Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe

I. MESAJUL SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE

Publicat de Aurelian Iftimiu

 27.06.2016

Către poporul ortodox și toți oamenii de bună voință,

Lăudăm și slăvim pe Dumnezeul „milelor și a toată mângâierea” pentru că ne-a învrednicit să petrecem săptămâna Cincizecimii (18-26 iunie 2016) în Creta, aici unde Apostolul Pavel și ucenicul său Tit au propovăduit Evanghelia în primii ani de viață ai Bisericii. Mulțumim Dumnezeului slăvit în Treime că a binevoit să ducem la bun sfârșit în deplin acord lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, pe care l-a convocat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu voința comună a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale.

Urmând cu fidelitate exemplul Sfinților Apostoli și al Părinților de Dumnezeu insuflați, am aprofundat din nou Evanghelia libertății, „fiindcă Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). La baza căutărilor noastre teologice a stat certitudinea că Biserica nu viețuiește pentru sine. Ea transmite mărturia Evangheliei Harului și Adevărului și oferă întregii lumi darurile lui Dumnezeu: iubirea, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Crucii și a Învierii și așteptarea veșniciei.

1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe. Bazată pe Dumnezeiasca Euharistie și succesiunea apostolică a episcopilor, această unitate trebuie întărită ca să aducă roadă nouă. Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică este comuniune divino-umană, pregustare și experiență a celor viitoare în Sfânta Euharistie. Asemenea unei continue Cincizecimi, ea este un glas profetic necontenit, prezența și mărturia Împărăției Dumnezeului iubirii. Fidelă Tradiției Apostolice unanime și experienței sacramentale, Biserica Ortodoxă constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică, după cum mărturisim în Simbolul de Credință (Crez) și după cum este confirmată de învățătura Părinților Bisericii. Biserica noastră trăiește taina dumnezeieștii iconomii în viața sacramentală, centrată pe Sfânta Euharistie.

Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și universalitatea (sobornicitatea) ei în cadrul Sinodului. Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura), modul ei de luare a deciziilor și îi determină drumul. Bisericile Ortodoxe Autocefale nu reprezintă o confederație de Biserici, ci Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică. Fiecare Biserică locală, aducând Sfânta Euharistie, reprezintă prezența și manifestarea Bisericii celei Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică la nivel local. În privința Diasporei Ortodoxe din diferite țări din lume, a fost hotărâtă continuarea funcționării Adunărilor Episcopale, până la aplicarea rigorii canonice (acriviei). Aceste Adunări se compun din episcopii canonici, desemnați de fiecare Biserică Autocefală, care continuă să fie supuși respectivei Biserici. Funcționarea consecventă a Adunărilor Episcopale asigură respectarea principiului ortodox al sinodalității.

În timpul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod a fost accentuată importanța Sinaxelor Întâistătătorilor care au avut loc și a fost făcută propunerea ca Sfântul și Marele Sinod să devină o instituție care să se repete.

2. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga lume, trebuie să continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să dăm mărturiacredinței celor de aproape și celor de departe, în conformitate cu porunca clară a Domnului, înainte de Înălțarea Sa: „și veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (Faptele

1

Apostolilor 1, 8). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile moderne secularizate și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos reprezintă datoria neîntreruptă a Bisericii.

3. Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică, Biserica oferă o mare importanță dialogului, în principal cu creștinii eterodocși. În acest mod, și ansamblul lumii creștine poate cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.

4. Explozia fundamentalismului care se observă în sânul diferitelor religii reprezintă expresia unei religiozități morbide. Dialogul interreligios dus cu trezvie contribuie semnificativ la promovarea încrederii reciproce, a păcii și a reconcilierii. Uleiul experienței religioase trebuie să fie folosit pentru a unge rănile și nu pentru a reaprinde focul conflictelor militare. Biserica Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare. Ea denunță distrugerea bisericilor, simbolurilor religioase și monumentelor culturale. În special, își exprimă grija profundă pentru situația creștinilor și a tuturor minorităților persecutate în Orientul Mijlociu și în alte părți ale lumii. Biserica Ortodoxă face apel la comunitatea mondială pentru protejarea ortodocșilor indigeni, a celorlalți creștini și a tuturor populațiilor din zonă care au dreptul inalienabil de a rămâne în patria lor în calitate de cetățeni cu drepturi egale. Sinodul nostru apelează la toți cei implicați să facă eforturi sistematice, fără întârziere, pentru a încheia conflictele militare din Orientul Mijlociu și de oriunde persistă ostilitățile armate și pentru repatrierea celor expulzați.

Adresăm apelul nostru în special către cei în poziții de putere pentru ca pacea și dreptatea să prevaleze în țările de origine ale refugiaților. Îndemnăm autoritățile civile, cetățenii și creștinii ortodocși din țările în care au găsit refugiu cei persecutați să continue să le ofere sprijin în măsura posibilităților lor sau chiar dincolo de acestea.

5. Secularizarea contemporană urmărește autonomizarea omului de Hristos și de influența duhovnicească a Bisericii, pe care o identifică arbitrar cu conservatorismul. Civilizația occidentală poartă, însă, pecetea de neșters a contribuției diacronice a creștinismului. În plus, Biserica subliniază semnificația mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și a Trupului Său, ca fiind locul și modul de viețuire în libertate.

6. Cu privire la abordarea contemporană a căsătoriei, Biserica Ortodoxă consideră relația indisolubilă de dragoste dintre bărbat și femeie „o taină mare… în Hristos și în Biserică”. În mod similar, numește familia, care rezultă din căsătorie și constituie singura garanție pentru creșterea copiilor, „biserică mică”.

Întotdeauna, Biserica a subliniat valoarea cumpătării. Asceza creștină, însă, diferă fundamental de orice ascetism dualist care îl desparte pe om de viață și de semeni. Spre deosebire de aceasta, asceza creștină îl leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii. Cumpătarea nu se referă numai la viața monahală. Etosul ascetic este caracteristic vieții bisericești în toate manifestările ei.

**

Sfântul și Marele Sinod, pe lângă temele specifice asupra cărora a luat decizii, menționează pe scurt și următoarele probleme contemporane importante:

7. În privința relațiilor credinței creștine cu științele naturale, Biserica Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă științifică. Ea îi mulțumește lui Dumnezeu care dăruiește oamenilor de știință darul de a descoperi dimensiuni necunoscute ale creației divine. Dezvoltarea modernă a științelor naturale și a

2

tehnologiei aduce schimbări radicale în viața noastră. Aduce beneficii importante precum facilitarea vieții cotidiene, tratarea unor afecțiuni grave, o comunicare mai facilă, explorarea spațiului etc. Cu toate acestea, are și multe consecințe negative precum manipularea libertății, pierderea graduală a tradițiilor prețioase, distrugerea mediului natural, negarea valorilor morale. Cunoașterea științifică, oricât de repede ar avansa, nu motivează voința omului, nici nu oferă răspuns la problemele importante de ordin moral și existențial sau la căutarea sensului vieții și al lumii. Aceste aspecte necesită o abordare duhovnicească, pe care Biserica Ortodoxă încearcă să o ofere prin bioetică, știință fundamentată pe morala creștină și învățătura patristică. Pe lângă respectul ei pentru libertatea cercetărilor științifice, Biserica Ortodoxă evidențiază pericolele care se ascund în spatele unor reușite științifice și subliniază demnitatea umană și destinul divin al omului.

8. Este limpede că situația de criză ecologică de astăzi se datorează unor cauze spirituale și morale. Rădăcinile sale sunt legate de lăcomie, avariție și egoism, care conduc la utilizarea necugetată a resurselor naturale, umplerea atmosferei cu substanțe poluante dăunătoare și schimbările climatice. Răspunsul creștin la problema aceasta necesită pocăință pentru abuz, cumpătare și gândire ascetică, ceea ce reprezintă un antidot pentru supraconsum și, în același timp, cultivarea conștiinței că omul este „iconom” (administrator) al creației și nu un posesor al ei. Biserica nu încetează să sublinieze că și generațiile viitoare au dreptul la resursele naturale oferite nouă de Creator. De aceea, Biserica Ortodoxă participă activ în diferite inițiative ecologice internaționale și a stabilit data de 1 Septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția mediului natural.

9. Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.

10. Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Vocea ei rămâne distinctă dar și profetică, fiind o intervenție benefică pentru om. Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele și convulsiile sociale și politice, urmărind protejarea cetățeanului de puterea arbitrară a statului. Biserica adaugă la acestea și obligațiile și responsabilitățile cetățenilor, precum și nevoia unei auto-critici constante atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor, în vederea îmbunătățirii substanțiale a societății. În principal, Biserica subliniază că idealul ortodox privind omul depășește orizontul drepturilor omului stabilite și că dragostea „este mai mare decât toate”, după cum ne-a descoperit Hristos și au experimentat toți cei care L-au urmat. Insistă, de asemenea, că un drept fundamental al omului este protejarea libertății religioase, adică a libertății de conștiință, de credință, de cult (religie) și a tuturor expresiilor individuale și colective ale acesteia, incluzând și dreptul fiecărui credincios și fiecărei comunități religioase de a-și manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și dreptul la educație religioasă publică.

11. Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea vieții în libertate, dreptate, creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este Adevărul și Viața. Să vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și prezentul dinamic și creativ la nivel local și mondial.

12. Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastre către lumea contemporană diversă. Ne-a subliniat responsabilitatea în spațiu și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea „binevestește din zi în zi mântuirea Lui. Veștește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui” (Psalmul 95, 2-3).

3

Să ne rugăm ca „Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa cea veșnică, întru Hristos Iisus, El Însuși, după ce vom suferi puțină vreme, ne va duce la desăvârșire, ne va întări, ne va împuternici, ne va face neclintiți. A lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1 Petru 5, 10-11).

Sursa: holycouncil.org

4

II. ENCICLICA SFÂNTULUI ȘI MARELUI SINOD

Publicat de Aurelian Iftimiu

 01.08.2016

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Cântare de mulțumire înălțăm Dumnezeului închinat în Treime, Celui Care ne-a învrednicit să ne întâlnim împreună în zilele Cincizecimii în insula Creta, cea sfințită de Apostolul Neamurilor, Pavel, și de ucenicul său, Tit, „adevăratul fiu după credința cea de obște” (Tit 1, 4), și,  cu insuflarea Duhului Sfânt, să încheiem lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, convocat de Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, în acord comun cu Preafericiții Întâistătători ai Preasfintelor Biserici Ortodoxe, spre slava numelui Său celui binecuvântat și spre binele poporului lui Dumnezeu și al lumii întregi, împreună mărturisind cu dumnezeiescul Pavel: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Corinteni 4, 1).

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică reprezintă o mărturie autentică a credinței în Hristos Dumnezeu-Omul, Fiul Unul-Născut și Cuvântul lui Dumnezeu, Care, prin întrupare, prin toată activitatea Sa pe pământ, prin jertfa pe Cruce și prin învierea Sa, L-a descoperit pe Dumnezeul în Treime ca iubire nemărginită. Așadar, cu o singură gură și o inimă adresăm cuvântul „nădejdii din noi” (1 Petru 3, 15) nu numai către fiii Preasfintei noastre Biserici, ci și către toți oamenii, „celor de departe și celor de aproape” (Efeseni 2, 17). „Nădejdea noastră” (1 Timotei 1, 1), Mântuitorul lumii, S-a descoperit „Dumnezeu cu noi” (Matei 1, 23) și ca Dumnezeu „pentru noi” (Romani 8, 32), „Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4).

Vestind mila și netăinuind binefacerea, cunoscând cuvintele Domnului că „cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35), cu „bucuriedeplină” (1 Ioan 1, 4), binevestim cuvântul credinței, al nădejdii și al dragostei, privind înainte către „ziua cea neînserată, cea continuă, cea fără de sfârșit” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, II, PG 29, 52). Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3, 20), nu contestă, ci întărește mărturia noastră în lume.

Prin aceasta, urmăm tradiției Apostolilor și Părinților noștri care L-au binevestit pe Hristos și prin trăirea mântuitoare a credinței Bisericii prin El, teologhisind „pescărește”, adică apostolic către oamenii de orice vârstă, pentru a le transmite Evanghelia libertății „întru care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5, 1). Biserica nu trăiește pentru sine. Ea se oferă pentru întreaga omenire, pentru înălțarea și înnoirea lumii în ceruri noi și pământ nou (cf. Apocalipsa 21, 21). Astfel, ea oferă mărturia evanghelică și împarte lumii darurile lui Dumnezeu: iubirea Sa, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Învierii și așteptarea veșniciei.

I. Biserica: Trupul lui Hristos, chipul Sfintei Treimi

1. Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică este o comuniune divino-umană după chipul Sfintei Treimi, o pregustare și viețuire a celor din urmă în Sfânta Euharistie și descoperire a slavei lucrurilor viitoare, și, ca o Cincizecime continuă, este un glas profetic netăcut în lume, prezența și mărturia „Împărăției lui Dumnezeu, venind întru putere” (Marcu 9, 1). Ca Trup al lui Hristos, Biserica „adună” (Matei 23, 37) lumea la El, o transfigurează și o adapă cu „apa, curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4, 14).

2. Urmând cuvintelor constituente ale Domnului, Întemeietorul Bisericii, la Cina de Taină împreună cu ucenicii Săi despre Taina Sfintei Euharistii, tradiția apostolică și patristică a subliniat

5

caracterul Bisericii ca „trup al lui Hristos” (Matei 26, 26; Marcu 14, 22; Luca 22, 19; 1 Corinteni 10, 16-17; 11, 23-29), punând-o întotdeauna în legătură cu taina întrupării Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara. În acest duh, întotdeauna a fost subliniată legătura indisolubilă atât dintre întreaga taină a dumnezeieștii iconomii în Hristos și taina Bisericii, cât și dintre taina Bisericii și Taina Sfintei Euharistii, care este confirmată în mod continuu în viața sacramentală a Bisericii prin lucrarea Duhului Sfânt.¶Biserica Ortodoxă, fidelă acestei tradiții apostolice unanime și experienței sacramentale, constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică, după cum este mărturisită în Simbolul de credință și confirmată de învățătura Părinților Bisericii. Astfel, ea este conștientă de marea ei responsabilitate nu numai pentru trăirea autentică a experienței sale de către trupul eclezial, ci și pentru mărturia credibilă a adevărului înaintea tuturor oamenilor.

3. Biserica Ortodoxă, în unitatea și sobornicitatea (n.trad. plenitudinea) ei, este Biserica Sinoadelor, începând cu Sinodul Apostolic din Ierusalim (Faptele Apostolilor 15, 5-29) și până astăzi. Biserica în sine este un Sinod, stabilit de Hristos și călăuzit de Duhul Sfânt, conform cuvântului apostolic: „părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Prin Sinoadele Ecumenice și Locale, Biserica a binevestit și binevestește taina Sfintei Treimi, care s-a descoperit prin întruparea Fiului și Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea sinodală a continuat în mod neîntrerupt în istorie prin sinoadele ulterioare, de autoritate universală, cum sunt, spre exemplu, Marele Sinod convocat de Marele Fotie, Patriarhul Constantinopolului (879-880) și Marile Sinoade convocate în timpul Sfântului Grigorie Palama (1341, 1351, 1368), prin care s-a confirmat adevărul de credință, în special cu privire la purcederea Duhului Sfânt și participarea omului la energiile divine necreate. De asemenea, și prin Sfintele și Marile Sinoade din Constantinopol din anul 1484 pentru respingerea conciliului unionist de la Florența (1438-1439), cele din anii 1638, 1642, 1672 și 1691 pentru respingerea învățăturilor protestante, precum și cel din 1872 pentru condamnarea etnofiletismului ca erezie ecleziologică.

4. Sfințenia omului nu poate fi concepută în afara trupului lui Hristos, „care este Biserica” (Efeseni 1, 23). Sfințenia izvorăște de la Cel ce este singurul Sfânt. Ea este participarea omului la sfințenia lui Dumnezeu în „comuniunea sfinților”, după cum este propovăduită în ecfonisul rostit de preot în timpul Sfintei Liturghii: „Sfintele sfinților” și în răspunsul credincioșilor: „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin”. În acest sens, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază faptul că Hristos, „fiind Sfânt prin fire, ca Dumnezeu, (…) Se sfințește pentru noi în Sfântul Duh (…). Și (Hristos) făcea aceasta pentru noi, nu pentru Sine, ci pentru ca de la El și întru El, primind primul începutul sfințirii, harul sfințirii să treacă deci la tot neamul” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 74, 548).

Prin urmare, potrivit Sfântului Chiril, Hristos este „persoana noastră comună”, prin recapitularea întregului neam omenesc în umanitatea Sa proprie, „căci noi toți eram în Hristos, și omenescul comun redobândește viața în Persoana Lui” (Comentariu la Evanghelia după Ioan, 11, PG 73, 157-161), de aceea și este singurul izvor de sfințire a omului în Duhul Sfânt. În acest duh, sfințenia este participarea omului atât la taina Bisericii, cât și la Sfintele ei Taine, având în centru Sfânta Euharistie, care este „o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). „Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: Pentru Tine suntem omorâți toată ziua, socotiți am fost ca niște oi de junghiere. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8, 35-37). Sfinții întrupează identitatea eshatologică a Bisericii ca doxologie veșnică înaintea tronului pământesc și ceresc al „Împăratului slavei” (Psalmul 23, 7), închipuind Împărăția lui Dumnezeu.

5. Biserica Ortodoxă Sobornicească este alcătuită din paisprezece Biserici locale Autocefale, recunoscute la nivel panortodox. Principiul autocefaliei nu poate funcționa în detrimentul principiului sobornicității și unității Bisericii. Prin urmare, considerăm că înființarea Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă, alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare

6

regiune, care continuă să fie sub jurisdicțiile lor canonice, de care depind astăzi, reprezintă un pas pozitiv în vederea organizării lor canonice, iar funcționarea acestor Adunări asigură respectarea principiului ecleziologic al sinodalității.

II. Misiunea Bisericii în lume

6. Lucrarea apostolică și propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Aceasta este suflarea de viață, pe care o insuflă Biserica în societatea umană și care îmbisericește lumea prin Bisericile locale nou-înființate de pretutindeni. În acest duh, credincioșii ortodocși sunt și trebuie să fie apostoli ai lui Hristos în lume. Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber, cu iubire și respect față de identitatea culturală a oamenilor și popoarelor. În acest demers trebuie să participe toate Bisericile Ortodoxe cu respectul cuvenit pentru ordinea canonică.

Participarea la Sfânta Euharistie este un izvor de râvnă apostolică pentru evanghelizarea lumii. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru lume în adunare sfântă, suntem chemați să continuăm „liturghia de după Liturghie” și să oferim mărturia despre adevărul de credință în fața lui Dumnezeu și a oamenilor, împărtășind darurile lui Dumnezeu cu întreaga omenire, ascultând de porunca clară a Domnului, dinaintea Înălțării Sale: „Și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8). Cuvintele de dinaintea Dumnezeieștii Împărtășiri, „Se frânge și Se împarte Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge și nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururea și niciodată nu Se sfârșește”, subliniază faptul că Hristos, ca „miel al lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29) și ca „pâine a vieții” (Ioan 6, 48), ni Se oferă ca Iubire veșnică, unindu-ne cu Dumnezeu și unul cu altul. Ne învață să împărțim darurile lui Dumnezeu și să ne oferim pe noi înșine tuturor într-un mod asemănător lui Hristos.

Viața creștinilor este mărturia de necontestat despre înnoirea tuturor în Hristos – „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17) – și chemarea tuturor oamenilor de a participa personal întru libertate la viața veșnică, la harul Domnului nostru Iisus Hristos și la iubirea lui Dumnezeu Tatăl, pentru a experimenta comuniunea Sfântului Duh în Biserică. „Taina mântuirii se lucrează numai în cei ce vor, nu și în cei ce rămân sub stăpânirea care-i robește” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scurtă tâlcuire a rugăciunii Tatăl nostru, PG 90, 880). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile contemporane secularizate, precum și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos, reprezintă datoria necontenită a Bisericii.

 III. Familia: Icoana iubirii lui Hristos față de Biserică

7. Biserica Ortodoxă consideră unirea indisolubilă de iubire dintre bărbat și femeie „taină mare… în Hristos și în Biserică” (Efeseni 5, 32), iar familia ce rezultă din aceasta, care constituie singura garanție pentru nașterea și creșterea copiilor, în conformitate cu planul dumnezeieștii iconomii, o consideră „mică biserică” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Efeseni, 20, PG 62, 143), oferindu-i sprijinul pastoral corespunzător.

Criza contemporană a căsătoriei și familiei este rezultatul crizei libertății ca responsabilitate, al restrângerii acesteia la o realizare de sine orientată spre plăcere, al identificării ei cu mulțumirea de sine individualistă, cu autosuficiența și autonomia, și al pierderii caracterului sacramental al unirii bărbatului cu femeia, precum și al neglijării etosului jertfelnic al iubirii. Societatea contemporană secularizată abordează căsătoria prin criterii pur sociologice și pragmatice, considerând-o o simplă formă de relaționare, una dintre multe altele, toate acestea pretinzând dreptul egal la garantare instituțională.

7

Căsătoria este laboratorul vieții în iubire, alimentat de Biserică, și darul inegalabil al harului lui Dumnezeu. „Mâna din înălțime” a lui Dumnezeu, „Cel ce unește”, „este prezentă nevăzut și pe cei ce se însoțesc îi unește” cu Hristos și unul cu altul. Cununile care se așază pe capul mirelui și cel al miresei, în timpul săvârșirii Tainei, fac trimitere către dimensiunea de jertfă și devotament deplin față de Dumnezeu și a unuia față de altul. De asemenea, fac referire la viața Împărăției lui Dumnezeu, descoperind finalitatea eshatologică a tainei iubirii.

8. Sfântul și Marele Sinod se adresează, cu iubire și atenție deosebită, copiilor și tuturor tinerilor. În mijlocul haosului definițiilor contradictorii cu privire la identitatea copilăriei, Preasfânta noastră Biserică subliniază cuvintele Domnului: „De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor” (Matei 18, 3) și „Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea” (Luca 18, 17), precum și toate cele pe care le spune Mântuitorul despre cei care îi „împiedică” (Luca 18, 16) pe copii să se apropie de El și despre cei care „îi smintesc” (Matei 18, 6).

Biserica le oferă tinerilor nu doar „sprijin”, ci și „adevărul” noii vieți divino-umane în Hristos. Tinerii ortodocși trebuie să conștientizeze că sunt purtători ai tradiției seculare și binecuvântate a Bisericii Ortodoxe. În același timp, ei sunt și continuatorii acestei tradiții, care vor păzi plini de curaj și vor cultiva cu dinamism valorile veșnice ale Ortodoxiei pentru a oferi mărturia creștină dătătoare de viață. Din rândul lor vor veni viitorii slujitori ai Bisericii lui Hristos. Așadar, tinerii nu sunt doar „viitorul” Bisericii, ci și expresia activă a vieții iubitoare de Dumnezeu și de oameni a Bisericii în prezent.

IV. Educația în Hristos

9. În zilele noastre, se observă noi tendințe în domeniul formării și educației referitoare la conținutul și scopurile educației, la abordarea vârstei copilăriei, la rolul profesorului și al elevului, precum și al școlii contemporane. De vreme ce educația nu se referă doar la ceea ce este omul, ci și la ceea ce trebuie să fie și la conținutul responsabilității sale, este de la sine înțeles că imaginea pe care o avem cu privire la om și la sensul existenței sale ne determină viziunea cu privire la educația sa. Și Biserica Ortodoxă este îngrijorată profund de sistemul educațional secularizat și individualist dominant astăzi, care agasează generația tânără.

În centrul grijii pastorale a Bisericii se află o educație care urmărește nu doar cultivarea intelectuală, ci și edificarea și dezvoltarea întregii persoane umane ca ființă psihosomatică și spirituală, în conformitate cu principiul întreit: Dumnezeu, om, lume. Prin cuvântul său catehetic, Biserica Ortodoxă, cu multă grijă, cheamă poporul lui Dumnezeu și, în special, tinerii să participe conștient și activ la viața Bisericii, care cultivă în ei „dorința desăvârșită” a vieții în Hristos. Astfel, plenitudinea creștinilor află un sprijin existențial în comuniunea divino-umană a Bisericii și experimentează în aceasta perspectiva resurecțională a îndumnezeirii prin har.

V. Biserica în fața provocărilor contemporane

10. Biserica lui Hristos se confruntă astăzi cu expresii extreme sau chiar provocatoare ale ideologiei secularizării, prezente în evoluțiile politice, culturale și sociale. Un element de bază al ideologiei secularizării a fost din totdeauna și continuă să fie până astăzi deplina autonomizare a omului față de Hristos și față de influența duhovnicească a Bisericii, prin identificarea arbitrară a Bisericii cu conservatorismul, precum și prin caracterizarea ei nefundamentată istoric drept un pretins impediment în calea progresului și dezvoltării. În societățile secularizate contemporane, omul, îndepărtat de Dumnezeu, identifică libertatea sa și sensul vieții sale cu autonomia absolută și eliberarea de scopul său veșnic, având ca rezultat o serie de neînțelegeri și falsificări deliberate ale tradiției creștine. Astfel, dăruirea de sus a libertății în Hristos și înaintarea la „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13) sunt considerate ca potrivnice tendințelor omului de mântuire proprie. Iubirea jertfelnică este apreciată ca fiind incompatibilă cu individualismul, în timp

8

ce caracterul ascetic al etosului creștin este considerat ca o provocare insuportabilă în calea fericirii individului.

Identificarea Bisericii cu conservatorismul, incompatibil cu progresul civilizației, este arbitrară și inadecvată, de vreme ce conștiința identității popoarelor creștine poartă amprenta de neșters a contribuției diacronice a Bisericii, nu doar asupra moștenirii lor culturale, ci și asupra dezvoltării sănătoase a civilizației seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a așezat pe om ca administrator (iconom) al creației divine și colaborator al Său în lume. În locul „omului-dumnezeu”, Biserica Ortodoxă îl așază pe „Dumnezeu-Omul” ca măsură ultimă a tuturor lucrurilor: „Nu vorbim de om îndumnezeit, ci de Dumnezeu întrupat” (Sfântul Ioan Damaschin, Expunere exactă a credinței ortodoxe, III, 2, PG 94, 988). Biserica descoperă adevărul mântuitor al Dumnezeului-Om și al Trupului Său, Biserica, drept loc și mod al vieții în libertate, ca „ținere a adevărului în iubire” (Efeseni 4, 15) și ca participare, încă de pe pământ, la viața lui Hristos Cel înviat. Caracterul divino-uman, „nu din lumea aceasta” (Ioan 18, 36), al Bisericii, care hrănește și călăuzește prezența și mărturia ei „în lume”, este incompatibil cu orice mod de conformism al Bisericii față de lume (Romani 12, 2).

11. Prin dezvoltarea contemporană a științelor și a tehnologiei, viața noastră se schimbă radical. Iar ceea ce aduce schimbare în viața omului necesită discernământ, pe de o parte, de vreme ce,  pe lângă beneficiile semnificative, cum sunt, de exemplu, facilitarea vieții cotidiene, tratarea cu succes a unor boli grave și explorarea spațială, ne confruntăm, de asemenea, cu efectele negative ale progresului științific. Există pericolul manipulării libertății umane, al folosirii omului ca simplu mijloc, al pierderii treptate a tradițiilor valoroase, al amenințării sau chiar al distrugerii mediului împrejurător.

Din nefericire, știința, prin însăși natura ei, nu dispune de mijloacele necesare pentru prevenirea și rezolvarea multora dintre problemele pe care le creează direct sau indirect. Cunoașterea științifică nu motivează voința morală a omului, care, deși cunoaște pericolele, continuă să acționeze ca și când nu le-ar cunoaște. Răspunsul la problemele existențiale și morale importante ale omului, la sensul veșnic al vieții sale și al lumii nu poate fi oferit fără o abordare spirituală.

12. În epoca noastră, este foarte răspândit entuziasmul pentru evoluțiile impresionante din domeniile biologiei, geneticii și neurofiziologiei. Este vorba de realizări științifice, ale căror aplicare pe scară largă poate produce dileme serioase de ordin antropologic și moral. Utilizarea necontrolată a biotehnologiei la începutul, pe durata și la sfârșitul vieții, pune în pericol deplinătatea autentică a acesteia. Omul face experimente tot mai intens cu propria sa natură într-un mod extrem și periculos. Există pericolul transformării sale într-o mașină biologică, într-o unitate socială impersonală sau într-un dispozitiv cu gândire controlată.

Biserica Ortodoxă nu poate rămâne în afara discuțiilor cu privire la unele aspecte antropologice, morale și existențiale atât de importante. Ea se sprijină pe criterii învățate de Dumnezeu, descoperind relevanța antropologiei ortodoxe în fața răsturnării contemporane a valorilor. Biserica noastră poate și trebuie să exprime în lume conștiința ei profetică în Iisus Hristos, Care prin întrupare a luat asupra Sa omul întreg și reprezintă Prototipul absolut al înnoirii neamului omenesc. Ea subliniază sacralitatea vieții și calitatea omului de persoană, încă din momentul conceperii. Dreptul la naștere este primul dintre drepturile omului. În calitate de comuniune divino-umană, în care fiecare om reprezintă o ființă unică, destinată pentru comuniunea personală cu Dumnezeu, Biserica se opune oricărei tentative de obiectivare a omului, de transformare a sa într-o cantitate măsurabilă. Nu este permis niciunei descoperiri științifice să atingă demnitatea omului și scopul său divin. Omul nu este definit numai de genele sale.

Pe această temelie se fundamentează bioetica din punct de vedere ortodox. Într-o epocă în care imaginile despre om sunt conflictuale, bioetica ortodoxă, spre deosebire de viziunile

9

antropologice seculare autonome și reducționiste, subliniază crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și destinul său veșnic. Astfel, ea contribuie la îmbogățirea dezbaterii filosofice și științifice cu privire la aspectele bioetice prin antropologia biblică și experiența spirituală a Ortodoxiei.

13. Într-o societate globală, orientată către „a avea” și către individualism, Biserica Ortodoxă Sobornicească evidențiază adevărul vieții în Hristos și conforme lui Hristos, concretizate în mod liber în viața cotidiană a fiecărui om prin lucrările sale „până seara” (Psalmul 103, 23), prin care acesta devine împreună-lucrător cu Părintele cel veșnic – „împreună-lucrători suntem cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3, 9) – și cu Fiul Său, „Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez” (Ioan 5, 17). Harul lui Dumnezeu sfințește prin Duhul Sfânt lucrările mâinilor omului, care împreună-lucrează cu Dumnezeu, descoperind în acestea afirmarea vieții și a comuniunii umane. Aici se încadrează și asceza creștină, care se diferențiază fundamental de orice ascetism dualist, care îl îndepărtează pe om de viață și de semeni. Asceza creștină și înfrânarea, care îl leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii, nu privesc doar viața monahală, ci caracterizează viața eclezială în toate manifestările ei, ca mărturie tangibilă a prezenței duhului eshatologic în viețuirea binecuvântată a credincioșilor.

14. Rădăcinile crizei ecologice sunt de ordin spiritual și moral, prezente înlăuntrul inimii fiecărui om. În ultimele secole, această criză a devenit mai acută din cauza diferitelor diviziuni provocate de patimile omenești precum lăcomia, avariția, egoismul și rapacitatea și de consecințele lor asupra planetei, cum este cazul schimbărilor climatice, care amenință într-o măsură tot mai mare mediul înconjurător, „casa” noastră comună. Ruptura relației dintre om și creație este o pervertire a utilizării autentice a creației lui Dumnezeu. Abordarea problemei ecologice pe baza principiilor tradiției creștine necesită nu doar pocăință pentru păcatul exploatării resurselor naturale ale planetei, adică o schimbare fundamentală a mentalității și comportamentului, ci și ascetism, ca antidot al consumismului, al divinizării nevoilor și al posesivității. Presupune, de asemenea, marea noastră responsabilitate de a transmite generațiilor viitoare un mediu înconjurător viabil și utilizarea acestuia după voia și binecuvântarea divină. În Tainele Bisericii, este afirmată creația, iar omul este întărit să acționeze ca administrator (iconom), protector și „preot” al creației, oferind-o Creatorului în chip doxologic – „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate” – și cultivând o relație euharistică cu creația. Această abordare evanghelică și patristică ortodoxă ne atrage atenția și asupra dimensiunilor sociale și a consecințelor tragice ale distrugerii mediului înconjurător.

VI. Biserica în fața globalizării, a fenomenelor extreme de violență și migrație

15. Ideologia contemporană a globalizării, care este impusă tacit și se extinde rapid, provoacă deja șocuri puternice în economie și societate la scară mondială. Impunerea acesteia a creat noi forme de exploatare sistematică și de nedreptate socială, a planificat neutralizarea treptată a impedimentelor din partea tradițiilor naționale, religioase, ideologice, precum și a altor tradiții. Aceasta deja a condus la slăbirea sau chiar la degradarea totală a realizărilor sociale, desigur, sub pretextul unei nevoi de reconstruire a economiei mondiale, lărgind, astfel, distanța dintre bogați și săraci, dinamitând coeziunea socială a popoarelor și alimentând noi focare de tensiune globală.

Împotriva omogenizării nivelatoare și impersonale promovată de globalizare, precum și împotriva extremelor naționalismului, Biserica Ortodoxă propune protejarea identității popoarelor și întărirea identității locale. Ca exemplu alternativ pentru unitatea umanității, ea propune organizarea articulată a Bisericii pe baza egalității Bisericilor locale. Biserica se opune amenințării provocatoare asupra omului contemporan și a tradițiilor culturale ale popoarelor, pe care o implică globalizarea și principiul „autonomiei economice” sau al economismului, adică autonomizarea economiei față de nevoile vitale ale omului și transformarea ei într-un scop în sine. Biserica propune o economie viabilă, fundamentată pe principiile evanghelice. Astfel, călăuzită de cuvântul Domnului că „nu numai cu pâine va trăi omul” (Luca 4, 4), Biserica nu corelează progresul umanității doar cu creșterea nivelului de trai sau cu dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor duhovnicești.

10

16. Biserica nu se implică în politică în sensul strict al cuvântului. Însă, ca grijă purtată față de om și față de libertatea sa spirituală, mărturia ei este în mod esențial politică. Cuvântul Bisericii a fost întotdeauna distinct și va rămâne mereu o intervenție benefică pentru binele omenirii. Bisericile Ortodoxe locale sunt chemate astăzi să clădească o nouă formă de solidaritate constructivă cu statul secular de drept, în noul cadru al relațiilor internaționale, conform învățăturii biblice: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21). Solidaritatea aceasta trebuie să păstreze identitatea specifică atât a Bisericii, cât și a statului, și să asigure cooperarea lor onestă pentru a proteja demnitatea unică a omului și drepturile sale care decurg din aceasta și pentru a asigura dreptatea socială.

Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele și revoltele sociale și politice actuale și pentru protejarea libertății individului. Abordarea drepturilor omului de  către Biserica Ortodoxă se centrează pe pericolul reducerii dreptului individual la individualism și la o cultură a revendicării drepturilor. O astfel de pervertire funcționează în detrimentul conținutului social al libertății, conduce la transformarea arbitrară a drepturilor în pretenții la fericire și la ridicarea la rang de „valoare universală” a identificării precare a libertății cu libertinajul individual, ceea ce subminează temeliile valorilor sociale, ale familiei, ale religiei, ale națiunii, și amenință valorile morale fundamentale.

Înțelegerea ortodoxă a omului se opune, așadar, divinizării arogante a omului și a drepturilor lui, precum și înjosirii umilitoare a persoanei umane în vastele structuri economice, sociale, politice și comunicaționale contemporane. Tradiția Ortodoxiei este un izvor nesecat de adevăruri fundamentale pentru om. Nimeni nu a cinstit omul și nu s-a îngrijit de el precum au făcut Hristos, Dumnezeu-Omul, și Biserica Sa. Un drept fundamental al omului este protejarea principiului libertății religioase sub toate aspectele ei, și anume, libertatea conștiinței, credinței, cultului și a tuturor expresiilor individuale sau colective ale libertății religioase. Acestea includ și dreptul fiecărui credincios de a-și manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și libertatea predării publice a religiei și condițiile de funcționare a comunităților religioase.

17. Astăzi experimentăm o creștere a fenomenelor crude de violență în numele lui Dumnezeu. Izbucnirea fundamentalismului în sânul comunităților religioase riscă să conducă la prevalența ideii că fundamentalismul aparține esenței fenomenului religios. Însă, adevărul este că fundamentalismul, ca „râvnă, dar fără cunoștință” (Romani 10, 2) reprezintă expresia unei religiozități morbide. Creștinul adevărat, după modelul Domnului răstignit, se jertfește pe sine și nu jertfește pe alții și, de aceea, este cel mai aspru critic al fundamentalismului de orice proveniență. Dialogul interreligios sincer contribuie la dezvoltarea încrederii reciproce, la promovarea păcii și reconcilierii. Biserica se străduiește pentru ca „pacea de sus” să fie mai simțită pe pământ. Adevărata pace nu se dobândește cu forța armelor, ci doar prin intermediul dragostei, care „nu caută ale sale” (1 Corinteni 13, 5). Uleiul credinței trebuie folosit pentru a alina și vindeca rănile altora și nu pentru a reaprinde noi focare de ură.

18. Biserica Ortodoxă urmărește cu durere și rugăciune și ia act de marea criză umanitară contemporană: proliferarea violenței și a conflictelor armate, persecutarea, exilarea și uciderea membrilor minorităților religioase, expulzarea forțată a familiilor din căminele lor, tragedia traficului de persoane, încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor și ale popoarelor, convertirile forțate. Ea condamnă categoric răpirile, torturile și execuțiile atroce. Ea denunță distrugerea locașurilor de cult, a simbolurilor religioase și a monumentelor culturale.

Biserica Ortodoxă este preocupată, în mod deosebit, de situația creștinilor și a altor minorități etnice și religioase persecutate în Orientul Mijlociu. Ea adresează un apel, mai ales, către guvernele din regiune, pentru protejarea populațiilor creștine – ortodocși, vechi orientali și ceilalți creștini – care au supraviețuit în leagănul creștinismului. Creștinii autohtoni și celelalte populații au dreptul inalienabil de a rămâne în țările lor în calitate de cetățeni cu drepturi egale.

11

Prin urmare, îi îndemnăm pe toți cei implicați, indiferent de convingerile lor religioase, să lucreze pentru reconciliere și pentru respectarea drepturilor omului, în special pentru protejarea darului divin al vieții. Trebuie ca războiul și vărsările de sânge să înceteze, trebuie să domine dreptatea, pentru a restaura pacea și pentru a fi posibilă întoarcerea celor exilați în pământurile lor strămoșești. Ne rugăm pentru pace și dreptate în țările Africii aflate în suferință și în încercata Ucraină. Repetăm mai accentuat, în cadrul Sinodului, apelul nostru către cei responsabili de a-i elibera pe cei doi arhierei răpiți din Siria: Paul Yazigi și Ioan Ibrahim. Ne rugăm pentru eliberarea tuturor semenilor noștri care sunt luați ostatici sau se află în captivitate.

19. Problema actuală a refugiaților și migranților, mereu în creștere din motive politice, economice și climatice, se află în centrul atenției mondiale. Biserica Ortodoxă s-a îngrijit mereu și se îngrijește continuu de cei persecutați, de cei în pericol și în nevoi, bazându-se pe cuvintele Domnului: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; Gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25, 35-36) și „Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). În tot decursul istoriei, Biserica s-a aflat alături de cei „osteniți și împovărați” (Matei 11, 28). Activitatea filantropică a Bisericii nu s-a limitat niciodată la facerea de bine în funcție de circumstanțe față de cel în nevoi sau de cel suferind, ci a căutat, mai degrabă, să elimine cauzele care provoacă problemele sociale. „Lucrarea slujirii” Bisericii (Efeseni 4, 12) este recunoscută de către toți.

Deci, mai întâi de toate, facem apel către cei care au puterea de a elimina cauzele producerii crizei refugiaților să ia deciziile pozitive necesare. Facem apel la autoritățile civile, la credincioșii ortodocși și la ceilalți cetățeni ai țărilor în care refugiații s-au retras și continuă să se retragă să le ofere orice ajutor posibil, chiar și din puținul lor.

 VII. Biserica: mărturisire în dialog

20. Biserica manifestă sensibilitate față de cei care au întrerupt comuniunea cu ea și interes față de cei care nu înțeleg glasul ei. Conștientă că ea reprezintă prezența vie a lui Hristos în lume, Biserica transformă iconomia dumnezeiască în fapte concrete, prin toate mijloacele disponibile, pentru a oferi o mărturie vrednică de crezare a adevărului, în rigoarea (acrivia) credinței apostolice. În acest spirit al înțelegerii datoriei de a mărturisi și de a oferi,  Biserica Ortodoxă a atribuit întotdeauna o importanță majoră dialogului, în special cu creștinii eterodocși. Prin intermediul acestui dialog, restul lumii creștine cunoaște mai bine Ortodoxia și autenticitatea tradiției ei. De asemenea, cunoaște că Biserica Ortodoxă nu a acceptat niciodată minimalismul teologic și nici nu a permis contestarea tradiției dogmatice și a etosului ei evanghelic. Dialogurile intercreștine funcționează ca o oportunitate pentru Ortodoxie de a-și prezenta respectul față de învățătura Părinților și de a oferi o mărturie vrednică de crezare a tradiției autentice a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică. Dialogurile multilaterale purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu înseamnă și nici nu vor însemna niciodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt o mărturie despre Ortodoxie, întemeiată pe mesajul evanghelic „veniți și vedeți” (Ioan 1, 46) că „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 8).

***

În acest duh, Biserica Ortodoxă din întreaga lume, fiind manifestarea Împărăției lui Dumnezeu în Hristos, trăiește întreaga taină a dumnezeieștii iconomii în viața ei sacramentală, centrată întotdeauna pe Sfânta Euharistie, în care ne oferă nu o hrană perisabilă și stricăcioasă, ci însuși Trupul dătător de viață al Stăpânului, „pâinea cea cerească”, „care este leacul nemuririi și doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veșnic în Dumnezeu prin Iisus Hristos, curățire care depărtează răul” (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, PG 5, 756). Sfânta Euharistie constituie nucleul central al funcționării sinodale a trupului eclezial, precum și confirmarea autentică a ortodoxiei credinței Bisericii, după cum propovăduiește și Sfântul Irineu de Lyon: „Învățătura

12

noastră este în acord cu Euharistia, iar Euharistia adeverește învățătura noastră” (Împotriva ereziilor, IV, 18, PG 7, 1028).

Vestind Evanghelia la toată lumea, după porunca Domnului, „Și să se propovăduiască în numele Său pocăința spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Luca 24, 47), avem datoria ca pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm și să ne iubim unii pe alții, mărturisind într-un gând „pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită”. Adresând acestea în Sinod către fiii Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe din întreaga lume, precum și întregii lumi, urmând Sfinților Părinți și rânduielilor sinodale de a păstra credința primită de la părinții noștri și de „a ne angaja în facerea de bine” în viața noastră cotidiană, cu nădejdea „învierii de obște”, slăvim Dumnezeirea în Trei Ipostasuri cu cântări dumnezeiești: „Părinte Atotțiitorule și Cuvinte și Duhule, Fire ceea ce ești una în trei Ipostasuri, mai presus de ființă și de Dumnezeire. Întru Tine ne-am botezat și pe Tine Te binecuvântăm întru toți vecii” (Canonul Paștilor, cântarea a 8-a).

† Bartolomeu al Constantinopolului, Președinte; †Teodor al Alexandriei; †Teofil al Ierusalimului; †Irineu al Serbiei; †Daniel al României; †Hrisostom al Noii Iustiniane și al întregului Cipru; †Ieronim al Atenei și al întregii Elade; †Sava al Varșoviei și al întregii Polonii; †Anastasie al Tiranei și al întregii Albanii; †Rastislav al Prešovului, al ținuturilor Cehe și Slovaciei; Delegația Patriarhiei Ecumenice; Delegația Patriarhiei Alexandriei; Delegația Patriarhiei Ierusalimului; Delegația Bisericii Serbiei; Delegația Bisericii României; Delegația Bisericii Ciprului; Delegația Bisericii Greciei; Delegația Bisericii Poloniei; Delegația Bisericii Albaniei; Delegația Bisericii ținuturilor Cehe și Slovaciei

13

III. MISIUNEA BISERICII ORTODOXE ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Contribuția Bisericii Ortodoxe la realizarea păcii, dreptății, libertății, fraternității și dragostei între popoare și la înlăturarea discriminărilor rasiale și de altă natură

„Fiindcă Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). Biserica lui Hristos trăiește „în lume”, dar nu este „din lume” (Ioan 17, 11, 14-15). În calitate de Trup al Cuvântului întrupat al lui Dumnezeu (Ioan Gură de Aur, Omilie înainte de plecarea în exil, II, PG 52, 429), Biserica este „prezența” vie, semnul și chipul Împărăției lui Dumnezeu în Treime, în istorie, care binevestește „făptura cea nouă” (2 Corinteni 5, 17), „ceruri noi și pământ nou, în care locuiește toată dreptatea” (2 Petru 3, 13), o lume în care Dumnezeu „va șterge orice lacrimă din ochii lor (ai oamenilor) și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsa 21, 4-5).

Această așteptare este deja trăită și pregustată în Biserică, în special de fiecare dată când este oficiată Dumnezeiasca Euharistie adunând „laolaltă” (1 Corinteni11, 20) fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați (Ioan 11, 52), fără deosebire de rasă, sex, vârstă, origine socială sau orice altă condiție, într-un trup în care „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască” (Galateni 3, 28; Coloseni 3, 11), într-o lume a reconcilierii, păcii și dragostei.

Biserica trăiește, de asemenea, această pregustare a „făpturii celei noi”, a lumii transfigurate, prin sfinții săi, care, prin asceză și prin virtuțile lor, au devenit încă din această viață chipuri ale Împărăției lui Dumnezeu, demonstrând și asigurând astfel că așteptarea unei lumi a păcii, a dreptății și a dragostei nu este o utopie, ci „încredințarea celor nădăjduite” (Evrei 11, 1), care este posibilă prin Harul lui Dumnezeu și prin nevoința duhovnicească a omului.

Inspirată continuu de această așteptare și această pregustare a Împărăției lui Dumnezeu, Biserica nu rămâne indiferentă față de problemele omului din toate timpurile, ci, dimpotrivă, ea participă la suferințele și la problemele lui existențiale, ridicând, ca Domnul ei, durerea și rănile sale provocate de răul care lucrează în lume și, precum bunul samarinean, leagă rănile sale, turnând pe ele untdelemn și vin (Luca 10, 34) „prin cuvânt de răbdare și mângâiere” (Romani15, 4; Evrei 13, 22) și prin iubire vie. Cuvântul său pentru lume nu are scopul principal de a judeca sau de a condamna lumea (Ioan 3, 17; 12, 47), ci de a-i oferi drept călăuză Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu, nădejdea și încredințarea că răul, în orice formă ar fi, nu are ultimul cuvânt în istorie și că nu trebuie lăsat să-i dicteze cursul.

Transmiterea mesajului evanghelic privind ultima poruncă a lui Hristos „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28, 19) reprezintă misiunea durabilă a Bisericii. Această misiune nu trebuie desfășurată cu agresivitate sau prin diferite forme de prozelitism, ci cu dragoste, smerenie și respect pentru identitatea fiecărei persoane și particularitatea culturală a fiecărui popor. Toate Bisericile Ortodoxe trebuie să contribuie la efortul misionar.

Bazându-se pe aceste principii și cu ansamblul experienței și al învățăturii tradiției sale patristice, liturgice și ascetice, Biserica Ortodoxă participă la grijile și la temerile care preocupă pe omul contemporan, cu privire la probleme existențiale fundamentale, dorind să contribuie la rezolvarea lor, pentru ca pacea lui Dumnezeu „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), reconcilierea și dragostea să stăpânească în lume.

A. Valoarea persoanei umane

14

1. Valoarea persoanei umane, care decurge din creația omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și din misiunea sa în planul lui Dumnezeu pentru om și pentru lume, a constituit o sursă de inspirație pentru Părinții Bisericii, care au aprofundat taina iconomiei divine. Sfântul Grigorie Teologul subliniază în acest context că Creatorul „a plasat pe om pe pământ, ca pe o a doua lume, macrocosmos în microcosmos, ca un alt înger, un închinător cu fire dublă, un contemplator al creației vizibile, un inițiat al lumii inteligibile, împărat peste toate de pe pământ, (…) o ființă vie în această lume aspirând la o alta, încununarea tainei, apropiindu-se de Dumnezeu prin îndumnezeire (theosis)” (Grigorie Teologul, Cuvântarea 45,7. PG 36, 632AB). Scopul întrupării Cuvântului lui Dumnezeu este îndumnezeirea omului. Hristos, înnoindu-l în El Însuși pe vechiul Adam (cf. Efeseni 2, 15), „a îndumnezeit, astfel, omul întreg, ceea ce constituia începutul împliniri nădejdii noastre” (Eusebiu, Demonstratio Evangelica, 4, 14. PG 22, 289A).

Fiindcă așa cum în vechiul Adam a fost cuprins întreg neamul omenesc, tot așa, în Adam Cel Nou a fost recapitulat întreg neamul omenesc („Cel Unul-Născut S-a făcut om … ca să ne recapituleze și să urce la starea de la început neamul căzut al oamenilor”, (Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Ioan IX, PG 74, 273D-275A). Această învățătură a Bisericii este sursa inepuizabilă a oricărui efort creștin de apărare a valorii și demnității persoanei umane.

2. Pe această bază, cooperarea intercreștină este indispensabilă în toate domeniile, pentru a apăra valoarea omului și, bineînțeles, în aceeași măsură, binele păcii, astfel încât eforturile pacifiste ale tuturor creștinilor, fără excepție, să dobândească mai multă greutate și putere.

3. Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei umane poate servi drept premisă pentru o colaborare mai extinsă în acest domeniu. Bisericile Ortodoxe pot contribui la înțelegerea și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica orice tip de sincretism religios.

4. Suntem încredințați că, fiind împreună lucrători cu Dumnezeu (1 Corinteni3, 9), putem progresa în această slujire împreună cu toți oamenii de bună voință, care iubesc pacea plăcută lui Dumnezeu, spre binele societății umane, la nivel local, național și internațional. Această slujire este o poruncă a lui Dumnezeu (Matei 5, 9).

B. Libertate și responsabilitate

1. Libertatea este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu pentru om. Cel ce l-a zidit pe om dintru început liber, l-a lăsat și cu voință liberă, îngrădindu-l numai prin legea poruncii (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 14, Despre iubirea de săraci, 25. PG 35, 892A). Libertatea îl face pe om capabil să progreseze spre desăvârșirea duhovnicească, dar implică, în același timp, și pericolul neascultării, adică al independenței față de Dumnezeu și, în consecință, al căderii, de unde provin și consecințele tragice ale existenței răului în lume.

2. Consecințele acestui rău sunt imperfecțiunile și neajunsurile, care predomină în lumea contemporană: secularizarea, violența, degradarea vieții morale, fenomene negative precum flagelul drogurilor și alte forme de dependență în special în cazul unor tineri de azi, rasismul, cursa înarmării, războaiele și catastrofele sociale cauzate de ele, opresiunea asupra unor grupuri sociale, comunități religioase și popoare întregi, inegalitățile sociale, limitarea drepturilor omului în domeniul libertății de conștiință și, în mod particular, în domeniul libertății religioase, dezinformarea și manipularea opiniei publice, sărăcia economică, distribuirea disproporționată sau absența completă a bunurilor esențiale pentru trai, foametea care afectează milioane de oameni, deportările forțate de populații și traficul de ființe umane, criza refugiaților, distrugerea mediului, folosirea necontrolată a biotehnologiei

15

genetice și a biomedicinei la începutul, în timpul și la sfârșitul vieții umane. Toate acestea întrețin angoasa nesfârșită în care se zbate omenirea zilelor noastre.

3. În fața acestei situații, care a dus la degradarea noțiunii de persoană umană, datoria Bisericii Ortodoxe este astăzi de a pune în valoare, prin predică, prin teologie, prin cultul său și prin activitatea sa pastorală adevărul libertății în Hristos. „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui. Iar conștiința, zic, nu a ta însuți, ci a altuia. Căci de ce libertatea mea să fie judecată de o altă conștiință?” (1 Corinteni 10, 23-24; 29). Libertatea fără responsabilitate și fără dragoste duce în final la pierderea libertății.

C. Despre pace și dreptate

1. Biserica Ortodoxă recunoaște și subliniază în mod diacronic centralitatea păcii și dreptății în viața oamenilor. Însăși revelația în Hristos este caracterizată ca „Evanghelie a păcii” (Efeseni 6, 15), fiindcă Hristos „instaurând pacea prin sângele crucii Sale” (Coloseni 1, 20), „venind, a binevestit pace, vouă celor de departe și pace celor de aproape” (Efeseni 2, 17) și a devenit „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). Această pace, „care covârșește orice minte” (Filipeni 4, 7), este, după cum Hristos Însuși a zis Apostolilor Săi înainte de Pătimirea Sa, mai mare și mai importantă decât pacea pe care o promite lumea: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan 14, 27). Fiindcă pacea lui Hristos este rodul deplin al tuturor celor recapitulate în El: al demnității și măreției persoanei umane ca chip al lui Dumnezeu; al manifestării unității organice a neamului omenesc și a lumii în Hristos; al universalității în trupul lui Hristos a idealurilor de pace, libertate și dreptate socială; și, în cele din urmă, al rodirii iubirii creștine între oameni și popoarele lumii. Adevărata pace este rodul stăpânirii pe pământ a tuturor idealurilor creștine. Este pacea care vine de Sus, pentru care Biserica Ortodoxă se roagă totdeauna în cererile sale zilnice, cerând-o de la Dumnezeu, Care pe toate le împlinește și ascultă rugăciunile celor care vin la El cu credință.

2. Cele prezentate arată în mod clar de ce Biserica, în calitate de „Trup al lui Hristos” (1 Corinteni 12, 27), se roagă totdeauna pentru pacea lumii întregi, care, după Clement al Alexandriei, este sinonimă cu dreptatea (Stromata 4, 25. PG 8, 1369B-72A). Sfântul Vasile cel Mare adaugă: „nici eu nu aș putea crede că fără dragoste reciprocă și fără ca să fac tot ce este cu putință pentru a trăi în pace cu toți m-aș putea socoti slujitor vrednic al lui Iisus Hristos” (Epistola 203, 1. PG 32, 737B). Acest lucru este, după același Sfânt Părinte, atât de firesc pentru un creștin, încât se poate spune „că nimic nu este atât de propriu unui creștin decât să facă pace” (Epistola PG 32, 528B). Pacea lui Hristos este puterea tainică ce își are sursa în reconcilierea omului cu Tatăl său Ceresc, prin purtarea de grijă a lui Iisus care lucrează toate în toți și aduce pacea negrăită și dinainte de veac hotărâtă și ne împacă pe noi cu Sine și în Sine cu Tatăl (Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeiești, 11, 5. PG 3, 953AB).

3. Trebuie să subliniem, în același timp, că darurile spirituale ale păcii și dreptății depind și de conlucrarea omului. Sfântul Duh acordă daruri duhovnicești atunci când omul caută prin pocăință pacea și dreptatea lui Dumnezeu. Aceste daruri ale păcii și dreptății se realizează acolo unde creștinii fac eforturi în lucrarea credinței, dragostei și speranței în Iisus Hristos, Domnul nostru (1 Tesaloniceni 1, 3).

4. Păcatul este o boală spirituală ale cărei simptome vizibile sunt conflictele, discordiile, crimele și războaiele și consecințele lor tragice. Biserica încearcă să vindece nu numai simptomele vizibile ale acestei boli, ci și boala însăși, care este păcatul.

16

5. În același timp, Biserica Ortodoxă crede că este de datoria ei să încurajeze tot ceea ce este în mod real în slujba păcii (cf. Romani 14, 19) și care deschide calea spre dreptate, fraternitate, adevărata libertate și dragoste reciprocă între toți fiii Unicului Părinte Ceresc, precum și între toate popoarele, care constituie familia umană. Ea împreună-pătimește cu toți oamenii, din diferite părți ale lumii, care sunt lipsiți de binele păcii și al dreptății.

D. Pacea și împiedicarea războiului

1. Biserica lui Hristos condamnă războiul în general, pe care îl consideră consecință a răului și a păcatului în lume: „De unde vin războaiele și de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iacov 4, 1). Fiecare război constituie o amenințare distructivă pentru creație și pentru viață.

Mai ales în cazul războaielor duse cu arme de distrugere în masă, consecințele ar fi îngrozitoare, nu numai pentru că ele cauzează moartea unui număr incalculabil de ființe umane, ci, mai mult, pentru că viața supraviețuitorilor ar deveni insuportabilă. Acestea ar cauza boli incurabile, mutații genetice și alte efecte negative, care ar afecta grav generațiile viitoare.

Nu numai armamentul nuclear este foarte periculos, ci și armamentul chimic și biologic, precum și toate formele de armament, ce creează o iluzie de supremație și de dominare asupra lumii înconjurătoare. Acest tip de armament întreține un climat de frică și de lipsă de încredere și devine cauza unei noi curse a înarmărilor.

2. Biserica lui Hristos, considerând în primul rând războiul ca o consecință a răului și a păcatului în lume, încurajează orice inițiativă și orice efort de evitare și prevenire a războiului, prin dialog și orice alte mijloace potrivite. În cazul în care războiul devine inevitabil, Biserica va continua să se roage și să poarte grijă pastorală de fiii săi care sunt implicați în conflicte militare pentru apărarea vieții și a libertății lor, depunând toate eforturile pentru restabilirea păcii cât mai repede posibil.

3. Biserica Ortodoxă condamnă în mod ferm toate formele de conflicte și de războaie, motivate de fanatism, bazat pe principii religioase. Tendința permanentă de creștere a opresiunilor și persecuțiilor împotriva creștinilor și a altor comunități din cauza credinței lor, în Orientul Mijlociu și în alte părți, precum și dezrădăcinarea creștinismului din leagănul său istoric suscită o preocupare profundă. Astfel, sunt amenințate relațiile interreligioase și internaționale existente și, în același timp, mulți creștini sunt forțați să-și părăsească locuințele. Ortodocșii din lumea întreagă suferă împreună cu frații lor creștini și cu toți ceilalți persecutați în această regiune și fac apel la găsirea unei soluții echitabile și permanente a problemelor din regiune.

Biserica Ortodoxă condamnă, de asemenea, războaiele provocate de naționalism, precum și pe cele care provoacă epurări etnice, schimbări ale granițelor statale și ocuparea de teritorii.

E. Biserica Ortodoxă în fața discriminărilor

1. Domnul, Regele dreptății (cf. Evrei 7, 2-3), dezaprobă violența și nedreptatea (cf. Psalm 10, 5), condamnă comportamentul inuman față de aproapele (cf. Marcu 25, 41-46; Iacov 2, 15-16). În Împărăția Sa – care este închipuită și prezentă în Biserica Sa pe pământ – nu este niciun loc pentru ură, dușmănie sau intoleranță (cf. Isaia 11, 6; Romani 12, 10).

2. Poziția Bisericii Ortodoxe față de acest subiect este foarte clară: Biserica Ortodoxă crede că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului” (Faptele Apostolilor 17, 26) și că în Hristos „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți” (Galateni 3, 28). La întrebarea „cine este aproapele meu?”, Hristos a

17

răspuns prin parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Astfel, El ne-a învățat să înlăturăm orice barieră de dușmănie și de prejudecată. Biserica Ortodoxă mărturisește că fiecare ființă umană – indiferent de culoare, religie, rasă, gen, naționalitate sau limbă – este creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și are drepturi egale în societate. Potrivit învățăturii sale, Biserica refuză discriminarea sub formele enumerate mai sus, care presupun o deosebire în demnitate între persoane.

3. Biserica, respectând principiile drepturilor omului și tratamentului egal al oamenilor, urmărește să aplice aceste principii în lumina învățăturii sale despre Sfintele Taine, despre familie, despre locul bărbatului și al femeii în Biserică și despre valorile tradiției bisericești în general. Biserica are dreptul să dea mărturie despre învățătura sa în spațiul public.

F. Misiunea Bisericii Ortodoxe ca mărturie de dragoste în slujire

1. Îndeplinind misiunea ei de mântuire în lume, Biserica Ortodoxă poartă grijă în mod activ de toți oamenii care au nevoie de ajutor, de cei flămânzi, de săraci, de bolnavi, de persoane cu dezabilități, de persoane în vârstă, de cei oprimați, de captivi, de prizonieri, de cei fără adăpost, de orfani, de victimele catastrofelor și conflictelor armate, ale traficului de ființe umane și ale oricărei forme contemporane de sclavagism. Eforturile Bisericii Ortodoxe pentru depășirea sărăciei extreme și a nedreptății sociale sunt o expresie a credinței sale și o slujire adusă Domnului Însuși, Care se identifică, astfel, cu toți oamenii, mai cu seamă cu cei în nevoi: „întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40). Biserica poate coopera cu toate instituțiile sociale în întreaga diversitate a slujirii sale sociale.

2. Antagonismele și ostilitățile din lume conduc la nedreptate și inegalitate în ceea ce privește participarea oamenilor și a națiunilor la bunurile creației divine. Ele privează milioane de oameni de bunurile de primă necesitate și duc la sărăcirea personalității umane. Ele provoacă migrații masive de populații, dau naștere la conflicte etnice, religioase și sociale, care amenință coeziunea internă a societăților umane.

3. Biserica nu poate să rămână indiferentă la procesele economice care influențează negativ întreaga omenire. Biserica insistă asupra necesității de a fonda economia pe principii morale și, de asemenea, de a servi activ, prin aceasta, omul, urmând învățătura Apostolului Pavel „fiindcă ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutați pe cei slabi și să vă aduceți aminte de cuvintele Domnului Iisus, căci El a zis: Mai fericit este a da decât a lua” (Faptele Apostolilor 20, 35). Sfântul Vasile cel Mare scrie că „în munca sa, fiecare trebuie să aibă drept scop slujirea celor aflați în nevoi și nu folosul propriu” (Sfântul Vasile cel Mare, Regulile cele mari, PG 31, 1025 A).

4. Decalajul dintre bogați și săraci se adâncește în mod dramatic din cauza crizei economice, care, de obicei, este rezultatul unei speculații necontrolate din partea anumitor reprezentanți ai unor cercuri financiare, a acumulării de bogăție în mâinile unui număr mic de persoane și a unei activități economice pervertite, care, fiind lipsită de dreptate și de sensibilitate umană, nu servește în final necesităților reale ale omenirii. O economie viabilă este o economie care combină eficiența cu dreptatea și cu solidaritatea socială.

5. În aceste condiții tragice, se înțelege imensa responsabilitate a Bisericii în lupta împotriva foametei și a tuturor formelor de sărăcie din lume. Acest fenomen al epocii noastre, când țările trăiesc într-un sistem de economie globalizată, scoate în evidență criza gravă de identitate a lumii moderne. Foametea nu pune în pericol numai darul dumnezeiesc al vieții pentru popoare întregi, ci afectează, de asemenea, demnitatea înaltă a persoanei umane și, în același timp, aduce ofensă lui Dumnezeu Însuși. Din această cauză, dacă grija pentru propria noastră hrană este un subiect material, grija pentru hrana aproapelui nostru este un subiect

18

de ordin spiritual (Iacov 2, 14-18). Este, deci, o datorie a tuturor Bisericilor Ortodoxe să manifeste solidaritate și să organizeze ajutorarea de o manieră eficientă față de frații în nevoi.

6. Sfânta Biserică a lui Hristos, care unește în trupul său sobornicesc multe popoare, promovează principiul solidarității umane și o cooperare mai intensă a popoarelor și a statelor pentru rezolvarea pașnică a conflictelor.

7. Biserica este îngrijorată, în același timp, de impunerea asupra omenirii a unui mod de viață din ce în ce mai consumist, lipsit de orice suport al valorilor morale creștine. În acest sens, acest consumism, combinat cu globalizarea secularizată, tinde să ducă popoarele la pierderea rădăcinilor lor spirituale, a memoriei lor istorice și la uitarea tradițiilor.

8. Mijloacele de comunicare în masă (mass-media) cad adesea sub controlul ideologiei globalismului liberal și devin promotoare ale unei ideologii consumiste și ale imoralității. Cazurile de tratare fără respect, chiar blasfemiatorie, a valorilor religioase provoacă discordii și revolte în sânul societății, suscitând o anumită neliniște. Biserica previne pe credincioșii ei de pericolul manipulării conștiințelor prin mass-media și de folosirea acestora nu pentru apropierea dintre oameni și popoare, ci pentru manipularea lor.

9. În transmiterea învățăturii sale și în împlinirea misiunii sale mântuitoare pentru omenire, Biserica se confruntă din ce în ce mai frecvent cu manifestări ale secularizării. Biserica lui Hristos este chemată să exprime din nou și să pună în evidență mărturia sa profetică în lume, bazată pe experiența credinței, amintind astfel adevărata sa misiune, prin vestirea Împărăției lui Dumnezeu și cultivarea conștiinței unității turmei sale. Astfel se deschid perspective largi, deoarece, ca element esențial al învățăturii sale eclesiologice, ea promovează lumii fragmentate comuniunea și unitatea euharistică.

10. Voința unei creșteri constante a prosperității și a unui consum neînfrânat antrenează în mod inevitabil o utilizare disproporționată a resurselor naturale și o epuizare a lor. Lumea, creată de Dumnezeu și dată omului „ca să o lucreze și să o păzească” (cf. Facerea 2, 15), este supusă consecințelor păcatului omenesc: „Fiindcă făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde […] se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).

Criza ecologică actuală, care este legată de schimbările climatice și de încălzirea globală, face imperativă obligația Bisericii de a contribui, prin mijloacele spirituale de care dispune, la protejarea creației lui Dumnezeu împotriva efectelor lăcomiei umane. Lăcomia de a satisface nevoile materiale duce la sărăcirea spirituală a omului și la distrugerea mediului înconjurător. Nu trebuie uitat că bogăția naturală a pământului nu este proprietatea omului, ci a Creatorului: „Al Domnului este pământul și plinirea lui; lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalm 23, 1). Astfel, Biserica Ortodoxă subliniază necesitatea protejării creației lui Dumnezeu prin cultivarea responsabilității omului față de mediul înconjurător, dăruit de Dumnezeu, evidențiind valoarea virtuților chibzuielii și cumpătării. Trebuie să ne amintim că nu doar generațiile actuale ci și cele viitoare au dreptul la bunurile naturale pe care ni le-a dăruit Creatorul.

11. Pentru Biserica Ortodoxă, capacitatea de cercetare științifică a lumii constituie un dar al lui Dumnezeu făcut omului. Însă, pe lângă această afirmație, Biserica Ortodoxă subliniază, în același timp, și pericolele pe care le implică anumite realizări științifice. Biserica Ortodoxă consideră că omul de știință este liber să facă cercetări, dar și trebuie să întrerupă cercetarea atunci când sunt încălcate principiile creștine și umane: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Corinteni 6, 12); „Binele nu mai este bine, dacă mijloacele sunt rele” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântarea teologică1, 4 PG 36, 16C). Acest punct de

19

vedere al Bisericii se dovedește a fi din mai multe rațiuni indispensabil pentru delimitarea corectă a libertății și pentru valorificarea roadelor științei, în aproape toate domeniile ei, și în special în biologie, în care sunt preconizate atât succese, cât și riscuri. În același timp, subliniem caracterul sacru de necontestat al vieții umane, încă de la conceperea sa.

12. Pe parcursul ultimilor ani se remarcă dezvoltarea rapidă a științelor biologice, precum și a biotehnologiilor legate de acestea. Multe realizări ale acestora sunt considerate benefice pentru om, deși provoacă dileme de natură morală, în timp ce altele sunt considerate neacceptabile. Biserica Ortodoxă consideră că omul nu este un simplu ansamblu de celule, de țesuturi și de organe și că el nu este determinat numai de factori biologici. Omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27) și ar trebui tratat cu respectul ce i se cuvine. Recunoașterea acestui principiu fundamental duce la concluzia că, atât în timpul cercetărilor științifice, cât și al aplicării în practică a noilor descoperiri și invenții, trebuie apărate dreptul absolut al fiecărui om de a fi tratat cu respect și onoare în orice stadiu al vieții sale și voința lui Dumnezeu, așa cum a fost descoperită prin creație. Cercetarea trebuie să țină cont de principiile morale și spirituale și de învățăturile creștine. În același timp, trebuie arătat respectul imperios pentru întreaga creație a lui Dumnezeu, atât în timpul folosirii sale de către om, cât și în timpul cercetării, urmând porunca pe care i-a dat-o Dumnezeu ( cf. Facerea 2, 15).

13. În aceste vremuri ale secularizării, se observă în special necesitatea de a sublinia importanța sfințeniei vieții în perspectiva crizei spirituale, ce caracterizează civilizația modernă. Confuzia între libertate și viața libertină duce la creșterea criminalității, a distrugerii și a profanării lucrurilor demne de cinste și la dispariția respectului față de libertatea aproapelui și față de sacralitatea vieții. Tradiția ortodoxă, fiind formată prin experiența practică a adevărurilor creștine, este purtătoare de spiritualitate și de caracter ascetic, ce trebuie evidențiate și promovate în mod special în zilele noastre.

14. Grija pastorală specială a Bisericii pentru educarea tineretului în Hristos este continuă și neschimbată. Este de la sine înțeleasă extinderea responsabilității pastorale a Bisericii față de instituția familiei, dăruită de Dumnezeu, deoarece ea s-a bazat întotdeauna și în mod necesar pe Sfânta Taină a Cununiei creștine, ca unire dintre un bărbat și o femeie, care reprezintă unirea dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 32). Aceasta devine actuală, în special, în contextul tentativelor de legalizare în anumite țări și de justificare teologică în anumite comunități creștine a formelor de coabitare opuse tradiției și învățăturii creștine. Biserica, așteptând recapitularea tuturor în Trupul lui Hristos, reamintește tuturor oamenilor care vin în lume că Hristos se va întoarce la a Doua Sa Venire „să judece viii și morții” (1 Petru 4, 5) și că „împărăția Lui nu va avea sfârșit” (Luca 1, 33).

15. În perioada contemporană, ca de altfel în toate timpurile, glasul profetic și pastoral al Bisericii, cuvântul mântuitor al Crucii și al Învierii, se adresează inimii omului și îl cheamă să adopte și să trăiască, împreună cu Apostolul Pavel, toate „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit” (Filipeni 4, 8). Biserica propune iubirea jertfelnică a Domnului Său Răstignit, ca singura cale spre o lume a păcii, a dreptății, a libertății și a solidarității între oameni și popoare, ale căror ultimă măsură este întotdeauna Domnul Care S-a jertfit pentru viața lumii (cf. Apocalipsa 5, 12), adică iubirea nemărginită a lui Dumnezeu în Treime, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor. Amin.

20

IV. DIASPORA ORTODOXĂ (DOCUMENT OFICIAL)

Publicat de Aurelian Iftimiu

 01.07.2016

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a ocupat cu tema organizării canonice a Diasporei Ortodoxe. Astfel, a discutat documentele referitoare la Diaspora Ortodoxă și Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora, înaintate de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă (Chambesy, 2009) și de Sinaxa Întâistătătorilor de Biserici Ortodoxe Autocefale (21-28 ianuarie 2016), aprobându-le cu mici amendamente, după cum urmează:

1. a) Se afirmă că este voința comună a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe ca problema Diasporei Ortodoxe să fie rezolvată cât mai curând posibil și ca ea să fie organizată în conformitate cu eclesiologia ortodoxă și cu practica și tradiția canonică a Bisericii Ortodoxe.

b) De asemenea, se afirmă că în faza actuală nu este posibil, din motive istorice și pastorale, să se treacă imediat la ordinea strict canonică a Bisericii în această problemă, adică existența unui singur episcop în același loc. Din acest motiv, se decide păstrarea Adunărilor Episcopale, stabilite de cea de-a IV-a Conferință Presinodală Panortodoxă până la momentul potrivit, când toate condițiile vor fi împlinite, pentru a aplica rigoarea canonică (acrivia).

2. a) Adunările Episcopale ale regiunilor menționate mai jos sunt alcătuite din toți episcopii recunoscuți canonic din fiecare regiune, care vor continua să se supună jurisdicțiilor canonice cărora se supun în prezent.

b) Aceste Adunări vor fi alcătuite din toți episcopii din fiecare regiune aflați în comuniune canonică cu toate Preasfintele Biserici Ortodoxe și vor fi prezidate de cel dintâi dintre ierarhii Bisericii Constantinopolului iar, în absența acestora, în conformitate cu ordinea dipticelor. Aceste Adunări vor avea un Comitet Executiv alcătuit din cei dintâi ierarhi ai diferitelor jurisdicții existente în regiune.

c) Activitatea și responsabilitatea acestor Adunări Episcopale va fi grija pentru manifestarea unității Ortodoxiei, pentru dezvoltarea acțiunii comune a tuturor ortodocșilor din fiecare regiune, care să se adreseze nevoilor pastorale ale ortodocșilor care trăiesc în acea regiune, pentru reprezentarea comună a tuturor ortodocșilor în raport cu alte credințe religioase și cu societatea din regiune în ansamblul ei, pentru cultivarea cunoașterii teologice și a educației bisericești etc. Deciziile asupra acestor subiecte vor fi luate prin consensul Bisericilor reprezentate în acea Adunare.

3. Regiunile în care se vor crea Adunări Episcopale, într-o primă etapă, sunt stabilite după cum urmează:

i. Canada¶ii. Statele Unite ale Americii¶iii. America Latină¶iv. Australia, Noua Zeelandă și Oceania¶v. Marea Britanie și Irlanda¶vi. Franța¶vii. Belgia, Olanda și Luxemburg¶viii. Austria¶ix. Italia și Malta¶x. Elveția și Liechtenstein¶xi. Germania¶xii. Țările Scandinave (cu excepția Finlandei)¶xiii. Spania și Portugalia

4. Episcopii din Diaspora, care trăiesc în Diaspora și au în grijă pastorală parohii în mai multe regiuni, vor fi membri ai Adunărilor Episcopale și ai regiunilor acestora.

5. Adunările Episcopale nu le anulează episcopilor membri competențele lor administrative și caracterul canonic și nici nu le restricționează drepturile în Diaspora. Adunările Episcopale au ca

21

scop formularea unei poziții comune a Bisericii Ortodoxe asupra diferitelor probleme. Episcopii membri nu sunt opriți în nici un caz să rămână în continuare răspunzători față de propriile lor Biserici și de a exprima opiniile propriilor lor Biserici în lumea din afară.

6.Președinții Adunărilor Episcopale convoacă și prezidează toate întrunirile comune ale Episcopilor din regiunea lor (liturgice, pastorale, administrative etc.). În ceea ce privește problemele de interes mai general ce necesită o abordare panortodoxă, cu aprobarea Adunării Episcopale, președintele Adunării le va transmite Patriarhului Ecumenic pentru acțiuni panortodoxe ulterioare.

7. Bisericile Ortodoxe sunt obligate să nu promoveze acțiuni care ar putea împiedica procesul prezentat mai sus pentru o rezolvare canonică a problemei Diasporei, cum ar fi conferirea arhiereilor unor titluri deja existente, și să facă tot ce le stă în putință pentru a facilita activitatea Adunărilor Episcopale și restabilirea ordinii canonice normale în Diaspora.

Regulamentul de Funcționare a Adunărilor Episcopale în Diaspora Ortodoxă

Articolul 1¶1. Toți episcopii ortodocși din fiecare regiune, din regiunile definite de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe, aflați în comuniune canonică cu toate Bisericile Ortodoxe Autocefale, formează fiecare Adunare Episcopală.¶2. Episcopii ortodocși care nu au rezidență în regiune, dar care au slujire pastorală în parohiile din regiune, sunt, de asemenea, membri ai Adunării Episcopale.¶3. Episcopii retrași și episcopii vizitatori în Regiune, în măsura în care întrunesc cerințele paragrafului (1), pot fi invitați să participe la Adunare, dar fără drept de vot.

Articolul 2¶Scopul Adunării Episcopale este să manifeste unitatea Bisericii Ortodoxe, să promoveze cooperarea între Biserici în toate aspectele slujirii pastorale și să mențină, să păstreze și să dezvolte interesele comunităților dependente de episcopii ortodocși canonici din Regiune.

Articolul 3¶Adunarea Episcopală va avea un Comitet Executiv alcătuit din primii episcopi ai fiecărei Biserici canonice din Regiune.

Articolul 4¶1. Adunarea Episcopală și Comitetul său Executiv vor avea un președinte, unul sau doi vicepreședinți, un secretar și un trezorier, precum și oricare altă funcție de responsabilitate pe care o poate desemna Adunarea.¶2. Președintele este ex officio primul dintre episcopii Patriarhiei Ecumenice iar, în absența acestuia, cei conform dipticelor. Președintele Adunării Episcopale convoacă întrunirile, conduce activitatea acesteia și prezidează la concelebrări. În ceea ce privește problemele discutate în timpul întrunirii Adunării Episcopale asupra cărora s-a ajuns la o decizie unanimă, președintele (sau un alt membru al Adunării Episcopale desemnat de acesta) prezintă Statului, societății și altor organizații religioase poziția comună a Bisericii Ortodoxe din regiune.¶3. Vicepreședintele sau vicepreședinții sunt numiți ex officio dintre episcopii membri ai Adunărilor, din rândul Bisericilor ce urmează în ordinea dipticelor Bisericilor Ortodoxe. Secretarul, trezorierul și cei cu alte funcții de responsabilitate sunt aleși de Adunare și pot să nu facă parte din rândul episcopilor.

Articolul 5¶1. Competențele Adunării Episcopale sunt următoarele:¶a. să vegheze și să contribuie la păstrarea unității Bisericii Ortodoxe din regiune în ce privește obligațiile sale teologice, eclesiologice, canonice, spirituale, filantropice, educaționale și misionare.¶b. coordonarea și promovarea activităților de interes comun în domeniile păstoririi, catehezei, vieții liturgice, publicațiilor religioase, mass-media, educației religioase etc.¶c. relațiile cu alte eterodocșii și cei de alte religii.¶d. tot ceea ce ține de obligațiile Bisericii Ortodoxe în relațiile sale cu societatea și autoritățile de stat.¶e. pregătirea unui plan de organizare a ortodocșilor din regiune pe o bază canonică.¶2. Definirea ariei acestor competențe nu trebuie să interfereze în nici un caz cu responsabilitatea fiecărui episcop față de jurisdicția sa eparhială sau să restricționeze drepturile Bisericii sale, inclusiv în privința relațiilor sale cu organismele internaționale, guvernele, societatea civilă, mass-media, celelalte confesiuni, cu alte organisme naționale și interconfesionale, precum și cu alte religii.¶În privința problemelor lingvistice, educaționale și pastorale ale unei anumite

22

Biserici, Adunarea Episcopală poate coopera, de asemenea, cu autoritatea eclesiastică a Bisericii respective, astfel încât diversitatea tradițiilor naționale să poată asigura unitatea Ortodoxiei în comuniunea de credință și în legătura dragostei.

Articolul 6¶1. Adunarea Episcopală acceptă și înregistrează alegerea episcopilor din regiune, precum și relația lor cu preasfintele Biserici Ortodoxe autocefale.¶2. Ea examinează și determină statutul canonic al comunităților locale din regiune care nu au legătură cu preasfintele Biserici Ortodox autocefale.¶3. Ea trebuie să înregistreze orice decizie legată de clerici, pronunțată de episcopii lor, pentru ca această decizie să fie aplicată în cadrul tuturor Bisericilor Ortodoxe din regiune.

Articolul 7¶1. Adunarea Episcopală se întrunește cel puțin o dată pe an, la invitația președintelui. Ea se poate întruni, de asemenea, ori de câte ori Comitetul Executiv consideră necesar, sau la cererea scrisă și motivată a unei treimi dintre membrii Adunării.¶2. Comitetul Executiv se întrunește o dată la trei luni și de câte ori este necesar, la invitația președintelui sau la cererea scrisă și motivată a unei treimi dintre membrii săi.¶3. În absența unor circumstanțe excepționale, invitațiile pentru convocarea Adunării Episcopale trebuie trimise cu două luni înainte, iar pentru convocarea Comitetului Executiv, cu o săptămână înainte. Ele trebuie însoțite de ordinea de zi și de documentele legate de aceasta.¶4. Ordinea de zi trebuie aprobată la prima sesiune a Adunării și nu poate fi modificată decât printr-o hotărâre luată de majoritatea absolută a membrilor prezenți.

Articolul 8¶Cvorumul necesar pentru Comitetul Executiv este de două treimi, iar pentru Adunare, majoritatea absolută a membrilor, incluzând președintele.

Articolul 9¶Lucrările Adunării Episcopale se desfășoară în conformitate cu principiile tradiției sinodale ortodoxe sub conducerea președintelui, care are responsabilitatea de a supraveghea implementarea deciziilor acesteia.

Articolul 10¶1. Deciziile Adunării Episcopale sunt luate prin unanimitate.¶2. Problemele de interes mai general, care necesită, cu aprobarea Adunării Episcopilor, o abordare panortodoxă, sunt transmise Patriarhului Ecumenic de către președintele Adunării, pentru acțiune conform practicii panortodoxe în vigoare.

Articolul 11¶1. Prin decizia Adunării Episcopale, membrii acesteia se pot constitui în Comisii pentru probleme misionare, liturgice, pastorale, financiare, educaționale, ecumenice etc., prezidate de unul dintre episcopii membri ai Adunării.¶2. Membrii acestor Comisii, clerici sau laici, sunt desemnați de către Comitetul Executiv. În plus, consilieri și experți pot fi invitați să participe la Adunarea Episcopală sau la Comitetul Executiv, fără drept de vot.

Articolul 12¶1. Adunarea Episcopală poate stabili propriul său Regulament intern pentru a completa și amenda prevederile de mai sus, în conformitate cu nevoile regiunii și cu respectarea dreptului canonic al Bisericii Ortodoxe.¶2. Toate problemele juridice și financiare legate de funcționarea Adunării sunt decise în contextul legilor civile ale țărilor din regiunea în care membrii Adunării își exercită jurisdicția.

Articolul 13¶Formarea unei noi Adunări Episcopale, divizarea sau desființarea unei Adunări Episcopale existente sau fuziunea a două sau mai multe Adunări au loc numai prin decizia Sinaxei întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, la cererea unei Biserici sau a președintelui unei Adunări Episcopale adresată Patriarhului Ecumenic.

23

V. AUTONOMIA ȘI MODUL EI DE PROCLAMARE (DOCUMENT OFICIAL)

Publicat de Aurelian Iftimiu

 06.07.2016

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe a analizat subiectul „Autonomiei și modul ei de proclamare”. Astfel, a fost discutat documentul corespunzător transmis de cea de-a V-a Conferință Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 10-17 octombrie 2015), pe care l-a aprobat cu unele mici amendamente, după cum urmează.

Aspectele examinate de către Sinod, privind acest document, se referă la:

a. noțiunea, conținutul și diferitele forme ale instituției Autonomiei;¶b. condițiile prealabile pe care trebuie să le îndeplinească o Biserică locală, pentru a solicita autonomia sa din partea Bisericii Autocefale, de care aparține;¶c. competența exclusivă a Bisericii Autocefale de a începe și încheia procedura de acordare a autonomiei unei părți din jurisdicția sa canonică; Bisericile Autonome nu se întemeiază în spațiul geografic al diasporei ortodoxe;¶d. consecințele acestui act eclezial asupra relațiilor Bisericii proclamate autonomă atât cu Biserica Autocefală, de care aparține, cât și cu alte Biserici Ortodoxe Autocefale;

1. Instituția Autonomiei exprimă, din punct de vedere canonic, statutul de independență relativă sau parțială al unei părți ecleziale specifice în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii Autocefale de care aparține canonic.¶a) Pe parcursul aplicării acestei instituții în practica eclezială s-au format diferite grade de dependență referitoare la relațiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde.¶b) Alegerea Întâistătătorului Bisericii Autonome este aprobată sau efectuată de către organismul eclesiastic competent al Bisericii Autocefale, al cărei Întâistătător este pomenit de către Întâistătătorul Bisericii Autonome și de care acesta (din urmă n.tr.) depinde în mod canonic.¶c) În funcționarea instituției Autonomiei există diferite moduri de aplicare a ei în practica eclezială, care sunt determinate de gradul de dependență al Bisericii Autonome față de Biserica Autocefală.¶d) În unele forme de autonomie, gradul de dependență al Bisericii Autonome se exprimă, de asemenea, prin participarea Întâistătătorului ei la Sinodul Bisericii Autocefale.

2. Competența canonică pentru inițierea și încheierea procedurii de acordare a autonomiei unei părți din jurisdicția sa canonică aparține Bisericii Autocefale de care depinde canonic Biserica proclamată autonomă. Astfel:¶a) Biserica locală care solicită autonomia, dacă îndeplinește condițiile bisericești, canonice și pastorale necesare, depune cererea sa în acest sens la Biserica Autocefală de care depinde, explicând motivele importante care au impus înaintarea cererii sale;¶b) La primirea cererii, Biserica Autocefală evaluează în sinod condițiile prealabile și motivele prezentării acelei cereri și decide să acorde sau nu autonomia. În cazul unei decizii pozitive, ea eliberează Tomosul respectiv, care stabilește limitele geografice și relațiile Bisericii Autonome cu Biserica Autocefală de care depinde, conform criteriilor stabilite de tradiția bisericească.¶c) Întâistătătorul Bisericii Autocefale comunică Patriarhiei Ecumenice și celorlalte Biserici Ortodoxe Autocefale proclamarea Bisericii Autonome.¶d) În relațiile ei interortodoxe, intercreștine și interreligioase, Biserica Autonomă se exprimă prin intermediul Bisericii Autocefale de la care a primit autonomia.¶e) Fiecare Biserică Autocefală poate să acorde statutul de autonomie numai în limitele circumscripției sale teritoriale canonice. În spațiul Diasporei Ortodoxe, nu se înființează Biserici Autonome decât după un consens panortodox asigurat de către Patriarhia Ecumenică potrivit practicii panortodoxe în vigoare.¶f) În cazul acordării statutului de autonomie în aceeași zonă geografică bisericească de către două Biserici Autocefale, ceea ce ar duce la contestarea autonomiei din partea fiecăreia, părțile implicate se adresează împreună sau separat Patriarhiei Ecumenice, astfel ca aceasta să identifice soluția canonică în legătură cu acea chestiune, potrivit practicii panortodoxe în vigoare.

24

3. Consecințele pentru Biserica Autonomă și relația sa cu Biserica Autocefală, care rezultă din proclamarea autonomiei, sunt următoarele:¶a) Întâistătătorul Bisericii Autonome pomenește doar numele Întâistătătorului Bisericii Autocefale.¶b) Numele Întâistătătorului Bisericii Autonome nu este înscris în diptice.¶c) Biserica Autonomă primește Sfântul Mir de la Biserica Autocefală.¶d) Episcopii Bisericii autonome sunt aleși, instalați și judecați de organismul bisericesc competent propriu. În caz de incapacitate evidentă a Bisericii Autonome în acest sens, aceasta este asistată de către Biserica Autocefală de care depinde.

25

VI. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI ȘI IMPEDIMENTELE LA ACEASTA (DOCUMENT OFICIAL)

Publicat de Aurelian Iftimiu

 05.07.2016

I. Căsătoria ortodoxă

1. Instituția familiei este amenințată astăzi de fenomenul secularizării precum și de relativismul moral. Biserica Ortodoxă învață despre sacralitatea căsătoriei ca fiind învățătura sa fundamentală și indiscutabilă. Unirea liberă dintre un bărbat și o femeie este o condiție indispensabilă.

2. În Biserica Ortodoxă, căsătoria este considerată cea mai veche instituție de drept divin, pentru că a fost instituită în același timp cu crearea primilor oameni, Adam și Eva (cf. Facerea 2, 23). Această unire era legată de la început nu numai de comuniunea spirituală a cuplului (bărbat și femeie), ci și de capacitatea de a asigura continuitatea vieții neamului omenesc. De aceea, căsătoria dintre un bărbat și o femeie, binecuvântată în Rai, a devenit o Sfântă Taină menționată în Noul Testament, atunci când Hristos a săvârșit „primul Său semn”, schimbând apa în vin la nunta din Cana Galileii, descoperind astfel slava Sa (cf. Ioan 2, 11). Taina unirii indisolubile dintre un bărbat și o femeie este chipul unirii dintre Hristos și Biserică (cf. Efeseni 5, 32).

3. Această tipologie hristocentrică a Tainei Cununiei explică faptul că episcopul sau preotul binecuvântează această legătură sfântă printr-o rugăciune specială. De aceea, Sfântul Ignatie Teoforul subliniază în Epistola sa către Policarp al Smirnei că cei care se apropie de comuniunea cununiei trebuie să o facă „cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (V. 2). Astfel, caracterul sfânt al legăturii instituite de Dumnezeu și conținutul spiritual înalt al vieții în interiorul căsniciei explică afirmația: „Cinstită să fie nunta întru toate și patul nespurcat” (Evrei 13, 4). De aceea, Biserica Ortodoxă condamnă orice încălcare a curăției ei (cf. Efeseni 5, 2-5; 1 Tesaloniceni 4, 4; Evrei 13, 4).

4. Unirea dintre un bărbat și o femeie în Hristos constituie o mică Biserică sau o icoană a Bisericii. Unirea dintre un bărbat și o femeie prin binecuvântarea lui Dumnezeu îi ridică la un nivel mai înalt, deoarece comuniunea este superioară existenței individuale, pentru că ea îi include în ordinea Împărăției Preasfintei Treimi. O condiție prealabilă a cununiei este credința în Iisus Hristos, credință pe care soțul și soția (bărbatul și femeia) trebuie să o împărtășească împreună. Fundamentul unității cununiei este unitatea în Hristos, pentru ca, prin binecuvântarea iubirii conjugale de către Duhul Sfânt, cuplul să poată reflecta dragostea dintre Hristos și Biserica Sa, ca taină a Împărăției lui Dumnezeu, a vieții veșnice a omenirii în dragostea lui Dumnezeu.

5. Protejarea sfințeniei cununiei a fost totdeauna de o importanță capitală pentru protejarea familiei, care reflectă comuniunea soților, atât în Biserică cât și în întreaga societate. Astfel, comuniunea persoanelor prin Taina Cununiei nu este o simplă relație convențională firească, ci o forță spirituală esențială și creatoare pentru instituția sfântă a familiei. Numai aceasta asigură protecția și educația copiilor, atât în misiunea spirituală a Bisericii, cât și în funcționarea societății.

6. Aplicând rigoarea necesară și sensibilitatea pastorală potrivită și urmând modelul de blândețe al Apostolului neamurilor, Sfântul Pavel (cf. Romani 7, 2-3; 1 Corinteni 7, 12-15;

26

39), Biserica a tratat dintotdeauna atât condițiile prealabile pozitive (diferențe de gen, vârstă legală etc.), cât și impedimentele (înrudire de sânge sau prin alianță, înrudire spirituală, existența unei căsătorii, diferență de religie etc.) pentru încheierea căsătoriei. Sensibilitatea pastorală este necesară nu numai pentru că tradiția biblică determină relația dintre legătura firească a căsătoriei și taina Bisericii, ci și pentru că practica bisericească nu exclude adoptarea unor anumite principii de drept natural greco-roman cu privire la căsătorie, care evidențiază legătura căsătoriei dintre un bărbat și o femeie ca o „comuniune de drept divin și uman” (Modestin) și care sunt compatibile cu natura sacră a Tainei Cununiei atribuită de Biserică.

7. În condițiile contemporane, atât de dificile pentru Taina Cununiei și instituția sfântă a familiei, episcopii și păstorii (preoții) trebuie să dezvolte lucrarea coordonată în domeniul pastoral pentru a proteja credincioșii lor într-o manieră părintească și să îi acompanieze pentru a le întări nădejdea slăbită din cauza diferitelor dificultăți, consolidând instituția familiei pe temelii solide, care să nu poată fi distruse nici de ploaie, nici de râuri, nici de vânt, de vreme ce aceste temelii sunt de stâncă, iar stânca este Hristos (cf. Matei 7, 25).

8. În societatea de astăzi se ridică problema căsătoriei, care este baza familiei iar familia justifică pe deplin căsătoria. Presiunea care se exercită în lumea contemporană prin recunoașterea a noi forme de coabitare constituie o adevărată amenințare pentru creștinii ortodocși. Criza căsătoriei și a familiei, sub multe aspecte, îngrijorează profund Biserica Ortodoxă, nu numai din cauza consecințelor negative asupra structurii sociale, ci și din cauza amenințării asupra relațiilor particulare din sânul familiei tradiționale. Victimele principale ale acestor tendințe sunt cuplul și, în principal, copiii, care, din păcate, prea adesea, suportă martiriul încă din fragedă copilărie, fără să fie vinovați.

9. Căsătoria civilă dintre un bărbat și o femeie înregistrată legal nu are un caracter sacramental, ci ea constituie un act de coabitare asigurat de stat, diferit de căsătoria binecuvântată de Dumnezeu și Biserica Sa. Membrii Bisericii care contractează o căsătorie civilă trebuie tratați cu responsabilitatea pastorală necesară, pentru ca ei să înțeleagă valoarea Tainei Cununiei și binecuvântările care decurg din ea.

10. Biserica nu acceptă ca membrii ei să încheie contracte de coabitare (cu persoane n. tr.) de același gen, precum și nici o altă formă de coabitare diferită de căsătorie. Biserica trebuie să depună toate eforturile sale pastorale astfel încât membrii ei care se angajează în astfel de forme de coabitare să poată înțelege adevăratul sens al pocăinței și al iubirii binecuvântate de Biserică.

11. Consecințele grave ale acestei crize se exprimă prin creșterea îngrijorătoare a numărului divorțurilor, al avorturilor și al altor probleme interne ale vieții de familie. Aceste consecințe constituie o mare provocare pentru misiunea Bisericii în lumea contemporană. De aceea, păstorii Bisericii trebuie să depună toate eforturile posibile pentru a înfrunta aceste probleme. Biserica Ortodoxă cheamă cu dragoste pe fiii ei și pe toți oamenii de bunăvoință să apere fidelitatea față de sacralitatea familiei.

II. Impedimente la căsătorie și aplicarea iconomiei

1. În legătură cu impedimentele la căsătorie din cauza înrudirii de sânge, înrudirii prin alianță sau prin adopție, precum și a înrudirii spirituale, sunt valabile toate prescripțiile sfintelor canoane (canoanele 53 și 54 ale Sinodului Ecumenic Quinisext) și cele ale practicii bisericești care derivă din ele. Practica aplicată în prezent de Bisericile Ortodoxe Autocefale locale este definită și descrisă de Statutul fiecăreia și prin deciziile lor sinodale referitoare la acest subiect.

27

2. Conform tradiției canonice ortodoxe, care condamnă categoric bigamia precum și a patra căsătorie, o căsătorie care nu este dizolvată irevocabil sau anulată, precum și a treia căsătorie preexistentă constituie impedimente absolute pentru încheierea unei căsătorii;

3. Potrivit sfintelor canoane (canonul 16 al Sinodului 4 Ecumenic și canonul 44 al Sinodului Quinisext), conform acriviei, oficierea căsătoriei după depunerea voturilor monahale este strict interzisă;

4. Preoția prin sine nu constituie un impediment, însă, conform tradiției canonice existente (canonul 3 al Sinodului Quinisext), este interzisă încheierea căsătoriei după hirotonie;

5. Cu privire la căsătoriile mixte între ortodocși și ne-ortodocși sau ne-creștini, s-a hotărât:¶i. Căsătoria între ortodocși și ne-ortodocși este interzisă conform acrivieicanonice (canonul 72 al Sinodului Quinisext).¶ii. Posibilitatea aplicării iconomiei bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie trebuie să fie reglementată de Sfântul Sinod al fiecărei Biserici Ortodoxe Autocefale, conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericești, în spiritul unui discernământ pastoral, astfel încât să servească mântuirii omului.¶iii. Căsătoria dintre ortodocși și ne-creștini este absolut interzisă, potrivit acriviei canonice.

6. La aplicarea tradiției bisericești cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să țină cont, în egală măsură, de prescripțiile legislației civile cu privire la acest subiect, fără să depășească limitele iconomiei bisericești.

***

acrivie – rigoare, strictețe.

iconomie – pogorământ, îngăduință.

28

VII. IMPORTANȚA POSTULUI ȘI RESPECTAREA LUI ASTĂZI (DOCUMENT OFICIAL)

Publicat de Aurelian Iftimiu

 07.07.2016

1. Postul este o poruncă dumnezeiască (Facerea 2, 16-17). Conform Sfântului Vasile cel Mare, postul are „aceeași vârstă ca și omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis” (Despre post. Cuvântul 1, 3. PG 31, 168 A). El este o mare nevoință duhovnicească și cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei. Biserica Ortodoxă, urmând neclintit hotărârile apostolice, canoanele sinodale și întreaga tradiție patristică, a afirmat întotdeauna valoarea deosebit de înaltă a postului pentru viața duhovnicească a omului și pentru mântuirea lui. Pe parcursul întregului an liturgic, Biserica promovează tradiția și învățătura patristică despre post, pentru trezvia continuă și neîncetată a omului și dedicarea lui pentru nevoința duhovnicească. Postul este prezentat în imnurile Triodului ca har prealuminat, armă nebiruită, temelie a luptelor duhovnicești, cărarea cea bună a virtuților, hrană a sufletului, izvor a toată înțelepciunea, viețuire nestricăcioasă și imitarea vieții îngerești, „mamă” a tuturor bunătăților și virtuților.

2. Ca instituție foarte veche, postul se află deja în Vechiul Testament (Deuteronom 9, 18; Isaia 58, 4-10; Ioil 2, 15; Iona 3, 5-7) și este afirmat în Noul Testament. Însuși Domnul a postit timp de patruzeci de zile, înainte de începerea lucrării Sale publice (Luca 4, 1-2) și a dat povățuiri cu privire la practicarea postului (Matei 6, 16-18). În Noul Testament, în general, postul este arătat ca un mijloc de cumpătare, de pocăință și de înălțare duhovnicească (Marcu 1, 6; Faptele Apostolilor 13, 2; 14, 23; Romani 14, 21). Încă din perioada apostolică, Biserica a susținut importanța postului și a fixat miercurea și vinerea ca zile de post (Didahia 8, 1), și, de asemenea, postul înainte de Paști (Sf. Irineu de Lyon, în Eusebiu, Istoria Bisericească 5, 24, PG 20, 497 B-508 AB). Desigur, în practica bisericească evidențiată de-a lungul secolelor a existat o mare diversitate nu numai în legătură cu durata postului pascal (Dionisie al Alexandriei, Epistola către Episcopul Vasilide, PG 10, 1277), ci și în legătură cu numărul și conținutul altor perioade de post, adoptate sub influența unor factori diferiți, mai ales de ordin liturgic și monastic, cu scopul unei pregătiri adecvate înainte de marile sărbători. Astfel, legătura indisolubilă dintre post și cult exprimă măsura și scopul postului și pune în valoare caracterul său spiritual, motiv pentru care toți credincioșii sunt chemați să se conformeze, fiecare după puterea și posibilitățile proprii, fără a permite, totuși, libertatea de a neglija această instituție sfântă: „Vezi să nu te abată cineva de la această cale a învățăturii […]. Fiindcă dacă poți să porți jugul Domnului, vei fi desăvârșit; dar dacă nu poți, fă ceea ce poți. Cu privire la mâncăruri, ține ce poți” (Didahia 6, 1-3).

3. Postul adevărat, ca nevoință duhovnicească, este legat de rugăciunea neîntreruptă și de pocăința sinceră. „Pocăința fără post este nelucrătoare” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post 1, 3, PG 31, 168 A), de asemenea, postul fără fapte de binefacere este mort; mai ales în vremea de astăzi, când distribuirea inegală și nedreaptă a bunurilor lipsește popoare întregi de însăși pâinea zilnică. „Postind, fraților, trupește să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încărcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l desfacem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i ducem în casele noastre” (Stihira idiomelă din ziua de miercuri, în prima săptămână a Postului Mare – cf. Isaia 58, 6-7). Postul nu se referă la o simplă abținere formală numai de la anumite mâncăruri. „Căci nu este de ajuns abținerea de la anumite mâncăruri pentru un post vrednic de laudă, ci să postim un post primit și bineplăcut lui Dumnezeu. Un post adevărat înseamnă îndepărtarea de rău, înfrânarea limbii, abținerea de la mânie, îndepărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământ strâmb. Lipsa acestora înseamnă un post bun. În toate acestea, postul este un lucru bun” (Sf. Vasile cel Mare, Despre post, 2, 7, PG 31, 196 D).

29

Abținerea în timpul postului de la anumite mâncăruri, precum și cumpătarea – nu numai cu privire la felul, dar și la cantitatea alimentelor – constituie elementele vizibile ale luptei duhovnicești, care este postul. „Postul este abținere de la mâncare, după cum arată termenul; mâncarea însă nu ne face nicidecum mai mult sau mai puțin drepți. Postul are un sens profund: arată că după cum hrana este simbolul vieții, iar lipsa de hrană este simbolul morții, tot așa și noi oamenii trebuie să postim de cele lumești ca să murim față de lume și, după aceasta, împărtășindu-ne de hrană dumnezeiască, vom trăi pentru Dumnezeu” (Clement Alexandrinul, Ecloge profetice, PG 9, 704D-705A). Astfel, postul adevărat se referă la ansamblul vieții credincioșilor în Hristos și se încununează prin participarea lor la viața liturgică și, mai ales, la Taina Sfintei Euharistii.

4. Postul de patruzeci de zile al Domnului a devenit un model de postire pentru credincioși. Acesta activează participarea lor la ascultarea de Domnul, ca prin post „să primim prin respectare, ceea ce am pierdut prin nerespectare” (Sf. Grigorie Teologul, Cuvântarea 45, La Sfintele Paști, 28, PG 36, 661 A). Înțelegerea hristocentrică a caracterului spiritual al postului, în special al Postului Mare, este o regulă generală în întreaga tradiție patristică și este rezumată caracteristic de Sfântul Grigorie Palama: „Astfel, dacă postești, nu numai că vei pătimi și vei muri împreună cu Hristos, dar vei și învia și vei împărăți cu El în veșnicie; fiindcă devenit una cu El, prin participarea în asemănarea morții Lui, vei fi părtaș învierii și vei fi și moștenitor al vieții întru El” (Omilia 13, în Duminica a cincea a Postului, PG 151, 161).

5. Potrivit tradiției ortodoxe, măsura desăvârșirii spirituale este „măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13) și oricine dorește să o atingă trebuie să se ridice în mod corespunzător. Tocmai de aceea, asceza și nevoința duhovnicească nu se sfârșesc în viața spirituală, la fel cum nici desăvârșirea celor desăvârșiți. Toți sunt chemați să răspundă, după puterile lor, acestui înalt ideal ortodox, pentru a se îndumnezei după har. Și chiar și aceștia, deși împlinesc toate cele rânduite, niciodată nu se mândresc, ci mărturisesc că „suntem slujitori nevrednici și am făcut ceea ce trebuie să facem” (Luca 17, 10). Conform învățăturii ortodoxe despre viața duhovnicească, nimeni nu trebuie să părăsească lupta cea bună a postului, ci să se încredințeze milostivirii lui Dumnezeu pentru slăbiciunile sale, în duhul smeririi de sine și pe deplin conștient de nevrednicia stării sale. Fiindcă este imposibil să se ajungă la viața duhovnicească ortodoxă fără lupta duhovnicească a postului.

6. Biserica Ortodoxă, ca o mamă iubitoare, a rânduit cele ce sunt de folos pentru mântuire și a pus mai întâi perioadele sfinte ale postului, ca „păzitoare” de la Dumnezeu ale vieții noi a credincioșilor în Hristos, împotriva uneltirilor vrăjmașului. Urmând Sfinților Părinți, Biserica păzește, ca și mai înainte, hotărârile apostolice, canoanele sinodale și sfintele tradiții; ea arată totdeauna sfintele posturi ca cea mai bună cale în efortul credincioșilor pentru desăvârșirea lor sufletească și pentru mântuirea lor; ea susține necesitatea respectării de către credincioși a tuturor posturilor stabilite în cursul anului Domnului, adică: Postul Paștilor, cel de miercurea și vinerea, atestate de către sfintele canoane, precum și posturile Crăciunului, al Sfinților Apostoli, al Adormirii Maicii Domnului, postul de o singură zi al Înălțării Sfintei Cruci, al Ajunului Botezului Domnului și al Tăierii Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, precum și toate posturile rânduite din grijă pastorală sau ținute în mod liber de către credincioși.

7. Totuși, cu discernământ pastoral, Biserica a pus regimului de postire și limitele iconomiei iubitoare de oameni. Drept urmare, ea a prevăzut aplicarea principiului bisericesc al iconomiei în caz de boală trupească, de extremă necesitate sau în cazul vitregiei vremurilor, după judecata responsabilă și grija pastorală a episcopilor Bisericilor locale.

8. Este o realitate faptul că astăzi, fie din nepăsare, fie din cauza condițiilor de viață, oricare ar fi acestea, mulți credincioși nu respectă toate hotărârile cu privire la post. Toate aceste cazuri de nerespectare a sfintelor rânduieli privind postul, fie generale, fie individuale, trebuie însă abordate de Biserică cu grijă pastorală, întrucât Dumnezeu „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă

30

și să fie viu” (Iezechiel 33, 11), fără a diminua valoarea postului. De aceea, este lăsată libertatea fiecărei Biserici Ortodoxe locale de a defini extinderea iconomiei sale iubitoare și înțelegerea față de cei care întâmpină greutăți în păstrarea rânduielilor în vigoare cu privire la post, fie din motive personale (boală, serviciu militar, condiții de muncă etc.), fie din motive generale (condiții climatice speciale, condiții socio-economice specifice unor țări, precum și dificultăți în procurarea unor alimente de post etc.) pentru a ușura, în aceste condiții speciale, „asprimea” sfintelor posturi. Toate acestea, însă, trebuie să aibă loc în condițiile menționate mai sus și fără a diminua importanța postului. Pogorământul acesta milostiv trebuie să fie exercitat de Biserică cu multă atenție și, în orice caz, cu mai multă îngăduință în cazul acelor posturi pentru care tradiția și practica Bisericii nu au fost întotdeauna uniforme. „(…) Este bine să postești în fiecare zi, dar cel ce nu mănâncă să nu judece pe cel ce mănâncă. În aceste situații să nu se dea legi, să nu se constrângă; nu se cuvine să conduci cu forța turma încredințată de Dumnezeu; mai degrabă să fie folosite îndemnul, blândețea și cuvântul dres cu sare” (Sf. Ioan Damaschin, Despre sfintele posturi, 3, PG 95, 68 B).

9. Postirea pentru trei sau mai multe zile înainte de Sfânta Împărtășanie este lăsată la evlavia credincioșilor, conform cuvintelor Sfântului Nicodim Aghioritul: „Deși nu se rânduiește postul înaintea Împărtășirii de dumnezeieștile canoane; cei ce pot posti mai înainte de aceasta și o săptămână întreagă bine fac” (Comentariu la canonul 13 al Sinodului VI Ecumenic, Pidalion, 191). Însă, mulțimea credincioșilor Bisericii trebuie să respecte sfintele posturi și abținerea de la mâncare începând cu miezul nopții pentru a se apropia de Sfânta Împărtășanie, care este expresia prin excelență a ființei Bisericii. Credincioșii trebuie să se obișnuiască să postească în semn de pocăință, ca împlinire a unei făgăduințe duhovnicești, pentru atingerea unui scop sfânt, în vremuri de ispită, pentru a însoți cererile către Dumnezeu, înainte de botez (pentru adulți), înainte de hirotonie, în cazuri de penitență, în timpul pelerinajelor și în alte împrejurări asemănătoare.

31

VIII. RELAȚIILE BISERICII ORTODOXE CU ANSAMBLUL LUMII CREȘTINE (DOCUMENT OFICIAL)

Publicat de Aurelian Iftimiu

 11.07.2016

1. Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, crede cu tărie, în conștiința ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unității creștine în lumea contemporană.

2. Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea și datoria să transmită și să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.

3. Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum și misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credință și comuniunea sacramentală.

4. Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape și cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor și a mijloacelor de restaurare a unității celor care cred în Hristos și a participat la Mișcarea Ecumenică încă de la apariția acesteia, contribuind la formarea și la dezvoltarea ei ulterioară. De altfel, datorită spiritului ecumenic și filantropic care o caracterizează, cerând după porunca divină, „ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (1 Timotei 2, 4), Biserica Ortodoxă s-a străduit întotdeauna pentru refacerea unității creștine. Astfel, participarea ortodoxă la mișcarea pentru restaurarea unității cu ceilalți creștini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească nu este deloc împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinței și a tradiției apostolice în condiții istorice noi.

5. Dialogurile teologice bilaterale actuale ale Bisericii Ortodoxe și participarea sa la Mișcarea Ecumenică se sprijină pe însăși conștiința Ortodoxiei și pe spiritul ei ecumenic, cu scopul de a căuta, pe baza credinței și a tradiției Bisericii primare a celor șapte Sinoade Ecumenice, unitatea tuturor creștinilor.

6. Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici și confesiuni creștine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relațiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede și cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii și, în special, a învățăturii lor generale despre Taine, har, preoție și succesiune apostolică. Astfel, ea are o abordare favorabilă, atât din motive teologice, cât și pastorale, față de dialogul teologic la nivel bilateral și multilateral cu ceilalți creștini și, de o manieră mai generală, față de participarea la Mișcarea Ecumenică contemporană, având convingerea că pe calea dialogului ea aduce o mărturie dinamică a plenitudinii adevărului în Hristos și a comorilor sale duhovnicești tuturor celor care se află în afara ei, cu scopul de a netezi calea spre unitate.

7. În spiritul celor de mai sus, toate Sfintele Biserici Ortodoxe locale participă astăzi activ la dialogurile teologice oficiale și, majoritatea dintre ele, în diferite organisme intercreștine

32

naționale, regionale și internaționale, în pofida crizei profunde prin care trece Mișcarea Ecumenică. Această activitate multidimensională a Bisericii Ortodoxe izvorăște din sentimentul responsabilității și din convingerea că înțelegerea reciprocă și cooperarea sunt esențiale „pentru a nu pune piedică Evangheliei lui Hristos” (1 Corinteni 9, 12).

8. Desigur, purtând dialoguri cu ceilalți creștini, Biserica Ortodoxă nu ignoră dificultățile unei asemenea acțiuni; mai mult, ea cunoaște obstacolele ce se ridică în calea unei înțelegeri comune a tradiției Bisericii primare și nădăjduiește că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituția Bisericii(stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă (rugăciune la hirotonie). În acest sens, în relațiile sale cu ansamblul lumii creștine, Biserica Ortodoxă nu se sprijină numai pe puterile omenești ale celor care poartă dialogurile, ci mai ales pe călăuzirea Sfântului Duh în harul Domnului, Care S-a rugat ca „toți să fie una” (Ioan 17, 21).

9. Dialogurile teologice bilaterale actuale, anunțate de către Conferințele panortodoxe, sunt expresia hotărârii unanime a tuturor Preasfintelor Biserici Ortodoxe locale, care sunt chemate să participe activ și continuu la desfășurarea lor, pentru ca astfel mărturia unanimă a Ortodoxiei spre slava lui Dumnezeu Celui în Treime să nu fie împiedicată. În cazul în care o Biserică locală decide să nu-și desemneze reprezentați la un dialog sau la o întrunire anume, iar dacă această decizie nu este luată la nivel panortodox, atunci dialogul continuă. Absența unei Biserici locale trebuie, în orice caz, să fie discutată în cadrul unei comisii ortodoxe pentru dialog înainte de începerea dialogului sau a întrunirii în cauză, pentru a exprima solidaritatea și unitatea Bisericii Ortodoxe. Dialogurile teologice bilaterale sau multilaterale trebuie să se supună evaluărilor periodice la nivel panortodox.

10. Problemele care apar pe parcursul discuțiilor teologice din Comisiile teologice mixte nu constituie întotdeauna justificări suficiente pentru revocarea unilaterală de către vreo Biserică Ortodoxă locală a reprezentanților ei sau pentru întreruperea definitivă a participării ei la dialog. Retragerea din dialog a vreunei Biserici trebuie să fie evitată, de regulă, depunându-se eforturile necesare la nivel interortodox pentru restabilirea reprezentativității complete a Comisiei teologice ortodoxe angajate în dialogul respectiv. Dacă una sau mai multe Biserici Ortodoxe locale refuză să participe la întrunirile Comisiei mixte teologice a unui dialog anume din motive eclesiologice, canonice, pastorale sau morale, Biserica sau acele Biserici trebuie să comunice în scris refuzul lor Patriarhului Ecumenic și tuturor Bisericilor Ortodoxe, potrivit practicii panortodoxe. În timpul consultării panortodoxe ulterioare, Patriarhul Ecumenic va urmări consensul celorlalte Biserici Ortodoxe pentru a se putea întreprinde tot ceea ce este necesar, inclusiv o reevaluare a procesului unui dialog teologic, în cazul în care se va considera, prin unanimitate, ca fiind necesară.

11. Metodologia urmată în timpul desfășurării dialogurilor teologice are drept scop rezolvarea diferențelor teologice care au fost moștenite din trecut sau a eventualelor diferențieri apărute mai recent și căutarea elementelor comune ale credinței creștine. Ea presupune și informarea corespunzătoare a întregii Biserici (pleromei) despre evoluția diferitelor dialoguri. În cazul imposibilității depășirii vreunei diferențe teologice precise, dialogul teologic poate continua după ce a fost înregistrat dezacordul constatat în privința acelei probleme punctuale și comunicându-se despre acest dezacord tuturor Bisericilor Ortodoxe locale în vederea luării măsurilor care se impun.

12. Este evident că în timpul desfășurării dialogurilor teologice, scopul comun al tuturor este restabilirea finală a unității în credința cea adevărată și în iubire. Însă deosebirile teologice și eclesiologice existente permit desigur o oarecare ierarhizare în ceea ce privește obstacolele care stau în calea realizării scopului stabilit la nivel panortodox. Specificul problemelor fiecărui dialog bilateral presupune diferențierea metodologiei de urmat în fiecare caz; dar nu și o diferențiere în ceea ce privește scopul, deoarece scopul este unitar în toate dialogurile.

33

13. Cu toate acestea, în caz de necesitate, se impune un efort de coordonare a activității diferitelor Comisii teologice interortodoxe, cu atât mai mult cu cât unitatea existentă a Bisericii Ortodoxe trebuie să se descopere și să se manifeste și în cadrul acestor dialoguri.

14. Finalizarea oricărui dialog teologic anunțat oficial corespunde încheierii lucrării Comisiei teologice mixte corespunzătoare; iar atunci, Președintele Comisiei interortodoxe înaintează un raport Patriarhului Ecumenic, care, în acord cu Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, anunță încheierea dialogului. Niciun dialog nu este considerat încheiat înainte de a fi anunțat ca atare printr-o astfel de hotărâre panortodoxă.

15. În cazul încheierii cu succes a lucrărilor unui dialog teologic, hotărârea luată la nivel panortodox de restabilire a comuniunii eclesiale trebuie să se bazeze pe unanimitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale.

16. Unul din principalele organisme ale Mișcării Ecumenice contemporane este Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Anumite Biserici Ortodoxe au fost membre fondatoare ale acestui Consiliu și, mai apoi, toate Bisericile Ortodoxe locale au devenit membre. CMB este un organism intercreștin structurat, în pofida faptului că nu reunește în cadrul său toate bisericile și confesiunile creștine eterodoxe. În același timp, există și alte organizații intercreștine și organisme regionale, precum Conferința Bisericilor Europene (KEK), Consiliul Ecumenic al Bisericilor din Orientul Mijlociu și Consiliul Panafrican al Bisericilor. Acestea, alături de CMB, îndeplinesc o misiune importantă pentru promovarea unității lumii creștine. Biserica Ortodoxă a Georgiei și cea a Bulgariei s-au retras din Consiliul Mondial al Bisericilor, prima în 1997, iar a doua în 1998, fiindcă aveau o părere proprie despre activitatea Consiliului Mondial al Bisericilor și, drept urmare, ele nu participă la activitățile intercreștine desfășurate de CMB și de alte organizații intercreștine.

17. Bisericile Ortodoxe locale, membre ale CMB, participă pe deplin și în mod egal la organismul Consiliului Mondial al Bisericilor și contribuie, prin toate mijloacele care le stau la dispoziție, la promovarea coexistenței pașnice și a colaborării cu privire la principalele provocări socio-politice. Biserica Ortodoxă a primit favorabil decizia CMB de a răspunde la solicitarea sa referitoare la constituirea unei Comisii speciale privind participarea ortodoxă la CMB, conform mandatului Conferinței interortodoxe de la Tesalonic (1998). Criteriile fixate de Comisia specială, care au fost propuse de ortodocși și au fost acceptate de către CMB, au dus la constituirea unui Comitet permanent de colaborare și de consens, au fost ratificate și încorporate în Statutul și în Regulamentul de funcționare ale CMB.

18. Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identității structurii sale interne și învățăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade Ecumenice, participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci și al unității de credință păstrată în Sfintele Taine și trăită în Biserica Ortodoxă.

19. Bisericile Ortodoxe membre consideră drept o condiție sine qua non pentru participarea la CMB respectarea articolului fundamental al Constituției CMB, potrivit căruia pot fi membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor, potrivit Scripturilor, și mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan. Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declarației de la Toronto (1950), intitulată „Biserica, bisericile și Consiliul Mondial al Bisericilor”, sunt de o importanță capitală pentru participarea ortodoxă la acest Consiliu. Este de la sine înțeles, prin urmare, că CMB nu este și în nici un caz nu trebuie să devină o „supra-biserică”. „Scopul Consiliului Mondial

34

al Bisericilor nu este acela de a negocia unirea între biserici – lucru ce-l pot face numai bisericile însele din proprie inițiativă – ci să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul și dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Nicio biserică nu este obligată să își modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul și deplinul sens al cuvântului” (Declarația de la Toronto, §2).

20. Perspectivele dialogurilor teologice ale Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine sunt întotdeauna determinate pe baza principiilor eclesiologiei ortodoxe și a criteriilor canonice ale tradiției bisericești deja constituite.

21. Biserica Ortodoxă dorește să susțină lucrarea Comisiei pentru Credință și Constituție și urmărește cu viu interes contribuția teologică a acesteia adusă până în prezent. Ea evaluează pozitiv textele teologice editate de aceasta, prin contribuția valoroasă a teologilor ortodocși, ceea ce reprezintă o etapă importantă în Mișcarea Ecumenică pentru apropierea dintre creștini. În același timp, Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce privește unele aspecte fundamentale legate de credință și constituție, pentru că bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.

22. Biserica Ortodoxă condamnă orice tentativă de dezbinare a unității Bisericii, din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice. După cum mărturisește întreaga viață a Bisericii Ortodoxe, păstrarea credinței ortodoxe autentice este asigurată numai prin sistemul sinodal, care constituie dintotdeauna, în sânul Bisericii, cea mai înaltă autoritate în aspecte de credință și reguli canonice (canonul 6 al Sinodului II Ecumenic).

23. Biserica Ortodoxă are o conștiință comună a necesității dialogului teologic intercreștin. De aceea și consideră că este necesar ca acest dialog să fie totdeauna însoțit de mărturia în lume prin acțiuni de înțelegere reciprocă și iubire, care să exprime „bucuria negrăită a Evangheliei” (1 Petru 1, 8), excluzând orice act de prozelitism, uniație sau altă acțiune de antagonism confesional provocator. În acest spirit, Biserica Ortodoxă consideră că este important ca toți creștinii, inspirați de principiile fundamentale comune ale Evangheliei, să încerce să dea un răspuns unanim și solidar, bazat pe modelul omului nou în Hristos, la problemele spinoase ale lumii contemporane.

24. Biserica Ortodoxă este conștientă de faptul că mișcarea pentru restaurarea unității creștinilor ia forme noi, pentru a răspunde noilor situații și pentru a face față noilor provocări ale lumii contemporane. Este imperios ca Biserica Ortodoxă să continue să aducă mărturia ei în lumea creștină divizată, pe baza tradiției apostolice și a credinței sale.

Ne rugăm ca creștinii să lucreze în comun astfel ca să se apropie ziua în care Domnul va împlini speranța Bisericilor Ortodoxe și „va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10, 16).

35