DOMNUL ESTE APROAPE - GBV1  MaiSuntem încrezători deci întotdeauna şi ştim că, fiind acasă în acest trup, suntem departe de Domnul … Suntem încrezători, spun, şi ne place mai bine să fim departe de casă, afară din trup, şi să fim acasă la Domnul.                                2 Corinteni 5.6,8

Patru nestemate din 2 Corinteni 5 (4) – Acasă la DomnulAm ajuns la cea din urmă nestemată din acest capitol minunat. Nu vreau să spun că el ar conţine doar patru nestemate; cititorul atent va putea găsi în el mult mai multe. Acestea patru însă au în vedere starea viitoare a celui credincios – ce minunat că ea ne-a fost revelată!

Am văzut, în meditaţia precedentă, că dorinţa arzătoare a credinciosului este să fie „îmbrăcat“ cu un trup al învierii. Starea de „dezbrăcare“ – starea intermediară dintre moarte şi înviere – nu este niciodată prezentată ca fiind nădejdea celui credincios. Pavel arată în acest capitol (şi în altele) că starea după moarte şi până la înviere este o stare binecuvântată. Prin urmare, înversetele 6-8, el descrie unul dintre motivele pentru care starea de „dezbrăcare“ a creştinului este de preferat trăirii în această lume. El spune că, atât timp cât ne aflăm în acest trup, suntem departe de Domnul şi viceversa – când suntem absenţi din trup suntem acasă la Domnul. Nu poate exista o dovadă mai clară despre realitatea preţioasă că, atunci când suntem în starea de „dezbrăcare“, suntem în mod conştient în prezenţa Domnului. Cuvântul folosit aici este „acasă“ şi de aceea, atunci când un credincios moare, spunem că este acasă la Domnul.

La câţiva ani după ce Pavel a scris aceste cuvinte, el le-a descoperit filipenilor acelaşi adevăr, însă într-un fel mult mai personal. Era în închisoare, în pericol de a fi executat, şi trebuia să aleagă între două opţiuni. Pe de o parte dorea să rămână aici, pentru a le fi de ajutor sfinţilor; de cealaltă parte dorea să plece şi să fie cu Hristos, căci aceasta era cu mult mai bine.

B. Reynolds

 2  MaiŞi s-a ridicat şi a venit la tatăl său. Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.         Luca 15.20

Fiul risipitor (1)Avem o frumoasă imagine cu privire la iertare în această pildă din Luca 15. Putem vedea aici trei inimi diferite. Această pildă, de obicei numită „pilda fiului risipitor“, poate fi numită la fel de bine „pilda tatălui iubitor“ sau „pilda

tatălui iertător“. Ea pune accentul mai degrabă pe harul tatălui, decât pe păcătoşenia fiului. Spre deosebire de păstorul şi de femeia din primele două pilde prezentate în capitol, tatăl nu a plecat să-şi caute fiul, însă aducerea-aminte de bunătatea lui a fost cea care l-a condus pe fiul său la pocăinţă şi, apoi, la iertare. Romani 2.4 ne spune că bunătatea lui Dumnezeu îi conduce pe oameni la pocăinţă. Această bunătate l-a adus înapoi acasă pe fiul răzvrătit.Vedem deci trei aspecte distincte în această pildă. În versetele 11-16 vedem răzvrătirea sa: el a plecat într-o ţară îndepărtată. Aceasta este o imagine a fiecăruia dintre noi, în starea noastră pierdută, de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Isaia 53.6 ne aminteşte că „noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui“. Apoi vedem pocăinţa lui: şi-a venit în fire(versetele 17-19). În cele din urmă vedem bucuria lui, atunci când l-a întâlnit pe tatăl său (versetele 20-24). Este interesant să vedem descrierea pe care tatăl o face cu privire la experienţa fiului său: fusese mort, iar acum era viu; fusese pierdut, iar acum era găsit. Aceasta este experienţa spirituală a oricărui păcătos care vine la Tatăl, prin credinţa în Isus Hristos (Ioan 5.24;Efeseni 2.1-10).

Există o singură cale pentru a veni la Tatăl, iar aceasta este prin credinţa în Isus Hristos. Tu te-ai întors acasă?

T. P. Hadley

3  MaiIa acum pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac, şi mergi în ţinutul Moria şi adu-l acolo ca ardere-de-tot pe unul din munţii despre care îţi voi spune.                                                             Geneza 22.2

Câteva jertfe în cartea Geneza (12)Avraam este în mai multe feluri un exemplu pentru toţi cei credincioşi: prin credinţa sa, prin ascultarea sa şi prin angajamentul său faţă de Dumnezeu. De asemenea, el ilustrează ceva din ceea ce găsim în Dumnezeu Tatăl, în timp ce fiul său, Isaac, reflectă anumite trăsături găsite în Dumnezeu Fiul. Cuvântul dragoste apare pentru prima dată în Biblie în Geneza 22. El face referire la dragostea dintre Avraam şi Isaac – imagine a relaţiei eterne dintre Tatăl şi Fiul.

Ce încercare a fost pentru Avraam să-l jertfească pe fiul promis de către Dumnezeu, pe singurul său fiu, pe Isaac, pe care îl iubea! Avraam a înţeles, prin credinţă, că, dacă Isaac murea ca jertfă, Dumnezeu avea să-l învie dintre morţi. Dumnezeu nu poate să mintă. Prin urmare, promisiunile pe care le făcuse trebuiau împlinite. Astfel, Avraam a înţeles că Dumnezeu va acţiona prin înviere. Cu siguranţă, Dumnezeul Creator este şi Dumnezeul învierii; totuşi, prin ce încercare teribilă a credinţei a trecut Avraam!

Moria înseamnă „văzut mai dinainte de Domnul“, iar acest lucru se verifică în răspunsul lui Avraam la întrebarea lui Isaac cu privire la arderea-de-tot, pe care Dumnezeu Însuşi avea să o pregătească.

Acolo urma să fie construit templul lui Solomon şi tot acolo, în cele din urmă, jertfa supremă a lui Hristos a împlinit toate aceste simboluri din vechime. Geneza 22 menţionează de trei ori că ei au mers înainte împreună; acest lucru accentuează unitatea dintre Tatăl şi Fiul. Avraam a zidit un altar în locul despre care Dumnezeu îi vorbise. L-a legat pe fiul său şi l-a aşezat peste lemne; focul şi cuţitul erau pregătite, însă Îngerul Domnului l-a oprit în chiar acel moment, după care Avraam a văzut un berbec, pe care l-a jertfit, ca înlocuitor pentru fiul său. Pentru Fiul lui Dumnezeu n-a existat niciun înlocuitor. Tatăl nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi!

A. E. Bouter

 4 MaiDomnul Dumnezeul vostru, El este Dumnezeu sus, în ceruri, şi jos, pe pământ. Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul că, după cum am arătat eu bunătate faţă de voi, veţi arăta şi voi bunătate faţă de casa tatălui meu, şi să-mi daţi un semn adevărat că veţi lăsa vii pe tatăl meu şi pe mama mea şi pe fraţii mei şi pe surorile mele şi tot ce este al lor, şi că ne veţi salva sufletele de la moarte.          

Iosua 2.11-13Iosua (3)

Cei doi spioni pe care Iosua îi trimisese în Ierihon sunt numiţi şi mesageri. Pentru cetatea Ierihon şi pentru împăratul ei, aceşti doi oameni erau spioni, care trebuiau găsiţi şi omorâţi. Pentru Rahav şi pentru familia ei, cei doi s-au dovedit a fi mesageri ai mântuirii. Astăzi, credincioşii sunt o mireasmă plăcută a lui Hristos pentru Dumnezeu. Însă pentru cei care pier, care resping mesajul lui Dumnezeu de mântuire, suntem o mireasmă de la moarte la moarte, în timp ce pentru cei mântuiţi suntem o mireasmă de la viaţă la viaţă.

Rahav era o prostituată canaanită, moartă în fărădelegile şi în păcatele în care umbla. Din punct de vedere natural, ea nu era cu nimic mai bună decât restul poporului ei. Totuşi, ea a dat dovadă de o pocăinţă reală, întorcându-se de la poporul ei la recunoaşterea Domnului ca Dumnezeu adevărat şi purtându-se cu bunătate faţă de mesagerii Lui, ascunzându-i şi salvându-le viaţa. Prin credinţă, ea s-a încredinţat îndurării lui Dumnezeu, căutând, pentru ea şi pentru întreaga ei familie, scăpare din partea Lui de la moartea sigură care avea să vină asupra poporului. Acestei femei nu i s-a spus să-şi cureţe viaţa pentru a putea deveni israelită. Ea a trebuit să atârne o funie roşie la fereastră (simbol al sângelui lui Hristos). Familia ei, de

asemenea, trebuia să-şi găsească adăpostul în aceeaşi casă, marcată cu funia roşie.

Suntem noi convinşi că judecata lui Dumnezeu va cădea curând asupra acestei lumi vinovate? Suntem preocupaţi cu mântuirea celor dragi ai noştri? Suntem gata să-L mărturisim deschis pe Domnul Isus înaintea acestei lumi, în care El este încă dispreţuit şi lepădat?

E. P. Vedder, Jr.

 5 MaiDeoarece cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos, că El, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru voi, ca, prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi.              2 Corinteni 8.9Mi-aduc aminte că odată cineva mi-a spus că nu-i plăcea cuvântul har; el credea că termenul dragoste însemna acelaşi lucru şi că era mult mai bun. Aceasta este o greşeală; harul merge mult mai departe decât dragostea. Omul iubeşte ceea ce crede el că este vrednic de iubit şi crede că Dumnezeu face acelaşi lucru; prin urmare, el spune: «Trebuie să mă întorc la Dumnezeu într-o zi şi să încerc să fiu vrednic de dragostea Lui; apoi, El mă va iubi». Să ştim însă că harul lui Dumnezeu este complet opus unei astfel de gândiri omeneşti. Nu cunosc nimic în această lume care să se compare cu el.

Zilele trecute am întrebat: «Ce este harul?». «Îndurare», a venit răspunsul. Ei bine, este adevărat că dragostea lui Dumnezeu şi îndurarea lui Dumnezeu sunt două lucruri foarte minunate: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentrudragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi)“; astfel, atât îndurarea, cât şi dragostea lui Dumnezeu sunt prin har, adică roade ale unei favori absolut nemeritate. Totuşi, harul lui Dumnezeu merge mai departe; de fapt, el merge cu mult mai departe decât poate pătrunde gândul omenesc.

Să ne imaginăm un răufăcător care stă înaintea judecătorului său. Îndurarea ar fi un lucru minunat pentru el, astfel că, dacă ar fi posibil ca în inima judecătorului să se nască un sentiment de dragoste faţă de unul ca el, atât de nevrednic şi de demn de dispreţuit, atunci acest lucru ar fi cu adevărat uimitor. Dar ce am gândi dacă judecătorul l-ar iubi atât de mult pe acel sărman, încât să se pună pe sine însuşi în locul lui şi să poarte pedeapsa pentru toate fărădelegile sale, după care să-l ia acasă la el şi să-i spună: «Tot ceea ce am este al tău»? Spuneţi-mi unde s-a întâmplat vreodată aşa ceva printre oameni; unde a fost un astfel de har arătat cuiva? Nicăieri, căci gloria acestui har Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Facă El să vestim tot mai mult harul Său minunat!

C. Stanley

 6 Mai

Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună! Este ca untdelemnul preţios pe cap, care curge pe barbă, pe barba lui Aaron, care curge pe marginea veşmintelor lui; ca roua Hermonului, care coboară pe munţii Sionului, pentru că acolo a poruncit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna.  Psalmul 133.1-3

Roua Hermonului (1)Hermonul este cel mai înalt vârf din ţara lui Israel. Fiind acoperit de zăpadă, de pe el coboară roua înviorătoare asupra munţilor Sionului, atunci când ţara este uscată de arşiţă. Aceasta este una dintre imaginile folosite de Duhul Sfânt pentru a ilustra frumuseţea şi farmecul locuirii împreună a fraţilor, în unitate. Aici avem două ilustraţii minunate ale unităţii dintre fraţi. Ea este ca untdelemnul care coboară de pe capul marelui preot, ajungând până la marginile veşmintelor sale; de asemenea, ea este ca roua înviorătoare care se coboară de pe vârful înzăpezit al Hermonului.

Ce minunat! Şi totuşi acestea nu sunt decât imagini folosite pentru a ne reda ideea divină despre unitatea dintre fraţi. Cum se poate însă realiza această unitate? Prin a trăi suficient de aproape de Marele nostru Preot, pentru a fi atinşi de untdelemnul parfumat care curge de la El; prin a trăi atât de aproape de Omul aflat în slavă, încât roua înviorătoare a harului Său să picure în sufletele noastre.

Una este să vorbim despre unitate şi cu totul alta este să locuim în ea. Putem mărturisi că păstrăm „unitatea Trupului“ şi „unitatea Duhului“ şi totuşi, în tot acest timp, să fim plini de egoism, de ceartă, de duh de partidă şi de porniri sectare, toate acestea având un efect distructiv asupra unităţii practice. Pentru ca fraţii să trăiască împreună în unitate, trebuie să primească toţi din untdelemnul care se scurge de la Capul lor din cer şi roua de la adevăratul Hermon. Ei trebuie să trăiască în chiar prezenţa lui Hristos, astfel încât egoismul lor să fie judecat şi înlăturat, iar părerile lor particulare să fie toate date la o parte. Doar atunci vom putea ierta şi îngădui. Doar atunci îi vom iubi pe toţi, nu doar pe aceia care cred şi simt la fel ca noi cu privire la vreo sărmană teorie. Îi vom iubi şi cuprinde în inima noastră pe „toţi cei are Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie“.

C. H. Mackintosh

 7 MaiIată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună! Este ca untdelemnul preţios pe cap, care curge pe barbă, pe barba lui Aaron, care curge pe marginea veşmintelor lui; ca roua Hermonului, care coboară pe munţii Sionului, pentru că acolo a poruncit Domnul

binecuvântarea, viaţa pentru totdeauna.    Psalmul 133.1-3

Roua Hermonului (2)Binecuvântatul Cap iubeşte toate mădularele Sale, iar dacă ne adăpăm din Duhul Său şi dacă învăţăm de la El, îi vom iubi şi noi pe toţi fraţii noştri. Acest lucru însă este cu totul diferit de a-i iubi fiindcă adoptă vederile noastre asupra adevărului. În primul caz, motivaţia este Hristos; în al doilea, eul. De Hristos avem nevoie ca să putem „locui uniţi împreună“.

Să fim siguri că acesta este marele secret al convieţuirii în armonie. Pentru ca fraţii să locuiască împreună în unitate, trebuie ca „untdelemnul“ şi „roua“ să picure încontinuu asupra lor. Trebuie să trăiască aproape de Hristos şi să fie preocupaţi cu El, aşa încât să manifeste virtuţile Lui şi să reflecte chipul Său binecuvântat. Lui Dumnezeu Îi face plăcere să-Şi vadă copiii umblând în dragoste. El este Acela care spune: „Iată ce bine şi ce plăcut este să locuiască fraţii uniţi împreună!“.

Cu siguranţă, acest lucru ar trebui să stârnească în inimile noastre dorinţa de a trăi această unitate minunată. Duhul Sfânt ne îndeamnă să ne străduim să păstrăm „unitatea Duhului în legătura păcii“ (Efeseni 4.3). Să ne aducem aminte de acest îndemn! Unitatea Duhului este aceea care trebuie păstrată, nu cea a Trupului. Acest lucru ne va costa ceva. Expresia „a ne strădui“ înseamnă că el nu se poate face fără sacrificiu. Însă Cel care ne îndeamnă la aceasta ne va da şi harul necesar. Untdelemnul şi roua vor curge de la El, pentru a ne înviora şi pentru a ne da putere, unind inimile noastre printr-o dragoste sfântă şi făcându-ne capabili să ne tăgăduim pe noi înşine, renunţând la tot ceea ce ar putea împiedica unitatea pe care suntem chemaţi, în mod atât de imperativ, s-o păstrăm.

C. H. Mackintosh

 8  MaiBucură-te, tinere, în tinereţea ta şi să te înveselească inima ta în zilele tinereţii tale şi umblă pe căile inimii tale şi după privirea ochilor tăi; dar să ştii că, pentru toate acestea, Dumnezeu te va chema la judecată … Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale, înainte de a veni zilele cele rele şi de a se apropia anii despre care vei zice: „N-am nicio plăcere în ei“.               Eclesiastul 11.9; 12.1Un om i se destăinuia prietenului său: «Am aproape şaizeci şi cinci de ani şi în curând mă voi pensiona, însă problema este că vederea mi se deteriorează pe zi ce trece şi mi-e foarte greu să citesc, deşi îmi place mult». Se referea la cititul Bibliei şi al comentariilor biblice. Apoi a continuat: «Mă

rog Domnului să mă ajute să pot lucra în continuare, până la pensie, şi ca vederea să nu-mi mai scadă, pentru ca, după ce mă voi pensiona, să pot citi toate acele cărţi pe care am vrut mereu să le citesc, dar pe care, fiind prea ocupat cu serviciul, nu le-am putut citi». Ce lecţie pentru noi! O cunoaştem bine, iar Solomon ne-a avertizat cu privire la ea cu mii de ani în urmă.

Trebuie să răscumpărăm timpul. Nu ştim cât vom mai fi pe pământ, iar odată ce am ajuns la capătul vieţii, este prea târziu. Acum este timpul să ne bucurăm de Domnul, să-L slujim şi să facem ce Îi este plăcut. Acesta este un privilegiu pe care El ni-l oferă acum, dar foarte des noi lăsăm pe mâine acele lucruri importante pe care trebuie să le facem azi. Suntem prea distraşi de lucruri lipsite de importanţă şi nu ne ocupăm niciodată de cele importante. Avem ocazia şi privilegiul să-I dăm Domnului partea Sa acum, să-L onorăm prin ascultarea noastră şi să ne predăm Lui. Să facem o analiză a vieţii noastre şi să vedem dacă într-adevăr facem ceea ce este important! Să fim hotărâţi şi să nu mai amânăm lucrurile pe care trebuie să le facem acum!

A. Blok

 9   MaiŞi a fost că, după aceea, El a mers într-o cetate numită Nain … Şi, când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată, duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea.           Luca 7.11,12Învierea fiului văduvei din Nain este unul dintre cele trei cazuri înregistrate în Evanghelii în care Domnul Isus învie pe cineva dintre morţi. Mulţimea despre care citim aici nu mai văzuse niciodată o aşa scenă remarcabilă. Ea demonstrează harul şi puterea lui Dumnezeu, manifestate prin învierea morţilor, har şi putere al căror martor era Omul smerit, Isus din Nazaret.

Totul se petrece într-o cetate numită Nain. Un mort era dus afară din cetate, într-un sicriu, iar el era singurul fiu al unei văduve. O mare mulţime era împreună cu ea, însă toţi erau lipsiţi de putere în faţa morţii. Mulţi oameni morţi fuseseră scoşi pe poarta acelei cetăţi, pentru a fi înmormântaţi, însă de data aceasta totul era diferit. Isus Se apropia de cetate. El a văzut marea mulţime care ieşea din cetate, însă ochiul Său a distins durerea văduvei, care îl plângea pe singurul ei fiu, acum mort. Inima Domnului, plină de compasiune, a fost mişcată şi El i-a spus: „Nu plânge“. Apoi a atins sicriul, iar cei care îl duceau s-au oprit.

Nu din întâmplare era scos din cetate acest om chiar în momentul în care Domnul Isus venea. Nu, ci totul făcea parte din planul lui Dumnezeu. Isus cunoştea toate lucrurile, căci El venise să vindece inimile zdrobite. Venise în har, nu cu legea, căci legea nu poate face nimic pentru un om mort, pentru că „legea are autoritate asupra omului atât timp cât acesta trăieşte“ (Romani 7.1). Însă Domnul Isus, acţionând în har, deasupra legii, îi spune tânărului: „Scoală-te“, iar el s-a ridicat şi a început să vorbească. Apoi Isus

l-a dat mamei sale. Acţiunea Domnului a fost perfect omenească şi, în acelaşi timp, perfect divină! Ce mângâiere să ştim că El este Acelaşi pentru noi astăzi!

J. Redekop

 10 MaiAvem un astfel de mare preot care S-a aşezat la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri.              Evrei 8.1El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.             Evrei 10.12În Evrei 8.1, Hristos Îşi ocupă locul în virtutea slujbei Sale, care este superioară preoţiei lui Aaron. Cuvântul „un astfel“ are o semnificaţie deosebit de bogată. Domnul nostru Isus Hristos S-a aşezat ca Preot la dreapta tronului Măreţiei, în ceruri. Remarcaţi că se spune: „La dreapta tronului“ – aceasta este o poziţie oficială. Epistola către Evrei vorbeşte despre tron nu în aspectul lui de tron al cârmuirii, ci în cel de tron al harului.

Administrarea sprijinului, a ajutorului şi a simpatiei de care au nevoie sfinţii lui Dumnezeu vine de la acest tron, iar Cel care şade pe el şi care administrează aceste lucruri este nimeni altul decât Omul binecuvântat care a luat asupra Lui durerile noastre. El ştie ce înseamnă ispitirile, căci a trecut prin ele. Astfel, El este calificat să acţioneze ca Preot al nostru în prezenţa lui Dumnezeu.

În Evrei 10.12, El Îşi ocupă locul în virtutea lucrării de răscumpărare pe care a împlinit-o. În ordinea de lucruri a Vechiului Testament, toţi preoţii stau în picioare şi niciodată nu se aşază jos. Ei nu pot face acest lucru, deoarece lucrarea lor de jertfire nu este niciodată încheiată. Ei aduc în fiecare zi aceleaşi jertfe, care niciodată nu pot înlătura păcatele. Hristos însă S-a aşezat pentru totdeauna, fiindcă lucrarea pe care a făcut-o este încheiată, o dată pentru totdeauna. Astfel, preoţia din Vechiul Testament este declarată a fi ineficientă. Ce greşeală au făcut oamenii, împrumutând acest tip de preoţie în creştinătate, imitând astfel ceea ce Dumnezeu a dat deoparte!

N. Anderson

 11  MaiŞi Israel iubea pe Iosif mai mult decât pe toţi fiii săi, pentru că era fiul bătrâneţii sale; şi i-a făcut o cămaşă pestriţă.         Geneza 37.3

Lecţii din viaţa lui Iosif (1) – Iubit de tatăl săuAceasta este prima menţiune despre locul ocupat de Iosif, deşi mai devreme citim despre naşterea lui şi despre câteva lucruri care au marcat copilăria sa

(Geneza 30.24; 33.2). Ce asemănare cu Domnul Isus, în ceea ce citim despre naşterea Lui şi despre ceea ce s-a întâmplat atunci când avea doisprezece ani (Luca 2.41,52)! Apoi, la începutul slujirii Sale publice, la botezul Său, auzim glasul Tatălui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea“ (Matei 3.17). „Haina pestriţă“ dată lui Iosif îl distingea, în mod public, ca fiind special printre fiii lui Iacov. Această dragoste unică pe care Israel o avea pentru fiul său s-a dovedit a fi o sursă de invidie şi de vrăjmăşie faţă de Iosif, din partea fraţilor săi.

De asemenea, haina pestriţă îl desemna pe Iosif a fi cel întâi-născut. Totuşi, în ordinea naşterilor, el era al unsprezecelea şi penultimul. Însă Ruben, întâiul-născut în ordinea naşterilor, se descalificase de la această poziţie, din cauza purtării sale imorale. Din cauza acestui lucru, dreptul de întâi-născut i-a fost dat lui Iosif (1 Cronici 5.1,2). Haina pestriţă îl desemna a fi moştenitorul şi, de asemenea, administratorul moştenirii familiei.

Ne minunăm văzând acest simbol al Domnului Isus! El ne ajută să înţelegem învăţătura că Domnul este „Cel întâi-născut peste toată creaţia“ (Coloseni 1.15-17). El era Creatorul şi exista înaintea tuturor lucrurilor, de aceea are locul întâi atunci când intră în creaţia Sa. „Întâi-născut“ nu are referire la timp, ci la rang şi la demnitate. Omul s-a corupt şi şi-a pierdut locul înaintea lui Dumnezeu! Hristos a luat întâietatea atunci când a intrat în creaţie, căci El este o Persoană divină şi, de asemenea, este Fiul dragostei Tatălui (Coloseni 1.13).

B. Reynolds

12   Mai

Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.    Evrei 9.28Există în Scriptură trei poziţii în care ne este prezentat Domnul Isus Hristos şi pe toate trei le avem în Evrei 9. Folosind cuvinte pline de forţă şi de claritate, Duhul lui Dumnezeu a condensat aceste trei poziţii în Evrei 9.24-28. Acolo Îl privim pe binecuvântatul nostru Domn Isus Hristos, văzut, bineînţeles, ca Om. În aceste versete Îl vedem în această lume, pe cruce, murind. Apoi Îl vedem înălţat la cer, la dreapta lui Dumnezeu, unde Se află acum. În al treilea rând, El este prezentat ca venind din nou. Avem deci întregul adevăr cu privire la Hristos în acest pasaj, care poate fi prezentat, de asemenea, sub forma celor trei arătări ale Lui.

În versetul 26 găsim scris: „Acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa“. Versetul 24 ne spune: „Pentru că Hristosul nu a intrat în locuri sfinte făcute de mâini, imagini ale celor adevărate, ci chiar în cer, ca să Se arate acum, pentru noi, înaintea feţei lui Dumnezeu“. El Se arată acum înaintea feţei lui Dumnezeu, pentru noi. Ne-a reprezentat odinioară în moarte; acum ne reprezintă în

viaţă; după care, ce urmează? „Se va arăta a doua oară, fără păcat, pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă“. El va veni ca să ne ia în slavă.

Venirea Domnului este unul dintre cele mai binecuvântate adevăruri pentru creştin, în timp ce este unul dintre cele mai solemne pentru cel care nu este creştin. Când spun creştin, mă refer la un credincios adevărat, la cineva care Îl cunoaşte cu adevărat pe Domnul Isus Hristos, ca Mântuitor al său. Ce lucru minunat să aştepţi venirea unui asemenea Mântuitor! Oamenii spun: „Dar nu-L aştepţi să vină chiar acum, nu-i aşa?“. Ba exact aşa Îl aştept – în fiecare clipă! Mărturia Scripturii este clară cu privire la venirea Domnului.

W. T. P. Wolston

 13  MaiŞi fiii lui Israel au făcut aşa cum le poruncise Iosua şi au ridicat douăsprezece pietre din mijlocul Iordanului, cum zisese Domnul lui Iosua, după numărul seminţiilor fiilor lui Israel; şi le-au trecut cu ei la locul unde au poposit şi le-au pus jos acolo. Şi Iosua a ridicat douăsprezece pietre în mijlocul Iordanului, în locul unde stătuseră picioarele preoţilor care purtau chivotul legământului; şi sunt acolo până în ziua aceasta.                                      Iosua 4.8,9

Iosua (4)Ziua mult aşteptată a venit! Deşi Iordanul se revărsa peste malurile lui, Israel l-a traversat. La porunca Domnului, chivotul, purtat pe umerii preoţilor, a mers înaintea poporului, la o distanţă de două mii de coţi. Când preoţii au ajuns la Iordan şi au călcat în apă, apele care veneau de sus au stat şi s-au ridicat grămadă, foarte departe, aşa încât tot poporul a traversat pe uscat.

Israel nu trebuia să uite niciodată acest eveniment miraculos. Dumnezeu i-a poruncit lui Iosua ca un bărbat din fiecare seminţie să ia o piatră din albia Iordanului, unde preoţii se opriseră cu chivotul. Aceste pietre trebuiau aşezate ca un memorial, în locul în care Israel avea să-şi petreacă noaptea. Dumnezeu Se aştepta ca, peste ani, copiii lor să întrebe despre semnificaţia acestor pietre. Părinţii lor aveau atunci să le istorisească felul cum Dumnezeu îi trecuse pe strămoşii lor Iordanul, în ţara promisă.

Acest lucru trebuie să ne vorbească şi nouă. Este important să le spunem copiilor noştri despre marea mântuire a lui Dumnezeu, despre felul cum El ne-a adus din moarte la viaţă, prin lucrarea Domnului Isus, împlinită pe cruce. Lucrarea Lui trebuie să fie mereu proaspătă în mintea noastră.

Înainte ca preoţii să iasă din albia râului, au fost luate alte douăsprezece pietre, care au fost aşezate acolo unde ei stătuseră. Acestea n-aveau să fie văzute de oameni, însă erau întotdeauna văzute de Dumnezeu. Lucrarea Domnului Isus este întotdeauna înaintea ochilor lui Dumnezeu. Ea va fi mereu preţioasă pentru El, iar Lui Îi face plăcere să ne audă cum Îi reamintim despre ea în închinarea noastră.

E. P. Vedder, Jr.

14  MaiPentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeaşi funcţie, aşa şi noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora.                               Romani 12.4Trupul omenesc este o capodoperă uimitoare a lui Dumnezeu, de o complexitate atât de mare şi de o fineţe a detaliului atât de perfectă, încât psalmistul exclamă: „Te voi lăuda că m-ai făcut într-un mod uimitor şi admirabil“ (Psalmul 139.14). Trupul omenesc este, de asemenea, un exemplu minunat al diversităţii care lucrează în unitate, căci este format din mădulare foarte diferite, în ce priveşte caracterul şi rolul lor, însă toate funcţionând într-o armonie desăvârşită. Unele dintre aceste funcţii sunt involuntare, căci aşa a proiectat Dumnezeu trupul omenesc. Alte funcţii sunt rezultatul gândirii conştiente, fiind direcţionate de minte.

Toate acestea sunt folosite de Dumnezeu pentru a ne oferi o imagine despre valoare unităţii pe care El a stabilit-o pentru Trupul lui Hristos, care este Adunarea lui Dumnezeu. Aceasta este o unitate care îi cuprinde pe toţi copiii lui Dumnezeu de pe pământ. Nu există mai multe trupuri, aşa cum au presupus unii, ci unul singur. Fiecare credincios îşi are locul în acest unic Trup, fiind mădulare ale lui. Aceasta este singura calitate de membru aprobată de Dumnezeu. Prin urmare, fiecăruia dintre noi i s-a dat capacitatea de a face exact lucrarea potrivită locului în care am fost aşezaţi în Trup. Mâna nu poate lua locul ochiului, nici piciorul, pe cel al mâinii. Poate că sunt doar un mădular mic, ascuns. Acest lucru nu are nicio importanţă, deoarece mădularele care nu se văd sunt la fel de importante ca cele vizibile. Dorinţa noastră trebuie să fie aceea de a ne face de folos întregului Trup şi să folosim, în vederea acestui lucru, toate capacităţile de care dispunem.

Toată hrana, înviorarea şi călăuzirea trebuie să vină de la Capul Trupului. Suntem în întregime dependenţi de Domnul Isus, care ne oferă fiecăruia dintre noi ceea ce ne trebuie pentru a împlini lucrarea la care El ne-a chemat. Supunându-ne Lui, vom fi bucuroşi să lucrăm pentru ceilalţi şi în unitate cu ei.

L. M. Grant

15  MaiAtunci când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea.        Isaia 26.9Este scris în Isaia 11 că va veni un timp când „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care îl acoperă“ (versetul 9).

Aceasta este o mare mângâiere pentru cei care văd cum necredinţa şi apostazia se întind tot mai mult pe pământ. Întrebarea este: Cum se va ajunge la acel timp? Mulţi cred că acest pasaj este o dovadă că evanghelia va birui puterea întunericului şi a păcatului. Ei cred că evanghelia harului va fi predicată peste tot în lume înainte de venirea Domnului şi că, prin intermediul ei, lumea se va întoarce la Dumnezeu. În felul acesta va lua fiinţă o altă lume, care va fi supusă lui Dumnezeu.

Totuşi, dacă citim cu atenţie Scriptura, vedem ceva cu totul diferit. Nu prin predicare va învăţa lumea dreptatea. „Sufletul meu Te doreşte noaptea; da, duhul meu înăuntrul meu Te caută devreme; căci atunci când judecăţile Tale sunt pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea. Dacă se va face îndurare celui rău, el nu învaţă dreptatea; în ţara dreptăţii el va nedreptăţi şi nu se va uita la măreţia Domnului“ (Isaia 26.9,10). Isaia 11 ne spune, de asemenea, că Domnul „va lovi pământul cu nuiaua gurii Lui, şi-l va ucide pe cel rău cu suflarea buzelor Sale. Şi dreptatea va fi brâul rărunchilor Săi, iar credincioşia, brâul coapselor Sale“ (versetele 4 şi 5). Acesta este felul în care se vor desfăşura lucrurile.

Noul Testament ne învaţă de asemenea că evanghelia nu va schimba această lume. Dimpotrivă, vedem că nelegiuirea creşte tot mai mult şi că, în final, va atinge apogeul prin apostazie şi prin răzvrătire pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Lucrul cumplit este că aceste lucruri nu vor avea loc doar în acele părţi ale lumii unde Dumnezeu nu este cunoscut, ci şi în creştinătate, unde vedem din Scriptură că ruina se va sfârşi printr-o apostazie completă.

H. L. Heijkoop

 16 MaiMă voi ridica şi voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi“.                             Luca 15.18,19

Fiul risipitor (2)Există trei stări de inimă prezentate în această pildă. Este important pentru noi să înţelegem că, deşi ea reprezintă o frumoasă imagine a unui păcătos pierdut, apoi adus la Dumnezeu, totuşi acest tânăr nu a încetat niciodată să fie fiul tatălui său. Să privim la prima dintre aceste stări de inimă: pocăinţa.

Fiul risipitor a manifestat o inimă plină de pocăinţă atunci când şi-a venit în fire şi când s-a hotărât să se întoarcă la tatăl său. Cuvântul „pocăinţă“ înseamnă „schimbarea gândirii“. Înseamnă să te pui de acord cu Dumnezeu şi să faci o întoarcere la o sută optzeci de grade a vieţii tale, întorcându-te la El. Când inima noastră nu este în acord cu Domnul, indiferent din ce cauză, Duhul lui Dumnezeu va lucra în noi, convingându-ne de păcat şi stârnind în noi o dorinţă aprinsă de a ne pune în acord cu Dumnezeu şi cu oricine

altcineva am putea fi în contradicţie. Este nevoie ca amândouă aceste relaţii să fie în ordine: pe verticală, cu Tatăl nostru; şi pe orizontală, unii cu alţii.

Fiul a recunoscut de bunăvoie faptul că, în mod egoist, păcătuise împotriva lui Dumnezeu şi apoi împotriva altor persoane (versetele 18 şi 19). Este nevoie ca cei credincioşi să se judece pe ei înşişi din scurt, după fiecare greşeală: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept să ne ierte păcatele noastre“ (1 Ioan 1.9).

În cele din urmă, fiul risipitor a recunoscut că nu merita nimic. El intenţiona să ceară îndurare, pentru a sluji ca rob, fără să se gândească la faptul că ar mai fi putut fi readus în poziţia de fiu pe care o avea înainte (versetul 21). Dacă Domnul şi Mântuitorul meu i-a putut ierta pe cei care L-au răstignit pe cruce, dacă a putut să ierte toate păcatele mele, ce drept am eu să nu-l iert pe fratele meu, care mi-a greşit?

T. P. Hadley

 17 MaiDumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu?         Psalmul 22.1În Psalmul 22 Îl vedem pe Hristos părăsit de Dumnezeu. În acest psalm sunt prezentate, de asemenea, suferinţele îndurate din partea oamenilor: taurii puternici din Basan şi câinii L-au înconjurat, o ceată de răufăcători L-a împresurat. Însă toate aceste suferinţe, simţite de Hristos aşa cum nimeni altul nu le putea simţi, au fost neînsemnate în prezenţa realităţii cumplite asuferinţelor îndurate din partea lui Dumnezeu, a suferinţelor îndurate pentru păcat. Hristos a manifestat ceea ce este Dumnezeu – iar El este dragoste – chiar în chestiunea păcatelor noastre. Pe cruce atârna Omul fără pată, binecuvântat, totuşi părăsit de Dumnezeu. La ce lucru uimitor era martoră lumea! Nu e de mirare că soarele s-a întunecat – martorul central şi minunat al gloriei lui Dumnezeu în natură – atunci când Martorul credincios şi Adevărat a strigat la Dumnezeul Său şi nu a fost auzit.

Părăsit de Dumnezeu! Ce înseamnă acest lucru? Ce a avut omul de-a face cu aceasta? Ce parte am eu în lucrarea de la cruce? Una singură – păcatele mele. Vedem deci aici pe Unul care este părăsit de Dumnezeu şi care strigă despre acest lucru înaintea tuturor oamenilor. Nu a existat niciunul care să-L înţeleagă şi care să-L mângâie. Femeile care Îl urmaseră din Galileea au stat departe, fără să înţeleagă nimic. Acel timp solemn şi unic a fost de neînţeles pentru mintea omenească. Însă ce minunat străluceşte perfecţiunea lui Hristos în el!

În Hristos nu s-a manifestat nimic, decât ceea ce era perfect. Însă dacă este să am de-a face cu Hristos, care este primul meu gând? Ce aduc eu la cruce? Ce parte am eu în ea? Păcatele mele. Nu există niciun lucru deşart pe care inima omenească să nu-l prefere faţă de Hristos. Ce gând umilitor este acesta! Cel Drept, suferind pentru păcat, L-a onorat pe Dumnezeu, deşi

pentru El acest lucru a însemnat agonia cea mai adâncă. El a manifestat ascultare, a suferit până la capăt, însă a fost părăsit. Acum ştim de ce s-a întâmplat acest lucru. S-a întâmplat din cauza păcatului, a păcatelor noastre. Păcatele au fost singura noastră contribuţie. Ce smeritor este acest lucru pentru noi; însă, pentru Domnul, cât de minunat arată el dragostea Lui!

J. N. Darby

 18  MaiNoi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har.                Ioan 1.16Un lucru de remarcat în epistolele lui Pavel este că apostolul începe şi sfârşeşte cu harul. Pavel însuşi fusese obiectul nevrednic al harului lui Dumnezeu şi nu a uitat acest lucru niciodată. Minunat este harul lui Dumnezeu care ne-a mântuit! Mai mult, avem intrare liberă în acest har în care stăm, pentru a ne putea folosi de resursele lui nelimitate la vreme de nevoie.

Harul face ceea ce legea nu poate, fiindcă acţionează ca o motivaţie puternică pentru a trăi o viaţă de sfinţenie. Legea face apel la temerile noastre, însă harul acţionează asupra afecţiunilor noastre. De asemenea, el ne ajută în conversaţiile noastre unii cu alţii, fiindcă adesea cuvintele noastre pot fi atât de aspre, încât rănesc. Trebuie să învăţăm de la Isus arta de a vorbi cu har (Coloseni 4.6). El ştia cum să spună un cuvânt potrivit celui apăsat (Isaia 50.4). Rezultatele depind adesea de felul cum este spus un anumit lucru. Este minunat să vezi harul lui Dumnezeu manifestat într-un credincios care suferă pe nedrept, fără să se plângă. Petru a scris despre Domnul Isus: „El, care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept“ (1 Petru 2.23).

Deşi suntem marcaţi de slăbiciune, putem fi încurajaţi de cuvintele Domnului către Pavel: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea este făcută desăvârşită în slăbiciune“ (2 Corinteni 12.9). Oricare ar fi lucrurile pe care trebuie să le întâmpinăm, harul Său este de ajuns.

Harul este esenţial, de asemenea, în lucrarea creştină. Pavel a enunţat acest lucru în felul următor: „Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt; şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic, ci am lucrat mult mai mult decât ei toţi; dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine“ (1 Corinteni 15.10).

Acum avem parte doar de o pregustare a harului lui Dumnezeu, pentru că în veacurile viitoare ne vom bucura pe deplin de „nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus“ (Efeseni 2.7).

R. A. Barnett

 19 MaiŞi eu am zis: „Vai, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, pentru că sunt un copil!“ … Şi Domnul Şi-a

întins mâna şi mi-a atins gura. Şi Domnul mi-a zis: „Iată, am pus cuvintele Mele în gura ta“.          Ieremia 1.6,9Nu este greu să ne vedem pe noi înşine în persoana lui Ieremia, atunci când el se dă înapoi de la cerinţele Domnului asupra vieţii sale. Inima omenească găseşte atât de repede scuze. Moise a spus: „Nu sunt un om cu vorbirea uşoară“. Ghedeon a obiectat: „Eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu“. Iar pentru cei mai mulţi dintre noi, scuza este: „Sunt prea ocupat“.

Ieremia a spus: „Eu sunt un copil“. În mod evident, el nu vorbea în mod literal, însă, gândindu-se la căpeteniile şi la bătrânii lui Israel, se vedea pe sine însuşi ca pe un copil. Într-un fel asemănător, fraţii tineri din adunările de astăzi pot obiecta în inimile lor: „Cum aş putea eu să mă exprim public în strângerile laolaltă, când sunt atâţia fraţi mai bătrâni care cunosc mai multe decât mine? Dacă voi spune ceva greşit?“. Răspunsul Domnului către Ieremia ne oferă ajutor când avem astfel de întrebări şi de îndoieli.

Mai întâi, Domnul îi spune tânărului profet: „Te cunosc înainte de a te fi născut; te-am pus deoparte şi te-am rânduit ca profet pentru naţiuni“. Mântuirea noastră îşi are izvorul în Dumnezeu; prin urmare, lucrarea şi mărturia noastră pentru El au acelaşi izvor.

Apoi Domnul i-a spus lui Ieremia că va pune în gura lui cuvintele pe care trebuia să le vorbească şi că avea să fie cu el, pentru a-l ocroti de toţi cei care se opuneau mesajului său. Dacă ne bazăm pe puterea şi pe resursele noastre, ne va fi frică să mergem înainte. Domnul însă ne oferă toate lucrurile de care avem nevoie pentru a face ceea ce El ne cere. De fapt, dacă ne deschidem gura pentru a lăuda Numele Său, pentru a-i încuraja pe credincioşi sau pentru a vesti evanghelia, El pune în gura noastră cuvintele necesare – „Răspunsul limbii este de la Domnul“ (Proverbe 16.1).

În cele din urmă, Domnul a atins gura lui Ieremia. Trăim noi îndeajuns de aproape de Domnul, ca El să atingă gurile noastre?

G. W. Steidl

20 MaiEu sunt gata să vă vestesc evanghelia şi vouă, celor din Roma.                    Romani 1.15Pavel era cu totul pregătit să le vestească evanghelia şi celor din Roma. Ce binecuvântată este această dispoziţie a apostolului de „a-şi plăti datoria“ şi de a predica vestea bună şi celor aflaţi în Roma! Acea cetate îi dispreţuia pe iudei, iar Pavel era mic de statură şi avea o vorbire de nebăgat în seamă, în opinia mândră şi carnală a oamenilor (2 Corinteni 10.10). Mai mult, el avea să fie înfruntat de toţi iudeii bogaţi şi influenţi din Roma. Roma era, de asemenea, centrul lumii naţiunilor; împăraţii ei erau grabnici la a pretinde şi la a primi închinare; străzile ei erau pline de oameni învăţaţi şi cultivaţi din întreaga lume; procesiuni triumfale măreţe puteau fi văzute peste tot.

Totuşi Pavel, deşi cu totul slab în el însuşi, era gata să meargă la Roma! Şi ce să predice acolo? Un Hristos pe care naţiunea iudaică Îl lepădase şi care fusese dispreţuit şi crucificat de un guvernator roman! Mergea acolo să predice o Cale despre care iudeii din Roma i-au spus mai târziu că „stârneşte peste tot împotrivire“ (Fapte 28.22).

Dacă este să privim la oamenii mari ai acestei lumi, putem găsi pe vreunul care să fi fost asemenea lui Pavel? Alexandru, Cezar, Napoleon, cu toţii au mărşăluit la adăpostul armatelor lor, pentru a-şi impune voinţa asupra oamenilor. Pavel era gata să meargă doar cu Hristos în centrul măreţiei acestei lumi, aflate sub stăpânirea lui Satan, ducând cu sine „cuvântul crucii“, despre care el însuşi spune că, pentru iudei, era „o pricină de poticnire“, iar pentru naţiuni, o „nebunie“. Iar atunci când ajunge, în sfârşit, la Roma, ajunge ca prizonier, trecut printr-un naufragiu. Ce imagine! Ajuns la Roma, vreme de doi ani i-a primit în casa pe care o închiriase pe toţi cei care voiau să-l vadă (căci el, fiind prizonier, nu putea merge la ei). Astfel, mesajul său a continuat să se răspândească, de-a lungul întregului imperiu roman, ajungând chiar şi în casa Cezarului!

W. R. Newell

 21 MaiŞi Moise le-a zis: „Aceasta este pâinea pe care v-a dat-o Domnul ca hrană“.             Exod 16.15

Mana (1)Mana era o resursă zilnică, pentru nevoi zilnice. Nu putea fi stocată; dacă cineva încerca să o păstreze de pe o zi pe alta, mana se strica (Exod 16.20). La fel, noi nu putem trăi astăzi cu lucrurile de care ne-am bucurat ieri cu privire la Hristos. Trebuie să ne bucurăm de El astăzi. Altfel, experienţele noastre trecute se vor schimba într-o sursă de corupţie, hrănind mândria şi devenind o cunoştinţă care îngâmfă. Cât de des întâlnim acest lucru! Dependenţa constantă de Dumnezeu este baza pe care primim binecuvântarea din partea Lui. Astfel, El ne ţine aproape de Sine. Aceasta înseamnă să adunăm mana pentru nevoia de zi cu zi, iar gustul ei va fi ca „untdelemnul proaspăt“ (Numeri 11.8) – o prospeţime pe care adevărata slujire a Duhului o are întotdeauna.

Iar când o măsurau cu omerul, „cel care strânsese mult nu avea prea mult; şi celui care strânsese puţin nu-i lipsea“ (Exod 16.18). Nu putem avea prea mult din Hristos. Putem avea prea multă cunoaştere intelectuală a Cuvântului şi, în felul acesta, putem avea o lărgime de adevăr disproporţională cu adâncimea lui. Însă atunci când Îl căutăm pe Hristos, vom avea şi lărgime şi adâncime. De cealaltă parte, cantitatea pe care o vom avea nu depinde de măsura de timp sau de efort cheltuit în acţiunea de strângere. La Dumnezeu nu contează cât timp alocăm, ci câtă inimă punem; şi doar astfel putem beneficia de un rod adevărat. Cel care cunoaşte bine

nevoia şi inima noastră ştie cum să împlinească această nevoie, în funcţie de măsura preocupării inimii noastre cu El.

Reamintim faptul că subiectul de care ne ocupăm acum este dobândireahranei şi că Hristos este această hrană. El Însuşi este adevărul. Tot ceea ce învăţăm, dacă este cu adevărat învăţat, trebuie să ne ofere o mai mare cunoaştere a Persoanei Sale. Trebuie să strângem hrană – nu mobilier intelectual, ci ceea ce ne susţine, ne binecuvântează şi Îl glorifică pe El.

F. W. Grant

22 MaiToate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.               1 Corinteni 12.11În Fapte 20.7 vedem că, în prima zi a săptămânii, ucenicii se strângeau laolaltă pentru a frânge pâinea. 1 Corinteni 11 ne arată că acesta era obiceiul lor regulat. Apoi, în capitolul 14, vedem lucruri despre rugăciune, laudă, binecuvântare, mulţumire şi profeţie în mijlocul sfinţilor strânşi laolaltă. Totul este simplu aici – ei se adunau pentru Numele Domnului, frângeau pâinea în fiecare zi dintâi a săptămânii, iar în strângerile lor laolaltă se desfăşurau rugăciuni, închinare şi slujire prin Cuvânt, pentru zidirea celor credincioşi. Vedem, de asemenea, că totul se făcea sub îndrumarea Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu.

Exista acţiunea liberă a Duhului în diversele mădulare ale Trupului, nu numai pentru închinare, ci şi pentru zidirea credincioşilor – „Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unul, pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi“. „Toate lucrurile să se facă spre zidire“ era marele principiu care trebuia să-i călăuzească în folosirea darurilor, însă exista o libertate perfectă pentru toţi cei care aveau daruri, pentru a le folosi sub îndrumarea Duhului Sfânt. Închinarea şi slujirea sunt amândouă prin Duhul, iar El călăuzeşte totul în adunare, având rolul de Conducător şi de putere pentru închinare. Nicăieri în Cuvânt nu vedem că omul ar fi conducător în adunările celor sfinţi. Duhul lui Dumnezeu foloseşte oameni, însă El este suveran şi poate folosi pe cine vrea El.

Se argumentează că Duhul Sfânt poate folosi un om la fel cum foloseşte zece. Este clar că nu putem limita puterea Lui; El poate folosi un om sau poate folosi zece. Dar cine va îndrăzni să-I dicteze şi să spună că trebuie să folosească doar unul? El trebuie să aibă libertatea să folosească pe cine vrea El, iar dacă cineva ia locul de conducător, Duhul Sfânt este dezonorat şi libertatea Lui este îngrădită. El nu doreşte altceva decât ascultare. Fie ca Domnul să-i conducă pe toţi sfinţii Săi să caute doar ascultarea de Cuvântul şi de voia Sa, lăsând toate consecinţele în mâna Lui!

A. H. Rule

 23 Mai

Şi a fost aşa: când era Iosua lângă Ierihon, şi-a ridicat ochii şi s-a uitat şi, iată, un om stătea înaintea lui cu sabia scoasă în mână. Şi Iosua a mers la el şi i-a zis: „Eşti pentru noi, sau pentru vrăjmaşii noştri?“. Şi el a zis: „Nu; pentru că Eu am venit acum Căpetenie a oştirii Domnului“. Şi Iosua a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat şi I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului Său?“. Şi Căpetenia oştirii Domnului a zis lui Iosua: „Scoate-ţi sandaua din picior, pentru că locul pe care stai este sfânt“. Şi Iosua a făcut aşa.          Iosua 5.13-15

Iosua (5)Israel a trecut Iordanul în cea de-a zecea zi a lunii întâi. Apoi şi-au pus tabăra la Ghilgal, la răsărit de Ierihon. Aici au fost circumcişi toţi bărbaţii care fuseseră născuţi în timp ce poporul a traversat pustia. Circumcizia este o imagine a judecăţii făcute asupra cărnii, un lucru foarte necesar pentru noi, creştinii. Abia acum a fost îndepărtată ocara Egiptului şi Israel a sărbătorit primul Paşte în ţară. Au început să mănânce din rodul Canaanului – „grâul vechi“ al ţării – imagine a lui Hristos glorificat, iar Dumnezeu a încetat să le mai dea mana pe care o mâncaseră în pustie.

După mulţi ani, privind înapoi la aceste vremuri, Dumnezeu a spus: „Israel era sfânt pentru Domnul, cel dintâi rod al venitului Său“ (Ieremia 2.3). În Apocalipsa 2, Domnul aminteşte adunării din Efes de „dragostea dintâi“, pe care o părăsise.

După ce poporul este circumcis, după ce ei celebraseră eliberarea lor din robia Egiptului şi după ce se hrăniseră cu grâul vechi al ţării, Domnul Însuşi vine la ei. Iosua se apropie de acel Om înarmat, întrebându-L dacă era de partea lor sau de partea vrăjmaşilor lor. Nu poate exista neutralitate în lucrurile divine! Când acest Om spune despre Sine că este Căpetenia oştirii Domnului, Iosua Îl numeşte Domn şi I se închină. Căutând călăuzire, el se recunoaşte a fi robul Său şi i se spune că se afla pe un teren sfânt. Acesta este şi locul nostru!

E. P. Vedder, Jr.

24  MaiÎl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru fiecare.                      Evrei 2.9

Isus, aşa cum Îl prezintă Epistola către Evrei (1)

Epistola către Evrei vorbeşte despre Domnul Isus – despre Persoana şi despre lucrarea Sa. Numele de „Isus“ apare de paisprezece ori în această epistolă minunată: de opt ori singur, o dată ca Iosua (Evrei 4.8) şi de cinci ori în combinaţie cu unul dintre celelalte nume ale Sale: Domn, Hristos şi Fiu al lui Dumnezeu. Evrei 1 prezintă măreţia Domnului Isus, ca fiind Iahve Însuşi. Taina Trinităţii şi taina Fiului etern, care a venit în această lume ca Om perfect, sunt legate de taina binecuvântată că Isus este Iahve.

Evrei 2 pune accentul pe măreţia Sa ca Om şi pe faptul că El este mai mare decât îngerii, chiar dacă îngerii sunt mai sus pe scara creaţiei decât fiinţele omeneşti. Totuşi, Isus a fost făcut puţin mai prejos decât îngerii – fiindcă îngerii nu pot muri – atunci când a suferit pe cruce şi a murit. Acest lucru arată cât de mare a fost harul lui Dumnezeu faţă de noi. Expresia „puţin mai prejos“ arată de asemenea că această stare a durat puţin timp, mai precis perioada dintre moartea şi învierea Sa. Acum, fiind înălţat în cer, El este deasupra tuturor îngerilor.

Isus din Nazaret, care S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, este încununat cu glorie şi cu cinste. Iar noi, adică toţi credincioşii adevăraţi, Îl vedem în felul acesta. „Îl vedem“ înseamnă că avem intrare liberă la Dumnezeu şi că procesul de contemplare este continuu. Pe pământ, El a fost văzut la înfăţişare ca un Om (Filipeni 2.8) şi S-a smerit înainte ca Dumnezeu să-L înalţe. Există o legătură clară între smerirea Sa şi răspunsul lui Dumnezeu, care L-a aşezat în poziţia prezentă de glorie. Într-adevăr, lucrarea Sa este suficientă ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ceea ce arată întinderea harului lui Dumnezeu manifestat în Isus.

A. E. Bouter

25 MaiŞi fraţii săi au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toţi fraţii lui, şi îl urau şi nu-i puteau vorbi cu pace.                Geneza 37.4

Lecţii din viaţa lui Iosif (2) – Urât de fraţii săiNu vom încerca să justificăm favoritismul manifestat de Iacov faţă de Iosif. Ştim bine că o astfel de atitudine poate avea un impact negativ asupra familiei. Totuşi, Dumnezeu, în suveranitatea Sa, a folosit relaţiile din familia din care Iosif făcea parte ca imagini ale relaţiei Domnului Isus cu fraţii Săi după carne şi potrivit acestui aspect vom privi la ele. Este important să ne aducem întotdeauna aminte, atunci când citim întâmplări din Vechiul Testament, că ele sunt „lucruri cu privire la El“ (Luca 24.27).

Adevărata rădăcină a urii faţă de Iosif era faptul că Iacov îl iubea într-un mod special. Relaţia lui Iosif cu tatăl său era unică, iar acest lucru a provocat resentimentul şi ura fraţilor săi. Hristos este Singurul Fiu şi, pentru că L-a manifestat pe Tatăl în această lume de păcat, a suferit vrăjmăşia din partea ei.

De trei ori se spune în acest capitol că fraţii lui Iosif îl urau. Îl urau din cauza dragostei tatălui său pentru el, din cauza visurilor sale şi din cauza cuvintelor sale (versetele 4, 5 şi 8). Ura lor era cu totul nejustificată, neavând niciun temei în caracterul frumos al lui Iosif. Din acest punct de vedere, el este o imagine uimitoare a lui Hristos, care a putut spune: „M-au urât fără temei“ (Ioan 15.25). Când păştea turma împreună cu fraţii săi, Iosif îi spunea tatălui său cuvintele lor rele. Domnul le-a spus fraţilor Săi: „Lumea nu vă poate urî pe voi; dar pe Mine Mă urăşte, pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele“ (Ioan 7.7). Oricine practică răul urăşte lumina, şi Domnul era acea lumină (Ioan 3.20). În măsura în care Îl urmăm pe Hristos vom suferi şi noi vrăjmăşia din partea lumii (Ioan 15.19).

B. Reynolds

26 MaiŞi, iată, a venit un bărbat, al cărui nume era Iair … şi, căzând la picioarele lui Isus, L-a rugat să intre în casa lui, pentru că avea o singură fiică, de vreo doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când mergea El, mulţimile Îl îmbulzeau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea hemoragie, … venind pe dinapoi, a atins marginea hainei Lui.                    Luca 8.41-44Mergând spre casa lui Iair, Domnul este oprit din drum de o femeie care suferea de mult timp de o hemoragie. Aflată în mulţime, ea a atins haina Lui şi a fost vindecată. Fusese bolnavă timp de doisprezece ani, iar doctorii nu putuseră să facă nimic pentru ea. Sentinţa morţii planase asupra ei în tot acest timp – aşa cum planează şi asupra noastră. Omului îi este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, însă Fiul lui Dumnezeu are viaţa în Sine Însuşi şi autoritatea de a o da oricui voieşte El (Ioan 5.21,26).

Din El a ieşit o putere dătătoare de viaţă, femeia a fost vindecată şi a plecat în pace. Apoi a venit cineva la Iair, spunând: „Fiica ta a murit; nu-L mai supăra pe Învăţătorul“ (Luca 8.49). La aceasta, Domnul a răspuns: „Nu te teme; crede numai, şi ea va fi salvată“ (versetul 50). Isus Şi-a continuat drumul către casa lui Iair, unde toţi plângeau moartea fetiţei. Niciun doctor nu mai putea fi de ajutor acum – nu mai exista nicio speranţă de reabilitare.

Aşa stau lucrurile cu fiecare dintre noi. Cu toţii am fost morţi în fărădelegi şi în păcate. Era necesară nu vindecarea, ci viaţa – şi cine altul decât Dumnezeu poate da viaţă? Dumnezeu a pregătit răspunsul: „Dumnezeu ne-a dat viaţă eternă şi această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa“ (1 Ioan 5.11,12). Viaţa eternă este darul lui Dumnezeu, la dispoziţia tuturor celor care cred. Ai primit darul fără plată al lui Dumnezeu? Este al tău prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Odată primit, el îţi va aduce bucuria iertării păcatelor şi a păcii cu Dumnezeu.

J. Redekop

27  MaiŞi casa lui Israel i-a pus numele „mană“. Şi era ca sămânţa de coriandru, albă; şi gustul ei era ca turta cu miere.               Exod 16.31

Mana (2)Mana era albă, de culoarea razelor de lumină, iar „Dumnezeu este lumină“. În ce priveşte gustul, era ca turta cu miere. Nu era miere, care nu trebuia amestecată cu darul de mâncare, care de asemenea ne vorbeşte despre Hristos, ca hrană a poporului Său. Mierea simbolizează dulceaţa naturală care nu rezistă focului şi care, prin urmare, este nepotrivită în jertfele pentru Domnul. Mana doar amintea de gustul mierii; ea era ca turta, care este pregătită prin foc. La fel, în Hristos era toată dulceaţa naturală, însă într-o natură necăzută, pură şi incoruptibilă.

Realitatea umanităţii Lui este cea pe care o putem înţelege, de care ne bucurăm şi cu care ne familiarizăm; însă este o umanitate pe care Dumnezeu Şi-a putut pune pecetea Duhului Său, aprobând-o în mod desăvârşit. Astfel, mana, fiind Pâinea din cer, este Hristos venit în această lume, un Om printre oameni, totuşi expresia perfectă a lui Dumnezeu în umanitate. În umanitatea Lui, Domnul este „Dumnezeu cu noi“. Titlul pe care l-a folosit constant pentru Sine a fost cel de „Fiul Omului“.

Ei trebuiau să o adune de pe pământ, lucru care cerea sârguinţă şi răbdare. Mana nu rezista la arşiţa zilei; nu putea fi stocată; şi trebuia strânsă în fiecare zi. Dacă nu se sculau de dimineaţă să o adune, soarele o topea. Aici este aspectul în care trebuie să manifestăm sârguinţă. Facă Domnul să-l înţelegem bine! Mana nu cădea direct în gurile lor, ci în jurul corturilor lor. Ne dăm noi seama de nevoia de sârguinţă pentru însuşirea lucrurilor divine? Înţelegem noi faptul că natura Cuvântului lui Dumnezeu este de aşa fel, încât, oricât de clar ar părea, nu poate fi însuşit pe deplin decât de aceia care îl doresc cu toată inima?

F. W. Grant

28 MaiŞi Edom n-a vrut să lase pe Israel să treacă prin hotarul său; şi Israel s-a abătut de la el.         Numeri 20.21Dacă Israel ar fi putut trece prin ţara lui Edom, ar fi avut de mers cu două sute de kilometri mai puţin decât să ocolească acea ţară. Ei au cerut permisiunea de a trece, făgăduind că vor merge doar pe drumul împărătesc şi că vor plăti tot ceea ce aveau să folosească. Însă edomiţii n-au vrut cu niciun chip să le permită acest lucru şi au ieşit înaintea lor înarmaţi. Prin urmare, „Israel s-a abătut de la el“.

Edom este de fapt acelaşi nume ca Adam, doar că vocalele sunt diferite. Aşa cum spunea cineva, carnea rămâne întotdeauna aceeaşi, indiferent de

felul în care se deghizează. Pentru credincios există întotdeauna tentaţia periculoasă de a face o scurtătură, prin intermediul cărnii. Însă scopurile lui Dumnezeu nu pot fi atinse prin mijloace carnale. Trebuie să învăţăm că firea păcătoasă pofteşte împotriva Duhului şi că nu se supune niciodată voii lui Dumnezeu. Totuşi, atunci când carnea îşi manifestă ostilitatea, aşa cum a făcut Edom, cum trebuie să procedăm? Lui Israel nu i s-a permis să-şi ia armele şi să lupte împotriva lui Edom, aşa cum a fost chemat mai târziu să procedeze în ţară, împotriva vrăjmaşilor de acolo. Nu, ci el a trebuit să se abată de la Edom.

La fel, credincioşii nu sunt chemaţi să intre în conflict cu carnea. Ei nu sunt capabili să biruie acest vrăjmaş dinăuntrul lor luptând cu el. În conflictul cu Satan, ni se spune să stăm tari şi să ne împotrivim lui (Efeseni 6.13), după ce am luat toată armura lui Dumnezeu. În ce priveşte carnea însă, lucrurile sunt diferite – ne abatem de la atacurile ei seducătoare, lăsând pe Duhul lui Dumnezeu să ducă lupta, în timp ce noi avem privilegiul să privim la Hristos, nu la acest vrăjmaş. Când Pavel, în 1 Timotei 6.9,10, îl avertizează pe Timotei cu privire la capcanele cărnii, adaugă în versetul 11: „Dar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmăreşte dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea duhului“. Decât să ne angajăm în conflict deschis cu carnea, mai bine să ne preocupăm gândurile şi inima cu Domnul Isus, cu ceea ce este El pentru noi şi cu tot ceea ce este bun.

L. M. Grant

 29 MaiDespre această mântuire au căutat şi au cercetat stăruitor profeţii care au profeţit despre harul arătat faţă de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos şi gloriile de după acestea.                                                                                       1 Petru 1.10,11Toate evenimentele majore, începând cu naşterea lui Hristos şi continuând cu viaţa, moartea, învierea şi glorificarea Lui, au fost prezise de profeţii Vechiului Testament. Este izbitor să vedem că, după ce au scris aceste profeţii, ei le-au citit şi le-au studiat, încercând să înţeleagă semnificaţia lor. Ei n-au înţeles semnificaţia profeţiilor, însă au înţeles că ceea ce profeţiseră nu era pentru ei. Dar pentru cine erau aceste profeţii? Erau pentru cei care aveau să trăiască cu mulţi ani mai târziu, din numărul cărora facem parte şi noi.

Nu este minunat să ne gândim că am fost cuprinşi în desfăşurarea acestor planuri divine? În tot acest timp în care planurile sunt desfăşurate, îngerii doresc să privească în ele (versetul 12). Ei au fost martori la întemeierea pământului (Iov 38.4-7); au fost martori la venirea Fiului lui Dumnezeu în această lume (Luca 2.13,14), şi cât de mult trebuie să se fi minunat! Iar acum, ei privesc la noi, la obiectele unui har atât de minunat, păcătoşi

mântuiţi şi făcuţi moştenitori ai slavei împreună cu Domnul. Acest har şi acest Mântuitor nu sunt pentru ei; nu pentru ei a venit El aici pe pământ ca să moară, ci pentru noi, cei care eram păcătoşi.

Îngerii ne privesc în timp ce noi aşteptăm harul care ne va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos (versetul 13). Şi care a fost începutul acestui har minunat? El a început cu cunoaşterea mai dinainte şi cu alegerea lui Dumnezeu (1 Petru 1.2) şi îşi va avea apogeul în gloria eternă, unde vom fi împreună cu Hristos (1 Petru 5.10).

S. E. Labelle

30   MaiŞi rămăşiţa care a scăpat din casa lui Iuda va prinde din nou rădăcină dedesubt şi va da rod deasupra.   Isaia 37.31De curând am văzut un lucru uimitor – un copac care creştea dintr-o stâncă. De fapt, nu era doar unul, ci o întreagă secţiune a unei păduri era plină de stânci şi, din loc în loc, puteai vedea câte un copac crescut direct din stâncă. Privind mai atent, am văzut că stâncile avea crăpături largi, prin care rădăcinile copacilor îşi făcuseră loc, pentru a ajunge la solul de dedesubt.

Mi-am zis: «Ce ciudat! Este atât de mult teren în jurul acestor stânci; de ce n-au ales aceşti copaci calea mai uşoară? De ce n-au început să crească pe un pământ moale, în loc să se chinuie să supravieţuiască pe vârful unei stânci?». Bineînţeles, copacii nu puteau răspunde la întrebarea mea, însă nici nu a fost nevoie, căci am găsit răspunsul privind atent la căile minunate ale lui Dumnezeu. El foloseşte creaţia Sa pentru a ne învăţa lecţii spirituale importante.

Creştinii, ca şi copacii, nu se plantează singuri. Un Tată ceresc, plin de dragoste, îi pune pe fiecare dintre copiii Săi în locul în care pot deveni roditori. Unii trebuie să lupte pentru a supravieţui, întinzându-şi rădăcinile prin stânca dură a circumstanţelor grele. Alţii sunt plantaţi în solul moale al unui stil de viaţă confortabil.

Oricum ar sta lucrurile, grija Tatălui este ca fiecare să aducem rod. Acest lucru se va întâmpla în măsura în care înţelegem că nu împrejurările sunt cel mai important lucru, ci a fi mulţumiţi cu împrejurările în care suntem, oricare ar fi ele. Pavel este un frumos exemplu pentru noi în această privinţă – „Am învăţat, în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit “ (Filipeni 4.11).

G. W. Steidl

31 MaiHristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu.

1 Petru 3.18

Mântuitorul lipsit de păcat a băut paharul mâniei. Domnului I-a făcut plăcere să-L zdrobească – ca sufletul Său să fie adus jertfă pentru vină. El a purtat fărădelegile noastre. Care este consecinţa acestui lucru? El a murit sub povara păcatului. Şi unde este acum această povară? S-a dus pentru totdeauna; nu a fost trecută cu vederea, ci a fost îndepărtată prin jertfa Sa.

Astfel, înainte de ziua judecăţii, problema păcatului a fost în întregime rezolvată de Dumnezeu la crucea lui Hristos. Va veni o zi a judecăţii, iar cei care nu au crezut vor fi atunci condamnaţi pentru veşnicie. Însă, pentru cei care cred, judecata a căzut deja asupra lui Hristos. Dumnezeu trebuie să-i judece pe păcătoşi; dar dacă aceasta ar fi totul, unde ar fi dragostea Lui? Iar dacă El ar trece păcatul cu vederea, unde ar fi sfinţenia Lui? Aceasta n-ar mai fi dragoste, ci indiferenţă faţă de rău. Hristos a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, Şi-a dat viaţa în care le-a purtat şi a înviat complet lipsit de ele. Prin urmare, chestiunea dreptăţii este rezolvată pe deplin.

Prin urmare, dacă Hristos a luat asupra Lui judecata pentru păcat, pentrunoi nu rămâne altceva decât harul, căci, dacă Dumnezeu ar ridica chestiunea păcatului meu în ziua judecăţii, aş fi pierdut. Realitatea însă este că El a rezolvat această chestiune prin Hristos, care a fost rănit pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; iar acum curge un şuvoi de har neamestecat. Fiindcă nu numai că mânia lui Dumnezeu a căzut asupra lui Hristos pe cruce, însă Hristos a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a înlăturat păcatul. Dumnezeu nu mai este acum un judecător şi un răzbunător, ci este Eliberatorul care ne izbăveşte de moarte şi de toate consecinţele păcatului pe care Hristos l-a luat asupra Lui. Întreaga Sa glorie ca Dumnezeu şi ca Tată a fost implicată în învierea lui Hristos dintre cei morţi şi în aşezarea Lui în glorie, ca Om, şi într-o infinită plăcere, ca Fiu, în prezenţa Sa.

J. N. Darby