin

67

mente crestine în sărbătoarea Crăciunului, necreştină,dar prăznuită de o populaţie cu trăire creştină.

Avem umele indicii în acest sens. Iată-le:Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a

născut fiul lui Dumnezeu (?) - v. 31, p. 866. Este vorbade alăturarea lui Moş Crăciun de evenimentul naşteriilui Iisus, dar şi în acest caz se vădeşte că Moş Crăciuneste cu mult mai vechi, la naşterea lui Iisus Moş Cră-ciun fiind deja bătrân.

Sau alt text: Moş Crăciun era stăpânul păsto-rilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul (31,p.866), o altă alăturare la fel de artificială ca şi cea an-terioară.

Şi un al treilea text de acelaşi fel dar cu ten -dinţa de a-l discredita pe Moş Crăciun: Acest post afost poruncit de Maica Domnului bătrânului Crăciunpentru că a tăiat mâinile bătrânei Crăciunoaie, ne - vastă-sa, care moşise pe Maică Domnului (31, p. 866).

Sunt şi alte texte privitoare la Crăciun în mi-tologia populara română, dar ne oprim aici.

Ultimul text face din Moş Crăciun, cunoscutca expresie a bunătăţii întrupate, un criminal, în staresă-i taie mâinile (cu toporul) bătrânei sale neveste,Crăciunoaia, sugerându-se că ar fi făcut-o din invidie,pentru că nevastă-sa ar fi moşit-o pe Maica Domnului,ajutând-o să aducă pe lume un concurent al său, pe

Iisus. Această confecţie de credinţă populară insi -dioasă n-a avut niciun rezultat. Ea a fost inventatăpentru români, pentru că numai românii au în .mitolo-gia lor un Moş Crăciun, o divinitate străveche. Toatecelelalte popoare au acceptat, mai mult sau mai puţinuşor, o sărbătoare a naşterii lui Iisus, pe care o prăznui-esc chiar cu denumirea cu care le-a fost instituită.

Astfel de încercări de a-l elimina pe MoşCraciun din minţile oamenilor, pentru a-l putea înlocuicu Iisus, au fost târzii şi fără efect, tot spaţiul româ-nesc continuând să prăznuiască pe Moş Crăciun ca peo divinitate a bunatăţii, a luminii chiar şi denumirearămânând cea straveche. Este o dovada de conserva-torism şi continuitate cum vom mai afla multe alteleîn acest spaţiu.

Reţinem şi concluzia la care au ajuns istoriciimotivului: Maica Domnului apare târziu în legendelenoastre de Crăciun, în sec. XVIII, şi are o funcţie ac-cesorie (43, ap.10, p. 30; v. şi 11 , p. 113-114).

Acesta este motivul, credem, pentru care niciun text bisericesc din secolele XVI-XVIII, pe cândcuvântul Crăciun avea o răspândire remarcabilă, nu-lmentionează deloc, nici măcar pentru a-l combate.

Cine este acea divinitate?

- va urma -

NORME DE REDACTARE A TEXTELOR PENTRU PUBLICARE

l Textele trimise la redacţie pentru publicare vor fi redactate cu mijloace moderne: fişier

word, pe o singură coloană, text cu diacritice, Times New Roman, mărime 12 pct;

l Fiecare text va avea la sfârşit numele autorului, localitatea şi telefonul fix sau mobil de contact;

l Trimiterile vor fi scrise la sfârşitul materialului, evitându-se generarea lor automată ca

notă de subsol, fiind numerotate normal în text şi la final, încadrate în paranteze pătrate;

lArticolele vor fi însoţite de 1 - 3 imagini sugestive;

l Materialele mai lungi de 4-5 pagini vor fi fragmentate de autori, trimiţându-ni-le succesiv sau

toate în acelaşi grupaj;

l Pentru fondul de imagini al revistei se vor trimite fotografii, filme, precizându-se locul,

data, evenimentul, participanţii şi realizatorul imaginii;

l Materialele trimise prin mail vor avea la rubrica SUBIECT numele autorului şi titlul pe scurt;

l Corespondenţa se primeşte pe adresa: GETIA MINOR, str. Florilor, nr. 37, Tulcea, cod poştal:

820035, jud. Tulcea, România.

l Materialele se vor trimite la următoarele adrese de mail:

[email protected]; [email protected]


magazin

68

Venind din mileniile Străvechimii ca patrieoriginară a arienilor/pelasgilor – poporul primordialal Europei şi strămoşii noştri cei mai îndepărtaţi, aicăror înţelepţi au receptat, primii, Creaţia lumiipământene şi dreapta credinţă monoteistă cu legile eidivine pe care dreptcredincioşii le-au respectat cu fi-delitate –, DACIA – supranumită, în Antichitate,„Ţara Zeilor” şi „Ţara Soarelui”, cu poporul ei de ur-maşi ai arienilor (daci, geţi, traci, arimi, arimini, ra-mani, rumuni, rumâni, valahi şi multe alte comunităţiumane, de acelaşi neam însă, cu aceeaşi limbă şi spir-itualitate1), într-un spaţiu vast –, DACIA, deci, a ajuns„polul civilizaţiei şi spiritualităţii în Antichitate”(Gheorghe Gabriel, 2001). Iar prin „roiurile” saleumane, pornite pe direcţiile cardinale când condiţiileau permis, a contribuit, substanţial, la evoluţiile etno-naţionale ale tuturor naţiunilor europene şi nu numaieuropene.

Poporul ei de traco-geto-daci-illiri – ca săreţinem, din cele peste 100, doar numele comu-nităţilor care au purtat prin istorie celebritatea propriedar şi a patriei lor – s-a afirmat, în Antichitate, ca naţi-une matcă în vatra „Vechii Europe”2, cu Suveranitateanaţională a formaţiunilor ei politice şi cu o puternicăidentitate naţională, apreciată ca atare în izvoarelescrise ajunse până la noi (căci multe alte izvoare scriseau fost, în mod deliberat distruse, ascunse, pierdute

de cei care, râvnind la armonia şi bogăţia pământuluiei edenic3, la poziţia ei strategică pe continent, au doritsă-i piară numele şi amintirea).

Formaţiunile ei politice au respins primeleinvazii imperiale venite dinspre Asia iar apogeul tăriei

III. DOCUMENTAR, DEZBATERI, POLEMICIMotto:

„Dacă vitregia soartei va face să ne pierdem vreodată istoria şi credinţa, vom dispărea ca neam” (Nicolae Iorga)

„Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştină, un popor care îşi pierde credinţa,

un popor care nu cultivă iubirea pentru moşii şi strămoşii săi este un popor condamnat” (Mareşalul Ion Antonescu)

„Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Avram Iancu, 1848)

DACIA NEMURITOAREŞI

IMPORTANŢA UNITĂŢII, SUVERANITĂŢIIŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE

Conf. univ dr. G.D.Iscru


magazin

69

şi prestigiului său a fost atins, precum se ştie, subregele Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintreregii ei”, printr-un efort perseverent de renaşterenaţională, „prin anumite deprinderi, viaţă cumpătatăşi ascultare de porunci, încât doar în puţini ani a fău-rit o mare împărăţie”; „chiar şi de romani era temut”(Strabon). Era DACIA MARE – idealul de unitatepolitică naţională, realizat pentru prima dată.

Chiar şi după asasinarea lui Burebista (44î.de Hs.) unitatea Daciei s-a menţinut prin formaţiunipolitice mai reduse ca spaţiu, în care s-au conservatînsă identitatea naţională, limba şi spiritualitatea,având în centru o suită de regi înţelepţi, cu sfetnici pemăsură – cum spun izvoarele istorice! –, ultimul din-tre ei, supranumit Decebal, începând noua acţiune dereconstituire a unităţii politice de odinioară în faţaprimejdiei romane ce devenea tot mai ameninţătoare.Era nevoie de această unitate politică pentru că uni-tatea religioasă, pe întregul teritoriu locuit de stră-moşii noştrii, tracii-geţii-dacii-illirii, a rămaspermanent intactă, constituind un liant de neînlocuit,aşa cum mai târziu, creştinismul propovăduit deSfinţii apostoli şi mai apoi de Sfinţii părinţi (creştin-ismul ortodox), a continuat să fie acelaşi liant de uni-tate naţională al traco-geto-dacilor, valahilor,românilor, până astăzi, stare de fapt ce nu a putut fidistrusă ori înlocuită niciodată de nimeni, în pofidamultelor şi grelelor încercări în forţă venite din toatecele patru vânturi.

Iarăşi precum se ştie, forţa copleşitoare aRomei imperiale – „rădăcina tuturor relelor”, cum aucaracterizat-o contemporanii – a distrus Statul geto-dac al lui Decebal în crâncenul război din 101-106 şio parte a acestui regat a intrat sub jugul imperial careşi-a „inaugurat” stăpânirea cu un jaf cumplit iar De-cebal s-a jerfit pe altarul Daciei.

Dar în întinsul spaţiu al Daciei libere for-maţiunile politice s-au menţinut, naţiunea con-servându-şi astfel unitatea şi identitatea, limba şispiritualitatea. Aceste formaţiuni de geto-daci liberi,după un veac şi jumătate de atacuri cvasipermanenteasupra Imperiului, având şi sprijinul fraţilor din parteacucerită a Daciei care niciodată n-a suportat cucerirearomană (Vasile Pârvan), au forţat Imperiul să-şi re-tragă trupele şi administraţia la sud de Dunăre (271),unde împăratul Aurelian (un traco-geto-dac!) şi-a„adus aminte” că este tot ţara dacilor şi a înfiinţat aici„Dacia sa”.

În prim plan, ca personalitate eliberatoare s-a impus un strănepot al lui Decebal – Regalian.

Deşi cucerirea romană a unei părţi din Daciaa dăunat mult naţiunii, după această primă restaurare

Dacia, prin formaţiunile sale politice a existat,rezistând în veacul încrâncenat al marilor migraţii(sec. IV-XIII), suferind şocul migratorilor dar real-izând şi un modus-vivendi cu aceştia, menţinându-şiastfel unitatea naţională, puternica ei identitate naţion-ală, limba şi spiritualitatea, dreapta ei credinţă mile-nară, fortificată prin creştinare, în timp ce migratorii,puţini la număr totuşi – faţă de masa autohtonilor –,deşi periculoşi în momentul invaziei, inferiori însă înce priveşte civilizaţia, au dispărut din istorie ori s-auasimilat în marea masă autohtonă, lăsând în urma lor,sporadic, câteva toponime şi nume de persoane.

Izvoarele istorice au început mai demult să„lumineze” acel „mileniu întunecat” al migraţiilor şi,venite ca... „replică”, „cruciadele” Apusului, timp încare cei interesaţi s-au străduit să şteargă din memoriageneraţiilor vatra, unitatea şi identitatea care se„încăpăţânau” să existe şi să reziste în Dacia nemuri-toare în pofida unor mari greutăţi.

Ieşind la lumina istoriei, autohtonii locului– urmaşii traco-geto-dacilor, numindu-se ca odinioarădar acum, mai ales, numindu-se valahi (un nume lafel de vechi ca şi celelalte!) – şi-au reconstituit noilelor State naţionale în curată tradiţie strămoşească, prinAsăneşti, în baştina sud-dunăreană, prin Basarabi şiMuşatini la Nord de marele fluviu, cu Suveranitateaşi identitatea lor naţională în contextul încrâncenatu-lui Ev mediu şi în continuare, menţinându-şi statali-tatea, când marile imperii ale vremii, războindu-seîntre ele şi cotropind ţări şi naţiuni, aspirau la himeraromană a „Imperiului universal”.

Ţările Dacice din Centrul politic şi spiritualal Vechii Dacii – Valahia, Moldova, Ardealul cupărţile lui vestice şi nordice, fosta Getia Minor numităîntre timp Dobrogea –, sub mari presiuni imperiale şi-au pierdut Suveranitatea dar şi-au menţinut identitateanaţională iar prin autonomie şi-au conservat statali-tatea – o mare performanţă! –, şi au militat continuupentru reconstituirea unităţii politice, în limita posi-bilităţilor proprii şi în conjuncturi favorabile. Iar înmintea celor mai înţelepţi voievozi şi sfetnici a renăs-cut speranţa unei noi restaurări a Daciei nemuritoare–, „Restitutio Daciae!”. Şi unul dintre aceştia, ungeniu politic şi militar al epocii şi al istoriei, MihaiViteazul, a împlinit această speranţă, fie şi pentru „oclipă” a istoriei, devenind noul restaurator al Dacieişi al Bisericii strămoşeşti4.

Deşi noi greutăţi şi vicisitudini n-au întârziatsă apară, această nouă restaurare a Daciei a fortificatsperanţa. Sintetiza magistral marele istoric NicolaeIorga, referindu-se la personalitatea voievodului şi laîmplinirea de la 1600: „De la 1600 nici un român n-


magazin

70

a mai putut gândi unirea fără uriaşa lui personali-tate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre ceruldreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşităpoezie tragică.”

Căci menţinându-se unitatea naţională cucorolarul ei firesc: identitatea naţională la nivelulŢărilor Dacice, peste noile greutăţi şi vicisitudini sur-venite, prin eforturi şi sacrificii s-a putut ajunge, în„veacul naţiunilor”, al XIX-lea, la noua restaurare aDaciei, chiar dacă parţială, în 1859, la IndependenţaRomâniei în 1877-1878 şi, în sfârşit, la „ora astrală”(1918) a desăvârşirii unităţii politice, atât cât a permiscontextul politic al momentului istoric. Poate, în am-intirea Daciei Mari de odinioară, ţara reală a numitnoua împlinire România Mare.

Căci sentimentul descendenţei dacice, caoameni ai locului, s-a transmis pământenilor noştri dingeneraţie în generaţie, pe căi greu de controlat ca şiprin memoria colectivă a tradiţiei, cum atât de emoţio-nant a sintetizat poetul Nichifor Crainic într-un catren:

„Din doina dulce-a mamei DochiiAlunec din părinţi în prunciŞi deschizând pe lume ochii

În cel de azi sunt cel de-atunci”.Adăugându-se acumulări din anumite lec-

turi şi reflecţii timpurii, la nativi superdotaţi, cum afost, de pildă Bogdan Petriceicu Haşdeu, sentimentula izbucnit, curat, cu intrarea în adolescenţă. Astfel,înainte ca savantul de mai târziu să „demonteze”,primul, teza falsă şi absurdă a „exterminării” dacilorîn crâncenul război din 101-106 cu „jefuitoriipopoarelor” („latrones gentium”) ai „împăratului sol-dat”, la vârsta de numai 14 ani tânărul Haşdeu măr-turisea exploziv:

„Sunt dac cu trup şi sufletŞi cu mândrie aceasta o recunosc!

Sunt dac, nu sunt roman!Pe romani îi dispreţuiesc.”.

Iar când a „demontat” amintita teză a „doc-torilor ardeleni”, în 1860, la vârsta unei maturităţi şti-inţifice precoce, de numai 22 de ani, în studiulPerit-au dacii?, era bucuros, „ca un copil”, atunci caun savant convins de adevărul pe care-l susţinea, cănu descindem, ca neam, din „rădăcina tuturorrelelor”, cum era numită Roma imperială de cătrecontemporanii ei, ci ne-a fost dat „ca noi să fim o viţăneatârnată”, adică un neam de oameni liberi, cum „îispusese” tânărului savant însuşi marele Pitagora alAntichităţii. Era bucuros că a putut, cum a înţeles bineMircea Eliade, să fixeze „pârghia” istoriei românilorîn alt punct de sprijin, adică în nobleţea libertăţii şi

înţelepciunii geto-dacilor5. Plenar, pe acele canale in-tuite, greu de controlat, sentimentul nobilei descen-denţe îl aflăm la geniul nostru naţional, MihaiEminescu, în viaţa şi în opera lui poetică, pământeanulcare a trăit pentru Dacia edenică dar în încrâncenareacu cei pe care i-a flagelat ca inamici ai neamului, aajuns, cum dureros s-a spus, „prima jertfă politică pealtarul Daciei Mari” (dr. Aurel David).

Iar azi, cum bine s-a observat, cu convin-gere şi entuziasm, „Spiritul dacic renaşte!”6.

Şi iarăşi, peste timp, mai recent, acelaşi sen-timent al descendenţei dacice îl aflăm la un altsupradotat, la vârsta maturităţii artistice, poetulNichita Stănescu, în poemul „Noi”:

„Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru/Ştim cel mai bine locul, şi patima, şi rostul/Ştim cel mai bine legea şi mersul înainte,

Suntem, după nevoie, şi lacrimă şi dinte.../Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ,/Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt”7.

*Cum am spus, Ţările Dacice în Evul Mediu

şi la începutul Evului modern şi-au pierdut Suverani-tatea sub ameninţarea iataganului otoman ajuns într-un moment culminant al puterii lui şi, paradoxal, subpresiunea şi invazia „Sfântului Imperiu Roman”, im-periu creştin, al Apusului papal. Imperiile „istorice”au căzut însă la începutul secolului XX, ca urmare aluptei milenare a naţiunilor pentru eliberare iar cauzaacestora – Suveranitatea şi identitatea naţională – atriumfat după primul război mondial.

Dar acum, în „tranziţia” post-decembristănu ne-a ameninţat nici iataganul otoman, nici invaziavreunui alt „Sfânt Imperiu”. Se „perfecţionaseră”metodele! Sub presiune din afară, promovată prin„metode specifice”, proprii unei mari amăgiri, pentru„globalizarea” naţiunilor, adică desfiinţarea lor canaţiuni etnice, după complotul internaţional din 1989asupra României – când ţara s-a aflat din nou „în caleanăvălirilor barbare” (cum a spus-o o curajoasăziaristă)8 –, dar şi prin cedări vinovate în plan intern,lideri politici ai anului 2007 au cedat Suveranitateanaţională în profitul unui Suprastat european ce urmasă devină, conform doctrinarilor „globalizării”, „civicşi multicultural”, fără nici o „culoare” naţională şi cuo perspectivă... „post-creştină”, adică lichidarea re-ligiei naţionale creştine. Iar Parlamentul a aprobat înfoarte scurt timp acest Act politic fără precedent înanalele istoriei. Şi tot atunci, în 2007, în spiritul falsi-ficării oficiale a identităţii naţionale, operată încă dinsecolul al XIX-lea, dar şi după „recomandări” venitede la noul „Centru”, tot oficial s-a reconfirmat această


magazin

71

falsificare în varianta cea mai dură prin eliminarea is-toriei strămoşilor noştri reali din principalul manualde istorie al învăţământului preuniversitar (clasa a aXII-a de liceu), ca să nu mai ştie generaţiile prezenteşi viitoare care le sunt rădăcinile istorice, cu ce le suntele datoare acestora şi cu ce sacrificii au rămas ele înpământul Daciei edenice, în „Raiul Vechii Dacii”(Eminescu). Iar de pe copertă şi din pagina de titlu s-a eliminat chiar numele ţării sau al poporului,punându-se în loc un titlu de anonimat: Istorie.

În acest ceas de mare cumpănă ne gândimla Dacia nemuritoare, „Ţara Soarelui” care ne-a ani-mat veacurile istoriei, la planul dacic autohton de Su-veranitate, Unitate şi Indentitate care ne-a traversatistoria şi încă ne animă, precum şi la Românul care aînţeles-o cel mai bine şi a visat-o astfel, Mihai Emi-nescu, dar pentru visul lui temerar a ajuns, cum s-aspus, „prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari” (dr.Aurel David, 2009). Şi încă ne gândim şi sperăm într-o nouă „oră astrală”, a noastră sau a urmaşilor noştri,în împrejurări mai favorabile, conştienţi însă că sper-anţa cea mare trebuie să rămână tot în noi înşine.Căci marele Nicolae Iorga ne-a avertizat: „Dacă vit-regia soartei va face să ne pierdem vreodată istoriaşi credinţa, vom dispărea ca neam”9, iar MareşalulIon Antonescu, la rândul său, ne-a atenţionat: „Unpopor care nu respectă trecutul şi datina creştină,un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nucultivă iubirea pentru moşii şi strămoşii săi este unpopor condamnat”10.

Până atunci, preferăm să nu comentăm noi,aici, gravitatea sau beneficitatea acelui act politic fărăprecedent din anul 2007. Fiind vorba de cele douăatribute sacre şi inalienabile ale naţiunii noastre – Su-veranitatea şi Identitatea naţională –, de strămoşii reali

pe care îi simţim în noi, să dăm cu-vântul unui „monstru sacru” al spir-itualităţii noastre, un seismograf alvieţii noastre bisericeşti şi naţionaleîn anii 1930-1993, cu o splendidăcarieră universitară şi de trăirecreştin-ortodoxă, dar cu ani mulţi detemniţă în regimul comunist –primul regim „programat” sălichideze poporul nostru ca popor is-toric, ca naţiune fondatoare de Statnaţional –, după eliberarea sa fiindînsă aureolat de multe Universităţi,o personalitate de primă mărime aBisericii noastre naţionale, mareledoctrinar creştin-ortodox, preotul-profesor Dumitru Stăniloae, căruiaeditura „Basilica” a Patriarhiei

Române a început să-i editeze opera publicistică in-tegrală.

Ne-am orientat asupra unui articol de la în-ceputul anului 1945 din „Telegraful Român”, când aldoilea război mondial era pe sfârşite şi naţiunile lumiifuseseră greu încercate în acest cataclism planetar.

În întreaga sa publicistică, alături de trăireabisericească, universitară şi de doctrinar teolog, Du-mitru Stăniloae a fost un apărător al naţiunii – naţi-unea etnică! –, al Suveranităţii şi al identităţii einaţionale. Momentul istoric era unul de răscruce şi eramare trebuinţă de minţi profund cunoscătoare şi lucidepentru îndrumări şi sfaturi înţelepte.

Articolul are un titlu ca de poruncă: „Sărămânem identici cu noi înşine”.

Invocând gravitatea momentului istoric pen-tru naţiunile lumii, în perspectiva stabilizării totuşi,autorul atenţionează că „grija cea mai mare trebuiesă ne fie de a rămâne, în furtuna actuală a aveni-mentelor, identici cu noi înşine”.

Subscriind la ideea majoră a perenităţii is-torice a naţiunilor – repetăm: naţiunile etnice! –, Du-mitru Stăniloae subliniază: „Între realităţilefundamentale, care au rămas, după toate furtunile is-toriei, au intrat în primul rând neamurile” (naţiunile,n.n.). Şi adaugă: „Nu se cunoaşte nici o epocă a isto-riei în care omenirea să nu fi fost reprezentată prinneamuri, ci să fi trăit ca un amestec confuz... La fel,nu se cunoaşte nici o creaţie de ordin cultural care sănu poarte pecetea unui neam ... Neamurile au fost tot-deauna purtătoarele istoriei şi ale culturii. E şi firescsă fie aşa.”.

În aşteptarea prefacerilor care, desigur,urmau să vină, doctrinarul dă gir speranţelor: „Drept


magazin

72

aceea, oricâte noutăţi ar putea ţâşni de pe urmarăzboiului actual, nu încape îndoială că neamurilevor continua să rămână ca realităţi fundamentale,purtătoare de cultură şi istorie”. Căci, explică au-torul, ‚,neamul este o comunitate naţională cerămâne peste veacuri şi milenii identică cu eaînsăşi”.

Atenţionând asupra răspunderii fiecăruia înacest sens, profesorul ne pune în vedere: „Fiecare dinnoi am venit pe lume ca moştenitori ai darurilor nea-mului nostru. Dar tocmai de aceea avem răspun-derea nu numai pentru existenţa noastră individualăci şi pentru menţinerea neamului identic cu el în-suşi”.

În raporturile cu umanitatea şi cu individul– continuă profesorul explicaţia –, „neamul este matcaontologică în care îşi găseşte aşezământ şi rânduialăconcretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceastaşi în ea existăm noi ca inşi determinaţi. Ea (matcaaceasta, n.n.) are o adâncime, o originalitate propriecelor mai permanente realităţi”. „Rădăcinile insuluisunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului suntîn ordinea metafizică a existenţei”.

„Deci, – conchide duhovnicul nostru –, unadin marile griji ale acestor timpuri... să ne fie aceeade a ne menţine ca neam în identitatea proprie”11.Este şi marea noastră grijă actuală şi de perspectivă!

N.B. Autorul foloseşte pentru naţiune cu-vântul tradiţional neam.

Pentru cei care ştiu mai multe sau pentru„romaniştii”/„romanizatorii” care, din slăbiciune saudeliberat ne-au falsificat identitatea naţională, influ-enţând şi factorul politic în acest sens şi ar fi gata,eventual, să ne dea o „replică”, să nu ne încurce faptulcă teologul Dumitru Stăniloae, prin formaţia sa int-electuală generală dar şi prin cea teologică, la vremeasa era un adept al „romanizării Daciei” (a se vedea,de pildă, polemica sa cu filosoful Lucian Blaga). Şi,evident, pentru Sfinţia Sa, strămoşii noştri erau„păgâni”, adică necreştini, adică necredincioşi şi erauscoşi din începutul religiei noastre naţionale –străvechea noastră dreaptă credinţă monoteistă! – şi aistoriei naţionale –, ceea ce este o foarte gravăgreşeală. Sfinţia Sa are însă în vedere un popor român,o naţiune română dar numai din momentul istoric alcreştinării prin sfinţii apostoli, de când religia noastrănaţională s-a numit creştin-ortodoxă. „Poporul româns-a născut creştin” – este o cunoscută expresie specu-lată subtil de „romanişti”/ „romanizatori”, dar ea a„contaminat” şi pe alţii. Prin această expresie, care a„prins” la mulţi neavizaţi, cei interesaţi au urmărit săelimine milenii de istorie naţională – apreciate la su-

perlativ de adevăraţii istorici români şi străini –, darşi de străveche dreaptă credinţă monoteistă a naţiuniinoaste12, înnobilată ulterior prin creştinare.

Cum s-a înţeles însă din articol (o lectură in-tegrală este şi mai elocventă), părintele Stăniloaepledează pentru importanţa naţiunii, a neamului, cumspunea dânsul, ca principală permanenţă a istoriei şipentru identitatea ei naţională: Să rămânem identicicu noi înşine! Adică să nu ne „topim” într-o aşa-zisă„naţiune civică” a unui Superstat sau a unui himeric„Imperiu global” – şi el „civic şi multicultural”, fără„culoare” naţională! Consideraţiile sale, deci, sunt laobiect! Citiţi şi reflectaţi. Şi, pe cale de consecinţăfaceţi ceea ce depinde de domniile voastre pentru re-cuperarea identităţii noastre naţionale reale, împreunăcu Suveranitatea noastră naţională – cele două atributesacre şi inalienabile ale naţiunii –, în spiritul răspun-derii fiecărui nativ „pentru menţinerea neamului iden-tic cu el însuşi”, cum atenţiona duhovnicul nostru.

Iar identitatea naţională reală cum s-a înţe-les, s-a aflat şi se află în legătură organică cu Unitateanaţională şi cu Suveranitatea, pe direcţia planuluidacic autohton care ne-a traversat istoria şi care încăne animă.

___________________1. Marius Fincă, Cine sunt strămoşii noştri? Dacii ... Geţii...Românii...Valahii, Pucioasa – România, 2012.2. Conf. univ. dr. G.D.Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii, dacii,tracii, illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe”, Ed. N.Bălcescu şi Ed. Mica Valahie, Bucureşti, 2010, ed. a V-a.3. Miron Scorobete, Dacia edenică, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca,2010.4. Marin Al. Cristian, prof. dr. Mihai Viteazul, Restauratorul Da-ciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed. „Nicolae Bălcescu”, Bucureşti,2011, 368 p.5.Aceste consideraţii aparţin profesorului Gheorghe Bucur în co-municarea Perenitatea Studiului Perit-au dacii? al lui B.P.Haşdeu, ţinută la Congresul al XIV de Dacologie (Buzău, 2013)şi apoi la simpozionul frăţesc de la Chişinău, comunicare apărutăulterior şi în presă. 6.Este titlul şi conţinutul cărţii talentatului scriitor Daniel Roxin(Ed. Vidia, 2012), care coordonează o acţiune mediatică peaceastă direcţie. 7.Gheorghe Bucur, op. cit.8. Angela Băcescu, România ’89. Din nou în calea năvălirilor bar-bare, Ed. Tempus, Bucureşti, 1995.9. Cf. Ion Lazăr, Meandrele istoriei, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2013.10. Idem11. Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie, Opere complete, volIII, (1942-1993), Ed. „Basilica” a Patriarhiei Române, Bucureşti,2012, p. 677-681, articole publicate în „Telegraful Român”, (s.n.). 12. Vezi, conf. univ. dr. G.D. Iscru, Străvechea noastră dreaptăcredinţă monoteistă, conferinţă la susţinută la Muzeul de istorieal municipiului Bucureşti, Mai 2013.


magazin

73

De la revoluţiile paşoptiste şi până astăzi, în Eu-ropa unul dintre cele mai dezbătute subiecte în planintelectual a fost identitatea naţională. Specificulnaţional a constituit o temă esenţială în jurul căreia s-au înşiruit ordonat sau haotic doctrine, ideologii,politici şi strategii pe fundamentul cărora s-au con-struit adevărurile istorice, dar şi legende şi mituri, s-au fondat alianţe şi prietenii, dar s-au dezlănţuit şirăzboaie de cucerire a vetrei neamurilor sau de apărareîmpotriva imperiilor şi feudelor. La români, pre-ocupările în acest domeniu sunt, în general, cunos-cute: de la culegerile de folclor paşoptiste până ladezbaterile televizate ale secolului XXI, numitorulcomun a fost şi încă este dat de atracţia neexplicatăîndeajuns a interogaţiilor identitare: De unde venim?Ce suntem? şi Încotro ne îndreptăm?

Au trecut peste 100 de ani de când celebrul pic-tor francez Paul Gauguin a lăsat testamentar cele treiîntrebări tuturor oamenilor care i-au urmat. Între timp,peste Europa au trecut cu tăvălugul devastator douărăzboaie mondiale clasice, apoi a urmat o perioadă de„război rece”, iar astăzi, după producerea aşa-nu-mitelor revoluţii din centrul şi răsăritul Europei, pestearealul european s-a instaurat o „pace fierbinte”. Pen-tru fiecare dintre noi, identitatea - ca individ, ca omşi ca fiinţă socială - este exprimată de organizarea so-cială la care ne raportăm, de mediul social în carevieţuim şi de succesiunea de generaţii pe care neînşiruim. Toate aceste elemente organice ale stăriinoastre existenţiale sunt încorporate în ceea ce numim„naţiune” şi ne ajută să înţelegem profund ce-amconstruit şi ctitorit, ce-am dărâmat şi reformat şi celăsăm în urma noastră pentru generaţiile care vin dupănoi.

*1. Europa este spaţiul-geneză al orga-

nizărilor sociale (naţiunile)

De la „facerea Lumii” şi până în prezent oa-menii care au vieţuit în arealul numit Europa au con-

struit şi întreţinut organizări sociale la care s-au rapor-tat peren, în modalităţi care au exprimat valori, in-terese şi nevoi sociale. În Europa, organizările sociale,numite generic „naţiuni”, au constituit temelia organ-ică a devenirii umanităţii. Limba latină a consacratnoţiunea din care s-a dezvoltat conceptul, ca expresiea unei realităţi sociale concrete, moştenite dinstrăvechimea istoriei. Geneza noţiunii de „naţiune”se găseşte în latinescul „natio”, cu semnificaţia„naştere”, „seminţie”, având deci, înţeles binedefinit, ca expresie a capacităţii omului de reconcilierea libertăţii cu conştiinţa şi condiţia sa de „fiinţă so-cială”.

Naţiunile sunt organizări sociale derivate din„dreptul ginţilor” pe suportul „etnicului fondator”,care se află în stări „departe de echilibru”, au o iden-titate asumată şi recunoscută şi o „patrie” definită.1

Naţiunile încorporează comunităţi organice, spiritualeşi conştiente „de sine”, se raportează peren la<geneză> prin succesiune de generaţii şi sunt capabilesă-şi conserve „patria”. Fiecare naţiune este o ma-trice, fiind construită de oameni cu competenţe pro-fesionale şi socializante pentru a apăra „dreptulginţilor” la „geneză” şi la „patrie”.

Naţiunile, ca organizări sociale, au dreptul laexistenţă şi afirmare. Aceste drepturi decurg din exi-genţele vitale ale „universalităţii” şi valenţelor umaneale naţiunilor, ca unităţi sociale în diversitate. Fiecarenaţiune are dreptul de a-şi apăra propria limbă şi cul-tură, de a-şi construi viitorul şi de a da o educaţie pro-prie generaţiilor în succesiunea acestora. „Dreptulunei naţiuni la existenţă - afirma Sanctitatea Sa IoanPaul al II-lea - este, cu certitudine anterior tuturorcelorlalte drepturi: nimeni, nici un Stat, nici o altănaţiune, nici o organizaţie internaţională - n-a fostvreodată fondată pentru a considera că o naţiune de-terminată nu va fi demnă să existe”.2 În consecinţă,fiecare naţiune are dreptul de a-şi trăi viaţa conformcu tradiţiile proprii, excluzând, în mod natural, oriceviolare a drepturilor fundamentale ale omului şi, în

IDENTITATEA NAŢIONALĂ -PECETEA ŞI SIMBOLUL ORGANIZĂRII SOCIALE

Conf.univ.dr. Aurel V. David


magazin

74

special, opresiunea minorităţilor etno-spirituale.Naţiunile construiesc democraţia ca „putere

a poporului”, adică a „corpus”-ului social capabil sămenţină sociabilitatea între oamenii care au aceleaşisentimente, credinţe şi reprezentări comune despre „eiînşişi”.3 ,,Democraţia” nu poate fi universală, înformă, ci numai în fond, căci fiecare naţiunegenerează propriul său „popor” - „demos”, „cives”-, ca matrice unică. „Democraţia”, adică „putereapoporului”, este extinsă la scară universală de cătrenaţiuni, nu de către state sau de către „centre de put-ere”. Ea nu este o soluţie socio-politică, ci exprimă,,starea organică” a naţiunilor, ca organizări sociale,şi capacitatea acestora de a acţiona pentru satisfacereanecesităţilor sociale exclusiv prin soluţii sociale.

Deci, naţiunile arealului european sunt orga-nizări sociale ancestrale, în interiorul cărora au fiinţatcomunităţi teritoriale şi spirituale, organizaţii cufuncţii explicite, grupuri sociale, familii şi oameni, cafiinţe sociale.

Aceste argumente sunt suficiente pentru aconştientiza raţiunea existenţei şi afirmării naţiunilorîn spaţiul geo-fizic întins de la Oceanul Atlantic laMunţii Urali. Însă, precum se constată, pentru re-cunoaşterea naţiunilor ca fundament al viitoarei orga-nizări socio-politice a spaţiului european se poartăastăzi o bătălie acerbă între „social” şi „politic”,adică între oameni cu competenţe profesionale şi so-cializante şi doctrinarii-ideologi, în spatele cărorastau, la vedere, mari „familii politice”, iar în ascuns„centre de putere” sau „construcţii mecanice” - feudesau imperii.

Explicaţia acestei bătălii este simplă: naţiu-nile sunt organizările sociale care se opun cu cerbicienoilor construcţii mecanice - „centrele de putere” -susţinute pe faţă sau ocult, persuasiv sau violent, decătre ideologii antinaţionale,4 precum şi de către aşa-numiţii politicieni care au făcut din „universal” unidol. Sesizând acest aspect, Thierry Maclet afirma re-cent că „Universalul în faţa căruia indivizii trebuiesă se deschidă este mai întâi reprezentat de naţiune...Europa, la rândul ei, chiar dacă este mai mare decâtnaţiunea, nu este universală...nici chiar un stat mon-dial (şi a fortiori o piaţă mondială) nu va fi univer-sal”.5.

2. În ce mediu social vieţuieşte generaţianoastră?

Românii au avut, de la Pronie, o Lume a lor,înţeleasă numai de ei şi râvnită de grupuri care s-au

aflat în permananţă sau temporar în căutare de„pământ şi apă”. Neamul românesc s-a aflat, timp dedouă milenii, la răscrucea unor mari interese politico-militare, în coasta unor imperii care mereu i-au suflat„în ceafă”, pândind momente prielnice pentru a rupebucăţi din vatra lui de vieţuire. O parte dintre româniau fost înglobaţi în acele imperii, dar cea mai mareparte au vieţuit în stare de vigilenţă statală şi de con-tinuă reformare socială, pentru a nu fi înghiţiţi de im-perii şi topiţi în alte tipare identitare.

Românii au fost obligaţi de imperii să fie mereucu ochii spre Cerul speranţei şi uneori spre Occidentulvăzut ca salvator, cu teama în suflet şi cu nădejdea înDumnezeu. Ei au reuşit să-şi creeze statul unitar prininteligenţă politică, simţ strategic şi efort naţional,6

cu mari jertfe umane şi materiale, în contextul uneimari crize europene la mijlocul secolului al XIX-lea,marcată de confruntarea între „centrele de putere” dinRăsărit şi Occident. Statul român, unitar în fond, acunoscut toate expresiile politico-statale construite înEuropa modernă: de la regimuri politice democratice,la regimuri politice de extrema dreapta şi extremastânga. Învăţămintele istoriei moderne şi contempo-rane, precum şi memoria socială sunt puternic în-tipărite în gândul şi fapta celor care până nu demulterau preocupaţi riguros şi temeinic de cunoaştereaprofundă a istoriei naţionale. Unele regimuri politiceau izvorât din voinţa neamului, iar altele au fost im-puse de „centre de putere” care s-au bazat pe „caitroieni” pentru a le manevra în folos propriu, în detri-mentul naţiunii române şi a vetrei sale de vieţuire.

Generaţia noastră a ieşit din furtuna aşa-nu-mitelor „revoluţii de sânge” sau „revoluţii de catifea”din centrul şi răsăritul Europei cu speranţă într-o viaţămai bună într-o lume nouă, plină de oportunităţi so-ciale şi lipsită de agresiuni politico-militare. Într-uncontext geopolitic marcat de violenţe, început în anii90 ai secolului trecut, românii s-au trezit într-unmediu de vieţuire definit de ideologi „mediu comu-nitar european”, construit în perioada „războiuluirece” în Occidentul Europei de forţe care încă nu şi-au dezvăluit decât parţial identitatea.

Acest mediu comunitar se defineşte prin for-mula „Uniunea Europeană”, care îşi are obârşia înasocierea, în perioada care a urmat celui de-al doilearăzboi mondial, a unor state vest-europene, din nevoiade refacere a Occidentului distrus de război şi deevitare a riscului izbucnirii unui nou conflict.7. Pre-cum se ştie, în anul 1958 a fost creată ComunitateaEconomică Europeană (CEE), în care au intrat şase


magazin

75

state (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şiŢările de Jos), urmată de crearea unei pieţe unice demari proporţii. Această uniune strict economică a de-venit treptat o entitate cu activităţi în nenumăratedomenii, de la ajutor pentru dezvoltare, până la polit-ica de mediu.

În anul 1993, prin tratatul de la Maastricht, Co-munitatea Economică Europeană a devenit UniuneaEuropeană (UE), o asociere de state democratice şisuverane, care formează un parteneriat economic şipolitic unic în lume. Din 1 decembrie 2009, odată cusemnarea Tratatului de la Lisabona, a fost elaboratăCarta drepturilor fundamentale, care proclamă şiapără drept valori intrinseci demnitatea umană,democraţia, drepturile omului, egalitatea, libertatea şistatul de drept. Istituţiile Uniunii Europene şi guver-nele statelor membre sunt obligate să le respecte, în-trucât sunt integrate în aşa-numita „legislaţieeuropeană”, care însă nu are putere de lege, precumlegislaţia statelor membre. Toate acţiunile pe care leîntreprinde Uniunea Europeană se bazează pe tratateconvenite de toate statele membre, de comun acord,în mod voluntar şi democratic.8

Astăzi, Uniunea Europeană reuneşte 28 de ţărieuropene, acoperă aproape tot continentul şifuncţionează printr-un sistem de instituţiisupranaţionale independente şi interguvernamentale,care iau decizii prin negociere între statele membre.

Deci, în Uniunea Europeană sunt integratestatele, nu naţiunile pe care le administrează! Pe calede consecinţă, mediul integrator nu este eminamentesocial, ci socio-politic, întrucât „actorii” acestuia nusunt naţiunile, adică organizările sociale, ci statelemembre, deci entităţile socio-politice. În acest mediu,„cetăţenia” se relevă ca rezultat al unui proces de ne-gociere între statele membre, ca „subiect de drept” şiparteneri, în acelaşi timp, cu drepturi şi îndatoririproclamate ca fiind egale. În această ecuaţie, fiecarestat membru al Uniunii Europene încearcă să utilizezepropria identitate susţinută de legislaţia proprie, pre-cum şi resursele de putere pentru a fundamenta,susţine şi apăra aşa-numita „cetăţenie europeană”.

Dacă statele membre reprezintă în fapt naţiunilepe care le administrează, ele sunt state naţionale. Însă,dacă reprezintă doar interesele unor grupuri de interessau mari familii politice, acestea sunt state ideologice,fals democratice şi cu tendinţe dictatoriale, totalitarefaţă de naţiunile pe care le guvernează şi le stăpânesc,iar consecinţele în plan identitar vor afecta atât statele,cât şi naţiunile stăpânite.

3. Dilema identitară a Europei comunitare Generaţia noastră a aşteptat de la acest nou

mediu de vieţuire oportunităţile şi resursele care i-aulipsit în perioada „războiului rece” şi a susţinut, cumare însufleţire, integrarea statului român în „mediulcomunitar european”. Însă, în scurt timp după inte-grarea, cu acte în regulă, la 1 ianuarie 2007, în Uni-unea Europeană,9 mulţi români au realizat cămiracolul mult aşteptat nu s-a produs mai ales pentrucei lipsiţi de perspective şi de resurse existenţiale.România n-a devenit, ca prin minune, o ţară autenticeuropeană, nu s-a îmbibat din talpă până-n creştet despirit european şi nici de valori europene. În locul val-orilor naţionale, comunitare prin esenţă, unii emisari/ komisari comunitari au încurajat, sprijinit şi promo-vat, alături de principii dezirabile, o falsă moralitateşi un egoism individual dus în anumite situaţii la ex-treme.

La fel s-a întâmplat şi cu neamurile vecineromânilor, respectiv: ungurii, cehii, slovacii, polonii,bulgarii, dar şi cu cele mai îndepărtate de ei: estonii,letonii şi lituanienii, iar mai recent croaţii, primiţi şiei în marea dar fragila asociere de state europene, maimari sau mai mici, mai puternice sau mai slabe.Rămân candidaţi la aşa-numita integrare, cu speranţemai apropiate sau mai îndepărtate, sârbii şi turcii, pre-cum şi bieloruşii, ruşii şi ucrainenii, care, odată ader-aţi, speră să integreze Europa comunitară în Eurasiapravoslavnică sau în mentalitatea selgiucidă.

Dilema porneşte, aparent, de la percepţia pecare încă unii arhitecţi-ideologi ai Europei aumoştenit-o în privinţa naţiunilor. Printre aceştia încămai circulă ideea potrivit căreia naţiunile reprezintă„un mod de regrupare a indivizilor în societate,apărut în Europa în secolele XIV şi XV, dezvoltat însecolele al XVI-lea şi al XVII-lea şi extins în secoleleale XIX-lea şi al XX-lea”, arătându-se miraţi că „însecolul al XX-lea, lumea întreagă caută să imiteaceastă organizare”11.

Europa a trecut pragul secolului XX şi a intratîn secolul XXI cu aceeaşi întrebare rămasă fărărăspuns din partea ideologilor care-şi arogă dreptul dea reorganiza Europa după interese neexplicate, dar un-eori persuasiv sau violent argumentate. Aceştia, fie cănu pricep ce sunt naţiunile, fie că răspund unorcomenzi venite din interiorul unor structuri oculte eu-ropene, euroatlantice sau euroasiatice.12 Atenţia lor seîndreaptă mai ales spre tânăra generaţie, căreiaîncearcă să-i inoculeze ideea potrivit căreia în Europa


magazin

76

naţiunile n-au existat până în zorii epocii moderne, iarîn paralel cu „regruparea” indivizilor în naţiuni s-aafirmat permanenta dorinţă şi voinţă a comunităţilorde integrare în organizări socio-politice de tip statalcu caracter integrator. Astfel au fost confundate naţi-unile cu statele apărute pe ruinele evului mediu înconjuncturi în care grupuri de interes, puternic moti-vate ideologic, au acaparat resursele existenţiale alecomunităţilor sociale şi au impus un mod de viaţăconstruit, menţinut şi apărat prin concurenţă şi con-fruntare. În scenă au intrat, în cascade sau în torent,diferite centre de putere, promotoare ale globalismu-lui13, deci a ideologiei dominaţiei pieţei mondiale.Astfel, democraţia a fost confiscată de către state cufundament doctrinar-ideologic, deşi aceasta estecreaţia organizărilor sociale, deci a naţiunilor, ca put-ere a poporului - corpus-ul generator de valori sociale.Pe această premisă falsă, voit sau din necunoaştere,unii ideologi autoproclamaţi „europeni” au inventatsintagma „stat-naţiune”14 sau „naţiune-stat”, pe fun-damentul căreia anumite „centre de putere”, de carespaţiul european n-a dus lipsă, au construit ,,naţiuni”artificiale, menţinute însă în stadiul de populaţie, ma-nipulate după interese şi tendinţe cu iz imperial saufeudal şi pedepsite în caz de eşec al „centrelor de put-ere” care le-au încorporat.

O astfel de percepţie falsă a generat deformarea„europeismului” - mişcarea ideatică de mare am-ploare, care susţine formarea unităţii europene, pefundament cultural, economic, politic şi social. Expli-caţia este simplă: unitatea europeană nu presupune şi,mai ales, nu impune destrămarea sau distrugerea naţi-unilor, întrucât acestea sunt organizările sociale iden-titare ale arealului numit Europa. Însă, cei mai aprigi„europeişti” autoproclamaţi, care-şi caută repereidentitare, au denaturat sensul „europeismului”,propovăduind disoluţia naţiunilor într-o „societate eu-ropeană supranaţională”15. Aceştia susţin iminenţadispariţiei identităţii naţionale în Europa, afirmând cănaţiunea este o „construcţie stupidă” sau o „legendămorbidă”, iar în actualele condiţii, constituie un sis-tem disfuncţional, o construcţie artificială, care nu semai poate menţine decât prin forţă şi nu-şi mai găseştejustificarea în „lumea de azi”.

De aceea, în actualul context geopolitic, în jurulconceptului „naţiune” se poartă discuţii contradic-torii, în care sunt implicaţi, deopotrivă, ideologi, is-torici, politicieni, politologi, psihologi sau sociologi.Cei implicaţi în astfel de discuţii, care capătă uneoriaccente violente, ireconciliabile, încearcă să ofere ar-

gumente şi repere pentru a răspunde la întrebarea: Cefel de Europă vrem să construim şi cine să o constru-iască? O Europa a organizărilor sociale sau o Europaa entităţilor socio-politice? Viitoarea Europa va ficonstruită de comunităţi şi organizaţii sociale sau destate confederate şi de mari familii politice?

Ideile care se desprind din aceste discuţii con-duc la următoarea remarcă: Dacă viitoarea Europa vaavea ca fundament organizările sociale - respectivnaţiunile, comunităţile şi organizaţiile sociale, voravea prioritate valorile şi necesităţile sociale, iar dacăva fi construită ca o reţea de state cu tendinţe democ-ratice, dar cu veleităţi mascate, imperiale sau feudale,adunate în republici sau monarhii, vor prevala intere-sele geo-politice, susţinute de aşa-numitele „familiipolitice”16.

3. Ce semnificaţie are „cetăţenia euro-peană”?

Cetăţenia semnifică apartenenţa legală a uneipersoane fizice la un stat definit prin lege în plan in-tern şi recunoscut prin tratate în plan internaţional,fiind, în acelaşi timp, instituţie politică şi condiţie ju-ridică. Cetăţenia constituie un ansamblu de normepolitico-juridice care reglementează modul de ex-ercitare a drepturilor şi obligaţiilor statului şi cetăţean-ului, prevăzute de constituţie şi legi, precum şirelaţiile dintre stat şi cetăţean. În acelaşi timp, cetăţe-nia este o expresie a suveranităţii politice a statului,care stabileşte statutul cetăţenilor săi, axat pe ideea desubiect de drept.

În „spaţiul comunitar european”, sintagma„cetăţenie europeană” s-a născut pe suportul naţion-alităţii asumate de cetăţenii fiecărui stat membru, decia „cetăţeniei naţionale”. Aşa-numita „cetăţenie eu-ropeană” a fost introdusă de Tratatul de la Maastricht,semnat în anul 1992 şi intrat în vigoare din anul 1993.Aceasta este, în fapt, „cetăţenia Uniunii Europene”,fiind utilizată pentru a desemna drepturile conferite înspaţiul comunitar fiecărui cetăţean dintr-un stat mem-bru al Uniunii Europene.

„Cetăţenia europeană” conferă un anumitnumăr de drepturi deţinătorilor ei, enumerate în trata-tul respectiv:

- dreptul la libera circulaţie a persoanelor pe ter-itoriul tuturor statelor care fac parte din Uniunea Eu-ropeană;

- dreptul de a vota şi de a candida la alegerileParlamentului European şi la alegerile municipale înstatul de rezidenţă atunci când acesta nu este cel al


magazin

77

naţionalităţii;- dreptul de a putea beneficia, în caz de nevoie,

de o protecţie diplomatică şi consulară din partea unuialt stat membru al Uniunii în state terţe;

- dreptul de a exercita dreptul la petiţie şi aapela la mediatorul european.

Ansamblul acestor drepturi are ca obiectivapropierea dintre cetăţenii statelor membre ale Uniu-nii Europene şi întărirea sentimentului de apartenenţăla identitatea europeană, gândită ca identitate comu-nitară. Dar, în prezent identitatea europeană este undeziderat, întrucât Uniunea Europeană se percepe, eaînsăşi, ca o democraţie liberală, participativă, iar iden-titatea europeană, în curs de definire, este subsumatăexclusiv culturii politice a democraţiei. Îi lipseşte,însă, un nivel suficient de identificare a cetăţenilor eicu construcţia politico-statală căreia îi aparţin şi aicărei membri sunt, de facto. De aceea, unii arhitecţiai Uniunii Europene încearcă să impună identitateaeuropeană ca un concept politic, cu pretins fundamentcultural, şi nu ca o moştenire etno-spirituală, cu fun-dament social.

Cetăţenia Uniunii Europene nu înlocuieştecetăţenia naţională, ci o completează. Fiecare statmembru al Uniunii Europene stabileşte condiţii pro-prii privind dobândirea şi pierderea cetăţeniei de cătrecetăţenii proprii, care au dreptul la identitate, deci şiromânii au dreptul la propria lor identitate. Astfel, fap-tul de a fi cetăţean bulgar, ceh, francez, grec, german,irlandez, italian, olandez, polonez, român, spaniol,ungur etc. conferă în mod automat bulgarilor, cehilor,francezilor, grecilor, germanilor, irlandezilor, italie-nilor, olandezilor, polonezilor, românilor, spaniolilor,ungurilor etc., aşa-numita „cetăţenie” a Uniunii Eu-ropene, cu drepturile şi îndatoririle convenite prin ne-gociere între statele membre.

Termenul „român” nu semnifică un atribut, ci„naţionalitatea”, înţeleasă atât în sensdemografic/etnografic - prin apartenenţa unei per-soane la o anumită naţiune, fără legătură cu cetăţenia,cât şi în sens juridic - prin apartenenţa unei persoanela o anumită naţiune - susţinută prin cetăţenie.

Conferirea naţionalităţii unui om nu este decompetenţa Uniunii Europene şi nici a statelor salemembre. Numai statele naţionale, creaţii ale naţiu-nilor, au dreptul de legitimare, promovare şireprezentare a naţionalităţii, în numele naţiunii pe careo administrează, deci ca act suveran, de voinţă naţion-ală. Faptul de a fi „cetăţean european” nu poate elim-ina cetăţenia unui stat membru al Uniunii Europene,

nici naţionalitatea fiecărui om, care are fundament ge-netic. Pentru a fi „cetăţean european” nu sunt nece-sare demersuri politico-juridice, întrucât „cetăţeniaeuropeană” este o cetăţenie de suprapoziţionare lacetăţenia naţională şi nu o cetăţenie de substituire.Pe cale de consecinţă, faptul de a fi „european”, nuelimină cetăţenia statului român, iar faptul de a fi„român” nu împietează asupra aşa-numitei unităţi eu-ropene.

*Statutul de „cetăţean european”, benefic prin

drepturile pe care le conferă cetăţenilor statelor mem-bre ale Uniunii Europene, este însă grevat de tendinţemanifeste sau oculte de ştergere a identităţii nea-murilor şi de creare a unui nou tip de om, care să core-spundă oportunităţilor şi provocărilor noului mediude vieţuire.

Unii adepţi ai „europeismului”, trăitori pe me-leaguri carpatine, lucrează astăzi, cu mult zgomot, laimpunerea sintagmei „român european”, fără a lua înconsiderare nevoia-premisă de construire a sentimen-tului de identitate europeană17 al cetăţenilor statelormembre ale Uniunii Europene.

N-a trecut decât un sfert de veac de la extazulşi reveria anilor 90, când realitatea socio-politică eu-ropeană confirmă că aşa-numiţii comunitariştiîncearcă să topească identităţile naţionale din spaţiulvechii şi noii Europe şi să creeze un nou tip uman dela Oceanul Atlantic la Munţii Urali: homo comuni-tarius. Acesta îşi extrage esenţa din fondul etnic alnaţiunilor arealului european, la care se adaugă exodulmasiv de imigranţi din afara acestui areal, susţinut deaşa-numitul drept la liberă circulaţie.

Pe acest fundament, după interese geopoliticeşi prin eludarea valorilor şi nevoilor sociale seîncearcă topirea identităţilor naţionale din arealul eu-ropean în aşa-numita identitate europeană. În interi-orul acesteia se reproduce acel proces de„europenizare a românilor”, sesizat în urmă cu nouădecenii marele romancier Liviu Rebreanu. „De o sutăde ani - constata Liviu Rebreanu - se propovăduieşte„europenizarea” noastră pe toate cărările. Oamenide Stat, scriitori, filosofi, artişti, încântaţi de binefac-erile civilizaţiei, ne-au impus tot ce s-a făcut aiureaîn mod organic. Avem Constituţie belgiană, legifranceze, parlamentarism britanic, literatură futur-istă, pictori expresionişti, democraţie, capitalism…Avem de toate şi, totuşi, simţim toţi că n-avem nimic.Constituţia noastră belgiană, legile noastre franceze,parlamentarismul nostru britanic au rămas vorbe


magazin

78

goale, care se repetă papagaliceşte la întruniri şi prinziare; literatura şi artele, cu cât mai extravagante, cuatât mai izolate şi fără nici o înrâurire asupra celorcărora se adresează: democraţia noastră nu trăieştedecât în ideologia câtorva naivi, precum capitalismulnostru e un nume nou pentru vechea robie a celormulţi de către o mână de îndrăzneţi”18.

Demersul ideatic şi faptic, cu substrat ideologic,de topire a identităţii naţiunilor europene într-uncreuzet supra-etnic este un proces similar cu ceea cea semnificat în perioada „războiului rece” aşa-numi-tul „homo sovieticus” - omul cu gândirea dedublatăşi dublul discurs. Ce-a rămas după acel tip uman, ar-tificial construit şi empiric definit, precum şi în urmaimperiului construit prin încercarea nereuşită de topirea neamurilor în aşa-numitul popor sovietic? Naţiuniledominate s-au răzvrătit împotriva stăpânului şi, în-fruntând forţele de reprimare, au făcut pulbere im-periul construit de elemente umane „de strânsură”,întins pe două continente.

5. Nevoia de identitate naţională în spaţiulcomunitar european

În demersul de a ajunge cât mai repede la mult-visata Europa unită, arhitecţii acesteia din spaţiul co-munitar, se străduie să-i confecţioneze UniuniiEuropene o identitate proprie, care să-i justifice exis-tenţa. În acest sens, au fost inventate tradiţii comune,este impusă o gândire „specific europeană” şi se re-scrie istoria Europei. Însă, în paralel şi în ascuns sunt

anatemizate, relativizate şi submi-nate temeiurile esenţiale ale nea-murilor, respectiv credinţa,sentimentul etnic şi tradiţia, pentrua determina pierderea identităţiinaţionale şi îmbrăţişarea de cătreoameni a aşa-numitei identităţi eu-ropene.

Însă, în zilele noastre, spaţiulcomunitar european, conceput caentitate organică a spaţiului social,a intrat, el însuşi sub presiunea aşa-numitei „globalizări”. Chiararhitecţii săi se întreabă ce se întâm-plă cu identitatea naţională, dar şiidentitatea europeană sub presiuneaacesteia. Declarativ, europenii spaţi-ului comunitar sunt dornici să se ra-porteze la binefacerile fenomenuluiaşa-zisei „globalizări”, dar puţini

acceptă să plătească binefacerile promise de adepţiiacesteia cu renunţarea la fundamentele spirituale aleumanităţii. Marile posibilităţi de cunoaştere, circulaţiainformaţiei cu vize nebănuite în perioada „războiuluirece”, confirmă că piaţa globală şi sistemul infor-maţional mondial nu pot suplini pierderea identităţiişi spiritualităţii oamenilor şi comunităţilor sociale. Totmai mulţi europeni conştientizează faptul că fără iden-titate naţională, nici un om n-ar mai fi ceea ce este şinici n-ar mai şti ce este într-o lume căreia îi lipseşteordinea socială19). De aceea, temelia religioasă a Eu-ropei unite pare să dea astăzi cel mai mult de furcăstrategiilor Uniunii Europene, majoritatea europenilorînclinând spre a oficializa „rădăcinile creştine” aleEuropei unite, formula lezându-i în principal, pemusulmani (numeroşi în Europa Centrală şi de Est) şipe evrei (Israelul aspirând să adere la Uniunea Euro-peană, chiar dacă geografic nu aparţine Europei).

Nevoia de identitate naţională şi de apărare aacesteia sub presiunea aşa-zisei „globalizări” a fostexprimată cu claritate de către fostul prim-ministru alIsraelului, Shimon Peres, conştient că naţiuneaevreiască trebuie să-şi creeze şi să-şi menţină o „elitădeterminată”, dar că „toţi evreii trebuie să vorbeascălimba ebraică”. „Astăzi - constata Shimon Peres - numai există suveranitate din punct de vedere economic.Graniţele îşi pierd însemnătatea strategică. Iar dinperspectiva ştiinţifică, doar globul şi universul suntrelevante. Ce ne rămâne nouă? Cultura şi memoriaistorică exprimate în limba strămoşească. O ţară nu

Harta Daciei - după Claudius Ptolemeu


magazin

79

este numai teritoriul dinăuntrul unor graniţe, ea în-sumează şi o identitate spirituală şi morală. Avem da-toria să ne apărăm moştenirea cu aceeaşi îndârjirecu care ne-am apărat pământul”20.

Adepţii Europei Unite cred că aceasta va rezistadacă va avea capacitatea de a se integra în aşa-numitultorent al globalizării. Soluţia indicată, ca pas decisivspre „globalizare” este edificarea Statelor Unite alEuropei, un suprastat cu instituţii pentru guvernarecontinentală, al cărui preţ va fi plătit prin demolareastatelor naţionale. Dar, ridicarea acestui suprastat prinstrivirea statelor naţionale, precum şi construirea iden-tităţii europene din seva identităţilor naţionale doarpentru a le supune, vlăgui şi distruge, va genera con-secinţe incalculabile în plan socio-politic.

Statele naţionale, fondate de naţiuni pe suportulorganic al necesităţilor sociale, nu pot fi desfiinţate,„în bloc”, doar prin măsuri politico-administrativesau chiar prin măsuri de forţă ale unor „centre de put-ere”. Arhitecţii preconizatei Europe unite trebuie săştie că demersul lor va trebui să treacă prin mai multeetape, pe care să le ia în seamă: mai întâi statele eu-ropene vor trebui să devină federale şi multinaţionale,apoi să-şi piardă autoritatea, independenţa şi suveran-itatea şi, în final, să cedeze rolul de diriguitor al des-tinelor europenilor unei structuri birocraticecontinentale.

De aceea, „identitatea naţională” revine cao problemă de maximă relevanţă, atât în ţări integratede decenii în structurile Uniunii Europene, cât şi din-colo de marele Ocean. În Europa, identitatea naţion-ală continuă să constituie atât expresia capacităţii dereproducere a mediului social comunitar, cât şi sim-bolul şi indicatorul „stării de securitate” al acestuia.Sesizând acest aspect, John Naisbit afirma că „Înviaţa de toate zilele, cu toate că participăm la o

economie globală tot mai interdependentă, mă aşteptla o renaştere culturală şi lingvistică. Pe scurt,suedezii vor deveni mai suedezi, chinezii mai chinezi.Iar francezii, deie Domnul, mai francezi”.21. La rândulsău, Samuel Huntington este convins că inclusiv so-cietatea americană poate preveni „ameninţările re-curente” la adresa existenţei sale „înnoindu-şivitalitatea şi identitatea”. El crede că „americanii artrebui să-şi asume din nou cultura anglo-protestantă,tradiţiile şi valorile, care, timp de trei secole şi jumă-tate, au fost îmbrăţişate de americani, indiferent derasă, etnie şi religie, şi care au constituit izvorul lib-ertăţii, unităţii, puterii, prosperităţii şi ascendentuluilor moral ca forţă a binelui în lume”22.

Europa, de la Oceanul Atlantic la MunţiiUrali şi de la Oceanul Îngheţat la Marea Mediterană,este o constelaţie de naţiuni. Fiecare naţiune, ca suc-cesiune continuă de generaţii în aceeaşi „patrie”, aîntreţinut şi dezvoltat, de la facerea Lumii, proceselesociale care au menţinut oamenii în stare de „fiinţesociale”. Naţiunile n-au fost create de revoluţiafranceză şi după model francez, aşa cum se exprimăunii ideologi comunitarişti. În toiul revoluţiei francezes-au relevat valenţele identitare şi sociale ale naţiuniimoderne, pe care imperiile şi feudele le-au consideratduşman de moarte, iar revoluţionarii vremii au văzutîn ele „girantul exclusiv şi direct al suveranităţii”23.

Astfel, din epoca modernă, când statele createde naţiuni se aflau în plin război cu construcţiilemecanice - imperiile şi feudele, identitatea naţionalăa devenit atât subiect de dezbatere publică, cât şiocultă, în cancelariile marilor imperii24. Re-cunoaşterea identităţii naţionale a constituit semnulvictoriei naţiunilor împotriva Europei medievale, caresepara mai degrabă comunităţi religioase decât etniceşi avea tendinţe de a se transforma într-un „stat


magazin

80

global”, fără frontiere precise.Astăzi, în arealul european, identitatea

naţională continuă să marcheze capacitatea naţiunilorde a se legitima în realitatea socială, precum şi liantulcare asigură menţinerea acestora ca unităţi sociale îndiversitate. Aceasta constituie pecetea şi simbolul or-ganizării sociale25, fiind vădit exprimată de oameniconştienţi de sine atât prin sentimentul de dragostefaţă de propria patrie, cât şi prin şi devotament faţăde poporul din care se revendică. „Patria” şi„poporul” continuă să existe în arealul european şi săse afirme ca entităţi sociale clar definite, cu funcţii so-ciale de neînlocuit, în pofida tăvălugului globalizant,împins de globalişti de la Apus spre Răsărit, în încer-carea de a construi în acest spaţiu social formulapolitică definită prin sintagma „toţi o turmă şi-un păs-tor” sau „toţi o apă şi-un pământ”. Sesizând impor-tanţa identităţii în procesul reproducerii organizărilorsociale în spaţiul geo-fizic european, francezulPhillipe Seguin îi îndemna astfel pe actualii arhitecţiai Europei politice: „Dacă noi organizăm Europa, săo organizăm pornind de la realităţi. Şi realităţile Eu-ropei sunt naţiunile care o compun”26.

*Noi, românii, locuim în marea majoritate în

străvechea patrie carpato-danubiano-pontică, numităastăzi România. Mulţi semeni de-ai noştri au fostobligaţi în ultimele două decenii, mai ales din cauzesociale, să-şi părăsească definitiv sau temporar patriaşi să-şi asigure mijloacele existenţiale pe alte me-leaguri, în alte „patrii”, care i-au primit din spirit co-munitar, interese geopolitice şi nevoi sociale.

Numele România - simbolul peceţii neamului -, recunoscut de către actorii mediului comunitar eu-ropean, ne îndeamnă şi ne obligă să fim solidari uniicu alţii, atât pentru că avem o „patrie” construită prinacţiune socială continuă, cât şi pentru că suntem rezul-tatul unei succesiuni de generaţii în cadrul aceluiaşimediu etno-spritual, cu pecetea sa identitară denetăgăduit.

În actualul context geopolitic, cu tendinţele saleglobalizante, matricea identităţii noastre naţionale esteşi va rămâne cultura, pe care trebuie să o dezvoltăm,să o apărăm şi să o promovăm, căci cultura constituiesuportul organic necesar producerii şi reproduceriiresurselor noastre existenţiale, de satisfacţie şi de afir-mare ca naţiune şi ca stat naţional în arealul comunitareuropean.

___________1 Aurel V. David, Sociologia naţiunilor, Editura ,,Tempus Da-coromânia Comterra”, Bucureşti, 2005, p. 17. 2 Discours de la Sainteté Le Pape Jean - Paul II a la cinquan-tième Assemblée Générale de L’Organisation des NationsUnies, New-York, 5 octobre 1995, p. 9-13.3 Lucian Culda, Emergenţa şi reproducerea naţiunilor, Editura„Licorna”, Bucureşti, 1996, p. 126.4 Pat Robertson, Agenda ordinii mondiale. Drumul spre sclaviapopoarelor, traducere de Mihnea Columbeanu, Editura ,,AlmaTip”, Bucureşti, 1998, p. 62. 5 Thierry Maclet, Republica, excepţie franceză sau idee univer-sală ?, în Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale, traducere deLivia-Mihaela Părăuşanu, Polirom , Iaşi, 2000, p. 122. 6 Aurel V. David, op.cit., p. 341.7 Vezi, pe larg, Luciana-Alexandra Ghica, Enciclopedia UniuniiEuropene, Editura „Meronia”, 2005. 8 Vezi, Diego Varela, Guvernarea Uniunii Europene, Editura In-stitutul European, Iaşi, 2008. 9 Vezi, Mihai Berinde, Adriana Giurgiu, Aderarea României laUniunea Europeană, Editura Universităţii din Oradea, 2007. 10 Larouse. Dicţionar de sociologie, coordonatori RaymondBoudon, Philippe Besnard, Mohamed Chekaoui, Bernard-PiereLécuyer, traducere Mariana Ţuţuianu, Editura „Univers Enciclo-pedic”, Bucureşti, 1996, p. 188-189.11 Vezi, pe larg, Oliver Roy, Noua Asie Centrală sau fabricareanaţiunilor, Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 2001.12 Ulrich Beck, Ce este globalizarea? Erori ale globalismului -răspunsuri la globalizare, Bucureşti, Editura „Trei”, 2003, p.24.13 Vezi, Alexandra Ionescu, Stat-naţiune, stat naţional şidemocraţie în România, în „Dilema Veche”, anul II, nr. 64, 8-14 aprilie 2005.14 Au delá de la crise, Edition du Seuil, Paris, 1976, p. 159.15 Ioan Alexandru, Reflecţii privind prezentul şi viitorul UniuniiEuropene, în „Revista Română de Drept Comunitar”, nr. 1, Ed-itura „Wolters Kluwer”, Bucureşti, 2007, p. 39.16 Simona Ştefănescu, Anca Velicu, Naţional şi/sau european?reprezentări sociale ale identităţii în societatea româneascăactuală, Bucureşti, Editura Expert, 2006, p. 16-17. 17 Liviu Rebreanu, Europeism sau românism?, în revista,,România”, nr. din 31 ianuarie 1924.18 Grigore Georgiu, Naţiune, cultură, identitate, Bucureşti,1997, p.8.19 Apud Nathan Gardelo, Schimbarea ordinii globale, traduceredin limba engleză de Marius Conceatu, Editura ,,Antet”, Bu-cureşti, 1998, p. 268-269.20 John Naisbit, Megatendinţe, Editura Politică, Bucureşti, 1989, p.125. 21 Samuel P. Huntington, Cine suntem? Provocările la adresaidentităţii naţionale americane, traducere Nicolae Năstase, Ed-itura Antet, Bucureşti, 2005, p. 8. 22 M. Attila Demeter, Despre identitatea naţională, în Identitateeuropeană, naţională şi regională teorie şi practică, Editura„Partium”, Oradea, 2011, p.141-142.23 Nicolae Manolescu, Ce este identitatea naţională?, în „Româ-nia literară”, nr.50, 2009.24 Constantin Schifirneţ, Identitatea românească în contextulmodernităţii tendenţiale, în Revista Română de Sociologie, serienouă, anul xx, nr. 5-6, Bucureşti, 2009, p. 461-480. 25 Phillipe Seguin, Discours pour la France, Grasset et Fosquelle,Paris, 1992, p.29. 26 Camil Mureşanu, Europa modernă, Cluj- Napoca, 1997,p.123.


magazin

81

Colectivul de redac]ie al revisteiDACIA MAGAZIN

ureaz\ cititorilor, membrilor dacologi [i

simpatizan]ilor

succese în activitatea profesional\[i dacologic\,

s\n\tate [i bucurii al\turi de ceidragi!

Lumina Na[terii Mântuitoruluinostru, Iisus Hristos, s\ v\ aduc\

lini[te, pace [i mul]umire!

CRÃCIUN FERICIT!

LA MUL TI ANI, 2014!


magazin

82

Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătateDACIA REVIVAL INTERNATIONAL SOCIETYDr. Napoleon Săvescu21-26 Broadway, New York 11106 USATel. 7189321700, 0318106172 Fax. 7187287635e-mail: [email protected]. Ilie Enciu, director DRISstr. Arbustului nr. 2BBucureşti, sector 2Telefon: 021 240 1218; 07450339603. Asociaţia Dacologică Barboşi – Galaţi,Prof. Aurel ManoleStr. Serei Nr. 4, bl. A 14, Sc. B, et. 4, ap. 36, Galaţi ,Jud. GalaţiTel. 07540226164. Clinica de Medicină Integrată, Dr. Corneliu BăbuţComuna Maşloc, Jud. Timiş5. Ing. Eugen CiobanuB-dul Nicolae Bălcescu, bl. 2, sc. D, et. 3, ap. 65Buzău, cod 210246, Tel. 07601766496. Maria Pruteanustr. Basarabia, nr. 11, sat Corlăţeni, Raion Răşcani, MD - 5616, Republica MoldovaE-mail: [email protected]. Domniţa Raţiustr. Freziei nr. 12, bl. 10, sc. A, ap. 5Braşov, jud. Braşov8. President prof. Alexandru Stan,Asociatia «Dacia-Helvetia» Case postale 78, CH-1800 Vevey 1. Tel. 004021 944 93 36; E-mail: [email protected]: www.facebook.com/DaciaHelvetia9. Eugenia Semenciuc Spania - MadridTelefon: 00346 440 65 37210. Societatea Culturală Română „Dacia”Plushkis Nicolae - preşedinteRepublica Kazahstan 100017, Or. Caraganda, str. Tulepova, 17-14Telefon: 7212/42-14-85, 476848Mobil: +77012189472, +77776931280Telefon: +40743939727E-mail: [email protected]. Comunitatea Românilor din Serbia (Zajednica Rumuna U Srbiji)Ion Cizmaş - preşedinte str. Vasco Popa, nr. 16, cod. 26300Oraş: Vrsac, SerbiaTelefon: +381 13 837 336Mobil: +381 63 38 22 23E-mail: [email protected]. Ion Gâju - preşedinte Marisdava Str. Ion Buteanu nr. 14, Ap. 17

Târgu Mureş, jud. MureşTel: 0721 59 48 7913. Vladimir Brilinsky -preşedinte Filiala Transilvania,Str. Carpaţi nr. 12, Bl. F, Ap. 11Deva, jud.. HunedoaraTelefon: 0254 223 853e-mail: malus_dacus @yahoo.com14. Asociația Româna din Valenciana “Ulpia Traiana” – AlicanteAdresa: Centro Social “José llorca Linares” C/Goya,s/n Benidorm, 03502, Alicante, SpaniaTel: (0034) 625258732; 600096220E-mail: [email protected],www.ulpiatraiana.esPreședinte: Dorina Apostol15. Asociația Rumania Euskadi DecebalȚara bascilor SpaniaPreședinte : Nicu DenisovAdresa : Serapio Mujika ,39, 1b, Bidebieta, Donostia,Gipuzkoa, Pais Vasco.Web : www.asdecebal.orgE-mail : [email protected]. Asociatia Dacia-Mediterranee Adresa: 170 Chemin de la Valcaude, B.P.353, 34204Sete Cedex, Tel: +33467742355E-mail:[email protected]ședinte asociație: Claude Pernin17. Filiala Getia Minor – Tulcea,Preşedinte Nicolae NicolaeStr. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. TulceaTel. 0729011003, 0752104184, e-mail: [email protected]. Valentina GăluşcăStr. Zadnipru 7/3, ap. 65Chişinău, Republica MoldovaE-mail: [email protected]. Maricica CiubaraRepublica Moldova, Chişinău, strada Şoseaua Hinceşti, 58, apartamentul 40Telefon: 00373 69 32 75 9420. Dumitru CiobanuBasarabia, satul Horodiște, raionul Călărași21. Carmen Trentea - Librăria SpiritualăStr. Frumoasă, nr. 28 Bsect. 1, BucureştiTelefon: 0723 54 32 79 22. Ştefan StăiculescuCom. Nicolae Bălcescu, jud. VâlceaTelefon: 0723 412 030


magazin

83

Fundaţia DACIA REVIVAL, Filiala Geţia Minor - Tulcea, A N U N Ţ Ă:

Se primesc comenzi pentru livrarea celor două cărţi: NOI NU SUNTEM

URMAŞII ROMEI, vol. Işi

NOI, DACII, vol. II,autor

dr. NAPOLEON SĂVESCU.Informaţii:

dl. Nicolae Nicolae, telefon: 0729011003, 0752104184,

Str. Florilor Nr. 37, Tulcea, Cod 820035, Jud. Tulceae-mail: [email protected]

Cartea ”Genomul uman” aicărei autori sunt distinșii dr. GeorgetaCardoș și prof. dr. Alexander Rode-wald, propune o călătorie geneticăinedită care demonstrează – de data

aceasta cu puterea de netăgăduit aştiinţei biologice – că noi, românii depretutindeni, suntem un neam unic, cănoi nu suntem urmaşii Romei şi, caatare, avem dreptul inalienabil de a ficonsideraţi ceea ce, de fapt, suntem:urmaşi ai neamului daco-getic. Azi,oamenii de ştiintă pot stabili traseulparcurs de strămoşii noştri, care,acum 60.000 de ani, s-au aventuratafară din Africa pentru a colonizaEuropa.

Paleo-antropologia, antro -pologia populațională și fizică, gene -tica umană și moleculară, cito -ge netica, genetica biochimică, imuno-genetica, genetica populaționară, pa-leogenetica, biologia evoluționistă, seconstituie toate într-o nouă și impor-tantă sursă de evaluare științifică a tre-cutului uman de pe teritoriul vechiiDacii, actuala Românie. Concluziacercetătorilor este clară: înaintașiinoștri au fost și sunt străvechii daco-

geți. Această concluzie nu are arbitra -riul opiniei, ci este bazată pe rigorilede netăgăduit ale științei genetice.

Meritul fundamental al auto-rilor cărții este acela de a fi demonstratștiințific structura genetică, originea,evoluția și răspândirea geografică aomului contemporan. De asemenea,cercetătorii au scos în evidență struc-tura socială a populațiilor vechi și acelor actuale, combinațiile geneticeale diferitelor popoare de-a lungultimpului și importanța pe care acestedes coperiri o are în medicina legală,în analiza și diagnosticarea bolilorgene tice, precum și în modul prin carepot fi tratate. Ca urmare, descoperirilegenetice au semnificații de importanțăvitală pentru viața oamenilor și, deasemenea, ele contribuie fundamentalla cunoașterea și evaluarea originiiunui neam de pe pământ.

Comenzile se primesc la dl. Nico-lae Nicolae, telefon: 0729 011 003.

Al XV-lea CONGRES INTERNAŢIONAL DE DACOLOGIE, va avea loc în data de 25, 26 şi 27 iulie 2014, cu următoarele teme:

1. DACOLOGIA LA GEORGE COŞBUC, 2. ORIGINEA DACO-GETĂ A UNOR ÎMPĂRAŢI ROMANI,

3. DACII ÎN CONŞTIINŢA LUMII.


magazin

84

S U M A R

I. EDITORIALl PENTRU DACIA EDENICĂ ŞI NEMURITOARE - I -Concluzii de istoric îngrijorat de perspectiva naţiunii şi a ţării saleAPEL către conaţionali, oriunde s-ar afla - Conf. univ. dr. G.D.ISCRU 1

II. CERCETARE, ANALIZE, SINTEZE

A. MIHAI EMINESCU

l A patra dimensiune etno-spirituală a lui Eminescu: Înainte-Mergător pe calea făuririi României Mari - dr. Aurel V. DAVID 6

l EMINESCU VIZIONAR - Prof. Ioan CÂMPAN 10

l De ce ne este frică de EMINESCU? - Domniţa RAŢIU 15

l MIHAI EMINESCU, STEAUA POLARĂ A LITERATURII ROMÂNE- Prof. Ştefan I. STĂICULESCU 17l Luceafărul Cătălinei eminesciene - Olimpia COTAN-PRUNĂ 18l Istoria văzută de Eminescu - Oana-Vasilica COANDĂ 23

B. STUDII DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE

l OMAGIU: ALEXANDRU IOAN CUZA, DOMNUL UNIRII ROMÂNILOR– La 140 de ani de la trecerea lui în eternitate, 1873-2013 – G.D. ISCRU 33l Comandanţii geto-daci cu patru ochi - Conf. Univ. Dr. George V Grigore 44l TĂBLIŢELE DE PLUMB (IV) - Constantin OLARIU ARIMIN 48l TAINA KOGAIONONULUI, MUNTELE SACRU AL DACILOR (IV)- Cristina PĂNCULESCU 49l Datini străvechi de Crăciun şi Anul Nou - Olimpia COTAN-PRUNĂ 52l ORIGINEA CUVÂNTULUI CRĂCIUN - Gabriel GHEORGHE 58

III. DOCUMENTAR, DEZBATERI, POLEMICI

l DACIA NEMURITOARE ŞI IMPORTANŢA UNITĂŢII, SUVERANITĂŢII ŞI IDENTITĂŢII NAŢIONALE - Conf. univ dr. G.D.ISCRU 68l IDENTITATEA NAŢIONALĂ - PECETEA ŞI SIMBOLULORGANIZĂRII SOCIALE - Conf.univ.dr. Aurel V. DAVID 73

l Adresele distribuitorilor revistei «Dacia Magazin» în ţară şi în străinătate 82

www.dacia.org

y ao n s r n in e t ia dac blica - dacia.org · planetară), cât timp am continuat să fiu la...

Documents