Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea.”(Luca 18, 17)

filmul I

ÎNGER RUS Oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu niciun chip nu va intra în ea. (Luca 18: 17)

Acatist cântat despre Otroc VeaceslavÎNGER RUS Otroc Veaceslavpartea I

Pe acei oameni pe care îi ascultă Dumnezeu este greu să îi descrii în cuvinte. Lumea nu poate pătrunde cereasca frumuseţe interioară a Otrocului Veaceslav. La fel cum un mic lac se reflectă în lumina soarelui, la fel şi amintirile noastre păstrează lumina blândă a vieţii copilului binecuvântat, trimis de Dumnezeu. Veaceslav a fost un copilaş smerit cu duhul: tămăduitor, făcător de minuni şi prooroc. El a fost un purtător înflăcărat al adevărului, însă la vârsta sa fragedă, această flacără a fost acoperită în chip tainic.În prezent Otroc Veaceslav are mulţi admiratori. Din diverse oraşe ale Rusiei la mormântul său sosesc pelerini cu autobuzul. Preoţi oficiază în acest loc panihide şi slujbe de litii. Casa părinţilor săi este mereu plină de oaspeţi. Oare ce îi aduce pe oameni în această casă? Ce ştiu despre acest minunat copil a lui Dumnezeu, despre ale cărui cuvinte, gânduri şi fapte se minuna chiar şi mama sa. Astăzi despre Otroc Veaceslav, în special în mediul ortodocs se pun foarte multe întrebări.La aceste întrebări vom încerca să răspundem în acest film. Dorim într-un mod veridic , cât mai precis cu putinţă şi în detaliu, să refacem imaginea acestui neobişnuit prooroc, poate singurul din istoria ortodocsă… şi să încercăm să conştientizăm rolul său în viaţa noastră. Totuşi trebuie să ţinem minte că oricine… şi chiar o amănunţită prezentare despre slujitorul lui Dumnezeu, este doar o privelişte slab oglindită a acelei scântei luminoase ce reprezintă viaţa alesului lui Dumnezeu a Otrocului Veaceslav Kraşeninnikov.

Povesteşte mama Otrocului Veaceslav Valentina Afanasevna Kraşeninnikova

1

Neamul nostruM-am născut în Bogotol, un oraş situat în regiunea Krasnoiarsk.În neamul nostru toţi sunt credincioşi deposedaţi de avere.În general toţi au fost creştini pe stil vechi, apoi mulţi dintre ei au primit ortodocsia. Protoiereul nostru, bunicul Andrei, străbunicul, a fost stareţul bisericii. În timpul revoluţiei el împreună cu diaconul au fost trimişi la Râm, la muncă silnică şi de acolo

el nu s-a mai întors. Ei toţi se rugau, posteau. Bunica mea Efatinia, avea o mătanie lungă, neagră, în capăt triunghiulară. Şi după cum spunea, ea apăsa o mărgea şi în genunchi petreceau zile întregi în rugăciune.Ei se ridicau doar pentru a găti câte ceva sau să facă câte ceva prin gospodărie şi iar se rugau. Eu i-am văzut pe toţi doar rugându-se.Mi-o amintesc pe mătuşa Arina, pe unchiul Andrei. Ei erau mereu erau ocupaţi cu munca şi rugăciunea. Niciodată nu ridicau vocea, nu vorbeau tare. Îmi amintesc de Biblie, în casă era o Biblie veche, ridicai coperta... erau două catarame.Deschideai acele catarame, dai la o parte coperta şi citeai fiecare filă în parte. Şi noi toţi copii mici fiind, puteam sta liniştiţi şi să citim. În prezent eu nu voi mai putea citi la fel , dar înainte citeam. Apoi cu respect puneau coperta la loc, închideau Biblia şi o aşeazau deoparte.Ne rugam mult, în special noaptea, deoarece ne puteau raporta vecinii... Ei chemau un preot din oraşul Taiga, iar când venea preotul, se adunau acasă, închideau obloanele ca să nu se vadă lumina, geamurile cu o pânză groasă, iar tinerii miliţioneri înconjurau acea casă, le alergau pe bunicuţe pentru că se rugau... Şi bunica plină de bucurie venea de dimineaţă acasă, îmi arăta rănile, genunchii zgâriaţi şi îmi spunea: „Am fugit de militian. Ei toţi au fugit şi bunica a fugit .” Venea atât de bucuroasă. Se bucura foarte mult şi era fericită că a fost slujbă, a fost părintele. Ei se rugau în orice fel de condiţii. Ne-au educat cu stricteţe. Pe toţi i-au educat cu stricteţe şi toţi erau ascultători. Eu nu am fost ascultătoare, de aceea bunica mi-a arătat un fel de bici, cam de această dimensiune, plus mânerul. Deci avea două curele din piele, iar pe marginea fiecărei curele era prins un cârlig şi asta se numea bici. Şi ea îmi spunea :„Valica, în cer este Sfânta Treime. Dacă vei spune ceva împotriva Sfintei Treimi…” Şi punea cureluşa pe raft. Iar noi ştiam că această curea se va înfinge în tine. Şi completă: „ Iar dacă vei îndrăzni să îmi spui mie un lucru nelalocul lui, îţi voi scoate dinţii. ” Astfel de educaţie a fost, severă şi simplă.De acea, eu din copilărie ştiam că nu ai voie să vorbeşti împotriva lui Dumnezeu.Şi după cum îi vedeam rugându-se necurmat, mereu postind, îmbrăcaţi cu stricteţe, cu feţe serioase. Sigur, aş fi dorit ca în copilărie ei să zămbească, să spună ceva plăcut, dar erau astfel de condiţii spartane.Bunica spunea frecvent: „Tu nu eşti ascultătoare.”

2

Ceilalalţi din neamul nostru au fost ascultători.Lor le era frică. Eu nu aveam sentimentul de frică, iar bunica îmi spunea: „Există astfel de copilaşi: modeşti, ascultători, fac tot ce li se spune.”Ea începea să povestească, iar tot ce povestea era despre Slavocica. Iar eu râdeam şi îi spuneam: „Bunico, tu ai văzut astfel de copii, copii despre care ne spui?”Ea m-a privit şi mi-a spus: „Nu, eu nu am văzut”. „Bunico, dar astfel de copii nu există.Toţi sunt la fel.“Iar când s-a născut şi creştea Slava, mereu îmi aminteam de bunica. Adică ea încă din copilărie m-a pregătit că astfel de copii există şi mi-a explicat că aceştea sunt copii sfinţi. Însă ea astfel de copii nu a văzut, iar eu am văzut.

Au trecut aproximativ 15 ani din clipa în care Otroc Veaceslav a trecut în Împărăţia Cerulurilor.Mii de oameni îşi amintesc cu recunoştinţă de ajutorul lui Otroc şi de cuvântul blând al mamei sale, de tatăl nevorbăreţ care în orice anotimp ajuta să ajungă la mormântul fiului său.Dar sunt şi vizitatori care cu întrebările lor neînţelepte îi rănesc pe părinţii lui Otroc: „De ce un copil atât de deosebit s-a născut într-o familie atât de simplă?” – întreabă ei . De ce nu s-a născut într-o familie parohială, de preoţi şi de ce exact la Valentina Afanasevna… căci în Rusia locuiesc milioane de femei. Ei nu ştiu, că însuşi Otroc a răspuns la această întrebare.

Când s-a născut Slavocica şi când am înţeles că se întâmplă ceva atât de neobişnuit, eu nu am rezistat şi l-am întrebat: „Slavocica, poate că au greşit, că tu locuieşti cu noi?” Deoarece eu nu găseam nimic deosebit ca Dumnezeu să ne dea nouă un astfel de miracol. Eu l-am întrebat foarte sincer: „Slavocica, poate că greşit?”. El a zâmbit şi îmi spune: „Mămico, în neamul tău au fost atât de mulţi oameni buni…” „Dar ce înseamnă un om bun?”- l-am întrebat pe Slava. El răspunde: „Este omul care este după voia lui Dumnezeu. În neam au fost mulţi oameni buni.”Şi el a început să-mi povestească despre neamul nostru.Şi rezultă că până la Adam şi Eva provenim din partea stângă, acest neam unde erau mulţi oameni buni. Şi datorită acestor oameni, la sfârşitul acestui veac, în neamul nostru s-a născut un astfel de copil. De aceea eu nu vreau să îmi atribui ceva anume, pentru că el mi-a explicat, că acesta este meritul întregului neam. Slavocica a spus „Acum mămico, se face numerotarea tuturor neamurilor, a fiecărui neam. Iar reprezentanţii acestora în aceste vremuri, ori pot să -şi piardă neamul, sau să îl ajute.”Da, el a spus că acum poate pierde întreg neamul. Omul ca şi reprezentant în aceste vremuri din urmă, trebuie să se roage foarte mult, pentru că în neam sunt foarte multe păcate.Slava a spus: „ În neamul oamenilor sunt foarte mulţi vrăjitori şi de aceea este nevoie de curaj, acte de eroism şi foarte multă rugăciune”. Şi Slavocica îi ruga pe oameni să se roage cât mai mult, să se împărtăşească cât mai des, deoarece de aceste rugăciuni depind foarte mulţi oameni, depinde tot neamul.

3

Prima rugăciune pentru cei decedaţi din neam

Rugăciune pentru neam

Adu-ţi aminte, Doamne,De tot neamul meu decedat,Toţi,de la strămoşul nostrum Adam,Cei decedaţi, pe cei dintâi din neam,Străbunici, străbunice şi pe toţiCare din veacuri şi până în present au murit,Pe ale mele rude,Tu care le cunoşti numele,….ai milă şi iartă-i de toate păcatelecele făcute cu voie sai fără de voie şi să le dai intrare în Împărăţia Cerurilor. Amin.

A doua rugăciune pentru iertarea păcatelor neamuluiDoamne MilostiveŞi Dreptule Judecător,Cel ce pedepseşti copiii pentru păcatele părinţilorPână la al treilea şi al patrulea neam!Miluieşte-mă şi iartă-mă,Familia mea, pe ai mei cei vii şi întreg neamul meu decedat,Pentru marele şi grele păcate de lepădare de credinţă,Pentru fărădelege şi călcarea în picioare a jurământului sobornicescŞi sărutului crucii a poporului rusÎntru credinţa Neamului Rus Ales,Pentru înşelare şi trădarea pentru moartea Unsului lui Dumnezeu –Sfântului Ţar Nikolaie Aleksandrovich IIŞi a întregii sale familiii sfinte,Pentru lepădarea de Dumnezeu,Şi de credinţa ortodocsă,Pentru prigoanirea credinţei sfinte Şi a bisericii,Pentru distrugerea şi profanarea Bisericilor lui Dumnezeu, a locurilor sfinte şiA patriei sale Ortodocse,Pentru idolatries i respectarea Sărbătorilor lumeşti,Ritualuri, idoli,simboluri,

4

Şi a idealurilor religiei sataniceAle celor necredincioşi,Pentru toate sinuciderile, uciderile,Vrăjitorie,rătăcire, răzvrătire,Blasfemiatori şi Toate avorturile făcute în neamul meu,Şi pentru toate păcatele grele,Hule, sacrilegii, necurăţiiŞi fărădelegi ale neamului meuFăcute de veacuri, despre toate acestea Tu ştii, Doamne.Nu ne lăsa pe noi ca până la sfârşit Să murim în păcatele noastre,Nu ne lăsa, miluieşte-măŞi mă iartă pe mine, pe familia mea,Pe părinţii mei, pe ai mei cei vii Şi pe cei din neamul meu decedaţi,Tot neamul meu decedat.Dezleagă nodul păcatului şi neadevărului, Rupe jurământul, dacă suntem legaţiPentru ale noastre fărădelegi,Ridică blestemul pentru aceste păcate mari De la mine şi de la tot neamul meu.Amin!

Naşterea

M-am căsătorit devreme şi nu am dat o atenţie specială, pentru că la început…, nu aveam casă, probleme care nu se mai terminau… Nu ştiu cum e acum în armată, poate că e mai uşor, dar înainte el (soţul) făcea pneumonie.Afară, în apropiere de râul Tami era un ger de până la -50 grade C.Primăvara era noroi, iar cizmele trebuiau curăţate… el venea foarte oboist, iar pe lângă aceste probleme, ne doream foarte mult să avem doi copii. Primul copil al nostru este Constantin, iar pe al doilea l-am numit Veaceslav, însă chiar înainte de ieşirea din spital acesta a murit. A fost foarte greu, îngrozitor, deoarece tu trebuie să ieşi cu copilul din maternitate, dar ieşi singur, copilul nu mai e. După toate acestea, în acelaş spital se naşte Slavocica. Eu mi-am dorit să îl numesc Slavocica, nu neapărat în cinstea cuiva anume, dar aveam un sentiment că el trebuie semene cu o fetiţă, că trebuie să fie drăgălaş, cu ochi albaştrii. Apoi mă gândeam, de unde ochi albastrii?Dar aşa îl vroiam şi exact aşa s-a născut. Numele l-am ales singură. I-am dat numele Slavocica, pentru că era drăguţ.Nici nu îmi puteam imagina să fie altfel, doar că trebuie să fie frumos. Şi aşa s-a şi născut, drăguţ.

5

Când din copilărie ţi se spune că există Dumnezeu, şi când ştii aceste lucruri, nu te gândeşti, este sau nu este, dar ştii că Dumnezeu există… exista acea nădejde, că totul va fi bine, că în mila lui Dumnezeu va fi şi nu va muri şi cel de-al treilea copil aşteptat atât de mult. Şi cu aproximativ o lună înainte de a ajunge la maternitate, noi am închiriat un apartament, iar proprietarii aveau un ceas deşteptător, sus pe şifonier şi deodată s-a auzit o muzică. Era ora cinci fără zece dimineaţa. Eu m-am trezit de la această muzică pentru că era foarte neobişnuită.Ea nu s-a auzit foarte tare, dar era destul de fină, frumoasă şi de frică am şi sărit. Am pornit ceasul, ascult…mă gândeam că nu e nimic, muzica nu avea de unde veni şi cum am auzit-o de undeva de sus, iar sus se afla doar ceasul deşteptător al proprietarilor, noi repornit ceasul deşteptător. Desigur acest ceas făcea mult zgomot, nu avea de a face cu muzica. Iar sentimentul de groază că ceva totuşi a fost, rămăsese. De aceea, eu dimineaţa am mers… În scara noastră locuia o bătrănică, avea în jur de 100 de ani, poate chiar mai mult.Ea ieşea pe băncuţă pe la ora 10 dimineaţă, unde eu am şi aşteptat-o. Am întâmpinat-o şi o întreb: „Bunico ce poate fi?” Ea s-a rugat întreaga sa viaţă şi îmi răspunde: „Ei fiică, se pare că se va naşte un copil bun.” Eu m-am liniştit, pentru că ea a spus, că trebuie să se nască. Şi atât a fost, nu i-am mai acordat atenţie. Am crezut-o pe bunica şi gata. Dacă omul este rugător, înseamnă că spune adevărul. Slava s-a născut pe 22 martie, în anul 1982, în postul mare, de ziua celor 40 de mucenici din Sevastia. La naştere Slavocica avea 3 kg şi 200 grame şi lungimea de aproximativ 55-57 cm. S-a născut ca un copil obişnuit. Neobişnuit a fost mai apoi, după ce l-au adus să-l alăptez. Uimitor era faptul că pe atunci asistentele medicale erau în papuci cu imitaţie de piele, erau îmbrăcate cu halate scurte, cu o mască pusă cumva într-o parte. Copii îi puneau şi aici, şi aici. Salonul unde eram internaţi era vechi, înfricoşător, pentru 11 persoane. Asistenta a pus copii aici, şi aici, iar salonul era mereu plin pe jumătate.Iar uşa se dechidea partial. Iar atunci când asistenta aducea bebeluşii, îţi era frică că îl va lovi în cap pe vreunul dintre ei. Eu îmi făceam griji.Şi acum iar mi-l aduceau la alăptat, iar în acest spital îmi mai murise un copil şi mă gândeam: M-am rugat lui Dumnezeu ca nimic rău să nu I se întâmple lui Slavocica şi deodată, această uşă se deschide larg, s-au deschis ambele părţi… Şi intră o fată, mi-o amintesc până în prezent, mi-o amintesc foarte bine. Ea avea cizme până la genunchi, halatul închis până la cizme, totul era alb, curat, i se vedeau doar mâinile şi ochii. Aici avea mască, iar aici era acoperită. Iar acei ochi, nu pot să explic ce culoare aveau, pentru că era foarte ciudaţi, atât de frumoşi. Mi s-au părut lungi, dar îmi amintesc ca erau deschişi la culoare, verzi sau albaştri, sau ceva de genul acesta. Nu vă pot explica ce culoare aveau, dar se poate spune că erau de culoarea valurilor mării.Iar eu mă uit la ea, şi mă întreb, de unde e această tânără fată, atât de îngrijit îmbrăcată?

6

Ea mi-l dă cu ambele mâini, se uită la mine şi îmi spune…, vorbea încet, dar nu în şoaptă, după cum vorbim noi atunci când vrem să vorbim încet. Eu m-am gândit că ea în general vorbeşte astfel. Şi ea mi-l dă încet şi în linişte, apoi îmi spune: „Copilul s-a născut cu multe aluniţe”. Iar eu m-am gândit, de ce nu mi-au spus medicii că e plin de aluniţe? Mi l-a dat pe Slava şi a plecat. Iar eu le-am zis femeilor din salon: „Uite, cine v-a adus vouă bebeluşii…, cu papuci din piele întoarsă, iar mie, ce fată mi l-a adus, aţi văzut?” Ele s-au uitat la mine şi mi-au spus: „Nu.” Eu spun: „Cum adică, nu.”Pentru început nu am crezut, apoi mă uit, ele se mirau şi întreb: „Voi cu adevărat nu aţi văzut?” Rezultă că atunci când ea mi l-a adus pe Slavocica şi mi l-a dat, nimeni nu a văzut-o. După aceea, eu m-am dus să o caut şi femeile din salon au mers să o caute. Ne-am interest şi nu era o astfel de asistentă medicală. Nu exista nici un astfel de medic. După înfăţişare avea în jur de 16-17 ani,era foarte tânără. Şi când l-am adus pe Slava acasă, îi faceam baie şi mă gândesc: „Ce fel de aluniţe? Corpul lui este finuţ, curat.” Ea avea în jur de 16 ani, ce ar putea înţelege. Însă doar peste aproximativ 3 ani, mă uit, acolo i-a apărut o aluniţă, dincolo, ca şi nişte pistrui. Într-adevăr, a devnit plin de aluniţe.

Acatist despre Otroc Veaceslav

Ce tare cântă pasărea! Iar când am ieşit cu el din maternitate, iarna era lungă, geroasă şi cu mult soare. Iar mie nu îmi plac astfel de peisaje, când cântă vrăbiuţele, soarele e strălucitor, nu îmi prea place. Dar chiar aşa a şi fost. De peste tot s-au adunat vrăbiuţe, toate cântau, zăpada se topea. Eu eram atât de bucuroasă că Slavocica a venit acasă. Pentru început acasă toate lucurile erau în regulă. Doar o vecină a venit, s-a uitat şi îmi spune: „Am un sentiment, de parcă vede prin mine.”Iar eu îi spun: “Tamara, tu lucrezi în vânzări? Aici, în nord, e greu se face rost şi de o bomboană, iar tu ai cutii întregi de bomboane. Ţi s-a făcut ruşine în faţa nou-născutului. De aceea ai şi inventat toate acestea.” Aceasta era exact aşa, pentru că ea a reţinut acest lucru.Iar de curând ne-am întălnit şi ea şi-a amintit de toate aceste lucruri... cum el s-a uitat prin ea şi ei i s-a făcut ruşine.După trei, două luni, toţi trebuiau să meargă neapărat la pediatru şi iar am stat la rând. Mai demult, a sta la rând era o normalitate . Era o coadă lungă şi chiar dacă erai cu un nou născut, fără nou născut, trebuia să stai la rând. Stând la această coadă lungă, mă gândeam că nu ne vor mai primi. Medicul a plecat.Deodată cineva a intrat, am intrat şi eu pentru că îmi venise rândul. Mă uit, ea stă. Îmi aduc aminte de ea, mie mi s-a părut o femeie obişnuită.

7

S-a uitat la Slava, îmi aduc aminte că l-a pus să stea în picioare şi a notat că nu trebuie să i se facă vaccin. Astfel s-a şi întămplat, ca lui să nu i se mai pună vaccin. Iar când oftalmologul a încercat să îl trateze…, acest lucru s-a întămplat mult mai târziu, pentru că înainte de asta l-a vazut un profesor-doctor şi a spus: „Dacă cineva va încerca să îi trateze ochii, să nu îl lăsaţi.” Eu am întrebat: „De ce?”. Iar el nu a stat sa-mi explice. El mi-a spus: „Nu veţi înţelegeţe”. M-am gândit: „Asta e”. Doar am crezut ce mi s-a spus şi gata. Iar atunci când au încercat să îi trateze ochii în spital, medicul încerca să prescrie picăturile pentru ochi, eu i-am explicat că profesorul doctor a interzis orice tratament la ochi. Medicul a întrebat: „De ce?” Eu i-am răspuns: „Pentru că el cu aceşti ochişori vede foarte departe şi eu nu ştiu de ce vreţi să îl trataţi.” Dar, după cum mi-au spus ei, irisul ochiului era atât de deschis, încât aveai impresia că nici nu o avea.

Un copil neobişnuitTe pregăteşti, ai un copil mic. Copilul cel mare, nu era nici el destul de mare, aduni toate lucrurile, încerci să ajungi la autobuz…Şi deodată mama ta în loc să te ajute, începe să se comporte ciudat. L-a luat în braţe pe Slava şi strigă ceva spre mine. Slava s-a uitat la ea, iar ea nu se mai oprea. El a privit-o din nou, cred că avea vreo 7-8 luni…, şi întorcându-se, o loveşte cu palma peste obraz. Mama a tăcut dintr-o dată. Ea a tăcut tot drumul şi doar peste câţiva ani a recunoscut că nu întelegea ce i s-a întămplat , iar când el a lovit-o peste obraz, a simţit o uşurare şi nu a mai strigat deloc. Astfel a vindecat-o pe bunica la ai lui şapte luni.El era atât de micuţ, rotunjel, semăna mai mult cu o fetiţă. Avea o faţă mică şi rotundă, pielea curată şi albă. Era foarte finuţ. Avea o guriţă mica, nasuc foarte mic şi ochii mari, albaştri. Uneori erau albaştri, alteori gri, în funcţie de cămaşa pe care o avea, iar părul creţ era roşcat-castaniu.Părul era foarte moale. Avea o faţă interesantă. Totul era de dimensiuni mici, iar noi mereu ne gândeam că era fetiţă. Când era mic, am fost plecaţi cu el în Germania, iar nemţii nu încetau să se minuneze de el. Era plin de viaţă, vesel, dar cu toată veselia sa, era mereu liniştit. Avea un fel de încredere şi linişte. Cu toate acestea, atunci când vedea oamenii era mereu zâmbăreţ. El iubea oamenii, era foarte vesel, plin de viaţă şi ager. Avea foarte mulţi prieteni. El încă dormea, iar ei deja îl aşteptau.

8

În această clădire a locuit Slava. În partea stângă din această scară erau cele două geamuri ale noastre. Lângă cei doi mesteacăni se jucau copiii, pentru ca mamelor să le fie comod să îi vadă. Şi de cealaltă parte erau geamurile noastre. Iar acolo, pe băncuţe, erau 2 băncuţe… copiii mereu îl aşteptau pe Slava. Când se trezea de dimineaţa, ei aşteptau răbdători. Deşi geamul era deschis, noi nu aveam balcon, ei îl puteau striga, dar ei nu îndrăzneau să facă asta. Stăteau şi aşteptau când se va trezi. Eu mă uitam şi îi spuneam: „Slavocica, prietenii tăi te aşteaptă de mult timp.” El lua micul dejun şi mergea la ei.Apoi, el a spus că ne vom muta în această clădire. La etajul patru vor fi geamuri şi îmi spunea că el v-a veni des în acest loc. Şi într-adevăr, ne-am mutat în clădirea vecină şi geamurile sunt pe partea aceasta. De pe acest geam pot mereu vedea curtea asta. Dar Slava nu mai este şi nu mai am la ce să mă uit. Aceast mesteacăn nu era atât de înalt, dar din al doilea a rămas doar un ciot, iar această poieniţă este atât de verde şi îngrijită. Copiii împreună cu Slava se jucau aici, iar noi aveam geam ce dădea în această parte şi eu mereu îl vedeam pe Slava atât pe partea aceasta, cât şi pe cealaltă. Iar când Slava nu mai era, această jumătate de mesteacăn s-a uscat dintr-o dată şi a stat aşa mult timp şi nimeni nu se hotăra să îl taie. Apoi după ce el singur a căzut, în urma lui a mai râmas doar un ciot. Al doilea mesteacăn a fost atât de bolnav, acum văd că e mai uscat, dar a supraveţuit, a înverzit, interesant. Şi florile de pe pervazul geamului, la fel. Când a venit doctorul pe la noi mi-a spus că ea a mai auzit că se întămplă astfel de lucruri, dar nu a văzut niciodată aşa ceva. Peste noapte, peste un timp foarte scurt, toate florile de parcă au îngheţat şi au rămas doar nişte lăstari mici.Trandafirul a murit în totalitate. Astfel de lucruri ciudate s-au întămplat. Privighetoarea care tot timpul era aici, după moartea lui Slava a zburat , nu a mai cântat niciodată aici pe mesteacăn. Ea tot timpul cânta copiilor. Lor le era foarte foarte bine cu Slava.Într-o zi vine la mine alergând şi îmi spune: „Mămico, avem acasă un butoi?” Eu îi spun: „Slavocica, ce butoi iţi trebuie?” Îmi răspunde:„Din lemn,” Eu îi spun: „De ce ai nevoie de un butoi din lemn?” „Mămico, eu voi construi o barcă, ca nimeni să nu se înece… pentru că nu le construiesc bine. Ar trebui să le construiască mai bine, oamenii se îneacă”. El vroia ca din butoiul de lemn să construiască o barcă pentru lacul Miseaj.Zicea: „Mai bine o construiesc eu”. Dar noi nu aveam butoi.

Pe vremea aceea rula un cântec interesant care se numea:„Ah, mamă, mămico, eu nu sunt mic, Ah mamă, mămico, am mulţi ani.” Toţi o cântau şi Slavocica a auzit-o şi mi-o cânta şi mie.

9

Eu i-am spus: „Da, sigur, tu ai mulţi ani, tu eşti micuţ!” Iar el m-a privit serios şi îmi spune: „Mămico, eu într-adevăr am mulţi, mulţi ani. Sunt în vârstă, din antichitate.”Aceste cuvintele m-au speriat, deşi nu am arătat aceasta. Eu am întrebat:„ Cum să înţeleg asta, Slavocica?” Şi a început să îmi povestească. Eu nu îmi amintesc foarte bine, dar el mi-a explicat foarte amănunţit: că a fost o foarte mare viteză, lumină, apoi un drum. L-am întrebat pe Slava: „Ce fel de drum? ” El a spus: „Există un fel de pânză, aproape liniară... şi eu mă opresc, pentru că în faţă este o mare prăpastie, întuneric. Stă un om foarte înalt, îmbrăcat în haine monahale, iar pe vârful degetului avea atârnată o candelă.” Eu înţelesesemm că avea şi ceva lanţuri„El stătea cu acestă candelă, iar candela ardea. Eu mă opresc, omul a trecut peste acea prăpastie, se întoarce spre mine şi îmi spune: „sari”. Eu luându-mi avânt, am sărit peste şi abia dacă am rămas în picioare. Omul a dispărut. Eu am mai mers puţin, am întors într-o altă direcţie, ca într-un tunel şi am ajuns la tine. Aşa îşi amintea despre sine. Îşi amintea cum a ajuns aici. Spunea că Sfânta Treime i-a dat putere. Eu am întrebat: „Slava, tu nu ai avut forţe proprii?” El spune: „Am avut puteri proprii, dar toţi i-au mai dat câte puţin şi el a venit aici.” Eu am întrebat : „De ce ai venit aici? De ce ai venit? Oamenii nu pot ieşi de aici, iar tu ai venit. Şi dacă ai fi murit? Dacă vei muri?” El a spus că a venit să ajute oamenii şi a început să povestească ce vremuri îngrozitoare ne aşteaptă. El a venit să ajute să trecem prin aceste vremuri îngrozitoare, a venit să avertizeze oamenii. El spunea tuturor: „Toate darurile pe care le am şi puterea, toate sunt pentru voi. Iar pentru mine nu am nimic, toate sunt pentru voi.”

Mămico! Am venit,ca să ajut la salvarea oamenilor.

Este important să înţelegem un aspect foarte important, că toate împrejurările legate de naşterea lui Otroc şi faptul că el se tinea minte de dinainte de naştere, toate acestea sunt parte a unui fenomen cu totul deosebit , iar pentru noi reprezintă un mister. Pentru noi deocamdată e o taină. Pentru noi taina cu privire la Otroc deocamdată rămâne ascunsă . De aceea, comentariile cu privire la acest subiect şi încercarea de a purta diverse dezbateri pe această temă nu îşi au rostul.Pentru noi toate aceste lucruri sunt un mister şi pentru moment sunt inexplicabile. Singurul lucru pe care îl ştim, este că Otroc a prezis că pe timpul său, în Lavră, va fi găsită o carte cu proorociri despre vremurile de pe urmă, în care se va menţiona şi despre el. Aceasta e tot ce ştim.

10

lar până atunci, putem lua la cunoştinţă toate aceste aspecte şi să nu facem între noi dispute fără rost. Însuşi Dumnezeu ne va descoperi toate la timpul lor.

Pentru mine ca pentru o mama, a fost îngrozitor. Deodată mi-am amintit de toate cuvintele bunicii, mi-am amintit de toate mătuşile, unchii, cum s-au rugat. Deodată mi-a venit un gând, de unde puteri, ce fel de puteri? El este un copil, nu poate să îşi dea seama de ceea ce spune, nu poate face, ceea ce face, înseamnă că cineva face. Asta a fost o frică nesănătoasă. Cine mi-ar putea explica şi ce este aceasta pentru că eu de mica am fost învăţată că la om este important sufletul şi nu trupul. De aceea teama era cu prioritate pentru suflet, iar trupul era pe al doilea loc.El nu era copil mic…, era copil mic atunci când te îl priveai, era frumos, asemenea unui îngeraş, semăna cu o fetiţă, dar în el aatât de mult curaj… De acea, fiind mama sa, dar şi alţi oameni nu puteam să ne adresăm lui ca unui copil mic, să îi zică: „Vai ce copilaş micuţ.” Le era frică de el. Le era frică de aceast „neobişnuit. ” Odată l-am privit, iar el s-a uitat la mine cu ochii lui mari, albaştri, iar eu am spus: vai ce înfricoşător, pentru că era foarte frumos. Eu pur şi simplu l-am rugat: „Slavocica, îmi e frică de tine, de aceea hai să facem o înţelegere, eu oricum sunt mama ta, iar tu eşti un copil mic şi dacă va fi necesar, eu te voi pedepsi.” Iar el nu îmi dădea nici un motiv pentru pedeapsă. Fiul meu mai mare se tulbura: „Toţi fraţii sunt ca fraţii, iar pe acesta nu îl vei obliga să-ţi aducă măcar papucii. ” Eu zic: „De ce? Tu spune-i , Slava adu-mi te rog papucii, iar el îţi va aduce şi papucii şi halatul ” Iar el îmi răspunde: „Aha”, Iar eu: „Cum adică, aha?”. „ Mie îmi este frică să îl rog. De ce să îmi aducă papucii?” Iar eu îi zic : „Atunci ce anume vrei?” Iar fiul cu tristeţe mi-a spus: „Nu ştiu.”Acest lucru îl chinuia pe fiul meu cel mare. Şi soţul mi-a spus: „Ce se întâmplă? ” Intră ofiţerii, iar el se închină tuturor şi îşi face cruce. E preot? De ce se tot închină înaintea tuturor?” Eu zic: „Da, şi ce e rău în asta?” Aşa îi saluta pe toţi. Toţi se purtau cu iubire faţă de el, dar le era şi frică, pentru că în orice clipă ar fi putut spune ceva şi să descopere vre-un secret. Eu deja au văzut că e un copil neobişnuit, de aceea era şi frumos şi înfricoşător. Şi totuşi se comportau cu iubire, pentru că era un omuleţ bun, un copilaş micuţ şi le era drag tuturor cu această neobişnuinţă a sa. Iar când le vorbea despre ceva anume, ceea ce le spunea îi înspăimânta, dar în acelaşi timp vroiau să audă asta. Altfel spus, oamenii se chinuiau, pentru că le era ruşine să privească în acei ochi.

11

Ei aşa şi ziceau: „Eu nu îl pot privi, îmi este ruşine.”

BotezulCând am lucrat în Germania, acolo erau biserici catolice, însă nu ne prea ieşeau în cale, iar Slava era foarte mic.Când am venit în oraşul Odesa, el avea vreo 3 ani. Iar în apropierea garii era o biserică veche şi frumoasă. Şi când a văzut acea biserică, dorea să intre în ea.Mă gândeam, cine ştie ce a văzut copilul. Noi l-am dat la o parte. Trebuia să luăm un taxi. Aveam bagaje şi trebuia să plecăm, iar el începuse să plângă. Apoi a început să plângă în hohote, pentru că nu îl ducem la biserică.Se smulgea din mâini, pentru că vroia să intre în biserică. El învăţase deja să meargă. Şi el vroia să ne scape din mâini…, iar când am văzut în ce stare era, eu i-am zis soţului: „Uite ce se întâmplă cu copilul nostru, ai grijă de lucruri, iar eu mă duc cu el la biserică”. Pentru că văzând cum se smuceşte, noi am mers spre biserică. Intrăm în biserică, iar înăuntru nu era nimeni.Mă gândeam, cum de nu e nimeni... Era doar o femeie care făcea curăţenie. Slava a coborât din braţele mele şi s-a dus încet spre altar. Iar din altar iese preotul şi ei se întălnesc. Părintele se uita la Slava, iar Slava la părinte. Şi a început să discute cu părintele. Nu îmi amintesc despre ce anume vorbea, dar părintele îl sorbea din priviri. El se tot uita la Slava, iar Slava îi spunea unele lucruri. Preotul m-a privit şi îmi spune: „Trebuie să îl botezaţi de urgenţă.” Când am mers în concediul următor, el deja avea peste 3 ani…, am mers la biserica pe care o frecventam de obicei. Eu am decis să mergem la biserica pe care o frecventam şi am decis să îl botezăm acolo pe Slavocica. Am venit în oraşul Taiga şi am mers la acea biserică. Şi…fie că eram prea tânără sau din greşeală, mă gândeam că părintele va rămâne în viaţă pentru totdeauna. Eu mă gândeam că acelaşi părinte care m-a botezat pe mine, îl va boteza şi pe Slavocica. Iar când am ajuns, am întrebat: „Unde este părintele?” Mi-au răspuns: „Părintele a murit de multă vreme.” Era un alt părinte, unul tânăr, îmi amintesc că era din Ucraina. Pe părinte îl chema Igor, părintele Igor. Eu am ajuns în biserică, iar biserica era puţin diferită. M-am gândit: „Asta e.” L-am botezat pe Slava la părintele Igor, iar părintele Igor s-a purtat cu atâta dragoste faţă de el. Noi am întârziat, dar el ne-a primit. Pe Slava l-a botezat separat, pentru că a mai întârziat cineva. El i-a dat voie lui Slava să-şi aleagă orice cruce.

12

Pe atunci nu era o mare diversitate în alegere. Iar Slava şi-a ales cea mai mare cruce. Şi o cruce la fel de mare i-a ales şi fratelui său. Părintele i-a permis şi Slava a ales două cruci. L-am botezat pe Slava, iar el era foarte fericit. După ce am sosit acasă, el îmi spune…, nu la mama mea, ci când ne-am întors în Germania, îmi spune…m-a privit cu atenţie, s-a îndepărtat, s-a apropiat şi mi-a spus: „Mămico, Dumnezeu există”.Eu îi răspund: „Ştiu Slava, că Dumnezeu există.” Slava s-a îndepărtat, s-a apropiat din nou, m-a privit cu ochii săi mari şi îmi spune: „Mămico, Dumnezeu există cu adevărat.” Eu îi zic: „Stai puţin, dar tu de unde ştii?” Şi aici s-a terminat conversaţia.

Eu şi soţul meu ne-am cununat în Biserica Sfintei Treimi. Iar Slavocica nostru cel micuţ, era foarte fericit.În timp ce părintele ne cununa, el a mers să vorbească cu cei ce ajută în biserică. A intrat în încăperea uneia, iar pe ea o durea capul… A intrat în magazinul de icoane şi ea i-a spus: „Slavocica, mă doare atât de rău capul…” El şi-a pus mănuţa pe capul ei, ea şi-a apropiat capul şi el şi-a pus mănuţa. „Mângăie-mă,” i-a spus ea şi el a mângăiat-o. Apoi ea îi spune: „Nu mă mai doare capul, nu mă mai doare.” Eu eram uimită. Femeia mărturiseşte până azi, că Slava i-a vindecat durerea de cap. Când ne cununam cu soţul, acolo era o femeie, o enoriaşă. Acum se numeşte maica Elisaveta. Ea ne-a vizitat de curând şi ne-a istorisit următoarele: „Ne era frică să ne apropiem de el. El era atât de deosebit, ne era frică să ne apropiem, dar în acelaşi timp vroiam să ne apropiem şi totuşi, i-am vorbit: „Slavocica, când vei creşte mare, probabil că vei fi bogat.” Iar el i-a răspuns: „Da, eu voi fi foarte bogat, dar nu aşa cum credeţi voi.” El le-a mai spus: „Când voi avea 11 ani neîmpliniţi, eu voi muri, iar mama mea va trăi până în zilele lui antihrist.”

Anii copilărieiPe Slavocica toţi îl iubeau.Când observau că nu suntem prin apropiere, în scara blocului îl strângeau în braţe, îl îmbrăţişau, îl sărutau şi apoi îi dădeau drumul. Dar făceau toate acestea cu atenţie, nu ca şi cu un copil obişnuit…, ci cu atenţie, de parcă aveau ceva fragil.El permitea să fie îmbrăţişat. Când am venit cu el în concediul din Odesa, era în braţele mele, era atât de micuţ, creţ…, iar soacra mea lucra în Comitetul Raional. Noi am intrat în acel loc. Toţi au alergat să îl vadă pe copil, toate doamnele respectabile care munceau în acel loc. Toate erau comuniste. Au alergat să îl vadă şi ziceau:„Vai ce copilaş micuţ, ce drăguţ.”

13

El stătea în braţele mele, iar când se emoţiona, nasul lui micuţ făcea astfel… mă uit, nasul lui micuţ face aşa şi le zice: „În curând nu vor fi comunişti”. Ele au uitat că e mic, că e drăgălaş, au uitat tot şi s-au năpustit asupra lui…:„Ce spuneţi, cum adică nu vor mai fi comunişti! Mereu vor fi…” Şi unde sunt acum? El a fost cu adevărat special. El putea să se apropie liniştit de orice om, spre exemplu, cum s-a apropiat de generalul din tren.Era un om important…, intră un om important, frumos.Slava l-a privit…, iar eu m-am gândit, ce noroc avem, ar trebui să discutăm cu el, practice e vecin de călătorie. Slava m-a privit, s-a apropiat de el, l-a atins pe burtă şi i-a spus: „Unchiule, unchiule, de ce eşti atât de important?” Şi a început să îi povestească despre armată. Generalul a uitat că este general, şi că e o persoană importantă. El a devenit ca un copil, iar Slavocica ca un stareţ, cu înţelepciune căpătată prin experienţă. El îi povestea, iar generalul stătea cu capul plecat.Şi la un om de culoare îi explică. Acela nu se uita la nimeni, iar Slava a luat loc alături de el şi îi spune: „Mergi acasă?” Acela îl privi şi stă. Slava îl întreabă din nou: „Mergi acasă?” S-a uitat la el şi i-a spus: „ Merg acasă.” Şi aşa a început să-i vorbească. Mă uit, de uimire negrul a desfăcut mânile, iar eu mă uitam şi mă gândeam: ce mâini albe are acest negru. Iar de uimit ce era, buza i s-a lăsat în jos, a desfăcut mâinile în acest fel şi privea cu naivitate. Iar Slavocica îi explică: „Ai grijă, să nu rămâi în Rusia, du-te acasă, ajută-ţi ţara. În ţara voastră aveţi SIDA, ai grijă să nu te infectezi. Şi a început să îi explice ce fel de boală este. Iar copilul era atât de mic, aproape invizibil, era atât de micuţ, ca un norişor, dar spune spune astfel de lucruri serioase. Iar acum, ce au făcut cu armata…, au făcut ce îi spunea Slavocica generalului.

După trei luni, Jahar Dudaev ,află, că pentru a lupta cu opoziţia, tancurile sunt folosite şi în Moscova.

Când ne-am întors din Germania în Rusia, noi nu am reuşit să rămânem în Odesa şi am venit în Ural pentru repartiţie, la locul de serviciu. Nu aveam apartament, soţul a rămas să trăiască în pădure, în cort, iar noi am plecat la mama, în regiunea Kemerovo.Eram foarte îngrijorată, pentru că deja era toamnă, iar el era în pădure, în cort. Ne apropiam de iarna şi eu eram foarte supărată.Slava m-a văzut cum mă necăjeam, s-a apropiat de mine şi mi-a spus:„ Mămico, nu te necăjii, în curând vom primi un apartament cu 3 camere.” Şi eu îl întreb: „Slavocica, dar tu de unde ştii?” Iar el mi-a răspuns: „Mie mi s-a spus despre asta.” Eu eram uimită şi îl întreb: „Slavocica, cine ţi-a spus? De mult timp ei vorbesc cu tine?”

14

Iar el îmi răspunde: „De când mă ţin minte, mereu aud aceeaşi voce feminină, care mi le spune pe toate.” L-am întrebat: „Slavocica, cum se întâmplă toate acestea? Tu spui, că mereu îţi vorbeşte aceeaşi voce de femeie, ea îţi spune totul. Spune-mi, ce fel de voce este?” Iar el îmi spune:„ Mămico, cum să îţi explic? Nici nu ştiu cum să îţi spun, dar această voce e foarte vie… după cum vorbim noi…, vocile noastre în comparaţie cu această voce, sunt ca şi moarte.” Nu ştia cum să-mi explice, doar a putut face această comparaţie.Am primit apartamentul cu trei camere şi eu l-am adus aici. Şi atunci desigur eu l-am dus la biserică. Când l-am adus pe Slavocica la biserică, paroh al bisericii era părintele Anatoli Zemlianov şi părintele Vladimir. Despre părintele Vladimir Slavocica a spus :„Cu el nu trebuie să vorbeşti pe la colţurile bisericii. Poţi discuta cu el lângă icoana Maicii Domnului.”Iar părintele a zâmbit, pe atunci era tânăr şi spune: „Hai să mergem la icoana Maicii Domnului.” Slavocica l-a condus şi mă uit, părintele devine tot mai serios şi mai serios, îl ascultă pe Slavocica. Apoi mi-l aduce pe Slavocica şi spune: „Să nu vă îngrijoraţi, e un copil bun, are darul înainte vederii. Totul este bine.” Pentru o perioadă de timp aceasta m-a liniştit, dar m-am gândit, că Slava cu un astfel de dar, are nevoie de sprijin. E totuşi un copil mic, iar alături are nişte părinţi nesăbuiţi din punct de vedere spiritual. Cum vine asta? Cum se poate întâmpla?Şi iar m-am îngrozit. Dar mă liniştea faptul că copilul nu avea abilităţile copiilor de azi, pentru că ar fi fost cea mai mare lovitură a vieţii mele. Eu i-am spus lui Slavocica: „Slavocica…,” iar el s-a uitat la mine cu mare atenţie şi mi-a spus:„ Mămico, dar dacă ar fi cealaltă… la care te-ai gândit?” Eu îi răspund: „Slavocica,dacă ar fi fost ceea ce m-am gândit…, noi de la diavol nu avem nevoie de nimic, nu ne trebuie nici un fel de dar de la el. Ar fi rămas o singură opţiune, să trăim toată viaţa în preajma unei mănăstiri şi să îl rugăm pe Dumnezeu să ne miluiască. Eu nu văd nici o altă opţiune.” Din fericire, părintele vorbea despre cu totul alte lucruri, iar când am mers în Lavră, nici acolo nu au spus nimic rău.Eu îmi doream foarte mult să am un servici, nu mai vroiam să fiu casnică. Vroiam să mă angajez, dar nu mă angaja nimeni.Şi vroiam să îl dau la grădiniţă,însă el mereu vorbea despre Dumnezeu. Se trezea, îşi deschidea ochii lui mari şi vorbea despre Dumnezeu. Iar după ce lua masa şi se culca, se ruga şi spunea: „Slavă lui Dumnezeu.” Acestea erau ultimele sale cuvinte de dinainte de a se culca. El se ruga, ţinea post de unul singur.Toate le făcea de unul singur.Aceasta grădiniţă..., noi avem două grădiniţe..., era reparată foarte des, iar Slava spunea că atunci când în Ural va fi cutremur, această grădiniţă se va prăbuşi.După o perioadă de timp am aflat că sub această grădiniţă sunt goluri de pământ şi când se va zgâlţâi, clădirea se va surpa. Iar mie mi-a zis:„Iar ţie mămico, toată vesela ţi se va sparge, tot ce este din sticlă”.

15

Iar oraşul Zlatoust, oraş ce e destul de departe, din cauza cutremurului tot ce este din sticlă se va fărămiţa.Acesta e orăşelul minunat pe unde umbla Slava. El mergea la această grădiniţă, îi plăcea să se joace. Acolo unde acum se joacă copiii, exista o băncuţă. El mergea acolo şi se juca cu copiii, deoarece nu a mers niciodată la grădiniţă. Stătea împreună cu copiii pe băncuţă, cerea voie de la paznic, iar paznicul îi lasă.Mergeau să se plimbe, să se joace.

Anii de şcoalăSlavocica a mers la şcoală cu mare drag. Când a mers la şcoală, l-au aşezat în a doua bancă. El stătea în banca a doua, era foarte comunicativ, copii îl iubeau. Îl aşteptau de dimineaţă ca nişte vrăbiuţe. Mergeau împreună şi veneau împreună de la şcoală. Fetiţele mergeau cu ei peste tot. Se jucau. Nimeni, niciodată nu îl necăjea, dar nici el pe alţii. Când l-au ajezat în banca a doua, pentru că nu era înalt. El stătea în bancă, aproape de învăţătoare.Şi ea era vecină cu noi. Îl vroia pe Slavocica cât mai aproape de ea, eram din acelaşi scară de bloc cu Irina Abramovna. Şi când l-a ajezat mai aproape, el cu ochii săi mari a privit prin ea. În timpul orei ia spus încetişor: „Irina Abramovna, aveţi în burtică o fetiţă micuţă.”Irina Abrovna s-a simţit de parcă s-ar fi ars cu apă fiartă, mai întâi pentru că el o vede…, nu că ar fi avut secrete speciale, nu o afecta în mod special. Apoi, după cum îmi spunea: „Nu ştiu cum cum s-au terminat orele.” Slava a plecat acasă, iar ea a mers la spital. Şi i s-a confirmat, că da, ea va avea un copil. Toate acestea mi le-a povestit Irina Abramovna. Odată el a venit de la şcoală şi spune: „Irina Abramovna, dumneavoastră sunteţi o femeie sănătoasă, dar aveţi probleme cu călcâiele ”. După ce i-a spus aceste lucruri Irinei Abramovna, toţi profesorii au început să vină, să îl întrebe. Copiii au început să îl întrebe şi de atunci a început totul. Când a început şcoala, au început să transmită unul altuia, să vină din oraş, din toate părţile au început să vină oameni. El a început să le spună toate aceste lucruri. Unele lucrururile spuse de el se împlineau instantaneu.. Putea spune liniştit să nu cumpere bilet pentru o zi anume, pentru că nu va pleca.Să ia bilet peste două zile, spre exemplu. Când oamenii nu îl ascultau, aflau mai târziu cu uimire că ar fi trebuit să-l asculte. Şi oamenii începeau să-şi povestească unii altora:„Băieţelul a spus…” şi s-a dus din vorbă în vorbă. Băieţelul, Slava, copilul, aveau cadouri.Cine nu întelegea nimic, spunea că este extrasens. Pe atunci era un cuvânt la modă, iar oamenii credeau că este foarte bine. Îl ridicau în slăvi, iar când începeai să le explici, efectiv nu înţelegeau nimic.Acum, sigur nu îl mai numesc aşa. L-am întrebat pe Slavocica: „Slava, nu te superi că te numesc aşa?”

16

Iar el îmi spunea: „Mămico, ei nu înteleg, iartă-i”. Odată îmi spune: „Mămico, peste o zi va veni o femeie, te rog să nu te superi pe ea, las-o să vină. ” A venit femeia. Slava m-a avertizat şi m-am gândit:„ Bine, nu mă voi supăra”. Şi vedeam că învârtea ceva, se purta cu viclenie. Eu o întreb: „Unde lucraţi?” Ea îmi răspunde că lucrează ca şi bucătar. Apoi m-am dus după ceva în bucătărie. Când am ieşit, am auzit cum ea îi spunea, apoi el i-a explicat cum ar trebui să trăiască şi de unde are aceste problem şi că nu ar trebui să păcătuiască. Auzeam cum ea îi vorbea, ca unui copil mic: „Tu vindec-o pe mătuşa, iar mătuşa îţi va aduce bomboane.” Am vrut să îi spun să plece, dar îl văd pe Slava rugător şi mi-am amintit ce mi-a zis despre ea. M-am întors în bucătărie şi mă gândeam: „Fie, dacă el m-a rugat.”El avea părul lung.Pe aici eu l-am tuns, dar în spate nu mi-a dat voie sa îl tund. Iar învăţătoarea ne-a spus că directoarea şcolii este severă şi că toţi copiii trebuie să se tundă, iar Slava nu avea o tunsoare de băieţi. Eu i-am spus: „Vorbiţi dumneavoastră cu el, pentru că eu nu pot influenţa decizia.” Atunci cînd i-am spus: „Slava, învăţătorii au spus că trebuie să te tunzi”, el uitându-se la mine foarte sever, mi-a zis…Erau acele momente rare, când se uita foarte serios. Pentru părul său, m-a privit foarte serios şi mi-a zis: „Vreau că părul să fie ca la Iisus Hristos.” De aceea le-am zis: „Vă rog, spuneţi-i voi”. Ei nu i-au spus nimic.Când Slava a început şcoala, pentru început i-a fost interesant. Apo vine şi puţin supărat îmi spune: “Mămico, tot ce se învaţă, totul este greşit.” Când au început să predea istoria, el a început să râdă. Oamenii se folosesc de istoria lor în mod neînţelept. El a folosit un alt cuvânt, se folosesc de istoria lor şi că nimic nu este adevărat. În anumite momente pur şi simplu râdea, de faptul că noi nu întelegem corect. Nu erau momente răutăcioase, dar clipe vesele despre istorie, el doar râdea. Şi spunea că întreaga istorie care ni se predă, toate aceste lucruri sunt neadevăruri.Apoi zicea că acest calcul matematic de pe pământ şi acesta este greşit. Aceste unităţi PI=3,14 nu sunt corecte, şi din această şi alte cauze de calcul, se varsă foarte mult petrol. Pentru că există foarte multe calcule greşite, este contaminat pământul. Atunci când pământul va arde, acesta va fi îmbibat cu deşeuri şi va arde.

Potrivit estimările experţilor, în prezent producătorii de petrol au adunat aproximativ un miliard de tone de emulsie de petrol.Aceasta nu este folosită pentru producţie şi în cele din urmă ei scapăde emulsie , vărsând-o direct pe pământ. Atunci în zonele de exploatare a petrolului, se formează lacuri îngrozitoare de nămol.

17

Slavocica a spus că Pământul nu este rotund. Eu l-am întrebat: „Cum adică, nu este rotund. Nouă ni s-a spus că este rotund.Cosmonauţii au văzut pământul că este rotund, ei zboara in jurul lui.” Slava mi-a răspuns: „De ce mămico, se pot învârti şi în cerc.” Şi el spunea, că dacă ai privi pământul din cosmos, în afară unei suprafeţe luminoase, astronauţii nu pot vedea nimic. Nici de pe lună nu se poate vedea pământul. Doar dacă te-ai uita pe pământ dinspre soare, de la o astfel de distanţă ar vedea întreaga planetă, altfel nu se poate vedea. Iar pământul este suspendat pe trei stălpi din stalactite. Aceştea sunt albi, puternici şi rezistenţi.Stălpii stau pe un material foarte rezistent, care este apa. Ea e atât de densă, încât poate susţine toate aceste lucruri. Şi apoi, după cum l-am înţeles pe Slava, există un fel de balon şi un întuneric beznă. Şi Slavocica spunea, că toate carierele de marmură, mine sau locuri de unde se exploatează smaraldul… noi încercăm să ajungem spre ei, iar ei încercă să ajungă spre noi. Însă nu trebuie să facem astfel de răni pământului, nu este voie.Iar prin încălzirea climei, toate uzinele grele construite de oameni, clădirile grele, toate acestea vor cădea în aceste goluri. Slavocica spunea că oamenii nu cunosc pământul. El a râs atunci când i-au predat, că milioane şi miliarde de ani în urmă dinozaurii au murit… El stătea, şi pur şi simplu râdea ca un clopoţel. Şi l-am întrebat de ce râde, iar el mi-a spus: „Mămico, ei nu au murit, ei trăiesc sub pământ. În acele goluri au o grămadă mare de ouă.” Şi iar râde, milioane şi miliarde, ah, ah, pământul nu are atâţea ani. Zicea că, razele solare se reflectă, iar sub pământ există această lume unde sunt aceşti dinozauri.Şi el spunea că ei au acolo iarbă moale, verde, au apă curate şi nu o duc rău. L-am întrebat de ar mai ieşi la suprafaţă.Slava a răspuns: „Ca oamenii să nu o facă pe deştepţii.” Dumnezeu va îngădui ca ei să iasă pentru o perioadă scurtă, pentru a-l ruşina pe om, care spune că aceştea au dispărut de milioane şi miliarde de ani în urmă.

Prin aceasta, misterul naturii ruse nu se termină. Aceasta este insula Sahalin. Pescarii locului găsesc pe mal rămăşiţele unei vietăţi necunoscute. Acestea sunt încă proaspete. Cu două luni în urmă, acest animal era viu. Judecând după oase şi conform spuselor cercetătorilor acesta este un pleozaur, însă el a dispărut acum milioane de ani în urmă.

Iar eu i-am spus lui Slavocica: „Slavocica eu într-atât de mult nu înţeleg ce spui. Te rog să îţi faci un jurnal şi să notezi totul în el. Şi a spus: „Bine, mămico.” A început să noteze, uneori îmi dicta mie şi notam eu.Uneori erau unele lucruri destul de ciudate, de neînţelese pentru mine, de aceea eu le notam. Iar dacă le notam, nu le dădeam prea multă importanţă, deoarece aveam siguranţa că le notasem.

18

Iar când Slava a murit, tatăl său i-a tăiat o suviţă de păr pentru amintire. A pus şuviţa într-un punguţă de polietilenă într-un buzunar de la costumul din dulap. Toate acestea erau pe umeraş în dulap. Şi pe când îl înmormăntam pe Slava, eram în cimitir, în acel timp au dispărut toate acele notiţe, şuviţa de păr, eşarfa mea şi nu ştiu de ce, o lumănare de la cununie. Una a râmas, iar cealaltă a dispărut. Dacă ar fi vrut să fure câte ceva, acasă erau bani. Pe atunci oamenii nu erau bogaţi… dar când am venit din Germania, aveam vase, deci aveau ce să fure. Însă de ce au dispărut anume aceste lucruri, eu nu ştiu. Dar acel jurnal aşa nu s-a mai găsit. De aceea au râmas doar câteva însemnări, din fericire despre dinozauri a râmas scris. Slava i-a desenat detaliat, nervii, terminaţiile nervoase…, eu l-am întrebat: „Slava de ce desenezi atât de amănunţit? ” Iar el îmi spune: „Mămico, pentru ca oamenii să ştie cum să se lupte cu ei.” Pentru că vor fi animale neobişnuite, ceva de genul cum... apar tot felul de informaţii despre omul zăpezilor, că sunt sau nu sunt. Dar ei există. Ei vor omoarî oameni şi îi vor mânca, pentru că sunt totuşi animale, dar vor fi într-atât de inteligente, se vor apropia atât de încet de om, iar omul şi-a pierdut atât de mult sensibilitatea, încât într-o perioadă scurtă de timp, aceştea vor face multe pagube. Asta a spus Slava, nu eu. Nu spun nimic de la mine, îmi amintesc doar ce spunea el.

Curăţia şi iubirea Slava era foarte îngrijit şi mereu era curăţel. Avea le el mereu batistuţă, avea pantaloni deschişi la culoare, adidaşi. Îşi trata singur dinţii, iar când m-au lăudat şi mi-au spus: „Pentru prima dată vedem o guriţă atât îngrijită la un copil, bravo mamei,” iar eu mă gândeam: „Da, bravo Otroc, pentru că ei probabil că vedeau pentru prima oară un astfel de lucru şi pe un astfel de Otroc. Era foarte îngrijit şi avea o calitate, niciodată nu lua nimic singur, ci aştepta.Dimineaţa, ne-am aşezat să mâncăm, era totul feliat ca să îţi poţi face sandviş. El aşteaptă. Tatăl exasperat îl întreabă: „Slava, totul e pregătit, nu îţi poţi face singur un sandviş?” Se uita la tatăl său, dar nu îi spune nimic. Tatăl îi repetă din nou: „De ce stai? Fă-ţi un sandviş, se răceşte ceaiul”. El aşteaptă din nou, iar eu mi-am dat seama şi îi zic: „Slavocica, vrei să îţi fac eu sandvişul?” Iar el îmi răspunde: „Da, mămico.” Şi oarecum cerând scuze tatălui său, îi spune: „Când mama îl face, e mai gustos.”Nu deschidea niciodată frigiderul, nu lua nimic din frigider. Şi am observant, că ce îi dadeam aceia şi mânca. Niciodată nu a cerut nimic, în general nu a cerut nimic…, nici măncare, haine, nimic. Eu mă miram şi mă gândeam, cum este posibil, un copil să nu ceară niciodată nimic. M-am găndit că îl voi încerca. I-am fiert terci de ovăz şi nu am pus sare, doar am pus ovăzul şi gata. Mă gândeam: „Îl va mânca sau nu?”

19

Aşa cum îi plăcea, am pus şerveţel, linguriţă. Totul era curat, strălucea şi el mânăncă acest terci de ovăz. Mânca şi nu arata deloc că nu era comestibilă. A mâncat acest terci, iar eu îl întreb: „Slava, terciul a fost gustos?”„Da, mămico.” Eu îi spun: „Slavocica, în acest caz şi mâine îţi voi pregăti terci.” Iar el îşi ridică ochii lui mari, plini de uimire şi cu atâta linişte îmi spune: „Nu trebuie, nu trebuie mămico.”De atunci l-am întrebat: „Slava, poate îţi place ceva? Ai vrea să mămânci ceva anume?” Lui îi era indiferent. Ţinea de unul singur post. De cum începea postul, el îl ţinea de unul singur. Totul făcea de unul singur. O singură data, când s-a îmbolnăvit, m-a rugat: „Mămico, să îmi faci supă de gâină, dar să fie foarte transparentă. Crutoanele să fie foarte subţiri şi să le prăjeşti puţin. ” Asta m-a rugat şi a cerut ca totul să fie curat şi transparent. Asta m-am şi străduit să fac. Acesta e singurul lucru pe care mi l-a cerut. Nu ştiu de unde avea această inteligenţă, dar nu mă deranja, eu doar priveam şi mă minunam.

Madina Hakimova Slavic era un copil deosebit de ascultător. De exemplu, stătea la mine acasă şi se juca cu Marsel. Se uită la ceas: „Mătuşa Madina, putem să mergem la mama, să ne jucăm la mine? I-am promis mamei la ora două să fiu acasă.” Iar ceasul arăta două fără un sfert. Eu îi zic: „Slavic, desigur.” Şi ei plecau să se joace la Valentina Afanasevna, deoarece Valentina Afanasevna se îngrijora mult pentru el. Să laşi copilul cu astfel de daruri pe undeva… dacă nu venea la timp îşi facea griji. Iar copilul era foarte punctual. În relaţiile cu oamenii era foarte blând,plin de afecţiune. Noi ne obişnuisem cu el, am discutat şi sigur că era foarte plăcut. Mă străduiam să nu îi pun întrebări personale.

El avea o aşa trăsătură… dacă cumva se supăra cât de puţin pe mine, deoarece eu însumi făceam câte ceva pentru a vedea cum se va comporta…, iar el atunci îmi spunea: „Mămico, mămico....,” apoi nu îmi mai putea spune nimic. Îşi ridică privirea şi îmi spunea: „Eşti mămica mea dragă.“Doar atât. Atât de interesant era Slavocica.În clasă sa avea un băieţel pe nume Vova. El era singurul băiat care a încercat să îl supere, iar când l-am întrebat pe Vova: „Vova, de ce te nu îl laşi în pace pe Slava?” El îmi răspunde: „Eu nu ştiu, eu nu vreau.” Vova plângea, nu vroia, dar tot nu îl lasă în pace pe Slava. Era singurul băieţel care încerca să îl necăjească şi care atunci când a murit Slava, a plans foarte tare, a plans mai mult decât toţi ceilalţi.

20

Vova Gorshkov a suferit cel mai mult. Nu ştiu ce a mai face acest copil, dar el nu îl lăsa în pace pe Slava. Iar Slava a venit şi mi-a spus, eu însă i-am răspuns: „Slava, tu nu poţi să ripostezi?”El spune: „Mămico, am vrut să îl lovesc, ridicasem mâna şi am dus-o pe lângă faţă. Mămico, eu nu pot sa lovesc un om.”El avea suficientă forţă fizică, dar el nu putea să lovească un om, nici măcar să-l împingă.

Victoria Borisova

Avea ochi neobişnuiţi de mari şi albaştri. Părea că în acei ochi se reflectă cerul. Părul îi era uşor, nepământesc, era o minune. Îmi alerga în întămpinare şi îmi spunea: „Bună ziua,” iar eu îi râspundeam: „Bună ziua, dar tu nu mă cunoşti, iar el oricum îmi zicea:„Bună ziua.” Şi fugea.Apoi nu am avut ocazia să vorbesc cu el. Mă întămpina mereu când mergeam undeva. Dacă mă grăbeam, nu mă oprea, încerca să-mi vorbească , dar din pricina grijilor vieţii nu reuşeam să mă opresc. De parcă ceva mă împiedica. Dar acest copil mic s-a apropiat de mine de câteva ori.

Au trecut mulţi ani, Victoria Dmitrievna îmi povesteşte: „Eu merg, iar el îmi iese pe cărare şi îmi spune: „Bună ziua,” iar ea îi răspunde: „De ce mă saluţi? Doar nu mă cunoşti.” Iar eu stau şi mă gândesc, seamănă cu un înger, e ca un îngeraş. Nu am rezistat şi îi spun: „Eşti atât de drăguţ, ca un înger.” Iar el m-a privit şi zâmbind îmi spune: „Dar eu chiar sunt înger.” Ea îi răspunde: „Ah, ce băieţel sigur pe el...iar el a fugit.” Iar acum el îi ajută, a ajutat-o foarte mult iar ea plânge: „Dacă aş fi ştiut cu cine am vorbit”.Vara, când era cald, mă gândeam că Slava va dormi mai mult, dar nu îl lăsau să doarmă mai mult de ora şapte dimineaţa, deoarece pe două băncuţe asemenea unor vrăbiuţe, stăteau copilaşii şi aşteptau răbdători când Slava se va trezi. Eu mă uit pe geam, acolo stă şi Alioshka şi Vova…erau deja toţi băieţii. Şi se uitau spre mine cu coada ochiului. Ah… dacă m-am uitat pe geam, înseamnă că în curând va ieşi şi Slavocica.Îl trezesc pe Slava, el iese, iar ei de parcă revin la viaţă, încep să se joace cu el. El începe să le vorbească despre Dumnezeu, le spune care şi cum va ajunge în viaţă.Tot ce îl întrebau, el le răspundea simplu, natural şi fără nici o problemă. Odată, cumva se jucau pe afară, începuse ploaia, ei s-au aşezat sub un acoperiş. După ce s-a oprit ploaia, s-au aşezat pe o băncuţă, iar Slava, după cum povesteau copilaşii, de la umeri până la nivelul capului, avea o lumină mare, alba.O lumină de culoare albă. La început s-au speriat, dar copiii sunt copii. Au luat pietre mici şi au început să arunce, ca să vadă dacă v-a trece prin ea sau nu. Această lumină a ţinut aproximativ 40 de minute, a ţinut mult.

21

Şi spuneau că era groaznic şi în acelaş timp frumos, pentru că în tot acest timp a apărut curcubeul, iar această lumină strălucea. Acest curcubeu mic, la o înălţime mica s-a îndepărtat şi după ploaie au mai apărut trei curcubeie.După această întămplare care m-a speriat, eu iar l-am dus pe Slavocica în Lavră.Între case era o câmpie, vara era năbuşeală, căldură. Vara era foarte călduroasă, iar ei îi spuneau: „Slava e atât de cald…” El nu a zis nimic, doar că, în locul în care se jucau a apărut un vântişor. Ei întreaga zi au stat pe acea poieniţă şi întreaga zi în acel loc un aer răcoros. De aceea, copii nu vroia să stea fără de Slavocica. Îl aşteptau de dimineaţă şi la prânz îl aşteptau, iar seara ciocăneau încet. Copiilor le-a apărut un fel de sentiment… un sentiment de respect şi aşteptau cu răbdare când va veni de unul singur. Iar dacă ciocăneau, o făceau foarte încet. Era un sentiment de protecţie, de parcă le-ar fi fost ruşine de el. Şi în acelaşi timp nu vroiau să stea fără el. O astfel de atitudine respectuoasă aveau băieţii faţă de Slavocica.Marsely Hakinov Ne jucam cu el cu mingea, iarna ne dădeam pe schiuri, vara cu bărcile pe lac, desigur sub supravegherea părinţilor. Înotam, mergeam pe biciclete, la zile de naştere, aveam jocuri obişnuite, de-a v-aţi ascunselea, toate aceste jocuri copilăreşti. Slava avea un caracter foarte puternic. În diverse situaţii copilăreşti niciodată nu se temea şi nu fugea. Eu îl tot explicam să plecăm, să nu le legăm cu huliganii, ca să nu îi facă vreun rău.Iar el niciodată nu arăta frică şi asta m-a impresionat, că un astfel de copil bun şi vesel avea un caracter puternic şi curajos.

Înregistrare casetăHadja…este prietenul meu, iar Hakinov îmi este văr şi prieten, înseamnă că Hadja îmi este prieten… Iar eu sunt Slava, spre deosebire de prietenii mei, eu sunt rus.Acum o să auziţi…, nu veţi auzi nimic. Cineva strigă, uşor, uşor. Da, cineva, a strigat, a strigat , a strigat… buha, buha, în general e…, toate acestea sunt neobişnuite, se poate altfel? Să strigi, să strigi, să strigi, să strigi, să strigi şi să te baţi. Şi să te lupţi…se poate să trăieşti aşa, te doar capul, uite aşa. Şi altceva nimic. Final. Vom termina emisiunea.

În dimineţile când Slava începuse să fie bolnav şi nu se mai trezea atât de repede… De obicei era foarte ambiţios, rapid, mănca repejor şi ieşea afară. Iar acum a devenit mai lent, păsările priveau înăuntru, în special piţigoii, păsărelele mici. Tot geamul era plin de ele şi se uitau, se uitau…, nu se uitau doar pe geam, ci anume acolo unde el era întins în pat.Ne-am dus cu el în „Kulinaria.” Am cumpărat covrigi şi ieşim cu aceşti covrigi calzi, proaspeţi. Au venit porumbeii. De unde au venit atât de mulţi, nu ştiu. L-au înconjurat din toate părţile…, eu eram alături, iar ei l-au înconjurat doar pe el.

22

El nu putea face vreun pas, erau mulţi şi mergeau în cerc.Oamenii se opresc, se adună tot mai mulţi, privesc. Iar el stătea încordat, mă gândeam, ar trebuie să fac ceva, trebuie să îl salvez şi pentru că era o situaţie fără ieşire, eu m-am adresat păsărilor ca unor oameni. Le-am zis: „De ce l-aţi înconjurat, ia plecaţi, împrăştiaţi-vă. ” Am scos covrigii şi mă gândeam că le voi arăta şi că vor veni după mine. Dar nu, nici nu au băgat în seamă covrigii, s-au dat la o parte şi Slavocica a trecut, iar ei au mers după el. Aceste păsărele micuţe se aflau mereu în preajma lui. Atunci când s-a îmbolnăvit, împreună cu tatăl lui, mai era cineva cu noi, am mers la spitalul din Chebarkul. În clădirea spitalului a zburat după el un piţigoi. Am mers la etajul doi, iar el s-a ţinut după noi. Nu reuşea să iasă, încerca din răsputeri să iasă şi s-a lovit atât de tare de sticlă..., s-a lovit şi a căzut. Asistenta s-a dus să aducă făraşul ca să ia pasărea…, mai întâi a încercat să deschidă geamul ca să îi dea drumul, dar nu a reuşit. Toate geamurile erau blocate. Iar după ce s-a lovit, asistenta s-a dus să caute ceva pentru a lua pasărea. Şi iese Slavocica foarte trist din cabinetul medicului. Nimeni nu îi spusese că un piţigoi era pe pervaz. Fără să ne privească,din cabinetul medical s-a dus direct la pervaz, a luat piţigoiul în mănuţă, l-a ţinut aşa…, iar apoi i-a dat drumul şi ea a zburat. Aceste lucruri s-au întâmplat , iar când îşi aminteşte soţul despre asta, se întristează foarte tare.Reporter: Măicuţă, spuneţi-mi vă rog, cum se comporta Otroc vizavi de oamenii în vârstă, cu tot ce era viu?Nina PonomarevaO, despre cum se comporta el se poate scrie o carte întreagă. Ştiţi, faţă de bătrâni, bâtrănele se comporta cu multă blândeţe, cu dragoste…, te uiţi, vorbea cu o bătrânică, aveai impresia că vroia să o mângăie, să o liniştească cumva. Io plăcea iarba. Dacă putea trece pe o cărare, mergea pe acolo. Nu mergea pur şi simplu prin iarbă. Păsările îl iubeau, îl înconjurau. Pe oriunde mergea, porumbeii erau lângă el. Te întrebi de unde au venit. Diferite păsări zburau în jurul lui. Lui îi plăcea foarte mult întreaga noastră natură rusească, o iubea aşa mult. Iubea copacii, era un omuleţ cu totul special. Există copii buni, dar nu sunt nici a mia parte cu un astfel de comportament blând pentru toţi oamenii. Se apropia alergând cu un zâbet atât de larg: „Mătuşa Nina…ce mai faceţi?” Eu îi răspund: „Slavocica, pe atunci aşa îi spuneam, ştii şi singur, că sunt bine.” „Da, dar mie îmi face plăcere să aud de la dumneavoastră că sunteţi bine.”Era o atât de mare bucurie în el. S-a bucurat atât de mult când am mers pentru prima dată la spovedanie şi împărtăşanie.

23

Se citea o mare bucurie pe faţa lui, de parcă el s-a spovedit, împărtăşit, până într-acolo se bucura. Mă felicita şi apoi la următoarele dăţi la fel…, ca şi cum ştia că am venit de la spovedanie: „Mătuşa Nina, vă felicit.” Aceasta nu se poate descrie, cât era de bun. Bun, blând, săritor.

Odată a avut loc o întâmplare interesantă. Noi veneam cu el din oraş, am coborât din microbuz şi mergeam prin oraş. Iar copiii mici, băieţei şi fetiţe ce erau împreună, au prins un porumbel şi îi rupeau aripile şi picioruşele.Iar eu mă gândeam şi aveam un sentiment, că îi vor rupe capul porumbelului şi dintr-o dată aceşti copii îi dau drumul porumbelului şi el şchiopătând, dând din aripa ruptă încerca să zboare de la ei. Iar Slava se uita, se întâmpla la o distanţă destul de mare.Eu l-am prrivit pe Slavocica, iar el m-a pricit cu o mare tristeţe şi îmi amintesc de mişcarea mâinii lui. El a făcut aşa cu mănuţa sa, iar porumbelul a zburat.Iubea foarte mult păsările. A spus că păsările participă la creearea timpului şi că nu trebuie să le faci rău. E un mare păcat să le omori. Păsările trebuie îngrijite, hrănite pentru că ele participă la creearea timpului. Nu am întrebat cum se întâmplă acest lucru, pentru că oricum pentru mine e de neînţeles. Pur şi simplu am reţinut asta.O vecină a adus o gladiolă imensă. Aceasta a crescut în grădina lor şi era atât de frumoasă,efectiv o floare pentru regi.Era roşu, frumos, îmi aducea o mare bucurie şi mi-a spus: „Mătuşa Valea, eu v-am adus o floare.” În acel timp Slava cel mai probabil citea în dicţionarul său, sau cu altceva. De obicei stătea ca un om de ştiinţă, sau, nu ştiu cu ce l-aş putea compara. Însă putea veni repede, şi dintr-o data a şi venit.S-a uitat la floare şi a şi plecat. Eu m-am uitat, ceva nu era în regulă. Am luat de la Tania floarea, intru cu această floare la Slava şi îi zic: „Slavocica, de ce eşti atât de trist?” Iar el s-a uitat la mine şi îmi spune: „Mămico, floricica mi-a spus: „Dacă nu m-ar fi tăiat, eu aş mai fi trait.” Eu zic: „Cum adică ţi-a spus?” Am plecat şi am adus floarea. De atunci, mă străduiesc să nu îi cumpăr flori. Pentru că îi părea rău pentru tot, pentru fiecare firicel de iarba. El nu dăruia flori. Atunci când erau foarte multe păpădii, rupea acea păpădie galbenă, culegea diferite crenguţe, iar în mijloc punea această păpădie şi îmi aducea acest bucheţel şi mi-l dăruia.Dar eu nu înţelegeam aceste cadouri. Acum îmi amintesc şi mă gândesc că un astfel de cadou nimeni, niciodată nu îmi va da. Era frumos, dar şi oarecum nefolositor. Noi oamenii suntem duri şi oare când vom înţelegem toate aceste lucruri?

AcatistNoi însă, minunându-ne de inima ta plină de dragoste cu umilinţă îţi cântăm:Bucură-te, că pentru fiecare floare ruptă îţi părea rău;Bucură-te, că niciodată pe iarbă fără de trebuinţă nu călcai;

24

Bucură-te, că limba păsărilor şi a plantelor o cunoşteai;Bucură-te, pentru că şi păsările cerului te-au îndrăgit;Bucură-te, că de porumbei înconjurat ai fost cinstit;Bucură-te, că piţigoiul mort l-ai înviat;Bucură-te, dreptule otroc Veaceslav, minunat ajutător în vremurile de pe urmă.

PoezieOtroc minunat, Otroc luminos Ne este dăruit la toţi de DumnezeuPuţin credincioşi, slabi, păcătoţiToţi avem drum spre el.El cu dragoste vindecă rănile, Şi cu rugăciunile sale din inimă ia durerea. Cum arde lumănarea, ne milueşte pe noi,Şi tutror ne doreşte mântuirea, Oamenilor le descoperă pe Dumnezeu,Prin moarte şi înviere,Ne aşteaptă singura iubire.

Sfârşitul primei părţi

25