Geoff Mulgan si Robin Murray identifica doua momente istorice de tranzitie. Primul moment, care a avut loc intre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, a inlocuit un regim de impunere absolutist cu unul capitalist. In cadrul absolutismului, darile erau platite, in special, de negustori si de cei saraci. Nobilimea, clerul si clasa avuta a oraselor erau in mare masura scutiti de la plata, cu exceptia perioadelor de razboi. Economistii si politicienii vremii au facut campanie impotriva acestor privilegii, argumentand ca fiecare cetatean ar trebui sa-si plateasca partea sa de taxe, taxele interne ar trebui reduse si acumularile de venit sa se realizeze pe seama chiriilor si averilor. Desi acesta a fost, cu mici exceptii, programul ministrilor de finante si al persoanelor cu perspective economice mai largi, a fost nevoie de revolutia din Franta, pentru ca acest program sa se raspandeasca in Europa. Noua ordine era caracterizata de cinci trasaturi: sfarsitul privilegiilor si al obligatiilor feudale; cresterea taxelor directe asupra comertului exterior si al consumului casnic, odata cu micsorarea taxelor asupra bunurilor de prima necesitate si cresterea dependentei de taxele asupra bauturilor si tutunului; deschiderea catre taxarea chiriilor si averilor; cresterea centralizarii finantelor publice si a deciziilor de cheltuieli din trezoreriile nationale, precum si subordonarea administratiei fiscale si finantelor publice controlului parlamentar, prin intermediul bugetului. Acestea au avut efecte in perioade diferite, in functie de circumstantele nationale si politice dar, impreuna, au format o noua ordine fiscala, o noua oranduire, care s-a marit si dezvoltat pe masura ce secolul al XIX-lea a progresat. Al doilea moment crucial a avut loc in anul 1890, ca raspuns la o extindere brusca a cheltuielilor publice si a cresterii miscarii muncitoresti. Acesta a implicat o trecere de la un impozit unic, la impozite progresive, centrate pe un nou rol al impozitului pe venit, bazat pe ideea ca prin plata impozitelor, oamenii trebuie sa contribuie proportional cu mijloacele de care dispun. Secolul al XX-lea a fost caracterizat de cresterea constanta a numarului de platitori de impozite directe si cresterea randamentului acestora. Retinut la sursa de catre angajatori dupa al Doilea Razboi Mondial, impozitul pe venit a devenit o sursa importanta pentru finantarea serviciilor si s-a integrat bine in noile forme de productie in masa, contribuind nu numai la acumularea de venituri publice, dar si la redistribuirea acestora, si incepand din anii '30, la reglarea macroeconomiei. In anii '70, in cadrul tarilor membre ale Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE), impozitul pe venit si contributiile la asigurarile sociale au reprezentat majoritatea veniturilor din taxe, reprezentand in multe tari doua treimi din totalul impozitelor. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, cresterea cheltuiellor a fost rezultatul costurilor externe ale razboiului, iar la sfarsitul secolului al XIX-lea a fost cauzata de costurile interne de mentinere a pacii. In prezent, cresterea cheltuielilor este determinata de majorarea costurilor de mentinere a serviciilor publice, de pensii si de marirea numarului de oameni ce depind de stat. In actualul mediu economic, nivelurile crescute ale impozitelor sunt mai greu de mentinut, deoarece concomitent cu dezvoltarea economica, indivizii si companiile castiga o mai mare libertate de a profita de oportunitatile economice din strainatate. Nivelurile ridicate de impozitare cauzeaza mari pierderi economice in conditiile mobilitatii capitalului, iar competitia fiscala internationala devine din ce in ce mai acerba pe masura ce creste mobilitatea fortei de munca si a capitalului.