IZVOARE ÎN DEŞERT-APRILIE

1 Aprilie

Iată, chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El.(Iov 13:15, KJV)

Căci ştiu în cine am crezut. (2 Timotei 1:12 )

N-am să mă îndoiesc , ch iar dacă toate corăb i i le mele de pe mare

Vin acasă purtate de vânt cu catarge le ş i ve le le rupte ;Vo i c rede că Mâna care nu greşeşte n ic iodată,

Lucrează , pr in exper ienţe aparent re le , spre b ine le meu.Ş i ch iar dacă p lâng pentru că ve le le ace lea sunt zdrenţu i te ,Tot voi str iga, în t imp ce speranţele mele cele mai bune zac năruite:„Mă încred în T ine“ .

N-am să mă îndoiesc , ch iar dacă toate rugăc iun i le mele se în torc

Fără răspuns d in ţara l in iş t i tă ş i nepr ihăn i tă de sus;Vo i c rede că este o dragoste p l ină de înţe lepc iune

Care a re fuzat aceste lucrur i după care tân jesc ;Ş i ch iar dacă uneor i nu mă pot abţ ine să nu mă înt r i s tez ,Totuş i pas iunea curată a cred inţe i mele nec l in t i te

Va arde st ră luc i toare .

N-am să mă îndoiesc , ch iar de ar p loua cu necazur i ,Ş i p rob lemele ar ro i ca a lb ine le în juru l unu i s tup.Vo i c rede că înă l ţ imi le la care vreau să a jung

Se pot at inge doar pr in ch inur i ş i durer i ;Ş i ch iar dacă gem ş i mă ch i rcesc sub cruc i le mele ,Totuş i vo i vedea pr in ce le mai severe p ierder i a le mele

Măreţu l câşt ig .

N-am să mă îndoiesc . Cred inţa aceasta e b ine ancorată ,Ca o corab ie etanşă, sufletu l meu în f runtă fiecare

fur tună;Atât de mare este cura ju l lu i care nu va cădea

În faţa putern ice i ş i necunoscute i măr i a morţ i i .Oh, de aş putea st r iga , ch iar dacă duhul părăseşte

t rupu l ,„Nu mă îndo iesc“ , ca să audă toţ i care ascu l tă ,

Cu u l t ima mea suflare.

Un marinar bătrân spunea odată: „În furia furtunilor trebuie să facem un singur lucru, pentru că este o singură cale de supravieţuire: trebuie să îndreptăm corabia într-o poziţie sigură şi s-o menţinem aşa“. Şi aceasta, dragă creştine, trebuie să faci şi tu. Câteodată, ca şi Pavel, în mijlocul furtunii care se dezlănţuie asupra ta, nu poţi vedea soarele sau stelele care să te ajute să navighezi. Acesta este momentul când poţi face doar un singur lucru, pentru că este o singură cale. Raţiunea nu te poate ajuta, experienţele din trecut nu te vor lumina, şi nici chiar rugăciunea nu-ţi va aduce vreo consolare. O singură cale rămâne: trebuie să-ţi pui sufletul într-o singură poziţie şi să-l menţii acolo. Trebuie să te ancorezi tare în Domnul. Şi apoi, orice ar veni – uragane, valuri, furtuni, tunete, fulgere, stânci ascuţite, sau talazuri violente – trebuie să te prinzi de cârmă, menţinându-ţi ferm încrederea în credincioşia lui Dumnezeu, în promisiunile legământului Său şi-n dragostea Sa eternă în Domnul Isus Hristos.

Richard Fuller2 Aprilie

S-au uitat … şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor.(Exod 16:10)

Trebuie să te obişnuieşti să cauţi conturul luminos, argintiu al norilor de furtună. Şi odată ce l-ai găsit, continuă să te concentrezi asupra lui mai mult decât asupra cenuşiului întunecat din centru. Nu te lăsa descurajat indiferent cât de stresat sau înconjurat de probleme ai fi. Un suflet descurajat nu este de nici un ajutor, nefiind în stare nici să ţină „piept împotriva uneltirilor diavolului” (Ef.6:11) nici să biruiască în rugăciune pentru alţii. Fugi de orice simptom al acestui vrăjmaş ucigător care este descurajarea, aşa cum ai fugi de un şarpe. Nu şovăi nici o clipă să-i întorci spatele, doar dacă n-ai vrea să guşti praful amar al înfrângerii.Caută promisiuni specifice ale lui Dumnezeu, spunând cu voce tare despre fiecare: „Această promisiune este pentru mine“. Apoi, dacă tot mai ai sentimente de îndoială şi descurajare, varsă-ţi inima înaintea lui Dumnezeu, rugându-L să-l mustre pe Adversar, care te hărţuieşte fără milă. În clipa în care te întorci cu toată inima de la orice simptom de descurajare şi de neîncredere, binecuvântatul Duh Sfânt îţi va reînvia credinţa şi va insufla puterea divină a lui Dumnezeu în sufletul tău. Iniţial, s-ar putea să nu-ţi dai seama că se întâmplă asta, dar odată ce te-ai hotărât să eviţi cu intransigenţă orice atac chiar şi a celei mai mici tendinţe spre îndoială şi deprimare, vei vedea cum se depărtează rapid forţele întunericului. Oh, numai de ar putea vedea ochii noştri puternicele armate ale tăriei şi puterii care sunt tot timpul în spatele întoarcerii noastre de la oştile întunericului la Dumnezeu, n-am mai da nici cea mai mică atenţie eforturilor Vrăjmaşului nostru viclean de a ne îndurera, de a ne trage în jos sau de a ne descuraja! Toate atributele miraculoase ale Divinităţii sunt puse la îndemâna chiar şi a celui mai slab credincios care, în Numele Domnului

Hristos şi într-o credinţă simplă, de copil, se dă pe sine însuşi lui Dumnezeu şi se întoarce la El pentru ajutor şi călăuzire. selectat

Într-o zi de toamnă, pe când eram în preria deschisă, am văzut un vultur rănit mortal de o împuşcătură de armă. Cu ochii încă sclipitori ca două cercuri mici de lumină, şi-a întors încet capul, aruncând o ultimă privire scrutătoare şi plină de dor spre cer. De atâtea ori a străbătut aceste spaţii înstelate cu aripile lui superbe. Cerul minunat era căminul inimii lui. Era domeniul vulturului. Acolo şi-a arătat el de mii de ori puterea splendidă. În acele înălţimi ameţitoare s-a jucat cu fulgerul şi s-a întrecut cu vântul. Şi acum, jos departe de căminul lui, vulturul zăcea pe moarte. El a gustat moartea pentru că – doar o dată – a uitat şi a zburat prea jos. Sufletul meu e acel vultur. Acesta nu este căminul lui. El nu trebuie să-şi ia niciodată privirea de la cer. Trebuie să-mi păstrez credinţa, trebuie să-mi păstrez speranţa, trebuie să-mi păstrez curajul, trebuie să-L păstrez pe Hristos. Ar fi mai bine să mă târăsc imediat de pe câmpul de bătălie, decât să nu fiu curajos. Nu este timp pentru sufletul meu să se retragă. Păstrează-ţi privirea aţintită spre cer, suflete al meu; păstrează-ţi privirea aţintită spre cer!

Priveşte mereu în sus–Valuri le care mugesc la pic ioarele tale,Yehova-Yireh le va învinge Când vei pr ivi în sus.

Pr iveşte mereu în sus–Chiar de întunericul pare să-ţ i înfăşoare sufletul;Lumina Lumini i î ţ i va umple sufletul Când vei pr ivi în sus.

Pr iveşte mereu în sus–Când eşti epuizat, distras cu bătăl ia;Căpetenia ta î ţ i dă putere biruitoare Când priveşt i în sus.

Nu putem vedea răsăritul privind spre vest. Proverb japonez

3 Aprilie

Glorificaţi pe Domnul în mijlocul focului. (Isaia 24:15, KJV )

Observaţi micul cuvânt „în“! Noi trebuie să-L onorăm pe Domnul în încercare – chiar în lucrul care ne mâhneşte atât de mult. Şi cu toate că sunt

exemple în care Dumnezeu n-a îngăduit ca sfinţii Săi să simtă măcar focul, de obicei focul produce durere.Tocmai acolo, în văpaia focului, noi trebuie să-L glorificăm. Noi facem aceasta exersând credinţa perfectă în bunătatea şi dragostea Lui care a îngăduit ca această încercare să vină peste noi. Ba mai mult, noi trebuie să credem că după ce vom ieşi din foc va rezulta ceva mult mai demn de laudă pentru El decât am experimentat până acum.Pentru a trece prin focuri, este nevoie de o credinţă mare, căci o credinţă mică nu va reuşi. Trebuie să câştigăm victoria în cuptor. Margaret Bottome

Un om are doar atâta credinţă cât arată în vremuri de încercare. Cei trei bărbaţi care au fost aruncaţi în cuptorul de foc au ieşit afară exact aşa cum au intrat – cu excepţia funiilor cu care erau legaţi. Cât de des Dumnezeu ne înlătură lanţurile în cuptorul suferinţei! Aceşti trei bărbaţi au umblat prin foc fără să fie arşi – pielea lor nu era nici măcar băşicată. „Focul n-avusese nici o putere asupra trupului acestor oameni, … nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei“ (Daniel 3:27). Aşa trebuie să iasă creştinii din cuptorul încercărilor de foc – eliberaţi de lanţurile lor, dar neatinşi de flăcări.A ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Coloseni 2:15

Aceasta este adevărata biruinţă – să biruieşti boala trecând prin ea, să biruieşti moartea trecând prin moarte şi să biruieşti orice altă circumstanţă potrivnică trecând prin ea. Crede-mă, există o putere care ne poate face biruitori în mijlocul conflictului. Sunt înălţimi pe care le putem atinge, de unde putem privi înapoi peste drumul pe care am venit şi putem cânta cântarea noastră de biruinţă de această parte a cerului. Îi putem face pe alţii să ne considere bogaţi, deşi suntem săraci, şi îi putem îmbogăţi pe mulţi în sărăcia noastră. Noi trebuie să biruim în ea. Biruinţa Domnului Hristos a fost câştigată în umilinţa Lui. Şi poate că şi biruinţa noastră se va arăta prin ceea ce alţii văd ca umilinţă. Margaret Bottome

Nu-i aşa că este foarte captivant să vezi un om împovărat cu multe încercări, care însă e cu inima veselă ca sunetul unui clopoţel? Nu-i aşa că este ceva contagios şi îndrăzneţ să-i vezi pe alţii grozav de ispitiţi, dar „mai mult decât biruitori“ (Rom. 8:37)? Nu este încurajator să vezi un tovarăş de drum cu trupul frânt, însă păstrând splendoarea răbdării de neînfrânt?Ce mărturie dau acestea despre puterea darului de har al lui Dumnezeu!

John Henry Jowet t

Când or ice spr i j in pământesc cade, Şi v iaţa pare o mare agitată,Eşt i tu atunci o minune susţ inută de Dumnezeu, Sat isfăcut şi l inişt it ş i l iber ?

El isei s-a rugat ş i a zis: „Doamne, deschide- i ochi i să vadă“. (2 Împăraţ i 6:17)

Aceasta este rugăciunea pe care trebuie s-o înălţăm pentru noi înşine şi unul pentru altul: „Doamne, deschide-ne ochii ca să vedem“. Suntem înconjuraţi, la fel cum era şi profetul Elisei, de „caii şi carele de foc“ ale lui Dumnezeu (2 Împăraţi 6:17), aşteptând să ne conducă în locuri de glorioasă victorie.Odată ce ochii ne sunt deschişi de Dumnezeu, vom vedea toate evenimentele din viaţa noastră, fie mari fie mici, fericite sau triste, ca „un car de triumf“ pentru sufletul nostru. Tot ce vine asupra noastră devine un car de triumf din momentul în care îl tratăm ca atare. Pe de altă parte, chiar şi cea mai mică încercare poate deveni un obiect care distruge tot ce întâlneşte în cale, ducând la mizerie şi disperare, dacă îi permitem.Deci diferenţa stă în alegerea pe care o facem. Totul depinde nu de evenimentele în sine, cât de modul în care le privim. Dacă pur şi simplu stăm culcaţi, lăsându-le să vină peste noi şi să ne zdrobească, ele devin un car necontrolabil de distrugere. Însă dacă ne suim în ele, ca într-un car de biruinţă, ele vor deveni carele lui Dumnezeu care ne duc triumfători înainte şi în sus. Hannah Whitall Smith

Domnul nu poate face mai nimic cu un suflet zdrobit. De aceea Adversarul încearcă să-i împingă pe oamenii lui Dumnezeu spre disperare şi deznădejde dincolo de condiţia lor sau de condiţia bisericii. S-a spus adesea că o armată descurajată intră în luptă cu certitudinea înfrângerii. Am auzit recent o misionară spunând că s-a întors acasă bolnavă şi deprimată, pentru că duhul ei şi-a pierdut curajul, ceea ce a avut drept consecinţă un trup nesănătos.Trebuie să înţelegem mai bine aceste atacuri ale Vrăjmaşului asupra duhului nostru şi cum să le opunem rezistenţă. Dacă reuşeşte să ne scoată din poziţia noastră corectă, el caută mai apoi să asuprească „pe sfinţii Celui Preaînalt“ (Daniel 7:25) printr-un asediu prelungit, până când, într-un final, din pură slăbiciune, renunţăm şi la cea mai mică speranţă de victorie.

5 Aprilie

Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi. (2 Împăraţi 4:4)

Văduva şi cei doi fii ai ei urmau să fie singuri cu Dumnezeu. Ei n-aveau de-a face cu legile naturii, cu conducătorii oamenilor, cu comunitatea, sau cu preoţia. N-aveau de-a face nici măcar cu marele profet al lui Dumnezeu, Elisei. Ei trebuia să fie izolaţi de toţi oamenii, separaţi de raţiunea omenească, şi îndepărtaţi de orice tendinţă naturală de a judeca dinainte circumstanţele prin care treceau. Ei urmau să fie ca nişte oameni aruncaţi în întinderea vastă a spaţiului înstelat, depinzând numai şi numai de Dumnezeu – în contact cu Sursa minunilor.Acesta este un ingredient din planul lui Dumnezeu de a lucra cu noi. Trebuie să intrăm într-o cameră secretă a izolării în rugăciune şi credinţă care este foarte roditoare. În anumite momente şi locuri, Dumnezeu va ridica un zid misterios în jurul nostru. El va îndepărta toate suporturile pe care obişnuiam să ne bazăm, şi va înlătura

modalităţile noastre obişnuite de a rezolva lucrurile.Dumnezeu ne va separa pentru ceva divin, complet nou şi neaşteptat, şi care nu poate fi înţeles examinând circumstanţele noastre anterioare. Vom fi într-un loc unde nu ştim ce se întâmplă, unde Dumnezeu croieşte haina vieţilor noastre după un nou tipar, şi astfel ne face să ne uităm la El.Majoritatea creştinilor duc o viaţă monotonă – o viaţă în care pot prevedea aproape tot ce le va ieşi în cale. Dar sufletele pe care le conduce Dumnezeu în neprevăzut şi în situaţii speciale El le izolează. Tot ce ştiu ele este că Dumnezeu le susţine şi că El Se ocupă de vieţile lor. Astfel, aşteptările lor vin numai de la El.Ca şi această văduvă, noi trebuie să ne detaşăm de lucrurile de afară şi să ne ataşăm înăuntrul nostru numai de Domnul ca să vedem minunile Lui.

din Hrana SufletuluiDe multe ori prin cele mai dificile încercări, Dumnezeu aduce cele mai

plăcute descoperiri despre Sine. din Nestemate

Câteodată Dumnezeu închide uşa ş i ne închide înăuntru,

Ca să ne vorbească, poate prin necaz sau suferinţă,Şi del icat, de la inimă la in imă, deasupra

hărmălaiei ,Să ne spună din nou un gând preţios.

6 Aprilie

M-am dus la locul meu de strajă, şi stam pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună

Domnul. (Habacuc 2:1)

Fără nădejdea noastră vigilentă, ce sens mai are să aşteptăm ajutor de la Dumnezeu? Nu va fi nici un ajutor fără ea. Dacă vreodată nu reuşim să primim putere şi protecţie din partea Lui, este doar pentru că nu am căutat aceasta. Ajutorul ceresc este oferit deseori, şi totuşi trece pe lângă noi. Îl pierdem pentru că nu stăm în turn, privind atent la orizont după vreun semn al apropierii lui, şi apoi nu suntem pregătiţi să deschidem larg porţile inimii noastre ca să poată intra. Omul care nu aşteaptă nimic şi deci nu este numai ochi şi urechi, va primi puţin ajutor. Urmăreşte-L pe Dumnezeu în evenimentele vieţii tale.Este o veche zicală care spune: „Cei care urmăresc providenţa lui Dumnezeu nu vor lăsa niciodată ca providenţa lui Dumnezeu să-i caute pe ei“. Şi mai putem interpreta această zicală, spunând: „Cei care nu urmăresc niciodată providenţa lui Dumnezeu, nu vor fi niciodată urmăriţi de providenţa lui Dumnezeu“. Dacă nu pui vasele pentru apă afară când plouă, nu vei colecta niciodată apă.Trebuie să fim mai practici şi să folosim bunul simţ cu Dumnezeu în revendicarea promisiunilor Lui. Dacă un om ar merge la bancă de mai multe ori pe zi, şi-ar pune cecul la geamul casierului, şi apoi l-ar lua şi ar pleca cu el fără să-l încaseze, n-ar trece mult timp şi

banca l-ar soma să iasă din local.Oamenii care merg la bancă, merg cu un scop. Ei îşi prezintă cecul, primesc banii cash, şi apoi pleacă, efectuând astfel o tranzacţie reală. Ei nu-şi pun cecul pe tejghea, discutând despre frumuseţea semnăturii şi arătând cât de frumos este desenul de pe el. Nu, ei vor să primească bani pentru cecul lor şi nu vor fi satisfăcuţi fără acest fapt. Aceştia sunt oamenii care întotdeauna sunt bine primiţi la bancă, nu cei care pur şi simplu irosesc timpul casierului.Din nenorocire, un foarte mare număr de oameni se joacă de-a rugăciunea. Ei nu se aşteaptă ca Dumnezeu să le dea un răspuns, şi astfel ei îşi risipesc pur şi simplu timpul de rugăciune. Tatăl nostru ceresc doreşte să facem tranzacţii reale cu El în rugăciunea noastră. Charles H. Spurgeon

Nu ţi se va tăia nădejdea. Proverbe 23:18

7 Aprilie

Puterea lor stă în a fi l iniştiţi. (Isaia 30:7, KJV)

Liniştea interioară este absolut necesară în adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Mi-amintesc că am învăţat aceasta într-o perioadă de mare criză din viaţa mea. Întreaga mea fiinţă părea să palpite de nelinişte, şi nevoia pe care o simţeam după o intervenţie rapidă şi puternică era copleşitoare. Însă circumstanţele erau de aşa natură că nu puteam face nimic, şi persoana care m-ar fi putut ajuta nu făcea nimic.Pentru un timp părea ca şi cum m-aş fi făcut ţăndări din cauza frământării mele interioare. Apoi, dintr-odată, „un susur blând şi subţire” (1 Împăraţi 19:12) a şoptit în adâncul sufletului meu: „Opreşte-te, şi să ştii că Eu sunt Dumnezeu“ (Psalmul 46:10). Cuvintele au fost rostite cu putere, şi am ascultat. M-am adunat, aducându-mi trupul la linişte deplină, şi am forţat duhul meu tulburat să tacă. Abia atunci, uitându-mă în sus şi aşteptând, am ştiut că Dumnezeu era Cel care vorbise. El era în mijlocul crizei mele şi a neajutorării mele, şi eu m-am odihnit în El. Aceasta a fost o experienţă pe care n-aş fi ratat-o pentru nimic în lume. Aş putea spune că din liniştea aceea părea să provină puterea care a rezolvat criza şi care a condus foarte repede la o soluţie de mare succes. În timpul acestei crize am învăţat efectiv că „puterea [mea] stă în a fi liniştit“. Hannah Whithall Smith

Există o pasivitate perfectă care nu este lene. Este o linişte vie născută din încredere. Tensiunea tăcută nu este încredere, ci doar nelinişte comprimată.

Nu în larma furtuni i ur lătoare, Nu în cutremur sau flăcări devoratoare;Ci în l in iştea care poate transforma orice fr ică, A venit la profet susurul blând ş i l inişt it .

O, suflete, taci pe muntele lu i Dumnezeu,

Chiar dacă gri j i le ş i nevoi le se agită în jurul tău ca o mare;Din rugăciuni , cereri ş i dorinţe nemărturis ite, Opreşte-te, ş i ascultă ce-ţ i va spune Dumnezeu.

Orice părtăşie are pauze de odihnă, Forţe noi cresc cu fiecare nivel de putere;Cele mai plăcute Aleluia ale celor binecuvântaţi Sunt tăcute, t imp de jumătate de oră.

O, odihneşte-te, într-o l in işte totală a sufletului , Renunţă la cuvinte, lasă rugăciunea şi lauda pentru un t imp,Lasă-ţ i întreaga fiinţă, l inişt ită, în controlul Lui , Şi învaţă întreaga semnificaţ ie a glasului ş i zâmbetului Lui .

Nu să lupţi ca un atlet pentru o cunună, Nic i să apuci cerul pr in violenţa voinţei ;Ci să şezi cu Tatăl tău ca un copi l , Şi să cunoşti fer ic i rea care urmează după al Său „Fi i l inişt it !“

Mary Rowles Jarvis

8 Aprilie

De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru

Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.

(2 Corinteni 12:10)

Traducerea literală a acestui verset adaugă un accent uluitor, permiţându-i astfel să vorbească pentru sine cu o putere pe care n-am fi realizat-o probabil niciodată. Este aşa cum urmează: „De aceea îmi găsesc plăcerea în a fi fără putere, în a fi insultat, în a trece prin situaţii critice, şi în a fi vânat şi forţat într-un colţ pentru Hristos; căci când sunt fără putere, sunt dinamită“.Secretul cunoaşterii atotsuficienţei lui Dumnezeu stă în a ajunge la capătul a tot ce ţine de noi şi de circumstanţele noastre. Odată ce am ajuns în acest punct, vom înceta să căutăm compătimire pentru situaţia noastră dificilă sau pentru că am fost trataţi rău, deoarece vom recunoaşte că aceste lucruri sunt condiţiile necesare pentru binecuvântări. Atunci ne vom întoarce de la circumstanţele noastre la Dumnezeu, realizând că ele sunt dovada lucrării Lui în viaţa noastră. A.B.Simpson

George Matheson, bine-cunoscutul predicator orb al Scoţiei, a spus odată: „Dumnezeul meu iubit, nu Ţi-am mulţumit niciodată pentru spinii mei. Ţi-am mulţumit de o mie de ori pentru trandafirii mei, dar nici măcar o dată pentru spinii mei. Întotdeauna am privit înainte spre locul unde voi fi răsplătit pentru crucea mea, dar nu m-am gândit niciodată la crucea mea ca la o glorie prezentă.Învaţă-mă, o, Doamne, să Te glorific prin crucea mea. Învaţă-mă valoarea spinilor mei. Arată-mi cum m-am înălţat la Tine pe calea durerii. Arată-mi că printre lacrimile mele am văzut curcubeele mele“.

Vai de ce l care nu vede n ic iodatăSte le le care s t ră lucesc pr int re ch iparoş i .

9 Aprilie

Toate acestea pe mine mă lovesc! (Geneza 42:36)

Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. (Romani 8:28)

Mulţi oameni sunt în lipsă când este vorba de putere. Dar cum se produce puterea? Acum câteva zile, eu şi prietenul meu treceam pe lângă o centrală electrică ce producea electricitate pentru tramvaie. Am auzit zbârnâitul şi vuietul nenumăratelor roţi ale turbinelor, şi l-am întrebat pe prietenul meu: „Cum se produce puterea?“ El a răspuns: „E generată pur şi simplu de rotirea acestor roţi şi de frecarea pe care ele o creează. Frecarea produce curentul electric“.Într-un mod similar, când Dumnezeu doreşte să producă mai multă putere în viaţa ta, El creează mai multă frecare. El foloseşte această presiune pentru a genera putere spirituală. Unii oameni nu se pot folosi de ea, şi fug de presiune în loc să primească puterea şi s-o folosească pentru a se ridica deasupra experienţei dureroase care a produs-o. Opoziţia este esenţială pentru menţinerea echilibrului real dintre forţe. Forţa centripetă şi forţa centrifugă acţionează în opoziţie una faţă de cealaltă ca să menţină planeta noastră pe orbită. Acţiunea de propulsare cuplată cu reacţiunea de repulsie menţin Pământul pe orbită în jurul soarelui în loc să-l lanseze în spaţiu şi pe o cale de distrugere sigură.Dumnezeu ne călăuzeşte vieţile în acelaşi fel. Nu este suficient să avem doar o forţă de propulsare. Avem nevoie şi de o forţă egală de repulsie, aşa că El ne reţine şi ne trece prin încercările vieţii ca să ne testeze. Presiunile ispitelor şi ale încercărilor şi toate lucrurile care par a fi împotriva noastră ne ajută să progresăm şi ne întăresc temelia.Haideţi să-I mulţumim Lui atât pentru greutăţi cât şi pentru aripile pe care El le produce. Şi realizând că suntem divin propulsaţi, haideţi să alergăm înainte cu credinţă şi răbdare pentru chemarea noastră înaltă şi cerească. A.B.Simpson

Într-o fabr ică sunt roţi ş i angrenaje,

Sunt manivele, scr ipeţi , curele de transmisie înt inse sau lejere –

Unele se învârtesc repede, alte le se rotesc încet,Unele împing înainte, alte le trag înapoi;Unele sunt l ine ş i s i lenţioase, altele sunt agitate ş i

zgomotoase,Bat, huruie, zăngăne, se mişcă cu zmucitur i ;

Într-o confuzie sălbatică, într-un haos aparent,Ridică, împing, transmit – dar îş i fac treaba.De la cel mai puternic levier la cel mai mic z imţ sau

angrenaj,Toate se mişcă împreună pentru scopul plănuit;Şi în spatele lucrări i este o minte care controlează,Şi o forţă care direcţ ionează, ş i o mână care

conduce.

Aşa că toate lucruri le lucrează pentru preaiubiţ i i Domnului;

Unele pot fi rele dacă le luăm singure;Unele pot părea că ne împiedică; altele pot să ne

tragă înapoi;Dar e le lucrează împreună, ş i lucrează spre bine,Toate dorinţele zădărnici te, toate refuzuri le

neînduplecate,Toate contradicţ i i le , greu de înţeles.Şi forţa care le ţ ine, le grăbeşte ş i le întârzie,Le opreşte şi le porneşte şi le ghidează – este mâna

Tatălui nostru. Annie Johnson F l in t

10 Aprilie

Arată-mi pentru ce Te cerţi cu mine! (Iov 10:2)

O, suflet încercat, poate că Domnul te trece prin această încercare ca să-ţi dezvolţi darurile spirituale. Ai o serie de daruri pe care nu le-ai fi descoperit niciodată dacă n-ar fi fost încercările. Nu ştii că credinţa ta nu se arată niciodată atât de mare în timpul verii călduroase, cât se arată în timpul unei ierni geroase? Dragostea ta este mai tot timpul ca un licurici, care străluceşte foarte puţin când nu este înconjurat de întuneric. Iar speranţa este ca stelele – nevăzute în strălucirea soarelui prosperităţii şi descoperite doar în timpul unei nopţi de împotrivire. Necazurile sunt deseori montura neagră pe care Dumnezeu o foloseşte pentru a monta pietrele preţioase ale darurilor copiilor Săi, făcându-le să strălucească şi mai tare.Nu te-ai rugat tu

pe genunchi cu puţin timp înainte, zicând: „Doamne, cred că n-am deloc credinţă. Te rog, arată-mi că am“? Nu era rugăciunea ta, chiar dacă n-ai realizat poate pe moment, o rugăciune care de fapt cerea încercări? Căci cum ai putea să ştii dacă ai credinţă, până nu-ţi este încercată credinţa? Poţi să te bazezi pe faptul că Dumnezeu trimite deseori încercări pentru ca darurile noastre să fie descoperite şi pentru ca noi să fim siguri de existenţa lor. Şi este mai mult decât doar descoperirea darurilor noastre – noi experimentăm adevărata creştere în har ca un alt rezultat al încercărilor noastre care au fost sfinţite de El.Dumnezeu nu-Şi antrenează soldaţii în corturi confortabile şi în lux, ci punându-i să îndure marşuri lungi şi servicii grele. Îi face să treacă prin şuvoaie de apă, să înoate prin râuri, să urce pe munţi, şi să meargă multe mile obositoare cu bagaje grele.Dragă creştine, n-ar putea aceasta să explice necazurile prin care treci acum? N-ar putea fi acesta motivul pentru care El Se ocupă de tine? Charles H. Spurgeon

A fi lăsat în pace de Satan nu este o dovadă că eşti binecuvântat.

11 Aprilie

Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. (Matei 10:27)

Domnul nostru ne duce mereu la întuneric ca să ne spună ceva. Poate fi întunericul unui cămin unde o pierdere grea a lăsat storurile; întunericul unei vieţi singuratice şi pustii, în care o boală ne-a separat de lumina şi activităţile vieţii; sau întunericul unei mâhniri zdrobitoare şi a unei dezamăgiri. Acolo ne spune El tainele Sale – mari şi minunate, eterne şi infinite. El ne deschide ochii, orbiţi de strălucirea lucrurilor pământeşti, ca să privească la constelaţiile cereşti. Şi urechile noastre detectează dintr-odată chiar şi şoapta glasului Său, care de multe ori a fost acoperită de tumultul strigătelor pământeşti.Însă aceste revelaţii vin întotdeauna şi cu responsabilitatea corespunzătoare: „Ce vă spun Eu … să spuneţi la lumină … să propovăduiţi de pe acoperişul caselor“. Noi nu trebuie să zăbovim în întuneric sau să stăm în cămăruţă. Curând vom fi invitaţi să ne ocupăm locul în zarva şi furtunile vieţii. Şi când va veni momentul acela, noi trebuie să spunem şi să propovăduim ce am aflat. Aceasta dă o nouă semnificaţie suferinţei, a cărei cea mai tristă parte este deseori sentimentul aparent al inutilităţii pe care aceasta îl provoacă. Suntem tentaţi să gândim: „Cât de nefolositor sunt! Ce fac, de sunt diferenţiat de ceilalţi? De ce este irosit «parfumul scump» (Ioan 12:3) al sufletului meu?” Acestea sunt vaietele disperate ale celui ce suferă, dar Dumnezeu are un scop în toate. El Îşi aduce copiii pe culmi tot mai înalte ale părtăşiei, ca să-L poată auzi vorbind „faţă în faţă, cum vorbeşte un om cu prietenul lui” (Exod 33:11), şi apoi să transmită mesajul celor de la poalele muntelui. Au fost cele patruzeci de zile petrecute de Moise pe munte irosite? Dar timpul petrecut de Ilie la Muntele Horeb sau anii petrecuţi de Pavel în

Arabia? Nu există nici o scurtătură spre o viaţă de credinţă, care este o absolută necesitate pentru o viaţă sfântă şi victorioasă. Trebuie să avem perioade de meditaţie şi părtăşie personală cu Dumnezeu. Sufletele noastre trebuie să aibă momente de părtăşie cu El pe munte şi să treacă prin văile odihnei liniştite la umbra unei stânci mari. Trebuie să petrecem unele nopţi sub stele, când întunericul a acoperit lucrurile pământeşti, a redus la tăcere zgomotul vieţii omeneşti şi ne-a lărgit orizontul, descoperindu-ne infinitul şi eternul. Toate acestea sunt absolut esenţiale aşa cum este hrana pentru trupurile noastre.Numai în felul acesta simţirea prezenţei lui Dumnezeu poate deveni avuţia sigură a sufletelor noastre, permiţându-ne să spunem tot timpul, cum scria şi psalmistul odată: „Tu eşti aproape, DOAMNE“ (Psalmul 119:151). F.B. Meyer

Unele inimi, precum primulele de seară, se deschid mult mai frumos în umbrele vieţii.

12 Aprilie

Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. (Luca 4:1-2)

Isus a fost umplut cu Duhul Sfânt şi totuşi a fost ispitit. Cea mai puternică forţă a ispitei vine deseori asupra unei persoane când aceasta este foarte aproape de Dumnezeu. Cineva a spus odată: „Diavolul ţinteşte sus“. De fapt, el a făcut pe un ucenic să spună că nici nu-L cunoaşte pe Hristos. De ce doar foarte puţini oameni au avut un conflict atât de mare cu diavolul cum a avut Martin Luther? Pentru că Martin Luther zdruncina însăşi împărăţia celui rău. Şi amintiţi-vă de luptele teribile pe care le-a avut John Bunyan! Când un om are plinătatea Duhului lui Dumnezeu, va avea mari conflicte cu Ispititorul. Dumnezeu îngăduie ispita pentru că ea face pentru noi ceea ce furtunile fac pentru stejari, ne înrădăcinează mai adânc, şi ea face pentru noi ceea ce căldura face pentru picturile pe porţelan, ne dă durabilitate mare în timp. Nu vei realiza niciodată pe deplin cât de puternic eşti alipit de Hristos, sau El de tine, până nu-şi va folosi diavolul toată puterea lui ca să te atragă la el. Abia atunci vei simţi strângerea mâinii drepte a lui Hristos. selectat

Necazurile nemaipomenite nu sunt întotdeauna pedeapsa pentru nişte păcate nemaipomenite, ci uneori sunt încercările care rezultă din darurile nemaipomenite ale lui Dumnezeu. Dumnezeu foloseşte multe instrumente de pilire şi Îşi şlefuieşte nestematele cu pile aspre. Şi sfinţii pe care El îi iubeşte în mod deosebit şi pe care doreşte să-i facă să strălucească cel mai tare, vor simţi deseori uneltele Lui asupra lor. R. Leighton

Mărturisesc cu bucurie că datorez mai mult focului, ciocanului şi pilei Domnului meu decât oricărei alte unelte din atelierul Lui. Câteodată mă

întreb dacă am învăţat vreodată ceva decât la capătul nuielei lui Dumnezeu. Când sala mea de clasă este cea mai întunecoasă, atunci văd cel mai bine.

Charles H. Spurgeon

13 Aprilie

Şi mâna Domnului a venit peste mine acolo, şi mi-a zis: „Scoală-te, du-te în vale, şi acolo îţi voi

vorbi!“(Ezechiel 3:22)

Ai auzit vreodată ca cineva să fie foarte folosit de Hristos fără să fi experimentat mai întâi o perioadă deosebită de aşteptare, sau o răsturnare totală a planurilor lui? De când a fost trimis apostolul Pavel în pustiul Arabiei pentru trei ani – timp în care trebuie să fi fost umplut cu Vestea cea Bună – până în ziua de azi, se pare că cei care vor fi folosiţi vor avea o perioadă de aşteptare. Nu ţi s-a întâmplat niciodată să cauţi să vorbeşti despre încrederea în Domnul Isus, dar în loc de asta El să-ţi ceară să arăţi ce este încrederea, prin aşteptare? Experienţa mea este cu mult mai puţin severă decât a lui Pavel, dar revelează acelaşi principiu. Odată când credeam că uşa a fost larg deschisă ca eu să intru în domeniul literar cu o mare oportunitate, uşa s-a închis la fel de repede. Doctorul meu a intrat şi mi-a spus simplu: „Niciodată! Trebuie să alegi între a scrie şi a trăi, pentru că nu le poţi face pe amândouă“. Era în anul 1860, şi n-am ieşit din carapacea mea izolatoare cu cartea mea Ministry of Song (Slujba Cântării) înainte de 1869. Atunci am văzut înţelepciunea deosebită care m-a ţinut în aşteptare timp de nouă ani în umbră. Dragostea lui Dumnezeu este neschimbătoare. El ne iubeşte la fel chiar şi când nu vedem şi nu simţim dragostea Lui. Iar dragostea şi suveranitatea Lui sunt egale şi universale. De aceea, deseori El reţine bucuria noastră şi conştientizarea progresului nostru, pentru că El ştie cel mai bine ce anume va desăvârşi şi va înlesni lucrarea Lui în noi.

Frances Ridley Havergal

Am lăsat în tăcere Acea lucrare a mea,Ş i am luat ce-mi fusese t r imis – Un t imp de od ihnă.Glasu l Stăpânulu i m-a chemat Să mă od ihnesc deoparte ;„Deopar te numai cu Isus“ , A răsunat în ecou in ima mea.

Am luat od ihna ş i l in iş tea D in mâna Lu i ,Ş i -am s imţ i t că această sufer inţă prezentă E ra în p lanu l Lu i .

Cât de des no i a legem să lucrăm, Când E l spune: „Odihneşte- te!“  – Că i le noastre sunt oarbe ş i în tor tocheate ; Ca lea Lu i e cea mai bună.

Lucrarea pe care E l Însuş i a dat -o , E l o va duce la bun s fârş i t .Pot fi a l te mis iun i Pentru p ic ioare obos i te ;Pot fi a l te îndator i r i Pentru mâin i obos i te ,Prezentu l , este ascu l tarea De porunc i le Lu i .

Este o b inecuvântată od ihnă Să stăm l in iş t i ţ i ,Să lăsăm mâna Lu i să ne modeleze , După cum vrea E l .Lucrarea Lu i t rebu ie terminată. Lecţ ia Lu i t rebu ie însuş i tă ;E l este Ma ist ru l , Nu u i ta !

Nu este vorba doar de a „ lucra“ . Trebu ie să fim învăţaţ i ;Ş i I sus „a învăţat“ ascu l tarea , Câşt igată pr in sufer inţă .Pentru no i , jugu l Lu i es te uşor , Sarc ina Lu i es te uşoară.Disc ip l ina Lu i e foarte necesară , Ş i p l ină de dreptate .

Noi t rebu ie să fim s lu j i tor i i Lu i ; No i nu a legem n ic iodatăDacă o uneal tă sau a l ta Va fi fo los i tă de mâin i le noastre .În lucrare sau în aş teptare F ie ca no i să împl in imNic idecum vo ia noastră , c i numai Vo ia Stăpânulu i !

se lectat

Dumnezeu dă locuri de odihnă precum şi locuri de muncă. Aşa că odihneşte-te şi fii mulţumitor când El te aduce, obosit şi slăbit, la ape de-a lungul drumului.

14 Aprilie

Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî

din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe

Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

(1 Tesaloniceni 4:16-17)

Era „dis de dimineaţă“ (Luca 24:1), „pe când era încă întuneric“ (Ioan 20:1), când Domnul Isus a înviat din morţi. Numai luceafărul de dimineaţă, nu soarele, strălucea deasupra mormântului Său când s-a deschis. Umbrele Ierusalimului nu se retrăseseră încă, şi locuitorii lui încă nu se treziseră. Da, era încă noapte, era un timp de întuneric şi adormire, când El a înviat, dar învierea Lui nu a deranjat somnul oraşului.Şi va fi în timpul întunericului unei dimineţi devreme, când numai luceafărul de dimineaţă va străluci, când trupul lui Hristos – Biserica Lui – va învia. Ca şi El, sfinţii Săi se vor trezi în timp ce copiii nopţii şi ai întunericului îşi vor dormi în continuare somnul morţii lor. Când vor învia, sfinţii nu vor deranja pe nimeni, şi lumea nu va auzi glasul care-i cheamă. Liniştit, cum i-a culcat Domnul Isus – pe fiecare în mormântul lui tăcut, ca pe nişte copii ţinuţi în braţe de mamele lor – la fel de liniştit şi blând îi va trezi El când va sosi ceasul. La fiecare vor veni cuvintele dătătoare de viaţă: „Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână!“ (Isaia 26:19). Prima rază de glorie îşi va croi drum până-n mormintele lor. Sfinţii vor sorbi prima rază de lumină a dimineţii, în timp ce norii de la răsărit vor da semne foarte slabe de apariţie. Parfumul plăcut al dimineţii, împreună cu liniştea ei încântătoare, cu prospeţimea ei înviorătoare, cu dulcea ei singurătate, şi cu puritatea ei tăcută – toate atât de solemne şi totuşi atât de pline de speranţă – vor fi ale lor.O, ce contrast imens între aceste binecuvântări şi neagra noapte prin care tocmai au trecut! O, ce contrast imens între aceste binecuvântări şi mormintele din care au fost eliberaţi! Îşi vor scutura de pe ei murdăria pământului care-i ţinea odată, aruncând mortalitatea deoparte, şi vor învia cu trupuri de glorie „ca să întâmpine pe Domnul în văzduh“. Lumina „Luceafărului strălucitor de dimineaţă“ (Apoc. 22:16) îi va călăuzi în sus de-a lungul unei căi cu totul noi. Razele acelui Luceafăr de dimineaţă, ca şi steaua din Betleem, îi va conduce în prezenţa Împăratului. „Seara vine plânsul, iar dimineaţa veselia“ (Psalmul 30:5). Horatius Bonar

În t imp ce oşt i le cereşt i cântă Osana, coborând din cer,

Cu sfinţi i g lor ificaţi însoţiţ i de îngeri ,

Cu har pe fruntea Lui , ca o aureolă de glorie,Î i va primi Isus pe ai săi .

„Eu vin curând“. Amin. Vino, Doamne Isuse! Apocalipsa 22:20

Un soldat spunea odată: „Când voi muri, să nu-mi cântaţi cântece de înmormântare. Ci mai degrabă cântaţi-mi deşteptarea, chemarea de dimineaţă, pentru învierea celor chemaţi“.

15 Aprilie

Mă încred în Cuvântul Tău. (Psalmul 119:42)

Puterea credinţei noastre este direct proporţională cu nivelul nostru de încredere că Dumnezeu va face exact ce a promis. Credinţa n-are nici o tangenţă cu sentimentele, cu impresiile, cu lucrurile văzute, cu probabilitatea sau improbabilitatea unui eveniment. Dacă încercăm să cuplăm aceste lucruri cu credinţa, nu ne mai odihnim în Cuvântul lui Dumnezeu, pentru că credinţa nu depinde de ele. Credinţa se bazează numai pe puritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Şi când Îl credem pe Dumnezeu pe Cuvânt, inimile noastre au pace.Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în a ne exersa credinţa. El face aceasta pentru a ne binecuvânta personal, pentru a binecuvânta biserica mare, şi ca o mărturie pentru necredincioşi. Însă noi avem tendinţa de a fugi de încercarea credinţei noastre în loc s-o întâmpinăm cu bucurie. Când vin încercările, răspunsul nostru ar trebui să fie: „Tatăl meu ceresc a pus această cupă a încercărilor în mâna mea pentru ca mai târziu să am ceva plăcut“.Încercările sunt hrana credinţei. O, fie ca noi să ne lăsăm pe mâna Tatălui nostru ceresc! Este bucuria inimii Lui să facă bine tuturor copiilor Săi. Însă încercările şi dificultăţile nu sunt singura cale prin care credinţa este exersată şi prin aceasta amplificată. Citirea Scripturilor de asemenea ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum Se descoperă El în ele.Eşti tu în stare să spui cu sinceritate, din cunoştinţele tale despre Dumnezeu şi din relaţia ta cu El, că într-adevăr El este o Fiinţă minunată? Dacă nu, lasă-mă să te încurajez cu toată bunăvoinţa să-L rogi pe Dumnezeu să te aducă la acest punct, pentru a putea aprecia pe deplin blândeţea şi bunătatea Lui, pentru a putea recunoaşte măcar cât de bun este El, şi pentru a putea cunoaşte ce plăcut este pentru inima lui Dumnezeu să facă bine copiilor Săi.Cu cât ne apropiem mai mult de acest punct în omul nostru dinăuntru, cu atât suntem mai bucuroşi să ne lăsăm pe mâna Lui şi cu atât suntem mai mulţumiţi cu toate lucrările pe care le face El cu noi. Deci, când vin încercările, vom spune: „Am să aştept cu răbdare să văd binele pe care-l va face Dumnezeu în viaţa mea, cu siguranţa calmă că El îl va face“.În felul acesta, vom da o bună mărturie înaintea lumii şi prin aceasta vieţile altora vor fi întărite. George Mueller

16 Aprilie

Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc,

pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat

fără să ştie unde se duce. (Evrei 11:8)

Avraam „nu ştia unde se duce“ – pentru el era pur şi simplu suficient să ştie că mergea cu Dumnezeu. El nu se baza atât de mult pe promisiuni cât se baza pe Cel care a promis. Şi el nu se uita la dificultatea circumstanţelor, ci se uita la Împăratul lui – eternul, nemărginitul, invizibilul, înţeleptul şi singurul Dumnezeu – care coborâse de pe tronul Său pentru a-i arăta lui calea şi care, cu siguranţă, se va descoperi.O, credinţă glorioasă! Lucrările şi posibilităţile tale sunt acestea: mulţumirea de a întinde pânzele cu ordinele încă pecetluite, datorită încrederii neclintite în înţelepciunea Domnului, Înaltul Amiral; şi bucuria de a te scula, de a lăsa totul şi de a-L urma pe Hristos, datorită siguranţei îmbucurătoare că ce este cel mai bun pe pământ nu se poate compara cu ce este cel mai neînsemnat în cer. F.B. Meyer

Nu este nicidecum suficient să porneşti vesel cu Dumnezeu în orice aventură a credinţei. Trebuie de asemenea să-ţi strângi bucuros toate ideile despre cum va fi călătoria şi să le rupi în bucăţele, pentru că nimic din planul tău de călătorie nu se va întâmpla aşa cum te aşteptai.Călăuza ta nu te va duce pe căi umblate. El te va conduce pe căi pe care nici n-ai fi visat vreodată că le vei vedea cu ochii tăi. El nu cunoaşte frica şi Se aşteaptă ca tu să nu te temi de nimic când este El cu tine.

Ziua a t recut ; s ingur ş i s lăb i tBâ jbâ i în căutarea drumulu i meu În t r -un ţ inut pust iu ş i fără soare .Cărarea ce duce la lumină N-am găs i t -o ! În noaptea aceea întunecoasă Dumnezeu m-a luat de mână.

E l m-a condus ca să nu mă rătăcesc ,Ş i m-a adus pe o ca le s igură ş i nouă Pe care n-o cunoşteam.Pe la ape de od ihnă, pr in păşuni verz iL -am urmat – ca lea nu avea Mărăc in i ş i p ie t re .

Întuner icu l greu ş i -a p ierdut puterea,

Ochi i mei obos i ţ i zăreau în s fârş i t L icăr i rea zor i lo r .Îna inte , îna inte în s iguranţă, p r in s t ră luc i rea răsăr i tu lu iAm mers , cu mâna mea în a Lu i , ş i ia tă , Noaptea a t recut .

Ann ie Porter Johnson

17 Aprilie

Mâna Domnului a făcut asemenea lucruri. (Iov 12:9)

Acum câţiva ani, a fost găsit cel mai magnific diamant din istoria lumii într-o mină din Africa. Acesta a fost prezentat apoi regelui Angliei pentru a-i împodobi coroana. Regele l-a trimis la Amsterdam ca să fie tăiat de un expert în prelucrarea pietrelor scumpe. Îţi poţi imagina ce a făcut cu el? A luat acest giuvaer de o valoare inestimabilă şi a făcut o crestătură în el. Apoi l-a lovit o dată tare cu ciocanul lui, şi minunatul giuvaer a căzut în mâna lui, spart în două. Câtă nesăbuinţă! Ce pierdere! Câtă lipsă de grijă! De fapt, nu aşa stăteau lucrurile. Pentru că vezi tu, acea singură lovitură cu ciocanul fusese studiată şi plănuită zile întregi, ba chiar săptămâni. Desene şi trasări au fost făcute pe piatra preţioasă. Calitatea lui, defectele, şi posibilele linii de-a lungul cărora s-ar fi putut crăpa au fost studiate până la cel mai mic detaliu. Şi omul căruia i-a fost încredinţat era unul dintre cei mai iscusiţi tăietori în pietre preţioase din lume. Acum mai crezi că lovitura aceea a fost o greşeală? Nu, a fost cheia bolţii şi culmea măiestriei tăietorului în pietre preţioase. Când l-a lovit, a făcut singurul lucru care i-ar fi dat acelui giuvaer cea mai perfectă formă, strălucire şi splendoare a lui. Lovitura care părea să distrugă acea minunată piatră preţioasă era de fapt răscumpărarea ei perfectă, pentru că din jumătăţile obţinute s-au format două giuvaere magnifice. Numai ochiul dibaci al expertului tăietor în piatră a putut vedea frumuseţea celor două diamante ascunse în piatra neşlefuită şi netăiată aşa cum ieşise din mină. Câteodată, în acelaşi fel, Dumnezeu îngăduie să cadă o lovitură usturătoare peste viaţa ta. Sângerezi, simţind durerea, şi sufletul tău plânge în agonie. La început crezi că lovitura este o greşeală îngrozitoare. Dar nu este, pentru că tu eşti pentru Dumnezeu cea mai preţioasă bijuterie din lume. Şi El este cel mai iscusit tăietor în pietre scumpe din univers. Într-o zi tu trebuie să fii una din bijuteriile care vor împodobi coroana Împăratului. Aşa cum stai acum în mâna Lui, El ştie foarte bine ce trebuie să facă cu tine. Nici măcar unei singure lovituri nu i se va permite să cadă asupra sufletului tău temător fără voia dragostei lui Dumnezeu. Şi poţi fi sigur că din adâncul experienţei, vei vedea binecuvântări negrăite, şi o bogăţie spirituală pe care nu ţi-ai imaginat-o niciodată înainte. J.H.M.

Într-una din cărţile lui George MacDonald, unul din personaje face această remarcă dureroasă: „Mă întreb de ce m-a făcut Dumnezeu. Nu văd

nici un scop în aceasta!“ Un alt personaj îi răspunde: „Poate nu vezi nici un scop acum, dar El nici n-a terminat să te facă. Şi pe lângă aceasta, tu te împotriveşti procesului“.Dacă oamenii ar crede că sunt încă în procesul creaţiei, dacă s-ar supune Creatorului, lăsându-L să-i modeleze aşa cum modelează olarul lutul, şi dacă s-ar preda pe ei înşişi acţiunii roţii Lui într-un act minunat şi deliberat, curând vor vedea că sunt în stare să mulţumească pentru fiecare apăsare a mâinii Lui, chiar dacă este dureroasă. Şi uneori ei trebuie nu doar să creadă, ci şi să aibă în vedere scopul lui Dumnezeu: „Să ducă pe mulţi fii la slavă“ (Evrei 2:10).

Nic i o s ingură lov i tură nu poate lov i ,Dacă Dumnezeul dragoste i nu găseşte potr iv i t .

18 Aprilie

El va lucra. (Psalmul 37:5)

Odată credeam că după ce m-am rugat, era responsabilitatea mea să fac tot ce-mi stă în putinţă ca să primesc răspunsul. Însă Dumnezeu m-a învăţat o cale mai bună şi mi-a arătat că efortul propriu întotdeauna împiedică lucrarea Lui. De asemenea mi-a descoperit că atunci când mă rugam şi-mi puneam toată încrederea în El pentru ceva, El pur şi simplu vroia ca eu să aştept într-o atitudine de laudă şi să fac numai ce-mi spune El. A sta liniştit, fără să faci nimic decât să te încrezi în Domnul, produce un sentiment de incertitudine, şi există deseori o mare ispită de a-ţi lua lupta în propriile mâini. Ştim cu toţii ce dificil este să salvezi un om de la înec când acesta încearcă să-şi ajute salvatorul, şi este la fel de dificil pentru Domnul să ducă luptele noastre pentru noi, când insistăm să le ducem noi. Nu că Dumnezeu nu ar vrea, dar nu poate, pentru că intervenţia noastră împiedică lucrarea Lui. C.H.P.

Forţele spirituale nu pot lucra atâta vreme cât noi ne încredem în forţele pământeşti. Deseori nu reuşim să-I dăm lui Dumnezeu ocazia de a lucra, pentru că nu realizăm că El are nevoie de timp pentru a ne răspunde la rugăciune. Dumnezeu are nevoie de timp ca să coloreze un trandafir sau să facă să crească un stejar mare. Şi Îi trebuie timp ca să facă pâine din lanurile de grâu. El alege pământul, apoi îl ară şi-l afână. Îl însămânţează şi-l udă cu ploi şi rouă. Apoi aduce căldura dătătoare de viaţă firicelului de iarbă, mai târziu creşte spicul şi bobul de grâu auriu, şi în sfârşit dă pâine celor flămânzi. Toate acestea iau timp. De aceea semănăm sămânţa, lucrăm pământul şi apoi aşteptăm şi ne încredem în Dumnezeu până se împlineşte planul Său. Înţelegem acest principiu când este vorba de cultivarea unui câmp, şi trebuie să învăţăm aceeaşi lecţie în ce priveşte viaţa noastră de rugăciune. Dumnezeu are nevoie de timp ca să ne răspundă la rugăciuni.

J.H.M.

19 Aprilie

Staţi pe loc, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta.

(Exod 14:13)

Acest verset conţine porunca lui Dumnezeu pentru mine ca şi credincios pentru acele perioade în care mă confrunt cu situaţii cumplite şi dificultăţi extraordinare. Ce trebuie să fac eu când nu mă pot retrage nici nu pot merge înainte şi calea mea este blocată şi la dreapta şi la stânga?Cuvântul Stăpânului pentru mine este: „Stai pe loc“. Şi cel mai bun lucru pe care-l pot face în momentele acelea este să ascult numai de cuvântul Stăpânului meu, pentru că alţii vor veni la mine cu sugestiile lor şi cu sfaturile lor rele. Disperarea va veni, şoptind: „Renunţă – nu te împotrivi“. Dar chiar şi-n cele mai grele timpuri, Dumnezeu mă va face să fiu vesel şi curajos, bucurându-mă în dragostea şi credincioşia Lui.Laşitatea va veni şi va spune: „Trebuie să te întorci la căile de acţiune ale lumii. Este prea greu pentru tine să continui să trăieşti viaţa de creştin. Renunţă la principiile tale“. Însă oricât de mult m-ar presa Satan să urmez calea lui, nu pot, pentru că sunt un copil al lui Dumnezeu. Hotărârea divină a Domnului mi-a poruncit să merg „din putere în putere“ (Psalmul 84:7). De aceea, aşa voi face, şi nici moartea, nici iadul nu mă vor întoarce de pe calea mea. Şi dacă pentru o perioadă El îmi spune să „stau pe loc“, voi admite aceasta ca un timp de reînnoire a puterii mele pentru paşii mai mari din viitor.Nerăbdarea va veni, ţipând: „Scoală-te, fă ceva! Să «stai pe loc» şi să aştepţi este pură trândăvie“. De ce să mă gândesc că trebuie să fac ceva acum în loc să privesc la Domnul? El nu numai că va face ceva – El va face totul.Aroganţa va veni, mândrindu-se: „Dacă marea îţi blochează calea, aruncă-te în ea şi aşteaptă un miracol“. Însă adevărata credinţă nu ascultă niciodată de aroganţă, de nerăbdare, de laşitate sau de disperare, ci Îl aude numai pe Dumnezeu, spunând: „Stai pe loc“. Şi atunci rămâne pe loc neclintită ca o stâncă.„Stai pe loc“. Trebuie să iau postura unuia care stă pe loc, gata de acţiune, aşteptând alte ordine şi aşteptând vesel şi răbdător glasul Conducătorului. Nu va trece mult şi Dumnezeu îmi va spune, la fel de clar cum i-a spus şi lui Moise să transmită copiilor lui Israel: „Să pornească înainte“ (Exod 14:15). Charles H. Spurgeon

Taci! Ce- i cu această gri jă nel in işt ită Pentru căi le voastre încâlc ite?Dumnezeu le cunoaşte pe toate. El î ţ i dă viteză Şi tot El îngăduie întârzier i .Este bine pentru t ine să mergi pr in credinţă Şi nu prin vedere.Ia-o pe încredere încă puţ in.

Curând vei descifra misterul corectDin pl inătatea strălucir i i zâmbetului Său .

În perioade de nesiguranţă – aşteaptă. Dacă ai vreo îndoială – aşteaptă, nu te sforţa să intri în acţiune. Dacă simţi vreo reţinere în duhul tău, nu porni împotriva ei – aşteaptă până se eliberează calea.

20 Aprilie

„Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu“, zice Domnul

oştiri lor. (Zaharia 4:6)Odată, pe când mergeam pe drum pe un deal abrupt, am zărit un băiat

pe o bicicletă aproape de poale. El pedala în susul dealului împotriva vântului şi era lesne de observat că urca din greu. Chiar în momentul când făcea cel mai mare efort şi se chinuia să facă tot ce putea în ciuda durerii, un tramvai, care de asemenea urca dealul, s-a apropiat de el. Mergea suficient de încet ca băiatul să se poată agăţa de drugul din spate, şi sunt sigur că aţi ghicit care a fost rezultatul. A urcat dealul fără nici un efort ca o pasăre care planează pe cer. Atunci mi-a străfulgerat acest gând prin minte: „Eu sunt ca acel băiat pe bicicletă în oboseala şi slăbiciunea mea. Pedalez în susul dealului împotriva a tot felul de împotriviri şi sunt aproape epuizat de această trudă. Dar exact lângă mine, este o mare putere disponibilă – puterea Domnului Isus. Tot ce trebuie să fac este să intru în legătură cu El şi să menţin comuniunea cu El. Şi chiar dacă mă agăţ doar cu un deget mic de credinţă, va fi suficient pentru ca puterea Lui să mă ajute să duc la îndeplinire slujba care mă depăşeşte acum“. Faptul că l-am urmărit pe acel băiat pe bicicletă, m-a ajutat să las deoparte oboseala şi să recunosc acest mare adevăr. din The Life of Fuller Purpose

Abandonat

Total abandonat Duhului Sfânt!Căutând toată pl inătatea Lui , or icât ar costa;Tăind toate legătur i le, mă arunc în adânculMari i Lui puter i – care poate salva ş i păstra.

Total abandonat Duhului Sfânt!O! Scufundarea, scufundarea, până când eul este

pierdut!Până când vasul gol it zace zdrobit la pic ioarele Lui;Aşteptând până când umplerea Lui va desăvârşi

lucrarea.

Total abandonat voi i lu i Dumnezeu;

Necăutând altă cale decât zgomotul paşi lor Stăpânului meu;

Lăsând trândăvia şi plăcerea, făcându-L pe El a legerea mea,

Aşteptând călăuzirea Lui , ascultând de glasul Lui .

Total abandonat! Nici o voie de-a mea;Pentru t imp ş i eternitate, a Lui , ş i numai a Lui;Toate planurile şi scopurile mele au fost absorbite de

voia Sa plăcută,Neavând nimic, ş i totuşi stăpânind toate lucruri le în

El .

Total abandonat! Este atât de plăcut să fiiPrins de funi i le dragostei Lui , ş i totuşi surpr inzător

de l iber;Liber de lanţuri le păcatului , l iber de îndoială şi

fr ică,Liber de orice nel inişte, povară, supărare sau gri jă.Total abandonat! O, plăcută e odihna,Când zăbovesc, aşteptând, la pic ioarele Lui

binecuvântate;Aşteptând venirea Oaspetelui divin,Care va curăţi perfect lăuntrul fiinţei mele.

Iată! El v ine ş i mă umple, scumpul Duh Sfânt!Eu, în El , sunt satisfăcut! Eu, în El , sunt împl init!Şi lumina din sufletul meu nu se va mai st ingeAtâta t imp cât ţ in legământul – abandonat Lui!

Anonim

21 Aprilie

El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu .. . deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să

şi împlinească. (Romani 4:20-21)

Scripturile ne spun că Avraam, „fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său, care era îmbătrânit“ (v. 19). El nu s-a descurajat, pentru că nu se uita la el, ci la atotputernicul Dumnezeu. „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu“, ci a stat drept, fără să se aplece sub greutatea ameţitoare a binecuvântării lui Dumnezeu. În loc să slăbească, credinţa lui s-a întărit şi mai mult, emanând şi mai multă putere, în ciuda apariţiei mai multor dificultăţi. Avraam L-a glorificat pe Dumnezeu pentru atotsuficienţa Sa şi era „deplin încredinţat că El ce făgăduieşte poate să şi împlinească“.

Traducerea literală a acestui pasaj din greacă exprimă gândul în felul acesta: Dumnezeu nu este doar capabil, ci cu prisosinţă capabil, cu bunătate şi cu generozitate capabil, cu un surplus infinit de resurse, şi etern capabil să facă ceea ce a promis. El este Dumnezeul resurselor nelimitate – singura limită vine de la noi. Cererile noastre, gândurile noastre şi rugăciunile noastre sunt prea puţine, iar aşteptările noastre sunt prea mici. Dumnezeu încearcă să ne ridice viziunea la un nivel mai înalt, ne cere să avem aşteptări mai mari şi prin aceasta ne aduce la o apropiere mai mare. Vom continua noi să trăim într-un mod care dispreţuieşte voia Lui şi tăgăduieşte Cuvântul Lui? Nu există nici o limită la ceea ce putem cere şi aştepta de la gloriosul nostru El Şaddai – Dumnezeul nostru atotputernic. Şi nu există nici o modalitate pentru noi de a măsura binecuvântarea Lui, pentru că El „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi“, „prin puterea care lucrează în noi“ (Efeseni 3:20). Calea de a găsi tezaurul binecuvântărilor lui Dumnezeu este să urci scara promisiunilor Sale divine. Aceste promisiuni sunt cheia care deschide uşa către bogăţiile de har şi de bunătate ale lui Dumnezeu.

22 Aprilie

El ştie ce cale am urmat. (Iov 23:10 )

O, credinciosule, ce glorioasă asigurare ne dă acest verset! Câtă încredere am, deoarece calea pe care am urmat-o – această cale plină de încercări şi de lacrimi, oricât de întortocheată, de ascunsă, sau de sinuoasă ar fi – El o ştie! Când cuptorul este încălzit de şapte ori mai mult decât de obicei (vezi Daniel 3:19), ştiu că El îmi luminează calea în continuare. Există un Îndrumător atotputernic care-mi cunoaşte şi-mi îndreaptă paşii, chiar dacă ei mă duc la apele amare de la Mara sau la bucuria şi înviorarea oazei de la Elim (vezi Exod 15:23, 27).Calea este întunecată pentru egipteni, însă îşi are stâlpul de nor şi de foc pentru Israelul lui Dumnezeu. Cuptorul poate fi aprins, dar eu pot să mă încred nu numai în mâna care aprinde focul, ci pot avea şi siguranţa că focul nu va mistui ci doar va curăţi. Şi când procesul de curăţire se va termina, nici un moment mai devreme sau mai târziu, voi „ieşi curat ca aurul“ (Iov 23:10).Când simt că Dumnezeu este foarte departe, El este adesea foarte aproape de mine. „Când îmi este mâhnit duhul în mine, Tu îmi cunoşti cărarea“ (Psalmul 142:3). Cunoaştem cumva pe un altul care străluceşte mai tare decât cea mai puternică lumină a soarelui, care ne întâmpină în camera noastră cu prima rază de soare, care are o tandreţe infinită şi ne urmăreşte cu compasiune în toate zilele noastre, şi care „ştie ce cale am urmat“?Lumea, în timpuri de restrişte, vorbeşte de „providenţă“ cu o lipsă totală de înţelegere. Ea Îl detronează pe Dumnezeu, care este viaţa, Suveranul care conduce universul, pentru o neanimată, moartă abstracţie. Ceea ce ei numesc „providenţă“ ei văd de fapt ca nişte întâmplări ale destinului, coborându-L pe Dumnezeu din poziţia Sa de Jehova, înfăptuitorul

nostru puternic şi personal.Durerea ar fi îndepărtată din multe încercări pline de agonie dacă aş putea vedea ce a văzut Iov în timpul grelei sale încercări, când toată speranţa pământească zăcea distrusă la picioarele lui. El n-a mai văzut nimic decât mâna lui Dumnezeu – mâna lui Dumnezeu în spatele săbiilor sabeenilor care i-au atacat slujitorii şi turmele, şi-n spatele focului devastator; mâna lui Dumnezeu dând aripi puternicelor vânturi deşertice, care i-au măturat copiii; şi mâna lui Dumnezeu în liniştea cumplită din căminul său distrus.Astfel, văzându-L pe Dumnezeu în toate, Iov a putut spune: „Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!“ (Iov 1:21). Însă credinţa lui şi-a atins culmea când acest odată-puternic prinţ al deşertului „a şezut pe cenuşă“ (Iov 2:8) şi încă a putut spune: „Chiar dacă mă va omorî, tot mă voi încrede în El“ (Iov 13:15, KJV). J. R. Macduff

23 Aprilie

Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi. (Psalmul 138:7)

Traducerea literală a acestui verset din limba ebraică este „înaintez în mijlocul strâmtorării“. Ce cuvinte descriptive! Şi odată ce L-am chemat pe Dumnezeu în timpul strâmtorării noastre, am revendicat promisiunea Lui de eliberare dar nu am primit-o, şi am fost asupriţi în continuare de Vrăjmaş, până am ajuns chiar în toiul luptei – sau „în mijlocul strâmtorării“ – alţii ne pot spune: „Nu mai supăra pe Învăţătorul“ (Luca 8:49).Când Marta a spus: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu“ (Ioan 11:21), Domnul Isus a contrat lipsa ei de speranţă cu promisiunea Lui cea mare: „Fratele tău va învia“ (Ioan 11:23). Şi când umblăm „în mijlocul strâmtorării“ şi suntem tentaţi să gândim, ca şi Marta, că am trecut de punctul de a fi salvaţi, Domnul nostru ne răspunde şi nouă cu o promisiune din Cuvântul Său: „Când umblu în mijlocul strâmtorării, Tu mă înviorezi“.Deşi răspunsul Lui pare să întârzie atât de mult şi noi continuăm să umblăm „în mijlocul strâmtorării“, „mijlocul strâmtorării“ este locul unde El ne înviorează, nu locul unde El ne părăseşte. Perioadele când continuăm să umblăm aparent într-o stare de deznădejde totală sunt chiar perioadele când El „[Îşi] întinde mâna spre mânia vrăjmaşilor [noştri]“ (Psalmul 138:7). El va duce strâmtorarea noastră la bun sfârşit, făcând ca atacul Vrăjmaşului să înceteze şi să eşueze.În lumina acestor lucruri, ce motiv am avea să disperăm? Aphra White

Ochiul furtunii

Nu-ţ i fie teamă că vârtejul de vânt ar putea să te ia de aic i ,

Nic i n-aştepta cu răsuflarea tăiată atacu- i fur ios,Nic i nu te da înapoi din faţa năpastei ter ibi le a

grindinei ,Ci treci pr in margine până-n mi j locul vârtejului ,

Căci acolo este un adăpost, însorit ş i cald,Şi Credinţa îş i vede Dumnezeul prin ochiul furtuni i .

Apriga furtună cu rafale ş i ur let sălbat icŞi ameninţări le răului pot să bată pe ţărm,Valuri le să fie cât munţi i , câmpii le câmpuri de

bătaie, Şi pământul să fie scufundat într-un potop,Totuşi, sufletul care se bizuie pe Dumnezeu îşi cântă

brav psalmul,Căci in ima furtuni i este centrul l inişt i i .

Să nu lăsăm speranţa să se st ingă în negura nopţi i ,Deşi c ic lonul poate să ascundă pentru un t imp

lumina,Pentru că-n spatele întuner icului gros stelele

strălucesc,Şi lumina ceruri lor lu i Dumnezeu, dragostea Sa o va

face a ta,Nu lăsa nic i o într istare să-ţ i întunece ochi i , c i

r idică- i în susCătre faţa Dumnezeului tău ş i către albastrul cerului

Său.

Furtuna este refugiul tău departe de pericol ş i păcat,

Şi Dumnezeu Însuşi te bagă înăuntru pentru siguranţă;

Furtuna, cu El , se schimbă-ntr-o l in işte adâncă,Iar urletul vânturi lor este sunetul unui psalm.Fi i bucuros şi senin când nori i de furtună se

formează;Dumnezeu zâmbeşte copi lului Său în ochiul furtuni i .

24 Aprilie

Şi credinţa este … o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. (Evrei 11:1)

Credinţa veritabilă îşi pune scrisoarea în cutia poştală şi îi dă drumul. Îndoiala, însă, ţine plicul de un colţ şi apoi se întreabă de ce nu mai vine răspunsul. Sunt nişte scrisori pe biroul meu pe care le-am scris acum câteva săptămâni, dar încă nu le-am expediat pentru că nu sunt sigur de adresa sau de conţinutul lor. Aceste scrisori nu mi-au fost de nici un folos nici mie nici

altcuiva până-n acest moment. Şi nu vor face niciodată nimic până nu le voi da drumul, încredinţându-le serviciului poştal. La fel este şi cu credinţa autentică. Îşi încredinţează situaţia în mâna lui Dumnezeu, lăsându-L să lucreze. Psalmul 37:5 este o mare confirmare a acestui lucru: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra“. El nu va lucra niciodată înainte să încredinţăm. Credinţa primeşte – ba mai mult, îşi însuşeşte efectiv – darurile pe care Dumnezeu ni le oferă. Putem să credem în El, să venim la El, să-I încredinţăm Lui, şi să ne odihnim în El, dar nu vom cunoaşte niciodată deplin toate binecuvântările noastre până nu vom începe să primim de la El şi să venim la El cu un duh statornic şi acaparator.

din Zilele cerului pe pământDr. Payson, pe când era încă tânăr, a scris odată unei bătrâne mame

care era extrem de îngrijorată şi de împovărată de starea fiului ei. El i-a scris:Te îngrijorezi prea mult pentru el. Odată ce te-ai rugat pentru el, aşa cum ai şi făcut, şi l-ai încredinţat în mâna lui Dumnezeu, n-ar trebui să te mai îngrijorezi. Porunca lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic“ (Filipeni 4:6) este nelimitată, şi la fel este şi versetul: „Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre“ (1 Petru 5:7). Dacă într-adevăr am aruncat poverile noastre asupra altuia, ar mai putea ele continua să ne apese? Dacă le cărăm cu noi de la tronul de har, este evident că nu le-am lăsat acolo. În viaţa mea îmi testez rugăciunile astfel: după ce încredinţez ceva în mâna lui Dumnezeu, dacă pot pleca mai departe, aşa cum a plecat Ana, fără nici o supărare, durere sau îngrijorare în inima mea, văd în aceasta o dovadă că m-am rugat cu credinţă. Dar dacă mă rog şi apoi încă îmi mai car povara, înseamnă că nu mi-am exercitat credinţa.

25 Aprilie

Maria Magdalena şi cealaltă Marie erau acolo şi şedeau în faţa mormântului. (Matei 27:61)

O, cât de greu este înţeles necazul! Suferinţa este ignorantă şi nici măcar n-o interesează să înveţe. Când femeile întristate „şedeau în faţa mormântului“, au văzut ele triumful următorilor 2000 de ani? Au văzut ele altceva în afară de faptul că Hristos nu mai era?Hristosul pe care tu şi eu Îl cunoaştem astăzi a venit din pierderea lor. De atunci, nenumărate inimi îndurerate au cunoscut învierea în mijlocul necazului lor, şi totuşi aceste femei întristate au urmărit începutul acestui rezultat şi n-au văzut nimic. Ceea ce ele considerau ca fiind sfârşitul vieţii era de fapt pregătirea pentru încoronare, fiindcă Hristos a rămas tăcut pentru ca să poată trăi din nou cu înzecită putere. Dar ele n-au văzut aceasta. Ele au jelit, au plâns, au plecat şi apoi au venit din nou la mormânt, conduse de inimile lor zdrobite. Şi încă era doar un mormânt – neprofetic, mut, şi trist. La fel este şi cu noi. Fiecare din noi şedem „în faţa mormântului“ în grădina noastră şi iniţial spunem:

„Această tragedie este ireparabilă. Nu văd nici un beneficiu în ea şi nu voi accepta nici o mângâiere“. Şi totuşi, chiar în mijlocul celor mai profunde şi mai rele adversităţi, Hristosul nostru deseori zace acolo, aşteptând să fie înviat. Salvatorul nostru este acolo unde pare să fie moartea noastră. La capătul speranţei noastre găsim cel mai strălucit început al împlinirii. Acolo unde întunericul pare să fie cel mai adânc, urmează să ia naştere cea mai strălucitoare lumină. Şi odată ce experienţa s-a încheiat, vedem că grădina noastră urâţită de mormânt.Bucuriile noastre sunt mai mari când necazul este în mijlocul lor. Şi necazurile noastre devin strălucitoare prin bucuriile pe care Dumnezeu le postează în jurul lor. Se poate ca la început florile grădinii să nu fie favoritele noastre, dar vom învăţa că ele sunt florile inimii. Florile sădite la mormânt, adânc în inima creştinului, sunt dragostea, speranţa, credinţa, bucuria şi pacea.

Pe o cale a pat imilor grele A intrat Hristos în odihnă;Şi să caut eu trandafiri a ic i , Sau să cred că pământul e binecuvântat? Cei mai albi cr ini cereşti înfloresc Din cununa spinoasă a nenorocir i i de pe pământ:Cine-şi poate duce crucea aic i cu umil inţă,Va purta purpura împărătească acolo.

26 Aprilie

Privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare

al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. (Fil ipeni 3:8)

Lumina este întotdeauna preţioasă şi se formează prin consumul a ceea ce o produce. O lumânare neaprinsă nu luminează, căci arderea trebuie să vină înaintea luminii. Nici noi nu putem fi de folos altora dacă nu plătim un preţ. Arderea sugerează suferinţă, şi noi încercăm să evităm durerea. Avem tendinţa să simţim că facem cel mai mare bine din lume când suntem puternici şi în formă pentru orice lucrare activă şi când inima şi mâinile noastre sunt ocupate cu faptele bune ale slujirii. De aceea, când suntem puşi deoparte pentru suferinţă, când suntem bolnavi, când suntem mistuiţi de durere, şi când toate activităţile noastre au încetat, simţim că nu mai suntem de nici un folos şi că nu realizăm nimic. Şi totuşi, dacă vom fi răbdători şi supuşi, mai mult ca sigur că vom fi o mai mare binecuvântare pentru lumea din jurul nostru în timpul suferinţei şi durerii noastre decât eram când credeam că facem cea mai mare lucrare. Atunci ardem, şi lumina noastră străluceşte datorită focului. din Gânduri de seară

Gloria de mâine este înrădăcinată în corvoada de azi. Mulţi oameni doresc gloria fără cruce, şi lumina strălucitoare fără focul arzător, dar crucificarea vine înaintea încoronării.

Aţi auzit povestea plantei de aloe, Departe în c l imatul însori t?După o creştere modestă de o sută de ani Ajunge în sfârşit la t impul e i de înflorire;Şi atunci un boboc minunat din coroan a ei Se sparge în o mie de flori ;Această regină a flori lor, văzută în t impul înflorir i i , Este mândria umbrarelor tropicale,Dar floarea pentru plantă este un sacrificiu, Pentru că înfloreşte numai o dată, ş i apoi moare.

Aţi mai auzit de planta de aloe, Care creşte în c l imatul însorit ,Cum fiecare din mii le e i de flori , Când cade în perioada de înflorire,Este ca o mică plantă care-şi împlântă rădăcini le În locul unde cade pe pământ,Şi îndată ce au căzut din corola muribundă, Cresc repede ş i minunat de jur împrejur?Prin moarte, ea trăieşte de o mie de ori În plantele t inere ce răsar din moartea celei

bătrâne.

Aţi auzit povestea pel icanului , Gimel el Bahr-ul arabi lor,Care trăieşte în pust ietăţi le afr icane, Unde sălăşluiesc păsări le s inguratice?Aţi auzit cum îşi iubeşte puişor i i , Şi le poartă de gri jă ş i se trudeşte pentru binele

lor ,Le aduce apă din munţi i îndepărtaţi , Şi pescuieşte în mări pentru hrana lor.În foamete î i hrăneşte – ce poate născoci dragostea! Cu sânge din pieptul ei – ş i , hrănindu-i , moare.

Aţi auzit povestea aceasta – cea mai măreaţă dintre toate –

Povestea Celui Sfânt şi Adevărat,El moare, dar viaţa Lui , în nenumărate suflete Continuă să existe în lume într-o formă nouă;Sămânţa Lui se răspândeşte ş i umple Pământul , Aşa cum stele le umplu ceruri le de sus.

El ne-a învăţat să dăm dragostea de viaţă, De dragul unei vieţi pl ine de dragoste.Moartea Sa este viaţa noastră, pierderea Lui este

câşt igul nostru; Bucuria pentru lacr imi , pacea pentru durere.

selectat

27 Aprilie

Eu sunt Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor! (Apocalipsa 1:18)

Flori! Crini de Paşti! Spuneţi-mi în această dimineaţă aceeaşi lecţie plăcută a nemuririi pe care aţi spus-o atâtor suflete îndurerate de-a lungul anilor. Veche Carte înţeleaptă! Lasă-mă să mai citesc o dată în paginile tale puternica încredinţare că „a muri este un câştig“ (Filipeni 1:21). Poeţilor! Recitaţi pentru mine versurile voastre care preamăresc evanghelia vieţii veşnice la fiecare rând. Cântăreţi! Izbucniţi încă o dată în imnuri de bucurie – să mai aud o dată cântările mele preferate despre înviere. Copaci, flori, şi păsări; şi mări, ceruri, şi vânturi – şoptiţi-o, faceţi-o să răsune din nou, cântaţi-o, să se audă ecoul ei, să bată şi să răsune prin fiecare atom şi particulă de pe Pământ, şi văzduhul să fie plin de ea. Să fie povestită şi repovestită iarăşi şi iarăşi, până când speranţa ajunge să fie convingere, şi convingerea devine o certitudine a cunoaşterii. Să fie vestită până când, ca şi Pavel, chiar şi când ne înfruntăm moartea, vom înainta victorioşi, cu siguranţa credinţei noastre şi cu o paşnică şi radiantă expresie pe feţele noastre.

O, bocitori posomorâţ i , ce mergeţ i z i de zi Pe ale c imit irului a le i de chiparos şi t isă,Lăsaţi astăzi mormintele de jos spre care mergeţi , Şi r idicaţi -vă ochi i spre albastrul etern al lui

Dumnezeu!

Nu este t imp pentru amărăciune şi într istare; Alegeţi cr in i i de Paşt i , nu narcisele pale;Lăsaţi -vă sufletele să se înfioare de mângâierea

bucuriei , Şi răspundeţi c l inchetului dulce al c lopoţei lor de

Paşti .

Dacă Hristos ar fi încă în temniţa adâncă a mormântului ,

Un prizonier al Vrăjmaşului de care ne temem;Dacă El n-ar fi înviat din celula putrezir i i ,

C ine atunci ţ i -ar fi şters lacr imi le tr iste ce le verşi?

Dacă Hristos ar fi mort, ar trebui să plângem, Dar El a înviat ş i a biruit moartea;Potoleşte deci suspinuri le tale, măcar până mâine, De Paşti acordă o vacanţă necazuri lor tale.

May Ri ley Smith

Un cunoscut predicator era odată în biroul lui scriind o predică pentru Paşti, când i-a trecut prin minte acest gând: „Domnul meu trăieşte!“ Plin de bucurie a sărit pe podea şi repeta într-una: „Hristos este viu. Trupul Lui este cald, El nu este marele «Eu eram», ci marele «Eu sunt»“.

Hristos nu este doar un fapt, ci un fapt viu. El este gloriosul adevăr din Ziua de Paşti! Datorită acestui adevăr, un crin pascal înfloreşte şi un înger stă la mormântul fiecărui credincios. Noi credem într-un Domn înviat, aşa că nu vă uitaţi la trecut ca să vă închinaţi doar la mormântul Lui. Uitaţi-vă în sus şi înăuntru ca să vă închinaţi Hristosului cel viu. Pentru că El trăieşte, şi noi vom trăi. Abbott Benjamin Vaughan

28 Aprilie

Copiii lui Israel au strigat către Domnul, şi Domnul le-a ridicat un izbăvitor, care i-a

izbăvit: pe Otniel, …fratele cel mai mic al lui Caleb.

Duhul Domnului a fost peste el. (Judecători 3:9-10)

Dumnezeu pregăteşte mereu eroi ai Săi, şi la momentul potrivit, îi pune pe poziţie într-o clipă. El lucrează atât de repede, că lumea se întreabă de unde au apărut. Dragă prietene, lasă-L pe Duhul Sfânt să te pregătească, prin disciplina vieţii. Şi când ultimele retuşuri au fost făcute sculpturii, va fi uşor pentru Dumnezeu să te arate în locul potrivit. Va veni ziua când, ca şi Otniel, vom judeca naţiunile şi vom conduce şi vom împărăţi împreună cu Hristos pe Pământ în timpul Împărăţiei Lui de o mie de ani. Dar înainte de acea zi glorioasă, trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne pregătească, aşa cum l-a pregătit pe Otniel la Chiriat-Sefer (vezi Judecători 1:11-13). Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în mijlocul încercărilor noastre prezente şi a micilor noastre victorii, a căror semnificaţie viitoare abia dacă ne-o putem imagina. Şi totuşi, putem fi siguri că dacă Duhul Sfânt lucrează cu noi în felul Său, Domnul cerului şi al pământului a pregătit pentru noi şi un tron. A. B. Simpson

Puterea omenească ş i măreţ ia omenească Răsar nu d in partea însor i tă a v ieţ i i ,E ro i i t rebu ie să fie mai mul t decât o bucată de p lută P lu t ind pe o maree fără va lur i .

Toate drumurile vieţii coboară câteodată în vale. Şi toţi trebuie să treacă

prin tunelul încercărilor înainte să poată călători pe şoseaua victoriei.

29 Aprilie

Il ie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi;

şi s-a rugat cu stăruinţă.(Iacov 5:17)

Slavă Domnului că Ilie era „ca şi noi“! S-a aşezat sub un copac, plângându-se lui Dumnezeu şi exprimându-şi necredinţa – aşa cum am făcut şi noi deseori. Şi totuşi, nu aşa stăteau lucrurile când el era într-adevăr în comuniune cu Dumnezeu. „Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi“, dar „s-a rugat cu stăruinţă“. Sensul literal al acestei expresii în greacă este minunat: în loc de „cu stăruinţă“, se spune „el s-a rugat în rugăciune“. Cu alte cuvinte, „s-a rugat în continuu“. Învăţăm de aici că trebuie să ne rugăm neîncetat.Urcă până-n vârful Muntelui Carmel şi priveşte acea măreaţă istorie despre credinţă şi vedere. După ce Ilie a chemat foc din cer ca să-i învingă pe profeţii lui Baal, era necesară ploaia pentru ca profeţia lui Dumnezeu să se împlinească. Şi omul care a putut comanda foc din cer putea aduce şi ploaia folosind aceleaşi metode. Ni se spune că „Ilie … plecându-se la pământ, s-a aşezat cu faţa între genunchi“ (1 Împăraţi 18:42), împiedicând orice imagine sau sunet să ajungă la el. El s-a aşezat într-o poziţie, sub roba sa, ca să nu vadă şi să n-audă ce se întâmplă. Apoi Ilie a spus slujitorului său: „Suie-te şi uită-te înspre mare“ (1 Împăraţi 18:43). Când s-a întors, slujitorul i-a răspuns: „Nu este nimic!“ Ce scurt trebuie să fi părut răspunsul lui! „Nimic!“ Vă puteţi imagina ce am fi făcut noi în această situaţie? Am fi zis: „Exact cum mă aşteptam!“ şi apoi am fi încetat să ne mai rugăm. Dar a renunţat Ilie? Nu. Ci de şase ori i-a spus slujitorului său: „Du-te iarăşi“. Şi de fiecare dată slujitorul se întorcea şi-i spunea: „Nimic!“Însă „a şaptea oară, slujitorul a zis: «Iată că se ridică un mic nor din mare, ca o palmă de om»“ (1 Împăraţi 18:44). Ce descriere potrivită, căci o mână de om s-a ridicat în rugăciune către Dumnezeu înainte să cadă ploaia. Şi ploaia a venit atât de repede şi de furioasă încât Ilie l-a avertizat pe Ahab, zicând: „Înhamă, şi coboară, ca să nu te oprească ploaia“. Aceasta este o istorie despre credinţă şi vedere – o credinţă care se rupe de toate în afară de Dumnezeu, şi o vedere care priveşte şi totuşi nu vede nimic. Da, în ciuda rapoartelor lipsite de orice speranţă primite de la vedere, aceasta este o istorie a credinţei care continuă „să se roage în rugăciune“. Ştii cum să te rogi în felul acesta – cum să biruieşti în rugăciune? Lasă-ţi vederea să-ţi

aducă rapoarte oricât de descurajante, dar nu le acorda nici o atenţie. Tatăl nostru ceresc trăieşte, şi chiar şi răspunsurile întârziate la rugăciunile noastre fac parte din bunătatea Sa. Arthur Tappan Pierson

Fiecare din trei băieţi au dat odată o definiţie a credinţei care ilustrează aspectul important al tenacităţii. Primul băiat a definit credinţa ca fiind „a pune mâna pe Hristos“, al doilea ca fiind „a ne ţine strâns de El“, şi al treilea ca fiind „a nu-I da drumul“.

30 Aprilie

Vacile urâte la vedere şi slabe la trup au mâncat pe cele şapte vaci frumoase la vedere

şi grase la trup … Spicele slabe au înghiţit pe cele şapte spice grase şi pline.

(Geneza 41:4,7)Acest vis ar trebui să fie un avertisment pentru fiecare dintre noi. Da,

este posibil ca cei mai buni ani ai vieţii noastre, cele mai frumoase experienţe de care ne-am bucurat, cele mai mari victorii pe care le-am câştigat, şi cele mai bune lucrări pe care le-am făcut să fie înghiţite de perioade de cădere, de înfrângere, de dezonoare şi de inutilitate în împărăţia lui Dumnezeu. Unii oameni ale căror vieţi au fost foarte promiţătoare şi pline de realizări au avut un astfel de sfârşit. Cu siguranţă că este groaznic de imaginat, dar este adevărat. Totuşi nu este neapărat nevoie să se întâmple. Samuel Dickey Gordon spunea odată că singura măsură sigură împotriva unei astfel de tragedii este să ai „o relaţie vie cu Dumnezeu zi de zi – sau chiar oră de oră“. Experienţele mele binecuvântate, roditoare, şi victorioase de ieri n-au nici o valoare pentru mine astăzi. De fapt, ele pot fi „înghiţite“ sau anulate de căderile de astăzi, dacă nu le văd ca pe nişte stimulente care să mă propulseze înainte spre experienţe mai bune şi mai bogate. Menţinerea acestei „relaţii vii cu Dumnezeu“, prin rămânerea în Hristos, va fi singurul lucru care va împiedica „vacile urâte la vedere şi slabe la trup“ şi „spicele slabe“ să-mi mistuie viaţa.

din Mesaje pentru vegherea de dimineaţă