vitalie slonovschi thesis drept
TRANSCRIPT
MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 341.1/.8(043.2)
VITALIE SLONOVSCHI
ASPECTE POLITICO-JURIDICE PRIVIND RELAŢIILE DE COOPERARE A
CONSILIULUI EUROPEI CU REPUBLICA MOLDOVA
TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT
Specialitatea - 12.00.10 (drept internaţional public)
Conducător ştiinţific: Nicolae OSMOCHESCU
doctor în drept, conferenţiar universitar
Autor:
Vitalie SLONOVSCHI
CHIŞINĂU 2006
CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................ 3
CAPITOLUL I. IMPACTUL ORGANIZAŢIILOR REGIONALE ASUPRA
INSTITUŢIONALIZĂRII PROCESULUI DE COOPERARE ÎNTRE STATELE LUMII ŞI INTEGRĂRII EUROPENE
§1 Organizaţiile internaţionale ca subiecţi activi ai comunităţii internaţionale ......... 10 §2 Specificul organizaţiilor internaţionale regionale – exemplul Consiliului Europei ...........................................................................................
23
CAPITOLUL II.
CONSILIUL EUROPEI PRIN PRISMA DREPTULUI ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
§1 Scopurile şi principiile Consiliului Europei ............................................................... 32 §2 Sistemul organelor şi instituţiilor Consiliului Europei: structură, procedură, competenţe, acte ...........................................................................................................
35
§3 Domeniile principale de activitate ale Consiliului Europei ...................................... 62 §4 Lacune şi tendinţe noi în evoluţia Consiliului Europei ............................................. 77
CAPITOLUL III. REPUBLICA MOLDOVA CA MEMBRU AL CONSILIULUI EUROPEI
§1 Procesul de aderare şi participarea Republicii Moldova în organele statutare ale Consiliului Europei ......................................................................................................
86
§2 Activitatea Consiliului Europei pentru Republica Moldova .................................... 102 §3 Republica Moldova în contextul cooperării juridice europene ................................ 116 §4 Preşedinţia Republicii Moldova în cadrul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi perspectivele sale în procesul de cooperare cu Consiliul Europei .........
127
§5 Consiliul Europei şi dinamizarea procesului de integrare europeană a Republicii Moldova....................................................................................................
142
CONCLUZII....................................................................................................................... 149 BIBLIOGRAFIE................................................................................................................ 156 LISTA ABREVIERILOR................................................................................................. 168 ADNOTARE....................................................................................................................... 169
2
INTRODUCERE
Actualitatea lucrării şi gradul de investigaţie al temei. Dezvoltarea societăţii umane contemporane presupune aplicarea diferitor modele de
integrare politică şi economică între statele lumii situate în diferite regiuni geopolitice. Astfel,
optimizarea normelor de drept internaţional şi în special a celor ce fac parte din Dreptul
Organizaţiilor Internaţionale, este chemată să stabilească noi condiţii de cooperare între diferite
sisteme economice şi societăţi ale lumii în scopul ameliorării bunăstării şi creşterii economice şi
sociale globale. Deşi Republica Moldova este un stat tînăr, care şi-a declarat independenţa în
1991, trebuie să ţinem cont de faptul că acest stat a apărut într-o epocă a globalizării, or,
existenţa şi dezvoltarea sa nu pot fi percepute în mod izolat de celelalte elemente ale vieţii
internaţionale. În acest context, aranjamentul instituţional, care presupune existenţa statului
naţional, a culturii naţionale şi economiei naţionale, nu mai constituie un model ideal pentru
societatea noastră. Odată cu conştientizarea globalizării, actorii sociali, politici şi economici
trebuie să-şi raporteze acţiunile şi reacţiile la această mişcare mondială şi să se adapteze
dependenţelor dintre configuraţiile locale şi reţelele mondiale semiautonome.
Aşadar, un rol important îl are de jucat participarea Republicii Moldova în diferite
organizaţii internaţionale, care s-au dezvoltat exploziv în ultimii cincizeci de ani şi devin un
cadru pentru cooperare internaţională preferat de tot mai multe state, înlocuind numeroase
contacte bilaterale şi creînd o ordine juridică internaţională la care trebuie să se conformeze orice
stat suveran. Astfel, se face dificilă sesizarea cu precizie a consecinţelor unei astfel de structuri
poli-ierarhice de relaţii reciproce, în care participă anumite state ce îşi păstrează jurisdicţia
asupra spaţiului geografic, admiţînd totodată activitatea funcţională a unui organ internaţional.
Prin urmare, confirmarea organelor internaţionale cu elemente de supranaţionalitate devine tot
mai reală. În aceste circumstanţe, este important de a reţine că aceste împuterniciri
supranaţionale sunt dictate de necesităţile actuale şi crescînde ale relaţiilor internaţionale şi
cooperării dintre state, iar statele rămîn a fi iniţiatorii, creatorii sau mandatarii tuturor
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale (pentru a le deosebi de cele neguvernamentale).
De asemenea, ţinem să menţionăm că, vorbind despre elementul de supranaţionalitate, nu avem
în vedere cu stricteţe Uniunea Europeană, care posedă competenţe suprastatale ce i-au fost
transferate de către membrii ei în baza unor tratate, ci ne referim, în egală măsură, şi la un şir de
alte organizaţii internaţionale care, deşi, din punct de vedere juridic, nu sunt supranaţionale,
adoptă adesea decizii obligatorii cu puternice rezonanţe în ordinea juridică internă a statelor.
3
Luînd în consideraţie că în doctrina juridică a Republicii Moldova, practic, nu există
investigaţii complexe şi temeinice referitoare la cele menţionate, prin prezenta lucrare s-a realizat
o cercetare complexă de pe poziţii teoretico-ştiinţifice, precum şi practice, a problemelor ce ţin
de cooperarea ţării noastre cu organizaţiile internaţionale, drept exemplu fiind Consiliul Europei.
Anume actualitatea şi importanţa teoretică şi practică au determinat alegerea temei tezei de
doctorat şi domeniul de probleme supuse analizei.
Scopul şi obiectivele tezei.
În prezenta lucrare ne-am propus să demonstrăm afirmaţiile expuse mai sus pe exemplul
cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei. Deşi Republica Moldova este membru şi al
altor organizaţii internaţionale, impactul participării sale în cadrul Consiliului Europei pare a fi,
la moment, cel mai vizibil. Aceasta se întîmplă, în primul rînd, datorită faptului că Consiliul
Europei este unica organizaţie pan-europeană care întruneşte toate statele din Europa, cu
excepţia Republicii Belarus, ceea ce îi oferă o posibilitate unică ţării noastre de a dialoga pe
picior de egalitate cu toate statele europene. Această circumstanţă mai contribuie şi la crearea
unei ordini juridice europene, implementarea normelor şi standardelor căreia este facilitată prin
caracterul regional al acestei Organizaţii, care o înzestrează cu mecanisme normative, de control
şi asistenţă mult mai eficiente şi operative în comparaţie cu alte instituţii europene. Acestea se
fac simţite mai ales în statele în tranziţie, precum este Republica Moldova, a cărei legislaţie şi
practici juridice sunt puternic influenţate de deciziile diferitor organe ale Consiliului Europei
(declaraţiile Comitetului de Miniştri, rezoluţiile Adunării Parlamentare, hotărîrile Curţii
Europene a Drepturilor Omului etc.). În plus, avînd în vedere prioritatea politică a ţării noastre
de integrare europeană, punctul de plecare în acest sens, de asemenea, este prestaţia în cadrul
Consiliului Europei, ale cărui principii şi valori fundamentale constituie criteriile de la
Copenhaga pentru admitere în Uniunea Europeană.
În fine, nu este în mod accidental că Republica Moldova şi-a exprimat un interes sporit
faţă de această Organizaţie atunci cînd a depus candidatura pentru a deveni membru şi s-a
angajat în activităţile acestui for al democraţiilor europene. Cu toate acestea, în pofida
numeroaselor publicaţii referitoare la Consiliul Europei, se pare totuşi că această Organizaţie nu
este cunoscută suficient publicului moldovenesc. Foarte frecvent, spre exemplu, cetăţenii noştri
nu fac diferenţă între Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei şi Parlamentul European,
îndeosebi avînd în vedere că ambele adunări şi-au ţinut lucrările pînă în 1999 în acelaşi Palat al
Europei din Starsbourg şi utilizează acelaşi simbol (douăsprezece stele în cerc pe un fondal
4
albastru – nota bene, iniţial, acesta a fost doar simbolul Consiliului Europei, care a fost adoptat
ca unul propriu de către Uniunea Europeană).
Astăzi, în percepţia publicului larg, activităţile Consiliului Europei par a fi umbrite de
procesul de integrare europeană axat pe Uniunea Europeană. Astfel, nivelul de cunoaştere a
activităţilor Consiliului Europei este mult inferior în raport cu realizările importante ale acestei
Organizaţii timp de peste cincizeci de ani de existenţă.
În timp ce interesul asupra Consiliului Europei s-a concentrat tot mai mult asupra
activităţilor Curţii Europene a Drepturilor Omului din Strasbourg, în faţa căreia cetăţenii
moldoveni înaintează cereri de judecată, este important de a conştientiza faptul că acţiunea
Consiliului Europei este înfăptuită şi de către alte organe, în special: Comitetul de Miniştri,
Adunarea Parlamentară, Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
În cercetarea de faţă ne-am propus să elucidăm aceste probleme, pe care le considerăm
importante pentru învăţarea structurii şi rolului Consiliului Europei, dar, de asemenea, şi pentru
acumularea unor cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică
europeană pe care o creează organizaţiile internaţionale. Din acest punct de vedere, este
meritoriu a menţiona şi un alt aspect: cunoaşterea rolului Consiliului Europei în stabilirea
standardelor democratice. Forma statului este modelată în conformitate cu exprimarea
suveranităţii deciziei politice a fiecărui stat, însă, pentru a deveni membru al Consiliului Europei,
fiecare ţară trebuie să îndeplinească un şir de criterii în mai multe domenii, care, în ansamblu,
formează standardele democratice preferate de către această Organizaţie. În acest context sunt
importante atît sincronizarea pentru candidare, atunci cînd îndeplinirea unui astfel de criteriu este
o condiţie pentru a deveni membru al Consiliului Europei, cît şi situaţia politică de după aderare,
care continuă să rămînă sub control datorită procedurilor instituite de diferite organe ale
Consiliului Europei. Examinînd curentul aderărilor succesive la Consiliul Europei ale ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, devine evident faptul că transformările politice din aceste ţări au fost
determinate, pe larg, de către necesitatea de a se conforma standardelor democratice promovate
de către Consiliul Europei. Prin urmare, o analiză a activităţilor acestuia în domeniul respectiv ar
putea conduce la o înţelegere a evoluţiilor politice din această parte a Europei.
Aşadar, scopul prezentei lucrări este să demonstrăm, bazîndu-ne pe doctrinele juridice
contemporane şi practica internaţională, afirmaţiile expuse mai sus pe exemplul cooperării
Consiliului Europei cu Republicii Moldova. Urmărind acest scop vom identifica următoarele
obiective principale ale tezei:
5
- formularea noţiunii de organizaţie internaţională contemporană, natura ei juridică,
competenţele delegate, statutul juridic al organizaţiei internaţionale, drept exemplu
servind Consiliul Europei.
- determinarea priorităţilor şi beneficiilor politico-juridice ce reies din calitatea de
membru la Consiliul Europei.
- elucidarea structurii şi rolului Consiliului Europei în scopul acumulării unor
cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică europeană,
pe care o creează organizaţiile internaţionale.
- familiarizarea publicului larg cu particularităţile funcţionării Consiliului Europei.
Astăzi, în percepţia publicului larg, activităţile Consiliului Europei par a fi umbrite
de procesul de integrare europeană, axat pe Uniunea Europeană.
- identificarea mecanismelor normative, de control şi asistenţă mult mai eficiente şi
operative în comparaţie cu alte instituţii europene.
- sintetizarea criteriilor şi standardelor democratice necesare a fi implementate de
fiecare stat membru la Organizaţie.
- identificarea evoluţiei statelor europene pe calea integrării europene, drept
exemplu servind Republica Moldova.
- elaborarea unor recomandări ştiinţifico-practice destinate instituţiilor publice
centrale din domeniu, abilitate să promoveze interesele Republicii Moldova în
cadrul Consiliului Europei, inclusiv prin elaborarea mecanismelor eficiente şi
transparente a conformării legislaţiei naţionale la normele de drept adoptate în
cadrul Consiliului Europei şi aplicării lor eficiente în ordinea juridică naţională.
Analiza efectuată în prezenta lucrare poate fi utilă pentru cei ce urmăresc îndeaproape
transformările politice din Europa, însă fără a uita şi de “vechii” membri ai Consiliului Europei,
care, de asemenea, rămîn sub sfera de influenţă a Consiliului Europei. Dacă, pînă recent, cu
excepţia Turciei, acestea nu au fost supuse unor proceduri de monitorizare, nu înseamnă că astfel
de acţiuni nu pot fin întreprinse. Astfel, în practică, Consiliul Europei joacă un rol de “lentilă”, în
care sunt concentrate toate problemele referitoare la democraţie şi drepturile omului. De aceea,
Consiliul Europei trebuie să devină un subiect de interes pentru toţi cei care doresc să studieze
procesele ce au loc în cadrul lui şi în legătură cu activitatea lui.
6
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al tezei.
Urmărind scopul cercetării cît mai complexe a obiectului investigat în dorinţa atingerii
graduale a obiectivelor enunţate, în calitate de bază metodologică a cercetărilor au servit
metoda dialectică, metoda istorico-juridică, metoda sociologică, metoda sistematică, metoda
statistică, metoda de analiză şi sinteză, metoda comparativă, metoda cantitativă şi alte metode
general-ştiinţifice.
Utilizînd metodele evidenţiate mai sus, a fost posibilă studierea şi analiza fenomenelor
politico-juridice din Europa şi Republica Moldova, studierea cadrului normativ internaţional în
domeniul dreptului organizaţiilor internaţionale, elaborarea unor viziuni şi concluzii şi
recomandări întru dezvoltarea ştiinţei dreptului organizaţiilor internaţionale.
Datele şi informaţiile prezentate în această lucrare au fost colectate din mai multe surse:
literatura autohtonă şi internaţională; pagina electronică a Consiliului Europei, precum şi diverse
publicaţii oficiale ale Organizaţiei; date acumulate din experienţa personală în contextul
cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei, precum şi contactelor cu diverşi oficiali
europeni şi reprezentanţi ai administraţiei publice centrale naţionale.
Noutatea ştiinţifică şi valoarea practică a cercetărilor.
Examinînd structura şi funcţionarea Consiliului Europei, nu am dori să ne oprim la o
descriere ordinară a acestuia în calitate de organizaţie internaţională regională. Vom veni cu
unele elaborări care să abordeze organizaţiile internaţionale, în general, pe exemplul Consiliului
Europei, în special, ca o ordine de drept specifică, ale cărei subiecţi sunt statele şi care, prin
structura, normele şi mecanismele de care dispune, ordonează relaţiile dintre ultimele. Din
această perspectivă, cunoaşterea regulilor de activitate şi participare în acesată nouă ordine de
drept este foarte importantă pentru tînărul stat Republica Moldova.
Importanţa ştiinţifico-practică şi obiectivul de bază al prezentei lucrări este de a investiga
eficienţa cooperării internaţionale pe exemplul Consiliului Europei şi Republicii Moldova,
precum şi de a evalua riscurile şi a identifica lacunele existente în această direcţie. În fine, ne-am
propus să elaborăm unele recomandări specifice pentru Republica Moldova în vederea reducerii
şi prevenirii diferitor probleme ca urmare a beneficierii de participare a sa la activităţile
Consiliului Europei.
La cercetarea temei au fost utilizate cele mai recente date şi studii expuse în doctrina
dreptului şi practica internaţională.
7
Astfel, elucidarea noutăţii ştiinţifice şi valorii practice este determinată de scopul şi
sarcinile lucrării, noţiunile şi aprecierile rezultate în urma investigaţiilor efectuate, principalele
concluzii şi recomandări propuse, inclusiv de următoarele teze înaintate spre susţinere:
- se demonstrează necesitatea formulării noţiunii de organizaţie internaţională
contemporană, natura ei juridică, competenţele delegate, statutul juridic al
organizaţiei internaţionale, drept exemplu servind Consiliul Europei;
- se argumentează determinarea priorităţilor şi beneficiilor politico-juridice ce reies din
calitatea de membru la Consiliul Europei.
- se argumentează elucidarea structurii şi rolului Consiliului Europei în scopul
acumulării unor cunoştinţe juridice comparate despre această ordine juridică specifică
europeană, pe care o creează organizaţiile internaţionale.
- se susţine ideea familiarizării publicului larg cu particularităţile funcţionării
Consiliului Europei. În special, se oferă informaţii largi nu numai asupra activităţii
CEDO, dar şi a altor organe, în special: Comitetul de Miniştri, Adunarea
Parlamentară, Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
- se probează necesitatea identificării mecanismelor normative, de control şi asistenţă
mult mai eficiente şi operative în comparaţie cu alte instituţii europene, ceea ce
contribuie şi la crearea unei ordini juridice europene, implementarea normelor şi
standardelor căreia este facilitată prin caracterul regional al acestei Organizaţii.
- se demonstrează imperativele sintetizării criteriilor şi standardelor democratice,
obligatorii a fi implementate de fiecare stat membru la Organizaţie, fapt care aduce la
respectarea standardelor democratice nu numai în perioada de preaderare, dar şi după.
- se argumentează necesitatea cunoaşterii evoluţiei statelor europene pe calea integrării
europene, drept exemplu servind Republica Moldova, analiza efectuată devenind utilă
pentru cei ce urmăresc îndeaproape transformările politico-juridice din Europa.
- se demonstrează obligativitatea elaborării unor recomandări ştiinţifico-practice
destinate instituţiilor publice centrale din domeniu, abilitate să promoveze interesele
Republicii Moldova în cadrul Consiliului Europei, inclusiv prin elaborarea
mecanismelor eficiente şi transparente ale conformării legislaţiei naţionale la
normele de drept adoptate în cadrul Consiliului Europei şi aplicării lor eficiente în
ordinea juridică naţională
8
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a rezultatelor cercetării.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării se manifestă prin trei direcţii principale ale
cercetării:
- Fundamentarea doctrinar–teoretică se realizează prin examinarea şi analiza diferitor
opinii, ipoteze, concepţii şi afirmaţii, care au ca scop adaptarea şi unificarea criteriilor
şi normelor comune ale drepturilor omului în Europa cu ulterioara integrare graduală a
tuturor statelor europene.
- Fundamentarea normativ-legislativă se manifestă prin analiza principalelor dispoziţii ale
Convenţiei Europene ale Drepturilor Omului şi Actelor Constitutive ale Consiliului Europei,
care conţin: a)principiile generale de organizare şi funcţionare a Consiliului Europei;
b)organizarea şi funcţionarea instituţiilor specializate ale Consiliului Europei; c) cadrul
normativ-juridic al CoE; d) acţiunea acestui cadru asupra statelor membre; e)cooperarea şi
integrarea Republicii Moldova în sistemul de norme şi mecanisme ale Consiliului Europei,
menite să asigure respectul drepturilor omului pe întregul său teritoriu.
- Fundamentarea practico-aplicativă a cercetărilor rezultă din identificarea aspectelor
practice ale exercitării diferitor funcţii ale Consiliului Europei ce rezultă din prevederile
actelor sale constitutive, precum şi determinarea căilor şi mecanismelor de aplicare a
cadrului juridic al Organizaţiei în sistemele juridice naţionale ale statelor membre şi în
special în cel al Republicii Moldova. Exprimăm speranţa că lucrarea de faţă va constitui o
contribuţie la cercetările în domeniul dezvoltării dreptului internaţional şi personalităţii
organizaţiilor internaţionale, prezentînd utilitate pentru toţi cei interesaţi de transformările
de diferit gen din Europa şi viitorul Republicii Moldova în acest context. La fel, poate
servi drept utilitate practică pentru colaboratorii Ministerului Afacerilor Externe şi
Integrării Europene (MAEIE), funcţionari publici din diferite instituţii statale, precum şi în
sistemul de învăţămînt superior ca referinţă pentru studenţi, profesori şi doctoranzi, care se
specializează în domeniul dreptului internaţional şi a relaţiilor internaţionale.
Aprobarea rezultatelor cercetării.
Teza a fost elaborată la Catedra Drept Internaţional şi Drept al Relaţiilor Economice
Internaţionale a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Republica Moldova, fiind discutată
şi apreciată. Aspectele teoretico-practice evaluate în lucrare au fost examinate şi confirmate la
diferite conferinţe şi simpozioane naţionale şi internaţionale, unele compartimente făcînd parte
de publicaţii separate, ce aparţin autorului. Structura tezei este conformă prevederilor
metodologice, cuprinzînd toate elementele necesare.
9
CAPITOLUL I
IMPACTUL ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
REGIONALE ASUPRA INSTITUŢIONALIZĂRII
PROCESULUI DE COOPERARE ÎNTRE STATELE LUMII
ŞI INTEGRĂRII EUROPEANE
§ 1. Organizaţiile internaţionale ca subiecţi activi
ai comunităţii internaţionale Organizaţiile internaţionale reprezintă un fenomen caracteristic epocii actuale,
constituind o componentă majoră a relaţiilor internaţionale, care este chemată să contribuie la
dezvoltarea înţelegerii şi colaborării între state, la asigurarea păcii şi securităţii în lume. Astfel,
împreună cu statele, organizaţiile internaţionale sunt subiecţi de drept ce creează şi păstrează
ordinea juridică internaţională. Fără a subscrie la exagerările care se fac, în special pentru a
reduce din importanţa esenţială a statelor, ţinem a sublinia că organizaţiile internaţionale joacă,
în epoca contemporană, un rol proeminent, cel puţin prin faptul că ele reprezintă o formă de
armonizare a eforturilor statelor în direcţia unei colaborări internaţionale (care se prezintă nu
doar ca o necesitate, dar şi ca o obligativitate a statului de a intra în astfel de acţiuni coordonate
pentru atingerea unui scop particular [148, p.1242-1247]), pentru realizarea căreia statele au
creat un anumit cadru juridico-organizatoric (instituţional) – organizaţiile cu caracter permanent.
Creşterea numărului organizaţiilor internaţionale, precum şi extinderea obiectului
activităţii lor, se datorează necesităţii sporirii colaborării internaţionale în diverse domenii
(politic, economic, social, tehnico-ştiinţific, cultural şi altele), cu participarea unui număr cît mai
mare de state. Astfel, organizaţiile internaţionale devin principalul organizator al comunicării
statelor. Precum remarca F. Martens, „popoarele civilizate au nevoie de relaţii internaţionale
pentru a-şi păstra existenţa politică independentă...”[159, p.163-164, 167]
Interesul statelor pentru cooperare în cadrul comunităţii internaţionale este foarte vechi.
Ideea constituirii unor organizaţii internaţionale, ca forme instituţionalizate ale colaborării dintre
state şi popoare, pentru menţinerea păcii a apărut în diferite părţi ale lumii încă din antichitate.
Am putea exemplifica aici cu „Marea uniune a popoarelor” propusă de Confucius în China
Antică. De asemenea, încă în sec. VI î.e.n., în Grecia Antică au fost create primele uniuni
internaţionale.[159, p.45] Cele mai importante asociaţii de state erau „amficţioniile” şi
„simmachiile”. [146, p.725] Amficţioniile, de regulă, erau asociaţii religioase, care au avut un
10
impact considerabil, în special, asupra dezvoltării dreptului războiului, prin obligaţiunea
impunerii de sancţiuni asupra membrului care a violat regulile sfinte. Simachiile erau, în
principal, alianţe militare, de obicei, încheiate pentru o perioadă determinată sau, ocazional,
pentru perpetuitate şi care, uneori, excedau ducerea în comun a războaielor. În ambele cazuri,
suveranitatea statelor nu era afectată prin vreun alt mod, asociaţiile făcîndu-se pe bază voluntară.
În Europa această idee a apărut ca expresie a preocupărilor unor gînditori şi oameni
politici de a se evita războaiele dintre state sau de limitare a acestora şi de asigurare a păcii
internaţionale. Creşterea autonomiei statelor europene şi suveranitatea exercitată de către
conducătorii acestora nu a însemnat încetarea relaţiilor dintre ultimii. Astfel, perioada dintre
secolele XIV-XVI a fost marcată de Liga Hanseatică, creată în 1358, fiind o alianţă militară. Cea
mai mare parte a dreptului maritim urmat de Liga Hanseatică se conţinea în Codul Maritim de la
Wisby (aproximativ anul 1407).
Menţinerea păcii a fost favorizată în continuare prin utilizarea arbitrajelor, care încep a fi
instituite în variate sfere ale dreptului şi la care, deseori, erau supuse chiar puteri de primul
nivel.[146, p.737]
În decursul secolelor au fost elaborate numeroase proiecte cu privire la crearea unor
organizaţii internaţionale pentru asigurarea păcii.[128, p.5] Printre acestea pot fi menţionate
proiectul lui Pierre Dubois din lucrarea sa „De recuperatione Terrae sanctae”, din 1305; proiectul
regelui ceh George Podibrad, din 1462. Dorinţa de pace este şi principala temă a scrierilor
politice ale lui Dante, a proiectelor lui Emeric Crucé, din 1623, şi a lui Sully, din 1638; sau
„Projet pour rendre la paix perpétuelle en Europe” a abatelui de Saint-Pierre (1713-1717), ori
proiectului lui Immanuel Kant intitulat „Cu privire la pacea perpetuă” ş.a.
Primele forme instituţionalizate ale colaborării dintre state au fost cele cu caracter
temporar, de tipul congreselor şi conferinţelor internaţionale. Practica statelor de a coopera prin
congrese şi conferinţe s-a amplificat în secolul al XIX-lea, avînd efecte directe, mai ales asupra
dreptului internaţional public. De exemplu, Congresul de la Viena din 1814-1815 a codificat,
pentru prima dată, aspectele reprezentării diplomatice şi ale navigaţiei pe fluviile internaţionale;
Congresul de la Paris din 1856 a pus capăt războiului Crimeii şi a adus reguli noi în dreptul
maritim şi fluvial; Conferinţa internaţională de la Geneva din 1864 a pus bazele dreptului
internaţional umanitar prin adoptarea primei convenţii umanitare; Conferinţele de la Haga din
1899 şi 1907 au fundamentat dreptul conflictelor armate etc.[107, p.17; 136, p.102]
Specialiştii în drept internaţional consideră că prima organizaţie internaţională în sens
clasic a fost Comisia Centrală pentru navigare pe Rin, creată prin Convenţia de la Main cu
privire la navigarea pe Rin, din 31 martie 1831. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost
11
create un şir de organizaţii, mai întîi, sub forma unor comisii regionale şi apoi ca organizaţii cu
vocaţie universală. Primele organizaţii internaţionale guvernamentale au fost Uniunea
Telegrafică Internaţională (1865) şi Uniunea Poştală Universală (1874).[151, p.249]
Secolul al XX-lea a devenit exploziv în dezvoltarea practicii statelor de a colabora prin
intermediul organizaţiilor internaţionale. Prima organizaţie cu vocaţie de universalitate creată
după primul război mondial, în 1919, a fost Liga Naţiunilor, cu scopul fundamental de a menţine
pacea şi securitatea internaţională, care a fost preluat în 1945 de către ONU, o organizaţie cu un
mecanism mult mai performant şi cu o arie mult mai largă de acţiune.
Pentru a cunoaşte natura şi caracterul organizaţiilor internaţionale, acestea trebuie să fie
analizate în legătură cu epoca istorică în care au funcţionat. Astfel, la mijlocul secolului al XIX-
lea necesităţile obiective de dezvoltare a societăţii au contribuit la apariţia unor organizaţii
internaţionale permanente, aşa-numitele uniuni administrative internaţionale. Acestea erau nişte
organizaţii interstatale, cu competenţe restrînse, care includeau problemele cooperării
internaţionale în domenii speciale (transport, comunicare ş.a.), cu o structură organizatorică slab
dezvoltată.[155, p.3-4; 153, p.13-19] În secolul XX, organizaţiile internaţionale s-au dezvoltat
sub influenţa dezvoltării economice generale, caracteristice perioadei contemporane.
Intensificarea relaţiilor internaţionale economice, tehnico-ştiinţifice, culturale şi de alt gen, drept
rezultat al globalizării tuturor sferelor vieţii sociale, a impulsionat instituţionalizarea relaţiilor
internaţionale. Însăşi noţiunea de „instituţionalizare”, în contextul analizat, este conceput ca un
proces de dezvoltare a relaţiilor internaţionale, tangent cu apariţia şi consolidarea institutului de
organizaţie internaţională. Şibaeva E. A. [170, p.11-13] deosebeşte două aspecte ale
instituţionalizării: unul formal, denumit extern – se referă la creşterea considerabilă pe arena
internaţională a numărului de organizaţii internaţionale, care intermediază rapoartele dintre
statele suverane, cele dintre statele suverane şi organizaţii internaţionale, precum şi cele dintre
organizaţii internaţionale înseşi; şi cel de al doilea, denumit intern – ţine de activitatea
mecanismului de organizare internă a organizaţiilor internaţionale şi constă în apariţia în
structura acestora a unor noi elemente cu privire la felul şi componenţa organelor, procedurilor
de luare a deciziilor, competenţele organizaţiilor internaţionale.
Nu există încă o definiţie precisă şi unanim acceptată a instituţiei organizaţiei
internaţionale. Convenţiile internaţionale (Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor [9,
art.1], Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal şi tratatele ulterioare), prin expresia „organizaţie internaţională” înţeleg „o
organizaţie interguvernamentală” sau „asociaţie de state”. Această definiţie însă este una
restrictivă, delimitînd doar organizaţiile internaţionale de organizaţiile internaţionale
12
neguvernamentale, ale căror activitate nu este reglementată de dreptul internaţional. De
asemenea, în Convenţia de la Viena din 1986 privind dreptul tratatelor încheiate între state şi
organizaţiile internaţionale sau între organizaţii internaţionale, organizaţia internaţională este
definită în aceiaşi termeni, dar în Comentariul Comisiei de Drept Internaţional sunt aduse unele
precizări, arătîndu-se că această definiţie trebuie înţeleasă în sensul pe care îl dă practica, şi
anume, acela al unei organizaţii formată cu titlul principal din state şi cuprinzînd eventual
membrii asociaţi care nu sunt încă state sau pot chiar să fie alte organizaţii internaţionale (cazul
ONU în cadrul UIT sau cel al CEE în cadrul GATT). Comisia a adăugat că, prin această definiţie
foarte suplă nu se intenţionează să se prejudicieze regimurile la care pot fi supuse, în fiecare
organizaţie, entităţile din cadrul organizaţiei şi care, urmînd regulile în vigoare ale acesteia,
beneficiază de o anumită autonomie. De asemenea, s-a evitat diminuarea întinderii capacităţii
juridice necesare pentru ca o entitate să poată fi considerată organizaţie internaţională în sensul
prevederilor Convenţiei. S-a avut în vedere orice organizaţie internaţională, indiferent de
obiectul ei, mai mult sau mai puţin general sau special şi indiferent de faptul că ar avea o vocaţie
universală sau regională, dacă sunt deschise sau închise.[101, p.302]
Sintetizînd semnele organizaţiei internaţionale, trasate în doctrina juridică [102, p.1289-
1290; 112, p.227; 101, p.301; 170, p.23-26; 151, p.250; 137, vol.1; 169, p.20; 136, p.105; 137,
p.225] în diferită consecutivitate şi cu diferite accente, concluzionăm că organizaţia
internaţională este o asociere benevolă a statelor suverane şi/sau organizaţiilor internaţionale,
creată în baza unui tratat internaţional sau rezoluţii a unei organizaţii internaţionale de
competenţă generală pentru coordonarea activităţii statelor într-un domeniu concret de cooperare,
care dispune de un sistem corespunzător de organe principale şi auxiliare şi avînd o voinţă
autonomă., distinctă de cea a membrilor ei.
În fine, menţionăm că Comisia de Drept Internaţional a încercat să elaboreze o noţiune
generală a organizaţiei internaţionale, fapt care însă nu s-a soldat cu succes. Mai mult ca atît, au
fost expuse şi păreri referitoare la lipsa necesităţii şi oportunităţii determinării clare a conceptului
de organizaţie internaţională.[179, p.361] Însă, avînd în vedere evoluţia progresivă a
organizaţiilor internaţionale şi rolul crescînd al lor în viaţa internaţională, considerăm utilă
activitatea de elaborare normativă internaţională a noţiunii de organizaţie internaţională, cea ce îi
va determina şi statutul juridic, competenţele şi relaţiile cu alţi subiecţi de drept (atît internaţional,
cît şi intern).
Pînă în anii 1945 a existat o vie controversă asupra faptului dacă organizaţiile
internaţionale publice ar putea fi considerate ca avînd personalitate juridică internaţională, în
special, asupra obiectivităţii acestei calităţi. Unii autori au opinat că principalul motiv care
13
alimentează aceste controverse constă în confuzia făcută între două fenomene distincte: 1)
existenţa obiectivă a organizaţiei internaţionale drept fapt al vieţii internaţionale şi 2)
posibilitatea influenţării ei juridice ca subiect de drept asupra altor subiecţi de drept, adică,
urmează a fi făcută distincţia între „subiect al relaţiilor internaţionale” şi „subiect al dreptului
internaţional”.[169, p.28] Astfel, deşi, în principiu, organizaţia internaţională, fiind subiect al
relaţiilor internaţionale, poate fi şi subiect al dreptului internaţional, ea poate dobîndi cea de-a
doua calitate numai după o exprimare de voinţă a statelor care o creează. În caz contrar,
organizaţia internaţională obiectivă, avînd toate semnele caracteristice institutului, există şi
funcţionează numai ca subiect al relaţiilor internaţionale.
Cu toate acestea, problema capacităţii juridice obiective a organizaţiilor internaţionale
generează doar dispute teoretice, deoarece procesul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale
contemporane şi dreptului internaţional propriu-zis necesită conferirea organizaţiilor
internaţionale a calităţii de subiect al dreptului internaţional.
Cu ocazia redactării Cartei ONU şi, se pare, datorită dorinţei de a evita orice insinuare că
Naţiunile Unite ar fi un super stat, a fost adoptat un oarecare compromis timid, recunoscînd în
art. 104 că „Organizaţia se bucură pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi de capacitatea
juridică necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor sale”, iar Curtea
Internaţională de Justiţie (CIJ) a confirmat acest concept în 1949, afirmînd că ONU este subiect
al dreptului internaţional. [59, p.178-179]
În prezent, însă, în mod general, este acceptat că toate organizaţiile internaţionale au o
anumită personalitate juridică internaţională, limitată, desigur, la domeniile în care au
competenţa de a activa şi, în practică, aproape toate organizaţiile internaţionale fac acte
guvernate de dreptul internaţional. Cu unele excepţii, personalitatea juridică internaţională a
organizaţiilor internaţionale nu este consacrată în mod formal printr-un text specific în acest sens,
dar nu există, de cele mai multe ori, nici un dubiu în ceea ce priveşte existenţa acesteia (deşi
moment de controversă anterior, acest aspect poate fi considerat ca tranşat; de la Avizul CIJ, în
1949, chestiunea pare reglementată nu doar pentru ONU, dar, pentru identitate de motive, şi
pentru orice alte organizaţii).
În fine, organizaţiile sunt subiecţi de drept internaţional, deoarece actele lor constitutive
reglementează relaţiile dintre organizaţii şi statele lor membre, adică relaţii care, prin esenţa lor,
sunt raporturi de drept internaţional. Multe acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale
conţin stipulări exprese despre capacitatea juridică a acestora (spre exemplu, statutele Uniunii
Europene (art. 211), Banca Centrală Americană de Integrare Economică (art. 1), Banca Africană
de Dezvoltare (art. 10) ş.a.). Precum au remarcat juriştii olandezi Schermers şi Blokker, astfel de
14
prevederi ale actelor constitutive „obligă statele membre să recunoască organizaţia ca persoană
internaţională distinctă, competentă de a realiza acţiuni care, conform dreptului internaţional
tradiţional, pot fi efectuate numai de către state”. [138, p.978] Pe de altă parte, absenţa în
documentul de constituire a organizaţiei internaţionale a unor prevederi referitoare la capacitatea
sa juridică nu înseamnă că această organizaţie nu este subiect al dreptului internaţional. În
această privinţă, suntem de acord cu opinia juristului norvegian Seyersted, care a elaborat
conceptul capacităţii juridice obiective a organizaţiile internaţionale. Deoarece orice organizaţie
are, cel puţin, un organ şi astfel se distanţează într-un fel de statele membre, ea devine, ipso facto,
persoană internaţională. Din punctul de vedere al teoriei „obiectivităţii”, capacitatea juridică
există indiferent de voinţa statelor membre. [188, p.203-205] Putem să ne raliem la această
opinie în sensul ignorării voinţei statelor în ceea ce priveşte recunoaşterea personalităţii juridice
internaţionale a unei organizaţii pe care au creat-o, însă voinţa iniţială a acestora condiţionează
permanent volumul şi conţinutul acestei capacităţi juridice. Aşadar, conceptul de personalitate
internaţională apare ca un concept ferm stabilit, dar infinit de variabil şi criteriul ultim de
verificare a lui îl constituie prevederile din actul constitutiv.
În cele ce urmează, în sacopul ilustrării impactului pe care îl au organizaţiile
internaţionale asupra dezvoltării relaţiilor internaţionale, vom încerca să oferim o succintă
caracteristică a celor mai importante atribute ale capacităţii juridice internaţionale a
organizaţiilor internaţionale.
Astfel, este vorba despre recunoaşterea calităţii de persoană internaţională din partea altor
subiecţi de drept internaţional. Esenţa acestui criteriu constă în faptul că statele membre şi
organizaţiile internaţionale corespunzătoare se angajează să respecte drepturile şi obligaţiunile
organizaţiilor internaţionale respective, competenţa lor, cercul de atribuţii, de a oferi organizaţiei
şi colaboratorilor ei privilegii şi imunităţi etc.
Din acest criteriu rezultă următorul – existenţa drepturilor şi obligaţiunilor organizaţiilor
internaţionale. Aceasta înseamnă că organizaţiile internaţionale posedă astfel de drepturi şi
obligaţiuni care sunt distincte de cele ale statelor şi care pot fi realizate la nivel internaţional.
Spre exemplu, în Constituţia UNESCO sunt enumerate următoarele obligaţiuni ale organizaţiei:
a) contribuirea la apropierea şi înţelegerea mutuală a popoarelor prin utilizarea tuturor
mijloacelor de informare;
b) încurajarea dezvoltării învăţămîntului naţional şi promovării culturii;
c) asistenţă în conservarea, sporirea şi răspîndirea cunoştinţelor. Este important de a
menţiona în acest context că drepturile organizaţiilor internaţionale izvorăsc
nemijlocit din actele statutare ale lor şi competenţele care le-au fost conferite expres
15
de către state. Scopul pentru care au fost create anumite organizaţii internaţionale şi
obiectul lor de acţiune determină, în mod implicit, drepturile şi obligaţiunile acestor
participanţi la viaţa internaţională.
Apoi, implicit apare dreptul la libera realizare a funcţiilor proprii. După cum fiecare
organizaţie internaţională îşi are actul său constitutiv, aceasta îşi are dreptul său intern alcătuit din
norme de procedură, finanţare şi altele, iar independenţa organizaţiei se manifestă prin realizarea
normelor prescrise şi crearea organelor necesare pentru realizarea funcţiilor corespunzătoare.[131,
p.232] Astfel, organizaţiile internaţionale pot adopta reguli de procedură şi alte norme administrative,
au dreptul de a lipsi de cuvînt orice membru al său pentru datorii la cotizaţiile de membru, pot cere
membrilor explicaţii cu privire la neîndeplinirea recomandărilor ce ţin de activitatea lor. Deseori, în
exercitarea funcţiilor sale, organizaţiile internaţionale reies din competenţa prezumată şi intră în
rapoarte juridice cu state ne-membre. Spre exemplu, ONU asigură ca statele ne-membre să acţioneze
în conformitate cu principiile expuse în art. 2 al Statutului său, deoarece aceasta poate fi necesar
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Fiind subiect de drept internaţional, organizaţiile internaţionale au capacitatea de a încheia
tratate internaţionale cu alţi subiecţi de drept internaţional. Această capacitate este unul din criteriile
principale ale personalităţii juridice internaţionale a organizaţiei, deoarece una din trăsăturile
caracteristice ale subiecţilor de drept internaţional constă în capacitatea de a elabora norme de drept
internaţional. Competenţa organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate le este confirmată de
Convenţia de la Viena din 1986 cu privire la dreptul aplicabil tratatelor care se încheie între state şi
organizaţii internaţionale, prin care se codifică dreptul cutumiar în acest domeniu. În particular, în
Preambulul acestei Convenţii este stipulat că organizaţia internaţională dispune de o astfel de
capacitate de a încheia tratate care este necesară pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea sarcinilor
sale. Tratatele organizaţiilor internaţionale, după natura lor juridică şi efectele sale nu se deosebesc
de tratatele încheiate între subiecţii primari de drept internaţional, fapt stipulat expres în art. 3 al
Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor. Totuşi, dacă capacitatea organizaţiilor
internaţionale de a încheia tratate confirmă existenţa personalităţii juridice internaţionale a acestora,
pentru că nu ar putea încheia tratate dacă nu ar fi subiecţi de drept, atunci existenţa personalităţii
juridice internaţionale nu implică, în mod necesar, şi capacitatea de a încheia tratate, întrucît, datorită
caracterului lor funcţional, personalitatea juridică internaţională variază de la una la alta şi nu-i
conferă, în mod automat, şi capacitatea de a încheia tratate, în ultimă instanţă, actul constitutiv al
organizaţiei fiind decisiv în această privinţă.
Din capacitatea de creare a normelor de drept internaţional derivă şi dreptul organizaţiilor
internaţionale de a asigura realizarea normelor de drept internaţional, ceea ce confirmă independenţa
16
organizaţiilor faţă de state şi constituie un aspect important al capacităţii lor juridice. În acest context,
mijloacele de bază le constituie institutele controlului şi răspunderii internaţionale, inclusiv aplicarea
sancţiunilor. Funcţiile de control se realizează prin două metode: prin intermediul prezentării
rapoartelor statelor membre şi prin observarea şi cercetarea la faţa locului a obiectului sau situaţiei
controlate. Sancţiunile juridice internaţionale pot fi divizate în două grupe: a) sancţiuni care pot fi
aplicate de către toate organizaţiile internaţionale (suspendarea calităţii de membru, excluderea din
organizaţie, refuzul de a acorda calitatea de membru, excluderea din comunicarea internaţională pe
marginea anumitor probleme); b) sancţiuni cu aplicarea cărora sunt împuternicite anumite organizaţii
strict determinate (aplicarea acestora depinde de sarcinile unei organizaţii determinate. Spre exemplu,
Consiliul de Securitate al ONU, în scopul menţinerii şi restabilirii păcii şi securităţii internaţionale,
are dreptul de a recurge la măsuri de constrîngere prin intermediul forţelor aeriene, maritime sau
terestre (art. 42 al Cartei ONU)).
De asemenea, organizaţiile internaţionale au dreptul de a participa nemijlocit în
soluţionarea diferendelor ce pot apărea cu alte organizaţii internaţionale sau state. În procesul de
soluţionare a litigiilor, ele pot recurge la aceleaşi metode de soluţionare paşnică a conflictelor ca
şi subiecţii primari ai dreptului internaţional - statele.
Orice organizaţie internaţională are dreptul de a stabili relaţii, inclusiv relaţii diplomatice
[101, p.325]. În cazul organizaţiilor internaţionale, există numeroase prevederi (actele
constitutive, convenţiile multilaterale privind statutul acestora, acordurile bilaterale de sediu,
regulamente interne etc.) şi totuşi statutul lor juridic, precum şi imunităţile şi privilegiile de care
beneficiază nu sunt întru totul clare, datorită lipsei unei reglementări de ansamblu, unitare. De
aceea se recurge la soluţii cu caracter ad hoc, în funcţie de epoca istorică în care au fost înfiinţate
o organizaţie sau alta. De fapt, dreptul diplomatic a tins să înregistreze activitatea organizaţiei şi
să o reflecte adaptînd regulile tradiţionale. În consecinţă, în multe privinţe, practicile urmate în
cazul organizaţiilor internaţionale sunt identice sau similare celor aplicate în cazul misiunilor şi
agenţilor diplomatici (în convenţiile referitoare la organizaţiile internaţionale deseori se fac
trimiteri la agenţii diplomatici în ceea ce priveşte statutul personalului acestora).
Am dori să ne referim şi la dreptul de a recunoaşte noi subiecţi de drept internaţional care,
tradiţional, revine statelor. Însă, în practică, organizaţiile internaţionale pot şi ele să recunoască
noi subiecţi de drept internaţional, admiterea unui stat ca membru fiind, uneori, de o importanţă
mai mare decît recunoaşterea de către alte state. Spre exemplu, acceptarea unui stat ca membru al
ONU poate fi considerată mai mult decît o simplă recunoaştere, deoarece recunoaşterea de către
ONU exprimă poziţia de principiu a comunităţii internaţionale şi are o largă rezonanţă. De
17
asemenea, admiterea unui stat în Consiliul Europei este echivalat cu un certificat de democraţie
al statului respectiv.
Astfel, epoca actuală înregistrează o afirmare tot mai mare a rolului şi locului
organizaţiilor internaţionale guvernamentale pe scena relaţiilor internaţionale, concretizată astăzi
într-un număr care întrece cu mult numărul statelor (aproximativ 800 organizaţii
interguvernamentale în 2001. [136, p.103]) După cum a remarcat G.I. Tunkin, „dezvoltarea
organizaţiilor internaţionale a însemnat dezvoltarea unor noi metode de soluţionare a
problemelor internaţionale şi sporirea gradului de eficienţă a acestor noi metode în comparaţie cu
metodele tradiţionale”. [165, p.343] Există o tendinţă constantă de adaptare a organizaţiilor la
noile cerinţe ale relaţiilor internaţionale, la schimbările care intervin în lume, chiar dacă uneori
acest proces este greoi şi sinuos. Aceasta s-a reflectat în preocupările pentru modificarea
statutelor, a organizării şi funcţionării organizaţiilor internaţionale – adică în doctrină, dar şi în
reglementările internaţionale referitoare la acestea. Astfel, în 1975 a fost adoptată Convenţia de
la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal, în 1986 - Convenţia asupra tratatelor încheiate între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale. Într-un număr restrîns de cazuri, organizaţiile
internaţionale au puteri reale, situîndu-se deasupra nivelului statal şi nu se limitează numai la
promovarea cooperării dintre state, ci concep chiar legislaţia aplicabilă pe teritoriul statelor care
o compun. Acestea sunt organizaţiile internaţionale „supranaţionale” sau „suprastatale”.
Caracteristic acestor organizaţii este faptul că suveranitatea, atributul de a guverna, a fost
transferat de la statul membru al organizaţiei; prin urmare, acestea pot edicta inclusiv legi
obligatorii pentru cetăţenii statelor membre, fără intervenţia guvernului naţional. În plus, aceste
organizaţii pot lua decizii cu majoritatea de voturi, care obligă şi statele ce sunt în minoritate. Ele
sunt, în anumite privinţe, independente din punct de vedere financiar şi dispun de mijloace legale
de a face ca deciziile lor să fie aplicate. Organizaţiile internaţionale supranaţionale sunt,
întotdeauna, organizaţii de tip funcţional, iar dacă ele ar putea exercita competenţe
supranaţionale în toate domeniile sau aproape în toate, atunci ne-am afla în cazul unui stat
federal. Ar fi corect să facem unele precizări la acest subiect. În cazul organizaţiilor
supranaţionale, considerăm că jurisdicţia statelor este limitată printr-un tratat şi anumite
competenţe sunt transferate organizaţiei care poate fi liberă de influenţa statelor membre în
anumite circumstanţe. Factorul decisiv rămîne însă fundamentarea organizaţiei în dreptul
internaţional şi nu există o limitare a suveranităţii juridice a statului încît acesta să-şi piardă
statutul de subiect de drept internaţional. Cazul tipic de organizaţie internaţională suprastatală îl
constituie Comunităţile Europene (a cărei natură juridică necesită o lucrare separată pentru a fi
18
tratată). Există însă şi organizaţii funcţionale tehnice, cu competenţe atît de mari care, deşi din
punct de vedere juridic nu apar ca supranaţionale, iau decizii cu forţă aproape supranaţională
(O.A.C.I., O.M.M., U.I.T., U.P.U.).
Analizînd aceste evoluţii, influenţate de fenomenul globalizării, a devenit iminentă o
încadrare juridică atît a cooperării dintre state, cît şi a existenţei şi funcţionării organizaţiilor
internaţionale, care devine absolut necesară pentru menţinerea ordinei juridice internaţionale.1
[102, p.1300; 170, p.131]
În literatura de specialitate din sec. XIX – începutul sec. XX, dreptul organizaţiilor
internaţionale era considerat ca o parte a dreptului administrativ internaţional. Precum scria unul
dintre cei mai de seamă specialişti în dreptul internaţional, P.E. Kazanski, „administrarea
internaţională are un viitor mare, dezvoltarea dreptului internaţional va consta, primordial, în
dezvoltarea dreptului internaţional de administrare ... Viaţa internaţională înaintează sarcini care
nu pot fi soluţionate de popoare separate. Acestea sunt nevoite să se asocieze în uniuni mondiale
pentru atingerea scopurilor comune.” [154, p.36]
Pe de altă parte, sistemul dreptului internaţional are un caracter obiectiv şi îi sunt proprii
perfecţionările neîntrerupte, modificările şi apariţia de noi ramuri. Cumulînd aceste circumstanţe, la o
anumită etapă a dezvoltării sistemului dreptului internaţional, a apărut o astfel de ramură ca dreptul
organizaţiilor internaţionale, care, în sens restrîns, constă dintr-o totalitate de norme ce reglementează
relaţiile internaţionale relative la activitatea organizaţiilor internaţionale. Profesorul Tunkin, vorbind
despre apariţia noilor ramuri ale dreptului internaţional, menţiona: „Creşterea numărului şi lărgirea
competenţelor organizaţiilor internaţionale au condus la apariţia ramurii de drept internaţional,
denumită, de regulă, ca drept al organizaţiilor internaţionale.” [164; 152; 156]
Perioada de constituire a dreptului organizaţiilor internaţionale ca ramură a dreptului este
referită cu aproximaţie la jumătatea sec. al XIX-lea, atunci cînd au apărut primele organizaţii
internaţionale interguvernamentale permanente, şi pînă la jumătatea sec. al XX-lea, cînd acestea
s-au transformat în centre ale vieţii internaţionale. În aşa mod, s-a acumulat un material normativ
considerabil care excede limitele unui institut juridic, transformîndu-l în ramură a dreptului
internaţional determinată de impactul legităţilor obiective ale dezvoltării comunităţii, în special,
prin internaţionalizarea vieţii administrative, politice, ştiinţifice şi culturale. Transformarea
institutului în ramură a dreptului şi, respectiv, instituirea dreptului organizaţiilor internaţionale ca
ramură a dreptului internaţional public s-a afirmat prin dobîndirea personalităţii juridice
1 În acest context, se are în vedere cooperarea instituţionalizată dintre state, care este echivalată organizaţiilor internaţionale de către părtaşii teoriei conform căreia statele sunt unicii subiecţi de drept internaţional, iar organizaţiile internaţionale constituie o formă de cooperare a primelor.
19
internaţionale de către organizaţiile internaţionale. Aceasta a accelerat procesul de formare a
ramurii de drept. Din acel moment, reglementarea activităţii multilaterale a organizaţiilor
internaţionale are loc nu numai în baza activităţii normative a statelor, dar şi a organizaţiilor
internaţionale. [170, p.137]
În consecinţă, începînd cu a doua jumătate a secolului XX, odată cu afirmarea rolului
organizaţiilor internaţionale şi recunoaşterii calităţii lor de subiecţi ai dreptului internaţional,
termenul de „drept al organizaţiilor internaţionale” a început să fie pe larg utilizat în literatura
juridică, însă conţinutul şi locul acestei ramuri de drept în sistemul dreptului internaţional încă nu
sunt determinate cu exactitate.
Putem afirma că dreptul organizaţiilor internaţionale reprezintă o ramură nouă a
dreptului internaţional public, în plină afirmare, alcătuită din totalitatea normelor juridice
internaţionale care reglementează relaţiile dintre state şi alte entităţi cu personalitate
internaţională, cu privire la constituirea, organizarea şi funcţionarea organizaţiilor internaţionale
guvernamentale. Această ramură de drept internaţional este recunoscută şi în doctrina juridică.
Astfel, Morozov G.J. consideră că dreptul organizaţiilor internaţionale reprezintă o totalitate de
principii şi norme ce se află în legături reciproce organice şi care asigură existenţa şi activitatea
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.[161, p.261] Usenko E.T., prin noţiunea de
„drept al organizaţiilor internaţionale” înţelege ”dreptul intern al acestor organizaţii, precum şi
relaţiile convenţionale între acestea, precum şi cu statele membre şi statele terţe” [191, p.59].
Krivcikova E.S. a mers chiar mai departe, punînd problema „sistematizării, codificării şi
dezvoltării progresive a dreptului organizaţiilor internaţionale”. [155, p.3-4; 153, p.25]
Normele care alcătuiesc dreptul organizaţiilor internaţionale dobîndesc un conţinut nou,
acesta fiind determinat de specificul obiectului de reglementare juridică – relaţiile internaţionale
din cadrul organizaţiei internaţionale. Spre exemplu, în dreptul internaţional public este permisă
succesiunea către un nou subiect al dreptului internaţional a drepturilor şi obligaţiunilor în baza
tratatelor internaţionale încheiate de subiectul anterior. În dreptul organizaţiilor internaţionale
această normă îşi schimbă conţinutul: succesiunea drepturilor şi obligaţiunilor unui membru al
organizaţiei internaţionale în baza tratatelor internaţionale care sunt acte constitutive ale
organizaţiei nu este permisă. Noul subiect de drept internaţional este primit în organizaţie în baze
generale, prevăzute de actul constitutiv.2
2 Aceasta se întîmplă, în special, datorită faptului că, în conformitate cu Convenţia de la Viena din 1978 cu privire la succesiunea statelor în ceea ce priveşte tratatele, participarea unui nou stat la un tratat internaţional multilateral necesită acordul tuturor celorlalte state părţi (acesta fiind cazul majorităţii tratatelor constitutive ale organizaţiilor internaţionale – n.n.). Cu toate acestea, au fost înregistrate unele excepţii de la această regulă generală, fiind fundamentate prin teoria continuităţii, care, spre deosebire de alte teorii cu privire la succesiune, prevede trecerea
20
Prin urmare, dreptul organizaţiilor internaţionale nu doar permite, dar necesită o
identificare a părţii sale generale (care ar include astfel de compartimente precum izvoarele,
subiecţii, structura normativă etc.) în virtutea specificului acestor probleme prin comparaţie cu
dreptul internaţional general, specific determinat de două premise esenţiale:
1) caracterul însuşi al organizaţiei internaţionale, care, spre deosebire de stat, nu are
teritoriu, populaţie, suveranitate, şi
2) caracterul derivat (secundar) al capacităţii juridice internaţionale a organizaţiilor
internaţionale.
La etapa actuală, am putea propune cercetării următorul sistem al dreptului organizaţiilor
internaţionale, constituit din subramuri şi institute juridice:
1) statutul juridic al organizaţiilor internaţionale ca subiecţi derivaţi ai dreptului
internaţional;
2) dreptul tratatelor organizaţiilor internaţionale;
3) dreptul intern al organizaţiilor internaţionale;
4) „dreptul extern” al organizaţiilor internaţionale.
La prima subramură am referi astfel de institute juridice precum recunoaşterea,
succesiunea şi răspunderea organizaţiilor internaţionale. Sursa acestei subramuri este constituită
din actele constitutive ale organizaţiilor internaţionale, precum şi din convenţiile referitoare la
privilegiile şi imunităţile ONU (din 1946) şi instituţiilor sale specializate ( din 1947), Acordul
General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (din 1949), acordurile
bilaterale cu privire la sediu şi actele unilaterale adoptate de către organele organizaţiei
internaţionale. De o importanţă deosebită în acest context sunt şi avizele consultative ale CIJ şi
doctrina dreptului internaţional, ceea ce confirmă insuficienţa reglementării institutului
capacităţii juridice a organizaţiilor internaţionale şi, în legătură cu aceasta, necesitatea
contribuirii la fixarea acestor norme prin interpretarea normelor existente ale dreptului
internaţional, atît convenţionale, cît şi cutumiare.
tuturor drepturilor şi obligaţiunilor statului predecesor către statul succesor. Spre exemplu, în 1991, Federaţia Rusă s-a declarat succesor al URSS, Preşedintele Federaţiei Ruse informînd Secretarul General al ONU, printr-o notă din 24 decembrie 1991, despre faptul că calitatea de membru al Federaţiei Ruse în ONU, inclusiv în Consiliul de Securitate, alte organe şi organizaţii ale sistemului ONU, „continuă” cu susţinerea statelor CSI şi că ea îşi menţine responsabilitatea deplină pentru drepturile şi obligaţiunile URSS în conformitate cu Statutul ONU, inclusiv angajamentele financiare. (A se vedea Дипломатический вестник, Nr. 2-3,1992, p. 28)
21
În ceea ce priveşte dreptul tratatelor organizaţiilor internaţionale, acesta cunoaşte o
codificare relativ avansată prin adoptarea Convenţiei asupra tratatelor încheiate între state şi
organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 19863.
Obiectul de reglementare al subramurii dreptului intern al organizaţiilor internaţionale nu
este clar delimitat în ştiinţa juridică. Avînd în vedere natura juridică a organizaţiilor
internaţionale, am cădea de acord cu părerea lui Marghiev, conform căreia dreptul intern al
organizaţiilor internaţionale reglementează nu numai relaţiile dintre organele organizaţiei, dar şi
cele dintre state ca membre ale organizaţiei, precum şi dintre organizaţie şi statele sale
membre. [158, p.112-123]
Unii autori reduc problema capacităţii juridice a organizaţiilor internaţionale la faptul dacă
relaţiile fiecăreia dintre acestea cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional sunt reglementate prin norme
de drept internaţional. [162, p.175; 167, p.151] Nu ezităm să răspundem pozitiv şi la această
întrebare: fiecare organizaţie internaţională, în mod inevitabil, intră în raporturi juridice cu statele
membre, precum şi cu alte state ne-membre şi organizaţii internaţionale. Aceste raporturi sunt
reglementate, în special, prin actele constitutive ale organizaţiei respective, dar, în unele cazuri, şi
prin alte tratate internaţionale. Astfel, există norme de drept internaţional general şi alte reguli
speciale care se aplică organizaţiilor internaţionale.[131, p.223-225] Or, dreptul organizaţiilor
internaţionale nu tratează doar raporturile organizaţiei internaţionale cu alţi subiecţi internaţionali, dar,
în egală măsură, relaţiile juridice care ţin de organizarea şi funcţionarea sa internă.
Izvoarele dreptului organizaţiilor internaţionale pot fi grupate în două mari
categorii [128, p.12-16; 127, p.15]:
- izvoare originare, care alcătuiesc dreptul originar al organizaţiilor internaţionale,
respectiv tratatele constitutive ale acestora, dar şi tratatele generale, cum ar fi Convenţia
generală asupra privilegiilor şi imunităţilor ONU din 1946, Convenţia asupra tratatelor
încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale din
1986, tratatele multilaterale încheiate între organizaţiile internaţionale şi statele membre
cu privire la statutul juridic al organizaţiei internaţionale, tratatele bilaterale încheiate
între organizaţiile internaţionale şi statele membre cu privire la diferite aspecte particulare
ale relaţiilor dintre ele, de exemplu, acordurile de sediu;
- izvoare derivate, care alcătuiesc dreptul derivat al organizaţiilor internaţionale,
constituite din actele normative ce emană de la organele acestora (regulamentele
3 Republica Moldova a aderat la această Convenţie la 26.01.1993, dar ea încă nu este în vigoare pe plan internaţional, deoarece nu întruneşte condiţiile de intrare în vigoare prevăzute în art. 85, necesitînd ratificarea sau aderarea de către 35 de state (în prezent, sunt 39 de părţi la Convenţie, dintre care 17 sunt organizaţii internaţionale).
22
interne ale organizaţiilor internaţionale; recomandările şi rezoluţiile organizaţiilor
internaţionale, dar numai acelea care au caracter juridic, reglementînd aspecte ale
vieţii interne a organizaţiilor, de exemplu, rezoluţiile Adunării Generale a ONU, prin
care se alege Secretarul General, prin care se primesc noi membri sau se aplică
sancţiuni acestora, prin care se aprobă bugetul etc), care trebuie să fie adoptate în
strictă concordanţă cu izvoarele de origine, ceea ce înseamnă că dreptul derivat este
subordonat dreptului originar.
Problema sistemului dreptului organizaţiilor internaţionale rămîne actuală şi oferă temei
pentru prelucrarea sa, clasificare şi sistematizare ştiinţifică, precum şi pentru deducţii teoretice
care au şi însemnătate practică. Precum am văzut, deşi dreptul organizaţiilor internaţionale este
recunoscut de majoritatea4 [118, p.991; 149, p.16; 168, p.22-23/620-622] juriştilor ca ramură a
dreptului internaţional, rămîne a fi nesoluţionată problema structurii interioare a sistemului
dreptului internaţional, în special, în ceea ce ţine de poziţia organizaţiilor internaţionale în cadrul
acestuia, şi necesită cercetări ulterioare. Această problemă prezintă importanţă din perspectiva
examinării organizaţiilor internaţionale drept mijloc de instituţionalizare a relaţiilor dintre state,
iar a dreptului organizaţiilor internaţionale – drept mijloc de ordonare şi eficientizare a acestor
relaţii, ale căror scop final constă în identificarea soluţiilor pentru sfidările cu care se sonfruntă
umanitatea la diferite etape istorice.
§ 2. Specificul organizaţiilor internaţionale regionale –
exemplul Consiliului Europei
După cum poate fi scos în evidenţă din studiul asupra naturii juridice şi a competenţelor
organizaţiilor internaţionale, se desprinde ideea clasificării acestora în diferite categorii. În acest
context, constatăm că, în ultima jumătate de secol acestea s-au proliferat şi extins considerabil,
constituindu-se într-un complex de organizaţii de diferite tipuri. Astfel, organizaţiile
internaţionale pot fi clasificate după mai multe criterii [112, p.229]: a) după aria de acţiune, în
raport de numărul statelor participante; b) după obiectul lor, general sau specializat; c) după
posibilitatea statelor de a deveni membre ale organizaţiei.
4 În evoluţia dreptului organizaţiilor internaţionale au existat şi păreri conform cărora dreptul organizaţiilor internaţionale ar fi constituit exclusiv din dreptul ONU sau că acesta ar exista paralel şi independent de dreptul internaţional public.
23
Luînd ca bază aria de acţiune, distingem organizaţiile internaţionale cu vocaţie universală sau
globală şi organizaţiile regionale. Organizaţiile cu caracter universal sunt destinate să cuprindă toate
statele lumii (spre exemplu, ONU şi alte instituţii specializate ale ONU, din care pot face parte toate
statele lumii şi, în unele cazuri, alte entităţi cu autonomie în diferite domenii ca sănătatea publică,
poşta, telecomunicaţiile). Chiar dacă nu există o organizaţie internaţională care să cuprindă toate
statele lumii, ele tind, au vocaţia să stabilească reguli pentru lumea întreagă şi caută să extindă
numărul de membri cît mai mult. Organizaţiile regionale sunt limitate la o regiune geografică (spre
exemplu, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă, Consiliul
Europei). Odată ce organizaţiile regionale cuprind doar un grup limitat de state, care, în general, au
interese şi filosofii politice similare, structura lor este mult mai centralizată şi mai bine gîndită decît
în cazul organizaţiilor care includ aproape toate statele lumii. În consecinţă, organizaţiile regionale
pot fi mult mai eficiente şi exercita o mai mare influenţă.
Din aceste considerente, ne-am propus să ilustrăm în această lucrare mecanismul
cooperării statelor în cadrul organizaţiilor regionale, alegînd exemplul Consiliui Europei datorită
avantajelor pe care le prezintă acesta faţă de alte organizaţii şi contribuţiei sale la procesul de
unificare europeană.
Precum am remarcat deja, a două jumătate a secolului XX s-a caracterizat printr-o explozie
cantitativă, dar şi calitativă de organizaţii internaţionale. De asemenea, pentru această perioadă este
caracteristică apariţia termenului de „integrare europeană”, menită să descrie procesul, precum şi
scopul de formare a unei asociaţii strînse, uniuni sau chiar federaţii a statelor vest-europene. Acesta
era un termen convenţional, destul de vag şi general pentru a acoperi întregul spectru de abordări a
integrării, pornind de la cooperarea interguvernamentală tradiţională pînă la instituirea unor
organizaţii supranaţionale. [111, p.33] Organizarea instituţională în Europa este caracterizată prin
multiple acorduri şi instituţii cu natură juridică diferită în diverse domenii de activitate
guvernamentală. De aceea, toate eforturile doctrinale de a defini integrarea europeană în legătură cu
anumite caracteristici instituţionale au eşuat. [115, p.240]
În pofida eforturilor Mişcării Europene (fondate în 1948 ca o asociaţie neoficială a
grupurilor politice care favorizau uniunea mai strînsă între statele europene), politic s-a dovedit a
fi imposibil de a institui o uniune federală a statelor europene cu competenţe generale în toate
problemele de interes comun. În prima perioadă de formare a integrării europene au existat
diferite abordări instituţionale care tratau probleme economice, de apărare şi de politică externă,
iar în fiecare dintre aceste sectoare au fost create instituţii cu diferită natură juridică şi diferiţi
membri. Astfel, s-a format o vastă reţea de organizaţii şi organisme internaţionale, cu obiect mai
larg sau mai restrîns, cu participare generală sau limitată, prin care statele urmăresc să realizeze
24
cooperarea multilaterală în domeniile respective. Datorită impactului considerabil asupra
procesului de integrare, Comunităţile Europene au atras mai multă atenţie decît alte organizaţii
europene. În rezultat, structura lor supranaţională specifică, deseori, este considerată ca unica
reprezentînd mecanismul integrării europene. Totuşi, o serie de organizaţii cu diferite structuri şi
chiar cu mai mulţi membri decît Comunităţile Europene, de asemenea, au contribuit substanţial
la procesul de integrare europeană. Statele, în acelaşi timp, se integrează tot mai mult, dar rămîn
principalii actori, cadrul european fiind pentru ele atît o constrîngere, cît şi un instrument.
Consiliul Europei apare ca un compromis perfect între dorinţa statelor de a-şi păstra
suveranitatea, pe de o parte, şi de a avea un cadru de cooperare comun, pe de altă parte. Astfel,
Consiliul Europei a fost creat ca răspuns la necesitatea pentru o nouă ordine politică în Europa.
[126, p.98] Apariţia acestei organizaţii în 1949 marchează prima tentativă a unei Europe
“europene”, ceea ce înseamnă că este făcută de către europeni şi pentru europeni.[105, p.3]
Contextul istoric de după cel de-al Doilea Război Mondial poate fi unica explicaţie a faptului de
ce prima organizaţie autentic europeană nu a fost concepută decît sub forma unui consiliu de
cooperare interguvernamentală şi nu sub forma integrată a unei comunităţi sau chiar federaţii.
Astfel, în mai 1948, Congresul de la Haga a reunit curentele promotoare ale unităţii europene. La
această reuniune s-a conturat o divizare care a sfidat orice dezbateri cu privire la Europa: pe de o
parte, “federaliştii”, partizani ai unei unităţi supranaţionale, în care statele-naţiuni să fie unităţi
federale; iar pe de altă parte, “inter-guvernaliştii”, pentru care Europa urma să aibă la bază o
simplă cooperare între state. În principiu, francezii au fost purtătorii de cuvînt ai primei versiuni,
în timp ce britanicii au întruchipat-o pe cea de-a doua.[106, p.12] După ce au respins un proiect
francez foarte ambiţios de a alege în următorul an o Adunare constituantă europeană [104, p.462],
Congresul a adoptat o serie de rezoluţii mult mai modeste care reclamau crearea unei uniuni
politice şi economice. Apoi, în cadrul unei reuniuni a Consiliului Consultativ al Tratatului de la
Bruxelles (Belgia, Franţa, Luxembourg, Olanda şi Marea Britanie), la 27 şi 28 ianuarie 1949,
Marea Britanie a acceptat principiul unei Adunări Parlamentare. Cei cinci miniştri de externe au
ajuns la un consens privind înfiinţarea unui Consiliu al Europei compus dintr-un comitet
ministerial, care se întîlnea cu uşile închise, şi un corp consultativ, ale cărui reuniuni erau publice.
În consecinţă, Consiliul Europei poate fi perceput drept rezultatul unui “dublu compromis”: între
federalişti şi funcţionalişti (care mai sunt numiţi şi unionişti), precum şi între avocaţii unei
adunări consultative investită cu putere politică semnificativă şi reprezentanţii statelor care se
opuneau întăririi adunării şi optau pentru un rol activ al reprezentanţilor guvernelor.[142, p.396]
În baza acestui acord de principiu [105, p.12], miniştrii afacerilor externe ale celor cinci ţări
semnatare ale Tratatului de la Bruxelles au decis să se reunească într-o conferinţă diplomatică
25
pentru a elabora statutul noii organizaţii. Alte cinci state – Irlanda, Italia, Danemarca, Norvegia
şi Suedia au fost invitate să participe la această conferinţă. Convenţia cu privire la Statutul
Consiliului Europei a fost semnată la 5 mai 1949 şi a intrat în vigoare la 3 august 1949.
Conform opiniei lui P. Reuter, Consiliul Europei este “singura organizaţie în care toate
ţările europene, ce fac dovada unui anumit ideal democratic, se pot reuni pentru a examina orice
problemă europeană.”[132, p.114] În această definiţie fiecare cuvînt este semnificativ: însuşi
termenul de Consiliul Europei exprimă îngrijorarea de a nu face din această organizaţie decît un
organ de cooperare interguvernamentală şi nu o voinţă de integrare supranaţională. Toate ţările
europene, care fac dovada unui ideal “democratic”, se pot reuni în cadrul ei. Astfel, pînă nu
demult, aceasta a exclus ţările din Europa de Est, care nu erau democraţii parlamentare pluraliste,
iar pentru o perioadă îndelungată de timp - statele de tip fascist, cum ar fi Spania şi Portugalia
sau Grecia, într-un anumit timp. În fine, aceste ţări se reunesc “pentru a examina în comun orice
problemă europeană”. Vom vedea în capitolele ce vor urma că, cu excepţia apărării naţionale,
Statutul Consiliului Europei conferă statelor membre reunite în sînul său toate competenţele
posibile în materie de edificare europeană, inclusiv şi o unificare economică a Europei, ţinînd
cont de faptul că Consiliul Europei a apărut înaintea comunităţilor europene şi ca generator al
tuturor altor organizaţii care au fost create ulterior.
Astfel, celor zece state semnatare ale Tratatului de la Londra - Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Marea Britanie şi Suedia - s-au asociat Grecia şi
Turcia în 1949, Islanda în 1950. Adunarea, din 1949, a recomandat Comitetului de Miniştri
admiterea Republicii Federale Germane, iniţial membru asociat, apoi membru ordinar din 1951.
Austria, după ce a fost timp îndelungat observator, a devenit membru în 1956, Ciprul în 1961,
Elveţia în 1963, Malta în 1965. Portugalia a trebuit să aştepte pînă în 1976 pentru a se alătura
Clubului democraţiilor, iar Spania pînă în 1977. Liechtenstein a aderat în 1978, San-Marino în
1988, Finlanda în 1989, apoi a urmat căderea zidului de la Berlin şi au aderat Ungaria în 1990,
Polonia în 1991, Bulgaria în 1992, Estonia, Lituania, Slovacia şi Republica Cehă, precum şi
România în 1993, Andora în 1994, Letonia, Albania, Ucraina, “Fosta Republică Iugoslavă
Macedonia” şi Republica Moldova în 1995, Federaţia Rusă şi Croaţia în 1996, Georgia în 1999,
Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina în 2002, Serbia şi Muntenegru în 2003.
În octombrie 2004, a fost primit în cadrul Consiliului Europei şi Monaco. În consecinţă, numărul
cetăţenilor direct vizaţi de către Organizaţie a crescut pînă la 800 milioane.
Cîştigînd noi membri, Consiliul Europei a atras şi atenţia statelor ne-europene, care
afişează un spirit similar. În aşa mod, Canada, Japonia, SUA, Mexic şi Sfîntul Scaun au obţinut
statut de observator pe lîngă Organizaţie.
26
Consiliul Europei a găsit formule suple de asociere la lucrările sale a ţărilor terţe:
delegaţii parlamentare care asistă la şedinţele Adunării Parlamentare ca observatori (Elveţia din
1961 pînă în 1963, Israel din 1958), ratificarea anumitor convenţii ale Consiliului Europei de
către state ne-membre (Tunisia, Israel, Costa Rica, Sfîntul Scaun etc.), statut de “invitat special”
(aceasta a fost practica pentru ţările din Est).
Învăţarea mutuală şi acţiunile comune au constituit marca Consiliului Europei de la
fondarea sa în urmă cu cinzeci şi patru de ani. Rezultatele obţinute din acel moment sunt
impresionante:
• Convenţia europeană a drepturilor omului şi alte numeroase convenţii au stabilit un
spaţiu juridic comun care se extinde în mod constant;
• Programul interguvernamental a contribuit considerabil la elaborarea politicilor atît
naţionale, cît şi europene în diverse domenii;
• Adunarea Parlamentară a fost un motor de forţă pentru schimbări şi a deschis calea
pentru o dezvoltare graduală a cooperării europene.
Importanţa creării Consiliului Europei rezidă în faptul că acesta a fost “primul instrument
de integrare europeană”, în timp ce Adunarea consultativă a devenit “prima adunare
europeană”.[108, p.122] Apoi, chiar de la începuturi, Consiliul Europei a reuşit să depăşească
cadrul simplu al cooperării interguvernamentale şi să pună bazele primei comunităţi
supranaţionale – cea a drepturilor omului. Înainte de Comunitatea Europeană a Cărbunelului şi
Oţelului (CECA), salutată în mod unanim ca fiind o mare revoluţie în relaţiile internaţionale
datorită nivelului său înalt de supranaţionalitate, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, a creat în beneficiul
cetăţenilor Europei dreptul, care nu a mai fost acordat de-a lungul istoriei, de a acuza statul lor în
faţa unei curţi de justiţie internaţională - Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe lîngă această mare operă a Consiliului Europei, care constă în crearea unei zone de
protecţie a drepturilor omului unice în lume, nu ar trebui sa subestimăm realizările din alte
domenii. Bineînţeles, nu ţine de Consiliul Europei să instituie o piaţă comună – acest lucru fiind
înfăptuit de Comunitatea Economică Europeană (CEE). Cu toate acestea, în alte domenii, cum ar
fi cel cultural, al securităţii sociale, al cooperării judiciare, opera legislativă a Consiliului Europei
nu este de neglijat şi precedă şi, uneori, merge mai departe decît cea a Uniunii Europene.
Totodată, în pofida reticenţelor care mai apar, un fenomen continuă să bucure
observatorii: lărgirea constantă a Consiliului Europei. Cu siguranţă, subiectul lărgirii este astăzi o
temă de actualitate în viaţa politică europeană. Uniunea Europeană tocmai a primit zece noi
membri, NATO a admis noi membri în rîndurile sale: Consiliul Europei, de asemenea, a ajuns de
27
la zece membri fondatori în 1950 la patruzeci şi şase în prezent. O întorsătură semnificativă s-a
produs la finele războiului rece. Într-adevăr, după 1989, Consiliul Europei a constituit prima
structură de primire a ţărilor Europei Centrale şi de Est, pe măsura opţiunilor acestora pentru
democraţie. Ca urmare a acestui proces spectacular şi inedit, din Consiliu fac parte toate statele
europene, cu excepţia Bielarusiei. Vocaţia sa de organizaţie pan-europeană a fost deja
demonstrată de o manieră clară şi convingătoare, iar realizările sale recente în domeniul
extinderii pot fi ilustrate în patru direcţii prioritare:[145, p.5-8]
• în primul rînd, este vorba de o lărgire sensibilă în termeni de compoziţie;
• o a doua formă a extinderii vizează dezvoltarea mecanismelor de control: Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi un şir de alte proceduri de supraveghere şi control;
• al treilea tip al extinderii constă în dezvoltarea unei capacităţi de susţinere pe care
Consiliul Europei o poate acorda noilor state membre şi ţărilor candidate în astfel de
domenii precum alegerile democratice, reformele constituţionale şi juridice,
instituirea unui sistem judiciar independent, consolidarea autonomiei locale şi altele;
• în fine, o extindere care a putut fi observată pe parcursul ultimilor ani: dezvoltarea
cantitativă şi calitativă a convenţiilor Consiliului Europei în cele mai diverse domenii.
În larga gamă a organizaţiilor europene, Consiliului Europei îi revine o responsabilitate
specială: apărarea valorilor comune, explorarea vastelor orizonturi ale proiectului european şi
accentuarea aspectelor particulare, fără de care acest proiect ar fi incomplet. Pentru atingerea
acestui obiectiv, Consiliul Europei activează în strînsă legătură cu alte organizaţii internaţionale,
bazîndu-se pe avantajele sale comparative, dintre care noi am indica următoarele cinci:
A - cîmpul său de acţiune. Ţinînd cont de dimensiunea sa pan-europeană, Consiliul
Europei îşi poate extinde cooperarea pe întreg continentul, înglobînd toate
democraţiile europene.
B - experienţa sa. Datorită mai multor decenii de activitate în cele mai diverse domenii,
Consiliul Europei a stabilit vaste reţele de aptitudine şi competenţă în întreaga Europă.
C - normele sale, care constituie un cadru european comun de referinţă, asigură
coerenţa activităţilor Consiliului Europei şi joacă un rol foarte important în cadrul
reformelor efectuate pe plan naţional.
D - multiplii săi parteneri. Instituţiile Consiliului Europei reunesc miniştri, parlamentari,
cadre universitare şi reprezentanţi ai puterilor locale şi ai guvernelor. Pe de altă
parte, Consiliul Europei se bucură de sprijinul organizaţiilor neguvernamentale şi
organizaţiilor de tineret din Europa. Amestecul tuturor acestor ingrediente, deseori,
a oferit rezultate remarcabile.
28
E - eficienţa metodelor sale de lucru. Consiliul Europei a creat reţele de experţi şi a
instituit metode de lucru adaptate necesităţilor guvernelor în vederea consilierii,
stabilirii contactelor şi consultărilor. În plus, Consiliul Europei dispune de un
personal experimentat şi motivat care posedă o preţioasă memorie instituţională.
Lista organizaţiilor internaţionale cu care cooperează Consiliul Europei, pentru a fi
completă şi exactă, ar necesita un studiu separat. Consiliul Europei cooperează cu un şir de
instituţii internaţionale şi organizaţii ne-guvernamentale. Această cooperare are loc sub diverse
forme şi constituie o contribuţie importantă prin îmbogăţirea gîndurilor şi ideilor, care urmează a
fi luate în consideraţie în timpul căutării soluţiei optime pentru rezolvarea problemelor ce ţin de
dezvoltarea europeană. Relaţiile dintre Consiliul Europei şi OSCE au o importanţă particulară,
avînd în vedere proporţiile pan-europene ale acestor două organizaţii, cu un grad asemănător de
putere. În acest caz, nu este surprinzător faptul că, pe de o parte, există postulate cu privire la
coordonarea activităţilor, astfel încît apare posibilitatea complimentării celor două organizaţii, iar
pe de altă parte, nu lipsesc semnele competiţiei între aceşti doi actori pentru atingerea unei
poziţii de lider printre organizaţiile europene. [176, p.38; 145, p.38; 173, p.9]
Consiliul Europei, păstrîndu-şi exclusivitatea pe continentul european, este totuşi
conştient de faptul că există un număr foarte mic de probleme semnificative ale dezvoltării care
ar putea fi examinate separat de contextul lor global şi reclamă o cooperare care să meargă
dincolo de state şi continente. [117, p.360] Vorbind despre cooperarea dintre Consiliul Europei
şi ONU, avem de a face cu un anumit model creat care totuşi nu reflectă potenţialul
posibilităţilor ce ar putea apărea din cooperarea celor două organizaţii. Necesitatea întăririi
cooperării este văzută în contextul unei importanţe mai mari acordate cooperării regionale, iar
aceasta trebuie să fie coordonată în modul corespunzător pentru a ţine cont de priorităţile
mondiale [185, p.80] (îndeosebi, la elaborarea standardelor în domeniul drepturilor omului).
Natura interacţiunii Consiliului Europei cu alte organizaţii trebuie examinată în mod constant,
pentru a încerca de a face cooperarea mai fructuoasă, a ameliora diviziunea muncii şi a evita
dublarea competenţelor.
În fine, în mod firesc, apare întrebarea dacă a fost şi un preţ de plătit pentru această
expansiune multiplă a Consiliului Europei. Fiecare dintre noi se întreabă dacă evoluţia dinamică
a Organizaţiei nu are în acelaşi timp şi un revers, dacă nu vor fi diminuate valorile sale. În
paginile ce vor urma vom răspunde negativ la aceste întrebări. Consiliul Europei a fost fondat
pentru a promova şi apăra anumite valori comune: democraţia, respectarea drepturilor omului şi
supremaţia dreptului. Aceste valori au căpătat un relief particular în ultimii ani, cel puţin, astfel
apare lectura noastră a recentelor evoluţii în Organizaţie. Metodele concrete de apărare şi de
29
promovare au fost adaptate astfel încît să ţină cont de expansiunea geografică a Consiliului
Europei, însă valorile fundamentale nu au pierdut nimic din importanţa lor. Consiliul Europei
oferă posibilitatea de a partaja, sub acelaşi acoperiş, eforturile europene comune. Cu ocazia
primului Summit din Viena din 1993, şefii statelor şi guvernelor din ţările membre au declarat că
Consiliul Europei este instituţia politică europeană care, prin excelenţă, reuneşte pe picior de
egalitate şi în structuri permanente democraţiile din Europa eliberate de opresiunile comuniste.
Ei au adăugat că acesta era şi motivul pentru care aderarea lor la Consiliul Europei a reprezentat
un element central al construcţiei europene fondate pe valorile Organizaţiei. Prezenţa la Varşovia
a patruzeci şi şase de şefi de state şi de guverne în timpul celui de-al treilea Summit (16-17 mai
2005) a confirmat, în mod impresionant, această evoluţie.
Rolul jucat de organizaţiile internaţionale este imens, iar natura lor juridică complexă
ne este învederată de multitudinea de relaţii în care acestea sunt implicate şi care atestă
importanţa şi eficienţa participării lor la abordarea şi soluţionarea problemelor cu care se
confruntă umanitatea în zilele noastre. Există domenii de activitate în care statele, deşi au
puterea supremă şi capacitatea juridică necesară, nu pot acţiona individual într-un mod eficient.
Contactele internaţionale din ce în ce mai numeroase generează un număr crescînd de relaţii
juridice care se dezvoltă peste nivelul statal: reglementarea securităţii pentru nave şi aeronave,
distribuirea de frecvenţe radio, reguli pentru curierul internaţional ş.a. nu pot fi stabilite la nivel
naţional şi cer o reglementare la nivel internaţional ş, chiar dacă din punct de vedere juridic
statele nu sunt obligate să urmeze regulile elaborate de organizaţiile internaţionale, ele rămîn
obligate să coopereze cu aceste organizaţii.
Astfel, Republica Moldova nu poate rămîne în afara acestei cooperări instituţionalizate.
Totodată, ţara noastră, fiind un stat suveran, trebuie să aleagă între organizaţiile care ar oferi cele
mai multe beneficii pentru participarea sa în relaţiile internaţionale. Din această perspectivă,
Consiliul Europei oferă avantaje atît din punctul de vedere al partenerilor internaţionali pe care îi
reuneşte, cît şi din punctul de vedere al problemelor pe care le abordează.
Cu toate acestea însă, Consiliul Europei nu poate exista şi activa cu ignorarea celorlalţi
actori de pe arena mondială. Pentru a ordona acest proces de cooperare, vom reitera principalele
momente pentru menţinerea viabilităţii sale ca organizaţie internaţională regională:
1) Republica Moldova, afirmîndu-se ca participant activ al relaţiilor internaţionale,
trebuie să intensifice interesul său pentru consolidarea instituţionalizării acestora.
Prin urmare, autorităţile naţionale ar putea veni cu propunerea elaborării unui
instrument juridic internaţional cu privire la organizaţiile internaţionale, care ar fi o
30
codificare a dreptului organizaţiilor internaţionale. Asemenea norme juridice
internaţionale prezintă importanţă în scopul creării unui sistem al dreptului
organizaţiilor internaţionale, cu o parte generală – care să ofere definiţia
organizaţiei internaţionale, principiile constituirii, funcţionării şi raporturile dintre
organizaţiile internaţionale şi alţi subiecţi ai dreptului internaţional, şi o parte
specială – care să reglementeze mecanismul de stabilire a competenţelor, atribuţiilor
şi alte trăsături specifice fiecărei organizaţii.
2) Consiliul Europei, activînd prin excelenţă în unele domenii, nu poate rămîne izolat
de alte organizaţii internaţionale. La fel şi Republica Moldova, făcînd parte şi din
alte asociaţii, are asumate faţă de acestea angajamente similare sau, cel puţin, care
să nu fie opuse angajamentelor faţă de Consiliul Europei. Din aceste raţiuni,
considerăm că trebuie să fie promovată ideea divizării competenţelor şi eficientizării
acţiunii comune a Consiliului Europei cu alte organizaţii prin acorduri, aranjamente,
memorandumuri de înţelegere şi alte insturmente bilaterale.
3) Reiterăm poziţia expusă conform căreia organizaţiile internaţionale, deşi sunt create
de către state prin acordul lor comun, posedă totuşi voinţă autonomă şi capacitate
juridică proprie din momentul constituirii lor, în limitele competenţelor care le-au
fost conferite de către fondatori. În acest mod, apare un proces invers în care
organizaţiile internaţionale, fiind create de către state, sunt acelea care elaborează,
la rîndul lor, norme obligatorii pentru statele membre. În acest scop, exemplul
Consiliului Europei este binevenit, deoarece această organizaţie posedă mecanisme
de control specifice şi are prioritate faţă de altele prin crearea unui spaţiu comun al
drepturilor omului. Aceste particularităţi trebuie să fie valorificate de către statele
membre, iar în capitolele ce urmează vom încerca să identificăm necesităţile pentru
realizarea acestui obiectiv.
31
CAPITOLUL II
CONSILIUL EUROPEI PRIN PRISMA DREPTULUI
ORGANIZAŢIILOR INTERNAŢIONALE
§ 1. Scopurile şi principiile Consiliului Europei
Consiliul Europei poate fi definit ca un cadru de dialog, cooperare şi elaborare a normelor
comune în domenii de care nu se ocupă nici o altă organizaţie europeană. Astfel, Consiliul
Europei, exclus din problemele politice şi economice şi de apărare, s-a afirmat pe terenurile
politicii sociale, sănătăţii publice, mediului şi culturii, definind texte-cadre, convenţii deschise
pentru semnare şi ratificare de către statele membre. În această privinţă, cea mai mare reuşită a
Consiliului se referă la drepturile omului.
Deşi relativ scurt (numai 42 de articole în comparaţie cu 247 ale Tratatului de la Roma, spre
exemplu), statutul Consiliului Europei recunoaşte acestuia un obiectiv foarte larg, căruia nu-i scapă
decît problemele militare stricto senso: “Articolul 1: a) Scopul Consiliului Europei este de a realiza o
mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care
sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea progresului lor economic şi social.”[16, art.1]
Bineînţeles, contextul istoric explică de ce uniunea mai strînsă între statele membre trebuie să
fie realizată, în primul rînd, pentru “salvgardarea şi realizarea idealurilor şi principiilor care sunt
moştenirea lor comună”, cu alte cuvinte, principiile enunţate în preambulul Statutului şi anume
“libertatea individuală”, “libertatea politică” şi “supremaţia dreptului” [116, art.1], toate fiind
ignorate pe parcursul conflictului precedent. Dar, într-o retrospectivă, este de remarcat că scopul
următor constă în promovarea progresului economic şi social. În art.1, al. b) din Statut, unde se
vorbeşte despre o acţiune comună a statelor membre, domeniul economic figurează primul pe listă,
urmat de cel social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ, precum şi drepturile omului. Evident,
în 1949 nu se putea prevedea că o astfel de unificare economică şi socială a Europei va fi realizată
într-un alt cadru, cel al Comunităţilor. Totuşi, Consiliului Europei îi rămîn numeroase alte domenii
de acţiune completate prin art. 23 al Statutului, conform căruia Adunarea Parlamentară “poate
formula recomandări cu privire la orice chestiune legată de scopul” Consiliului Europei.
În ceea ce priveşte excluderea problemelor militare, sau, mai exact, celor de “apărare
naţională”, aceasta se datorează nu atît opunerii statelor mari, în special a Franţei şi Marii
32
Britanii, cît a ţărilor neutre (Irlanda şi Suedia, astăzi Austria şi Elveţia), precum şi a multor altor
care au preferat să încredinţeze apărarea lor NATO. În practică însă Consiliul Europei nu s-a
privat de dreptul de a aborda problemele de apărare.[105, p.20] Deja în 1950, Adunarea a
recomandat crearea unei armate europene. Comitetul de Miniştri i-a reamintit incompetenţa sa,
ceea ce a determinat Adunarea să ceară abrogarea alineatului d) al art. 1 din Statut. Comitetul a
refuzat, însă a lăsat să se înţeleagă că dezbaterile pe marginea apărării pot fi reluate sub egida
dezbaterilor referitoare la edificarea păcii şi cooperarea internaţională, termeni care figurează în
preambulul Statutului. Astfel, Adunarea s-a abţinut de la tratarea problemelor care vizează strict
tehnica militară, care, după caz, ţin de competenţă UEO sau NATO.5
Obiectivele principale ale Consiliului Europei sunt reflectate, în primul rînd, în
preambulul Statutului, care este obligatoriu pentru toate statele membre.[16] Corelînd aceste
prevederi cu dispoziţiile unei serii de instrumente internaţionale elaborate în cadrul Consiliului
Europei, pot fi identificate următoarele obiective [174, p.7] esenţiale ale Organizaţiei:
• protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
• favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale
ale Europei;
• căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile europene
(discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea
umană, sindromului HIV/SIDA, drogurile, crima organizată etc.);
• dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale.
Cercetînd motivaţiile care au stat în spatele creării Consiliului Europei, este important de a
nota că “organizaţia s-a născut din ideea vizionară de a atinge o conciliere durabilă între fostele
ostilităţi şi o cooperare strînsă în vederea făuririi unui viitor comun. Cu toate acestea, ideea era nu de
a dezvolta o cooperare după modelul instituit de ONU, dar de a crea un fundament durabil sub forma
valorilor umanistice, care să pună punct întregii mizerii a cărui martor a fost Europa în secolul
XX.”[121, p.9] Elementul respectării valorilor este încorporat în chiar conceptul de membru al
Consiliului Europei. Diferit de alte organizaţii (cum ar fi, spre exemplu, Organizaţia Statelor
Americane în care un stat este reprezentat în virtutea localizării sale geografice), în cazul Consiliului
Europei un stat trebuie să se califice pentru admitere. Standardele în acest scop includ democraţia,
5 Această evoluţie este asemănătoare cu cea care a avut loc mai tîrziu în Comunităţile europene, ale căror tratate, de asemenea, exclud apărarea din domeniile lor de competenţă. Dar Parlamentul European, începînd cu anii 70 ai sec.XX, a confruntat acest “tabou”, găsind şi el un mijloc pentru a o face: acel al politicii industriale, concepută ca înglobînd industriile de armament… (cf. Jean-Louis Burban, La Communauté européenne et la Défence, Revue de la Défence nationale, iulie 1980, p. 97 şi urm.).
33
sistemul protecţiei drepturilor omului, parlament ales prin sufragiu liber. Consiliul Europei, spre
deosebire de ONU şi OSCE, fixează criterii stricte de admisibilitate în art. 3 al Statutului său:
“Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să accepte principiile statutului de drept şi principiul
în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.”[16, art.3] Acest imperativ ideologic este primordial, trecînd
chiar înaintea realizării unei uniuni europene şi am putea spune că aceasta este raţiunea de a fi a
Consiliului Europei, care, de-a lungul deceniilor, a făcut să aştepte la poarta sa state geografic situate
în Europa, dar ale căror regimuri nu erau bazate pe democraţie parlamentară şi respectarea
drepturilor omului. De asemenea, nici o ţară nu deţine “o garanţie pe viaţă” a calităţii sale de membru
şi trebuie să menţină standardele înalte.6 La fel, Statutul nu menţionează “membrii fondatori”,
formulă întîlnită în cazul altor organizaţii internaţionale.
Procedura de admitere, conform art. 4 al Statutului, este următoarea: “Orice stat european,
considerat ca fiind capabil de a se conforma prevederilor art. 3 şi avînd voinţa de a le realiza, poate fi
invitat de către Comitetul de Miniştri să devină membru al Consiliului Europei.”[16, art.4] Notăm că
un organ politic, Comitetul de Miniştri, este acela care apreciază dacă un stat îndeplineşte condiţiile
fixate de art. 3 şi “îi eliberează un brevet de democraţie”.[124, p.10] Din 1951, Comitetul de Miniştri
a acceptat să modifice procedura de admitere în favoarea Adunării Parlamentare, care, de atunci, este
consultată cu privire la invitaţia Comitetului de Miniştri adresată unui stat să devină membru al
Consiliului. De la început, Adunarea a încercat să adauge o condiţie suplimentară aderării: ratificarea
Convenţiei europene a drepturilor omului. Însă Comitetul de Miniştri s-a mulţumit, în timpul aderării
Germaniei Federale, Ciprului şi Maltei, să ceară ca în instrumentul de acceptare a Statutului să fie
înserată o declaraţie de fidelitate “principiilor directoare şi scopurilor Consiliului Europei după cum
sunt expuse în preambul şi art. 3 al Statutului” din partea noului stat membru.[105, p.14] Ratificarea
Convenţiei europene a drepturilor omului a devenit o condiţie de aderare începînd cu valul statelor
din Europa de Est. În ultimii ani s-a stabilit o practică conform căreia se face distincţie între condiţiile
ce urmează a fi îndeplinite anterior aderării şi aspectele pentru care ţările candidate se angajează, în
acord cu Organizaţia, să acţioneze în viitor. Constatăm că, în mod global, procesul de aderare a
contribuit esenţial la accelerarea procesului de reforme în ţările candidate.
Astfel, Consiliul Europei a reprezentat primul pas spre crearea comunităţii europene şi ră-
mîne a fi, pînă astăzi, organizaţia Europei democratice. Vom vedea în continuare că vocaţia sa majo-
ră este de a promova democraţia în Europa, atît prin intermediul dialogului între guverne, parlamente,
cît şi prin mijlocul conferinţelor ministeriale, elaborarea convenţiilor în cele mai diverse domenii.
6 În baza acestor reguli, Grecia, urmare a impunerii regimului militar în 1969, a fost deprivată de calitatea sa de membru al Consiliului Europei şi a fost readmisă după restaurarea democraţiei în 1974.
34
§ 2. Sistemul organelor şi instituţiilor Consiliului Europei:
structură, procedură, competenţe, acte
În mai 1949, Consiliul Europei a apărut ca un compromis, o coabitare între cele două
curente la tema unităţii europene, care au fost descrise mai sus. Puterea de decizie este
încredinţată Comitetului de Miniştri (CM), instanţă preeminentă din care fac parte reprezentanţii
guvernelor statelor membre. Dimensiunea federală este concretizată în Adunarea Parlamentară,
compusă, începînd cu 1951, “din reprezentanţii fiecărui membru ales de Parlamentul său sau
desemnat printr-o procedură stabilită de acesta.”
Comitetul de Miniştri – vocea guvernelor
Precum am menţionat deja şi după cum au remarcat Lamoureux şi Molinié, Comitetul de
Miniştri este organul executiv al Consiliului Europei, rolul şi funcţiile sale fiind definite în
Capitolul IV al Statutului şi constituie un organ reprezentativ al guvernelor statelor europene-
membre la această organizaţie, avînd în prezent o poziţie contradictorie; el este plasat într-o
situaţie de preeminenţă faţă de Adunarea Parlamentară.[123]
Funcţionarea Comitetului de Miniştri este gestionată de un şir întreg de reglementări inte-
rioare (Statutul Consiliului Europei, Regulamentul Interior al Comitetului de Miniştri şi Reuniunilor
Delegaţilor, decizii ad-hoc ş.a.), dispoziţii convenţionale, în urma cărora CM exercită controlul
asupra punerii în aplicare şi implementare a prevederilor diferitor convenţii şi tratate, precum şi în
baza unor practici stabilite şi acceptate de-a lungul anilor, denumite în continuare cutume.
Organizarea funcţională a Comitetului de Miniştri este minuţios prevăzută în
reglementările sale interne. Comitetul este compus din cîte un reprezentant al fiecărui stat
membru, care statutar este ministru al afacerilor externe. În caz de imposibilitate, ministrul poate
fi suplinit de către un alt membru al Guvernului. Pînă nu demult, Comitetul de Miniştri şi-a ţinut
Sesiunile sale „ordinare” de două ori pe an la nivel ministerial, prima fiind în perioada aprilie-
mai şi cea de toamnă în luna noiembrie. Dar începînd cu anul 2004, urmare a unei reforme
instituţionale în cadrul Consiliului Europei, sesiunile ministeriale vor avea loc o singură dată pe
an – în luna mai, iar pentru luna noiembrie sunt prevăzute reuniuni la nivel de Delegaţi şi ofiţeri
de legătură pentru a asigura ceremonia de transmitere a preşedinţiei de la un stat la altul conform
rotaţiei alfabetice. Totodată, Comitetul de Miniştri poate să se reunească în orice moment, în
cazul cînd există o cerere din partea unui membru al său sau din partea Secretarului General,
cu condiţia că două treimi din membri îşi exprimă acordul în acest sens. [74, art.1b]
35
Pentru a asigura activitatea neîntreruptă a Comitetului de Miniştri, au fost organizate
reuniunile Delegaţilor Comitetului de Miniştri. Deciziile adoptate de Delegaţi, în virtutea
împuternicirilor delegate de către Miniştri, sunt considerate ca fiind luate în numele Comitetului
de Miniştri şi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cele adoptate de către Comitet. În
acelaşi timp, Delegaţii nu adoptă decizii asupra întrebărilor, care în opinia unuia sau a mai mulţi
dintre ei, în virtutea importanţei lor politice, necesită a fi adoptate la nivel ministerial.
Este important de menţionat că, din punct de vedere instituţional, nu există un „Comitet
al Delegaţilor” separat de cel al Comitetului de Miniştri, ele alcătuind o singură structură, care
are un Preşedinte şi un Birou, iar deciziile adoptate de Delegaţi sunt şi deciziile Comitetului, care
ulterior sunt inserate în sau influenţează adoptarea instrumentelor juridice, cum ar fi convenţiile
şi acordurile, recomandările, rezoluţiile sau răspunsurile la recomandările Adunării Parlamentare.
Pe lîngă acestea, activitatea Comitetului de Miniştri este substanţial suplinită prin
funcţionarea a peste 300 de organe de lucru ale sale (conferinţe ministeriale specializate,
comitete directoare, grupuri de experţi etc.), care au mandatul de a trata la nivel de specialişti
guvernamentali anumite chestiuni, de a elabora recomandări şi baza pentru dezbateri pentru
Comitetul de Miniştri, care, conform concluziilor acestor organe, adoptă diverse decizii ale sale.
În conformitate cu prevederile articolului 13 al Statutului Consiliului Europei, Comitetul
de Miniştri este organul competent a acţiona în numele Consiliului Europei în conformitate cu
articolele 15 şi 16, el fiind, organul executiv al Organizaţiei. În special, articolul 15 precizează
modalităţile de realizare a acestor competenţe:
a. Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării Parlamentare sau din
propria iniţiativă, măsurile necesare pentru realizarea scopurilor Consiliului Europei,
inclusiv prin încheierea convenţiilor şi acordurilor, precum şi adoptarea de către
guvernele statelor membre a unei politici comune privind chestiunile determinate.
Concluziile respective sunt comunicate statelor membre de către Secretarul General.
b. Concluziile Comitetului de Miniştri pot, dacă este cazul, să îmbrace forma unor
recomandări pentru guverne. Comitetul poate invita acestea din urmă pentru a-l
informa despre măsurile întreprinse în urma acestor recomandări.” [16, art.15]
În fine, articolul 16 al Statutului prevede că „Comitetul de Miniştri reglementează, cu
efect obligatoriu, toate chestiunile relative la organizarea şi aranjamentele interioare ale
Consiliului Europei”, cu excepţia evidentă a competenţelor Adunării Parlamentare7.
7 Aceste excepţii sunt definite în articolele 24, 28, 30, 32, 33 şi 35 ale Statutului Consiliului Europei.
36
Vorbind despre dialogul politic, vom menţiona că Miniştrii se consacră nemijlocit celor
mai importante probleme politice privind cooperarea europeană şi actualitatea internaţională.
Spre exemplu, în Rezoluţia (84)21 a Consiliului Europei în domeniul politic8, Comitetul de
Miniştri a exprimat ferm determinarea sa de a dezvolta şi aprofunda dialogul politic, în special,
schimbul de opinii în cadrul sesiunilor Comitetului de Miniştri şi reuniunilor informale ale
miniştrilor. Acest dialog are drept scop:
a. examinarea aspectelor politice ale cooperării europene în dorinţa concentrării statelor
europene asupra scopurilor, mijloacelor şi urmărilor acestei cooperări în domeniile în
care Consiliul Europei a acumulat o experienţă particulară sau care prezintă un interes
pentru întreg ansamblu al statelor membre;
b. axarea asupra problemelor internaţionale de interes comun şi, în măsura posibilităţilor,
prezentarea punctelor de reper utile pentru statele membre în scopul elaborării
politicii lor externe;
c. discutarea evenimentelor sau principiilor şi idealurilor asupra cărora este fondată
Organizaţia, în special, drepturile omului, respectarea lor într-un mod pozitiv sau
violarea lor flagrantă, în scopul adoptării, dacă este necesar, a unei atitudini comune
privind aceste evenimente;
d. facilitarea adoptării unor măsuri concrete pentru a contribui la soluţionarea
problemelor importante ce se impun societăţii europene, precum şi confruntarea
pericolelor ce pot prejudicia idealurile democratice şi coeziunea europeană;
e. contribuirea, în măsura posibilităţii şi cu acordul părţilor vizate, la soluţionarea
problemelor existente între statele membre.”.
La capitolul competenţelor statutare în domeniul administrativ şi financiar, putem menţiona
că, Comitetul de Miniştri, cu unele excepţii ce revin Adunării Parlamentare, reglementează cu efect
obligatoriu toate problemele privind organizarea şi aranjamentele interioare ale Consiliului Europei,
inclusiv prin adoptarea regulamentelor financiare şi administrative9.
Alte competenţe ale Comitetului de Miniştri relevă din conţinutul articolelor 4, 5 şi 6 ale
Statutului. În special, Comitetul are dreptul să invite statele europene să devină membru cu
drepturi depline sau membru cu statut de asociat al Consiliului Europei. În acelaşi timp,
Comitetul are dreptul să suspende calitatea de reprezentare a unui membru al Organizaţiei şi să-l
invite să se retragă din Consiliul Europei. În orice caz, o astfel de decizie va fi coordonată în
prealabil şi în mod obligatoriu cu Adunarea Parlamentară. [74] După exprimarea avizului
8 Adoptată în noiembrie 1985 în cadrul Sesiunii a75-ea a Comitetului de Miniştri. 9 Articolul 16 al Statutului CM al Consiliului Europei.
37
Adunării Parlamentare, Comitetul de Miniştri adoptă o Rezoluţie prin care invită statul candidat
să devină membru al Organizaţiei şi împuterniceşte Secretarul General de a adresa o invitaţie
guvernului respectiv.
Printre alte chestiuni diverse atribuite competenţelor Comitetului de Miniştri pot fi
menţionate alegerea sau desemnarea anumitor funcţii în cadrul Organizaţiei. Drept exemplu poate
servi alegerea de către Comitetul de Miniştri a membrilor Comitetului European pentru prevenirea
torturii şi pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante [11, art.5], Comitetului de experţi
independenţi al Cartei sociale europene [5, art.25] etc. La fel, Comitetul de Miniştri participă la
procedura de desemnare în post a Secretarului General, a Secretarului General – adjunct şi
Grefierului Adunării Parlamentare, care are rangul Secretarului general – adjunct, precum şi
prezidează la desemnarea membrilor Comitetului pentru buget şi Comisiei de verificare contabilă.
Competenţele convenţionale ale Comitetului de Miniştri se manifestă prin diferite
obligaţii specifice, denumite quasi judiciare, printre care cel mai ilustru exemplu este
supravegherea executării hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului şi adoptarea deciziilor
la acest subiect, iar iniţial, pînă la adoptarea Protocolului Nr.11 – chiar competenţa de a se
pronunţa asupra unor încălcări ale drepturilor omului. De asemenea, este importantă şi
competenţa Comitetului de Miniştri de a solicita avize consultative Curţii Europene, în
conformitate cu art. 47 al CEDO.
Din dispoziţiile arti. 20 al Statutului reiese că, cu excepţia problemelor de procedură (care
sunt tratate cu majoritatea simplă, adică 50 plus 1 din Delegaţii care au dreptul de participare),
deciziile se adoptă prin majoritatea a două treimi de voturi exprimate10 şi majoritatea reprezentanţilor
mandataţi. Unanimitatea adoptării este solicitată numai pentru un număr limitat de probleme, care
sunt specificate, la fel, în art.20 al Statutului. Dintre acestea, cea mai mare parte survine destul de rar
în activitatea cotidiană a Comitetului de Miniştri, cu excepţia recomandărilor adresate Guvernelor
Statelor membre.[110, p.59] În plus, unanimitatea poate fi obţinută datorită abţinerii anumitor
Reprezentanţi, precum reiese din punctul 10.2.d. al Regulamentului.
În acelaşi timp, este adevărat faptul că în afară de anumite chestiuni de procedură şi
funcţii pe care le exercită în scopul realizării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Comitetul de Miniştri încearcă deseori să evite luarea deciziilor prin vot majoritar sau să recurgă
la vot. În astfel de cazuri se aplică o regulă cutumiară de a găsi soluţia prin consens asupra
problemelor de importanţă majoră. Chiar dacă această practică lungeşte timpul de examinare a
problemelor existente, oricum ea contribuie la o armonie interguvernamentală, evitînd
10 Numai voturile „pro” şi „contra” intră în calculul voturilor exprimate în conformitate cu art.10 p.5 al Regulamentului interior al reuniunilor Delegaţilor de Miniştri.
38
„impunerea voinţei majorităţii unei minorităţi puţin dispusă a se lăsa convinsă”.[133, p.61] Este
cazul să menţionăm că pentru situaţiile în care totuşi se recurge la vot, practicarea unui vot
indicativ sau unui vot informal – prin ridicarea mîinilor, facilitează discuţiile, evitînd adoptarea
unui vot negativ şi ajută membrii la identificarea unei poziţii comune. În acelaşi timp, creşterea
numărului de membri în cadrul Comitetului atrage indispensabil aplicarea procedurii de vot.
Principalul aport al Comitetului de Miniştri la unificarea şi armonizarea europeană constă
în elaborarea şi propunerea pentru semnare a unui şir de tratate europene care au forţă juridică
obligatorie pentru statele părţi. Referindu-ne la convenţii şi acorduri, menţionăm că, în
conformitate cu prevederile art.15.a al Statutului, Comitetul de Miniştri, la recomandarea
Adunării Parlamentare sau din propria iniţiativă, va întreprinde măsurile necesare pentru
realizarea scopurilor Consiliului Europei, inclusiv prin încheierea tratatelor internaţionale.
Ulterior articolul 15.a. a fost completat cu o rezoluţie statutară din 1951 [74], care spune că în
anumite cazuri concluziile Comitetului de Miniştri să preia forma unei convenţii sau acord.
O altă categorie importantă de documente adoptate de Comitetul de Miniştri sunt
Recomandările. În conformitate cu articolul 15.b. al Statutului, Comitetul poate, în cadrul
adoptării de către guverne a unei politici comune privind chestiunile determinate, să adreseze
recomandări guvernelor statelor membre. Aceste recomandări sunt adoptate prin unanimitatea
voturilor exprimate a majorităţii reprezentanţilor care au drepturi depline în cadrul Comitetului
de Miniştri. Adoptarea lor constituie expresia colectivă a opiniei guvernamentale europene
asupra unui subiect determinat, ceea ce le conferă o autoritate respectivă, chiar dacă nu au un
caracter obligatoriu, similar celui al convenţiilor. Există cazuri cînd sunt adoptate expuneri de
motive la aceste recomandări, publicarea cărora este autorizată de către Comitetul de Miniştri.
O altă categorie de documente ale Comitetului de Miniştri sunt Rezoluţiile. Aceste acte
poartă caracter administrativ, adoptate, spre exemplu, de către Comitetul de Miniştri în
conformitate cu prevederile art. 54 al Convenţiei europene a drepturilor omului, art. 75 al
Codului european al securităţii sociale şi prin art. 29 al Cartei sociale europene.
Pe lîngă documentele elaborate de către Comitetul de Miniştri, care au fost analizate mai
sus, există şi alte categorii de acte de lucru. Articolul 21 al Regulamentului interior al
Comitetului de Miniştri prevede că Secretarul General acumulează documentaţia solicitată de
către reprezentanţii în Comitet şi le-o distribuie. Toate documentele destinate reuniunilor
Comitetului de Miniştri la nivel ministerial, cît şi cel al Delegaţilor obligatoriu sunt difuzate în
limbile oficiale, adică în franceză şi engleză. [16, art.12]
Ne-am propus să trecem în revistă întreaga procedură de funcţionare şi de decizie a
Comitetului de Miniştri pentru a demonstra amploarea acestuia şi pentru a-i proba caracterul de
39
organ decizional al Consiliului Europei, care, în multe cazuri, îl apropie, ca natură juridică,
competenţe şi efecte, de executivele naţionale. Avînd în vedere că, în prezent, Consiliul Europei
întruneşte patruzeci şi şase de state, ceea ce înseamnă întreaga Europă cu excepţia Belarusiei,
putem afirma că Comitetul de Miniştri este organul decizional al continentului, care elaborează
şi realizează politica europeană în, practic, toate sferele.
Adunarea Parlamentară – tribuna europeană
Originile Consiliului Europei au demonstrat că Adunarea Consultativă a Consiliului
Europei, denumită din 1974 – Adunarea Parlamentară 11 , reflectă compromisul atins între
avocaţii unui organ parlamentar investit cu atribuţii puternice şi cei care optau pentru organizarea
Consiliului după modelul ONU, adică bazată pe participarea activă a reprezentanţilor guvernelor.
Astfel, Adunarea nu a devenit, după cum şi-au dorit-o federaliştii, un parlament european pur,
dar, chiar de la început, rolul său în promovarea unităţii europene a fost înalt apreciat. Adeseori,
a fost remarcat faptul că, dintre toate instituţiile europene Adunarea Consultativă a fost cea mai
originală soluţie, deoarece intenţia constituitorilor săi a fost să creeze o reprezentare a publicului
şi o tribună de prezentare a opiniilor şi stabilire a contactelor, astfel încît să “contribuie la
promovarea unui spirit cu adevărat european”.
Adunarea Parlamentară este un organ colegial care cuprinde parlamentari din ţările
membre ale Consiliului Europei12. [119, p.111] Conform art. 25 al Statutului Consiliului Europei,
membrii sunt aleşi sau desemnaţi de către Parlamente sau dintre membrii acestora, conform unei
proceduri decise de fiecare legislativ. Statutul mai stipulează că fiecare reprezentant trebuie să fie
cetăţean al statului membru pe care îl reprezintă şi să nu fie, în acelaşi timp, membru al
Comitetului de Miniştri. [16, art.25] În practică aceasta înseamnă că un delegat la APCE nu poate
fi o persoană care deţine funcţia de ministru al afacerilor externe, deoarece miniştrii afacerilor
externe alcătuiesc Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Un membru al guvernului însă
poate fi reprezentant la APCE, dacă competenţa sa nu include afacerile externe. Această normă
pare a fi o soluţie logică, avînd în vedere că tipul relaţiilor dintre APCE şi Comitetul de Miniştri ar
putea conduce la o colizie de interese dacă o persoană îndeplineşte concomitent două funcţii – de
membru al unui organ decizional şi al unui organ deliberativ. [134, p.47] Adiţional, ar trebui să
11 În iulie 1974, Comitetul Director a decis că, din acel moment, denumirea de “Adunarea Parlamentară” va fi utilizată în locul denumirii “Adunarea Consultativă”, deoarece noua denumire reflectă mai exact rolul şi componenţa Adunării. De asemenea, s-a decis ca, la acel moment, să nu fie făcute careva propuneri de amendare a Statutului. La 24 septembrie 1974, aceste decizii au fost comunicate Adunării care a luat notă în mod formal de acestea. A se vedea Raportul Oficial (1974), p. 238-239. 12 Datorită naturii sale reprezentative a opiniei publice europene, Adunarea uneori este denumită “conştiinţa politică a Europei”.
40
examinăm şi prevederile punctului 13.6 al Regulamentului de Procedură al APCE care specifică că
“mandatul Preşedintelui (APCE – n.n.) expiră în momentul în care acesta devine membru al
guvernului”. Comitetul pentru Regulamentul de Procedură a specificat că termenul “membru al
guvernului” urmează să fie interpretat în sens larg, cuprinzînd, deasemenea, şi funcţiile de secretar
şi sub-secretar de stat.[29] Astfel, dacă o persoană care deţine funcţia de Preşedinte al APCE este
desemnată într-o funcţie guvernamentală, ea pierde ex officio mandatul de Preşedinte, care este
preluat pînă la expirare de către Vice-preşedintele APCE.
Locurile în APCE sunt repartizate conform unui sistem de ponderaţie aproximativă care
combină două reguli: nici o reprezentare mai mică decît două persoane; reprezentare forfetară
elevată, dar fără proporţionalitate în raport cu numărul de locuitori, pentru statele mari.[105,
p.37-39] Conform acestor criterii, delegaţiile statelor membre variază între 2 şi 18 persoane. 13
Analizînd natura juridică a APCE, cea mai importantă normă este înscrisă în art. 22 al
Statutului, care prevede: ”Adunarea Consultativă este organul deliberativ al Consiliului Europei.
Ea dezbate chestiunile care sunt de competenţa sa conform prezentului statut şi prezintă
concluziile sale Comitetului de Miniştri, sub formă de recomandări”. [16, art.22] Aici ideea-
cheie este organul deliberativ. Apare întrebarea dacă această noţiune redă exact sensul textului
original. Cuvîntul “deliberativ” cu referinţă la APCE caracterizează “desfăşurarea dezbaterilor”,
însă cuvîntul “deliberativ” mai înseamnă şi “care are scopul de discutare sau examinare”. [117,
p.38] Astfel, termenul “deliberativ” oferă foarte puţine explicaţii, deoarece, în virtutea existenţei
sale, un organ de acest gen nu poate să-şi exercite funcţiile decît prin “deliberare”. Rolul primar
al acestui organ constă în discutarea problemelor care au fost incluse pe agenda şedinţelor sale.
Mai mult ca atît, Comitetul de Miniştri este şi el un organ deliberativ, deoarece, fiind un organ
colegial trebuie să urmeze această formă de procedură. Cu toate acestea, Statutul Consiliului
Europei nu utilizează acest termen pentru a-l caracteriza, stipulînd că “Comitetul de Miniştri
este un organ autorizat să acţioneze în numele Consiliului Europei în conformitate cu articolele
15 şi 16”. Prin urmare, în definirea acestor două organe a fost utilizată o metodologie diferită. Cu
certitudine, diferenţa între ele nu constă în faptul că APCE deliberează, iar Comitetul de Miniştri
nu. Natura juridică a APCE nu este caracterizată doar de prevederile art. 22, dar şi de denumirea
organului însuşi, care presupune că APCE este un organ consultativ. Articolul 22, de asemenea,
stipulează, în mod explicit, că Comitetul de Miniştri este organul căruia APCE îi acordă
consultări. Totuşi, notăm că natura consultativă a APCE nu înseamnă că acest organ nu ia decizii.
13 Spre exemplu, Andora, Cipru, Liechtenstein, Monaco şi San-Marino – cîte 2, Estonia, Islanda, Luxemburg, Malta – cîte 3, Croaţia, Danemarca, Moldova, Norvegia – cîte 5, Belgia, Cehia – 7, România – 10, Spania, Turcia, Ucraina – 12, Germania, Italia, Rusia, Marea Britanie – 18.
41
Deciziile APCE pe marginea diferitor subiecte sunt adoptate, în virtutea naturii colegiale a
acestui organ, sub formă de rezoluţii, ale căror forţă juridică însă poate varia. În majoritatea
cazurilor, deciziile APCE iau forma unei opinii adresate Comitetului de Miniştri, dar sunt şi alte
decizii care reies din competenţa proprie a organului (spre exemplu, alegerea Secretarului
General al Consiliului Europei, alegerea membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului).
Faptul că APCE, după cum presupune însăşi denumirea, este un organ parlamentar, nu
înseamnă că aceasta este un parlament sau un organ cu funcţii parlamentare, sau un organ
legislativ. Termenul “parlamentar” pentru APCE semnifică că aceasta este un organ compus din
parlamentari, în timp ce Comitetul de Miniştri este compus din reprezentanţii guvernului. În
concluzie, caracterizînd natura juridică a APCE, menţionăm că aceasta este un organ al
Consiliului Europei, compus din parlamentari care reprezintă parlamentele statelor membre ale
Consiliului Europei ce acţionează ca organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei. Privind această construcţie sub aspectul teoriei suveranităţii, natura juridică
a APCE este determinată nu prin faptul că acest organ regrupează parlamentarii (care în ţările
respective sunt reprezentanţii suveranităţii), dar prin faptul că, în structura Consiliului Europei,
acest organ nu a primit mandatul să fie subiect al puterii, care, în această organizaţie
internaţională, este acordată statelor membre.[117, p.41]
Evidenţiind natura consultativă a APCE, nu trebuie pus semnul egalităţii între natura sa şi
semnificaţia sa politică. Consiliul Europei, fiind o “organizaţie a valorilor” [109, p.34], ce
reuneşte statele membre cu scopul de a crea, identifica şi răspîndi aceste valori, poate realiza
acest scop atît prin intermediul Comitetului de Miniştri, cît şi al APCE. Faptul că APCE este un
for pentru dialog şi cea mai reprezentativă platformă a discursului politic în Europa astăzi este de
o importanţă deosebită pentru realizarea scopului declarat.
Reieşind din cele expuse mai sus, trebuie totuşi reţinută o trăsătură a APCE caracteristică
parlamentelor clasice: reprezentarea politică. Cea mai importantă reglementare [16, art.25] în
acest sens constă în alegerea reprezentanţilor de către parlamentele lor sau desemnarea lor din
rîndul membrilor parlamentului conform unei proceduri decise de acesta. Cu alte cuvinte, înseşi
parlamentele decid cine va fi reprezentat în APCE, iar guvernele statelor membre ale Consiliului
Europei nu au nici o influenţă aspra compoziţiei acestei reprezentări. De aceea, sursa
reprezentării politice a APCE are la bază reflectarea structurii politice a parlamentelor naţionale
şi poate fi descrisă ca reprezentînd opinia publică a membrilor Consiliului Europei. Această
remarcă scoate în evidenţă diferenţa dintre componenţa Comitetului de Miniştri şi APCE. Primul
este alcătuit din reprezentanţii guvernelor majorităţilor politice de guvernămînt, iar a doua – din
reprezentanţii parlamentelor: atît majoritatea (de guvernămînt), cît şi minoritatea (în opoziţie).
42
Din aceste considerente, APCE reflectă tabloul politic al Europei, deoarece este o încorporare a
expresiei sumare a curentelor politice care prevalează pe continentul european şi putem, astfel,
vorbi despre un tablou reprezentativ al Europei [178, p.8-9].
Examinînd reprezentarea politică a APCE, menţionăm că membrii săi nu sunt aleşi prin
vot direct. Din această perspectivă, reprezentarea politică a Adunării Parlamentare nu este
formată în mod direct urmare alegerilor, ca în cazul Parlamentului European. Natura sa este
secundară, deoarece constituie un transfer de reprezentare [117, p.47] de la parlamentele
respective ale statelor membre ale Consiliului Europei. Totuşi, admiţînd că aceste parlamente
sunt alese în mod democratic, o conditio sine qua non a Consiliului Europei, această natură
democratică şi natura reprezentativă a organului este transferată Adunării.
Avîndu-şi rădăcinile în parlamentele europene, Adunarea Parlamentară constituie un atu
excepţional pentru Consiliul Europei. Ea a jucat, de-a lungul anilor, un rol extrem de productiv,
imprimînd un elan politic noutăţilor vizînd cooperarea europeană. Şi chiar dacă adoptă, uneori,
recomandări şi rezoluţii dificile de a fi transpuse în practică, ea este totodată o puternică forţă
motrice intelectuală pentru Consiliu.[145, p.30] Guvernele dispun, iar Adunarea propune, iar
propunerile prezentate în hemiciclul său au modificat deja cursul istoriei în Europa.
Nici Statutul Consiliului Europei, nici regulamentele APCE nu conţin o enumerare
uniformă a competenţelor Adunării. Acestea figurează în diverse puncte ale diferitor documente.
În plus, definind funcţiile Adunării, nu ne putem opri doar la funcţiile asumate, care sunt o
generalizare a competenţelor direct menţionate în aceste documente, dar trebuie privite într-un
context mai larg, care constituie funcţiile exercitate actualmente. Urmînd această metodă, ne
alăturăm cercetătorilor [117, p.188; 16, art.23/28/29] care ar sugera identificarea a zece funcţii
ale APCE, ce vor fi prezentate în conexiune cu competenţele respective.
I. Un for pentru dialogul european şi promovarea unităţii politice în Europa
1. Discutarea subiectelor de dezvoltare europeană – APCE discută probleme în limitele
competenţelor sale după cum sunt definite în Statut [16, art.22], constituind un cadru
pentru dialog şi inspiraţie pentru elaborarea a circa 40% din convenţiile Consiliului
Europei.[181; 171, p.54-56; 186, p.12]
2. Dezbateri cu privire la problemele internaţionale curente – în practică, în agenda
fiecărei sesiuni a Adunării, sunt incluse cele mai importante subiecte internaţionale,
majoritatea fiind teme care vizează Europa [65]. Mai mult ca atît, prin intermediul
dezbaterilor urgente [41], Adunarea poate reacţiona cu flexibilitate la evenimentele
internaţionale şi să introducă în agendă subiecte care nu erau prevăzute, cu o oarecare
anticipare considerabilă. [42]
43
3. Ascultarea şefilor de state şi de guverne şi a altor personalităţi internaţionale - a
devenit deja o tradiţie ca în cursul sesiunilor APCE să fie audiate adresările şefilor de
state14, de guverne [177, p.91-95] sau ale altor personalităţi internaţionale15. Apariţia
în faţa APCE a devenit o ocazie pentru prezentarea importantelor iniţiative
internaţionale16 [116, p.209], creînd o unitate unică de dialog pentru comunitatea
parlamentară europeană.
4. Diplomaţia parlamentară - pornind de la necesitatea atingerii unei unităţi politice,
Adunarea, pe lîngă promovarea unui for pentru dialog, încearcă să fie activă în
modelarea relaţiilor internaţionale.
II. Funcţia creativă
1. Alegerea autorităţilor Consiliului Europei – aceste competenţe apropie poziţia APCE
de cea a parlamentelor naţionale care determină cine urmează să fie prim-ministru
(chiar dacă formal acesta este desemnat de către şeful statului). Astfel, deşi Adunarea
este un organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri, în sfera activităţii creative ea
are o voce decisivă referitor la posturile de vîrf ale Consiliului Europei. Astfel,
atributul caracteristic al APCE constă nu doar în alegerea Preşedintelui şi Vice-
Preşedintelui său, dar şi în dreptul de a alege în favoarea posturilor de conducere ale
Consiliului Europei în general, precum ar fi: Secretarul General şi Secretarul General
Adjunct, Secretarul General al Adunării Parlamentare fiind totodată şi Secretar
General Adjunct al Consiliului.
2. Alegerea judecătorilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului – alegerea
membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului se face de către Adunarea
Parlamentară, dintre cei trei candidaţi înaintaţi de fiecare stat membru către Secretarul
General al Consiliului Europei17.
3. Contribuţii în cadrul instrumentelor juridice europene – Un drept important al APCE
este dreptul de a selecta membrii Comitetului Independent de experţi, prevăzut în
Carta europeană socială. [5]
14 Şefii de state au explorat frecvent astfel de oportunităţi pentru a prezenta iniţiative importante. Spre exemplu, Preşedintele Finlandei, M. Ahtisaari, la forumul Adunării din 14 ianuarie 1996 a prezentat moţiunea de instituire a unui Comisar European pentru Drepturile Omului. 15 Printre cele mai importante personalităţi care s-au adresat Adunării menţionăm pe Papa Ioan Paul al II, liderul sovietic M.S.Gorbaciov şi liderul palestinian Y. Arafat. 16 În alocuţiunea sa în faţa APCE din 6 iulie 1989, M. Gorbaciov a împărtăşit viziunea sa asupra unei “case europene comune”. 17 Unele ţări prezintă liste în ordine alfabetică, altele – după preferinţă. Sub-comitetul pentru selectarea membrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului poate decide într-o altă ordine de preferinţă decît cea adoptată de către statul membru.
44
III. Funcţia de formare a opiniei
1. Evaluarea moţiunilor cu privire la acordarea sau pierderea calităţii de membru al
Consiliului Europei – în conformitate cu prevederile Rezoluţiei Statutare, Adunarea
Parlamentară are dreptul de a exprima opinii cu privire la Rezoluţia referitoare la
admiterea unui nou membru al Consiliului, precum şi în procedura de deprivare a unei
ţări de calitatea de membru al Consiliului, după cum este specificat în art. 8 al Statutului
Consiliului Europei. Aceste opinii nu sunt lipsite de semnificaţie politică, deoarece, atîta
timp cît Adunarea nu exprimă o opinie pozitivă cu privire la un stat candidat pentru a
deveni membru al Consiliului, un asemenea stat nu are şanse să devină membru.
2. Opinii cu privire la moţiunile de a acorda statut de observator la Consiliul Europei –
procedurile în această sferă sunt mai puţin formale. [84] Adunarea, prin intermediul
unei rezoluţii a Biroului său, are dreptul să admită spre participare în APCE, în
calitate de observatori permanenţi, reprezentanţii oficialităţilor statelor ne-membre,
desemnaţi prin consimţămîntul parlamentelor lor.
3. Opinii cu privire la convenţiile Consiliului Europei – o sferă importantă a competenţelor
APCE constă în exprimarea opiniilor relative la proiectele de convenţii ale Consiliului
Europei, în virtutea art. 23 a) al Statutului. Consultarea Adunării Parlamentare facilitează
acceptarea politică a proiectului instrumentului, evitînd astfel adoptarea tratatelor care
mai tîrziu nu vor fi ratificate de către parlamentele naţionale. [129, p.22-24]
4. Opinii cu privire la proiectul bugetului Consiliului Europei – spre deosebire de
relaţiile clasice între legislativ şi executiv, bugetul Consiliului Europei este adoptat de
către Comitetul de Miniştri, iar Adunarea funcţionează în acest sens doar ca un organ
de formare a opiniei.
5. Opinii cu privire la proiectul bugetului Consiliului Europei – din art. 23 a) al
Statutului rezultă o competenţă generală de formare a opiniei APCE.
IV. Funcţia de inspirare
1. Iniţierea tratatelor – o importantă misiune a Adunării Parlamentare constă în
identificarea domeniilor problematice şi iniţierea soluţionării lor prin propunerea
tratatelor care corespund acestor necesităţi. De asemenea, APCE prezintă opinii
consultative asupra proiectelor de tratate pregătite pentru adoptare de către Comitetul
de Miniştri, cum a fost în cazul Protocolului 14 al Convenţiei europene cu privire la
drepturile omului sau Convenţia cu privire la lupta contra traficului de fiinţe umane.
În plus, eforturile Adunării în această direcţie se pot concretiza în abordarea
problemelor care apar în legătură cu implementarea convenţiilor, spre exemplu,
45
aspectele juridice care reies din coexistenţa a două instrumente internaţionale pentru
protecţia drepturilor: Convenţia cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale a Comunităţii Statelor Independente şi Convenţia Europeană pentru
Drepturile Omului. [36]
2. Iniţierea modificărilor în procedurile Consiliului Europei –baza juridică a acestei
competenţe poate fi dedusă din rezoluţiile conţinute în art. 23 a) care prevede că
Adunarea “poate să delibereze şi să formuleze recomandări cu privire la orice
chestiune legată de scopul Consiliului Europei, care intră în competenţa
acestuia, astfel cum este definită în capitolul I”(care sintetizează scopurile
Consiliului Europei).
3. Formularea recomandărilor către Comitetul de Miniştri – din art. 23 al statutului
rezultă două tipuri de recomandări ale APCE: 1) cele formulate din iniţiativă proprie,
pe marginea chestiunilor ce ţin de scopul şi se integrează în cadrul scopului
Consiliului Europei conform Statutului; 2) cele formulate pe marginea subiectelor
înaintate Adunării de către Comitetul de Miniştri.
V. Funcţia de coordonare
1. Coordonarea activităţilor organelor Consiliului Europei prin intermediul
Comitetului Mixt - un rol fundamental în această privinţă îi revine Comitetului Mixt.
[85] Acesta este alcătuit din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre (cîte un
reprezentant pentru fiecare) şi din acelaşi număr de reprezentanţi ai Adunării (inclusiv
Preşedintele).
2. Coordonarea activităţii organelor Adunării Parlamentare şi Instituţiilor de
cooperare interguvernamentală –în practică au evoluat un şir de alte niveluri, pentru
care este asigurată cooperarea necesară, printre care: seminare cu participarea
reprezentanţilor Adunării şi Comitetului de Miniştri, reuniuni ale reprezentanţilor
comitetelor Adunării şi ai comitetelor asociate Comitetului de Miniştri, precum şi
prezentarea reprezentanţilor comitetelor (sau raportorilor desemnaţi de către comitete)
în faţa Delegaţilor Comitetului de Miniştri.
3. Coordonarea cooperării cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa –
Rezoluţia statutară adoptată în această materie evidenţiază rolul Adunării în
asigurarea cooperării şi coordonării activităţilor. În punctul 2.3 al documentului este
stipulat că recomandările şi opiniile CPLRE sunt înaintate, în dependenţă de caz,
Adunării Parlamentare şi/sau Comitetului de Miniştri, iar alte documente votate, care
46
nu rezultă într-o acţiune posibilă a Adunării sau Comitetului, le sunt prezentate
acestora cu titlu informativ.
4. Coordonarea cooperării cu Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei – pe lîngă alegerea Comisarului pentru Drepturile Omului, metodele de
acţiune ale acestuia au creat situaţii în care era necesară cooperarea cu Adunarea
Parlamentară. Dacă consideră necesar, Comisarul poate adresa Adunării rapoarte cu
privire la cazuri particulare.
V. Funcţia de control
1. Examinarea rapoartelor Comitetului de Miniştri – art. 19 al Statutului Consiliului
Europei prevede că “la fiecare sesiune a Adunării Parlamentare, Comitetul de
Miniştri va prezenta rapoarte asupra activităţii sale, însoţite de documentaţia
corespunzătoare.” Această prevedere statutară a fost întărită în Regulamentul de
Procedură al APCE. În practică, în activitatea Adunării, a fost dezvoltată o procedură
care include atît prezentarea unui raport scris al Comitetului de Miniştri (“raportul
statutar”), precum şi o prezentare a Preşedintelui Comitetului de Miniştri în şedinţa
APCE, care conţine cele mai semnificative aspecte ale activităţii Comitetului de la
ultima reuniune. Aceasta înseamnă că activitatea Comitetului de Miniştri este
evaluată de către APCE, iar acest fapt are un caracter obligatoriu, bazat pe Statut, şi
are un caracter permanent (rapoartele fiind prezentate la fiecare sesiune a APCE).
[117, p.291] În rezultat, această procedură apare ca un flux de informaţie care este
foarte important pentru activitatea Consiliului Europei18.
2. Adresarea întrebărilor către Comitetul de Miniştri – pe lîngă dialogul descris mai sus,
membrii APCE pot adresa întrebări Comitetului de Miniştri19, care sunt prezentate în
scris şi distribuite membrilor Adunării de rînd cu alte documente. Spre deosebire de
întrebările adresate Preşedintelui Comitetului de Miniştri, aceste întrebări nu depind
de perioada prezentării raportului statutar şi se pot referi la orice chestiune care ţine
de competenţa Comitetului de Miniştri.
18 Acest schimb de informaţii se efectuează în ambele direcţii, deoarece Preşedintele Adunării este şi el invitat la reuniunile Comitetului de Miniştri, în cadrul cărora prezintă informaţii cu privire la activitatea organului său şi răspunde la întrebările referitoare la lucrările acestuia. De regulă, aceste informaţii includ pregătirea şedinţelor Adunării şi implică discuţii pe marginea agendei. 19 Spre exemplu, întrebarea scrisă a membrilor Adunării Parlamentare către Comitetul de Miniştri nr. 449 a dlui van der Linden: „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari moldoveni”, CM(2004)122 9 iulie 2004, Doc. 10249.
47
3. Examinarea rapoartelor cu privire la activitatea Biroului Adunării Parlamentare şi
Comitetului Director – examinarea in corpore a rapoartelor Biroului şi Comitetului
Director constituie un punct permanent în agendele tuturor sesiunilor APCE20.
4. Monitorizarea onorării angajamentelor de către statele membre ale Consiliului
Europei – această competenţă pare să fie de cea mai mare importanţă în cadrul funcţiei
de control a APCE21. Procedura înfăptuită de către Adunare în contextul monitorizării
este diferită de cea a Comitetului de Miniştri. În primul caz sunt monitorizate anumite
ţări în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării la
Consiliul Europei, iar în al doilea caz este monitorizată onorarea de către statele
membre a unor anumite valori şi principii (spre exemplu, libertatea mass-mediei),
indiferent de momentul aderării la Organizaţie şi angajamentele asumate atunci, dar
într-un context mai larg, respectînd sistemul axiologic al Consiliului Europei. Atragem
atenţia că, în ceea ce priveşte procedura de monitorizare, Adunarea nu este doar un
organ consultativ pentru Comitetul de Miniştri, procedura desfăşurîndu-se simultan în
ambele organe, bazîndu-se pe diferite metode şi procedee.
5. Observarea alegerilor - decizia Biroului Adunării cu privire la monitorizarea
alegerilor într-o ţară este luată fie urmare a primirii invitaţiei din partea statului în
care se desfăşoară alegerile, fie din iniţiativă proprie, atunci cînd Biroul decide că
există necesitate de a monitoriza alegerile de către reprezentanţii Adunării.
Aprecierile observatorilor au o implicaţie internaţională22 şi pot avea efecte asupra
recunoaşterii sau confirmării legitimităţii puterii de stat sau, dimpotrivă, să-i submine
legitimitatea. Dintre cele mai recente exemple de confirmare a legitimităţii alegerilor
sunt cele din Georgia şi Ucraina din 2004 şi Republica Moldova din 2005.
6. Observarea evenimentelor internaţionale importante – Biroul Adunării poate institui
un comitet ad hoc pentru observarea evenimentelor internaţionale. Această situaţie
20 Raportul poate include numai activitatea Biroului în cazul în care Comitetul nu s-a întrunit în perioada de raportare. 21 O dată pe an, Adunarea examinează progresele atinse în cadrul procedurii de monitorizare în baza Raportului Comitetului de Monitorizare, după cum este stipulat în p. 13 al Rezoluţiei 1115 (1997). Spre exemplu, Progress Report of the Monitoring Committee (1998-1999), Information Report, Committee of the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the Council of Europe (Monitoring Committee), Rapporteur: Mr. Jordi Sole Tura (Spain, SOC), 19 martie 1999, Doc. 8359. 22 În cadrul sesiunii din 28 iunie 1996, Biroul Adunării a declarat că desfăşurarea unor alegeri libere şi echitabile este o condiţie esenţială pentru calitatea de membru al Consiliului Europei şi, a fortiori, pentru participarea delegaţiei unei anumite ţări în APCE. Biroul Adunării va lua în mod sistematic decizii cu privire la observarea alegerilor într-o ţară în care au loc alegeri parlamentare şi al cărui Parlament solicită statut de invitat special sau a primit acest statut, sau care candidează pentru aderare la Consiliu. În ceea ce priveşte monitorizarea alegerilor în statele membre, Biroul va lua decizii asupra fiecărui caz. Aceasta include, în egală măsură, alegerile prezidenţiale. A
48
poate să apară în cazul unui interes sporit al Adunării datorită unui context politic
special sau semnificaţiei pentru respectarea drepturilor omului.
VII. Funcţia de examinare a petiţiilor şi a altor documente adresate Adunării
Parlamentare
1. Examinarea petiţiilor – Regulamentul APCE prevede că petiţiile semnate şi autentificate
în conformitate cu legislaţia statului de reşedinţă a petiţionarului sunt adresate
Preşedintelui Adunării, iar subiectul lor poate viza diverse aspecte ale problemelor
europene sau, chiar, mondiale, cu care activitatea Consiliului are anumite tangenţe.
2. Examinarea altor adresări către Adunarea Parlamentară –nu există restricţii juridice
pentru prezentarea diferitor adresări (spre exemplu, rapoarte, prezentări) către APCE
de către instituţiile care o doresc. Astfel, dacă petiţiile au, în principiu, un caracter
individual (chiar dacă sunt cîţiva semnatari), adresările sunt înaintate Adunării de
către instituţii.
VIII. Funcţia de organizare
1. Organizarea conferinţelor internaţionale – acestea constituie una din formele de
lucru caracteristice Adunării în cazurile de actualitate şi complexitate, pentru care
sunt necesare eforturi de grup, nu doar cele ale membrilor Adunării23. De regulă,
rezultatul conferinţelor este publicat în diferite documente, iar în unele cazuri
organele respective (spre exemplu, comitetele) formulează proiecte de rezoluţii şi
recomandări în baza discuţiilor care sunt înaintate Adunării.24
2. Organizarea seminarelor, simpozioanelor şi colocviumurilor – spre deosebire de
conferinţele internaţionale, acestea tratează subiecte mult mai detaliate25 şi, de regulă,
atrag mai puţine cheltuieli organizaţionale.
3. Organizarea audierilor parlamentare – în cazul audierilor parlamentare, membrii
parlamentari se limitează la adresarea întrebărilor specialiştilor, experţilor, savanţilor
etc. invitaţi.
se vedea Report on the activities of the Bureau and the Standing Committee (Doc. 7633 şi anexele), 23 septembrie 1996. 23 Spre exemplu, Conferinţa cu privire la drepturile omului în 1971, Strasbourg; Conferinţa cu privire la dezvoltarea instituţiilor democratice în Europa în 1976, Strasbourg; Conferinţa cu privire la dreptul mării în 1983, Strasbourg; Conferinţa cu privire la schimbările globale ale mediului: rolul ştiinţei şi tehnologiei în 1990, Ottava, şi altele. 24 Spre exemplu, Conferinţa cu privire la apărarea democraţiei de terorism în Europa din 1980 a fost utilă pentru adoptarea unei rezoluţii la acest subiect – Rez. 777 (1982); Conferinţa cu privire la democraţiile europene în faţa terorismului din 1998 a înaintat concluziile sale Adunării în formă de un şir de rezoluţii şi hotărîri, prezentate în European democracies facing up to terrorism, Committee on Legal Affairs and Human Rights, Rapporteur: Mr Jose Luis Lopez Henares (Spain, EPP/CD), 8 septembrie 1999, Doc. 8507) 25 Spre exemplu, Seminar cu privire la funcţionarea democratică a parlamentelor din 1997, Strasbourg, Masa Rotundă a ombudsmanilor din Europa din 1991, Florenţa.
49
IX. Funcţia de constituire a forurilor parlamentare pentru organizaţii internaţionale
[117, p.330]
O funcţie importantă a APCE constă în oferirea forumului parlamentar acelor organizaţii
care nu posedă în structura proprie o astfel de instituţie care să reunească membrii parlamentelor.
Spre exemplu, APCE este un forum parlamentar pentru OECD, BERD, Comitetul Internaţional
al Crucii Roşii, Agenţia Europeană a Spaţiului (ESA) ş.a. Această funcţie este suplinită prin
funcţia de menţinere a contactelor cu alte organizaţii internaţionale, remarcîndu-se cu Uniunea
Europeană, Uniunea Vest - Europeană, ONU, Uniunea Interparlamentară, adunările parlamentare
şi interparlamentare ale statelor.
Anume în ceea ce priveşte funcţionarea sa, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a
evoluat cel mai mult, în sensul afirmării din ce în ce mai mult a parlamentarismului. Cu alte cuvinte,
ca şi Parlamentul European, Adunarea Consiliului s-a apropiat tot mai mult de condiţiile de
funcţionare ale parlamentelor naţionale. [105, p.39] Această evoluţie este atestată în cîteva domenii:
1) În ceea ce priveşte sesiunile: la început era prevăzut că Adunarea se va întruni o dată
pe an, timp de o lună maximum. Din 1957, Adunarea a decis că aceasta era prea puţin
şi a împărţit sesiunea sa ordinară în trei părţi, ceea ce i-a oferit posibilităţi de
intervenţie de-a lungul întregului an. Apoi a creat o sesiune de vară, care a devenit o a
patra sesiune ordinară începînd cu 1994.
2) În ceea ce priveşte comisiile parlamentare: chiar de la primele sale sesiuni, APCE a
creat şase comisii generale şi o comisie permanentă. Astăzi, conform Regulamentului,
Adunarea numără 10 comisii.26
3) În ceea ce priveşte grupurile politice: în acest aspect, APCE a încercat să se inspire
din modelul parlamentelor naţionale. La început, membrii APCE erau plasaţi după
criteriul delegaţiei naţionale, apoi în ordine alfabetică, iar din 1964 au început a se
regrupa după aspiraţiile politice, creînd grupuri parlamentare. Actualmente, Adunarea
are cinci grupuri politice: Grupul Socialist (SOC), Grupul Partidului Popular
European (PPE), Grupul Democraţilor Europeni (GDE), Grupul Liberal, Democrat şi
Reformator (LDR), Grupul Stîngii Unitare Europene (GUE).
4) În sensul „parlamentarizării”, Adunarea a impus în scurt timp Comitetului de Miniştri
dreptul de a-i adresa întrebări scrise sau orale.
26 Comisia pentru probleme politice; Comisia pentru probleme economice şi de dezvoltare; Comisia pentru probleme sociale, sănătate şi familie; Comisia pentru probleme juridice şi drepturile omului; Comisia pentru cultură, ştiinţă şi educaţie; Comisia pentru mediu, agricultură şi probleme locale; Comisia pentru migraţiune, refugiaţi şi populaţie; Comisia pentru Regulament şi imunităţi; Comisia pentru egalitatea şanselor între femei şi bărbaţi; Comisia de monitorizare.
50
5) În materie bugetară, Adunarea a reuşit să se degajeze de dependenţa de Comitetul de
Miniştri în ceea ce priveşte fixarea propriului său buget.
Cu cîteva excepţii, Adunarea nu poate să adopte o decizie dacă nu sunt prezenţi peste
jumătate din reprezentanţi. Majoritatea de două treimi este necesară pentru votarea problemelor
ce ţin de un proiect de recomandare sau de aviz pentru Comitetul de Miniştri, includerea unei
moţiuni în registrul Adunării sau adoptarea unei proceduri de urgenţă. În ceea ce priveşte un
proiect de directivă şi orice altă hotărîre, este necesară majoritatea voturilor exprimate. [192]
Recomandarea este o propunere a Adunării adresată Comitetului de Miniştri, a cărei
implementare iese din limitele de competenţă a APCE, dar se încadrează în cea a guvernelor.
Rezoluţia reprezintă o decizie a Adunării cu privire la o problemă de substanţă, a cărei
realizare ţine exclusiv de competenţa sa, sau o exprimare a opiniei care nu angajează decît
responsabilitatea sa. În acest context, trebuie să remarcăm că Adunarea, fiind un organ colectiv,
nu este împuternicită să ia decizii în oricare mod decît prin adoptarea rezoluţiilor. Statutul juridic
al acestora poate varia.
Directiva se referă doar la formă, transmitere, executare sau procedură şi nu poate trata
însăşi substanţa problemei. În consecinţă, directivele, de obicei, însoţesc alte documente (cum ar
fi recomandările sau rezoluţiile), care reglementează substanţa problemei.
O analiză a diferitor moţiuni de rezoluţii reflectă preferinţele membrilor Adunării cu
privire la subiectele pe care ar dori să le abordeze şi asupra cărora, în opinia lor, ar trebui luate
anumite decizii. Acestea se referă la un spectru larg de probleme care diferă ca substanţă27.
În ceea ce priveşte moţiunile de recomandare, ele au o altă natură, deoarece acestea
antrenează nu doar activitatea Consiliului Europei, dar şi necesitatea unor acţiuni din partea statelor
membre. Astfel, în aceste cazuri, intenţia autorilor constă în atragerea Adunării în sensibilizarea
guvernelor statelor sale membre cu privire la modalităţile de soluţionare a diferitor probleme.
Acestea se referă la unele probleme politice curente atît din Europa28, cît şi la cele din afară29.
27 Spre exemplu, moţiunile de rezoluţie se pot referi la acţiunile Guvernului Belarus contra ambasadelor ţărilor străine (Actions of the Belarus Government against Embassies of Foreign Countries, Motion for Resolution presented by Mr Zingeris and others, 24 iunie 1998, Doc. 8153); necesitatea pentru un tratament mai uman a imigranţilor ilegali şi solicitanţilor de azil (Rendering more humane the proceedings for expelling immigrants and asylum-seekers whose papers are not in order, Motion for resolution presented by MM. Clerfayt, Beaufays and others, 3 noiembrie 1998, Doc. 8260); diverse probleme sociale, cum ar fi tratarea femeilor în regimurile totalitariste (Fundamentalist regime’s treatment of women, Motion for a resolution presented by Mrs Bušic and others, 25 noiembrie 1998, Doc. 8267); probleme juridice, cum ar fi curtea penală internaţională independentă şi eficientă (Calling for an independent and effective international criminal court, Motion for resolution presented by Lord Russel-Johnston, 3 iulie 1998, Doc. 8226) şi altele. 28 Spre exemplu, încălcarea drepturilor omului în Estul Moldovei (Violations of Human Rights in the eastern part of the Republic of Moldova, Motion for recommendation presented by Mr Nedelciuc and others, 9 octombrie 1998, Doc. 8236); planul de ajutorare a copiilor din Kosovo (Emergency action plan for children in Kosovo, Motion for recommendation presented by Mrs Pozza Tasca and others, 15 octombrie 1998, Doc. 8218).
51
Nu toate moţiunile devin recomandări sau rezoluţii adoptate, datorită insuficienţei
interesului în comitete. Cu toate acestea, o revizuire a lor oferă o imagine interesantă a
preocupărilor membrilor Adunării, care, de multe ori, sunt purtătorii de cuvînt ai varietăţii de
opinii publice create în Europa.
Сurtea Europeană a Drepturilor Omului – garant al respectării drepturilor omului
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este un organ statutar al Consiliului Europei,
ci unul convenţional, instituit în baza Convenţiei europene a drepturilor omului. Cu toate acestea,
ea nu poate fi separată de sistemul organelor Consiliului Europei, fiind creată în cadrul acestuia,
preluînd aceleaşi principii şi avînd chiar acelaşi buget. Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
cu sediul la Strasbourg din 21 ianuarie 1959, odată cu acceptarea jurisdicţiei sale de către opt
state, este elementul principal al unui mecanism îndrăzneţ de control supranaţional al aplicării
Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, denumită
apelativ Convenţia europeană a drepturilor omului sau prin sigla CEDO. [10] Această Convenţie,
de rînd cu Convenţia americană pe care o inspiră, este unicul instrument internaţional care
protejează drepturile omului şi care organizează un control jurisdicţional al aplicării dispoziţiilor
sale: un organ judiciar decide asupra unui caz (o încălcare a drepturilor omului) printr-o decizie
obligatorie în virtutea autorităţii lucrului judecat.
Sistemul de control original instituit de Convenţie, care a revoluţionat dreptul
internaţional „spărgînd” fortăreaţa suveranităţii statale, a încercat, în acelaşi timp, să protejeze
drepturile individuale şi să menajeze interesele statelor. Din aceasta a rezultat iniţial un
edificiu instituţional complex, cu trei organe de control: două organe specifice – Comisia şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Acest
sistem suferea de două neajunsuri: complexitatea sa făcea procedura de control foarte puţin
“lizibilă” pentru reclamant; caracterul său hibrid, semi-jurisdicţional, şi semi-politic, îi afecta
credibilitatea. Mai mult ca atît, victimă a propriului succes, sistemul de control s-a dovedit a fi
inadaptat volumului de cereri individuale spre examinare. Protocolul nr.11, care a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1998, a restructurat mecanismul de control stabilit de CEDO, procedînd
la o unificare organică prin substituirea celor trei organe ce erau abilitate cu funcţii de a se
pronunţa asupra încălcării sau neîncălcării Convenţiei cu unul singur şi permanent – Curtea
Europeană a Drepturilor Omului. Principala consecinţă a acestui aranjament constă în
excluderea Comitetului de Miniştri ca organ de decizie în ceea ce priveşte violările drepturilor
29 Spre exemplu, din Algeria (Motion for a recommendation on the situation in Algeria presented by Mr Atkinson and others, 25 septembrie 1997, Doc. 7928).
52
omului, însă nu şi de supraveghere a executării deciziilor Curţii, precum şi realizarea
“jurisdicţionalizării” sistemului de control.
Este vorba despre o jurisdicţie internaţională compusă dintr-un număr de judecători egal
celui al părţilor contractante a CEDO (art. 20 al CEDO), aleşi pentru o perioadă de şase ani,
reînnoiţi la fiecare trei ani şi cu posibilitate de realegere30 (art. 23). Fiecare alegere este asigurată
de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin majoritatea voturilor exprimate, de
pe o listă de trei candidaţi care trebuie să se bucure de înaltă consideraţie morală şi să întrunească
condiţiile cerute pentru exercitarea înaltelor funcţii judiciare. Listele sunt prezentate de către
fiecare stat membru al Consiliului Europei. Judecătorii au mandat cu titlu individual,
independenţa lor este garantată prin calificările cerute, imunităţile acordate şi incompatibilităţile
prevăzute: judecătorii sunt angajaţi cu timp deplin şi nu pot “exercita oricare activitate
incompatibilă cu cerinţele de independenţă, imparţialitate sau disponibilitate” (art. 21, al. 3).
Curtea îşi fixează regulamentul său intern şi alege, pentru o perioadă reeligibilă de trei ani,
preşedintele. De asemenea, Curtea dispune de Grefă, care se bucură de o largă autonomie în
raport cu Secretariatul Consiliului Europei.
Fiind o jurisdicţie unică, Curtea conţine trei formaţiuni contencioase. Conform
regulamentului său, Curtea este formată din patru secţiuni, a căror compoziţie, fixată pe trei ani,
trebuie să fie echilibrată atît din punct de vedere geografic, cît şi din punctul de vedere al
reprezentării pe sexe şi ţinînd seama de diferitele sisteme juridice existente în statele contractante.
În cadrul fiecărei secţiuni sunt constituite, pe o perioadă de 12 luni, Comitetele din trei judecători.
Comitetele de trei judecători sunt însărcinate cu respingerea în unanimitate a cererilor vădit
inadmisibile (art. 28).31 Camerele de şapte judecători, din care face parte de drept judecătorul din
partea statului în litigiu sau un judecător ad hoc ales de către ultimul, constituie instanţa ordinară
de judecată. Camera exercită funcţiile care anterior fuseseră încredinţate Comisiei: examinarea
admisibilităţii cererii, stabilirea faptelor, concilierea, decizie în fond (în timp ce Comisia emite
rapoarte, Camera adoptă o hotărîre obligatorie). Marea Cameră din 17 judecători constituie
instanţa superioară de judecată, însărcinată cu supravegherea coerenţei şi continuităţii
jurisprudenţei Curţii (art. 27). Reorganizarea mecanismului de control prin Protocolul 11 a
păstrat, aşadar, diversitatea funcţională existentă iniţial (admisibilitate, conciliere, precum şi
accesibilitate şi examinare în acelaşi timp) şi nu schimbă substanţial derularea procedurii.
30 Acest termen al mandatului judecătorului european va fi modificat pentru nouă ani şi nu va fi renovabil, odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 14 al CEDO, adoptat la 13 mai 2004. 31 Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului 14, adoptat la 13 mai 2004, o prima instanţă va fi formaţiunea judecătorului unic, apoi celelalte existente. Pe lîngă examinarea admisibilităţii cererii de rînd cu Comitetul de un
53
Curtea a fost investită cu o funcţie consultativă (art. 47), dar funcţia sa contencioasă
rămîne a fi cea mai importantă. Aceasta a rezultat în emiterea hotărîrilor private de forţă
executorie, dar care sunt obligatorii (art. 46), cu privire la constatarea unei violări a CEDO sau
Protocoalelor sale de către un stat parte în litigiu în privinţa căruia a fost sesizată. Trebuie să mai
precizăm că, de la începutul actualului deceniu, ea adoptă anual de două ori mai multe decizii
decît pe parcursul primelor douăzeci şi cinci de ani de funcţionare a sa. Aceste cifre exprimă o
creştere surprinzătoare a activităţii contencioase a Curţii din Strasbourg şi nu dau decît o palidă
idee referitoare la sporirea influenţei sale. [125, p.2]
Fiecare stat contractant (cerere statală) sau persoană individuală care se consideră victima
violării Convenţiei (cerere individuală) poate adresa direct Curţii de la Strasbourg o cerere
invocînd încălcarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Convenţie.
Conferindu-i persoanei fizice dreptul de a sesiza direct Curtea, Convenţia revizuită îi acordă
reclamantului individual şi calitatea de parte în faţa Curţii, garantînd în cauzele individuale şi
principiul contradictorialităţii. [143, p.54] Persoana participă în procedura litigioasă prin
intermediul unui reprezentant, dacă nu există o decizie în alt sens. Deşi, iniţial, persoana fizică
poate participa la procedura litigioasă şi fără reprezentant, odată ce poate sesiza Curtea fără avocat,
însă art. 36 al Regulamentului Curţii prevede o obligaţie primară, ca din momentul notificării
cererii Guvernului, persoana fizică e obligată să fie reprezentată, numai dacă preşedintele camerei
nu decide altfel). De asemenea, egalitatea armelor între stat şi persoană devine completă, ultimul,
de asemenea, putînd să solicite interpretarea sau revizuirea unei hotărîri.
Cazurile care nu prezintă nici o şansă de reuşită sunt retrase din sistem într-un stadiu
incipient, ca urmare a deciziei unanime a Curţii, luate de Comitetul din trei judecători. În marea
majoritate a cazurilor, Curtea decide în Camera de şapte judecători. Dacă apoi cazurile se vor
declara admisibile [140] (conform art. 35), Camera se va afla la dispoziţia părţilor pentru
stabilirea faptelor şi atingerea unei înţelegeri amiabile (art. 38). Procedura de reglementare are
loc în regim de confidenţialitate, fiind o negociere între Guvern şi petiţionar şi nici un document
furnizat în cadrul acestei proceduri. În cazul în care negocirea eşuează, nu poate fi utilizat
ulterior în contencios. Faptele cauzei sunt stabilite prin examinarea contradictorie a cererii
împreună cu reprezentanţii părţilor. În această privinţă, Camera poate cere informaţii
suplimentare de la părţi, solicita probe scrise, audia martorii, experţii, efectua vizite la faţa
locului etc. Odată faptele stabilite, Camera purcede la concilierea părţilor, care, de rînd cu
decizia judiciară, constituie unul din cele două mijloace de soluţionare a litigiului. Originalitatea
judecător, Comitetul de trei judecători va fi împuternicit să adopte şi o decizie în fond în cauzele repetitive, asupra cărora există deja o jurisprudenţă bine definită.
54
concilierii constă în faptul că persoana fizică poate duce adevărate negocieri cu guvernul statului
apărător, al cărui resortisant este, în majoritatea cazurilor. În caz de succes al concilierii, Camera
ia o decizie de radiere de pe rol (art. 39) care implică o soluţionare amiabilă şi este definitivă.
Eşecul reglementării amiabile, însă, deschide calea pentru faza judecării în fond de către Cameră.
În această procedură, Camera are competenţa de a se pronunţa asupra constatării unei
încălcări şi a satisfacţiei echitabile (art. 41). În situaţiile excepţionale în care un caz ridică o
problemă gravă de interpretare sau de aplicare a Convenţiei, de exemplu, acesta poate fi trimis
către Marea Cameră, fie de o Cameră înainte ca aceasta să decidă, fie de una din părţi, în termen
de trei luni după decizia unei Camere.
Camerele iau hotărîri cu majoritatea de voturi. Fiecare judecător care ia parte la examinarea
cazului are dreptul să anexeze fie opinia sa separată – concordantă sau diferită – fie o simplă
declaraţie de dezacord. Hotărîrile Camerei devin definitive după trei luni, iar cele ale Marii Camere
– imediat. Deciziile Curţii sunt definitive şi obligatorii pentru statele în cauză.[114, p.147]
Supravegherea executării deciziilor Curţii şi constatarea încălcărilor survenite revine
Comitetului de Miniştri, care asigură, în special, adoptarea de către state a măsurilor generale
(modificarea legislaţiei, jurisprudenţei, reglementărilor şi practicilor) necesare evitării unor noi
încălcări.
Însă, după cum o demonstrează practica statelor, autoritatea reală a hotărîrilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului este mult mai largă decît efectele sale strict juridice.[122]
Hotărîrile cu privire la diferite încălcări au o eficienţă corectivă incontestabilă. Fie că acestea
provoacă o ajustare a legislaţiilor interne – statul condamnat adoptă măsuri generale destinate să
aducă legislaţia sa în conformitate cu Convenţia, fie că favorizează o ajustare a jurisprudenţelor
naţionale la jurisprudenţa europeană. Emoţiile provocate în Franţa prin hotărîrea “Mazurek”, din
1 februarie 2000, cu privire la drepturile succesorale ale unui copil adulterin, care a determinat
legislatorul să voteze, la 3 decembrie 2001, o reformă a dreptului succesoral care nu se reuşea
timp de douăzeci de ani, a ilustrat perfect acest fenomen.[125]
De asemenea, se afirmă vocaţia jurisprudenţei europene de a fi un instrument de
armonizare a regimurilor juridice a drepturilor omului din diferite state contractante. În chiar
viziunea Curţii, “hotărîrile sale servesc nu numai soluţionării cauzelor care-i sunt înaintate, dar,
şi mai mult, clarificării, salvgardării şi dezvoltării normelor Convenţiei, precum şi contribuirii, ca
urmare, la respectarea de către state a angajamentelor pe care şi le-au asumat ca părţi
contractante.” Astfel, ne convingem că, chiar dacă hotărîrile Curţii nu au decît o autoritate
relativă a lucrului judecat, Curtea, prin metode de interpretare care “europenizează”
55
jurisprudenţa sa şi îi asigură coerenţa şi autoritatea, degajează un drept comun european al
drepturilor şi libertăţilor care reflectă “patrimoniul comun” evocat în preambulul Convenţiei.
Congresul Puterilor Locale şi Regionale (CPLRE) – o nouă dimensiune a
cooperării europene
Construcţia europeană, care tindea să desacralizeze frontierele naţionale, instituite de-a
lungul secolelor, a căutat chiar de la începuturi concursul regiunilor şi colectivităţilor locale, ele
însele fiind, deseori, victime ale statelor-naţiuni. Inspiraţia federalistă prin care se subînţelege
această construcţie europeană a condus, în mod firesc, Consiliul Europei, iar apoi şi Comunităţile
europene, să asocieze la activitatea întreprinsă regiunile şi colectivităţile.
Astfel, în 1953, Adunarea Consultativă (APCE), susţinută de către “statele generale ale
comunelor din Europa”, precum şi de către alte organizaţii europene ca Consiliul Comunelor din
Europa şi Uniunea Internaţională a Oraşelor, a propus instituirea unei Conferinţe Europene a
Puterilor Locale, care ar permite colectivităţilor locale să participe la unificarea europeană.
Comitetul de Miniştri a acceptat acest principiu în 1956, iar prima Conferinţă a Puterilor Locale
a avut loc în luna ianuarie 1957. În foarte scurt timp, în sînul acesteia s-a produs un proces de
parlamentarizare, Conferinţa dorind să se întrunească în fiecare an, să fie consultată în mod
obligatoriu pe problemele locale şi chiar să fie integrată în instituţiile europene. În octombrie
1958 şi ianuarie 1960 au avut loc noi reuniuni de un mare succes. Conferinţa din 1960, care a
avut loc la Strasbourg, a adoptat chiar un proiect de Cartă, care tindea să-i atribuie un caracter
permanent, oficial şi instituţional. Acest proiect de Cartă a fost oficializat la 13 decembrie 1961
de către Comitetul de Miniştri, care acţiona în baza competenţei sale de creare a comisiilor şi
comitetelor consultative sau tehnice.[105, p.113] De fapt, Conferinţa, care se reunea la început o
dată la doi ani, apoi – în fiecare an, întrunea o selectare reprezentativă a aleşilor locali ai statelor
membre sau funcţionari ai administraţiei locale, fiecare delegaţie naţională avînd atîţia membri
cîţi în delegaţia corespunzătoare în APCE: totodată, delegaţiile sunt desemnate de către guverne
la propunerea asociaţiilor naţionale ale puterilor locale.
În 1975, competenţa Conferinţei a fost extinsă la regiuni, fiind redenumită Conferinţa
Puterilor Locale şi Regionale. Precum era şi de aşteptat, Conferinţa s-a parlamentarizat foarte
repede, creînd comisii şi un Comitet permanent însărcinat să asigure continuitatea activităţii sale.
În 1994, urmare a Summitului de la Viena din octombrie 1993, care a ţinut să dea un nou impuls
cooperării regionale în Europa, această Conferinţă a fost promovată, prin Rezoluţia statutară a
Comitetului de Miniştri din 14 ianuarie 1994, la rangul de Congres al Puterilor Locale şi
Regionale din Europa (CPLRE). Această modificare de structură a fost determinată de progresul
56
regionalizării pe continent, progresul autonomiei locale şi regionale din multe ţări membre,
precum şi de rolul jucat de Conferinţa permanentă a Puterilor Locale şi Regionale din Europa în
promovarea democraţiei locale în Europa Centrală şi de Est. În cadrul instituţiilor Consiliului
Europei, Congresul figurează imediat după Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară şi
funcţionează ca organ consultativ al Organizaţiei.
Funcţionara Congresului este reglementată prin Rezoluţia statutară a Comitetului de
Miniştri şi Carta Congresului,[91; 17] precum şi de Regulamentul său interior. Principalele
obiective ale CPLRE, fixate prin Rezoluţia statutară, sunt:
- garantarea participării colectivităţilor locale şi regionale la realizarea idealului de
unificare a Europei, precum este definit în art. 1 al Statutului Consiliului Europei;
- admiterea consilierilor locali şi regionali la elaborarea politicilor europene în cadrul
Consiliului Europei;
- asistarea noilor democraţii în stabilirea structurilor administrative locale eficiente;
- promovarea cooperării între regiuni, în special între regiunile de frontieră, şi
promovarea creşterii economice, toleranţei şi păcii;
- apropierea cetăţenilor de autorităţile locale şi regionale prin intermediul diferitor
iniţiative;
- observarea desfăşurării alegerilor locale şi regionale.
CPLRE realizează aceste obiective prin următoarele activităţi:
- adresarea recomandărilor către Adunarea Parlamentară sau Comitetul de Miniştri,
precum şi de rezoluţii autorităţilor locale sau regionale în materie de autonomie locală;
- conlucrarea cu asociaţiile democratice naţionale ale puterilor locale şi regionale,
precum şi cu celelalte organizaţii internaţionale ale puterilor locale şi regionale;
- organizarea de audieri publice, precum şi de conferinţe sau colocvii de specialişti,
pentru a asigura participarea unui public local sau regional cît mai larg posibil;
- discutarea problemelor de actualitate care reprezintă interes politic pentru puterile
locale şi regionale ale întregii Europe.
Congresul este format din reprezentanţi ai colectivităţilor teritoriale, precum şi
funcţionari direct responsabili în faţa celor din urmă. Delegaţiile naţionale sunt reprezentative
pentru diferite tipuri de puteri locale şi regionale ale fiecărui stat membru. În Congres, fiecare
stat membru are dreptul la un număr de membri egal cu cel din APCE.
Lucrările Congresului sunt organizate în Camera puterilor locale şi în Camera regiunilor,
fiecare dispunînd de un număr de locuri egal cu cel al Congresului însuşi. O dată la doi ani, cele
două Camere, prin rotaţie, aleg Preşedintele CPLRE.
57
Pe lîngă recomandările şi asistenţa acordată regiunilor şi colectivităţilor locale, CPLRE a
oferit orientări precise pentru legislaţia şi politica statelor în domeniul autonomiei locale: Carta
europeană a autonomiei locale, Convenţia cadru privind cooperarea transfrontalieră şi Protocolul
său adiţional, Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local,
Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, Carta urbană europeană, Carta privind
participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională ş.a.
Secretariatul Organizaţiei
Există două concepţii posibile a secretariatului general al unei organizaţii internaţionale: o
concepţie restrictivă, în sensul căreia secretarul general nu are decît un rol administrativ (aceasta a
fost concepţia funcţiei secretarului general al Ligii Naţiunilor); şi o concepţie extensivă, conform
căreia secretarul general este un om politic care lansează iniţiative, este purtătorul de cuvînt al
organizaţiei, oferă bunele oficii (aceasta este concepţia despre rolul Secretarului General al ONU sau
celui al NATO). Concepţia funcţiei de Secretar General al Consiliului Europei a evaluat de-a lungul
timpului.[105, p.48] La început, autorii Statutului i-au conferit doar un rol administrativ. În timp ce
Comitetul şi Adunarea erau „organele” Consiliului Europei, Secretarul General nu era decît
„asistentul” lor. Dar, din 1957, Comitetul de Miniştri şi Adunarea şi-au schimbat opinia şi au
apropiat rolul Secretarului General de cel al Secretarului General al NATO.
Conform Statutului Consiliului Europei, Secretarul General este numit de către APCE la
recomandarea Comitetului de Miniştri. Mandatul Secretarului General este de cinci ani, teoretic
renovabil, însă practica a fixat o cutumă32 de a nu reînnoi acest mandat. Aceeaşi procedură are
loc şi în privinţa Secretarului General Adjunct, cît şi pentru Grefierul APCE, care are rangul de
Secretar General Adjunct. Însă Statutul nu prevede ce formă trebuie să întrunească
„recomandarea” Comitetului de Miniştri. Astfel, la numirea primelor doi secretari generali,
Comitetul nu a propus decît o singură candidatură, ceea ce a impus alegerea lui. Pe de altă parte,
această alegere s-a oprit asupra a doi funcţionari de carieră diplomatică care trebuiau să exercite
funcţii administrative. Adunarea, nemulţumită de această situaţie, a solicitat ca reprezentanţii săi
în Comitetul mixt să fie consultaţi în prealabil. Mai apoi, cu ocazia înlocuirii Secretarului
General Adjunct în 1955, ea a obţinut ca Comitetul de Miniştri să-i transmită mai multe
candidaturi dintre care să aleagă. Această procedură a devenit una cutumiară după alegerea
Secretarului General H.L.Benvenuti, la 2 mai 1957.
32 Această cutumă a fost respectată chiar şi în cazul alegerilor succesorului dnei Catherine Lalumière, care spera să fie realeasă în virtutea unui bilanţ remarcabil ce a corespuns şi căderii zidului de la Berlin, şi deschiderii spre Est, însă, pînă la urmă, a ratat realegerea sa cu patru voturi în favoarea candidatului liberal suedez Daniel Tarschys.
58
Aceleaşi alegeri au oferit temeiul unei alte inovări: defuncţionalizarea postului de secretar
general. Fără a oferi careva motive, Comitetul de Miniştri a anunţat la 16 decembrie 1956
intenţia sa de a nu mai propune diplomaţi, dar numai personalităţi politice care au o experienţă
parlamentară considerabilă. Această procedură nu a putut decît să satisfacă dorinţele Adunării,
cu atît mai mult că alegerea Comitetului de Miniştri s-a oprit asupra a doi parlamentari în
exerciţiu în APCE. Prin vot secret a fost ales dl Benvenuti, parlamentar italian din 1946, care a
participat la toate lucrările Adunării de la înfiinţare şi a avut un rol important în pregătirea
tratatelor de la Roma.[105, p.49]
În ceea ce priveşte personalul Secretariatului General, acesta este numit de către Secretarul
General. Acesta a pornit de la circa 950 de funcţionari în 1965, dezvoltîndu-se într-un mod
spectaculos. Statutul funcţionarului permanent corespunde celui al funcţionarilor internaţionali,
dedus din acel al personalului diplomatic printr-un acord cu privire la privilegii şi imunităţi. Ca în
orice organizaţie internaţională, în special, de cooperare interguvernamentală, precum este şi
Consiliul Europei, trebuie să fie asigurat un echilibru geografic atît în numărul funcţionarilor, cît şi în
ierarhia posturilor. Recrutarea funcţionarilor se face, în general, în baza concursului.
Funcţiile Secretarului General sunt definite în mai multe texte: Statutul Consiliului
Europei, acordurile cu privire la privilegii şi imunităţi, sediul Consiliului Europei, regulamentele
Comitetului de Miniştri şi APCE, regulamentul financiar, Convenţia europeană a drepturilor
omului etc. Punctul de plecare este acela că el „asistă”, prin toate mijloacele posibile, Comitetul
de Miniştri. Însă ceea ce trebuie evidenţiat e că, cu ocazia activităţilor sale de „asistenţă”,
Secretarul General, de-a lungul anilor şi, în special, din 1957, a obţinut menajări importante a
rolului şi competenţelor sale.
a) „Asistenţă” administrativă, în primul rînd: el asigură, în mod constant, buna funcţionare a
serviciilor Consiliului Europei, purcede la utilizarea eficientă a creditelor care-i sunt puse
la dispoziţie şi prevede reînnoirea acestora, recrutează personalul, licenţiază, amenajează
şi distribuie localurile Consiliului Europei, protejează şi măreşte patrimoniul acestuia,
asigură respectarea acordului încheiat cu statul de reşedinţă etc.
b) Asistenţă de ordin tehnic: el este depozitarul şi interpretul tehnicii speciale proprii
Consiliului Europei, martorul, memoria, imaginea şi moderatorul acestuia. Toate
activităţile Consiliului Europei se derulează sub responsabilitatea Secretarului General. El
supraveghează elaborarea şi executarea calendarului, fixează ordinele de zi provizorii ale
Comitetului, elaborează lista deciziilor Comitetului, le distribuie, pregăteşte raportul
anual al Adunării, asigură legătura între Comitet şi Adunare, face şi primeşte toate
notificările necesare, ţine arhiva, repartizează lucrul între comitetele de experţi etc.
59
c) De asemenea, această asistenţă este o asistenţă pentru persoane. Secretarul General
este prezent, cu excepţia unei decizii contrare, la toate şedinţele Comitetului de
Miniştri, cu vot consultativ, la Comitetul Mixt, la APCE, comitetele de experţi. În
1957 chiar a obţinut dreptul de a adresa întrebări Comitetului de Miniştri.
d) Secretarului General îi pot fi încredinţate misiuni speciale. Chiar Statutul (art. 38,
modificat în mai 1951) îi recunoaşte sarcina delicată de a valorifica în faţa
Comitetului de Miniştri cererile APCE de natură să atragă noi cheltuieli.
Regulamentul Comitetului de Miniştri prevede că acesta îl poate însărcina cu
raportarea asupra unei chestiuni (art. 21).
e) În fine, în decembrie 1957 a primit rolul important de a elabora în fiecare an, pentru
sesiunea de primăvară a APCE, un raport cu privire la cooperarea europeană „după
cum a fost definită în Statut”. Acest raport trebuie să „conţină un rezumat sistematic
şi o analiză a tuturor rapoartelor” prezentate de către organizaţiile europene şi să „fie
redactat de către Secretarul General” asupra aspectelor cooperării europene care nu au
fost reflectate în aceste rapoarte. Urmare, toţi Secretarii Generali ai Consiliului
Europei au îndeplinit această funcţie, care, respectînd toate proporţiile, i-a situat în
poziţia unui şef de guvern care îşi prezintă programul în faţa parlamentului său.
Deşi locul Secretarului General al Consiliului Europei ar putea fi încă avansat, trebuie să
recunoaştem că niciodată, cu excepţia ONU şi NATO, un funcţionar al unei organizaţii
internaţionale nu a fost chemat să joace un rol atît de important în orientarea şi elaborarea
politicii generale.
Sinergia internă
Toate organele şi instituţiile Consiliului Europei descrise mai sus nu există în mod izolat,
de sine stătător, dar se află într-o strînsă legătură organică şi interacţiune care asigură
funcţionarea normală a Organizaţiei. Făcînd o analogie cu teoria separării puterilor în stat, putem
spune că şi în cadrul Consiliului Europei aceste puteri se echilibrează reciproc şi poartă
răspundere una în faţa alteia. Îndeosebi, acest concept, cu anumite specificări, poate fi aplicat
raportului dintre Comitetul de Miniştri şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
Chiar de la înfiinţarea Consiliului Europei, APCE şi Comitetul de Miniştri au căutat
metode de procedură care să amelioreze relaţiile lor şi să le faciliteze comunicarea. Unele
progrese au fost înregistrate, dar aceste mijloace, probabil niciodată, nu vor permite să fie
depăşite dificultăţile de funcţionare inevitabile dintre un organ parlamentar şi un organ
interguvernamental, inerente Statutului Consiliului Europei. Pe de o parte, trebuie să se ţină cont
60
de faptul că, în virtutea art. 15 al CM, dreptul de iniţiativă aparţine atît Comitetului de Miniştri,
cît şi Adunării: “Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării sau la propria
iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului Europei (…)”. Atît Statutul,
cît şi Regulamentele Comitetului de Miniştri, reuniunilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri şi
al Adunării Parlamentare conţin dispoziţii cu privire la relaţiile între cele două organe.
Majoritatea dintre acestea au fost deja reflectate atunci cînd am descris funcţiile celor două
organe, de aceea le vom aminti doar: rapoarte scrise ale Comitetului de Miniştri în faţa Adunării
Parlamentare, prezentarea orală, întrebări parlamentare pentru răspunsuri orale, luarea de cuvînt
a unui ministru, cu titlul individual, în faţa Adunării şi alte contacte. Organul de coordonare al
Consiliului Europei este Comitetul Mixt33, al cărui scop este balanţarea activităţii Comitetului de
Miniştri şi cea a Adunării Parlamentare.
Secretarul General al Consiliului Europei participă cu vot consultativ la reuniunile
Comitetului Mixt şi asigură legătura dintre cele două organe. Astfel, Secretarul General, avînd,
aparent, o funcţie administrativă, impulsionează dezvoltarea Consiliului Europei atît prin
contactele directe cu Adunarea Parlamentară şi Comitetul de Miniştri, cît şi prin suportul pe care îl
acordă cooperării dintre cele două organe. Art. 19 al Regulamentului Comitetului de Miniştri
stipulează că, “cu excepţia unei decizii contrare a Comitetului cu ocazia discutării unei probleme
specifice, Secretarul General asistă la reuniunile Comitetului de Miniştri şi participă la discuţii cu
vot consultativ.” “Secretarul General, de asemenea, poate fi invitat de către Comitetul de Miniştri
să prezinte un raport asupra unei probleme. El adună documentarea cerută de către reprezentanţii
Comitetului şi le-o distribuie.” În fine, articolul 14 al Regulamentului prevede că “Secretarul
General sau reprezentantul său poate, în orice moment, să facă o declaraţie scrisă sau orală cu
privire la o problemă în discuţie.” În aceeaşi manieră, Secretarul General apare în faţa Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei.
În domeniul autonomiei locale, orice decizie a Comitetului de Miniştri sau Adunării
Parlamentare este consultată cu Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa. La rîndul
său, CPLRE adresează Adunării Parlamentare şi/sau Comitetului de Miniştri recomandări care
necesită acţiuni din partea acestora. În cazul în care textele adoptate de CPLRE nu implică o
eventuală acţiune din partea celorlalte două organe, CPLRE îşi comunică deciziile acestora
pentru informare. De asemenea, practica a instituit tradiţia conform căreia preşedinţia
33 Creat prin Rezoluţia statutară, adoptată de către Comitetul de Miniştri în cadrul celei de-a 8-a sesiuni în 1951 şi completat prin Rezoluţia 129 a Adunării Parlamentare, de care Comitetul de Miniştri a luat notă la cea de-a 55-a reuniune a Delegaţilor din 16-17 decembrie 1957.
61
Comitetului de Miniştri se înfăţişează la sesiunile anuale ale CPLRE cu o comunicare din
numele Comitetului de Miniştri privind activităţile acestuia.
În ceea ce priveşte Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este un organ
jurisdicţional ce necesită o independenţă totală, orice imixtiune în activitatea acesteia este
exclusă. Totuşi, conform articolului 46 al Convenţiei europene a drepturilor omului, hotărîrile
definitive ale Curţii Europene sunt transmise Comitetului de Miniştri care supraveghează
executarea lor. Această supraveghere vizează îndeplinirea de către statul pîrît atît a măsurilor de
ordin individual, cît şi de ordin general şi constituie “titlul executoriu” al hotărîrilor Curţii. Odată
ce Comitetul de Miniştri a decis că măsurile adecvate de executare au fost realizate efectiv, el
aprobă o rezoluţie publică în care declară că supravegherea asupra guvernului este finisată.
Mai mult ca atît, odată cu adoptarea Rezoluţiei 1226 (2000) [83] cu privire la executarea
hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, unde examina motivele pentru care unele decizii
ale Curţii nu au fost respectate şi chema statele membre să întreprindă măsuri pentru remedierea
situaţiei, APCE s-a implicat şi ea în procesul de implementare a deciziilor Curţii din Strasbourg.
Cooperarea dintre organele Consiliului Europei este importantă pentru menţinerea
echilibrului în cadrul Organizaţiei şi asigurării coerenţei activităţilor ei.
§ 3. Domeniile principale de activitate ale Consiliului Europei
Consiliul Europei poate fi definit ca un cadru de dialog, cooperare şi elaborare a normelor
comune în domenii de care nu se ocupă nici o altă organizaţie europeană. Precum am remarcat
anterior, el se ocupă de susţinerea democraţiei pluraliste, supremaţiei dreptului şi respectării
drepturilor omului, valori care constituie fundamentul unei societăţi umane şi civilizate, dar şi
condiţiile creşterii economice şi protecţiei sociale.
Conceptul de securitate democratică a fost lansat pentru prima dată în terminologia
internaţională de Summitul de la Viena, în 1993, şi a introdus un mesaj nou în abecedarul
securităţii europene. În Europa a devenit din ce în ce mai clar că securitatea comună nu se reduce
doar la componenţa sa militară, cu garanţiile sale de apărare sau restabilire a păcii, şi la
componenta sa economică, vizînd adesea disparităţile excesive şi angajarea pe calea colaborării şi
integrării. Ea comportă, de asemenea, o dimensiune politică - aceea a securităţii democratice, care
constă în faptul că toate statele membre se angajează, atît în ordinea lor internă, cît şi în relaţiile
internaţionale, să pună în aplicare principiile democraţiei pluraliste, supremaţiei dreptului,
62
respectării drepturilor omului şi ale popoarelor. Acest angajament este expresia concretă a viziunii
umaniste a dezvoltării societăţilor statelor membre proprie Consiliului Europei.
Furnizarea unei întregi game de informaţii privind structura politică democratică,
sistemul juridic, mecanismele de apărare a drepturilor omului a devenit o activitate prioritară a
Organizaţiei cu peste cinci decenii de experienţă în întărirea guvernării democratice. Împreună
cu un ansamblu cuprinzător de instrumente juridice, norme şi convenţii privind democraţia şi
drepturile omului, Consiliul Europei a dezvoltat bazele solide ale instaurării unor structuri
sănătoase, durabile şi flexibile ale dialogului şi guvernării, ale căror scop este orientat spre
consolidarea bazei comune pentru o societate liberă şi democratică. Evident, aceasta influenţează
şi economia, deoarece existenţa unor instituţii democratice stabile şi un sistem juridic care să
funcţioneze sunt pre-condiţii esenţiale ale investiţiilor şi dezvoltării economice.
Prin urmare, istoria a oferit ţărilor europene o ocazie fără precedent de a-şi uni forţele, iar
prin Consiliul Europei au creat un instrument original pentru a acţiona în favoarea coeziunii
continentului şi întăririi securităţii democratice.
Comunitatea internaţională a drepturilor omului
În ilustrarea celor mai reuşite realizări ale Consiliului Europei în contextul sus-enunţat, ar
fi corect, probabil, să pornim de la activităţile Consiliului Europei în domeniul drepturilor
omului, unde această Organizaţie a înregistrat cele mai mari succese. Convenţia europeană
pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (CEDO) [10], fiind primul tratat
multilateral încheiat în cadrul Consiliului Europei, are atît legături ideologice, cît şi instituţionale
cu Organizaţia. Amintind că protecţia şi dezvoltarea drepturilor omului constituie unul din
mijlocele pentru atingerea scopului Consiliului Europei de „a realiza o uniune mai strînsă între
membrii săi”, Preambulul ei subliniază ataşamentul statelor membre faţă de „patrimoniul
comun” şi afirmă că menţinerea libertăţilor fundamentale „se bazează pe un regim politic
veritabil democratic, pe de o parte, iar pe de altă parte, pe o concepţie comună şi o respectare în
comun a drepturilor omului”. În hotărîrea sa Loizidou c. Turcia [50; 144], calificînd Convenţia
drept „instrument constituţional de ordine publică europeană”, Curtea Europeană a înaintat
postulatul existenţei unei ordini publice europene, adică a unui ansamblu de norme percepute ca
fundamentale pentru societatea europeană şi care se impun membrilor acesteia.[105, p.55-59]
Aşa după cum a fost amendată prin protocoalele sale, Convenţia posedă o dublă dimensiune:
normativă şi instituţională. Dimensiunea normativă este constituită din însăşi Convenţie şi
Protocoalele adiţionale nr.nr.1, 4, 6, 7, 12 şi 13, care enumără drepturile protejate, ce pot fi calificate
drept „clasice”: este vorba despre drepturile individuale (al căror titular este persoana), ce au drept
63
obiectiv esenţial conservarea integrităţii şi libertăţii fiinţei umane. Spre deosebire de Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, ce a lansat procesul internaţional al proclamării drepturilor omului,
dar, care fiind o simplă rezoluţie a Adunării Generale a ONU, nu angajează statele şi este analizată
drept un instrument pre-juridic, Convenţia europeană are forţă obligatorie pentru statele părţi: ea nu
se opreşte la recunoaşterea drepturilor persoanei, dar le transformă în categorii juridice şi, pentru
prima dată în dreptul internaţional, le conferă un regim protector.
CEDO este un instrument de referinţă şi pentru Uniunea Europeană. Tratatul asupra
Uniunii Europene (art. 6 p. 2) stabileşte cele trei principii – respectarea drepturilor omului,
democraţia şi statul de drept, care formează patrimoniul comun al valorilor enunţate de Statutul
Consiliului Europei şi CEDO, drept adevărate principii constituţionale ale Uniunii Europene, ale
căror respectare devine o condiţie statutară pentru aderarea la Uniunea Europeană (art. 49), şi
face trimitere în mod formal la CEDO (art. 6 p. 2). Curtea Europeană de Justiţie aplică tot mai
frecvent Convenţia în modul după cum este interpretată de către Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. [24] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată la Nisa, la 7
decembrie 2000, face referinţă la CEDO şi stipulează că nivelul de protecţie pe care îl oferă nu
poate fi inferior celui al Convenţiei, transformată într-un minimum de standarde. Mai mult ca atît,
Protocolul nr.14 [15] prevede completarea art. 59 al CEDO cu un nou paragraf care face posibilă
aderarea Uniunii Europene la Convenţie.
Totalitatea drepturilor şi libertăţilor consfinţite prin Convenţie şi protocoalele adiţionale
sunt axate în jurul a cîtorva principii fundamentale:
1) Solidaritate: drepturile omului, pornind de la persoana umană, prezintă un caracter
obiectiv, prin care se înţelege că drepturile nu sunt atribuite indivizilor prin
intermediul unui statut juridic revocabil, dar îi sunt ataşate în principiu, datorită însăşi
calităţii de persoană umană.
2) Beneficiul drepturilor: lipsa reciprocităţii este semnul distinctiv al textelor
convenţionale pentru apărarea drepturilor omului [18]. Spre deosebire de un tratat
multilateral clasic, care impune obligaţiuni asupra statelor în relaţiile lor mutuale,
CEDO impune angajamente statelor în raport cu indivizii, iar beneficierea de către
individ de drepturile enunţate nu este condiţionată prin atitudinea statelor faţă de
Convenţia de la Roma.
3) Aplicabilitatea directă a Convenţiei europene ţine de specificul său, inerent
caracterului său special de convenţie protectoare a drepturilor individuale. Dacă, de
regulă, tratatele internaţionale nu pot stipula drepturi şi obligaţiuni decît între state şi
nu creează în mod direct drepturi pentru persoane [23], în cazul tratatelor
64
internaţionale al căror obiect vizează direct persoanele se întîmplă altfel. Aceasta se
referă şi la CEDO, care oferă indivizilor drepturi speciale conform art. 1: „Înaltele
Părţi Contractante recunosc fiecărei persoane de sub jurisdicţia sa drepturile şi
libertăţile” definite în Convenţie. Convenţia instituie în mod direct pentru individ
drepturi şi obligaţiuni pe care le va putea reclama în faţa jurisdicţiilor interne.
4) Exercitarea drepturilor: caracterul obiectiv al angajamentelor subscrise de către
statele părţi la Convenţie se manifestă şi prin mecanismul instituit pentru garantarea
exercitării efective a drepturilor şi respectării lor. Acest mecanism de control se
bazează pe noţiunea de „garantare colectivă”. Fiind vorba despre un patrimoniu
comun, Convenţia însărcinează statele să asigure în mod colectiv şi solidar protecţia
drepturilor omului pe care le enunţă. Punerea în aplicare a acestei garanţii colective şi
solidare revine simultan statelor şi persoanelor.
5) Suveranitatea: fiind instrument convenţional cu caracter obligatoriu, Convenţia
europeană a drepturilor omului transpune dorinţa statelor de a se angaja în mod
expres în domeniul drepturilor omului şi se bazează pe consimţămîntul definitiv al
statului de a fi legat prin ea, exprimat prin ratificare (art. 59).
Pe lîngă aceste acţiuni legislative şi instituţionale, Consiliul Europei, prin intermediul
Direcţiei sale pentru Drepturile Omului, promovează informarea şi educarea cu privire la
drepturile omului în şcoli şi universităţi, societatea civilă, pentru jurişti şi funcţionarii judiciari.
Pe lîngă faptul că oraşul Strasbourg este capitala incontestabilă a Europei, acesta a mai devenit şi
capitala europeană a drepturilor omului, chiar capitala mondială, ţinînd cont de radierea
Convenţiei din 1950 în întreaga lume.
Protecţia minorităţilor
Aderarea ţărilor de Est la Consiliul Europei a făcut să renască o veche problemă, mai mult
sau mai puţin resimţită în Europa de Vest – problema protecţiei minorităţilor naţionale. Să ne
amintim că problema în cauză a constituit miezul dezintegrării Societăţii Naţiunilor şi a stat la
originea celor două războaie mondiale din secolul trecut. Aceasta demonstrează sensibilitatea
subiectului. În acest context, Consiliul Europei acţionează atît pe plan politic, cît şi juridic, prin
iniţiative reflectate la nivelul diverselor sale sectoare de activitate. Ca rezultat, au fost elaborate
două instrumente de bază vizînd să protejeze minorităţile naţionale. În primul rînd, o Cartă a
limbilor minoritare şi regionale în 1992 [4], apoi Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale, deschisă pentru semnare la 1994 [12]. Totodată, Adunarea Parlamentară a solicitat din
partea sa, printr-o rezoluţie din 1 februarie 1993, ca protecţia minorităţilor naţionale să devină
65
obiectul unui protocol adiţional al Convenţiei europene pentru drepturile omului, ceea ce ar
permite unei persoane sau unui grup de persoane care consideră că au fost lezaţi în anumite
drepturi, spre exemplu, pe plan lingvistic, să se adreseze direct Curţii de la Strasbourg. Însă unele
dintre statele europene cu vechi tradiţii, începînd cu Franţa şi Marea Britanie, au avut frică de
eventuale recursuri ale minorităţilor lor naţionale nerecunoscute şi au stopat acest proces la
reuniunea de vîrf din 1993. De aici a rezultat compromisul reflectat în Convenţia cadru din 1994:
pe de o parte, ea nu permite recursul individual la Curtea Europeană, iar pe de altă parte merge
pînă la conceptul de „minoritate” pe care nu-l defineşte cu precizie, dar stabileşte un catalog de
drepturi. În pofida acestor concesii, statele membre ale Consiliului Europei au conştientizat faptul
că protecţia minorităţilor naţionale este esenţială pentru stabilitatea şi securitatea democratică.
Democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră
Consiliul Europei a recunoscut întotdeauna importanţa decisivă a democraţiei la nivel
local şi regional. Extinderea sa a determinat creşterea importanţei activităţilor interguverna-
mentale în domeniul democraţiei locale şi a cooperării transfrontaliere, care sunt cu precădere
destinate:
- favorizării autonomiei locale şi regionale;
- promovării cetăţeniei democratice;
- promovării cooperării transfrontaliere între colectivităţile teritoriale;
- punerii în valoare a diversităţii culturale a regiunilor.
Consiliul Europei a contribuit, totodată, la toate iniţiativele vizînd crearea instrumentelor
practice de cooperare locală şi regională transfrontalieră. În această acţiune, un rol deosebit i-a
revenit Congresului Puterilor Locale şi Regionale a Europei, care a stat la baza formării cadrului
juridic în materie – Convenţia cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor
şi autorităţilor teritoriale (Madrid, 21 mai 1980) şi cele două protocoale adiţionale, concepute
pentru a facilita cooperarea între colectivităţile şi autorităţile teritoriale în regiunile frontaliere.
Realizări în materie socială
Opera socială a Consiliului Europei este considerabilă, avansînd în acest sens faţă de
Comunităţile Europene, iar apoi completîndu-le. Aceste realizări ale Consiliului Europei s-au
afirmat în patru direcţii majore:
- tentativa de a acorda persoanei drepturi sociale prin intermediul Cartei sociale
europene, care este o prelungire a Convenţiei europene a drepturilor omului;
- un „Cod european de securitate socială”;
66
- o serie de convenţii vizînd să asigure libera circulaţie a lucrătorilor şi să protejeze
lucrătorul migrant;
- un Fond de Restabilire pentru refugiaţi, care a devenit apoi Fondul de Dezvoltare
Socială, iar apoi Banca de Dezvoltare Socială a Consiliului Europei.
Carta Socială Europeană face parte din tratatele esenţiale ale Consiliului Europei, garantînd
drepturile fundamentale sociale şi economice şi constituie instrumentul european de referinţă în
materie socială. Noua viziune a Cartei Sociale Europene revizuite, deschisă pentru semnare la 3
mai 1996, garantează în total 31 de drepturi, care se referă la protecţia muncii, protecţia specială în
afara locului de muncă şi la protecţia socială pentru întreaga populaţie [5], constituind un
instrument juridic cu un spectru larg. Pentru statele membre ale Consiliului Europei, care nu sunt
membri ai Uniunii Europene, Carta reprezintă cel mai dinamic tratat care protejează drepturile
sociale. Chiar şi în cadrul celor douăzeci şi cinci de membri ai UE, Carta oferă nivele mult
superioare de protecţie în anumite sfere 34 . Spre exemplu, Carta constituie cel mai important
instrument european privind angajarea copiilor în cîmpul muncii. Acest tratat este mai mult decît o
listă specifică de prevederi pentru protecţia drepturilor, este un tratat ce obligă părţile să adopte un
sistem de supraveghere în cadrul căruia experţii independenţi evaluează plîngerile conform
prevederilor Cartei, bazîndu-se pe rapoartele prezentate în mod obligatoriu de către părţi.
În ceea ce priveşte Codul european de securitate socială, contrar indicaţiilor din
denumirea sa, nu este vorba doar de un cod care armonizează şi sintetizează sistemele de
securitate socială în beneficiul asiguraţilor sociali din toată Europa, ci despre o convenţie
interstatală care, pe de o parte, incită statele membre să sporească nivelul de protecţie socială a
populaţiei lor, iar, pe de altă parte, le impune un anumit număr de directive generale referitoare
la aspectele ce ţin de politica socială. Noţiunea de „cod” implică ideea de a face ca fiecare stat
membru să prevadă un sistem de protecţie socială la nivel global echivalent, cu scopul
armonizării sarcinilor sociale care revin întreprinderilor.[105, p.98-99] În aceste condiţii, tratatul
distinge nouă ramuri de securitate socială (îngrijire medicală, boală, şomaj, bătrîneţe, accident de
muncă, indemnizaţii familiale, maternitate, invaliditate şi indemnizaţii pentru supravieţuitori) şi
fiecare stat este rugat să opteze pentru un minimum de ramuri.
În domeniul securităţii sociale a lucrătorilor migranţi, Consiliul Europei s-a inspirat din
legislaţia comunitară, cu scopul de a o extinde asupra celorlalte state europene. Aşa cum Codul
european nu trata aspectul egalităţii între lucrătorii migranţi şi cei naţionali, Consiliul Europei
a propus statelor membre un nou instrument, Convenţia europeană de securitate socială, care
34 Între timp, la 8-9 decembrie 1989, Comunitatea Europeană s-a dotat cu „Cartă drepturilor sociale fundamentale”, deseori numită „Carta socială europeană”, care însă nu trebuie confundată cu cea a Consiliului Europei.
67
completează Codul în ceea ce priveşte eliminarea discriminărilor în legătură cu cetăţenia sau
reşedinţa. De asemenea, Consiliul Europei a elaborat şi o convenţie cu privire la statutul juridic
al lucrătorului migrant, care reglementează principalele aspecte ale situaţiei juridice a
lucrătorilor migranţi.
În mod cronologic, o primă acţiune socială a Consiliului Europei este Fondul de
Restabilire, creat în 1956, pentru a trata problema refugiaţilor de după cel de-al Doilea Război
Mondial. Apoi, vocaţia acestui Fond a fost extinsă asupra refugiaţilor victime ale catastrofelor
naturale, precum şi, într-un mod general, asupra vagabonzilor, şomerilor care erau constrînşi să
devină lucrători migranţi, iar Fondul a fost redenumit în Fondul pentru Dezvoltare Socială, care,
după restructurarea din 1999, a devenit Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (BDCE).
Aceasta funcţionează după modelul unei bănci, acordînd credite guvernelor statelor membre sau
organismelor publice sau private, mandate să asiste financiar proiecte în domeniul localurilor
sociale, creării locurilor de muncă sau formării profesionale. Politica BDCE este orientată spre
reducerea dezechilibrelor economice între statele membre şi regiuni prin finanţarea investiţiilor
care vizează:
- crearea de locuri de muncă în întreprinderi mici şi mijlocii aflate în zone
dezavantajate, precum şi programe de formare profesională;
- construirea de locuinţe sociale pentru persoanele cu venituri foarte modeste;
- crearea de infrastructuri sociale în domeniile sănătăţii (spitale, policlinici etc.),
educaţiei (şcoli, universităţi etc.), protecţiei mediului înconjurător (tratarea apelor
potabile, a deşeurilor solide etc.) sau modernizării rurale (infrastructuri de bază).
În ultimii ani, Consiliul Europei tinde să răspundă riscurilor pe care le comportă
dezvoltarea medicinei şi a biologiei, pentru a asigura ca aceasta să rămînă cu adevărat în
serviciul umanităţii.[106, p.220-222] În acest context, au fost întreprinse un şir de iniţiative,
printre care Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina şi protocoalele sale.
Coeziunea culturală
Domeniul cultural este unul din rarele domenii în care Consiliul Europei, o perioadă
îndelungată, nu a cunoscut concurenţa altor organizaţii europene. În ceea ce priveşte
Comunităţile Europene, mult timp acestea au avut caracter economic şi, chiar dacă Parlamentul
European dispune de o Comisie pentru cultură, abia Tratatul de la Maastricht din 1994 a
recunoscut juridic Comunităţii Europene competenţele culturale şi de educaţie.
Congresul de la Haga din 1948 a cerut, printr-o rezoluţie a sa, ca viitoarea organizaţie
europeană, adică Consiliul Europei, să dobîndească competenţe depline în materie culturală. De
68
aceea, în cadrul Consiliului Europei a fost creat imediat Comitetul de experţi culturali, în timp ce
Adunarea s-a dotat cu o Comisie pentru probleme culturale. Comitetul de experţi a elaborat, în
scurt timp, o convenţie culturală europeană, un fel de convenţie cadru care furnizează bazele
juridice pentru o cooperare culturală ambiţioasă între state. Apoi, în 1961, este creat instrumentul
acestei cooperări: Consiliul pentru Cooperare Culturală (CCC), organ unic însărcinat să decidă şi
să realizeze programele culturale ale Consiliului Europei. Consiliul dispune de competenţe largi
care îi conferă o veritabilă autoritate culturală, în măsura în care se bucură de o autonomie
administrativă şi bugetară graţie resurselor Fondului cultural. Bineînţeles, Secretariatul
Comitetului de Miniştri tutelează autoritatea CCC.[105, p.106]
Cooperarea culturală în sînul Consiliului Europei se efectuează în două direcţii principale:
educaţie, pe de o parte, şi cultură, pe de altă parte.
În ceea ce priveşte educaţia, Consiliul Europei a tratat probleme care depăşesc frontierele
naţionale: echivalarea diplomelor şi calificărilor universitare – pentru a favoriza schimburile
şcolare şi universitare, învăţarea limbilor, revizuirea manualelor şcolare, în special, de istorie35 şi
geografie – cu scopul de pune capăt învăţăturilor naţionaliste de altă dată.
În ceea ce priveşte cultura, politica europeană elaborată de către CCC se bazează pe
noţiunea fundamentală a „democraţiei culturale” a civilizaţiilor europene: este vorba de a asigura
ca marea „bogăţie culturală” a civilizaţiilor europene să devină patrimoniul comun al tuturor, în
loc să fie rezervat unei elite privilegiate. Această politică este articulată în jurul a două axe: pe de
o parte, protecţia patrimoniului cultural european, în special, a patrimoniului arheologic, pe de
altă parte, promovarea echipamentelor culturale, a industriilor culturale şi a cooperării în
domeniul audiovizualului.
Cooperarea juridică şi judiciară
Unul dintre cele mai eficiente mijloace de atingere a obiectivului suprem al Consiliului
Europei - de unificare europeană, constă în încheierea convenţiilor şi acordurilor pentru a întări
cooperarea internaţională, a stabili standardele europene comune şi a armoniza legislaţiile
statelor europene. Statutul Consiliului Europei, declarînd scopul Organizaţiei, continuă în
articolul 1 b): „Acest scop va fi promovat prin [...] şi prin încheierea de acorduri [...].” Articolul
15 a) al Statului adaugă: „Comitetul de Miniştri examinează, la recomandarea Adunării
Consultative sau din proprie iniţiativă, măsurile adecvate pentru realizarea scopului Consiliului
Europei, inclusiv încheierea de convenţii şi [...]”
35 Un exemplu în acest sens este introducerea cursului de istorie integrată în Republica Moldova.
69
Supremaţia Consiliului Europei pe arena europeană constă în rolul său incontestabil de
fixare a normelor şi creare a unui spaţiu juridic comun în Europa, rol care s-a dezvoltat prin firul
a circa 200 [193] de tratate elaborate în jumătate de secol. Acestea sunt pregătite şi negociate în
cadrul instituţional al Consiliului Europei. Negocierile culminează printr-o decizie a Comitetului
de Miniştri care stabileşte textul tratatului propus. Zecile de convenţii, deseori completate cu
protocoale adiţionale, vizează să armonizeze legislaţiile penale, civile şi comerciale ale statelor
membre.
Normele Convenţiei de la Viena se aplică tratatelor Consiliului Europei fără a prejudicia
oricare normă pertinentă a Organizaţiei, fie dintre cele existente, fie dintre cele ce ar putea să fie
fixate în viitor (art. 5). Modelul Clauzelor Finale pentru Convenţii, aprobat de Comitetul de
Miniştri în 1962 şi revizuit în 1993, nu conţine, stricto sensu, “norme pertinente ale Organizaţiei”.
Totuşi, ele indică practica stabilită a Consiliului Europei. Odată ce aceste clauze, de obicei, sunt
inserate în Convenţiile Consiliului Europei, ele au preeminenţă faţă de normele generale ale
Convenţiei de la Viena.
Tratatele Consiliului Europei sunt denumite oficial ca “convenţii şi acorduri”, deşi unele
tratate mai sunt intitulate ca “cartă”36, “cod”37, “acord general”38 sau “protocol”39. Trebuie să
accentuăm că, datorită faptului că tratatele au fost elaborate sub egida Consiliului Europei, că se
referă la Consiliul Europei în textele şi preambuluri lor şi că, în multe cazuri, implementarea lor
este supravegheată de către comitete de experţi instituite de şi în cadrul Organizaţiei, acestea
implică un credit moral şi, chiar, material al Organizaţiei.40
Tratatele Consiliului Europei acoperă o vastă varietate de subiecte care reflectă larga
gamă a activităţilor Organizaţiei. Statutul numeşte, în special, drepturile omului şi libertăţile
fundamentale, problemele economice, sociale, culturale, ştiinţifice, juridice şi administrative (art.
1b)). Lista semnăturilor şi ratificărilor [193], care este actualizată sistematic de către
Directoratul pentru Afaceri Juridice al Consiliului Europei, face următoarea clasificare:
statut/privilegii şi imunităţi; convenţia europeană cu privire la drepturile omului; prevenirea
36 Spre exemplu, Carta europeană a autonomiei locale (STE nr. 122, 1985), Carta europeană a limbilor minoritare sau regionale (STE nr. 148, 1992). 37 Spre exemplu, Codul european de securitate socială (STE nr. 48, 1964). 38 Spre exemplu, Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei (STE nr. 2, 1949). 39 Termenul “protocol”, de obicei, este utilizat pentru tratatele care modifică (spre exemplu, Protocolul de amendare a Cartei sociale europene, STE nr. 142, 1991) sau completează (spre exemplu, Protocolul adiţional la Convenţia cadru cu privire la cooperarea transfrontalieră între autorităţile sau comunităţile teritoriale, STE nr. 159, 1995) o convenţie. 40 Urmare a deciziei Secretarului General al Consiliului Europei din aprilie 2004, titlul oficial al noilor tratate va fi „Convenţia (acordul) Consiliului Europei cu privire la ...” în locul „Convenţia (acordul) europeană(ă) cu privire la...”, în vederea evitării confuziilor existente între diferite documente ale Consiliului Europei şi cele ale Uniunii Europene.
70
torturii; minorităţi; carta socială europeană; probleme sociale; sănătate publică;
educaţie/cultură/sport; radio/televiziune; protecţia animalelor/mediu; drept internaţional/
circulaţia persoanelor; drept internaţional/cetăţenie; drept comercial; drept civil/bioetică; drept
public/protecţia datelor; drept penal.
Cele 200 de tratate care au fost încheiate pînă acum reglementează aceste subiecte într-o
măsură mai mult sau mai puţin coerentă. [184] O abordare sistematică bazată pe adoptarea unor
convenţii şi protocoale de bază a fost adoptată în special în domeniile drepturilor omului,
dreptului penal şi culturii. În unele cazuri, convenţiile au apărut ca o reacţie ad hoc la o problemă
particulară, precum ar fi terorismul, care, conform actorilor politici, necesită un răspuns
european.
Forţa tratatelor rezidă în formalitatea lor şi în faptul că ele sunt obligatorii din punct de
vedere juridic pentru statele care le-au acceptat41. Statele care au devenit părţi la o convenţie îşi
asumă obligaţiuni juridice care au efecte în baza dreptului internaţional. Aici am putea identifica
o potenţială slăbiciune a tratatelor internaţionale, care constă în procesul încet de ratificare.
Obligaţia de a ratifica nu există, chiar dacă în cadrul Comitetului de Miniştri s-a votat în favoarea
textului tratatului, deoarece un asemenea vot nu presupune un angajament de a purcede la
ratificare. Decizia în ultimă instanţă de a ratifica sau nu aparţine fiecărui stat individual şi nu
există mijloace de a garanta că toate statele membre vor ratifica un tratat. Totuşi, constatăm că
recordul ratificărilor tratatelor Consiliului Europei este mult mai favorabil decît cel din al multor
alte organizaţii internaţionale sau europene, iar unele dintre acestea sunt, în schimb, ratificate şi
de către state exterioare ale Consiliului Europei.
Multe dintre tratatele Consiliului Europei au un impact direct asupra vieţii cetăţenilor
europeni. Acest lucru este foarte evident în cazul Convenţiei europene pentru protecţia
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale, care stabilesc drepturi şi
libertăţi inalienabile pentru fiecare persoană şi obligă statul să garanteze aceste drepturi fiecărui
care se află sub jurisdicţia sa. Convenţiile Consiliului Europei în domeniul juridic sunt vitale
pentru lupta contra criminalităţii şi pentru cooperarea între autorităţile judiciare din întreaga
Europă. Acestea reglementează astfel de probleme ca extrădarea şi asistenţa mutuală în
problemele penale, precum şi spălarea banilor şi confiscarea bunurilor provenite din crimă.
Convenţiile multilaterale, deseori, înlocuiesc sute de tratate bilaterale între statele membre (un
tratat care este în vigoare pentru 46 de state are potenţialul de a înlocui 900 de tratate bilaterale).
41 În acest context, prin “acceptare” avem în vedere consimţămîntul statului de a fi legat prin tratat, prin îndeplinirea procedurilor necesare în acest sens.
71
Deşi tratatele Consiliului Europei necesită adoptarea sau transformarea lor în drept intern
pentru a avea efecte juridice în ţările membre, în decembrie 1996, Consiliul Uniunii Europene la
Dublin a recunoscut că “Consiliul Europei joacă un rol crucial în menţinerea standardelor în
domeniul drepturilor omului şi susţinerea democraţiei pluraliste”.[66] În ceea ce priveşte
aderarea noilor state la Uniunea Europeană, este larg recunoscut că apartenenţa la Consiliul
Europei şi ratificarea Convenţiei europene a drepturilor omului, precum şi a altor tratate care
stabilesc standarde importante şi instrumente de control sunt de o relevanţă semnificativă pentru
îndeplinirea unor criterii de aderare. [22] Şi aceasta pentru că tratatele Consiliului Europei
prezintă avantajele primordialităţii, deoarece reglementează probleme fundamentale din sfera
drepturilor omului, operativităţii, datorită arealului compact de state membre şi eficienţei,
beneficiind de diferite mecanisme de control asupra implementării.
Monitorizare şi asistenţă
Apartenenţa la Consiliul Europei este recunoscută deja ca un “certificat” al confirmării
internaţionale că un stat anumit se conformează, atît prin legi, cît şi în practică, normelor
democratice. În sensul art. 3 al Statutului Consiliului Europei, fiecare membru al Organizaţiei
“trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană
aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”.
Se poate afirma că aceasta este principala obligaţie revenind statelor membre, care se corelează
cu un al doilea angajament decurgînd din paragraful 2 al aceluiaşi articol, şi anume de a colabora
“sincer şi efectiv” la realizarea scopului Consiliului Europei.[16, art.3]
Distincte de această primă categorie de angajamente, prevăzute expressis verbis în Statut,
mai există încă două categorii de angajamente care revin statelor membre. Unele, foarte
numeroase şi deosebit de însemnate, decurg din convenţiile Consiliului Europei acceptate de
state în virtutea calităţii de membru al Organizaţiei. O altă categorie este formată din aşa-
numitele “angajamente individualizate” sau de “post-aderare”, asumate de statele nou admise în
Consiliu în timpul negocierilor de aderare.
Deşi era de neînchipuit cîţiva ani în urmă, astăzi procedura de monitorizare a Consiliului
Europei a devenit una complexă, care ţine de esenţa întregii activităţi a Organizaţiei. Ţinînd cont
de varietatea domeniilor care sunt supuse monitorizării şi structura funcţională a Consiliului,
competenţa de control a respectării angajamentelor a fost distribuită gradual şi sub diverse forme
între organele Organizaţiei. Exercitarea acestei funcţii de către fiecare organ statutar creează, la
rîndul său, anumite particularităţi şi ramificări.
72
Din momentul lansării procedurii de monitorizare de către Comitetul de Miniştri,
bazată, în principal, pe Declaraţia din 1994 cu privire la respectarea angajamentelor asumate de
către statele membre ale Consiliului Europei, s-au evidenţiat trei proceduri distincte, dar
interdependente:
I. monitorizarea în virtutea Declaraţiei din 1994
II. monitorizarea tematică
III. monitorizarea de post-aderare
În ceea ce priveşte monitorizarea efectuată în baza Declaraţiei din 1994, în conformitate
cu paragraful 1 al acesteia, “Comitetul de Miniştri va examina problemele respectării
angajamentelor privind situaţia democraţiei, drepturilor omului şi a statului de drept în orice stat
membru care îi vor fi supuse atenţiei: de statele membre, de Secretarul General sau pe baza unei
recomandări din partea Adunării Parlamentare”. Pînă în prezent, Comitetul de Miniştri a fost
sesizat doar o singură dată în baza acestui paragraf, şi anume, la 26 iunie 2003, de către
Secretarul General, cu privire la situaţia din Cecenia (Federaţia Rusă).
În virtutea paragrafului 4 al Declaraţiei din 1994, Comitetul de Miniştri, atunci când
consideră că este necesară o acţiune specifică, poate: cere Secretarului General să efectueze misiuni
de contact, de informare sau de consultare; formula un aviz sau o recomandare; face o comunicare
Adunării Parlamentare; adopta orice altă decizie în conformitate cu mandatul său statutar.
Monitorizarea tematică a Comitetului de Miniştri a fost instituită în 1996, fundamentându-
se pe textul adoptat în 1995: „Modalităţi de implementare a Declaraţiei cu privire la respectarea
angajamentelor asumate de către statele membre ale Consiliului Europei din 10 noiembrie 1994”.
Această procedură se aplică tuturor statelor membre. Până acum au fost identificate zece teme de
monitorizare: libertatea de exprimare; funcţionarea şi protecţia instituţiilor democratice;
funcţionarea sistemului judiciar; democraţia locală; pedeapsa cu moartea; poliţia şi forţele de
securitate; eficienţa căilor de recurs judiciare; nediscriminarea, în special lupta contra intoleranţei
şi rasismului; libertatea conştiinţei şi a religiei; egalitatea între femei şi bărbaţi.
Grupul de lucru pentru reformarea procedurii de monitorizare tematică (GT-MON), în baza
mandatului Comitetului de Miniştri, a procedat la discuţii pentru elaborarea propunerilor de
reformare a procedurii de monitorizare tematică în sensul creşterii eficacităţii acesteia. Urmare a
mai multor dezbateri, la 13 iulie 2004 a fost aprobată reorganizarea monitorizării tematice propusă
de GT-MON. [44] Conform acestei scheme, tema pentru monitorizarea tematică este decisă de
către Comitetul de Miniştri, la propunerea statelor membre şi/sau a Secretarului General, prin
consultare cu alte organe competente ale Consiliului Europei. În a doua etapă, Secretarul General,
împreună cu alte organe, elaborează un raport pe marginea subiectului care este distribuit
73
delegaţiilor statelor membre spre examinare. Urmare dezbaterilor, Comitetul de Miniştri va adopta
o decizie cu privire la: cooperare şi programe de asistenţă; reajustare a activităţii
interguvernamentale, inclusiv ameliorarea comitetelor de lucru; alte acţiuni speciale considerate
necesare. În ultima etapă, Comitetul de Miniştri va efectua o revizuire a supravegherii operaţionale
în vederea identificării progreselor şi deciderii asupra continuării monitorizării.
În ceea ce priveşte monitorizarea specifică de post-aderare, în prezent aceasta se referă
la Armenia şi Azerbaidjan (instituită din 2001), în special pentru examinarea cazurilor
prizonierilor politici, precum şi la Bosnia şi Herţegovina (din 2002), cu privire la care
Secretariatul Comitetului de Miniştri elaborează rapoarte semestriale.
La nivelul Adunării Parlamentare, prima care a iniţiat o procedură de monitorizare, au
avut loc evoluţii semnificative care au culminat, în plan instituţional, cu înfiinţarea Comisiei cu
privire la onorarea obligaţiunilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei -
Comisia de Monitorizare. [79] Acest sistem are menirea de a asigura obiectivitatea procedurii de
monitorizare şi crearea condiţiilor pentru calcularea diferitor opinii politice. Activitatea de evaluare
a Comisia de Monitorizare începe cu desemnarea a doi raportori pentru un stat în cauză, aleşi
conform următoarelor principii: 1) ei trebuie să reprezinte state diferite; 2) statele nu pot fi vecine
ale statului monitorizat; 3) raportorii trebuie să aparţină diferitor grupuri politice; 4) ei nu pot fi
raportori pentru mai mult decît un stat. După efectuarea vizitelor în statul monitorizat şi analizarea
documentelor prezentate Consiliului Europei de către statele membre şi alte instituţii, raportorii
pregătesc un raport însoţit de un proiect de rezoluţie şi/sau recomandare.[21] După examinarea sa,
acest document, care este confidenţial, este înaintat statului în cauză prin intermediul delegaţiei
sale la APCE în vederea aprecierii poziţiei guvernului pe marginea comentariilor conţinute în
raport.[27, p.8] Documentul care conţine poziţia guvernului statului monitorizat, transmis de
delegaţia parlamentară, devine obiectul cercetării de către Comitetul de Monitorizare. Urmare
acestui dialog, în strînsă cooperare cu delegaţia parlamentară, raportorii propun, iar Comitetul de
monitorizare acceptă proiectul rezoluţiei şi/sau recomandării care este prezentat Adunării.
La 12 ianuarie 2000, Comitetul de Monitorizare a iniţiat, iar Biroul Adunării a acceptat,
la 6 martie 2000, introducerea dialogului post-monitorizare. Aceasta s-a întîmplat în legătură cu
faptul că multe recomandări şi rezoluţii adoptate de APCE generau probleme cu privire la
îndeplinirea obligaţiunilor la momentul în care se decidea închiderea procedurii de monitorizare.
Unele ţări deveniseră membri ai Organizaţiei, dar nu s-au conformat în mod satisfăcător
angajamentelor asumate. [72] Comitetul de Monitorizare a propus ca după un an de la încheierea
procedurii de monitorizare să fie realizat un dialog cu autorităţile statului în cauză pe marginea
implementării sarcinilor prevăzute în recomandările şi rezoluţiile specifice. [117, p.307-308]
74
De asemenea, mecanisme proprii de monitorizare au fost instituite şi în cadrul CPLRE şi
al Secretariatului Consiliului Europei, însă toate acestea vizează mai mult un control politic şi au
menirea de a complementa, dar nu de a dubla sau înlocui mecanismele existente în baza
tratatelor europene. Statutul Consiliului Europei nu conţine o prevedere generală care să
confere Comitetului de Miniştri sau altui organ funcţia de monitorizare a implementării tratatelor
elaborate în cadrul Organizaţiei. Această problemă este reglementată de principiile generale ale
dreptului internaţional şi de dispoziţiile speciale ale tratatelor înseşi. În trecut, Adunarea
Parlamentară a încercat de cîteva ori să stabilească un organ judiciar cu competenţă generală în
interpretarea tratatelor Consiliului Europei.[30; 73] Nici una din variantele propuse (crearea unui
nou organ judiciar sau abilitarea Curţii Europene a Drepturilor Omului să dea opinii consultative)
nu a fost reţinută de către Comitetul de Miniştri. Unicul rezultat tangibil a fost adoptarea
Rezoluţiei (69) 27 cu privire la măsurile de promovare a unei interpretări uniforme a tratatelor
Consiliului Europei şi Rezoluţiei (69) 28 cu privire la colectarea şi distribuirea informaţiei cu
privire la aplicarea şi interpretarea convenţiilor şi acordurilor Consiliului Europei. 42 Deşi
înţelegem că una din cauzele eşecului propunerilor APCE constă în faptul că aplicarea multor
tratate europene este deja monitorizată de către comitetele interguvernamentale create în baza art.
17 al Statului Consiliului Europei, considerăm oportun de a reveni la această iniţiativă, ceea ce ar
oferi mai multă viabilitate şi consecvenţă tratatelor europene.
Este meritoriu de a nota că procedura de monitorizare a Consiliului Europei nu presupune
doar aspectul funcţiei de control asociată cu compararea stării actuale a lucrurilor dintr-un stat cu
ordinea cerută, dar şi un rezultat al funcţiei de control care constă în aplicarea sancţiunilor [16,
art.7-9] ce sporeşte notorietatea şi însemnătatea acestei proceduri.
Or, avantajul şi scopul procedurii de monitorizare din cadrul Consiliului Europei constă nu
doar în a arăta cu degetul şi a da verdicte, dar în egală măsură de a acorda şi o susţinere
constructivă proceselor de reformă în derulare, în special din noile state membre. Astfel, sistemul
de monitorizare instituit în cadrul Consiliului Europei, avînd şi un element de auto-monitorizare,
oferă tuturor membrilor condiţii şi mijloace necesare dezvoltării valorilor de bază ale Consiliului
Europei. [174, p.14] Semnificaţia primară a procedurii de monitorizare a Consiliului Europei
constă în identificarea şi dezvoltarea capacităţii de susţinere a Organizaţiei pentru a ajuta statele
membre în astfel de domenii ca alegerile democratice, reformele constituţionale şi juridice,
instituirea unui sistem judiciar independent sau dezvoltarea autonomiei locale. Experţii Consiliului
Europei, fie că sunt recrutaţi din structurile Consiliului Europei sau din reţelele vaste ale cooperării
42 Adoptate de către Delegaţii Comitetului de Miniştri la reuniunea 182 din 26 septembrie 1969.
75
interguvernamentale, joacă un rol important în calitate de consilieri cu privire la schimbările în
politicile sectoriale din noile democraţii. [145, p.7]
Astfel, din 1990, o parte foarte importantă din activităţile Consiliului sunt, în realitate,
orientate spre programele de cooperare şi asistenţă pentru ţările Europei Centrale şi de Est.
Obiectivul acestor acţiuni constă în punerea la dispoziţia acestor ţări a expertizei Organizaţiei în
toate aspectele funcţionării instituţiilor şi societăţii democratice. Această activitate de “inginerie
democratică” [110, p.45] nu are scopul de a impune careva modele prestabilite, dar de a
împărtăşi cu state partenere experienţa şi cunoştinţele sale în vederea progresului pe calea pe
care acestea singure şi-au ales-o – aceea a instaurării unui regim al democraţiei pluraliste,
respectuoasă pentru drepturile omului şi principiile statului de drept.
Aceste programe de cooperare şi asistenţă a Consiliului Europei se manifestă pe plan
triplu:
- sensibilizare, informare, dialog politic cu privire la principiile fundamentale ale
democraţiei, drepturilor omului şi viitoarea arhitectură politică a Europei, precum şi o
mai bună cunoaştere reciprocă, ca o condiţie a unei cooperări reuşite;
- asistenţă şi cooperare pentru consolidarea evoluţiilor democratice şi promovarea
democraţiei pluraliste, drepturilor omului şi statului de drept în toate elementele de
funcţionare a societăţii, primele iniţiative la acest capitol fiind programele
„Demostene”, „For East” şi „Lode”;
- integrare, care a permis de a insera, în mod progresiv, ţările Europei Centrale şi de
Est în programele şi activităţile Consiliului Europei, pentru a le face să participe la
procesul de cooperare europeană, în încercarea lor de posibilă aderare cu drepturi
depline la Organizaţie.
Diversitatea programelor de cooperare şi asistenţă a Consiliului Europei vizează diverse
activităţi, care au scopul de a consolida baza comună pentru o societate liberă şi democratică.
Evident, aceasta influenţează şi economia, dat fiind că nu poate exista creştere economică fără
stabilitate politică. Existenţa unor instituţii democratice stabile şi un sistem juridic care să
funcţioneze sunt premisele esenţiale ale investiţiilor şi dezvoltării economice. Guvernarea
democratică solidă şi armonizarea juridică, pentru care militează Consiliul Europei, combinate
cu întărirea generală a conştiinţei europene datorită diversităţii celorlalte activităţi ale sale,
pregătesc calea pentru cei ce doresc admiterea în instituţiile şi structurile de decizie cu un mai
pronunţat element supranaţional, cum este Uniunea Europeană.
76
§ 4. Lacune şi tendinţe noi în evoluţia Consiliului Europei
Pornind de la scopul suprem al Consiliului Europei de a realiza o uniune multiaspectuală
şi de durată a vechiului continent, apare problema despre obstacolele care au făcut ca într-o
perioadă de peste cinzeci de ani acest obiectiv să nu fie atins definitiv. Odată cu dispariţia
circumstanţelor istorice care divizau Europa în două tabere, astăzi aceste dificultăţi trebuie
căutate în însuşi interiorul Organizaţiei. Anumite reforme în structura şi procedura de funcţionare
a Consiliului Europei par a fi iminente în vederea realizării scopului său esenţial.
În primul rînd, chiar clauza Statutului Consiliului Europei (art. 20 p. a), art. 41 p. a), art.
41 p. b)), din start, nu este prea favorabilă accelerării mişcării europene şi realizării unei uniuni
mai strînse, deoarece o subordonează unor rezoluţii, aproape întotdeauna, unanime ale
Comitetului de Miniştri. În plus, două cutume (în sensul larg al cuvîntului) au agravat această
situaţie [105, p.32]:
a) În cadrul Comitetului de Miniştri nu se purcede la vot decît în materie de procedură
secundară; se caută obţinerea unei ralieri a tuturor membrilor la o atitudine comună;
dispoziţiile fixate de Statut sunt astfel cu totul neutralizate: căutarea unanimităţii este
regula, a majorităţii – excepţia.
b) Abţinerea unuia dintre membri împiedică formarea unanimităţii de fiecare dată cînd
aceasta este cerută (aceasta înseamnă aproape tot timpul)43.
Cele două cutume rezultă astfel după cum urmează: în Comitetul de Miniştri, fiecare
membru reprezentat, fiecare stat, sustrăgîndu-se de la unanimitate, dispune de mijloace pentru a
împiedica formarea dorinţei Comitetului şi a impune o întoarcere a dezbaterilor. De aceea, această
prerogativă am califica-o ca drept de veto: ea oferă fiecărui stat membru posibilitatea să interzică
tuturor celorlalţi exercitarea voinţei lor de solidaritate. Considerăm că extinderea spectrului de
probleme care să poată fi adoptate cu majoritate simplă sau absolută, lăsînd pentru unanimitate
doar chestiunile ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa Organizaţiei, ar facilita considerabil avansarea
lucrărilor Consiliului Europei şi i-ar confirma vocaţia de organizaţie pan-europeană.
Evidenţierea dilemelor de dezvoltare a Consiliului Europei este, de asemenea, justificată
în cazul analizării funcţiilor sale şi a autorităţii Adunării Parlamentare. Apar tot mai mulţi
sceptici cu privire la componenţa Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care, fiind liberă,
la prima vedere, de guvernele naţionale, este mai progresistă în sensul ideilor şi propunerilor
43 Situaţie foarte diferită de cea prevăzută pentru OECE prin art. 14 al Convenţiei constitutive din 16 aprilie 1948: „Atunci cînd un membru declară că nu este interesat de o problemă, abţinerea sa nu creează un obstacol pentru deciziile care sunt obligatorii pentru ceilalţi membri”.
77
reformatoare, însă dispune de mai puţină putere pentru punerea lor în aplicare. Deşi membrii
Adunării sunt desemnaţi de către parlamentele naţionale, nu s-a ajuns încă la alegerea directă a
deputaţilor de către popoare, ca în cazul Parlamentului European, începînd cu 1979. În aceste
condiţii, cine exact este reprezentat de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei?
Pentru a oferi mai multă forţă şi credibilitate forului european al Consiliului Europei, bineînţeles,
instituirea alegerilor directe, ca în cazul Parlamentului European, ar fi un atu incontestabil. Însă
ţinînd cont de tradiţiile instituite chiar de la începuturi în esenţa acestei Organizaţii, nişte reforme
statutare în acest sens par a fi practic imposibile. Dar, avînd în vedere că totuşi parlamentele
naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor naţionale la APCE,
considerăm că fiecare stat în parte ar putea, în mod individual, opta pentru alegeri directe a
reprezentanţilor săi în APCE de către popor. O astfel de practică, oricît de redusă ar fi, ar crea un
precedent exemplar şi ar spori autoritatea Adunării Parlamentare şi, implicit, a deciziilor sale.
Pe de altă parte, Consiliul Europei rămînînd primordial un sistem de cooperare
interguvernamentală, problema rezidă în faptul că atît Comitetul de Miniştri, cît şi alte organe ale
sale de cooperare interguvernamentală, cooperează pe bază de confidenţialitate. În consecinţă,
Consiliul Europei, deşi serveşte securităţii poporului european, în raport cu realizările sale
actuale în materie de democraţie şi drepturile omului pe continent, este o organizaţie foarte puţin
cunoscută publicului larg. Aceasta nu sporeşte conştientizarea din partea societăţilor europene,
fapt care este necesar pentru un suport mai mare din partea parlamentelor şi guvernelor europene
în vederea satisfacerii necesităţilor Consiliului. De aceea, este foarte important de a identifica
mijloacele pentru a face ca activităţile Consiliului Europei să fie mai bine cunoscute opiniei
publice din Europa, pentru că o organizaţie care promovează democraţia şi drepturile omului ar
trebui să acţioneze cu mai multă deschidere şi transparenţă decît, spre exemplu, organizaţiile din
domeniul cooperării militare.
Cîţiva ani în urmă, un nou impuls în organizarea şi funcţionarea Consiliului Europei l-au
dat Summiturile şefilor de state şi de guverne ale statelor membre ale Consiliului Europei.
Aceste conferinţe la nivel înalt au adus un nou elan activităţii Consiliului Europei pentru
consolidarea stabilităţii pe continentul european.
Primul Summit a avut loc la Viena, la 8-9 octombrie 1993. În cadrul acestuia, liderii
politici ai celor 32 de state atunci membre ale Organizaţiei au fixat direcţia de acţiune în vederea
extinderii, relevînd, astfel, noile provocări ale momentului. În Declaraţia finală [106, p.472-480]
a reuniunii, participanţii au reconfirmat vocaţia pan-europeană a Consiliului şi i-au conferit noi
responsabilităţi în scopul extinderii democraţiei, principiilor statului de drept şi respectării
drepturilor omului pe întregul continent. [145, p.17]
78
Cel de-al doilea Summit s-a desfăşurat la Strasbourg, la 10-11 octombrie 1997. Urmare
acestuia, şefii de state şi de guverne ai celor 40 de state membre au adoptat un plan de acţiuni
bazat pe patru principii fundamentale: democraţia şi drepturile omului, coeziunea socială,
securitatea cetăţenilor şi educaţia pentru democraţie şi diversitatea culturală. [106, p.480-486]
Cele patru principii esenţiale ale programului de lucru al Consiliului Europei au determinat
priorităţile Organizaţiei pentru noul mileniu.
Cel de-al treilea Summit a avut loc recent la Varşovia, la 16-17 mai 2005. Acesta a
întrunit în premieră toţi şefii de stat sau guvern din Europa, cu excepţia Belarusiei, participanţii
mărturisind în Declaraţia lor că sunt „martori ai unei uniuni europene fără precedent”. Atît
Declaraţia de la Varşovia, cît şi Planul de Acţiuni adoptat în cadrul Summitului au reconfirmat
valorile fundamentale ale Consiliului Europei, punînd accentul pe garantarea eficienţei Curţii
Europene a Drepturilor Omului, asigurarea onorării angajamentelor statelor membre, combaterea
terorismului, traficului de fiinţe umane, criminalităţii cibernetice, dar şi sporirea şi ameliorarea
cooperării Consiliului Europei cu alte organizaţii internaţionale, în special, OSCE şi Uniunea
Europeană. Pentru prima dată la acest nivel a fost abordată problema „găurilor negre” din Europa,
inclusiv problema transnistreană, considerate a fi în afara legii. În cadrul aceluiaşi eveniment au
fost semnate trei tratate importante ale Consiliului Europei, menite sa răspundă celor mai
stringente sfidări actuale pentru ţările europene: Convenţia cu privire la lupta contra traficului de
fiinţe umane, Convenţia cu privire la prevenirea terorismului şi Convenţia cu privire la spălarea
banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din activitatea infracţională.
Bineînţeles, Summitul din Varşovia nu a însemnat sfîrşitul cărţii, ci a fost începutul unui
nou capitol în viaţa Consiliului Europei, deoarece şefii de stat şi de guvern nu doar au reafirmat
democraţia, drepturile omului şi statul de drept, dar au chemat întreaga Organizaţie şi membrii ei
să-şi centreze toate activităţile spre transpunerea în realitate a acestor valori în întreaga Europă.
Astfel, chiar Secretariatul Consiliului Europei şi-a revăzut toate activităţile sale urmare
Summitului, şi nu sub aspectul a ceea ce s-ar dori sau ce a produs rezultate sau este susceptibil de
a da efecte, ci prin prisma relaţiei dintre viitoarele rezultate cu misiunea de a consolida şi
răspîndi democraţia, apăra şi lărgi drepturile umane şi de a pleda şi încuraja statul de drept. Spre
exemplu, deja la o lună după încheierea Summitului, Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei a adoptat o serie de decizii pentru instituirea Grupului de Înţelepţi care va fi însărcinat
cu elaborarea strategiei pentru asigurarea eficienţei pe termen lung a sistemului de control al
Convenţiei europene a drepturilor omului.
Văzînd aceste rezultate, precum şi ţinînd cont de faptul că reuniunile de vîrf ale
Consiliului Europei sunt unicele care întrunesc toate statele europene pe picior de egalitate,
79
susţinem ideea instituţionalizării summiturilor, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau
trei ani. În favoarea acestei idei, am aduce următoarele raţionalizări ale utilităţii şi eficienţei
reuniunilor de vîrf ale şefilor de stat şi de guvern ai Consiliului Europei:
- Summitul este atît un moment de evaluare şi schimb de opinii, cît şi unul de asumare a anga-
jamentelor. De asemenea, datorită participanţilor şi conţinutului lor, aceste reuniuni la nivel
înalt au notorietate în fixarea priorităţilor pentru întreaga Organizaţie, care o programează şi
îi ghidează activitatea pentru mai mulţi ani. La fel de important este şi faptul că Consiliul
Europei, diferit prin dimensiunea şi obiectivele sale de Uniunea Europeană, are de jucat un
rol important în procesul de integrare europeană, fiind punctul de pornire al acestui proces.
- Rolul specific al Consiliului Europei, care îl deosebeşte de alte organizaţii, constă în
apărarea valorilor fundamentale. În respectiva calitate, el este unicul forum de cooperare
şi schimb de opinii. În corespundere cu aceasta, a fost oferit suportul ţărilor din Europa
Centrală şi de Est în procesul de tranziţie spre democraţie. Chiar şi astăzi, Consiliul
Europei rămîne una dintre principalele organizaţii de cooperare pentru multe state care
încă nu sunt membre ale Uniunii Europene. În acest context, organizarea reuniunilor de
vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:
a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii
particulare pentru toate statele vizate;
b) apropierea statelor şi promovarea intereselor naţionale în raport cu alte organizaţii
internaţionale, din care primele nu fac parte (cooperarea Republicii Moldova cu
Consiliul Europei şi îndeplinirea angajamentelor sale faţă de acesta în vederea
îndeplinirii criteriilor de admisibilitate în Uniunea Europeană şi ajustării cadrului
normativ naţional la acquis-ul comunitar este foarte ilustrativ la acest compartiment);
c) precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi consecutive, avînd în
vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.
- Consiliul Europei, fiind o organizaţie a tuturor europenilor, are în sarcină de a răspunde
fără întîrziere schimbărilor şi sfidărilor cu care se confruntă destinatarii politicilor sale. În
sensul flexibilităţii, oferirii soluţiilor şi reactualizării priorităţilor, summituri se manifestă
ca un mecanism operativ şi eficient, catalizator pentru cele mai importante procese. În
momentul în care extinderea Uniunii Europene repictează Europa, summitul ar trebui să
reevalueze rolul Consiliului Europei de apărător al valorilor fundamentale, ce sunt
comune pentru întregul continent.
- Nu mai puţin importantă este şi influenţa reuniunilor de înalt nivel pentru realizarea
strategiilor şi programelor Consiliului Europei. Precum am menţionat, concluziile
80
summiturilor sunt apoi puse în practică de către Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei şi organele sale de lucru, adică pe linia cooperării interguvernamentale. Aceasta
înseamnă că aplicarea soluţiilor identificate revine, în ultimă instanţă, guvernelor
naţionale. În această situaţie, reprezentarea statelor în cadrul summiturilor de către
preşedinţi şi prim-miniştri devine un factor foarte important pentru implementarea
deciziilor europene, adoptarea de politici naţionale corespunzătoare şi asigurarea
controlului şi a răspunderii pentru executare la cel mai înalt nivel.
Cele trei summituri au întărit încrederea statelor membre în soluţionarea europeană a
celor mai diverse probleme şi au definit direcţiile care sunt puse în aplicare în prezent. Dar
acestea nu marchează sfîrşitul pelerinajului Consiliului Europei. În următorii ani, membrii
Organizaţiei trebuie să continue să fortifice acţiunea Consiliului Europei şi să-i determine noile
priorităţi. În special, ar fi oportun să fie reînnoite programele de lucru interguvernamentale,
asigurînd ca activităţile Consiliului să răspundă nu doar deciziilor din trecut, dar şi necesităţilor
din prezent şi viitor. De asemenea, pentru a evalua mai bine priorităţile sale esenţiale,
Organizaţia urmează să-şi determine priorităţile secundare („posteriorităţile sale” [145, p.29]),
adică domeniile în care ea a jucat un rol util, dar pentru care şi-a îndeplinit deja misiunea.
În paralel, ar trebui să apară curajul pentru reevaluarea şi insistarea asupra ameninţărilor
care urmăresc securitatea europeană. Dacă pericolul agresiunii militare s-a diminuat odată cu
încetarea războiului rece, atunci au apărut numeroase riscuri în legătură cu disfuncţionarea
societăţilor democratice. Ar costa mult mai puţin de a întreprinde măsuri comune pentru a
susţine şi a întări stabilitatea democratică, decît de a strînge rămăşitele după distrugerea acesteia.
Devine cert faptul că Consiliul Europei nu se mai poate conduce de interdicţia care i-a
fost impusă cu mai mult de cinzeci de ani în urmă de a nu se implica în problemele de apărare.
Nu este vorba în acest context că Consiliul ar trebui să se doteze cu trupe înarmate şi să capete
un caracter economic, însă ţinem să accentuăm contribuţia pe care ar putea-o avea această
Organizaţie la prevenirea şi soluţionarea numeroaselor aspecte care ţin de apărare – aspectul
social, de sănătate şi, nu în ultimul rînd, drepturile omului. În contextul securităţii democratice şi
cel al apărării, forumul european ar putea prelua o abordare mai activă a conflictelor îngheţate,
care reprezintă impedimentul major în făurirea unei Europe fără linii de divizare. Enormul
potenţial al Consiliului Europei în acest sens, experienţa sa, competenţele, reţelele şi contactele
sale cu guvernele şi parlamentele naţionale, autorităţile locale şi regionale, societatea civilă poate
fi exploatat prin cultivarea unei voinţe politice în acest sens. În această ordine de idei, ne raliem
propunerii fostului Secretar General al Consiliului Europei, Daniel Tarschys, cu privire la
necesitatea creării unui program de stabilitate democratică, elaborat în baza Statutului
81
Consiliului Europei, Cartei de la Paris din 1990, Declaraţiei de la Viena din 1993 şi Pactului de
Stabilitate din 1995, care să fie orientat spre regiunile Europei care resimt cea mai mare nevoie
de reconciliere, integrare şi măsuri de încredere reciprocă.
Pe lîngă toate acestea, în cadrul activităţii Consiliului Europei se conturează unele
priorităţi ca răspuns la sfidările actuale, care ameninţă tot mai grav umanitatea, cum ar fi traficul
de fiinţe umane, contracararea terorismului, criminalitatea cibernetică, biomedicina şi altele.
O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea eficacităţii
mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata cauze ale căror număr nu
încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi Convenţia devine tot mai cunoscută
publicului. Procesul de reflectare asupra reformei sistemului Curţii Europene a Drepturilor
Omului a fost lansat în cadrul Conferinţei Ministeriale cu privire la drepturile omului, care a avut loc
la Roma, în perioada 3-4 noiembrie 2002, cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a deschiderii pentru
semnare a Convenţiei europene a drepturilor omului. Urmare, Comitetul de Miniştri a instructat
Comitetul Director pentru Drepturile Omului (CDDH) să elaboreze un proiect al unui nou protocol la
Convenţia europeană a drepturilor omului, cu scopul de a face mai eficientă activitatea mecanismului
de control al Curţii, prin: măsuri de prevenire a încălcărilor la nivel naţional; optimizarea eficacităţii
filtrării şi examinarea subsecventă a cererilor şi ameliorarea şi accelerarea executării deciziilor Curţii.
De menţionat, că în comparaţie cu Protocolul nr.11, Protocolul nr.14 nu schimbă radical
sistemul de control prestabilit de Convenţie. Schimbările se referă mai mult la funcţionarea, dar nu şi
esenţa sistemului. Pentru aceasta, CDDH a aprobat amendarea sistemului existent în trei trepte
principale şi anume: consolidarea capacităţii Curţii de filtrare a numeroaselor cereri nefondate; noile
criterii de admisibilitate pentru cazurile minore unde nu este necesară examinarea acestora de către
Curte după fond; o procedură simplificată pentru cazurile repetitive.
În consecinţă, Protocolul nr. 14 al CEDO, modificînd sistemul de control al acesteia44, a
fost deschis spre semnare la 13 mai 2004, zi în care a fost semnat de către 18 state membre ale
Consiliului Europei. Pentru intrarea în vigoare a acestuia şi, implicit, introducerea modificărilor pe
care le prevede este necesară ratificarea lui de către toate statele membre ale Consiliului Europei.
Dar, ţinem să atenţionăm că diminuarea fluxului cererilor la Curtea Europeană va
depinde mult şi de măsurile aplicate la nivel naţional, în special în ceea ce priveşte recursurile
disponibile şi eficacitatea procesului de executare, precum şi instruirea adecvată a judecătorilor
şi traducerea sistematică a deciziilor Curţii. De asemenea, reforma, chiar dacă reprezintă un
important pas înainte, nu va soluţiona toate problemele cu care se confruntă Curtea. În acest sens,
44 Republica Moldova l-a semnat la 10 noiembrie 2004; pînă în prezent, acesta este semnat de 33 de state şi ratificat de 10 state.
82
nu doar procedurile Curţii, dar şi atmosfera politică şi juridică sunt importante. Eficienţa
mecanismului de funcţionare a jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin
implicarea activă a statelor membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi
cetăţenilor lor a iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor naţionale la
spiritul Convenţiei şi al protocoalelor sale şi crearea unui mediu favorabil de remediere internă,
precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de executare a deciziilor Curţii.
Un alt subiect dureros se referă la procedura de monitorizare, şi anume, dacă aceasta ar
trebui să se aplice numai „noilor” membri ai Consiliului Europei (adică cei acceptaţi începînd cu
1989) sau, în egală măsură, şi „vechilor” membri. Diverse angajamente sunt imputate „noilor”
membri şi nu erau cunoscute sau nu erau în vigoare atunci cînd unii „vechi” membri au aderat la
Consiliu. Astfel apare întrebarea dacă ultimii sunt ţinuţi să respecte unele cerinţe pe care nu le
cunoşteau la momentul în care au devenit membri şi nu a fost o condiţie pentru dobîndirea
acestei calităţi de membru. A impune astfel de cerinţe post facto ar însemna încălcarea unui
important principiu fundamental, şi anume, cel al inadmisibilităţii retroactivităţii legii. Pe de altă
parte, a lăsa în limitele Consiliului Europei state cu diferit nivel de respectare a drepturilor
omului, drept rezultat de accesiune a acestora la organizaţie în diferite etape, ar genera serioase
dubii cu privire la onorarea principiului egalităţii între membri şi respectării acelor valori şi
principii care au fost fundamentale pentru crearea Consiliului.
În concluzie, văzînd aceste domenii care rămîn încă libere pentru intervenţia Consiliului
Europei, vom încerca să respingem unele opinii conform cărora Consiliul Europei şi-a îndeplinit deja
misiunea, şi, implicit, şi-a pierdut esenţa de a mai activa. Pe de altă parte, un răspuns neîntîrziat al
Consiliului Europei la noile sfidări cu care se confruntă este de o importanţă vitală pentru existenţa sa,
care urmează să capete o nouă dimensiune atît în contextul lărgirii sale exterioare, cît şi prin
contrapunere cu actuala divizare de competenţe pe continentul european şi pe plan mondial.
Descrierea în acest capitol a structurii, competenţelor şi mecanismului de activitate a
Consiliului Europei nu a avut drept scop de a repeta definiţiile statutare ale acestuia, ci ne-am
propus să facem o analiză a sistemului de funcţionare a Organizaţiei, pe care am examinat-o ca
fiind o “micro-ordine” de drept - deoarece nu întruneşte toate semnele ordinii de drept dintr-un
stat, dar şi ca o “macro-ordine” de drept – deoarece are ca subiecţi statele şi produce efecte pe
un teritoriu mult mai vast decît al statelor. Astfel, Consiliul Europei apare ca o structură în care
puterea de decizie este încredinţată Comitetului de Miniştri, iar dimensiunea federală este
concretizată în Adunarea Parlamentară.
83
Pentru Republica Moldova, ca participant activ în relaţiile internaţionale, această
structurare şi ordonare oferită de către Consiliul Europei prezintă importanţă prin facilitarea
dialogului cu alţi parteneri şi afirmarea suveranităţii şi caracterului democratic al statului
nostru. În special, este semnificativă apartenenţa la sistemul juridic comun instituit în cadrul
acestei Organizaţii. Bineînţeles, cea mai mare realizare în acest sens este Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe care, reamintim, Curtea
Europeană a calificat-o drept „instrument constituţional de ordine publică europeană”,
înaintînd astfel postulatul existenţei unei ordini publice europene.
Recordul ratificărilor tratatelor Consiliului Europei este mult mai favorabil decît cel al
multor alte organizaţii internaţionale sau europene, iar unele dintre acestea sunt, în schimb,
ratificate şi de către state exterioare Consiliului Europei. Or, decizia în ultimă instanţă de a
ratifica sau nu aparţine fiecărui stat individual şi nu există mijloace de a garanta că toate statele
membre vor ratifica un tratat. Din aceste considerente, pentru a optimiza creaţia legislativă a
Consiliului Europei, vedem o soluţie în elaborarea normelor conform cărora statele membre,
prin această ultimă calitate a lor, să-şi asume obligaţiunea de a crea condiţiile necesare şi de a
înlătura impedimentele în ratificarea tratatelor europene.
Examinînd Consiliul Europei drept un sistem de reglementare a relaţiilor interstatale, nu
putem trece cu vederea unele lacune care împiedică maximizarea eforturilor statelor membre în
realizarea obiectivelor de integrare europeană. Dintre acestea vom reţine următoarele:
1) Prerogativa votării prin consens în cadrul Comitetului de Miniştri, organul decizional
al Consiliului Europei, se manifestă uneori ca un drept de veto: ea oferă fiecărui stat
membru posibilitatea să interzică tuturor celorlalţi exercitarea voinţei lor de
solidaritate. Considerăm că extinderea spectrului de probleme care să poată fi
adoptate cu majoritate simplă sau absolută, lăsînd pentru unanimitate doar problemele
ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa Organizaţiei, ar facilita considerabil avansarea
lucrărilor Consiliului Europei şi i-ar confirma vocaţia de organizaţie pan-europeană.
2) Apar tot mai mulţi sceptici cu privire la componenţa Adunării Parlamentare a
Consiliului Europe, care fiind liberă la prima vedere, de guvernele naţionale, este
mai progresistă în sensul ideilor şi propunerilor reformatoare, însă dispune de mai
puţină putere pentru punerea lor în aplicare. Pentru a oferi mai multă forţă şi
credibilitate forumului european al Consiliului Europei, instituirea alegerilor directe,
ca în cazul Parlamentului European, ar fi un atu incontestabil. Însă, în
imposibilitatea realizării acestei idei şi avînd în vedere că totuşi parlamentele
naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor
84
naţionale la APCE, considerăm că fiecare stat în parte ar putea, în mod individual,
opta pentru alegeri directe ale reprezentanţilor săi în APCE de către popor.
3) Văzînd rezultatele celor trei summituri ale Consiliului Europei, care întrunesc toate
statele europene pe picior de egalitate, susţinem în continuare ideea
instituţionalizării summiturile, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau trei
ani. În acest context, organizarea reuniunilor de vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:
a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii
particulare pentru toate statele vizate; b) apropierea statelor şi promovarea
intereselor naţionale în raport cu alte organizaţii internaţionale, din care primele nu
fac parte; c) precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi
consecutive, avînd în vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.
4) Pentru a evalua mai bine priorităţile sale esenţiale, Organizaţia urmează să-şi
determine priorităţile secundare, adică domeniile în care ea a jucat un rol util, dar
pentru care şi-a îndeplinit deja misiunea. Devine cert faptul că Consiliul Europei nu
se mai poate conduce de interdicţia care i-a fost impusă cu mai mult de cinzeci de ani
în urmă de a nu se implica în problemele de apărare. În acest context, trebuie
remarcată contribuţia pe care ar putea-o avea această Organizaţie la prevenirea şi
soluţionarea numeroaselor aspecte care ţin de apărare – aspectul social, de sănătate
şi, nu în ultimul rînd, drepturile omului.
5) O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea
eficacităţii mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata cauze
ale căror număr nu încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi
Convenţia devine tot mai cunoscută publicului. Eficienţa mecanismului de funcţionare a
jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin implicarea activă a statelor
membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi cetăţenilor lor a
iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor naţionale la spiritul
Convenţiei şi al protocoalelor sale şi crearea unui mediu favorabil de remediere internă,
precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de executare a deciziilor Curţii.
Prin urmare, Republica Moldova, pe lîngă avantajele pe care le poate obţine din
calitatea sa de membru al Consiliului Europei (şi care vor fi elucidate în capitolul următor), are
ocazia de a-şi aduce aportul la eficientizarea activităţii acestuia, prin elaborarea şi promovarea
de politici atît externe, cît şi interne. Astfel, obiectivul de integrare europeană a Republicii
Moldova poate fi accelerat printr-o contribuţie proprie la procesul de integrare în general.
85
CAPITOLUL III
REPUBLICA MOLDOVA CA MEMBRU
AL CONSILIUL EUROPEI
§ 1. Procesul de aderare şi participarea Republicii Moldova
în organele statutare ale Consiliului Europei
Admiterea în Organizaţie
În iulie 1989, într-un discurs cu semnificaţie politică notabilă în faţa Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, la Strasbourg, preşedintele fostei URSS, Mihail Gorbaciov,
a declarat că acceptă valorile democratice fundamentale ale Consiliului Europei şi a caracterizat
Organizaţia ca unul din pilonii principali ai casei europene. El spunea, de asemenea, că Uniunea
Sovietică se află încă la o distanţă considerabilă de aceste valori democratice, avînd în vedere
cooperarea cu Consiliul Europei pentru a grăbi procesul reformei interne. Acceptarea de către
Gorbaciov a valorilor democratice fundamentale susţinute şi apărate de Consiliul Europei a
transmis un semnal politic către toţi cei ce acţionau pentru reformă în Uniunea Sovietică şi în
alte părţi ale Europei Centrale şi de Est. Contactele cu Consiliul Europei au fost stabilite aproape
imediat de noile democraţii, iar dobîndirea calităţii de membru al Organizaţiei a devenit astfel un
important prim pas pe calea integrării europene.
Daniel Tarschys, fost Secretar General al Consiliului Europei, îşi aminteşte [145, p.34]
despre vizitele pe care le-a efectuat în 1994 în Albania, Belarus, Moldova, Federaţia Rusă şi
Ucraina – toate pe atunci ţări candidate la aderare. În urma întrevederilor avute cu preşedinţii,
prim-miniştrii, preşedinţii parlamentelor, miniştrii afacerilor externe din aceste ţări, oficialul
european a rămas impresionat de interesul manifestat în această parte a Europei faţă de
Organizaţie. Astfel, el a identificat patru faze de percepere a Consiliului Europei de către ţările
candidate. Prima etapă este cea a ignoranţei, pentru că, cu doar cîţiva ani în urmă, nimeni în
aceste ţări nici nu ştia de Consiliul Europei, pentru ca brusc fiecare să regrete că ţara sa încă nu
este membru al lui. Astfel, se ajunge la cea de-a doua etapă, în care aderarea este considerată
fiind prestigioasă şi importantă prin sine, ca o recunoaştere simbolică a noii democraţii, a
acceptării sale în familia europeană. Mai mult ca atît, pentru ţările ale căror independenţă era
recentă, aderarea venea ca o confirmare a suveranităţii lor. În sfîrşit, în cea de-a treia etapă sunt
86
descoperite numeroasele avantaje de care pot beneficia statele membre prin participarea lor la
lucrările Consiliului Europei: aderarea la diferite convenţii, contribuirea la multiple activităţi ale
programului interguvernamental, accesul la cunoştinţe specializate în diverse domenii şi, în
general, accesul la Consiliul Europei fiind apreciat ca un loc de colectare şi schimb de experienţă
politică. A patra fază se referă la dimensiunea europeană: angajarea în perspective europene, în
cooperarea şi coeziunea europeană care prezintă interes prin ele înseşi şi nu doar prin faptul că
sunt utile realizării obiectivelor naţionale.
Aderînd la Consiliul Europei, Republica Moldova a trecut gradual, în doar cîţiva ani, prin
toate aceste faze. Intenţionat ne-am propus să examinăm în acest paragraf “admiterea”, şi nu
“aderarea” Republicii Moldova la Consiliul Europei, deoarece acesta nu a fost un simplu act de
semnare a Statutului, după cum se întîmplă în cazul altor organizaţii internaţionale, ci un
îndelungat proces de recunoaştere şi primire a ţării noastre în sînul democraţiilor europene.
Apartenenţa la Consiliul Europei implică respectarea scrupuloasă şi permanentă a acestui
“contract” cu Organizaţia, care se bazează pe trei piloni: pluralismul politic, drepturile omului şi
statul de drept. Toate aceste valori au trebuit să fie verificate şi atestate în Republica Moldova,
pentru ca aceasta să-şi primească “certificatul” de confirmare internaţională a tinerei democraţii.
La condiţiile pentru a deveni membru al Consiliului Europei stipulate în articolele 3 şi 5 ale
Statutului, practica a mai adăugat altele – cel puţin, pentru a deveni membru cu drepturi depline,
a devenit obligatorie semnarea Convenţiei pentru drepturile omului la momentul aderării la
Statut şi angajamentul de a o ratifica neîntîrziat. De asemenea, fără a modifica criteriile
prevăzute de Statut, Declaraţia politică adoptată la Summitul Şefilor de state şi de guverne din
Viena din 1993 precizează că “aderarea presupune ca statul candidat să-şi aducă instituţiile şi
ordinea sa juridică în conformitate cu principiile de bază ale statului democratic, supus
supremaţiei dreptului şi respectării drepturilor omului.” [106, p.472] Şefii de state şi de guverne
au mai accentuat că “reprezentanţii poporului trebuie să fie aleşi prin alegeri libere şi oneste, cu
vot universal. Garantarea libertăţii de exprimare, în special a mass-mediei, protecţia minorităţilor
naţionale şi respectarea principiilor dreptului internaţional trebuie să rămînă în ochii noştri
elemente determinante în aprecierea oricărei candidaturi. Angajamentul de a semna Convenţia
europeană a drepturilor omului şi de a accepta, în cel mai scurt timp, ansamblul dispoziţiilor sale
de control, de asemenea, este fundamental.”
Prin urmare, pe de o parte, deschizîndu-se noilor state membre, Consiliul Europei a
definit noi criterii de admisibilitate, care au generat schimbări importante în toate ţările candidate.
Toate aceste cerinţe însă nu au speriat Republica Moldova în dorinţa sa de a deveni membru cu
drepturi depline ale Organizaţiei pan-europene, aceasta fiind prea mare şi promiţătoare pentru a
87
renunţa la ea. Înţelegerea avantajelor pe care le poate oferi apartenenţa la Consiliul Europei este
identificată în chiar expunerea de motive cu privire la aderarea la Statutul Consiliului Europei,
care implică însăşi aderarea la Organizaţie: “Aderarea ţării noastre la Consiliul Europei va avea o
serie de implicaţii fundamentale de lungă durată. Sprijinul nemijlocit al Consiliului Europei va
ajuta Republica Moldova să continue procesul de edificare a statului de drept, a unei societăţi
democratice, să ducă la bun sfîrşit reforma sistemului juridic şi să-şi racordeze legislaţia la
standardele europene, să constituie un sistem de protecţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, să avanseze spre o economie de piaţă. Avînd calitatea de membru cu
drepturi depline al Consiliului Europei, ţara noastră va putea beneficia de multiple programe de
asistenţă în domeniile de care se ocupă această organizaţie: justiţie, drepturile omului,
democraţie locală, protecţia mediului, cultură, sănătate publică, sport, tineret, mass-media etc. În
plus, calitatea de membru al Consiliului Europei va conferi ţării noastre o imagine favorabilă pe
plan internaţional, în relaţiile cu alte state”45.
Republica Moldova a depus cererea de aderare la 20 aprilie 1993. Declaraţiile sale de
suveranitate şi de independenţă au marcat începutul tranziţiei spre o democraţie parlamentară.
Urmare a unei vizite a delegaţiei parlamentare din 20-22 iulie 1992, Parlamentul Republicii
Moldova a obţinut, la 5 februarie 1993, statutul de “invitat special” în cadrul APCE. Apoi,
alegerile parlamentare care au avut loc la 27 februarie 1994, au fost apreciate de către
observatorii APCE ca desfăşurîndu-se “…în cele mai bune condiţii, în pofida boicotărilor din
partea Transnistriei”. [64] Procesul de trecere la democraţie a fost mai departe facilitat prin
consultări intense cu Consiliul Europei pe marginea elaborării noii constituţii (adoptată de
Parlamentul Republicii Moldova la 29 iulie 1994), unei legi organice care acordă statut special
Găgăuziei (adoptată de Parlament la 23 decembrie 1994), precum şi a legislaţiei cu privire la
organizarea judecătorească şi minorităţi. La 20 octombrie 1994, Biroul Adunării Parlamentare a
emis un raport cu privire la compatibilitatea legislaţiei moldoveneşti cu sistemul juridic şi
principiile Consiliului Europei.
Toate aceste eforturi a tînărului stat s-au soldat în faptul că Republica Moldova a
devenit membru cu drepturi depline al Consiliului Europei la 13 iulie 1995, odată cu depunerea
instrumentului de aderare la Statutul Organizaţiei.[95] Astfel, în baza articolelor 3 şi 4 ale
Statutului, ţara noastră a acceptat „principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia
fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului”. Acest angajament se corelează perfect cu cea de-a doua obligaţiune
45 Expunerea de motive, semnată de Mihai Popov, Ministru al Afacerilor Externe al Republicii Moldova, 6 iulie 1995.
88
care rezultă din paragraful 2 al aceluiaşi articol, şi anume, angajamentul fiecărui membru de a
colabora „sincer şi eficient” la realizarea scopului Consiliului Europei, astfel cum este definit la
Capitolul I al Statutului. Pe lîngă aceste obligaţiuni generale, Republica Moldova şi-a asumat un
şir de angajamente speciale de aderare stipulate în Opinia APCE 188(1995) cu privire la cererea
de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei46.
Astfel, Republica Moldova a fost prima ţară din fosta Uniune Sovietică, cu excepţia
statelor baltice, care a aderat la Consiliul Europei, acesta fiind un indiciu al speranţei şi încrederii.
Acestea s-au realizat prin alegerea liber consimţită de Moldova a suveranităţii, democraţiei şi
căii europene. Era incontestabilă şi speranţa şi încrederea europenilor în dorinţa acestei ţări tinere,
confruntate cu numeroase dificultăţi, în primul rînd, cu prezenţa forţelor armate străine pe o parte
a teritoriului său care nu este controlat de autorităţile legitime, de a se angaja ferm pe calea
reformelor democratice şi a cooperării europene. Pentru Republica Moldova, ca de altfel pentru
orice alt stat, calitatea de membru impune continuarea edificării unei societăţi fondate pe un
număr definit de valori şi principii pe care le împărtăşesc pluralismul politic, drepturile
fundamentale ale omului, respectarea absolută a normelor de drept şi acceptarea comună a unui
control colectiv (juridic şi politic) a respectării lor de către toţi şi în orice împrejurări. Aceste
valori şi principii pe care se fundamentează atît Consiliul Europei, cît şi Uniunea Europeană, nu
sunt nici de dreapta, nici de stînga, ele nu sunt nici conservatoare, nici progresiste. Ele sunt
însuşi fundamentul oricărui proiect european. În 1995, prin aderarea sa la Consiliul Europei,
Moldova şi-a afirmat încrederea în acest proiect.
Republica Moldova în Comitetul de Miniştri
Devenind membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, Republica Moldova
participă la cooperarea interguvernamentală din sînul Organizaţiei în trei niveluri:
- în cadrul Programului interguvernamental de activitate, care acoperă probleme
precum: democraţia pluralistă şi drepturile omului, mass-media şi comunicaţiile,
democraţia locală şi cooperarea transfrontalieră, cooperarea juridică şi statul de drept,
drepturile sociale, problemele societăţii, sănătăţii, mediului şi amenajării teritoriului,
educaţiei, culturii şi patrimoniului, sportului şi tineretului;
- în cadrul programelor de cooperare şi de asistenţă elaborate pentru a sprijini ţările din
Europa Centrală şi de Est;
46 Acestea vor fi examinate în § 2 al prezentului capitol.
89
- sub forma unor acţiuni de cooperare mai restrînsă privind subiecte speciale, la nivelul
unor acorduri parţiale cu participarea unui număr limitat de state, fie că sunt sau nu
sunt membri ai Organizaţiei.
În virtutea art. 14 al Statutului Consiliului Europei, Republica Moldova are un
reprezentant în Comitetul de Miniştri, care dispune de un vot. Acesta este Ministrul Afacerilor
Externe al Republicii Moldova. În cazul în care Ministrul Afacerilor Externe nu este în măsură
să participe la lucrările Comitetului de Miniştri, în calitate de supleant, în locul său acţionează un
Viceministru al Afacerilor Externe. Deşi funcţiile nemijlocite ale membrilor Comitetului de
Miniştri nu sunt definite nici în Statutul Organizaţiei, nici în alte documente ulterioare, din
practica participării ţării noastre în Comitetul de Miniştri, pot fi deduse următoarele atribuţii care
revin Ministrului Afacerilor Externe în această calitate:
a) participarea în cadrul sesiunilor ministeriale ale Comitetului de Miniştri;
b) promovarea şi protejarea intereselor naţionale;
c) exprimarea poziţiei Republicii Moldova cu privire la problemele europene de
importanţă majoră;
d) votarea deciziilor Comitetului de Miniştri, care exprimă o atitudine comună a statelor
europene, în special, pe marginea problemelor politice de actualitate;
e) semnarea convenţiilor Consiliului Europei din partea Republicii Moldova, îndeosebi
ale celor care sunt deschise pentru semnare în timpul sesiunilor;
f) stabilirea contactelor bilaterale cu statele membre ale Consiliului Europei şi cu
oficialii europeni.
Aceste funcţii particulare pot fi completate cu funcţiile generale prevăzute în Legea
nr.761-XV din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic [93, art.4], dat fiind faptul că
membrul Comitetului de Miniştri este concomitent şi şeful diplomaţiei moldoveneşti. Adaptîndu-
le participării în Comitetul de Miniştri, am menţiona următoarele:
a) elaborarea şi realizarea concepţiilor, strategiilor şi direcţiilor de bază ale politicii de
cooperare a Republicii Moldova cu Consiliul Europei;
b) coordonarea în exclusivitate a activităţii autorităţilor centrale de specialitate şi a altor
autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea coerenţei şi unităţii în
domeniul relaţiilor cu Consiliul Europei;
c) informarea autorităţilor publice ale Republicii Moldova, în funcţie de competenţa lor,
despre evenimentele, deciziile şi alte documente relevante ale Consiliului Europei;
d) reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu Organizaţia europeană.
90
Urmare celor expuse, avînd în vedere că Ministrul Afacerilor Externe reprezintă şi
promovează imaginea Republicii Moldova în cadrul forumului european decizional, considerăm
necesară de a ameliora activitatea sa în acest sens prin următoarele măsuri:
- consolidarea structurii responsabile pentru relaţiile Republicii Moldova cu Comitetul
de Miniştri din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, avînd în vedere că această
unitate oferă resursele umane, organizatorice şi logistice în această direcţie;
- sporirea autorităţii Ministerului Afacerilor Externe în rîndul autorităţilor publice
centrale, acordîndu-i printr-un act normativ rolul coordonator în realizarea politicii
externe a statului, ceea ce va permite promovarea intereselor de actualitate şi
prezentarea unei poziţii bine argumentate în cadrul Comitetului de Miniştri.
În virtutea art. 9 al Acordului General cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului
Europei [2], Reprezentantul Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri se bucură, pe durata
exercitării funcţiilor sale şi în decursul călătoriilor către sau de la locul reuniunii, de un şir de
privilegii, imunităţi şi înlesniri în ceea ce priveşte persoana sa, actele, documentele şi bunurile
sale. Aceste privilegii şi imunităţi sunt acordate în scopul asigurării exercitării funcţiilor sale în
deplină independenţă în ceea ce priveşte Comitetul de Miniştri.
La nivelul Delegaţilor Comitetului de Miniştri, din partea Republicii Moldova participă
un Reprezentant Permanent. Reprezentanţa Permanentă a Republicii Moldova pe lîngă Consiliul
Europei a fost instituită prin Hotărîrea Guvernului nr. 606 din 1 septembrie 1995, are sediul la
Strasbourg şi patru funcţionari diplomatici.
În general, vorbind despre funcţiile Reprezentantului Permanent al Republicii Moldova
pe lîngă Consiliul Europei, putem constata că acesta exercită, în principiu, atribuţiile membrului
Comitetului de Miniştri, ajustate la funcţionarea cotidiană a instituţiei europene. Astfel, am putea
identifica următoarele:
- reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu Consiliul Europei şi promovarea
imaginii ei favorabile;
- asigurarea participării în cadrul dezbaterilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri (în
reuniunile ordinare, extraordinare, ale grupurilor de raportori47);
- înaintarea propunerilor autorităţilor moldaveneşti pe marginea conţinutului diferitor
documente ale Comitetului de Miniştri;
- coordonarea acţiunilor de cooperare şi asistenţă ale Consiliului Europei pentru
Republica Moldova;
47 În 2004, Reprezentantul Permanent al Republicii Moldova a fost ales în calitate de Preşedinte al Grupului de Raportori pentru probleme sociale (GR-SOC).
91
- exprimarea votului cu privire la probleme din diferite domenii de competenţă ale
Organizaţiei;
- participarea la elaborarea textelor cu important conţinut politic, care urmează să fie
adoptat de către Comitetul de Miniştri;
- stabilirea contactelor cu partenerii europeni;
- informarea Republicii Moldova pe marginea evoluţiilor din cadrul Consiliului
Europei şi statelor membre, atitudinilor exprimate faţă de Republica Moldova,
solicitările înaintate şi altele.
Trecînd în revistă aceste funcţii, devine evident că asigurarea informaţională a
Reprezentanţei Permanente din Strasbourg este foarte importantă pentru sporirea prestaţiei ei în
cadrul Organizaţiei europene. În acest context, urmează a fi întreprinse următoarele măsuri:
- instituirea unui curier diplomatic permanent cu Reprezentanţa, care să asigure
transmiterea operativă a informaţiilor necesare;
- consolidarea autorităţii Ministerului Afacerilor Externe pe plan naţional conform
schemei descrise mai sus;
- majorarea resurselor umane şi financiare ale misiunii din Strasbourg.
Reprezentantul Republicii Moldova la reuniunile Delegaţilor Comitetului de Miniştri
beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi membrii în Comitetul de Miniştri.
Nefiind încă membru al Uniunii Europene, Republica Moldova are o oportunitate unică
de a participa la procesul de decizie europeană prin participarea sa la toate nivelurile în cadrul
Comitetului de Miniştri. De asemenea, în acest context, ea poate supune examinării şi luării de
atitudine din partea Comitetului de Miniştri pe marginea problemelor şi dificultăţilor importante
cu care se confruntă48, beneficiind de un cadru de dialog multilateral simultan, care facilitează şi
înlocuieşte numeroase negocieri bilaterale.
În plus, Republica Moldova participă prin intermediul experţilor desemnaţi în organele de
lucru ale Comitetului de Miniştri, care examinează probleme mai înguste şi specifice unui anumit
domeniu. Astăzi, Republica Moldova, fiind membru al Consiliului Europei din 1995, este
reprezentată de experţii săi în circa 75 de organe de lucru ale Comitetului de Miniştri. În vederea
reglementării şi ordonării procesului de reprezentare a ţării în cadrul organelor de lucru ale
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi creşterii eficienţei experţilor guvernamentali în
aceste organe, a fost elaborat Regulamentul cu privire la reprezentarea Republicii Moldova în
48 Spre exemplu, în cadrul reuniunilor Delegaţilor Comitetului de Miniştri a fost examinată în repetate rînduri problema drepturilor omului în partea de Est a Republicii Moldova, iar la 3 noiembrie 2004 a fost adoptată Declaraţia cu privire la situaţia şcolilor moldoveneşti cu predare în grafie latină din Transnsitria.
92
organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei (aprobat prin Hotărîrea
Guvernului RM nr.1209 din 09 octombrie 2003). Legătura cauzală între participarea experţilor
moldoveni în organele de lucru ale Comitetului de Miniştri şi cooperarea ţării cu Consiliul Europei
este latentă, dar incontestabilă. Adoptînd decizia despre crearea unui organ de lucru, Comitetul de
Miniştri îi acordă un mandat pe termen limitat şi îi pune în sarcină soluţionarea unui şir de
probleme concrete precum elaborarea proiectelor de decizii, recomandări, rezoluţii, convenţii în
cele mai diverse domenii ale vieţii sociale, dar care au menirea de a realiza scopurile statutare ale
organizaţiei. Implicit, participarea Republicii Moldova în diversele organe de lucru ale Comitetului
de Miniştri trebuie să se afle sub controlul nemijlocit al Ministerului Afacerilor Externe în vederea
îndeplinirii uneia din funcţiile sale de bază de „coordonare în exclusivitate a activităţii autorităţilor
centrale de specialitate şi a altor autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea unei
realizări unice în domeniul relaţiilor internaţionale”. [93, art.4]
Republica Moldova în Adunarea Parlamentară
Dimensiunea parlamentară reprezintă cel mai vechi aspect al cooperării Republicii
Moldova cu Consiliul Europei, Parlamentul Moldovei obţinînd, încă la 5 februarie 1993, statutul
de “invitat special” în cadrul Adunării Parlamentare a Organizaţiei. Am putea spune că delegaţia
naţională la APCE a fost un „pioner” în crearea legăturilor Republicii Moldova cu Consiliul
Europei în general, aducînd la cunoştinţa lumii europene existenţa unui nou stat cu aspiraţii
democratice şi deschizînd calea aderării acestei ţări la Organizaţie. Această afirmaţie o deducem
din partea introductivă de constatare a progreselor din Opinia APCE nr. 188 cu privire la cererea
de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, unde la p. 8 sunt remarcate angajamentele
asumate de către Parlament. Astfel, responsabilitatea care revine Parlamentului nostru în
contextul cooperării Republicii Moldova cu Consiliul Europei constă în crearea unui cadru
legislativ în concordanţă cu principiile şi normele europene, aceasta aflîndu-se în vizorul
Comisiei de Monitorizare a APCE.
În prezent, Republica Moldova este reprezentată în Adunarea Parlamentară a Consiliului
Europei de o delegaţie alcătuită din cinci membri, care reprezintă fracţiunile parlamentare din
actualul legislativ.
Conform Titlului V al Acordului General privind privilegiile şi imunităţile Consiliului
Europei, reprezentanţilor în Adunarea Parlamentară nu le poate fi adusă nici o restricţie de ordin
administrativ sau de altă natură atunci cînd se duc sau se deplasează la locul întrunirii. Ei nu pot
fi cercetaţi, deţinuţi sau urmăriţi pentru opiniile sau voturile emise în exercitarea funcţiilor lor.
93
Deşi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost concepută ca un organ consultativ,
totuşi nu putem afirma că participarea delegaţiei moldoveneşti în cadrul acestui for se reduce la un
simplu schimb de opinii cu partenerii europeni. Sunt multe situaţii în care participarea ţării în acest
forum european asigură o influenţă cu sens reciproc dintre Moldova şi Consiliul Europei. În primul
rînd, parlamentarii moldoveni aduc pe ordinea de zi problemele stringente ale ţării pe care o
reprezintă, utilizînd mijloacele de care dispune Adunarea: dezbateri, întrebări scrise şi orale şi altele.
Participarea la discuţiile din cadrul APCE pe marginea diferitor subiecte facilitează înţelegerea de
către parlamentarii moldoveni a standardelor europene, contribuţia acestora la reformarea
corespunzătoare a legislaţiei, ratificarea convenţiilor Consiliului Europei.
Un alt lucru surprinzător care se întîmplă în pofida faptului că între Comitetul de Miniştri
şi Adunarea Parlamentară nu este stabilit acelaşi coraport ca între guvernele şi parlamentele
naţionale constă în sesizarea implicită în ultimă instanţă a acestei legături prin intermediul
reprezentantului Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri şi reprezentantul ei în APCE.
Astfel, orice membru al delegaţiei moldoveneşti poate adresa o întrebare Comitetului de Miniştri
cu privire la problemele curente din ţara sa. Deşi răspunsul la această întrebare este formulat şi
formal adoptat de către Comitetul de Miniştri ca organ comun, punctele de reper pentru
conţinutul acestuia sunt date de către reprezentantul Republicii Moldova în Comitetul de Miniştri
sau Delegaţii Comitetului de Miniştri, adică de Guvernul ţării49. În consecinţă, se instituie un
mecanism de control al executivului de către legislativ susţinut la nivel internaţional.
În acest context, avînd în vedere că parlamentele naţionale fixează proceduri proprii de
numire a membrilor delegaţiilor lor la APCE, reiterăm ideea unei reprezentări directe a
popoarelor europene în APCE, Republica Moldova putînd aduce un exemplu în acest sens prin
abilitarea cetăţenilor săi cu alegerea celor cinci membri pentru forul european.
Republica Moldova în Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa (CPLRE) este organul Consiliului
Europei al cărui obiectiv principal este apărarea şi promovarea autonomiei politice,
administrative şi financiare a colectivităţilor teritoriale europene. Republica Moldova, care a
ratificat Carta Europeană a Autonomiei Locale la 1 august 1997 (în vigoare din 01.02.1998),
participă la lucrările CPLRE, fiind totodată îndeaproape monitorizată de către acesta.
49 Spre exemplu, întrebarea scrisă a APCE nr. 449 „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari moldoveni”, care a fost examinată în cadrul reuniunii 894 a Delegaţilor Comitetului de Miniştri din 9.09.2004; întrebarea scrisă nr. 456 a dlui Vlad Cubreacov „Situaţia elevilor români din teritoriile moldoveneşti ocupate”.
94
Delegaţia Republicii Moldova la CPLRE este alcătuită din cinci membri şi cinci supleanţi,
care sunt reprezentanţi ai administraţiei publice locale. De asemenea, CPLRE menţine contacte
strînse cu asociaţiile primarilor şi altor colectivităţi locale din ţară. În 2003, autorităţile
moldoveneşti au lansat iniţiativa de a elabora un Regulament care ar prevedea formarea şi modul
de activitate a delegaţiilor naţionale la CPLRE. În conformitate cu art. 3 p. 1 al Cartei CPLRE,
membrii delegaţiei Republicii Moldova la CPLRE sunt desemnaţi de către Guvern, la propunerea
Cancelariei de Stat prin consultarea asociaţiilor primarilor. Ministerul Afacerilor Externe
notifică oficial Consiliul Europei despre componenţa delegaţiei naţionale la CPLRE. Pentru un
stat în tranziţie precum este Republica Moldova, experienţa acumulată în cadrul CPLRE este
foarte utilă pentru definirea conceptului administrării publice locale din ţară.
Totodată, CPLRE efectuează vizite periodice în Republica Moldova pentru a evalua
situaţia. Urmare a acestor contacte, CPLRE a adoptat Rezoluţia nr.132 din 5 iunie 2002, care
conţinea un şir de recomandări pentru autorităţile moldoveneşti în vederea ameliorării
autonomiei locale. Urmare a acestei rezoluţii, a fost aprobat Planul de acţiuni privind
consolidarea democraţiei locale în Moldova. Planul prevede acţiuni comune cu experţii
Consiliului Europei la următoarele compartimente:
- promovarea distribuirii echilibrate a responsabilităţilor între diferitele nivele ale
autorităţilor publice;
- promovarea relaţiilor sănătoase interbugetare dintre diferitele nivele ale autorităţilor
administraţiei publice;
- asigurarea unui control administrativ eficace asupra activităţilor autorităţilor locale;
- consolidarea statutului aleşilor locali etc.
În perioada 1-2 martie 2004, o delegaţie din partea Congresului a efectuat o vizită oficială
în Republica Moldova, unul din obiectivele căreia l-a constituit evaluarea ultimelor realizări în
domeniul democraţiei locale în ţara noastră. Ca o consecinţă a îngrijorărilor exprimate urmare a
acestei vizite (licenţele posturilor de radio Antena C şi de televiziune Euro TV Chişinău, proiect
de legi cu privire la statutul municipiului Chişinău şi aleşii locali, finanţele publice etc.), la 22
martie 2004, în cadrul şedinţei Biroului Congresului a fost adoptată decizia de iniţiere a celui de-
al patrulea raport de monitorizare privind democraţia locală în Moldova. Recenta vizită a
CPLRE în cadrul acestei monitorizări a avut loc în luna iunie 2005. Deşi au fost apreciate unele
progrese, precum retragerea proiectelor privind statutul municipiului Chişinău şi aleşii locali,
remiterea spre avizare Consiliului Europei a unui proiect de lege de modificare a mai multor legi
în domeniul administraţiei publice locale, autorităţile moldoveneşti sunt chemate să respecte
95
implementarea Planului de Acţiuni pentru consolidarea autonomiei locale, profitînd de
declararea Anului 2005 drept unul al autorităţilor locale.
Republica Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Judecătorul Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acceptarea
jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi supunerea benevolă unui control
supranaţional din partea Republicii Moldova manifestă voinţa acesteia de a respecta drepturile
omului şi de a se apropia de standardele democratice. Curtea este alcătuită dintr-un număr de
judecători egal cu cel al statelor contractante. Astfel, Republica Moldova a desemnat şi ea un
judecător la Curte.
Este important de a reţine că judecătorul din partea unui stat la Curtea Europeană nu
reprezintă acest stat, îşi păstrează independenţa şi imparţialitatea şi nu poate fi acuzat pentru
voturile exprimate în luarea unei decizii de către completul de judecată european. Unica tangenţă
pe care o poate păstra judecătorul “moldovean european” cu ţara sa constă în asigurarea
echilibrului din punct de vedere geografic şi al diferitelor sisteme de drept în cadrul
mecanismului Curţii. Aceasta înseamnă că judecătorul Curţii nu reprezintă ţara sa, dar reprezintă,
într-un anumit mod, sistemul juridic al ţării sale, aceasta manifestîndu-se îndeosebi în timpul
examinării cauzelor contra statului său, cînd el este chemat să dea unele dezvăluiri şi interpretări
ale legislaţiei, jurisprudenţei şi practicii din ţara sa, ceea ce contribuie la o apreciere mai
obiectivă a cauzei de către judecătorii europeni şi, respectiv, la emiterea unei hotărîri corecte.
Judecătorul din partea Republicii Moldova este ales de către Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei în conformitate cu prevederile CEDO. La acest capitol, există o lacună în
ceea ce priveşte procedura internă de desemnare a celor trei candidaţi din partea ţării, care să fie
propuşi pentru alegere de către APCE. Conform practicii existente, aceştia au fost selectaţi de
către o comisie mixtă şi recomandaţi Parlamentului, iar Delegaţia naţională parlamentară
propune această listă APCE pentru a fi ales un judecător. Credem că ar fi judicios de a
reglementa printr-un act normativ procedura naţională de desemnare a candidaţilor pentru funcţia
de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, apare necesar ca, în vederea întăririi statutului judecătorului la Curtea
Europeană a Drepturilor Omului şi evitării oricăror genuri de influenţă asupra activităţii acestuia,
pe lîngă regulile prevăzute în Regulamentul Curţii de la Strasbourg să fie adoptate şi
reglementări naţionale, de rînd cu legile referitoare la sistemul judecătoresc, care să acorde
garanţii juridice şi politice judecătorului la Curte atît în momentul desemnării lui pe plan intern,
96
cît şi în timpul exercitării funcţiei sale şi, mai ales, după întoarcerea sa în ţară odată cu expirarea
mandatului său la Curte.
Agentul Guvernamental la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Legăturile dintre
Republica Moldova şi Curtea Europeană sunt asigurate de către Reprezentantul Guvernului său
la CEDO – Agentul Guvernamental. Convenţia europeană a drepturilor omului nu conţine
menţiuni exprese cu privire la funcţia de Agent Guvernamental. Prevederi mai specifice se
conţin în Regulamentul Curţii, care prevede în punctul 35: “Părţile Contractante trebuie să fie
reprezentate de către Agenţi, care pot fi asistaţi de către avocaţi sau consilieri.”Agentul
Guvernamental îndeplineşte, în special, următoarele funcţii:
- este punctul de contact şi reţea de comunicare între Curte şi Guvern;
- este reprezentantul legal al statului, responsabil pentru pregătirea observaţiilor scrise
şi susţinerea pledoariilor;
- este responsabil pentru cooperarea cu grefa Curţii şi răspunde solicitărilor de
informare, documentare etc.;
- este responsabil pentru negocierile în vederea soluţionării amiabile a cauzelor;
- este responsabil pentru asigurarea executării deciziilor şi prezintă Comitetului de Miniştri
informaţiile cu privire la implementarea măsurilor întreprinse de către Guvern.
Reieşind din aceste obligaţiuni internaţionale, în Republica Moldova instituţia Agentului
Guvernamental este creată în cadrul Ministerului Justiţiei. La 28 octombrie 2004, Parlamentul
Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la Agentul Guvernamental, care constituie un
mecanism important în realizarea dialogului constructiv între Guvernul Republicii Moldova şi
Curtea de la Strasbourg. Cu toate acestea, constatăm un şir de deficienţe ale Legii adoptate atît în
ceea ce priveşte raportul ei cu alte acte normative naţionale, cît şi din punctul de vedere al aplicării
şi eficienţei acesteia (spre exemplu, art. 4 vine în contradicţie cu art. 5 al Legii cu privire la
serviciul diplomatic, art. 25 – cu art. 2 al Legii cu privire la actele de identitate din sistemul
naţional de paşapoarte, art. 6 d) – cu Regulamentul cu privire la reprezentarea Republicii Moldova
în organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 1209 din 9.10.2003, art. 17 – cu articolele 1 şi 57 ale CEDO ş.a.).
Conform practicii altor state membre ale Consiliului Europei, instituţia Agentului
Guvernamental este creată fie în cadrul Ministerului Justiţiei, fie în cadrul Ministerului
Afacerilor Externe. Susţinem adoptarea primei soluţii în Republica Moldova, deoarece Agentul
Guvernamental are funcţia de a explica în procedurile din faţa Curţii legislaţia şi jurisprudenţa
naţională. Cu toate acestea, Agentul va urma să colaboreze strîns cu Ministerul Afacerilor
Externe, care, în conformitate cu Statutul Consiliului Europei, reprezintă Republica Moldova în
97
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Potrivit art. 46 al. 2 al Convenţiei europene a
drepturilor omului, „hotărîrea finală a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care
supraveghează executarea ei”. Din momentul în care o hotărîre a Curţii devine definitivă,
executarea acesteia constituie nu atît o chestiune juridică, cît, mai ales, una politică. La această
fază, Agentul Guvernamental îşi continuă activitatea pe plan intern în vederea luării măsurilor cu
caracter individual şi general şi urmează să conlucreze strîns şi să acorde asistenţă informaţională
necesară Ministerului Afacerilor Externe şi, implicit, Reprezentanţei Permanente a Republicii
Moldova pe lîngă Consiliul Europei, care asigură reprezentarea statului în procedurile
execuţionale în faţa Comitetului de Miniştri şi la Reuniunile DH (Drepturile Omului). De aceea,
am propune ca Agentul Guvernamental să fie numit şi eliberat din funcţie de către Guvern la
propunerea Ministerului Justiţiei, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe. Avînd în vedere
specificul activităţii Agentului Guvernamental şi cu scopul de a-i acorda autonomie
administrativă şi funcţională necesară în raporturile sale cu Curtea de la Strasbourg, considerăm
oportună includerea acestuia în rangul I al funcţiilor publice, în conformitate cu Legea
serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.1995. În aceeaşi ordine de idei, este important ca
Agentul Guvernamental să beneficieze de o anumită independenţă şi autoritate pentru a prezenta
cerinţele Curţii către Guvernul său, fără a avea careva temeri în ceea ce priveşte eliberarea sa din
funcţie, aceasta fiind atinsă prin definirea unor condiţii stricte de eliberare din funcţie.
Hotărîri ale Curţii contra Republicii Moldova. Ratificînd în anul 1997 Convenţia
europeană cu privire la apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Republica
Moldova şi-a asumat, conform art. 1, angajamentul de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub
jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în Titlu 1 al Convenţiei. Astfel, ţara noastră a
acceptat dubla obligaţie ce decurge din acest articol. În primul rînd, ea trebuie să asigure că
dreptul său intern este compatibil cu Convenţia. În consecinţă, s-a purces la anumite adaptări ale
legislaţiei şi practicii naţionale la normele europene. În al doilea rînd, hotărîndu-se să ratifice
Convenţia, Republica Moldova trebuie să înlăture orice nerecunoaştere a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, pe întreg teritoriul său. Această obligaţiune a fost reconfirmată în
procesul de examinare a cazului Ilaşcu c. Moldovei şi Rusiei, cînd Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a respins obiecţia preliminară a Republicii Moldova cu privire la rezerva
referitoare la aplicarea teritorială a Convenţiei.
Acordînd cetăţenilor săi dreptul la recurs individual la Curtea de la Strasbourg, Republica
Moldova a acceptat să satisfacă cererile acestora pentru a evita încălcările depistate. Pînă în
prezent, la Curte au fost înaintate circa 960 de cereri contra Moldovei, dintre care 106 se află pe
98
rol, iar asupra a 15 cazuri au fost deja pronunţate hotărîri ale Curţii50, atît de condamnare, cît şi
decizii de radiere.
Dintre toate cererile adresate şi hotărîrile pronunţate deja, cea mai mare parte revine
problemei neexecutării deciziilor judecătoreşti şi calea de recurs în anulare (care se referă la
articolul 6 al Convenţiei). Ultima problemă a fost, de fapt, scoasă cu ocazia adoptării noului Cod
de Procedură Civilă al Republicii Moldova. Însă cererile depuse rămîn valabile şi Curtea se va
pronunţa asupra lor. Pe de altă parte, remarcînd sporirea numărului de hotărîri pronunţate contra
Republicii Moldova, prin care Curtea a constatat încălcarea art. 6(1) al Convenţiei, devine şi mai
stringentă urgentarea punerii în aplicare a Codului de executare 51 în conformitate cu
recomandările experţilor europeni, deoarece aceasta ar putea fi una din condiţiile înaintate întru
executarea hotărîrilor instanţei europene şi ar reduce şirul încălcărilor şi, respectiv,
condamnărilor similare pentru viitor.
Prima hotărîre a Curţii emisă contra Republicii Moldova se referă la cazul Mitropoliei
Basarabiei52. Cei trei ani de la pronunţarea acestei decizii ilustrează reacţia Guvernului moldovenesc
faţă de condamnările internaţionale şi lasă să se ghicească atitudinea sa potenţială faţă de deciziile
ulterioare. Hotărîrea de la Strasbourg în cazul Mitropoliei Basarabiei din 13 decembrie 2001 a
devenit definitivă la 27 martie 2002. În cadrul procedurii de supraveghere a executării hotărîrilor
Curţii de către Comitetul de Miniştri, Guvernul Republicii Moldova a fost atenţionat asupra
necesităţii prezentării unor clarificări mai ample, în special în ceea ce priveşte măsurile de caracter
individual (înregistrarea şi dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei) şi general (modificarea
legislaţiei corespunzătoare în scopul evitării apariţiei pe viitor a unor cazuri similare).
În ceea ce priveşte măsurile de caracter individual, ţara noastră a dat dovadă de
exemplaritate53 [125, p.118], acestea fiind îndeplinite prin înregistrarea oficială a Mitropoliei
Basarabiei (certificatul de recunoaştere nr.1651 din 30 iulie 2002). Pentru moment, unicul
obstacol pentru închiderea definitivă în Consiliul Europei a cazului Mitropolia Basarabiei şi
Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova constă în tărăgănarea adoptării noii Legi cu privire la
libertatea conştiinţei şi asociaţiile religioase, în textul căreia urmează a fi implementate
50 Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova, din 13 decembrie 2001; Gheorghe Amihalachioae c. Moldova, din 20 aprilie 2004; Prodan c. Moldova din 18 mai 2004; Sîrbu şi alţii c. Moldova, Pasteli şi alţii c. Moldova, Luntre şi alţii c. Moldova – toate din 15 iunie 2004; Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, din 8 iulie 2004; Bocancea şi alţii c. Moldova, din 6 iulie; Croitoru c. Moldova, din 20 iulie 2004; Ţîmbal c. Moldova din 14 septembrie 2004; Nicolae Frunze c. Moldova şi Oleg Rahoţchii c. Moldova din 14.09.2004; Busuioc c. Moldova, din 21 decembrie 2004; Popov c. RM din 18.01.2005; Ziliberberg c. RM din 1.02.2005; Roşca c. Moldova din 22 martie 2005, precum şi Dumbrăveanu c. Moldova din 25 mai 2005. 51 Adoptat prin Legea nr.443-XV din 24.12.2004. 52 Publicată în Monitorul Oficial al RM, Anul IX, Ediţie specială din 09 iulie 2002. 53 Conform practicii altor state referitor la executarea hotărîrilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, au fost identificate patru modalităţi de abordare a acestei probleme: exemplaritatea, excesul de zel, indiferenţa şi disidenţa.
99
recomandările experţilor europeni. Avînd în vedere că acest proiect de lege a fost avizat de către
Consiliul Europei şi discutat în reuniuni mixte ale experţilor naţionali şi cei europeni 54 ,
ajungîndu-se la un compromis conform standardelor democratice ale Organizaţiei, orice
tărăgănare în adoptarea acestei legi de către Parlamentul Republicii Moldova este nejustificată şi
negativ apreciată.
Un alt caz special al Curţii Europene care vizează Republica Moldova este Hotărîrea pe
cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Federaţia Rusia.55 Particularitatea acestei hotărîri constă în
numeroasele sale nuanţe politice şi premiera pe care a adus-o pe plan european prin recunoaşterea
imixtiunii Federaţiei Ruse în afacerile interne ale Republicii Moldova, îndeosebi prin influenţa
exercitată în Transnistria. Republica Moldova a demonstrat disponibilitatea sa de a executa
hotărîrea Curţii de la Strasbourg, realizînd deja primii paşi în această direcţie: traducerea şi
publicarea Hotărîrii în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi plata satisfacţiei echitabile. Cea
mai dificilă cerinţă spre a fi executată constă în eliberarea membrilor rămaşi ai Grupului Ilaşcu,
deoarece poziţia intransigentă a autorităţilor transnistrene, precum şi lipsa de cooperare din partea
Federaţiei Ruse creează un şir de obstacole. În consecinţă, la 22 aprilie 2005, Comitetul de Miniştri
a adoptat două rezoluţii interimare cu privire la hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în
cazul Ilaşcu (în aprilie şi iulie 2005), prin care autorităţile ruseşti sunt invitate de urgenţă să
execute în totalitate hotărîrea, iar autorităţile moldoveneşti sunt invitate să continue eforturile lor
pentru eliberarea deţinuţilor rămaşi întemniţaţi la Tiraspol. În orice caz, considerăm că Republica
Moldova ar putea culege beneficii de pe urma acestei hotărîri, în sensul atragerii atenţiei
internaţionale asupra problemei. Odată cu recunoaşterea de către Curtea Europeană a jurisdicţiei
Federaţiei Ruse asupra teritoriului din Transnistria, lasă loc Republicii Moldova de a adresa Curţii
o cerere interstatală contra Federaţiei Ruse, în conformitate cu art. 33 al CEDO.
Caracterul obligatoriu al jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg rezultă în mod expres din
art. 46 al.1, conform căruia “Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărîrilor
definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.” Pentru a se conforma cerinţelor acestui
articol, Republica Moldova ar trebui să depună eforturi pentru a modifica, reforma, abroga,
retrage sau anula actul sau decizia care a constituit încălcarea. Însă, odată cu creşterea numărului
de decizii ale Curţii contra ţării noastre, presupunem că vor apărea dificultăţi pentru executarea
acestora, în special, din următoarele două motive.
Prima se referă la faptul că hotărîrile Curţii Europene nu sunt înzestrate cu titluri executorii.
De asemenea, este de neconceput ca un stat membru al Consiliului Europei să fie constrîns de către o
54 14-15 iulie 2003, 26-27 ianuarie 2004. 55 Publicată în Monitorul Oficial al RM, Ediţie specială din 21 septembrie 2004.
100
forţă armată de a se supune hotărîrilor pronunţate contra lui de către judecătorii de la Strasbourg. De
aceea, executarea hotărîrilor Curţii este lăsată la latitudinea statului, sancţionat doar prin
supravegherea din partea Comitetului de Miniştri (art. 46, al. 2). Totuşi, acest factor politic nu este
cel mai redutabil, deoarece toate statele care au ratificat Convenţia şi protocoalele sale adiţionale au
interesul suprem de a păstra sau de a obţine nivelul democraţiei respectuoase pentru drepturile
omului. În plus, art. 3 al Statutului Consiliului Europei prevede că respectarea drepturilor omului este
principiul fundamental pentru apartenenţa unui stat la Consiliul Europei, iar art. 8 al Statutului
permite Comitetului de Miniştri să suspende sau chiar să excludă din Consiliu orice stat membru
vinovat de serioase încălcări ale drepturilor omului.
În realitate, influenţa slabă a hotărîrilor Curţii asupra sorţii victimei ar putea ţine de
motive mai mult tehnice. De fapt, violările Convenţiei care ar rezulta din aplicarea unei legi
moldoveneşti de fond sunt în general constituite din deciziile judecătoreşti care dobîndesc
definitiv autoritatea asupra lucrului judecat. Pentru ca soarta individuală a unei victime să fie
direct influenţată prin hotărîrea Curţii de la Strasbourg, ar trebui să fie instituit un mecanism de
recurs special care să permită întoarcerea autorităţii lucrului judecat. În acest sens, este salutabilă
introducerea în noul Cod de Procedură Penală, în art. 453, a unui nou temei pentru recursul în
anulare, care permite reexaminarea unei decizii penale urmare a pronunţării unei hotărîri a Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Urmează a fi activizată promovarea punerii în aplicare a acestei
prevederi legale.
În concluzie, ţinem să accentuăm că ar fi mult mai uşor, pentru autorităţile moldoveneşti
şi mult mai benefic pentru imaginea externă a ţării, să fie prevenite şi evitate noi hotărîri ale
Curţii Europene a Drepturilor Omului contra Republicii Moldova. Acest lucru se poate realiza
prin soluţionarea satisfăcătoare a cauzelor respective la nivel naţional, în special, avînd în vedere
că ordinea juridică internă permite acest lucru. Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova
(art. 4 al. (2)), precum şi din hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.1999 privind
interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,
respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova, cu deosebirea că
Convenţia europeană are prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin. Iar sarcina
primordială cu privire la aplicarea Convenţiei revine instanţelor naţionale şi nu Curţii Europene a
Drepturilor Omului de la Strasbourg. Astfel, în cazul judecării cazurilor, instanţele de judecată
urmează să verifice dacă legea sau actul care urmează a fi aplicat şi care reglementează drepturi
şi libertăţi garantate de CEDO sunt compatibile cu prevederile acesteia, iar în caz de
incompatibilitate, instanţa va aplica direct prevederile Convenţiei, menţionînd acest fapt în
101
hotărîrea sa.[99] În cazul în care legea naţională nu prevede dreptul la recurs efectiv în privinţa
încălcării unui anumit drept prevăzut de sistemul european, instanţa de judecată urmează să
primească plîngerea respectivă şi să soluţioneze cauza conform procedurii civile sau penale,
aplicînd direct prevederile Convenţiei.[99]
În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de a
acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui o cale de recurs
importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi va
contribui la reducerea volumului de lucru al Curţii în spiritul reformării acestei instituţii iniţiate
prin Protocolul nr.14.
§ 2. Activitatea Consiliului Europei pentru Republica Moldova
Biroul de Informare al Consiliului Europei
Asistenţa Consiliului Europei pentru ţara noastră este simţită, în primul rînd, prin
asigurarea unei prezenţe permanente a sa în Republica Moldova. Astfel, În 1997, la solicitarea
Guvernului Republicii Moldova, la Chişinău a fost inaugurat Centrul de Informare al Consiliului
Europei, în scopul cunoaşterii mutuale şi apropierii între Republica Moldova şi Consiliul
Europei. [1] Statutul acestei instituţii a fost întărit prin transformarea Centrului în Biroul de
Informare al Consiliului Europei (BICE), în baza Acordului între Guvernul Republicii Moldova
şi Consiliul Europei semnat la 15 noiembrie 2000. 56 În aşa mod a fost realizat dreptul de
reprezentare pasivă a Consiliului Europei ca organizaţie internaţională. Biroul are menirea de a
răspunde cerinţelor de informare şi documentare referitor la activitatea şi experienţa Consiliului
Europei, difuzînd autorităţilor publice, asociaţiilor, ONG-urilor, cetăţenilor informaţii şi
documente atât la solicitare, cât şi din iniţiativa Biroului.
Ca instrument documentar, Biroul are următoarele funcţii: promovarea informaţiei şi
documentelor cu privire la activitatea Consiliului Europei; stimularea şi susţinerea activităţilor
publice orientate spre promovarea acţiunilor Consiliului Europei; consultarea documentelor în
bibliotecă; traducerea şi publicarea documentelor Consiliului Europei; diseminarea selectivă a
documentelor; editarea unor publicaţii specifice, realizate de către Birou asupra temelor de
interes pentru Consiliul Europei.
56 Acest lucru s-a întîmplat urmare a Rezoluţiei (99)9 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind crearea Birourilor de Informare ale Consiliului Europei care substitue actualele Centre de Informare şi Documentare ale Consiliului Europei.
102
O altă direcţie a activităţii Biroului o constituie promovarea ideilor Consiliului Europei
prin organizarea conferinţelor, meselor rotunde, seminarelor în domeniile de activitate ale
Consiliului Europei, precum şi organizarea unor expoziţii referitoare la relaţiile dintre Moldova
şi Consiliul Europei.
Deşi nu este înzestrat cu funcţii politice şi de decizie, BICE contribuie în mod indirect la
formarea şi dezvoltarea relaţiilor dintre Consiliul Europei şi Republica Moldova prin
mediatizarea şi conştientizarea valorilor fundamentale ale Organizaţiei în rîndurile populaţiei,
începînd de la cetăţeni individuali pînă la organele supreme ale statului.
Reprezentantul Special al Secretarului General al Consiliului Europei la Chişinău
Atenţia Consiliului Europei faţă de Republica Moldova a fost consolidată prin
propunerea Secretarului General de a acorda o asistenţă specială ţării noastre, asigurând prezenţa
unui reprezentant special al său la Chişinău. Această decizie a fost adoptată de către Comitetul
de Miniştri la 20 octombrie 2002 şi formalizată printr-un schimb de scrisori care a pus bazele
unui acord între Guvernul Republicii Moldova şi Consiliul Europei cu privire la statutul
Reprezentantului Special al Secretarului General.
Conform acestui Acord menţionat, Reprezentantul Special al Secretarului General la
Chişinău are următoarele funcţii:
- coordonarea implementării Programului-pilot de cooperare, precum şi a Programului
comun al Consiliului Europei şi Comisiei Europene, în strînsă coordonare cu
Directoratul pentru Planificare Strategică şi celelalte directorate operaţionale;
- legătură, în acest context, cu autorităţile Republicii Moldova (în primul rînd, cu
Guvernul şi Parlamentul), comunitatea internaţională (atît organizaţii
interguvernamentale, cît şi neguvernamentale) şi reprezentanţii societăţii civile în
vederea consolidării prezenţei Consiliului Europei în Republica Moldova;
- participarea ca observator oficial al Consiliului Europei la reuniunile mesei rotunde a
partidelor politice din Republica Moldova; [80]
- raportare, în mod regulat, Secretarului General, precum şi Directorului pentru afaceri
politice al Consiliului Europei pe marginea evenimentelor din Republica Moldova;
- cooperarea cu Biroul de Informare al Consiliului Europei din Chişinău pentru
realizarea unei politici active de promovare a principiilor, standardelor, activităţilor şi
programelor Consiliului Europei;
- promovarea asistenţei pentru vizitele Consiliului Europei, inclusiv misiuni de experţi
în Republica Moldova.
103
Spre deosebire de BICE, Reprezentantului Special al Secretarului General al Consiliului
Europei îi revin mai multe funcţii politice care impulsionează un şir de acţiuni corespunzătoare.
Pe plan naţional, Reprezentantul Special apare deseori şi în calitate de mediator, cum ar fi în
rîndul partidelor politice, în cadrul diverselor contacte cu autorităţile din partea de Est a
Republicii Moldova. De asemenea, prin rapoartele57 sale prezentate Consiliului Europei, sunt
generate dezbateri în Comitetul de Miniştri pe marginea evenimentelor de actualitate din
Republica Moldova şi sunt luate decizii în contextul monitorizării ţării noastre şi lansării
programelor de asistenţă pentru ea.
Reprezentantul Special al Secretarului General în Republica Moldova beneficiază de
privilegiile şi imunităţile prevăzute în Acordul General al Consiliului Europei în domeniu.
Monitorizare şi asistenţă pentru Republica Moldova
Angajamente de aderare ale Republicii Moldova. La momentul aderării sale la Consiliul
Europei, Republica Moldova a subscris la o serie de angajamente cu caracter general care derivă
din Statutul Consiliului Europei şi, particular, contractate şi formulate în Avizul nr. 188 din 1995
al Adunării Parlamentare referitor la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei.
Angajamentele cu caracter general sunt deduse din art. 3 al Statutului Consiliului Europei,
şi anume, fiecare membru al Consiliului Europei trebuie:
a) să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană
aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului;
b) să colaboreze, în mod sincer şi efectiv, la realizarea scopului Consiliului Europei de a
realiza o mai mare unitate între membrii săi pentru salvgardarea şi realizarea
principiilor şi idealurilor care sunt moştenirea lor comună şi pentru facilitarea
progresului lor economic şi social.
Concepţia statului de drept a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei istorice, în perioada
liberală din secolele XVIII-XIX, ca o reacţie împotriva arbitrarului, a statului dictatorial care l-a
oprimat pe om, fie prin abuzuri şi ilegalităţi, fie prin educarea şi aplicarea unor legi nedrepte.
[163, p.92] Anume din acest motiv, ţinînd cont de factorii istorici, politici, socio-economici şi
juridici care au impulsionat crearea Consiliului Europei, conceptul statului de drept a devenit o
valoare adevărată pentru organizaţie şi pentru statele care o reprezintă. Definind, sintetic, statul
57 Acestea pot fi spontane şi confidenţiale la subiecte specifice, precum şi periodice, ce ţine de activitatea generală a reprezentanţilor speciali ai Secretarului General al Consiliului Europei (spre exemplu, SG/Inf(2004)20 din 15 iulie 2004, Rapoarte ale oficiilor teritoriale ale Consiliului Europei şi alte posturi externe, p. 14-16).
104
de drept ca fiind statul organizat pe baza legilor şi divizării puterilor care promovează şi
garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, se reţin următoarele trăsături
caracteristice ale statului de drept [147, p.148-150; 157, p.90-91]: supremaţia legii; divizarea
puterii în stat; garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului; răspunderea
reciprocă a cetăţenilor şi statului; un înalt nivel al culturii şi conştiinţei juridice a societăţii;
existenţa societăţii civile ş.a.
Republica Moldova şi-a declarat ataşamentul faţă de principiile statului de drept în
articolul 1 al. 3 din Constituţie, conform căruia „Republica Moldova este un stat de drept,
democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a
personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt garantate”,
urmînd să continue şi să dezvolte reformele în acest sens.
În sensul angajamentului cerut de către Consiliul Europei în această direcţie, este vorba
despre asigurarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor
omului. O confirmare a acestui fapt sunt şi discuţiile din cadrul Consiliului Europei pe marginea
coexistenţei sistemelor drepturilor omului instituite de Convenţia europeană şi alte instrumente
internaţionale, spre exemplu, ale CSI58. Republica Moldova a reconfirmat recunoaşterea oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia sa a drepturilor şi libertăţilor fundamentale în conformitate cu art.
1 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Totodată, Republica Moldova a consacrat
drepturile şi libertăţile fundamentale în Titlul II al Constituţiei sale, iar în art. 4 declară
prioritatea tratelor internaţionale în domeniul drepturilor omului asupra legilor naţionale.
Totodată, menţionăm că aceste angajamente generale ţin de însăşi esenţa apartenenţei
statului la Consiliul Europei, la normele şi valorile acestuia, iar realizarea acestora nu este
limitată, fiind cerută în mod continuu şi deplin. Iar pentru neîndeplinirea acestor angajamente, în
virtutea articolului 8 al Statutului Consiliului Europei statul riscă excluderea din Organizaţie.
Referindu-ne la angajamentele de aderare particulare, menţionăm că acestea sunt
identificate şi fixate pentru fiecare stat în parte, reieşind din situaţia sa specifică. Astfel,
Republica Moldova şi-a asumat un şir de angajamente particulare stabilite prin Opinia nr. 188 a
APCE cu privire la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei. Acestea sunt
nişte criterii ale căror îndeplinire este necesară pentru dobîndirea şi menţinerea calităţii de
membru, apropierea de valorile Organizaţiei şi statele membre. Aceste angajamente ar putea fi
58 Pentru prima dată Consiliul Europei şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la eventualele incompatibilităţi ale ratificării Convenţiei europene a drepturilor omului şi Convenţiei drepturilor omului a CSI anume în cadrul discuţiilor cu privire la aderarea Republicii Moldova, care a fost reluată ulterior şi în cazul altor state. A se vedea raportul Secretariatului SG/Inf (95)17 şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la competenţa Curţii de a da aviz consultativ din 2 iunie 2004.
105
divizate în două categorii: juridico-politice, care ţin de realizarea mai multor reforme
democratice, de ordin politic, administrativ şi legislativ, şi „convenţionale”, care se referă la
obligaţiunea de a semna şi ratifica cele mai importante tratate ale Consiliului Europei.
În ceea ce priveşte angajamentele „convenţionale”, acestea vor fi examinate în paragraful 3
al acestui capitol. Am dori doar să menţionăm că Republica Moldova a îndeplinit majoritatea
acestor prevederi, aderînd la instrumentele juridice fundamentale ale Organizaţiei. Excepţie face
Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale, care a fost semnată de către Republica Moldova
la 11.07.2002. Dat fiind faptul că instrumentul internaţional în cauză reprezintă un document destul
de complex şi impune un şir de angajamente sub multiple aspecte (educaţional, judiciar, cultural,
economic, social, în domeniul autorităţilor administrative şi serviciilor publice, mass-media etc.) în
raport cu statele ratificatoare, devine imperioasă necesitatea creării pe plan intern a premiselor
corespunzătoare în vederea asigurării unei implementări adecvate şi eficiente a prevederilor
actului internaţional respectiv. Un alt motiv pentru care se consideră prematură, deocamdată,
ratificarea Cartei Europene nominalizate, era condiţionat de efectuarea unui recensămînt al
populaţiei ţării noastre şi determinării zonelor geografice populate compact de persoane aparţinînd
minorităţilor naţionale şi a limbilor acestora, în urma căruia se va determina lista şi statutul
limbilor minoritare sau regionale - specificarea dată urmînd a fi efectuată, potrivit art. 3 al Cartei
enunţate. Acesta ar fi fost unul din numeroasele motive pentru care Consiliul Europei şi-a oferit
asistenţa sa în vederea monitorizării recensămîntului, în baza unui Memorandum de înţelegere între
Consiliul Europei şi Guvernul Republicii Moldova, încheiat la 24 iulie 2004.
În ceea ce priveşte celelalte angajamente prevăzute în Opinia 188 a APCE, acestea
vizează un şir de reforme politice, juridice, legislative şi administrative care au fost deduse din
practica statelor membre ale Consiliului Europei şi experienţa istorică a Republicii Moldova,
avînd menirea de a pune bazele tînărului stat democratic şi de a accelera progresele în toate
aceste domenii. Aceste angajamente au fost mai mult sau mai puţin implementate, după cum
urmează:
Articolele 54 şi 55 ale Constituţiei Republicii Moldova nu vor fi aplicate într-un mod
care ar limita drepturile fundamentale ale persoanelor, în contradicţie cu normele
internaţionale. Practica judiciară demonstrează că articolele 54 (Restrîngerea exerciţiului unor
drepturi sau a unor libertăţi) şi 55 (Exercitarea în sistem a drepturilor şi obligaţiunilor) ale
Constituţiei se aplică într-un mod care, în general, nu limitează drepturile fundamentale ale
persoanelor şi nu sunt în contradicţie cu normele internaţionale. Reamintim aici prevederile
constituţionale din art. 4, conform cărora nomele internaţionale au superioritate faţă de
reglementările internaţionale şi sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă. Pe de altă parte,
106
limitările admise în articolele 54 şi 55 corespund sensului articolelor 16-18 ale Convenţiei
europene a drepturilor omului. Respectiv, orice abuz în recurgerea la aceste măsuri poate fi
invocat în faţa Curţii de la Strasbourg. În acest context, considerăm că îndeplinirea acestui
angajament ar fi amplificată prin introducerea recursului individual al cetăţenilor la Curtea
Constituţională din Republica Moldova, care este cea mai competentă de a constata şi a decide
despre justeţea restricţiilor efectuate în baza articolelor 54 şi 55 ale Constituţiei.
Rolul şi funcţiile Procuraturii vor fi modificate astfel încît această instituţie să devină un
organ în conformitate cu exigenţele statului de drept şi normele Consiliului Europei. În legătură
cu adoptarea modificărilor la Legea cu privire la procuratură, majoritatea obiecţiilor faţă de
această instituţie au fost epuizate. Vom menţiona aici modificarea dispoziţiilor Legii cu privire la
procuratură şi ale altor acte legislative conform cărora procurorul putea elibera mandat de arest
unei persoane suspectate sau acuzate de comiterea unei crime, fapt care venea în contradicţie
directă cu Convenţia europeană a drepturilor omului.
Consecinţele juridice potenţiale ale unei cunoaşteri insuficiente a limbii oficiale vor fi
reduse şi va fi garantată o prelungire notabilă a termenului pentru însuşirea acestei limbi.
Legea din 1 septembrie 1989 cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii
Moldova garantează termeni şi acordă condiţii favorabile cetăţenilor alolingvi ai Republicii
Moldova în vederea însuşirii şi cunoaşterii limbii oficiale a statului. Mai mult decît atît, toţi
termenii prevăzuţi iniţial de Lege (către anul 1994 limba oficială a Republicii Moldova trebuia să
intre în funcţiune pe tot teritoriul ţării) au fost depăşiţi considerabil, ceea ce poate fi calificat ca o
respectare fără rezerve a prezentului angajament.
Responsabilitatea pentru sistemul penitenciar va fi transferată de la Ministerul de
Interne la Ministerul Justiţiei în toamna anului 1995. Prin Decretul preşedintelui Republicii
Moldova nr. 347 din 30 octombrie 1995, responsabilitatea pentru sistemul penitenciar a fost
transferată de la Ministerul Afacerilor Interne către Ministerul Justiţiei, în cadrul căruia a fost
creat Departamentul Instituţii Penitenciare.
Adoptarea noului Cod Penal şia noului Cod de Procedură Penală, elaborate în
conformitate cu normele Consiliului Europei, timp de un an de la aderare. Deşi cu întîrziere de
cîţiva ani, acest angajament a fost implementat prin adoptarea şi punerea în vigoare noului Cod
Penal şi a noului Cod de Procedură Penală ale Republicii Moldova, iar standardele europene au
fost încorporate în conţinutul acestora urmare a avizării lor de către experţii Consiliului Europei.
Pe parcurs, evident, va apărea necesitatea introducerii de noi modificări în aceste două acte
normative, datorită evoluţiilor care au loc în însuşi Consiliul Europei.
107
Articolul 116, paragraful 2 al Constituţiei va fi modificat timp de un an după aderare
într-un mod în care să asigure independenţa puterii judiciare conform normelor Consiliului
Europei. În iulie 1996, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea cu privire la
modificarea Constituţiei Republicii Moldova. Astfel, judecătorii sunt numiţi pentru prima dată pe
un termen de cinci ani, apoi pînă la atingerea plafonului de vîrstă. Anterior, art. 116, paragraful 2
al Constituţiei prevedea trei termeni de numire a judecătorilor instanţelor judecătoreşti – iniţial
pentru cinci ani, după care pe un termen de zece ani, apoi pe o perioadă de 15 ani şi abia după
aceasta – pînă la atingerea plafonului de vîrstă, astfel fiind posibilă influenţarea puterii judiciare
din Republica Moldova. Prin urmare, acest angajament a fost satisfăcut din punct de vedere
constituţional. În prezent continuă dialogul autorităţilor moldoveneşti cu Consiliul Europei în
ceea ce priveşte revizuirea legilor naţionale cu privire la organizarea sistemului judecătoresc, în
special, numirea judecătorului în funcţie şi alte garanţii ale independenţei sale.
Legile şi practica ţării în domeniul autonomiei locale vor fi modificate în conformitate cu
Carta europeană a autonomiei locale. În rezultatul Recomandării 110 a CPLRE din 2002 cu
privire la autonomia locală în Republica Moldova, serviciile juridice ale Secretariatului
Consiliului Europei împreună cu Grupul de lucru instituit in ţara noastră au elaborat un aviz
juridic asupra legislaţiei moldoveneşti respective adoptată în decembrie 2001. Urmare unor
expertize ale Consiliului Europei şi reuniuni mixte ai experţilor naţionali cu cei europeni,
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat la 18.03.2003 Legea privind administraţia publică
locală. La adoptarea noii Legi s-a ţinut cont de prevederile Cartei europene pentru autonomia
locală şi de toate amendamentele şi propunerile experţilor Consiliului Europei, modificînd
conceptual Legea la mai multe capitole. În prezent se lucrează, în aceeaşi manieră, asupra legilor
cu privire la finanţele publice locale, statutul alesului local, audiovizualul local şi altele. Este
important, în această direcţie, ca planul de acţiuni adoptat de către Guvernul Republicii Moldova
şi Consiliul Europei, care reprezintă un compromis în materie de autonomie locală, să fie pus în
aplicare fără tărăgănare nejustificată.
A depune eforturi necesare pentru reglementarea diferendelor internaţionale sau interne
prin mijloace paşnice, această obligaţie revenind tuturor statelor membre ale Consiliului
Europei. Acest angajament se respectă reieşind din principiile fundamentale ale dreptului
internaţional şi declararea neutralităţii Republicii Moldova (art. 11 din Constituţie). Un exemplu
în acest sens sunt încercările Republicii Moldova de a soluţiona pe căi diplomatice conflictul din
partea de Est a Nistrului.
A confirma libertatea deplină a credinţei religioase pentru toţi cetăţenii fără
discriminare şi a soluţiona pe cale paşnică conflictul dintre Biserica Ortodoxă Moldovenească
108
şi Biserica Ortodoxă a Basarabiei. Constituţia Republicii Moldova garantează libertatea
conştiinţei. Pentru a îndeplini pe deplin acest angajament este necesar de a urgenta adoptarea noii
Legi cu privire la libertatea religiei şi asociaţiile religioase, care a fost cerută pentru a evita, în
viitor, încălcări similare ca în cazul Mitropoliei Basarabiei.59
A coopera la punerea în aplicare a procedurii Adunării Parlamentare cu privire la
respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării la Consiliul Europei, referitoare la
chestiuni ce ţin de valorile şi principiile fundamentale ale Organizaţiei, precum şi la procesul de
monitorizare, instituit în baza Declaraţiei Comitetului de Miniştri din 10 noiembrie 1994.
Respectarea acestui angajament trebuie să se manifeste prin implicarea tuturor structurilor de stat
ale Republicii Moldova atît în procesul de aplicare a procedurii de monitorizare a Adunării
Parlamentare cu privire la respectarea angajamentelor asumate la momentul aderării Republicii
Moldova la Consiliul Europei, cît şi la monitorizarea din cadrul Comitetului de Miniştri. Această
implicare presupune o cooperare şi coordonare eficientă şi operativă la acest subiect a organelor
administraţiei publice, prezentarea în termen a informaţiilor ample şi argumentate Consiliului
Europei, instituirea unui mecanism naţional propriu de supraveghere a evoluţiilor în realizarea
angajamentelor internaţionale şi impulsionare a reformelor necesare.
În concluzie, deşi putem afirma că majoritatea angajamentelor de aderare ale Republicii
Moldova au fost îndeplinite, monitorizarea Republicii Moldova la acest capitol încă nu s-a
încheiat. Diferite aspecte ale acestor angajamente precum şi alte probleme identificate pe
parcursul cooperării Organizaţiei cu autorităţile moldoveneşti sunt reluate în cadrul altor
proceduri de monitorizare, ce vor fi examinate în cele ce urmează.
Angajamente speciale ale Republicii Moldova. Reieşind din angajamentele generale de
aderare ale statelor la Consiliul Europei, Organizaţia urmăreşte, în mod constant, evoluţiile
democratice din Republica Moldova. Astfel, prin diverse contacte cu autorităţile moldoveneşti
(vizite de evaluare, rapoarte cu privire la diferite subiecte şi în baza diferitor proceduri, inclusiv
cele de monitorizare tematică, adresări la Consiliul Europei etc.) sunt identificate dificultăţi
specifice ţării noastre care împiedică avansarea reformelor democratice. Consiliul Europei
evidenţiază aceste lacune în cadrul mai multor proceduri de monitorizare ale sale, care însă sunt
interconexe şi creează o imagine generală a ţării. Am putea exemplifica cu Rezoluţia APCE 1280
[80] şi 1303 [81], precum şi Recomandarea APCE 1554 cu privire la funcţionarea instituţiilor
democratice în Republica Moldova, ale căror preocupări au fost preluate de către Comitetul de
Miniştri în Răspunsul său la Recomandarea 1554 a APCE. La rîndul său, în domeniul
59 A se revedea paragraful 1 al prezentului capitol.
109
autonomiei locale, APCE face referinţă la recomandările CPLRE. Printre aceste angajamente
am menţiona următoarele:
- menţinerea moratoriului cu privire la sistarea manifestaţiilor PPCD din iarna 2002 şi
suspendarea urmăririlor judiciare contra deputaţilor PPCD;
- transformarea companiei de stat Teleradio Moldova în companie publică
independentă;
- menţinerea moratoriului asupra reformelor vizînd studierea şi statul limbii ruse şi
modificarea programelor de studiere a istoriei;
- revizuirea Legii din 1994 cu privire la statutul deputatului, în special, a prevederilor
care se referă la ridicarea imunităţii parlamentare şi revocarea mandatului;
- executarea integrală a Hotărîrii Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul
Mitropoliei Basarabiei;
- organizarea mesei rotunde a partidelor politice;
- extinderea cooperării cu Comisia de la Veneţia şi CPLRE în vederea perfecţionării
practicilor şi legislaţiei în domeniul autonomiei locale;
- abţinerea de la reformele în domeniul sistemului judecătoresc, fără consultarea
prealabilă a experţilor Consiliului Europei.
Majoritatea acestor angajamente, în sensul în care erau percepute la momentul formulării
lor, au fost realizate atrăgînd un şir de reforme juridico-politice în Republica Moldova şi anume:
1) În urma vizitei la Chişinău (22-24 ianuarie 2002), experţii Consiliului Europei (Dna
M. Macovei, România, şi dl A. Rzeplinski, Polonia) au prezentat Secretarului General
un raport critic asupra situaţiei în ce priveşte libertatea de expresie şi de informare în
Republica Moldova, situaţia în Moldova la acest capitol fiind apreciată ca provocînd
o îngrijorare serioasă. În baza acestui raport şi urmare a protestelor angajaţilor
Teleradio Moldova din februarie 2002, APCE, prin Rezoluţia 1280 şi Recomandarea
1554 din 24.04.2002, precum şi Comitetul de Miniştri, prin Răspunsul său la
Recomandarea 1554 a APCE, a invitat autorităţile moldoveneşti să transforme
statutul Companiei de Stat Teleradio Moldova în instituţie publică independentă. Pe
data de 18 decembrie 2002, în atenţia autorităţilor moldoveneşti au fost transmise
comentariile expertului Consiliului Europei asupra a trei proiecte de amendamente la
Legea cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania Teleradio
Moldova, precum si asupra unui proiect de alternativă. În consecinţă, la 13.03.2003,
Parlamentul RM a adoptat Legea nr.107-XV pentru modificarea şi completarea Legii
nr.1320-XV din 26.07.2002 cu privire la instituţia publică a audiovizualului
110
Compania Teleradio Moldova, prevederile căreia au fost puse în concordanţă cu
standardele Consiliului Europei. Astfel, a fost creată instituţia publică Teleradio
Moldova, fiind prima televiziune publică din spaţiul CSI.
2) Raportul de expertiză asupra Legii privind statutul deputatului în Parlamentul
Republicii Moldova a fost transmis în atenţia autorităţilor naţionale la 14 noiembrie
2002. Experţii Consiliului Europei au evidenţiat doua probleme fundamentale la acest
capitol: revocarea mandatului parlamentar, cauzele si procedura ce conduc la aceasta
măsură radicală nefiind definite cu suficientă precizie, nici însoţite cu suficiente
garanţii; imunitatea parlamentară care ar trebui sa fie acordată atît in materie penala,
cît şi în materie civilă. Drept urmare, a fost revizuită Legea cu privire la Statutul
deputatului, abilitînd Curtea Constituţională să decidă asupra ridicării imunităţii
deputatului şi revocării mandatului parlamentar. În baza recomandărilor formulate de
către experţii Consiliului Europei a fost elaborat un proiect de lege pentru
modificarea şi completarea unor acte legislative prin care au fost operate unele
modificări în Legea nr. 39-XIII din 7.04.1994 despre statutul deputatului, Legea nr.
317-XIII din 13.12.1994 cu privire la Curtea Constituţională şi Codul Jurisdicţiei
Constituţionale. Acest proiect de lege a fost adoptat de către Parlamentul RM la
21.03.2003 şi a avut drept scop respectarea principiului de bază potrivit căruia
mandatul parlamentar este irevocabil.
3) Crearea Mesei Rotunde a Partidelor Politice, cu asistenţa Consiliului Europei, în care
aveau oportunitatea de a participa nu doar partidele parlamentare, dar şi cele
extraparlamentare.
Deşi la moment părea că aceste angajamente speciale ale Republicii Moldova au fost
îndeplinite, reluarea examinării lor, sub diferite forme şi aspecte, demonstrează necesitatea
respectării principiilor statului de drept în mod continuu. Astfel, spre exemplu, evoluţiile din ţară
sunt evaluate în rapoarte periodice ale Secretarului General şi examinate în cadrul reuniunilor
Grupului de Raportori pentru Stabilitate Democratică (GR-EDS) al Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei. [43] Mai mult ca atît, un exemplu ilustrativ este următorul: în baza ultimului
Raport al Secretarului General cu privire la cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei
[88], au avut loc dezbateri în cadrul reuniunii GR-EDS din 16 ianuarie 2004, în cadrul cărora s-a
convenit de a relua ulterior discuţiile în lumina unor evaluări mai noi. În această perspectivă,
Secretariatul Consiliului Europei a pregătit un alt raport cu privire la cooperarea Republicii
Moldova cu Consiliul Europei. [89] Aceste evaluări au fost examinate în cadrul reuniunii
Delegaţilor Comitetului de Miniştri din 30 aprilie 2004, care au însărcinat Grupul de Raportori
111
pentru Stabilitate Democratică (GR-EDS) să continue urmărirea evoluţiilor din Republica
Moldova şi să examineze activităţile de asistenţă necesară. În consecinţă, urmare a examinării
acestei situaţii la şedinţa GR-EDS din 04.06.2004, Secretariatul Consiliului Europei a decis
efectuarea unei vizite de documentare în Republica Moldova în perioada 29-30 septembrie.60
Aceste constatări abordează subiecte ce provin din angajamentele democratice ale ţării, asupra
cărora statele membre exercită un control continuu. Astfel, spre exemplu, ultimele discuţii din
cadrul GR-EDS referitoare la Republica Moldova s-au axat pe astfel de probleme ca:
- implementarea recomandărilor de expertiză ale Consiliului Europei, în special, pe
marginea Codului electoral, Legii cu privire la statutul municipiului Chişinău, Legii
cu privire la audiovizualul local, cadrul normativ în vederea asigurării eficienţei
justiţiei ş.a.;
- implementarea noului Cod Penal şi a noului Cod de Procedură Penală şi
modernizarea justiţiei penale;
- libertatea mass-mediei şi retragerea licenţelor postului de radio Antena C şi canalului
de televiziune Euro TV;
- implementarea Planului de Acţiuni în domeniul autonomiei locale.
În acelaşi context, precum şi cu ocazia desfăşurării alegerilor parlamentare, Republica
Moldova a fost vizitată în ianuarie 2005 de către Terry Davis, Secretarul General al Consiliului
Europei, în luna martie – de Adam Rotfeld, Preşedintele Comitetului de Miniştri, Ministrul
Afacerilor Externe al Poloniei, în luna mai – de Josette Durrieu, Raportorul APCE pentru
Republica Moldova.
Pe lîngă cerinţele descrise mai sus, care sunt o continuitate a angajamentelor de aderare
generale şi particulare ale Republicii Moldova, Consiliul Europei reacţionează la evenimentele
politice de actualitate din ţară, punînd în discuţie următoarele:
- şcolile moldoveneşti cu predare în grafia latină din Transnistria;
- observarea şi evaluarea recensămîntului din Republica Moldova de către Consiliul
Europei;
- situaţia de la Teleradio Moldova şi greva jurnaliştilor;
- observarea alegerilor parlamentare;
- altele.
Deşi, la prima vedere, procedura de monitorizare pare a fi incomodă şi indezirabilă
pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile statale, conştientizînd existenţa reală a deficienţelor
60 Urmare vizitei a fost elaborat Raportul SG/Inf (2004)29 „Moldova: evaluarea cooperării cu Consiliul Europei”.
112
identificate de către partenerul său european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin
includerea în agenda europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul
transnistrean, precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa
Organizaţiei în redresarea lor.
Monitorizarea tematică în baza diferitor convenţii europene. Precum am menţionat în
Capitolul II, Comitetul de Miniştri a instituit procedura de monitorizare tematică pentru a evalua
realizările şi dificultăţile din toate statele membre ale Consiliului Europei într-un anumit
domeniu identificat. Astfel, Republica Moldova, în virtutea calităţii sale de stat membru, este şi
ea supusă acestui control. Dintre toate cele zece subiecte de monitorizare tematică fixate pînă în
prezent în cadrul Consiliului Europei, Republica Moldova a fost cel mai mult vizată la capitolele
libertatea de exprimare, funcţionarea şi protecţia instituţiilor democratice, funcţionarea
sistemului judiciar, democraţia locală, libertatea conştiinţei şi a religiei. Am menţionat deja, că
rapoartele elaborate în acest context au alimentat discuţii în cadrul tuturor procedurilor de
monitorizare instituite de către Consiliul Europei.
Statutul Consiliului Europei nu conţine o prevedere generală cu privire la monitorizarea
de către Comitetul de Miniştri a implementării diferitor convenţii europene de către statele
membre. Totuşi, rezultatele diferitor proceduri de control instituite în baza tratatelor Consiliului
Europei dau naştere dezbaterilor în cadrul celorlalte mecanisme de monitorizare despre care am
vorbit mai sus.
Cel mai elocvent exemplu în acest context este Convenţia europeană a drepturilor
omului. Prin ratificarea ei, Republica Moldova a fost supusă concomitent la două forme de
control. În primul rînd – din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului, care poate fi sesizată
de orice persoană sau stat membru cu privire la încălcări ale drepturilor omului în Republica
Moldova. Astfel, Curtea emite hotărîri contra Republicii Moldova, care sunt obligatorii pentru
ţara noastră şi produc efecte juridice importante în ordinea ei juridică internă, ajungînd pînă la
modificări de ordin legislativ, constituţional şi administrativ. În al doilea rînd, Convenţia
europeană a drepturilor omului prevede şi un sistem de raportare, modelat în baza art.52,
conform căruia Secretarul General al Consiliului Europei poate cere oricărui stat membru
explicaţii cu privire la felul în care dreptul său intern asigură aplicarea efectivă a tuturor
dispoziţiilor acestei convenţii. Pînă în luna februarie 2002, aceste prevederi au fost aplicate de
şase ori (în 1964, 1970, 1975, 1983, 1988, şi 1999). În primele cinci cazuri acestea au fost
aplicate tuturor statelor părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, iar a şasea oară - doar
faţă de un singur stat - Federaţia Rusă. Acest exerciţiu de compatibilitate a fost aplicat pentru
Republica Moldova în 2002, cînd Secretarul General, printr-un mesaj din 4 februarie 2002, în
113
virtutea împuternicirilor acordate prin art. 52, a adresat Ministrului Afacerilor Externe al
Republicii Moldova o scrisoare solicitînd Guvernului furnizarea de explicaţii asupra unor
momente. Principalele fapte care au stat la originea cererii Secretarului General constau în
decizia din 18 ianuarie 2002 a Ministerului Justiţiei de suspendare pe termen de o lună a
activităţii unuia dintre partidele politice de opoziţie, Partidul Creştin Democrat (PPCD), precum
şi alte iniţiative recente ale autorităţilor moldoveneşti în domeniul învăţământului, limbilor,
istoriei şi autonomiei locale. Raportul privind compatibilitatea legislaţiei moldoveneşti cu
dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului a fost prezentat Secretarului General la 29
martie 2002. Apreciind eforturile autorităţilor naţionale de a prezenta o informaţie cît mai
detaliată, Secretarul General al Consiliului Europei a invitat Guvernul Republicii Moldova să
examineze minuţios legislaţia şi practica sa pe plan naţional la obiectul compatibilităţii cu
Convenţia şi să ia în mod rapid măsurile necesare pentru a corija insuficienţele constatate.[87]
Aplicarea altor tratate europene la care este parte Republica Moldova este supravegheată
de către comitetele existente ale Consiliului Europei, create conform art. 17 al Statutului, sau de
către comitete special instituite în baza unei convenţii concrete.
Programe de asistenţă ale Consiliului Europei pentru Republica Moldova
Prin procedurile de monitorizare reflectate mai sus, ajungem la asistenţa acordată de
Consiliului Europei, care ţine de strategia sa de post-aderare, şi anume, de a oferi noilor state
membre ajutorul necesar în dezvoltarea reformelor democratice şi ajustarea cadrului politic,
juridic, economic şi social la valorile Organizaţiei. În virtutea acestor acţiuni, Republica
Moldova a beneficiat de mai multe programe de asistenţă ale Consiliului Europei atît generale,
orientate spre mai multe direcţii, cît şi speciale, axate pe un anumit domeniu.
La 26 septembrie 2004 a fost aprobat un nou Program comun al Comisiei Europene şi
Consiliul Europei pentru Republica Moldova pentru perioada 2004-2006, menit să continue
realizarea acţiunilor fixate în Programul anterior şi avînd următoarele obiective generale:
• Asigurarea dezvoltării statului de drept în conformitate cu standardele europene;
• Consolidarea democraţiei locale;
• Asistenţa vizînd furnizarea eficientă a serviciilor sociale, în special pentru categoriile
cele mai vulnerabile ale populaţiei;
• Consolidarea protecţiei drepturilor omului la nivel naţional, în special în cadrul
instanţelor judecătoreşti interne.
Trebuie menţionat faptul că un şir de activităţi enumerate sunt deja incluse în programele
de asistenţă existente (cu finanţare asigurată), dar care încă nu au fost implementate, inclusiv din
114
cauza lipsei unui răspuns suficient din partea autorităţilor moldoveneşti interesate. Este de la sine
înţeles că succesul şi eficienţa oricărui program de cooperare depinde de suportul politic şi
operaţional deplin al autorităţilor competente vizate. Autorităţile moldoveneşti, în mod constant,
au exprimat dorinţa lor de a colabora cu Consiliul Europei pentru implementarea programelor de
cooperare în vederea asistării ţării în îndeplinirea angajamentelor sale în calitate de stat membru
al Organizaţiei, însă, pînă în prezent, aceste intenţii nu au fost suficient transformate în acţiuni
concrete pentru implementarea deplină şi eficientă a programelor de cooperare şi reluarea
acestora în legi, regulamente şi practici aplicabile în Republica Moldova. Ne referim, în mod
special, la faptul că opiniile experţilor Consiliului Europei asupra legilor şi regulamentelor în
vigoare sau proiectelor de legi trebuie să fie accesibile tuturor celor interesaţi, inclusiv opoziţiei
parlamentare. Concomitent cu evaluarea proprie a rezultatelor programelor de cooperare şi
impactul acestora asupra dezvoltării democratice în ţară, Comitetul de Miniştri a solicitat ca
autorităţile moldoveneşti să furnizeze, în mod regulat, informaţii cu privire la implementarea
recomandărilor din actele de expertiză legislativă ale Consiliului Europei şi a altor activităţi de
cooperare. Asemenea informaţii vor contribui, cu certitudine, la consolidarea transparenţei
procesului legislativ. În acest context, suportul acordat societăţii civile (îndeosebi organizaţiilor
pentru drepturile omului) şi dezvoltarea unei culturi democratice în diferite straturi ale populaţiei
sunt de o importanţă crucială.
Implementarea cu succes a programelor de asistenţă necesită contacte constante pe teren
cu toate autorităţile competente şi alte cercuri interesate şi reactualizarea permanentă a
informaţiei obiective privind schimbările legislative şi instituţionale din ţară în aşa fel încît
Consiliului Europei să-i fie prezentate la timp actele normative relevante. Prin urmare, se
consideră necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a implementării programelor şi
impactului acestora asupra dezvoltării democratice a ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de
asistenţa acordată de către Consiliul Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua
necesităţile şi utiliza corect mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală
a ţării de avansare pe calea reformelor democratice.
115
§3. Republica Moldova în contextul cooperării juridice europene
Aderarea Republicii Moldova la Convenţiile Consiliului Europei
Consiliul Europei este de neconceput fără cadrul său juridic, normele sale creînd un
spaţiu comun de acţiune a statelor în cele mai diverse domenii. Republica Moldova nu a putut
rămîne izolată de acest spaţiu, integrîndu-se prin ralierea (prin semnare şi/sau ratificare) la peste
80 de convenţii, dintre care circa 60 sunt deja în vigoare pentru ţara noastră.
Analizînd participarea Republicii Moldova la tratatele europene, constatăm două căi
generale: cea benevolă sau facultativă şi cea obligatorie sau condiţională. Vom începe cu
descrierea celei de-a doua modalităţi, deoarece aceasta ţine, în majoritatea cazurilor, de
angajamentele de aderare ale Republicii Moldova. Prin urmare, este vorba de acele convenţii
europene ale căror semnare şi ratificare au constituit unele din condiţiile de acceptare a ţării
noastre ca membru al Consiliului Europei. Nu este vorba despre o implicare forţată, contrar
voinţei, a ţării în instrumentele juridice europene, dar despre o accelerare a acestui proces, fiind
stabilite termene fixe pentru realizarea lui. Astfel, în baza Opiniei 188(1995) a APCE cu privire
la cererea de aderare a Republicii Moldova la Consiliul Europei, ţara noastră şi-a asumat
următoarele angajamente:
- să semneze Convenţia europeană a drepturilor omului în momentul aderării;
- să ratifice Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele adiţionale nr.
1,2,4,7 şi 11 în termen de un an de la momentul aderării;
- să semneze şi să ratifice Protocolului nr. 6 al Convenţiei europene a drepturilor
omului cu privire la abolirea pedepsei capitale în timp de pace în termen de trei ani de
la aderare şi să menţină moratoriul asupra executărilor pînă la abolirea totală a
pedepsei capitale;
- să semneze şi să ratifice, în timp de un an de la aderare, Convenţia europeană pentru
prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
- să semneze şi să ratifice, timp de un an de la aderare, Convenţia cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale;
- să semneze şi să ratifice, timp de un an de la aderare, Carta europeană a autonomiei
locale şi să examineze, în vederea ratificării, Carta socială europeană şi Carta
europeană a limbilor minoritare şi regionale;
- să examineze, în vederea ratificării, şi să aplice principiile centrale ale altor convenţii
ale Consiliului Europei, în special, cele cu privire la extrădare, asistenţă mutuală în
116
probleme penale, transferul persoanelor condamnate, spălarea, căutarea şi confiscarea
produselor crimelor;
- să semneze şi să ratifice, în termen de un an de la aderare, Acordul General cu privire
la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei.
Această enumerare a angajamentelor convenţionale ale Republicii Moldova ilustrează
convenţiile prioritare ale Consiliului Europei, care ţin de însăşi esenţa lui. Totodată, am putea
remarca şi influenţa circumstanţelor generale în care au fost selectate aceste criterii. Astfel, spre
exemplu, APCE se referă la obligaţiunea de a ratifica Protocolul nr.6 al Convenţiei europene, şi
nu la Protocolul nr.13, care, spre deosebire de primul, aboleşte pedeapsa cu moartea în toate
circumstanţele. Explicaţia acestui fapt rezidă în factorul de timp, şi anume, că, la momentul
aderării Republicii Moldova, Protocolul nr. 12 încă nu exista, acesta fiind elaborat mult mai
tîrziu, la 3 mai 2002. O altă particularitate care este dedusă din această trecere în revistă şi anume
insistenţa asupra tratatelor în domeniul minorităţilor (Convenţia cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, Carta europeană a limbilor minoritare şi regionale, Carta europeană a
autonomiei locale) constă în accentuarea conflictelor etnice şi regionale în Europa din acea epocă,
care au dictat priorităţile fixate de şefii de state şi de guverne în timpul Summitului din 1993.
[106, p.472] Mai mult ca atît, Consiliul Europei a ieşit dincolo de frontierele sale, recomandînd
Republicii Moldova “să se abţină de la ratificarea Convenţiei Drepturilor Omului a CSI înainte
ca Consiliul Europei să fi clarificat implicaţiile coexistenţei acestei convenţii cu Convenţia
europeană a drepturilor omului, în special, în ceea ce priveşte mecanismul de control, în afară de
această, să nu ratifice Convenţia CSI fără acordul prealabil al Consiliului Europei.” Astfel,
Republica Moldova nu a ratificat această convenţie a CSI şi, probabil, nu o va face, avînd în
vedere atitudinea Consiliului faţă de conţinutul ei61.
Fiind deja membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, Republica Moldova este
liberă să aleagă şi alte instrumente juridice europene pentru a deveni parte, conform intereselor
sale practice şi priorităţilor politice. În aşa mod, ea urmează calea benevolă sau facultativă,
despre care am vorbit mai sus, luînd decizii de sine stătătoare cu privire la tratatul care urmează a
fi semnat şi ratificat, termenul pentru aceasta etc. Dispunînd de o marjă de apreciere proprie în
acest sens, totuşi putem atesta o relativitate a libertăţii de exprimare a consimţămîntului de a fi
legată printr-un tratat al Consiliului Europei. Această relativitate este o consecinţă indirectă a
61 Pentru prima dată Consiliul Europei şi-a exprimat îngrijorarea sa cu privire la eventualele incompatibilităţi ale ratificării Convenţiei europene a drepturilor omului şi Convenţiei drepturilor omului a CSI anume în cadrul discuţiilor cu privire la aderarea Republicii Moldova, care a fost reluată ulterior şi în cazul altor state. A se vedea raportul Secretariatului SG/Inf (95)17 şi Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la competenţa Curţii de a da aviz consultativ din 2 iunie 2004.
117
evoluţiilor curente din sînul Organizaţiei, precum şi de pe întreg continentul european. Aşa se
explică semnarea de către Republica Moldova, la 5 noiembrie 2003, a Convenţiei revizuite cu
privire la protecţia animalelor în timpul transportului internaţional, care nu reglementează un
domeniu prioritar pentru ţara noastră, dar a fost deschisă pentru semnare la Chişinău, în timpul
încheierii Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, acest eveniment unic dînd
semnificaţii deosebite şi acţiunilor conexe. Sau, semnarea Protocolului de amendare al
Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului şi eforturile autorităţilor moldoveneşti de a-l
semna cît mai curînd posibil, în pofida faptului că legislaţia ţării nu permite ratificarea acestuia
fără rezerve, se datorează valului mondial de reacţionare la pericolul în ascensiune al
terorismului internaţional.
Consimţămîntul Republicii Moldova de a fi legată printr-un tratat al Consiliului Europei
este exprimat conform procedurii generale prevăzute în Legea privind tratatele internaţionale
[94], precum şi conform Convenţiei de la Viena cu privire la dreptul tratatelor [9]. Spre
deosebire de practica generală din ONU, tratatele Consiliului Europei nu specifică un termen-
limită pentru semnarea lor. Chiar şi tratatele care au fost elaborate în anii ’50 ai sec.XX rămîn
deschise pentru semnare de către statele membre. Dar simpla semnare de către Republica
Moldova a unei convenţii europene, în majoritatea cazurilor62, nu o angajează să o implementeze,
dar numai marchează intenţia ţării de a deveni parte. Aceasta trebuie să fie urmată de ratificarea
convenţiei respective pentru a o pune în vigoare pentru Republica Moldova. Semnarea şi
depunerea instrumentului de ratificare pentru majoritatea tratatelor Consiliului Europei se face
din numele Republicii Moldova, în prezenţa Secretarului General al Organizaţiei. De obicei,
aceste acte sunt îndeplinite de către Ministrul Afacerilor Externe sau de către Reprezentantul
Special din Strasbourg, iar, în unele cazuri – de către ministrul responsabil pentru domeniul
reglementat de tratat. Pentru fiecare caz este semnat un proces-verbal de către Secretarul General
şi reprezentantul Republicii Moldova, iar statele membre ale Consiliului Europei şi alte părţi ale
convenţiei sunt notificate despre fiecare semnătură sau depunere a instrumentului de ratificare de
către Republica Moldova.
Deşi Republica Moldova a semnat, într-o perioadă relativ scurtă, un număr impunător de
tratate europene, acestea încă nu produc efecte juridice pe teritoriul său, deoarece nu au fost
ratificate. Printre principalele impedimente în ratificarea acestor convenţii, am menţiona
următoarele:
62 Unele tratate ale Consiliului Europei pot prevedea următoarele: consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat să fie exprimat prin simplă semnare (semnare fără rezerva ratificării, acceptării sau aprobării).
118
1. În conformitate cu Legea nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele internaţionale ale
Republicii Moldova şi Regulamentul privind mecanismul de încheiere a tratatelor
internaţionale, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 120 din 12.02.2001 şi modificat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 169 din 19.02.2003, ratificarea este actul prin care Republica
Moldova îşi exprimă consimţămîntul de a fi legat printr-un tratat internaţional. Aceasta
este o procedură complexă, care necesită înfăptuirea mai multor acţiuni, cum ar fi:
traducerea textului tratatului, reexaminarea şi argumentarea necesităţii încheierii lui,
coordonarea oportunităţii ratificării acestuia cu organele publice centrale competente în
domeniul reglementat de tratatul în cauză etc. Grija cu care este examinată oportunitatea
aderării Republicii Moldova la unele tratate este determinată de tendinţa ţării noastre,
care s-a evidenţiat pe parcursul ultimilor ani, de a se conduce de criteriul calitativ, şi nu
de cel cantitativ, în procesul de legare a sa prin acestea.
2. În conformitate cu art. 11 al. 2 al Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova, dacă tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii Moldova
spre examinare implică adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare,
proiectul legii privind ratificarea tratatului internaţional şi proiectele legilor privind
modificările în legislaţie se prezintă concomitent. Acesta a fost cazul ratificării
Convenţiei penale privind corupţia, cu a cărei ocazie a fost elaborat proiectul legii
naţionale în domeniu; sau Convenţia pentru protecţia persoanelor referitor la
prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal, a cărei intrare în vigoare este
condiţionată de existenţa unei reglementări interne similare. Din aceste considerente,
în unele cazuri, procedura de ratificare a instrumentelor juridice internaţionale
durează o perioadă mai lungă de timp, dar are ca scop armonizarea legislaţiei
naţionale cu normele europene.
3. Din cauzele enunţate mai sus a început reexaminarea oportunităţii ratificării unor
tratate internaţionale, cauzată de adoptarea noului Cod Penal, noului Cod de
Procedură Penală etc. ale Republicii Moldova.
4. Avînd în vedere exigenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la
neacceptarea rezervelor referitoare la aplicarea teritorială (exprimată de Curte în
cazul Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia), precum şi în contextul iniţiativei de
elaborare a unei noi Constituţii, s-a ajuns la concluzia că, la etapa actuală, pînă la
soluţionarea definitivă a conflictului transnistrean, este inoportună ratificarea de către
ţara noastră a unor tratate europene care se referă la drepturile fundamentale. Aceasta
este situaţia Protocolului nr.13 al Convenţiei europene pentru drepturile omului,
119
semnat de Republica Moldova la 3 mai 2002, care prevede abolirea pedepsei cu
moartea în toate circumstanţele.
5. În alte cazuri, ratificarea unor tratate europene de către ţara noastră trebuie să fie
precedată de crearea premiselor de ordin politic, social şi tehnic, care să permită
implementarea respectivelor norme. Spre exemplu, ratificarea Cartei europene a
limbilor regionale sau minoritare, semnată de către Republica Moldova la
11.07.2002, este condiţionată de identificarea zonelor geografice populate compact de
persoane aparţinînd minorităţilor naţionale şi a limbilor acestora, în urma căreia se va
determina lista şi statutul limbilor minoritare sau regionale - specificarea dată urmînd
a fi efectuată în baza articolului 3 al Cartei.
Aplicarea normelor europene în dreptul intern al Republicii Moldova
În general, Republica Moldova, ca stat suveran, este liberă în alegerea mijloacelor
convenabile pentru asigurarea aplicării eficiente a principiilor enunţate într-un tratat, fie prin
încorporare sau nu, însă trebuie să fie garantat un rezultat cert – conformarea dreptului său intern
la obligaţiunile convenţionale.
Aderînd la un şir de convenţii ale Consiliului Europei, Republica Moldova dobîndeşte o
dublă obligaţie: faţă de organizaţie (angajîndu-se să execute tratatul şi să ia măsurile necesare
pentru ca acesta să producă efecte) şi faţă de membrii societăţii sale (garantîndu-le respectarea şi
accesul la beneficiile prevăzute în tratatul respectiv). Astfel, din condiţia de membru al
Consiliului Europei, apare necesitatea coordonării normelor de drept naţional al Republicii
Moldova cu cele ale Consiliului Europei. Dreptul intern al ţării noastre urmează a fi coordonat
atît cu prevederile normative ale ordinii juridice a Consiliului Europei în ansamblu (principiile şi
valorile fundamentale ale Organizaţiei), cît şi cu o normă concretă sau un grup de norme strict
determinate (dispoziţiile tratatelor europene). Această coordonare îşi propune de a apropia şi mai
mult sistemul juridic al ţării noastre de cel al familiei europene, şi anume, prin:
1) înlăturarea dispoziţiilor contrare din cele două sisteme;
2) elaborarea prescripţiilor normativ-juridice asemănătoare;
3) stabilirea unei forme generale a prescripţiilor;
4) evitarea unei astfel de realizări a normelor unui sistem juridic care ar fi
contradictoriu normelor celuilalt sistem;
5) prevenirea sau soluţionarea conflictelor care pot apărea între cele două sisteme;
6) armonizarea diferitor sisteme juridice şi, pe cît e posibil, unificarea acestora.
120
Astfel, sub influenţa “dreptului” Consiliului Europei, în dreptul intern al ţării noastre apar
noi norme, se modifică sau se abrogă cele existente, adică dreptul naţional moldovenesc este
supus modificărilor determinate de necesitatea realizării angajamentelor sale internaţionale.
Republica Moldova este mai mult în favoarea abordării dualiste [189, p.427-450], fiind
necesar actul intern de ratificare, în mod normal legea care aprobă tratatul şi autorizează
depunerea instrumentului de ratificare, ceea ce “transformă” normele substanţiale ale tratatului
sau le “adoptă” în ordinea legislativă internă.
Prin art. 4, al. (1) şi (2) din Constituţia Republicii Moldova a fost adoptată o soluţie monistă
cu privire la aplicarea normelor dreptului internaţional ce ţin de drepturile şi libertăţile omului.
Declaraţia universală a drepturilor omului, pactele şi tratatele ratificate de Republica Moldova în
baza art. 4 din Constituţie sunt de aplicabilitate directă în ordinea juridică a ţării. În caz de
neconcordanţă a legilor interne cu aceste tratate, prioritate au reglementările internaţionale. Dacă un
drept al cetăţeanului este violat, el poate invoca direct în organele judiciare normele acestor tratate.
Ele au un statut constituţional în ordinea juridică internă, fapt constatat de Curtea Constituţională prin
Hotărîrea nr. 38 din 15 decembrie 1998 (“Din dispoziţiile constituţionale ale art. 4 rezultă că
acordurile şi convenţiile internaţionale asupra drepturilor omului, încheiate şi ratificate în
conformitate cu Constituţia, primează asupra reglementărilor legislative interne, iar Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi tratatele privind drepturile şi libertăţile omului au un
statut constituţional în ordinea juridică internă.”).
Conform art. 4, al. (1) al Constituţiei Republicii Moldova, “dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care Republica Moldova este
parte.” Această prevedere comportă consecinţe juridice, presupunînd, mai întîi, că organele de
drept, inclusiv Curtea Constituţională şi instanţele judecătoreşti, în limitele competenţelor ce le
revin, sunt în drept să aplice în procesul examinării unor cauze concrete normele dreptului
internaţional în cazurile stabilite de legislaţie.[97] În concluzia examinării problemelor ridicate
de art. 4, al. (1) din Constituţie, relevăm că în cazul interpretării şi aplicării prevederilor
referitoare la drepturile omului în concordanţă cu actele internaţionale în domeniu, se impune
formula [175, p.57] conform căreia: de fiecare dată cînd în legislaţia internă apar prevederi ce
reies din dispoziţiile constituţionale, însă datorită unei interpretări sau aplicări incorecte nu sunt
în concordanţă cu actele internaţionale, să opereze implicit principiul de ilegalitate a lor şi să se
aplice actele internaţionale care se bucură de supremaţie. Art.4, al. (2) prevede: ”Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care
Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.
121
În concluzie este necesar să menţionăm că textul constituţional analizat are unele
consecinţe majore [179, p.59], în perspectiva aplicării prevederilor stipulate. Astfel, întotdeauna,
cînd se vor examina şi se vor adopta proiecte de legi, ele vor fi supuse unei verificări
suplimentare, pentru a se constata deplina concordanţă cu actele internaţionale din domeniul
drepturilor omului la care Republica Moldova este parte. Totodată, subiecţii abilitaţi cu
negocierea, încheierea sau ratificarea actelor internaţionale vor fi nevoiţi să vadă corelaţia dintre
ele şi reglementările interne, în situaţii dificile însă va trebui să se recurgă la procedurile de
formulare a rezervelor şi de emitere a declaraţiilor.
Subliniem, totodată, că prioritatea reglementărilor internaţionale operează numai în cazul
unor contradicţii între textele referitoare la drepturile fundamentale ale omului. În alte cazuri de
neconcordanţă sunt aplicabile prevederile art. 8 al. (2) din Constituţie, conform cărora intrarea în
vigoare a unui tratat internaţional ce conţine dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată
de revizuirea prevederilor constituţionale, iar pentru aplicarea lor internă este necesară adoptarea
unei legi pentru transpunerea lor în ordinea juridică naţională.
Aceste prevederi constituţionale sunt dezvoltate în Legea privind tratatele internaţionale
ale Republicii Moldova nr. 595-XIV din 24.09.1999. Articolul 20 al Legii menţionate stipulează:
“Dispoziţiile tratatelor internaţionale care, după modul formulării, sunt susceptibile de a se aplica
în raporturile de drept fără adoptarea de acte normative speciale, au caracter executoriu şi sunt
direct aplicabile în sistemul juridic şi sistemul judiciar ale Republicii Moldova. Pentru realizarea
celorlalte dispoziţii ale tratatelor, se adoptă acte normative corespunzătoare”. Din conţinutul
acestui articol putem deduce două forme de aplicare a normelor internaţionale în ţara noastră:
1) aplicarea directă a normelor internaţionale pentru reglementarea relaţiilor interne; şi
2) aplicarea indirectă, prin edictarea actelor interne care reglementează aceleaşi
probleme ca şi normele juridice internaţionale.
Însă prima formă contravine dispoziţiilor constituţionale, deoarece Constituţia Republicii
Moldova consacră aplicabilitatea directă doar a tratatelor din domeniul drepturilor omului.
Astfel, normele internaţionale din domeniul drepturilor omului pot fi aplicate în Republica
Moldova fie concomitent cu normele juridice ale ţării noastre, fie în locul acestora, fără
transformarea lor în norme de drept intern. Din prevederile Constituţiei Republicii Moldova (art.
4 al. (2)), precum şi din hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 55 din 14.10.1999 privind
interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia Republicii Moldova, rezultă că Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi,
respectiv, urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că ea are prioritate
faţă de restul legilor interne care îi contravin. Această abordare a fost confirmată în practică de
122
către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova. [99] Deşi, formal, soluţia este adoptată,
ea comportă totuşi două lacune:
a) în primul rînd, deşi, practic, toate tratatele Consiliului Europei ţin de domeniul
drepturilor omului, analizele de mai sus arată că aplicabilitatea directă în ordinea
juridică internă a Republicii Moldova îi este recunoscută doar Convenţiei europene a
drepturilor omului;
b) în al doilea rînd, chiar şi în acest caz, mai există încă unele ezitări ale organelor de
aplicare a dreptului în ceea ce priveşte aplicarea directă a prevederilor Convenţiei a
drepturilor omului, pledînd pentru legile naţionale.
În privinţa celorlalte tratate europene, este adoptată concepţia dualistă, prin încorporarea
lor formală în legislaţie internă. Articolul 11 al. 2 al Legii privind tratatele stipulează că, „dacă
tratatul internaţional prezentat Parlamentului Republicii Moldova spre examinare implică
adoptarea unor legi noi sau modificarea legilor în vigoare, proiectul legii privind ratificarea,
acceptarea, aprobarea sau aderarea la tratatul internaţional şi proiectul legilor privind
modificările în legislaţie se prezintă concomitent.” Această soluţie îşi păstrează raţiunea în cazul
în care toate actele normative naţionale sunt adoptate în conformitate cu angajamentele europene
şi nu contravin normelor Consiliului Europei. În această direcţie, considerăm următoarele:
Curtea Constituţională a Republicii Moldova, fiind un organ de control al constituţionalităţii,
dispune de largi competenţe în domeniul controlului compatibilităţii. Spre exemplu, exercitînd
controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr. 781-XV din 28.12.2001 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 186-XIV din 6.11.1998 privind administraţia publică locală,
Curtea a invocat Carta Europeană a Autonomiei Locale şi a declarat neconstituţionale un şir de
prevederi din respectiva lege neconstituţionale, deoarece vin în contradicţie cu Carta Europeană
a Autonomiei Locale.[98] Pentru a spori eficienţa acestor proceduri, considerăm că un control al
compatibilităţii legilor naţionale cu normele europene înainte de adoptarea legii sau ratificarea
tratatului ar fi mult mai util şi rezultativ.
Avizarea legislativă a actelor normative ale Republicii Moldova de către experţii
Consiliului Europei
Pentru Republica Moldova, care este un stat tînăr şi se află în perioada de tranziţie,
suportul internaţional în elaborarea cadrului său legislativ este de o mare importanţă. Acest
proces are o dublă semnificaţie: pe de o parte, implicarea concursului experţilor europeni în
vederea perfecţionării cadrului normativ naţional şi ajustării acestuia normelor internaţionale şi,
123
pe de altă parte, asistarea Republicii Moldova în procesul de conformare standardelor
internaţionale şi îndeplinire a angajamentelor sale asumate pe plan extern.
În principal, Consiliul Europei acordă asistenţa sa proceselor legislative din statele
membre prin intermediul Comisiei europene pentru democraţie prin drept, numită şi Comisia de
la Veneţia. Pornind de la ideea dreptului ca garant al democraţiei, Comisia de la Veneţia a fost
înfiinţată urmare a unui acord parţial al Consiliului Europei din mai 1990.
Republica Moldova, fiind membru al Comisiei de la Veneţia din 25.06.1996, a beneficiat
de suportul acesteia, şi anume, prin expertizarea proiectului Legii cu privire la modificarea
Constituţiei referitor la statutul Găgăuziei, [67] proiectului Legii cu privire la Curtea
Constituţională, proiectului Legii cu privire la partidele politice [68], Codului electoral [63],
Legii cu privire la statutul deputatului [62] şi altor legi. În plus, Comisia de la Veneţia şi-a
anunţat deja disponibilitatea de a asista ţara noastră în procesul de reformă constituţională în
vederea federalizării ţării şi creării statului integrat Republica Moldova.
Expertiza furnizată în cadrul programelor de asistenţă ale Consiliului Europei se
deosebeşte de cea a Comisiei de la Veneţia, în primul rînd, prin faptul că ea vizează oricare
domeniu de reglementare juridică şi nu doar legile constituţionale, dar şi cele organice şi
ordinare. La solicitarea statului, Consiliul Europei numeşte unul sau mai mulţi experţi însărcinaţi
cu efectuarea expertizei unui act normativ sau proiect de act normativ al statului în cauză. Cu
toate că experţii nu reprezintă Consiliul Europei, iar concluziile rapoartelor lor de expertiză nu au
decît caracter de recomandare, totuşi aceste propuneri prezintă interes şi trebuie să fie luate în
consideraţie de către stat în procesul de elaborare legislativă deoarece ele sunt fundamentate pe
principiile şi normele de bază ale Consiliului Europei63, toate fiind obligatorii pentru Republica
Moldova. Astfel, implementarea recomandărilor experţilor europeni în legislaţia naţională
contribuie, pe de o parte, la o îmbunătăţire calitativă a reglementărilor normative ale statului,
fiind în pas cu progresele şi noutăţile din toate domeniile, iar pe de altă parte, previne atragerea
la răspundere a statului pentru neîndeplinirea angajamentelor sale asumate prin aderarea la
Organizaţie şi ratificarea diferitor tratate.
Pe această bază, experţii europeni au evaluat peste 50 de acte normative ale Republicii
Moldova, printre care: Codul Muncii, proiectul Legii cu privire la administrarea publică locală,
proiectul Legii cu privire la instituţia publică a audiovizualului, Codul Penal, Codul de Procedură
Penală,Codul Civil şi altele. Recomandările experţilor europeni sunt de mare utilitate pentru
63 Conform art.3 al Statutului Consiliului Europei, fiecare membru al Consiliului Europei „trebuie să accepte principiile statului de drept şi principiul în virtutea căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului”. Tratate Internaţionale, vol.9.
124
înlăturarea lacunelor existente în legislaţia ţării noastre, perfecţionarea şi ajustarea ei
standardelor şi normelor internaţionale, precum şi noilor tendinţe din lumea contemporană.
Concluziile experţilor internaţionali, în majoritatea cazurilor, sunt preluate şi implementate la
nivel naţional. Drept exemplu al contribuţiei experţilor europeni ar putea fi menţionate Codul
Penal şi Codul de Procedură Penală ale Republicii Moldova. Astfel, ţinîndu-se cont de
recomandările experţilor europeni, noul Cod Penal conţine o serie de elemente novatoare, cum ar
fi răspunderea juridică penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de antreprenoriat;
noi categorii de pedepse ca, de exemplu, munca social-utilă gratuită în beneficiul comunităţii; un
capitol aparte este consacrat măsurilor de siguranţă şi multe altele.
Urmare celor expuse, am putea evidenţia următoarele raţionamente pentru asigurarea
implementării recomandărilor de expertiză ale Consiliului Europei în legislaţia naţională:
1. profitarea de cunoştinţele şi experienţa juriştilor europeni pentru perfecţionarea
cadrului legislativ moldovenesc;
2. confirmarea ataşamentului Republicii Moldova faţă de valorile democratice, precum
şi încheierea monitorizării ţării noastre la un şir de capitole care necesită asigurarea
unui cadru juridic adecvat;
3. evitarea încălcărilor conştiente a drepturilor omului şi alte multiple condamnări
costisitoare pentru imaginea şi bugetul Republicii Moldova din partea Curţii
Europene a Drepturilor Omului;
4. apropierea Republicii Moldova de acquis-ul comunitar, ceea ce va confirma
prioritatea politică a ţării noastre de integrare europeană şi va facilita acceptarea ei în
Uniunea Europeană (îndeosebi, avînd în vedere faptul că un şir de legi examinate de
către Consiliul Europei sunt incluse în Planul Acţiuni Republica Moldova - Uniunea
Europeană);
5. respingerea imputărilor aduse Republicii Moldova cu privire la o atitudine
necooperantă şi ignorantă faţă de normele europene şi consolidarea imaginii
favorabile a ţării noastre pe arena europeană.
În vederea eficientizării şi operaţionalizării recomandărilor de expertiză europeană asupra
legilor moldoveneşti, considerăm necesar iniţierea şi realizarea următoarelor acţiuni:
1. instituirea unui mecanism de coordonare a acţiunilor în domeniul ajustării legislaţiei
moldoveneşti la standardele şi normele europene;
2. investirea acestui mecanism cu o procedură de monitorizare a proiectului de lege de
la momentul apariţiei sale şi pînă la adoptarea finală în Parlament;
125
3. asigurarea unui dialog constructiv cu experţii Consiliului Europei depinde mult de
abilităţile experţilor naţionali de a selecta în mod adecvat recomandările şi de a
argumenta convingător neacceptarea altor propuneri ale experţilor;
4. informarea permanentă a Consiliului Europei, prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe, asupra evoluţiei realizării programelor de asistenţă acordată prin
expertiză legislativă, etapelor la care se află implementarea recomandărilor,
impedimentele existente în acest sens, termenele adoptării legilor, precum şi a
amînării acestora, hotărîrile adoptate etc.
Parţial, aceste sarcini ar putea fi realizate prin punerea în aplicare a Hotărîrii
Parlamentului Republicii Moldova nr. 377-XV din 18 noiembrie 2004 cu privire la
Regulamentul cu privire la modul de remitere a proiectelor de legi spre expertizare la Consiliul
Europei şi de implementare a recomandărilor acestuia. Deja adoptarea acestui act este o mărturie
a disponibilităţii autorităţilor moldoveneşti de a implementa cu maximă eficienţă standardele
europene în cadrul juridic naţional.
Participarea Republicii Moldova la perfecţionarea cadrului juridic european
Deşi la etapa actuală pare ireal ca Republica Moldova să contribuie la perfecţionarea
cadrului juridic european, considerăm cu certitudine că, posibilităţi pentru o astfel de participare
a ţării noastre există. În favoarea acestei afirmaţii, aducem următoarele argumente:
În primul rînd, prin însăşi apartenenţa la Consiliul Europei şi, implicit la spaţiul său
juridic, Republica Moldova contribuie la consolidarea acestuia, în special, lărgind efectele lui
teritoriale şi asupra persoanelor. Devenind un element al cadrului juridic comun european,
Republica Moldova oferă noi practici care urmează a fi luate în consideraţie pentru interpretarea
şi aplicarea instrumentelor juridice ale Consiliului Europei. Pe de altă parte, prin implementarea
tratatelor europene, pot fi depistate anumite lacune care, spuse partenerilor europeni, ar
impulsiona dinamica normativă a Consiliului Europei. Astfel, ţara noastră, indirect, aduce o
contribuţie la ameliorarea şi avansarea cadrului juridic european, cu toate că, în ceea ce priveşte
preluarea modelelor ţării noastre de către alte state membre, la etapa actuală poate să fie doar un
obiectiv al legislatorului naţional.
În al doilea rînd, Republica Moldova îşi poate aduce contribuţia la perfecţionarea
cadrului juridic european prin înaintarea şi susţinerea elaborării de convenţii noi în domenii
neacoperite. Activismul ţării noastre în această direcţie s-a manifestat, îndeosebi, în timpul
Preşedinţiei sale la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, în cadrul căreia Preşedinţia
Moldavă a susţinut „adoptarea Convenţiei europene pentru lupta cu traficul de fiinţe umane,
126
optînd nu doar pentru reprimarea acestui fenomen, dar, în egală măsură, şi pentru prevenirea
acestuia şi protecţia şi reintegrarea socială a victimelor.” [19] Convenţia Consiliului Europei cu
privire la lupta contra traficului de fiinţe umane a fost deschisă spre semnare la 16 mai 2005, la
cel de-al III-lea Summit al Consiliului Europei, unde a fost semnată din partea Republicii
Moldova de către Preşedintele ţării.
În fine, Republica Moldova poate participa la elaborarea şi dezvoltarea instrumentelor
juridice europene prin intermediul reţelei sale de experţi în organele de lucru ale Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei. Particpînd în diverse comitete ale Comitetului de Miniştri, care
au sarcina de a elabora, redacta, revedea, modifica, completa un tratat european, experţii
naţionali au oportunitatea de a împărtăşi experienţa ţării lor şi de a contribui la redactarea unui
text cu adevărat comun pentru toate statele europene.
§ 4. Preşedinţia Republicii Moldova în cadrul Comitetului de Miniştri
al Consiliului Europei şi perspectivele sale în procesul
de cooperare cu Consiliul Europei
Experienţă unică
Preluarea Preşedinţiei în cadrul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei pentru
perioada 15 mai – 6 noiembrie 2003 a fost şi rămîne a fi un eveniment de importanţă majoră
pentru Republica Moldova, ea fiind primul stat din CSI care a exercitat această funcţie,
responsabilitate, iar următoarea şansă de acest gen va reveni ţării noastre peste cel puţin 22 de
ani. Pe de altă parte, Preşedinţia Moldovenească la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei,
avînd genericul „Unitate prin Diversitate”, a constituit o curiozitate chiar pentru întreaga
Organizaţie şi statele europene. Importanţa acestei experienţe rezidă în oportunităţile unice pe
care le oferă calitatea de Preşedinte al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, cum ar fi:
- sporirea imaginii ţării noastre pe plan internaţional;
- consolidarea relaţiilor bilaterale;
- lansarea unui semnal pozitiv pentru toate instituţiile internaţionale şi cercurile de
afaceri, influenţînd restabilirea relaţiilor cu Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Mondială;
- confirmarea seriozităţii declaraţiilor de integrare europeană;
127
- îmbogăţirea experienţei diplomatice a Republicii Moldova în gestionarea unor
organizaţii internaţionale importante.
Ceremonia oficială de preluare a Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei a avut loc la 15 mai 2003, în cadrul celei de-a 112-a Sesiuni Ministeriale. Felicitînd
populaţia Republicii Moldova cu ocazia acestui „eveniment istoric” [183], Prim-ministrul ţării a
menţionat: „În pofida tuturor greutăţilor, Republica Moldova a învins.” Aceasta vroia să însemne
că preluarea Preşedinţiei de către Republica Moldova a fost percepută pe arena europeană ca un
act de încredere a Organizaţiei în aptitudinile ţării noastre şi recunoaştere a realizărilor
obţinute.64 Pe de altă parte, Republica Moldova a fost conştientă de faptul că această funcţie nu
înlătură obligaţiunile ce-i revin din calitatea de membru al acestei Organizaţii, îmbinînd aceste
două statute, care s-au impulsionat reciproc.
Perioada de pregătire
Perioada de pregătire pentru preluarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri de către
Republica Moldova a fost marcată atît de exercitare a unor funcţii ce i-au revenit ţării noastre în
calitate de vicepreşedinte65, precum şi de realizare a unor acţiuni proprii în vederea sporirii
capacităţii naţionale a ţării de a deţine această funcţie. Pregătirea ţării noastre pentru preluarea
Preşedinţiei Comitetului de Miniştri a avut un specific al său datorită faptului că Republica
Moldova a trebuit să-şi concentreze toate eforturile şi resursele disponibile în scopul îndeplinirii
angajamentelor sale faţă de Consiliul Europei şi demonstrării vocaţiei sale de stat democratic,
demn să fie în fruntea celor patruzeci şi cinci de state europene.
Cu şase luni înainte de preluarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri (din 7 noiembrie
2002), Republica Moldova a exercitat funcţia de prim-vicepreşedinte al Comitetului de Miniştri,
iar Reprezentantul Permanent al RM pe lîngă Consiliul Europei în calitatea sa de prim-
vicepreşedinte al Comitetului de Miniştri a prezidat toate reuniunile Delegaţilor Comitetului de
Miniştri consacrate supravegherii executării deciziilor CEDO (CM-DH) şi a reprezentat
Delegaţii Comitetului de Miniştri la diferite reuniuni atunci cînd Preşedintele nu era disponibil.
Acesta a fost un prim exerciţiu pe calea pregătirii pentru Preşedinţie.
Pentru eficientizarea acestei activităţi, au fost adoptate Planul de Acţiuni pentru
pregătirea Preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei şi Planul de
64 Aceasta avînd în vedere discuţiile exact anterioare preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei referitoare la capacitatea statului de a exercita această funcţie şi de a oferi un model democratic tuturor statelor membre.
128
Acţiuni pentru exercitarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Aceste
planuri includeau un şir de măsuri cu caracter legislativ-organizatoric, financiar-economic, de
armonizare a legislaţiei interne cu standardele europene, de punere în aplicare a convenţiilor
Consiliului Europei, acţiuni cu caracter oficial, protocolar şi de curtoazie. Conform Planului de
Acţiuni pentru pregătirea preluării Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei de
către Republica Moldova, au fost întreprinse un şir de măsuri.
Pe plan local, prin Decretul [96] Preşedintelui Republicii Moldova a fost creată Comisia
Naţională în vederea pregătirii pentru preluarea şi exercitarea Preşedinţiei Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei de către Republica Moldova, sub conducerea dlui Vladimir
Voronin, Preşedintele Republicii Moldova. Din componenţa comisiei făceau parte prim-ministrul,
miniştri şi consilieri ai Preşedintelui şi un secretar – Viceministrul Afacerilor Externe. Comisia
avea sarcina de a elabora şi aproba măsurile necesare pentru pregătirea în vederea preluării şi
exercitării Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, iar ministerele şi departamentele
ai căror reprezentanţi făceau parte cin Comisia Naţională urmau să constituie grupuri de lucru
care să asigure asistenţa operaţională a activităţii acestora şi să prezinte propuneri privind
proiectele de decizii ale Comisiei.
La 11 februarie 2003, Republica Moldova a achitat integral în bugetul Consiliului
Europei datoria pentru anii precedenţi, precum şi cota de membru pentru anul 2003, iar la 31
martie 2003 a fost achitată integral datoria faţă de Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei.
De asemenea, au fost suplimentate cu noi unităţi Secţia Consiliul Europei din cadrul
Ministerului Afacerilor Externe şi Reprezentanţa Permanentă a Republicii Moldova pe lîngă
Consiliul Europei şi au fost desemnate persoanele de contact în cadrul ministerelor şi
departamentelor în vederea asigurării informaţionale şi organizatorice a relaţiilor Republicii
Moldova cu Consiliul Europei.
Pe de altă parte, au fost semnate şi ratificate un şir de convenţii prioritare ale Consiliului
Europei. Ministerul Afacerilor Exetrne a elaborat Regulamentul cu privire la reţeaua de experţi
naţionali la Consiliul Europei (Regulamentul cu privire reprezentarea Republicii Moldova în
organele de lucru ale Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei), aprobat prin Hotărîrea
Guvernului RM nr. 1209 din 9.10.2003.
Procesul de ajustare a legislaţiei naţionale la standardele europene a luat forma avizării de
către Consiliul Europei a proiectelor actelor normative, acţiune inclusă în Programul de
65 Conform procedurii, Preşedinţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este deţinută pe rînd şi în ordine alfabetică, de către statele membre, iar două Preşedinţii anterioare şi două posterioare exercită funcţia de vice-preşedinţi şi, împreună cu preşedintele în exerciţiu, alcătuiesc Biroul Comitetului de Miniştri.
129
cooperare cu Moldova pentru acordarea asistenţei în vederea îndeplinirii angajamentelor
(implementarea Programului urmînd a fi realizată pînă în luna august 2003).
În acelaşi scop, au fost efectuate vizite de studiu la nivel înalt pentru schimb de
experienţă în state care au deţinut Preşedinţia (spre exemplu, Lituania), cu scopul acumulării
experienţei în gestionarea dosarelor, pregătirea şi exercitarea preşedinţiilor forumurilor europene,
precum şi la Consiliul Europei, în vederea iniţierii unui dialog direct cu funcţionarii Consiliului
Europei care se ocupă de dosarele Moldovei şi, în special, cu cei din Secretariatul Consiliului
Europei, care asistă orice nouă Preşedinţie a Organizaţiei.
La 14 februarie 2003, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a organizat la
Chişinău mini-conferinţa internaţională “Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei: aşteptări şi recomandări”. Printre concluziile acestei reuniuni, s-a accentuat
faptul că Republica Moldova, prin prisma Preşedinţiei la Comitetul de Miniştri al Consiliului
Europei, are posibilitatea de a-şi promova interesele sale naţionale în contextul recentelor iniţiative
ale Preşedintelui Vladimir Voronin în scopul soluţionării diferendului transnistrean şi reintegrării
ţării. De asemenea, experţii Consiliului Europei au invitat autorităţile moldoveneşti să asigure în
cadrul Preşedinţiei promovarea nu numai a intereselor naţionale, ci şi să asigure continuitatea
priorităţilor iniţiate de preşedinţiile anterioare, în special de “Grupul 4L” (Letonia, Liechtenstein,
Lituania, Luxemburg) şi Malta. Concomitent a fost susţinută teza posibilităţii iniţierii unor
iniţiative pe termen lung, care ar putea prezenta interes pentru următoarele preşedinţii (Olanda şi
Norvegia). Din totalitatea ideilor exprimate de către participanţii la Conferinţă urmau a fi selectate
cele mai importante, care corespund obiectivelor Preşedinţiei Moldoveneşti în cadrul Comitetului
de Miniştri al Consiliului Europei şi genericului “Unitate prin diversitate”. În special, se va pune
accentul pe soluţionarea conflictelor etno-culturale, traficul de fiinţe umane, migraţiune, accesul la
drepturile sociale şi diversitatea culturală.
În martie-aprilie 2003, în ajunul preluării Preşedinţiei de către Republica Moldova,
Raportorii APCE pentru Republca Moldova, dna Josette Durrieu şi Lauri Vahtre, precum şi
Secretarul General al CE, dl Walter Schwimmer, au efectuat vizite de lucru la Chişinău în cadrul
cărora au remarcat progresele realizate de ţara noastră şi au apreciat Republica Moldova ca fiind
pregătită pentru preluarea şi exercitarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri.
“Unitate prin diversitate”: priorităţi, program, agendă
Programul Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este un document
important care stabileşte priorităţile Organizaţiei pentru jumătate de an şi reflectă principalele
direcţii de acţiune. Programul Preşedinţiei Moldovei a fost elaborat de către Ministerul
130
Afacerilor Externe, prin coordonarea autorităţilor naţionale şi consultarea Secretariatului
Consiliului Europei. Acesta a fost un proces de durată de reflecţie şi examinare a activităţii
Organizaţiei şi cooperării ţării noastre cu ea, de identificare a priorităţilor europene, cît şi
naţionale şi de elaborare a recomandărilor. La elaborarea documentului s-a ţinut cont de trei
momente importante: I. Permanenţă, II. Continuitate, III. Intenţii.
Capitolul permanenţă se referea la următoarele subiecte:
1. Lărgirea Consiliului Europei
- Serbia şi Muntenegru era pe cale de a deveni membru cu drepturi depline al
Consiliului Europei fie în mai, fie în iunie 2003;
- Monaco, stat a cărui aderare la Consiliul Europei putea fi examinată şi definitivată
în timpul Preşedinţiei Moldoveneşti;
- Belarus;
2. Strategii de post-aderare, acordarea asistenţei membrilor noi ai Consiliului Europei
(Azerbaidjan, Georgia, Armenia);
3. Organizarea celui de-al III-lea Summit al Consiliului Europei;
4. Cooperarea cu alte organizaţii internaţionale. Moldova urma să participe la
Reuniunea Mixtă Consiliul Europei - Uniunea Europeană şi Reuniunea Mixtă
Consiliul Europei – OSCE şi să ţină cont de o nouă tendinţă în cadrul Organizaţiei -
consolidarea relaţiilor cu NATO (însă ţara noastră rămînea liberă să aleagă de a
prelua sau nu această prioritate în Programul său);
5. Reformarea Curţii Europene a Drepturilor Omului. O decizie finală la acest subiect
era preconizată de a fi adoptată în cadrul Sesiunii Comitetului de Miniştri din mai
2003, iar Republica Moldova trebuia să implementeze aceste modificări;
6. Aderarea Uniunii Europene la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
7. Lupta contra terorismului;
8. Consolidarea cooperării în cadrul Organizaţiei, în special cu APCE şi CPLRE. De
asemenea, Moldova putea examina oportunitatea fixării în Programul său a
consolidării relaţiilor Consiliului Europei cu organizaţiile neguvernamentale.
În ceea ce priveşte asigurarea continuităţii, activitatea trebuia orientată spre două direcţii
de bază: acţiunile iniţiate de preşedinţiile anterioare şi cele preconizate de preşedinţiile viitoare.
De la preşedinţiile anterioare puteau fi preluate următoarele iniţiative:
1. Interzicerea pedepsei cu moartea, ratificarea Protocolului nr.13 al CEDO;
2. Spălarea banilor;
3. Accesul la drepturile sociale, făcînd referinţă la realizările în domeniu ale Maltei;
131
4. Iniţiativa finlandeză cu privire la crearea Forului European al Romilor;
5. Migraţiunea;
6. Traficul de fiinţe umane, problemă căreia i se acordă o atenţie sporită şi în cadrul
OSCE;
7. Dimensiunea mediteraneană, dialogul intercultural şi interreligios lansat de Malta;
8. Cooperarea regională (Preşedinţia Lituaniei);
9. Itinerarele culturale, care au fost susţinute de Luxemburg; în acest context, fiind
binevenită elaborarea unui proiect concret;
10. Conflictul din Cecenia;
Din consultările cu delegaţiile Olandei şi Norvegiei, ţări care au preluat Preşedinţia
Comitetului de Miniştri după Republica Moldova, au fost identificate următoarele priorităţi:
1. Orientarea activităţilor Consiliului Europei spre coeziune socială şi cooperare
culturală;
2. Procedura de monitorizare văzută sub două aspecte:
- asigurarea coerenţei dintre monitorizare şi programele de asistenţă şi
- identificarea experienţelor reuşite;
3. Organizarea evenimentelor culturale la Chişinău şi Strasbourg.
Reprezentanţii Secretariatului Comitetului de Miniştri au menţionat că majoritatea
acestor momente au fost prevăzute în proiectul Priorităţilor Preşedinţiei RM prezentat de
Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova. De asemenea, a fost evidenţiată structura
reuşită a proiectului şi genericul “foarte convingător”.
La rubrica intenţii, a fost, în special, susţinută şi apreciată de către statele membre
iniţiativa Moldovei de a pune problema conflictelor etno-culturale pe baza exemplului
Transnistriei, salutînd ideea de a organiza la Chişinău Conferinţa Internaţională “Reintegrarea
Republicii Moldova în condiţiile situaţiei post-conflictuale: perspective, forme şi metode”.
Astfel, în scopul asigurării continuităţii între diversele preşedinţii ale Comitetului de
Miniştri şi a cursului unic al activităţii Consiliului Europei, a fost elaborat Programul Preşedinţiei
RM la Comitetul de Miniştri, în baza studierii priorităţilor preşedinţiilor anterioare, a valorilor,
principiilor, precum şi a noilor tendinţe ale Organizaţiei, ţinîndu-se cont de specificul naţional şi
genericul propus – “Unitate prin Diversitate”.[19] Documentul este divizat în două capitole:
1. Consolidarea unificării Europei în domeniile politic şi juridic, valorificînd
oportunităţile oferite de Consiliul Europei, cum ar fi: structurile sale interioare,
relaţiile bilaterale, precum şi cooperarea cu alţi actori de pe arena europeană şi cea
internaţională şi, în consecinţă, consolidarea continentului european în general.
132
2. Evidenţierea diversităţii sociale şi culturale în spaţiul european prin valorificarea
diversităţii sociale, culturale, lingvistice şi spirituale, în vederea creării unui
patrimoniu comun, care ar avea la origine înţelegerea reciprocă şi acceptarea
diferenţelor.
La capitolul Unitate s-a pus accentul pe extinderea Consiliului Europei şi interacţiunea
acestuia cu Uniunea Europeană. Consiliul Europei ar trebui să continue să joace un rol pan-
european veridic, ca o organizaţie unde ţările membre ale Uniunii Europene, la fel şi ţările ne-
membre, să aibă posibilitatea de a discuta aspecte legate de problematica drepturilor omului,
subiecte politice, sociale şi culturale, precum şi să continue să stabilească şi să dezvolte
standarde pentru aplicarea drepturilor omului.
Preşedinţia RM s-a angajat să acorde atenţie deosebită consolidării mecanismelor
internaţionale de protecţie a drepturilor omului bazate pe principii ne-discriminatorii. Respectul
şi implementarea la nivel naţional a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind esenţială
pentru păstrarea inviolabilităţii sale, a susţinut integral reforma demarată a Curţii Europene
pentru Drepturile Omului, precum şi activităţile îndreptate spre identificarea mijloacelor de
asigurare a eficacităţii sale pe termen lung.
Drept alte subiecte de natură pan-europeană au fost identificate: migraţiunea, traficul de
droguri, corupţia şi spălarea banilor, traficul cu fiinţe umane şi terorismul. Totodată, ţara noastră
a acordat o atenţie deosebită luptei împotriva contrabandei şi traficului cu fiinţe umane. În
această privinţă, Preşedinţia Moldovenească a impulsionat adoptarea unei Convenţii Europene
privind lupta împotriva traficului cu fiinţe umane, pledînd nu doar pentru reprimarea acestui
fenomen, dar, în primul rînd, pentru prevenirea acestuia, precum şi pentru protecţia victimelor şi
reintegrarea lor socială.
În contextul cooperării cu alte organizaţii europene în spiritul păcii, stabilităţii şi
securităţii, a fost accentuată necesitatea colaborării cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, în special prin prisma eforturilor comune în soluţionarea conflictelor regionale.
Consiliul Europei trebuie să devină un garant al democraţiei, drepturilor omului şi statului de
drept în regiunile de conflict şi trebuie să sporească implicarea sa în procesul soluţionării
“conflictelor îngheţate” de lungă durată din Europa.
Referitor la cele două state ne-membre ale Consiliului Europei, Republica Moldova a
declarat că, în timpul Preşedinţiei sale, va urmări îndeaproape activitatea Adunării Parlamentare
cu privire la cererea de aderare a Principatului Monaco (care a devenit membru la 5 octombrie
2004), apreciind recentele progrese înregistrate de către acesta, şi regretă îndepărtarea Bielarusiei
de valorile şi normele Consiliului Europei.
133
Preşedinţia a apreciat Comisia pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia) ca
fiind un instrument extrem de eficient pentru dezvoltarea standardelor europene în domeniul
legislativ şi a încurajat, în baza propriului exemplu, cererile statelor membre faţă de această
structură subsidiară a Consiliului Europei.
Realizarea acestor priorităţi era percepută în strînsă cooperare cu toate structurile
instituţionale ale Organizaţiei, pledînd pentru o sincronizare eficientă între Comitetul de Miniştri
şi Adunarea Parlamentară, precum şi luînd în consideraţie tendinţele de regionalizare în Europa
şi autonomia largă a regiunilor, susţinute de Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
Pe de altă parte, diversitatea, în toate formele sale de manifestare – fie socială, culturală,
lingvistică, religioasă sau spirituală – întotdeauna a fost o forţă de mişcare în evoluţia
democraţiilor europene. Diversitatea, care, în mod necesar, cuprinde respectul reciproc între
diverse grupuri ale societăţii, este o sursă-cheie a valorilor europene şi un element esenţial în
consolidarea drepturilor fundamentale ale omului.
Republica Moldova a împărtăşit punctul de vedere al Consiliului Europei prin care accesul
la drepturile sociale constituie unul din mijloacele de bază de combatere a sărăciei şi excluderii
sociale şi de promovare a coeziunii sociale. Obiectivul consta în găsirea unor căi de asigurare a
susţinerii îngrijirii medicale, garantînd eficienţa sa atît financiară, cît şi organizaţională, cu o
concentrare specială asupra administrării şi calităţii serviciilor de transfuzie a sîngelui.
Fiind o ţară de origine şi de tranzit pentru lucrătorii migranţi, Moldova a acordat o
importanţă considerabilă dezvoltării politicilor de management al fluxurilor migraţionale, prin
respectarea principiilor statului de drept în timpul asigurării protecţiei şi integrării migranţilor şi
prin promovarea cooperării între toate statele afectate de acest proces.
Dat fiind faptul că cultura este un factor universal care reuneşte diferite naţiuni,
Preşedinţia Moldovenească s-a dedicat acestei dimensiuni a construcţiei Europei, pornind de la
un set de principii comune, precum respectarea identităţii şi practicilor culturale, abordarea egală
a tuturor culturilor şi confesiunilor religioase. În vederea promovării imaginii Consiliului
Europei în domeniul cultural şi consolidării identităţii culturale europene prin respectarea
componentelor diversităţii sale, Moldova a pledat în favoarea elaborării proiectelor bazate pe
diversitatea culturală între statele Europei de Vest şi de Est. Astfel, va fi evidenţiat rolul culturii
ţărilor de Est şi impactul lor asupra procesului socio-politic din Vest.
Fiind conştientă de faptul că aceste priorităţi nu pot fi atinse decît printr-o implicare
activă a tuturor statelor membre şi prin eforturi comune ale tuturor forţelor Consiliului Europei
în colaborare cu alte organizaţii europene, Preşedinţia Moldovenească a apelat la suportul
statelor membre ale Consiliului Europei şi, în special, a preşedinţiei anterioare – Malta, şi a celei
134
viitoare – Olanda. De asemenea, pentru a înlătura discrepanţa dintre obiective şi resursele
disponibile a ales utilizarea dialogului politic, cooperării şi promovarea experienţelor reuşite,
invitînd toate statele membre spre consolidarea valorilor europene în vederea confirmării
conceptului de unitate prin diversitate.
Realizările Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei
La 15 mai 2003, Republica Moldova a preluat Preşedinţia Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei, în cadrul Sesiunii 112, unde şi-a prezentat priorităţile sale. Aceste priorităţi,
fixate pentru Organizaţie de către Preşedinţia Moldoveanscă pentru perioada 15 mai-6 noiembrie
2003, nu au fost simple declaraţii politice, dar au fost urmate de participare activă a ţării noastre
la un şir de evenimente europene.[195]
În primul rînd, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al Comitetului de Miniştri, Republica
Moldova a participat la un şir de acţiuni statutare ale Consiliului Europei, precum:
1) La 20-22 mai 2003, la Strasbourg, a avut loc Sesiunea a 10-a a Congresului Puterilor
Locale şi Regionale din Europa, pe agenda căreia au fost incluse pentru dezbateri
astfel de subiecte ca lupta contra terorismului, violenţa în şcoală, locul regiunilor şi
capitalelor în Europe de mîine şi măsurile destinate implicării tinerilor în viaţa
municipală, etc. În adresarea Preşedinţiei Comitetului de Miniştri al Consiliului
Europei către Congres, au fost evidenţiate necesitatea continuării dialogului între
Comitet şi Congres, precum şi rolul constructiv al CPLRE faţă de situaţia democraţiei
locale în ţara noastră. Totodată, s-a făcut referinţă la progresele înregistrate de RM în
aşa domenii ca dialogul între forţele politice, perspectivele reglementării politice a
situaţiei în regiunea transnistreană şi democraţia locală.
2) La 27 mai 2003, la Chişinău, şi-a ţinut lucrările Comisia Permanentă a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei.
3) La 17 iunie, a avut loc Reuniunea Quadripartită Consiliul Europei - Uniunea
Europeană la Luxembourg. La Reuniune au participat Nicolae Dudău, Ministrul
Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în calitate sa de Preşedinte în exerciţiu al
Comitetului de Miniştri, Walter Schwimmer, Secretar General al Consiliului Europei,
Giorgios Papandreou, Preşedintele Consiliului Uniunii Europene (Ministrul
Afacerilor Externe al Republicii Elene), şi Eneco Landaburu, Director General al
Comisiei Europene. Subiectele discutate în cadrul reuniunii s-au axat pe:
135
- evoluţiile instituţionale: lărgirea celor două Organizaţii, Convenţia cu privire la
viitorul Europei, al III-lea Summit al Consiliului Europei;
- chestiuni politice, programe comune şi alte iniţiative pentru Caucazul de Sud-Est,
Federaţia Rusă şi Belarus;
- migraţiunea.
S-a efectuat şi un schimb de opinii cu privire la procesul de soluţionare politică a situaţiei
din Transnistria. Comisia Europeană a anunţat decizia sa de a lansa un nou Program comun cu
Consiliul Europei în vederea oferirii asistenţei RM în implementarea angajamentelor sale.
4) La 26 iunie 2003, la Strasbourg, Preşedintele în exerciţiu al Comitetului de Miniştri a
prezentat raportul statutar al Comitetului de Miniştri în cadrul sesiunii de vară a
Adunării Parlamentare a CE şi a răspuns la întrebările parlamentarilor. Această
reprezentare statutară a fost reluată la 1 octombrie 2003, cînd Nicolae Dudău a
prezentat raportul statutar al Comitetului de Miniştri în cadrul sesiunii de toamnă a
APCE. La această Sesiune a participat în calitate de oaspete de onoare şi dl Vladimir
Voronin, Preşedintele Republicii Moldova. În cadrul întrevederilor bilaterale cu înalţi
funcţionari ai Consiliului Europei au fost înalt apreciate progresele RM pe calea
reformelor democratice, care şi-a îndeplinit majoritatea angajamentelor sale şi
manifestă cooperare.
Pe lîngă aceste activităţi, care sunt obligaţiuni ale Preşedintelui Comitetului de Miniştri
ce reies din prevederile statutare ale Consiliului, Preşedinţia Moldovenească a realizat un şir de
iniţiative proprii, reieşind din actualitatea politică existentă la acel moment.
Astfel, la 4-5 iulie 2003, MAE al RM, în cooperare cu Comisia de la Veneţia şi
Departamentul Relaţii Interetnice a organizat la Chişinău Seminarul „Consolidarea statului şi
identitatea naţională”, scopul căruia a fost valorificarea diferitor modele multi-etnice şi a
experienţei altor state care cooperează în acest domeniu în cadrul Consiliului Europei. Întru
confirmarea genericului Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de Miniştri, participanţii la
Seminarului au formulat un şir de concluzii, printre care:
- îmbinarea intereselor diferitor grupuri etnice, lingvistice, religioase contribuie la
consolidarea statului;
- integrarea şi cooperarea diferitor grupuri menţionate mai sus are un impact pozitiv
asupra dezvoltării economice a ţării;
- pacea interetnică şi integrarea diferitor minorităţi îmbunătăţeşte relaţiile statului cu
ţările vecine şi comunitatea internaţională în general.
136
Rezultatele acestui seminar au fost publicate ca o contribuţie la cercetările UniDem
(Unversitatea pentru Democraţie), care se încadrează în Studiile Comisiei de la Veneţia asupra
temei dreptului comparat, publicate în colecţia „Ştiinţa şi tehnica democraţiei”.
La 8-9 iulie 2003, în conformitate cu Programul Comun al Comisiei Europene şi
Consiliul Europei pentru consolidarea stabilităţii democratice în Republica Moldova, la Chişinău
a avut loc conferinţa “Descentralizarea în Republica Moldova: evoluţiile recente şi tendinţele de
viitor”. În cadrul reuniunii au fost abordate astfel de subiecte ca reforma administraţiei publice
locale în Republica Moldova, standardele europene privind autonomia locală, realizarea
Recomandării 110(2002) a CPLRE cu privire la democraţia locală şi regională din Republica
Moldova, distribuirea competenţelor între diferite niveluri ale administraţiei publice şi controlul
administrativ al activităţii acestora. Urmare Conferinţei, au fost evaluate progresele atinse în
cadrul reformei administrative în curs, identificate dificultăţile cu care s-ar putea întîmpina
descentralizarea în Republica Moldova şi s-a convenit asupra următorilor paşi ce urmează a fi
întreprinşi în vederea implementării depline a standardelor europene cu privire la democraţia
locală în Republica Moldova.
În perioada 24-25 iulie 2003, dl Klaus Schumann, Director al Directoratului Afaceri
Politice al Consiliului Europei, a fost invitat într-o vizită de lucru în Republica Moldova. Această
vizită a avut drept scop:
- participarea la forumul organizaţiilor neguvernamentale cu genericul “Construirea
unui nou model al cooperării civice ca metodă de soluţionare a problemei
transnistrene. Rolul iniţiativelor civice”;
- evaluarea realizărilor Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei şi schimbul de opinii cu autorităţile naţionale asupra unor
domenii de interes reciproc;
- prezentarea noului Reprezentant Special al Secretarului Generala al Consiliului
Europe în Republica Moldova.
La 4-5 septembrie 2003, Nicolae Dudău, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, a întreprins o vizită de lucru în Principatul
Monaco, în cadrul căreia a avut întrevederi cu Prinţul Rainer III, Ministrul de Stat al
Principatului Monaco, Patrik Leclercq, Preşedintele Consiliului Naţional, Stefan Valeri, Şeful
Justiţiei şi alte oficialităţi monegasce. Scopul vizitei a fost evaluarea progreselor realizate de
acest stat pentru aderarea sa la Consiliului Europei. În acest context, a fost apreciată reforma
constituţională din martie 2002, reforma legislaţiei electorale şi revizuirea Tratatului de prietenie
137
din 1918. Concomitent , au fost abordate unele aspecte ale stabilirii relaţiilor şi cooperării
bilaterale între Republica Moldova şi Principatul Monaco.
La 8-9 septembrie 2003, Nicolae Dudău, în calitate de Preşedinte în exerciţiu al
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, a vizitat Serbia şi Muntenegru, pentru a evalua
progresele de după aderarea recentă la CE a acestui stat. Pe parcursul vizitei, Nicolae Dudău a
avut întrevederi cu Ministrul Afacerilor externe al Serbiei şi Muntenegru, dl Goran Svilanovic,
Vice-preşedintele Parlamentului Federal, Milorad Drljevic, Şeful Misiunii OSCE în Serbia şi
Muntenegru, precum şi cu Ambasadorii statelor membre ale Consiliului Europei acreditaţi în
Belgrad. În cadrul întrevederilor au fost abordate un şir de subiecte legate de respectarea
angajamentelor de către Serbia şi Muntenegru, precum şi intenţiile acestei ţări de a semna şi
ratifica convenţiile Consiliului Europei privind lupta contra terorismului, Carta socială europeană
şi altele. De asemenea,a fost abordată şi perspectiva cooperării bilaterale între Republica
Moldova şi Serbia şi Muntenegru. Părţile şi-au exprimat disponibilitatea pentru impulsionarea
relaţiilor comercial-economice, dialogului politic, precum şi asupra oportunităţii deschiderii
misiunilor diplomatice în capitalele celor două state pe principii de reciprocitate.
La 11-12 septembrie 2003, Preşedinţia Moldovenească a organizat la Chişinău Conferinţa
internaţională „Conflictele îngheţate în Europa: dimensiunea securităţii democratice şi cazul
Transnistriei”. Astfel, Republica Moldova a pus, pentru prima dată, în agenda Consiliului
problema conflictelor îngheţate şi necesitatea reglementării lor paşnice. În alocuţiunea sa,
Nicolae Dudău, Preşedintele în exerciţiu al Comitetului de Miniştri, Ministrul Afacerilor Externe
al Republicii Moldova, a menţionat: “Soluţionarea unor astfel de conflicte constituie interesul
întregii familii europene,care doreşte realizarea unor obiective comune – unitate prin diversitate,
cooperare, înţelegere, creşterea bunăstării populaţiei, asigurarea drepturilor omului pe întreg
spaţiul european.” Reluînd aceste idei, Preşedintele Republicii Moldova a propus şi Uniunii
Europene “să se implice mai activ în soluţionarea principalelor probleme ale statalităţii
moldoveneşti” şi a invitat reprezentantul ei să “participe mai activ la procesul permanent de
negocieri în vederea reglementării transnistrene”. Rezultatele acestei Conferinţe au fost apreciate
şi preluate în cadrul Sesiunii Comitetului de Miniştri din noiembrie 2003. Comisia de la Veneţia
a reiterat disponibilitatea sa de a acorda Republicii Moldova asistenţa necesară în vederea
elaborării noii Constituţii.
Pe lîngă acţiunile enumerate, pe parcursul Preşedinţiei Republicii Moldova la Comitetul
de Miniştri al Consiliului Europei, au fost realizate unele proiecte în domeniul social. În baza
conlucrării cu Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei au fost stabilite cîteva domenii
138
prioritare care urmează a fi creditate de către BDCE. Astfel, proiectele ce urmează a fi
implementate sunt următoarele:
1. Regenerarea centrului naţional de transfuzie a sîngelui;
2. Program-pilot în vederea creării locurilor de muncă (prioritar în spaţiul rural);
3. Proiect-pilot în domeniul migraţiei (în mod special protejarea şi ajutorarea
persoanelor plecate la lucru peste hotare. Ideea ar fi plasarea unor micro-proiecte în
cadrul unui proiect mai mare deja existent în Europa).
La 15 septembrie 2003, Republica Moldova a semnat Codul european pentru securitate
socială.
În prezent, Republica Moldova poate beneficia de statutul său de membru al Comitetului
de Miniştri pentru a asigura continuitatea priorităţilor Preşedinţiei Moldoveneşti la Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei, precum şi de a promova la un nivel mai înalt interesele ţării
noastre ca stat membru al forului european şi a demonstra aspiraţia sa de integrare europeană.
Sesiunea 113 a Comitetului de Miniştri la Chişinău
Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a
culminat prin desfăşurarea celei de-a 113-a Sesiuni Ministeriale a Organizaţiei la Chişinău în
perioada 5-6 noiembrie 2003. Importanţa acestui eveniment nu rezidă doar în faptul că a
însemnat încheierea mandatului de Preşedinte al Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
pentru Republica Moldova, dar e marcat şi prin aprecierea şi încrederea pe care au exprimat-o
statele europene faţă de ţara noastră prin însăşi alegerea locului desfăşurării acestei Sesiuni
Ministeriale – la Chişinău.66.
Astfel, Miniştrii Afacerilor Externe ai 45 de state membre ale Consiliului Europei s-au
întîlnit la Chişinău în zilele de 5-6 noiembrie 2003, la invitaţia Republicii Moldova, care deţinea
Preşedinţia Comitetului de Miniştri.[20]
Potrivit Programului, în seara zilei de 5 noiembrie, Sesiunea 113 a fost precedată de o
reuniune ministerială neformală, în timpul căreia miniştrii au discutat referitor la scena
66 Conform prevederilor Statutului Consiliului Europei, sesiunile ministeriale se desfăşoară, ca regulă la Strasbourg. De la acest principiu s-au făcut doar cinci excepţii: pentru Londra, Lisabona, Roma, Budapesta şi Vilnius, Chişinău fiind a şasea. În contextul discuţiilor asupra reformelor instituţionale din acel moment, care pledau pentru locul desfăşurării sesiunilor Comitetului de Miniştri numai la Strasbourg, diplomaţia moldovenească a depus eforturi considerabile în vederea obţinerii acceptului statelor membre de a se întruni în capitala Republicii Moldova. În adresarea Ministrului Afacerilor Externe către Comitetul de Miniştri la acest subiect, se menţiona: „desfăşurarea Sesiunii în capitala statului care deţine Preşedinţia va servi drept exemplu elocvent de fidelitate a ţării noastre faţă de standardele europene, contribuind nu numai la dezvoltarea activităţilor Consiliului Europei, ci şi la sporirea interesului politic al cetăţenilor ţărilor noastre faţă de activităţile polivalente ale Consiliului Europei.”
139
instituţională europeană şi rolurile respective ale diferitor organizaţii care activează în cadrul ei
(în special, Consiliul Europei, UE şi OSCE).
În aceeaşi zi a avut loc reuniunea consultativă “2+2” la nivel înalt dintre Consiliul
Europei-OSCE, în cadrul căreia Nicolae Dudău, Preşedinte al Comitetului de Miniştri şi Walter
Schwimmer, Secretar General, au reprezentat Consiliul Europei, iar dl Jaap de Hoop Scheffer,
Preşedinte în exerciţiu, şi Jan Kubis, Secretar General, au reprezentat OSCE. Concluziile
adoptate la închiderea acestei reuniuni reprezintă o importantă contribuţie la discuţiile din timpul
întregii Sesiuni Ministeriale.
La începutul Sesiunii Ministeriale din 6 noiembrie a fost deschisă pentru semnare
Convenţia europeană revizuită cu privire la protecţia animalelor în timpul transportului
internaţional, care a fost semnată de către 12 state.[12]
La 6 noiembrie 2003, sub preşedinţia Ministrului Afacerilor Externe al Republicii
Moldova, dl Nicolae Dudău, a avut loc şedinţa Comitetului de Miniştri, în cadrul căreia miniştrii
au confirmat angajamentul lor faţă de orice formă de cooperare europeană în cadrul Consiliului
Europei, în vederea promovării democraţiei şi instituţiilor democratice pe întreg continentul,
precum şi consolidării drepturilor omului şi statului de drept. Sesiunea a fost o ocazie pentru
miniştri să revadă cele mai importante evoluţii de pe agenda Consiliului Europei de-a lungul
precedentelor şase luni. Discuţiile substanţiale din cadrul Sesiunii s-au axat, în special, asupra
următoarelor probleme: cooperarea între Consiliul Europei şi Uniunea Europeană; Summitul III
al Consiliului Europei; Finalitatea acţiunilor discutate în cadrul Sesiunii 112.
La sfîrşitul reuniunii, Miniştrii au adoptat Declaraţia politică de la Chişinău cu privire la
Cooperarea transfrontalieră şi interteritorială între statele din Europa de Sud-Est, în care
Comitetul de Miniştri a susţinut şi încurajat o serie de iniţiative de promovare a cooperării
transfrontaliere în Europa de Sud-Est, subliniind că hotarele nu ar trebui să împiedice contactul,
schimbul ş dialogul între naţiuni şi civilizaţii. De asemenea, Miniştrii au salutat participarea
statului Monaco la Sesiunea Ministerială 113, în perspectiva viitoarei acceptări acestuia ca cel
de-al 46-lea stat membru.
În fine, Ministrul Olandez al Afacerilor Externe a prezentat priorităţile ţării sale pentru
următoarele şase luni. În timpul prînzului care a urmat, Preşedintele Comitetului de Miniştri,
Nicolae Dudău, a transmis Preşedinţia noului Preşedinte, Jaap de Hoop Scheffer.
În timpul Sesiunii Ministeriale, Ministrul Afacerilor Externe al Republicii Moldova a
avut cîteva întrevederi cu miniştrii afacerilor externe ai Letoniei, Elveţiei şi Irlandei, în cadrul
cărora au fost discutate chestiuni de interes reciproc şi semnate acorduri bilaterale.
140
În concluzie, nu ezităm să afirmăm că cele două zile de desfăşurare a Sesiunii
Ministeriale a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei a înscris pentru totdeauna ţara
noastră în istoria europeană, iar oraşul Chişinău a devenit un punct remarcabil în geografia
Consiliului Europei. Chiar la finele Sesiunii, participanţii au exprimat înalte aprecieri şi
mulţumiri gazdei moldoveneşti pentru buna organizare şi desfăşurare a acestui eveniment
important. Iar Preşedinţia Italiană a Uniunii Europene, apreciind înalt prestaţia Republicii
Moldova în Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, a calificat cea de-a 113-a Sesiune
Ministerială a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, organizată la Chişinău, ca
reprezentînd “încununarea unei munci excelente, exercitate cu competenţă şi
responsabilitate”.[182]
Pe de altă parte, Preşedintele Republicii Moldova, în alocuţiunea sa rostită la deschiderea
Sesiunii 113 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei la Chişinău, a remarcat
următoarele: ”Preşedinţia în cadrul Comitetului de Miniştri a fost un eveniment istoric pentru
Republica Moldova, care a avut un impact benefic nu doar asupra relaţiilor noastre multilaterale,
dar şi pe plan intern, accelerînd avansarea pe calea reformelor democratice. Totodată, îmi exprim
speranţa că activitatea noastră pe durata acestui mandat s-a soldat cu unele experienţe şi rezultate
utile atît pentru Consiliul Europei, cît şi pentru statele lui membre, ilustrînd concludent
viabilitatea principiului unităţii prin diversitate. Experienţa colaborării constructive cu Consiliul
Europei pe parcursul acestei perioade serveşte pentru Republica Moldova un bun stimulent
pentru a astabili noi sarcini, principala dintre care fiind atingerea obiectivului strategic al
integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană.”
Preşedinţia Republicii Moldova la Comitetul de Miniştri a avut multe ecouri pozitive şi
de apreciere înaltă din partea Consiliului Europei şi statelor sale membre, creînd o imagine
favorabilă pentru ţara noastră. În prezent, Republica Moldova beneficiază de o percepţie bună şi
de credibilitate atît la nivelul conducerii Organizaţiei, cît şi al statelor membre. Important este,
acum, ca ea să continue eforturile în vederea avansării pe calea reformelor democratice şi să-şi
reafirme ataşamentul său faţă de valorile Organizaţiei, ceea ce va demonstra aspiraţia sa de
integrare europeană şi îi va permite să realizeze acest obiectiv. Pe de altă parte, acest eveniment
a combătut politica dublelor standarde a Consiliului Europei, demonstrînd că şi statele mici sau
noile democraţii pot juca un rol considerabil în arhitectura europeană.
141
§ 5. Consiliul Europei şi dinamizarea procesului de
integrare europeană a Republicii Moldova
Descriind procesul de aderare şi de participare cu drepturi depline a Republicii Moldova
în cadrul Consiliului Europei, am demonstrat formarea democratică a ţării noastre, dat fiind
faptul că calitatea de membru al Consiliului Europei este, frecvent, echivalată cu aprecierea
statului membru ca fiind democratic. Privită în ansamblu, calea parcursă de către Republica
Moldova este, bineînţeles, una progresivă: începînd de la renaşterea statului şi acceptarea
acestuia în sînul Organizaţiei, apoi evoluţia lui în paralel cu ceilalţi membri europeni, de la care a
preluat practicile utile şi cunoştinţele istorice, pînă la situarea la cîrma acestei familii europene
pentru o perioadă de jumătate de an pe timpul Preşedinţiei la Comitetul de Miniştri şi, în fine,
participarea de rînd cu celelalte state la construcţia europeană. Astfel, deşi procesul reformelor
ghidate de către Consiliul Europei sunt încă în curs în Republica Moldova, credem că ţara
noastră, de asemenea, ar putea împărtăşi o experienţă în anumite domenii celorlalţi colegi ai săi.
Avînd în vedere recenta aderare a Principatului Monaco la Consiliul Europei, Belaurs fiind unica
ţară europeană care a rămas pe celălalt mal, putem afirma că lărgirea Consiliului este practic
împlinită, ceea ce deschide posibilitatea revizuirii valorilor şi normelor sale în sensul creării unui
patrimoniu contemporan şi înlăturării dublelor standarde. În această perspectivă, Republica
Moldova ar avea de jucat un rol important, avînd în vedere specificul său determinat de un şir de
factori politici, geopolitici, sociali şi demografici şi, de ce nu, culturali şi economici.
Deocamdată însă, sunt un şir de beneficii care pot fi sesizate deja din cooperarea
Republicii Moldova cu Consiliul Europei, de care ţara noastră poate să profite şi în continuare:
1) Lansarea Republicii Moldova pe arena europeană ca stat independent şi democratic;
2) Modelarea imaginii externe a Republicii Moldova şi atragerea atenţiei comunităţii
internaţionale asupra realizărilor şi problemelor sale;
3) Catalizarea reformelor politice, legislative, administrative şi socio-economice pe plan
intern urmare a ratificării tratatelor Consiliului Europei, exercitării diferitor proceduri
de monitorizare şi prin intermediul numeroaselor programe de asistenţă ale
Organizaţiei;
4) Garantarea drepturilor omului şi oferirea cetăţenilor Republicii Moldova a unui recurs
european contra încălcărilor drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
5) Accelerarea stabilirii contactelor diplomatice cu un şir de parteneri europeni într-un
cadru multilateral care înlocuieşte şi facilitează numeroase negocieri bilaterale;
142
6) Participarea la stabilirea comună a priorităţilor pe termen lung pentru Europa şi
construirea viitorului european.
În legătură cu cele expuse, putem afirma că calitatea de membru al Consiliului Europei a
devenit pentru Republica Moldova un prim pas spre integrarea europeană. Referindu-ne la cele
trei cicluri (şi trei viteze) de integrare, despre care a vorbit în 1989 Jacques Delors Preşedintele
Comisiei Europene [187, p.80], Consiliul Europei, împreună cu OSCE, trebuie să joace un rol
semnificativ, astfel încît procesul de integrare să poată cuprinde, la timpul potrivit, şi celelalte
state care nu sunt printre cele 25. Deşi Comunităţile europene sunt astăzi, cu certitudine, forţa
motivatoare a procesului de integrare europeană, istoria a demonstrat că Consiliului Europei îi
revine un rol complementar şi constructiv în acest proces [120, p.90], creînd calea, prin
intermediul lucrărilor sale axate pe formarea legilor şi practicilor democratice în ţările din
Europa Centrală şi de Est, spre Uniunea Europeană pentru ţările din această regiune. Astfel,
dezbaterile care au avut loc în cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei contribuie la
crearea “unei noi arhitecturi europene” şi crearea unei Europe pe baza menţinerii comune a
valorilor democratice, printre care libertatea de exprimare, libertatea de informare, fără
îndeplinirea acestor criterii, după cum este cerut de către Consiliul Europei, ţările din Europa
Centrală şi de Est vor fi în incapacitate de a obţine calitatea de membru al UE. Astfel, guvernarea
democratică solidă şi armonizarea juridică, pentru care militează Consiliul Europei, este, de
asemenea, relevantă pentru “strategia de pre-aderare” a Uniunii Europene. Ea permite ţărilor
interesate, printre care se numără şi Republica Moldova, să accelereze reformele şi să-şi
mărească şansele de aderare. UE confirmă acest concept prin contribuţia sa la co-finanţarea
Consiliului Europei. Pînă acum aceste acţiuni comune s-au aplicat mai multor state, printre care
şi statelor baltice, care de la 1 mai 2004 au devenit membri ai UE.
Aşadar, pentru a menţine imaginea favorabilă a Republicii Moldova, autorităţile trebuie
să depună şi în continuare toate eforturile în vederea avansării pe calea reformelor democratice şi
conformării normelor şi standardelor Consiliului Europei, acesta fiind cel mai sigur, eficient şi
rapid instrument de atingere a obiectivului de integrare europeană. Prin conformarea normelor şi
standardelor Consiliului Europei, beneficiind de asistenţa Organizaţiei în acest sens, Republica
Moldova are ocazia de a-şi crea un fundament pentru aliniere la acquis-ul comunitar, ajustare la
valorile politico-economice ale UE. Profitînd de participarea sa pe picior de egalitate în cadrul
Consiliului Europei, ţara noastră are oportunitatea de a lansa concomitent statelor membre ale
UE mesajul cu privire la principala prioritate a politicii sale interne şi externe – integrarea în
Uniunea Europeană [180, p.39], informîndu-le şi solicitîndu-le concursul în realizarea
143
obiectivelor strategice ale Guvernului Republicii Moldova, soluţionarea problemei transnistrene,
asigurarea respectării drepturilor omului.
Relaţia dintre calitatea de membru al Consiliului Europei şi integrarea în UE poate fi
demonstrată pentru Republica Moldova şi prin examinarea criteriilor [130, p.21] obligatorii de
aderare la UE, adoptate de Summitul de la Copenhaga (Tratatul asupra UE, art. 49), şi anume:
1) Criteriul politic: existenţa unor instituţii stabile care ar fi garante ale democraţiei,
supremaţiei legii, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. Acest criteriu a fost
desfăşurat mai tîrziu în Acordul de la Amsterdam, declarîndu-se că “Uniunea este
fondată în baza condiţiilor de libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, a supremaţiei legii, principii care sunt comune pentru toate
statele membre (art. 6). Orice stat european care respectă aceste principii poate deveni
membru al Uniunii Europene.
Prin urmare, fiind acceptată ca membru al Consiliului Europei, Republica Moldova, în
principiu, a îndeplinit acest criteriu.
2) Capacitatea de adoptare integrală a acquis-ului comunitar; aderarea la obiectivele
politice, economice şi monetare ale UE, precum şi existenţa unor structuri
administrative şi judiciare care vor permite adoptarea şi aplicarea acquis-ului
comunitar.
În cadrul cercetării domeniilor de activitate ale Consiliului Europei, am observat că
opera normativă a Consiliului Europei a inspirat şi a creat baza pentru acquis-ul UE, în
special în ceea ce priveşte drepturile fundamentale ale omului, protecţia socială, minorităţile
naţionale şi alte sfere de competenţă exclusivă a Consiliului Europei. În special, Tratatul
asupra Uniunii Europene (art. 6 p. 2) stabileşte cele trei principii ale Consiliului Europei şi
CEDO drept adevărate principii constituţionale ale Uniunii Europene şi face trimitere în mod
formal la CEDO (art. 6 p. 2). Curtea Europeană de Justiţie aplică tot mai frecvent Convenţia
astfel după cum este interpretată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. [24] În
fine, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, adoptată la Nisa la 7 decembrie
2000, face referinţă la CEDO şi stipulează că nivelul de protecţie pe care îl oferă nu poate fi
inferior celui al Convenţiei, transformată într-un minimum de standarde. Prin urmare, o
implementare eficientă şi corectă a tratatelor Consiliului Europei, ar permite Republicii
Moldova să-şi niveleze ordinea sa juridică internă pentru recepţionarea acquis-ului comunitar.
Această capacitate este completată prin procesul de expertizare a legislaţiei moldoveneşti de
către Consiliul Europei, inclusiv în baza programelor comune Consiliul Europei - Uniunea
144
Europeană, ceea ce contribuie la ajustarea legilor Republicii Moldova la normele europene
generale şi perfecţionarea acesteia.
3) Criteriul economic: existenţa unei economii de piaţă funcţionale, capabile să facă
forţă presiunilor competitive şi forţelor de piaţă din cadrul UE.
La acest capitol, influenţa Consiliului Europei este mai puţin sesizabilă, ea fiind una
indirectă, spre exemplu: descentralizarea economiei prin crearea statului de drept, creşterea
economică prin asigurarea drepturilor sociale, elaborarea unei legislaţii favorabile
investiţiilor etc. Chiar şi în ipoteza în care am admite imposibilitatea acţiunii Consiliului
Europei în baza acestui criteriu, îndeplinirea celorlalte două prime criterii printr-o cooperare
constructivă cu Consiliul Europei şi îndeplinirea adecvată şi de durată a angajamentelor pe
care le atrage calitatea de membru al lui, ar lăsa Republicii Moldova să negocieze cu UE
doar criteriul economic, ceea ce ar reduce volumul şi timpul negocierilor şi ar grăbi
integrarea sa europeană.
Întru confirmarea celor expuse, vin Programele comune ale Consiliului Europei şi
Comisiei Europene pentru Republica Moldova din 2002 şi 2004. De asemenea, Planul de Acţiuni
Republica Moldova – Uniunea Europeană, în special capitolul ce se referă la legislaţie67, vizează
un şir de domenii care sunt deja abordate în cadrul cooperării Republicii Moldova cu Consiliul
Europei şi pot fi consolidate şi prin intermediul diverselor programe ale acestuia.
Prin intermediul aceluiaşi for – Consiliul Europei, Republica Moldova are prilejul de a
identifica şi alte modalităţi de cooperare care ar apropia-o mai mult de Uniunea Europeană,
inclusiv prin sprijinul activ (politic, tehnic şi financiar) din partea statelor comunitare, a celor în
curs de aderare şi a celor candidate.
Cu toate acestea, să nu uităm că Consiliul Europei şi Uniunea Europeană sunt totuşi două
organizaţii distincte, fiecare implicînd calitatea de membru distinctă pentru state. De asemenea,
trebuie să recunoaştem că, în pofida cooperării instituite între organizaţiile europene în general,
mai există totuşi o rivalitate latentă în privinţa sferelor de competenţă de tangenţe. Republica
Moldova ar putea profita de aceste circumstanţe de rivalitate pentru avansare în procesul de
reglementare a problemei transnistrene. Utilizîndu-şi capacitatea politică şi diplomatică în cadrul
Consiliului Europei prin includerea şi menţinerea pe agenda Organizaţiei a problemei
transnistrene, Republica Moldova va atrage atenţia generală a comunităţii europene asupra
subiectului, determinînd organizaţiile şi statele competente să se implice mai activ în
soluţionarea acestui conflict. Considerăm că Consiliul Europei ar putea juca un rol important,
67 Spre exemplu, reforma administrativă şi consolidarea autonomiei locale, eficientizarea sistemului judiciar, legea cu privare la traficul de fiinţe umane şi altele.
145
alături de OSCE şi UE, în procesul de soluţionare politică definitivă a conflictului din regiunea
de Est a ţării noastre.
În fine, Consiliul Europei este deocamdată unicul for pan-european în care Republica
Moldova, pe picior de egalitate, are oportunitatea de a-şi urmări propriile interese şi pentru a-şi
exterioriza problemele interne. Cel mai recent exemplu în acest sens a fost participarea
Preşedintelui Vladimir Voronin la cel de-al III-lea Summit al Consiliului Europei, de la Varşovia
(16-17 mai 2005), în cadrul căruia, pe lîngă sfidările majore şi noua arhitectură ale continentului
european, în atenţia comunităţii europene au fost aduse problemele ţării noastre - soluţionarea
problemei transnistrene şi obiectivul de integrare europeană. Succesul acestei intenţii depinde de
voinţa determinată a liderilor politici, capacitatea diplomaţiei moldoveneşti, fixarea priorităţilor
politice, precum şi de conştientizarea identităţii europene a ţării noastre la nivel naţional.
În concluzie menţionăm că, avantajele obţinute de către Republica Moldova din
cooperarea sa în cadrul şi cu Consiliul Europei sunt multiple: atît pe plan extern – prin
promovarea imaginii ţării şi stabilirii contactelor cu partenerii internaţionali, cît şi intern – prin
stimularea reformelor politice, legislative, sociale şi culturale. Vorbind în capitolul precedent
despre necesitatea operării unor reforme în cadrul Consiliului Europei, care i-ar optimiza
activitatea şi i-ar confirma viabilitatea, amintim că acestea pot fi realizate doar cu susţinerea
din interiorul statelor membre. Exemplul Republicii Moldova este ilustrativ în acest sens şi, de
aceea, vom recapitula momentele pe care le considerăm semnificative în impulsionarea
procesului de cooperare a ţării noastre cu Consiliul Europei
În primul rînd, principiile de organizare şi funcţionare ale Consiliului Europei pot fi
susţinute prin adoptarea unor măsuri de ordin intern în Republica Moldova:
1) Avînd în vedere că parlamentele naţionale fixează proceduri proprii de numire a
membrilor delegaţiilor lor la APCE, reiterăm ideea unei reprezentări directe a
popoarelor europene în APCE, Republica Moldova putînd aduce un exemplu în acest
sens prin abilitarea cetăţenilor săi cu alegerea celor cinci membri pentru forumul
european.
2) În scopul întăririi statutului judecătorului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului
şi evitării oricăror genuri de influenţă asupra activităţii acestuia, pe lîngă regulile
prevăzute în Regulamentul Curţii de la Strasbourg, venim cu propunerea de
elaborare şi adoptare a unor reglementări naţionale, de rînd cu legile referitoare la
sistemul judecătoresc, care să acorde garanţii juridice şi politice judecătorului la
Curte atît în momentul desemnării lui pe plan intern, cît şi în timpul exercitării
146
funcţiei sale şi, mai ales, după întoarcerea sa în ţară odată cu expirarea mandatului
său la Curte.
În al doilea rînd, activitatea orientată spre consolidarea cooperării Republicii Moldova
cu Consiliul Europei în vederea respectării principiilor fundamentale ale acestuia urmează a fi
axată asupra următoarelor aspecte:
1) Ar fi mult mai uşor pentru autorităţile moldoveneşti şi mult mai benefic pentru
imaginea externă a ţării, să fie prevenite şi evitate noi hotărîri ale Curţii Europene a
Drepturilor Omului contra Republicii Moldova. În acest sens, urmează a fi creat un
mecanism naţional de supraveghere a compatibilităţii legislaţiei moldoveneşti cu
Convenţia europeană a drepturilor omului şi actualizării permanente a acesteia
conform standardelor europene.
2) În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de
a acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui o
cale de recurs importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi va contribui la reducerea volumului de lucru al Curţii, în
spiritul reformării acestei instituţii iniţiate prin Protocolul nr. 14.
3) Pentru ca soarta individuală a unei victime a violării drepturilor omului să fie direct
influenţată prin hotărîrea Curţii de la Strasbourg, ar trebui să fie instituit un
mecanism de recurs special care să permită întoarcerea autorităţii lucrului judecat.
În acest sens, este salutabilă introducerea în noul Cod de Procedură Penală, în art.
453, a unui nou temei pentru recursul în anulare, care permite reexaminarea unei
decizii penale urmare a pronunţării unei hotărîri a Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Urmează a fi activizată promovarea punerii în aplicare a acestei prevederi
legale.
4) Deşi la prima vedere procedura de monitorizare instituită de către Consiliul Europei
pare a fi incomodă şi indezirabilă pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile
statale, conştientizînd existenţa reală a deficienţelor identificate de către partenerul
său european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin includerea în agenda
europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul transnistrean,
precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa
Organizaţiei în redresarea lor.
5) Prin urmare, se consideră necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a
implementării programelor şi impactului acestora asupra dezvoltării democratice a
ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de asistenţa acordată de către Consiliul
147
Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua necesităţile şi utiliza corect
mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală a ţării de
avansare pe calea reformelor democratice.
În fine, profitînd de participarea sa pe picior de egalitate în cadrul Consiliului Europei,
ţara noastră are oportunitatea de a lansa concomitent statelor membre ale UE mesajul cu
privire la principala prioritate a politicii sale interne şi externe – integrarea în Uniunea
Europeană, informîndu-le şi solicitîndu-le concursul în realizarea obiectivelor strategice ale
Guvernului Republicii Moldova, soluţionarea problemei transnistrene, asigurarea respectării
drepturilor omului.
148
CONCLUZII
Proclamîndu-şi independenţa la 27 august 1991, Republica Moldova a devenit unul dintre
primele state suverane de pe teritoriul fostei URSS. Suveranitatea sa a fost consolidată prin
recunoaşterea ca atare de către alte state, precum şi prin primirea Republicii Moldova într-un şir
de organizaţii internaţionale universale şi regionale.
O importanţă deosebită pentru Republica Moldova în acest context o au organizaţiile
internaţionale, care oferă oportunităţi suplimentare de participare la formarea noii ordini
mondiale, la consolidarea principiilor şi normelor corespunzătoare. Astfel, Concepţia politicii
externe recunoaşte că „integrarea în structurile europene oferă Republicii Moldova o reală
posibilitate de consolidare a securităţii naţionale şi de asigurare a integrităţii teritoriale,
contribuind astfel la instaurarea stabilităţii politice în zonă.”
Raliindu-ne la importanţa politicii externe pentru dezvoltarea Republicii Moldova ca stat
suveran, am încercat să demonstrăm în această lucrare direcţiile prioritare în care ar trebui
intensificată activitatea Republicii Moldova ca participant egal la relaţiile internaţionale. Această
problemă a fost abordată sub trei aspecte interdependente:
1) consolidarea rolului organizaţiilor internaţionale în viaţa internaţională contemporană,
acestea fiind forme instituţionalizate ale comunităţii internaţionale, din care face parte
şi Republica Moldova;
2) impactul fenomenului de integrare europeană asupra dezvoltării statelor, pe baza
exemplului evoluţiei Consiliului Europei;
3) interacţiunea specifică între organizaţia internaţională şi statele sale membre, ilustrînd
cooperarea între Consiliul Europei şi Republica Moldova.
Referindu-ne la organiztaţiile internaţionale în general, constatăm că o astfel de
formaţiune complicată, cum este comunitatea internaţională, nu poate exista fără o structură
organizaţională, inclusiv juridică. Spre exemplu, Carta ONU, şi normele şi principiile tangente
cu acesta, apare ca o constituţie a comunităţii internaţionale. Statutul determină principalele
scopuri şi principii ale comunităţii internaţionale, lor trebuie să le corespundă toate ramurile,
institutele şi normele dreptului internaţional. Pe această baza se va desfăşura şi dezvoltarea
dreptului internaţional.
Activitatea curentă a organizaţiilor internaţionale deseori este supusă criticii, însă, am
nota aici, şi mecanismul mult mai complex al statelor, de asemenea, nu este perfect. Ca răspuns
la acuzaţiile că multe rezoluţii şi norme ale organizaţiilor internaţionale sunt lipsite de forţă
juridică obligatorie, am contesta lipsa influenţei acestora asupra comportamentului statelor.
149
Actele organizaţiilor internaţionale joacă un rol important în contextul legitimităţii colective,
care se bazează pe conştientizarea faptului că o soluţionare durabilă a unei probleme poate fi
doar una corectă, care ia în consideraţie interesele tuturor părţilor implicate şi a comunităţii în
general. Cel mai strălucit exemplu este Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948
care, deşi are statut de recomandare, a pus începutul formării uneia dintre principalele ramuri ale
dreptului internaţional – protecţia internaţională a drepturilor omului.
Din aceste raţionamente, am dedus în această lucrare că organizaţiile internaţionale
reprezintă o formă instituţionalizată a cooperării statelor şi oferă o ordine juridică pentru buna
desfăşurare a relaţiilor între acestea. Bineînţeles, ca în orice alt sistem organizaţional, şi în cazul
organizaţiilor internaţionale sunt necesare unele ameliorări:
1) În primul rînd, considerăm necesar de a fi elaborat un instrument juridic
internaţional cu privire la organizaţiile internaţionale, care să fie o codificare a
dreptului organizaţiilor internaţionale şi să ofere principalele definiţii, principii şi
mecanisme de creare şi activare a acestora. Un asemenea instrument ar putea fi
compus dintr-o parte generală, ce ţine de aria suverană a statelor, manifestată prin
libera decizie asupra definirii organizaţiei internaţionale, principiilor şi criteriilor de
constituire şi funcţionare ale ei, modalităţilor de stabilire a competenţelor şi rezervării
sferelor de acţiune exclusivă a statelor etc.; precum şi dintr-o parte specială care ar fi
deja caracteristică caracterului autonom al organizaţiei internaţionale de după
constituirea sa şi ar viza unele norme generale privind organizarea internă, mijloacele
de activitate, forţa juridică a actelor sale, relaţiile cu membrii şi alţi subiecţi de drept
internaţional etc. Prin urmare, Republica Moldova s-ar putea implica în elaborarea
unor instrumente juridice internaţionale care să fixeze standarde unice în ceea ce
priveşte noţiunea şi personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale, principiile
generale de competenţă în raport cu suveranitatea statelor, lăsînd pentru reglementare
prin actele constitutive aspectele legate de scopul înfiinţării, funcţiile specifice ale
fiecărei organizaţii, calitatea de membru etc.
2) Pe de altă parte, a crescut considerabil şi rolul organizaţiilor internaţionale în
activitate de creare a normelor juridice internaţionale. Datorită lor a fost instituit un
nou mecanism de activitate normativă: rezoluţiile adoptate conţin norme dorite, care,
treptat, sunt recunoscute de către state drept norme cutumiare ale dreptului
internaţional. Cu toate acestea, intuim că, pe viitor, scopul primar al organizaţiilor
internaţionale va consta nu în elaborarea normelor de drept, ci în consolidarea şi
punerea în aplicare a normelor care au fost deja create în cadrul acestora. În acest
150
sens, mecanismul instituit de către Consiliul Europei ar putea servi ca punct de
plecare şi pentru alte organizaţii.
3) Astfel, Republica Moldova nu poate rămîne izolată de aceste modificări substanţiale
din sistemul dreptului internaţional, în special, de înlocuirea relaţiilor cu caracter
prioritar bilateral prin interacţiunea universală între state şi popoare. Sub influenţa
acestor procese, am constatat că, pentru Republica Moldova, ca participant activ în
relaţiile internaţionale, structurarea şi ordonarea relaţiilor interstatale, care este oferită
de către Consiliul Europei, prezintă importanţă prin facilitarea dialogului cu alţi
parteneri şi afirmarea suveranităţii şi caracterului democratic al statului nostru. În
special, este semnificativă apartenenţa la sistemul juridic comun instituit în cadrul
acestei Organizaţii, care, prin Convenţia europeană a drepturilor omului, a înaintat
postulatul existenţei unei ordini publice europene.
Din perspectiva dezvoltării dreptului organizaţiilor internaţionale, am demonstrat în
cercetarea de faţă interesantul proces evoluţionist prin care a trecut Consiliul Europei de la
momentul creării sale în 1949. Ponderea sa politică şi independenţa în raport cu alte organisme
regionale şi internaţionale s-au afirmat prin fixarea unei agende proprii şi competenţe exclusive.
Determinarea Consiliului Europei ca for pentru dialog politic european a devenit şi mai
pertinentă după 1989, cînd Consiliul Europei, gradual, a început să-şi extindă influenţa şi asupra
statelor din Europa Centrală şi de Est.
Dimensiunea pan-europeană a Consiliului Europei este o realizare importantă în zilele
noastre, dar, de asemenea, constituie şi una dintre cele mai importante sfidări ale Organizaţiei.
Scopul este de a asigura ca acest club elitar european să nu-şi coboare exigenţele în legătură cu
crearea democraţiei, statul de drept şi promovarea drepturilor omului – orientate spre situaţia în
care statele membre îşi onorează angajamentele asumate la momentul aderării la Consiliul
Europei. Cunoaşterea largă a acestei probleme, împreună cu evidenţierea rolului procedurii de
monitorizare, este semnificativă nu doar datorită importanţei acestei chestiuni pentru state şi
societăţi care se află sub “jurisdicţia” Consiliului Europei. Este ceva mai mult decît atît – de a
defini funcţiile originale ale Consiliului Europei printre celelalte organizaţii care funcţionează pe
continentul european.
În acest context, Consiliul Europei nu ar putea aspira la o poziţie de frunte în domeniul
securităţii europene, unde marea parte a lucrului revine OSCE şi NATO, însă el poate contribui
la acest proces prin crearea circumstanţelor securităţii democratice. În sfera economică,
bineînţeles, cheia îi revine Uniunii Europene, în special, avînd în vedere că un număr tot mai
mare de state şi-au exprimat dorinţa de a adera la aceasta şi de a-şi transforma economiile în
151
concordanţă cu criteriile UE. Odată ce Consiliul Europei s-a dezis de unificarea economică şi
monetară a Europei, lui i-a revenit sarcina celei mai dificile unificări: culturală, socială şi
judiciară. Însă prioritatea care îi revine Consiliului Europei este în domeniul drepturilor omului.
Cu certitudine, o importanţă fundamentală în acest context o are Convenţia europeană a
drepturilor omului şi centrul de aplicare a ei – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ţinînd cont de aceste evoluţii şi de absorbţia de către Uniunea Europeană a tot mai multe
sfere de competenţă, am putea prevedea o apropiere imediată, iar pe termen lung poate chiar o
fuziune între Uniunea Europeană, a cărei extindere este departe de a fi finisată, şi Consiliul
Europei, a cărui majoritate de state membre tind să adere la Uniunea Europeană.
Examinînd Consiliul Europei drept un sistem de reglementare a relaţiilor interstatale, nu
putem trece cu vederea unele lacune care împiedică optimizarea eforturilor statelor membre în
realizarea obiectivelor de integrare europeană. Dintre acestea vom reţine următoarele:
1) Ne referim, în primul rînd, la procedura adoptării deciziilor Comitetului de Miniştri
prin consens, care oferă fiecărui stat membru posibilitatea să împiedice exercitarea
voinţei de solidaritate a celorlalte state membre. Considerăm că soluţia ar fi în
extinderea spectrului de probleme care să poată fi adoptate cu majoritate simplă sau
absolută, lăsînd pentru unanimitate doar chestiunile ce ţin de însăşi esenţa şi existenţa
Organizaţiei.
2) Pe de altă parte, este regretabil faptul că Adunarea Parlamentară, care, în esenţă,
reprezintă popoarele europene, nu dispune suficientă putere pentru punerea în
aplicare a ideilor sale progrsiste. Din acest motiv, avînd în vedere că parlamentele
naţionale au la latitudinea lor fixarea procedurii de desemnare a delegaţiilor naţionale
la APCE, considerăm că fiecare stat în parte, inclusiv Republica Moldova, ar putea, în
mod individual, opta pentru alegerile reprezentanţilor săi în APCE direct de către
popor.
3) Văzînd rezultatele celor trei summituri ale Consiliului Europei, care întrunesc toate
statele europene pe picior de egalitate, susţinem în continuare ideea
instituţionalizării summiturilor, care să aibă loc în mod regulat o data la doi sau trei
ani. În acest context, organizarea reuniunilor de vîrf reprezintă o ocazie unică pentru:
a) conturarea arhitecturii europene în general care să înglobeze, totodată, beneficii
particulare pentru toate statele vizate; b) apropierea statelor şi promovarea intereselor
naţionale în raport cu alte organizaţii internaţionale, din care primele nu fac parte; c)
precum şi pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale avantajoase şi consecutive, avînd în
vedere evoluţiile generale şi avantajele reciproce.
152
4) O mare sfidare pusă în faţa Consiliului la această epocă constă în consolidarea
eficacităţii mecanismelor de control instituite de CEDO şi aptitudinea de a trata
cauze ale căror număr nu încetează să crească pe măsură ce Organizaţia se extinde şi
Convenţia devine tot mai cunoscută publicului. Eficienţa mecanismului de
funcţionare a jurisdicţiei din Strasbourg nu poate fi asigurată decît prin implicarea
activă a statelor membre prin sporirea nivelului de conştientizare a autorităţilor şi
cetăţenilor lor a iminenţei respectării drepturilor omului, ajustarea legislaţiilor
naţionale la spiritul Convenţiei şi al protocoalelor adiţionale şi crearea unui mediu
favorabil de remediere internă, precum şi consolidarea responsabilităţii şi a voinţei de
executare a deciziilor Curţii.
Cu toate acestea, Consiliul Europei este, în primul rînd, un sistem de cooperare
interguvernamentală, care devine foarte evident în procesul de elaborare a convenţiilor şi
standardelor cooperării juridice internaţionale. Problema rezidă în faptul că atît Comitetul de
Miniştri, cît şi organele sale de cooperare interguvernamentală activează în baza
confidenţialităţii. În consecinţă, această mare realizare a Consiliului Europei, deşi este destinată
securităţii popoarelor europene, nu este expusă publicului şi nu este atrasă în construirea
autorităţii Consiliului Europei. În rezultat, Consiliul Europei este o organizaţie mai puţin
cunoscută opiniei publice, avînd în vedere evoluţiile sale actuale în domeniul democraţiei şi
drepturilor omului pe continent. Acest fapt nu suscită conştientizarea din partea societăţilor
europene, ceea ce este necesar pentru o mai mare susţinere a necesităţilor Consiliului Europei din
partea parlamentelor şi guvernelor europene.
Republica Moldova, prin aderarea sa la Consiliul Europei, are ocazia de a contribui la
consolidarea poziţiei acestei Organizaţii pe plan mondial, prin extinderea spaţiului în care
democraţia, statul de drept şi drepturile omului sunt consfinţite ca valori supreme. Deşi
admiterea în Consiliul Europei este calificată de către comunitatea internaţională ca un test de
maturitate democratică, Republica Moldova trebuie să înveţe a utiliza cu maximă eficienţă
avantajele care decurg din participarea sa în cadrul Forului European. Acestea sunt reflectate, în
primul rînd, în perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional în conformitate cu normele
Consiliului Europei. În al doilea rînd, fiind un tînăr membru al Organizaţiei, Republica Moldova
beneficiază de programe de asistenţă din partea Organizaţiei şi partenerilor săi europeni. Din
aceste considerente, vom reitera principalele recomandări pentru optimizarea cooperării
Republicii Moldova cu Consiliul Europei:
1) Demonstrînd că Consiliul Europei este un spaţiu juridic european, considerăm că
trebuie revizuită procedura de ratificare a tratatelor europene de către Republica
153
Moldova. În primul rînd, este vorba de voinţa de a fi legat prin tratat, care atinge toate
statele membre, în sensul necesităţii promovării unei cutume conform căreia, odată ce
un tratat a fost elaborat în cadrul Consiliului Euopei, statele membre îşi asumă
obligaţia de a crea condiţiile naţionale necesare pentru punerea în aplicare a acestuia
în ordinea juridică internă. Pornind de la această premisă, pentru procedura internă de
ratificare a Republicii Moldova este importantă ameliorarea în sensul verificării a
priori (dar nu ulterior) a legalităţii şi compatibilităţii, iar în cazul unor
necorespunderi între normele juridice naţionale şi cele europene primele trebuie
ajustate ultimelor (în locul renunţării la a deveni parte la respectivul tratat).
2) În scopul prevenirii şi evitării emiterii de noi hotărîri al Curţii Europene a Drepturilor
Omului contra Republicii Moldova, urmează a fi creat un mecanism naţional de
supraveghere a compatibilităţii legislaţiei moldoveneşti cu Convenţia europeană
a drepturilor omului şi actualizării permanente a acesteia conform standardelor
europene.
3) În acelaşi context, susţinem iniţiativa lansată de Preşedintele Republicii Moldova de a
acorda persoanelor drept de a sesiza Curtea Constituţională, ceea ce va constitui
o cale de recurs importantă înainte de adresarea cetăţenilor la Curtea Europeană a
Drepturilor Omului şi va contribui la reducerea volumului de lucru ale Curţii, în
spiritul reformării acestei instituţii iniţiate prin Protocolul nr.14.
4) Deşi la prima vedere, procedura de monitorizare instituită de către Consiliul Europei
pare a fi incomodă şi indezirabilă pentru stat, considerăm totuşi că autorităţile statale,
conştientizînd existenţa reală a deficienţelor identificate de către partenerul său
european, ar putea extrage unele avantaje, şi anume, prin includerea în agenda
europeană a unor astfel de probleme majore cum ar fi conflictul transnistrean,
precum şi identificarea priorităţilor proprii pentru a beneficia de asistenţa
Organizaţiei în redresarea lor.
5) Prin urmare, considerăm necesară stabilirea unui mecanism de supraveghere a
implementării programelor şi impactului acestora asupra dezvoltării democratice a
ţării. Pentru a asigura profitarea eficientă de asistenţa acordată de către Consiliul
Europei, este iminent de a identifica priorităţile, evalua necesităţile şi utiliza corect
mijloacele disponibile pentru a convinge Organizaţia în dorinţa reală a ţării de
avansare pe calea reformelor democratice.
6) Totodată, nu în ultimul rînd, participarea la Forul pan-european, oferă Republicii
Moldova ocazia de a atrage atenţia întregii comunităţi europene asupra unor probleme
154
de importanţă majoră pentru dezvoltarea sa, cum ar fi integritatea teritorială şi
conflictul transnistrean, asigurarea drepturilor omului pe întreg teritoriul ţării,
exercitarea democraţiei pluraliste etc. De asemenea, nu mai puţin importantă este
cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei în contextul priorităţii sale
politice de integrare europeană. La acest capitol, prestaţia Republicii Moldova la
Consiliul Europei constituie o trambulină pentru admiterea ei în Uniunea Europeană,
deoarece angajamentele faţă de primul constituie nici mai mult nici mai puţin aşa -
numitele criterii politice de la Copenhaga pe care trebuie să le îndeplinească un stat
aspirant la integrarea europeană. Astfel, subiectele care constituie obiectul
monitorizării Republicii Moldova de către Consiliul Europei au fost preluate şi în
Rezoluţia Parlamentului European cu privire la Republica Moldova din 18.12.2003.
Statele membre ale Uniunii Europene, cît şi cele candidate, fiind toate fără excepţie
membre ale Consiliului Europei, au posibilitatea de a testa cu regularitate prin
intermediul diverselor mecanisme de monitorizare ale Consiliului Europei situaţia
democraţiei şi drepturilor omului din Republica Moldova şi, prin urmare, au toată
puterea de a influenţa viteza apropierii sale de aderarea la UE.
În concluzie, constatăm că Republica Moldova dispune acum, mai mult ca niciodată, de
toate premisele pentru apropierea sa de societatea europeană contemporană, beneficiind în acest
sens de susţinerea deplină a Consiliului Europei. Consiliul s-a dovedit a fi un partener de
încredere pentru ţara noastră, decizia în ultimă instanţă aparţinînd autorităţilor moldoveneşti şi
voinţei politice de a ajusta legislaţia şi practica internă la standardele europene. Precum am
observat în această lucrare, procesul respectiv este deja în derulare. Devenirea Republicii
Moldova ca stat european veritabil este, astfel, orientată în două direcţii: realizarea modificărilor
în interior, urmare a angajamentelor asumate faţă de Consiliul Europei, şi promovarea
realizărilor obţinute pe plan internaţional, pentru consolidarea imaginii externe a ţării şi
profitarea de avantajele oferite de participarea în viaţa internaţională. Considerarea tuturor
acestor aspecte va deschide perspective pe termen lung pentru creşterea sigură şi durabilă a
Republicii Moldova şi includerea cetăţenilor ei în circuitul mondial de dezvoltare.
155
BIBLIOGRAFIE Izvoare normative
a. Tratate ale Consiliului Europei şi alte acte internaţionale
1. Acordul General cu privire la Centrul de Informare şi Documentare a Consiliului Europei la
Chişinău, semnat la 21 mai 1997 între Directorul pentru Afaceri Politice al Consiliului
Europei şi Directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.
2. Acordul general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei, Ed. Of. Tratate
internaţionale, vol. 13.
3. Carta europeană a autonomiei locale, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 14.
4. Carta europeană a limbilor minoritare sau regionale, încheiată la Strasbourg, la 5 noiembrie
1992.
5. Carta Europeană Socială, Carta Socială Europeană revizuită în aplicare, Biroul de informare
al Consiliului Europei în Moldova, Chişinău 2001.
6. Carta Organizaţiilor Naţiunilor Unite.
7. Codul european de securitate socială, încheiat la Strasbourg, la 16 aprilie 1964.
8. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor între state si organizaţii internaţionale sau intre
organizaţii internaţionale, încheiată la Viena, la 21 martie 1986.
9. Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 4.
10. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 1.
11. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi pedepselor sau tratamentului inuman sau
degradant, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 1.
12. Convenţia europeană pentru protecţia animalelor în timpul transportului internaţional
revizuită, adoptată la Chişinău, la 6 noiembrie 2003.
13. Convenţia asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu
caracter universal.
14. Protocolul nr.11 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, Ed. Of. Tratate Internaţionale, vol. 1.
15. Protocolului 14 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale de amendare a sistemului de control al Convenţiei, adoptat la 13 mai 2004
16. Statutul Consiliului Europei, Ed. Of. Tratate internaţionale, vol. 9.
17. Appendix to Statutory Resolution (2000) 1, Charter of the Congress of Local and Regional
Authorities of Europe (CLRAE), adoptată la 15.03.2000.
156
18. Avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971 cu privire la
consecinţele juridice pentru state a prezenţei continue a Africii de Sud în Namibia.
19. CM/Inf(2003)19 15 mai 2003, Priorités de la présidence moldave du Comité des Ministres
du Conseil de l’Europe (15 mai – 7 novembre 2003).
20. CM/Inf(2003)40 révisé (restricted) 17 octombrie 2003, 113ème Session du Comité des
Ministres Chişinǎu, 5-6 novembre 2003, Document d'information préparé par le Secrétariat
du Comité des Ministres.
21. Committee on the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the
Council of Europe, Albania, Co-rapporteurs: Mr. Jerzy Smorawinski (Poland, EPP/CD), Mr.
Jordi Sole Tura (Spain, SOC), Preliminary draft report, 30 iulie 1999.
22. Council of Europe’s conventional “acquis” which is of interest for accession to the European
Union, Doc. JUR/DIR *99 (2 din 27 ianuarie 1999).
23. CPJI, avizul din 3 martie 1928, cauza privind competenţa tribunalelor din Dantzig.
24. Decizia CJCE, 8 iulie 1999, Montecani SpA c/ Comisiei.
25. Declaraţia de la Strasbourg, adoptată la 11 octombrie 1997, în cadrul Summit-ului II al
Consiliului Europei.
26. Declaraţia de la Viena, adoptată la 9 octombrie 1993, în cadrul Summit-ului I al Consiliului
Europei.
27. Doc. 8496, Honouring of Obligations and Commitments by Slovakia, report, Committee on
the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the Council of Europe
(Monitoring Committee), Rapporteurs: Mr. Goran Magnusson (Sweden, SOC) and Mr. Juris
Sinka (Latvia, EDP), 6 septembrie 1999.
28. Doc. 10249, Întrebarea scrisă a membrilor Adunării parlamentare către Comitetul de Miniştri
nr. 449 a dlui van der Linden: „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari
moldoveni”, CM(2004)122 9 iulie 2004.
29. Doc. 6653, Blockade of Cuba, Motion for resolution, presented bz Mr. Piero Pierali and
others, 1 septembrie 1992.
30. Doc. 737 din 22 octombrie 1957, Moţiunea de recomandare cu privire la instituirea Curţii
Supreme Europene.
31. Doc. 7633 şi anexele, Report on the activities of the Bureau and the Standing Committee, 23
septembrie 1996.
32. Doc. 7928, Motion for a recommendation on the situation in Algeria presented by Mr
Atkinson and others, 25 septembrie 1997.
157
33. Doc. 8153, Actions of the Belarus Government against Embassies of Foreign Countries,
Motion for Resolution presented by Mr Zingeris and others, 24 iunie 1998.
34. Doc. 8218, Emergency action plan for children in Kosovo, Motion for recommendation
presented by Mrs Pozza Tasca and others, 15 octombrie 1998.
35. Doc. 8226, Calling for an independent and effective international criminal court, Motion for
resolution presented by Lord Russel-Johnston, 3 iulie 1998.
36. Doc. 8226, Legal problems arising from the coexistence of the Commonwealth of
Independent States Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms and the
European Convention on Human Rights, Motion for resolution presented by Mr. Gross and
others, 6 octombrie 1998.
37. Doc. 8236, Violations of Human Rights in the eastern part of the Republic of Moldova,
Motion for recommendation presented by Mr Nedelciuc and others, 9 octombrie 1998.
38. Doc. 8260, Rendering more humane the proceedings for expelling immigrants and asylum-
seekers whose papers are not in order, Motion for resolution presented by MM. Clerfayt,
Beaufays and others, 3 noiembrie 1998.
39. Doc. 8267, Fundamentalist regime’s treatment of women, Motion for a resolution presented
by Mrs Bušic and others, 25 noiembrie 1998.
40. Doc. 8359, Progress Report of the Monitoring Committee (1998-1999), Information Report,
Committee of the Honouring of Obligations and Commitments by Member States of the
Council of Europe (Monitoring Committee), Rapporteur: Mr. Jordi Sole Tura (Spain, SOC),
19 martie 1999.
41. Doc. 8519, East Timor, Motion for recommendation, presented by Mr. Martins and others,
17 septembrie 1999.
42. Doc. 8534, Situation in East Timor, Report, Political Affairs Committee, Rapporteur: Mr.
Luis Maria de Puig (Spain, SOC).
43. GR-EDS(2004)CB11 din 17 septembrie 2004, Rezumat al reuniunii din 13 septembrie 2004.
44. GT-MON(2004)16 (restricted) 5 iulie 2004, Proiectul Raportului Final cu privire la
reformarea procesului de monitorizare tematică a Comitetului de Miniştri.
45. Hotărîrea CEDO Bocancea şi alţii c. Moldovei, din 6 iulie, Monitor Oficial, Ed. Specială, 16
noiembrie 2004 .
46. Hotărîrea CEDO Croitoru c. Moldovei, din 20 iulie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială, 16
noiembrie 2004.
47. Hotărîrea CEDO Gheorghe Amihalachioae c. Moldovei, din 20 aprilie 2004, Monitor Oficial,
nr. 150-155 din 20 augsut 2004.
158
48. Hotărîrea CEDO Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei, din 8 iulie 2004, Monitor Oficial, ediţie
Specială, 21 septembrie 2004.
49. Hotărîrea CEDO Irlande c. Regatului unit, 18.01.1978, GA, nr. 11.
50. Hotărîrea CEDO Loizidou c. Turciei, 23 martie 1995.
51. Hotărîrea CEDO Luntre şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,
16 noiembrie 2004.
52. Hotărîrea CEDO Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi alţii c. Moldova, din 13
decembrie 2001, Monitor Oficial, Ed. Specială, 9 iulie 2002.
53. Hotărîrea CEDO Nicolae Frunze c. Moldovei, din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed.
Specială, 31 ianuarie 2005.
54. Hotărîrea CEDO Oleg Rahoţchii c. Moldovei, din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed.
Specială, 31 ianuarie 2005.
55. Hotărîrea CEDO Pasteli şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,
16 noiembrie 2004.
56. Hotărîrea CEDO Prodan c. Moldovei din 18 mai 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială, 31
ianuarie 2005.
57. Hotărîrea CEDO Sîrbu şi alţii c. Moldovei, din 15 iunie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,
31 ianuarie 2005.
58. Hotărîrea CEDO Ţîmbal c. Moldovei din 14 septembrie 2004, Monitor Oficial, Ed. Specială,
31 ianuarie 2005.
59. International Court of Justice, Reports, 1949.
60. Întrebarea scrisă a APCE nr. 449 „Ridicarea imunităţii parlamentare a trei parlamentari
moldoveni”.
61. Întrebarea scrisă nr. 456 a dlui Vlad Cubreacov „Situaţia elevilor români din teritoriile
moldoveneşti ocupate” .
62. Opinia Comisiei de la Veneţia CDL-AD (2002)223 din 8.10.2002 pe marginea Legii RM cu
privire la statutul deputatului.
63. Opinia Comisiei de la Veneţia CDL-AD (2003)1 din 16.01.2003 asupra legislaţiei electorale
din Republica Moldova.
64. Opinia nr. 188(1995) a APCE cu privire la cererea de aderare a Moldovei la Consiliul
Europei.
65. Order of Business of the fourth part of the 1999 Ordinary Session (20-24 September 1999),
Strasbourg – 20 septembrie 1999.
66. Presidency Conclusions, Dublin European Council, 13-14 decembrie 1996.
159
67. Raportul Comisiei de la Veneţia CDL (2002)40 din 12.03.2002 cu privire la statutul
Găgăuziei.
68. Raportul Comisiei de la Veneţia CDL (2003)9 din 5.02.2003 pe marginea proiectului de
Lege a RM cu privire la partidele politice.
69. Recomandarea 110 (2002) asupra Democraţiei locale şi regionale în Moldova, discutată la a
9-a Sesiune a CPLRE şi adoptată la 5 iunie 2002 (doc. CG (9) 6, proiect de recomandare
prezentat de Dl C. Casagrande şi Dl Y. Mildon, raportori).
70. Recomandarea 1554(2002) a APCE cu privire la funcţionarea instituţiilor democratice în
Republica Moldova, adoptată la 24 aprilie 2002.
71. Recomandarea 38(1998) cu privire la situaţia autonomiei locale şi regionale din Republica
Moldova.
72. Recomandările APCE cu privire la Republica Cehă – 1338(1997) şi Lituania – 1339(1997),
precum şi rezoluţiile cu privire la Slovacia – 1196(1999) şi Bulgaria – 1211(2000).
73. Recomandările Comitetului de Miniştri nr. 231 (1960), 372 (1963) şi 454 (1996) cu privire la
interpretarea uniformă a tratatelor europene.
74. Regulamentul Comitetului de Miniştri, adoptat de către Comitetul de Miniştri la Sesiunea 9-a
(august 1951) cu modificări adoptate la Sesiunea 10-a (martie 1952), Sesiunea 16-a (iulie
1955), Sesiunea 23-a (decembrie 1958), Sesiunea 73-a (iunie 1959) şi Sesiunea 133-a a
Delegaţilor Comitetului de Miniştri (iulie 1964).
75. Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
76. Rezoluţia (76)3 privind structura, mandatele şi metodele de lucru ale comitetelor, adoptată de
Comitetul de Miniştri la 18 februarie 1976.
77. Rezoluţia (99)50 cu privire la Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei,
adoptată de Comitetul de Miniştri la 7 mai 1999 în cadrul celei de-a 104 Sesiune.
78. Rezoluţia (99)9 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind crearea Birourilor de
Informare ale Consiliului Europei.
79. Rezoluţia 1115 (1997), cu privire la instituirea Comitetului de Monitorizare a îndeplinirii
obligaţiunilor şi angajamentelor statelor membre ale Consiliului Europei
80. Rezoluţia 1280(2002) a APCE cu privare la funcţionarea instituţiilor democratice în
Republica Moldova, adoptată la 24 aprilie 2002.
81. Rezoluţia 1303(2002) a APCE cu privare la funcţionarea instituţiilor democratice în
Republica Moldova adoptată la 26 septembrie 2002.
160
82. Rezoluţia 132 (2002) asupra Democraţiei locale şi regionale în Moldova, discutată la a 9-a
Sesiune a CPLRE şi adoptată la 5 iunie 2002 (a se vedea doc CG (9) 6, proiect de
recomandare prezentat de Dl C. Casagrande şi Dl Y. Mildon, raportori).
83. Rezoluţia APCE 1226(2000) cu privire la executarea hotărîrilor Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
84. Rezoluţia statutară (93) 26 cu privire la statutul de observator, adoptată de Comitetul de
Miniştri la 14 mai 1993.
85. Rules of Procedures of the Parliamentary Assembly and the Statute of the Council of Europe,
Varşovia, 1999.
86. SG/Inf (2004)29 „Moldova: evaluarea cooperării cu Consiliul Europei”.
87. SG/Inf(2002)20 6 mai 2002, Raportul Secretarului General privind recursul la împuternicirile
acordate de Articolul 52 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului faţă de Moldova.
88. SG/Inf(2003) 46 din 12ianuarie 2004 cu privare la cooperarea Republicii Moldova cu
Consiliul Europei (perioada iulie-decembrie2003).
89. SG/Inf(2004)15 din 14 mai 2004 cu privire la Cooperarea Republicii Moldova cu Consiliul
Europei (perioada iunie-mai 2004).
90. SG/Inf(2004)20 din 15 iulie 2004, Rapoarte ale oficiilor teritoriale ale Consiliului Europei şi
alte posturi externe.
91. Statutory Resolution (2000) 1 on the Congress of Local and Regional Authorities of Europe,
adoptată de către Comitetul de Miniştri la 15 martie 2000.
92. The Council of Europe’s contribution to the enlargement of the European Union – Fields of
Justice and Home Affairs covered by Title VI of the Treaty on European Union, Doc.
DIR/JUR 98(5 rev. din 27 ianuarie 1999.
b. Acte legislative şi normative ale Republicii Moldova
93. Legea nr.761-XV din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic, (Monitorul Oficial, 02
februarie 2002, nr. 20/80)
94. Legea nr. 595-XIV din 24.09.1999 privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova,
(Monitorul Oficial, 02 martie 2000,nr.24-26/137)
95. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind ratificarea Statutului Consiliului
Europei, nr. 522-XIII din 12 iulie 1995, (Monitorul Oficial, 28 iulie 1995, nr.41-42)
96. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind constituirea Comisiei Naţionale pentru
pregătirea în vederea preluării şi executării de către Republica Moldova a Preşedinţiei
161
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, nr. 820-III din 1.08.2002, (Monitorul Oficial,
08 august 2002, nr. 115-116)
c. Hotărîri ale Curţii Constituţionale a Republicii Moldova
97. Hotărîrea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia
Republicii Moldova, nr. 55 din 14 octombrie 1999 (Monitorul Oficial, 28 octombrie 1999,
nr. 118-119/64)
98. Hotărîrea Curţii Constituţionale cu privire controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Legea nr. 781-XV din 28.12.2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 186-XIV din
6.11.1998 privind administraţia publică locală, nr. 13 din 14 martie 2002 (Monitor Oficial,
04 aprilie 2002, nr. 46-48)
d. Hotărîri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
99. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 17 privind aplicarea în practica judiciară de
către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale din 19.06.2000, Buletinul C.S.J. 9-10’2000.
Izvoare speciale
a. Manuale, monografii
100. Anghel, I., Anghel, V., Răspunderea în dreptul internaţional, Lumina Lex, Bucureşti, 1998
– 375 p.
101. Anghel, Ion., Subiectele de drept internaţional, Lumina Lex, Bucureşti,1998. –191 p.
102. Bindschedler, R., International organizations, General aspects, în:) Encyclopedia of public
international law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.
103. Boulouis, J.,. Chevallier, R.M., Grands arrêts de la Cour de Justice des Communautés
européennes, Dalloz, Paris, 1991 – 470p.
104. Burban, J.L., L’élection du parlement européen au suffrage universel, Panthéon-Sorbonne,
Paris, 1973.
105. Burban, J.L., Le Conseil de l’Europe, Presses Universitaires de France, Paris, 1996 -128 p.
106. Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei la Bucureşti., Manualul
Consiliului Europei, Bucureşti, 1999 – 500 p.
107. Ciachir, N., Istoria relaţiilor internaţionale de la Pacea Westfalică (1648) până în
contemporanietate (1947), Bucureşti, 1998.
162
108. Couloubaritsis, L., De Leeuv, M., Nöel, E., Sterckx, C., The Origins of European Identity,
Bruxelles, 1993 – 187 p.
109. Curtis, D., The future of the Council of Europe, Londra, 1960.
110. De Vel, G., Comité des Ministres du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1995 – 148 p.
111. Defarges, Ph., Les institutions européennes, Armand Colin, Paris, 2002 – 246 p.
112. Diaconu, I., Drept internaţional public, Bucureşti, 1995 – 309 p.
113. Ginther, K., International organizations, Responsibility, în:) Encyclopedia of public
international law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.
114. Gomien, D., Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului,
Consiliul Europei, 1998 – 157 p.
115. Günther, J., European Integration, , în:) Encyclopedia of public international law, North-
Holland, 1995, vol. 4 – 1650 p.
116. Huber, D., Une décennie pour l’histoire - Conseil de l’Europe 1989-1999, Conseil de
l’Europe, 1999 – 314 p.
117. Jaskiernia, J., The parliamentary assembly of the Council of Europe, Varşovia, 2003 – 436
p.
118. Kelsen, H., The Law of the United Nations, Londra, 1951.
119. Klebes, H., Die Parlamentarische Versammlung als “Politisches Gewissen” Europas (în:)
Österreich im Europarat 1956-1986- Bilanz einer 30jahrigen Mitgliedschaft, Viena, 1988.
120. Klebes, H., Hartland, J., A full Pan-European Role of the Council of Europe’s
Parliamentary Assembly, (în:) C. K. Jain, Triumph of Democracy. An Overview of world
Parliaments, New Delhi, 1993.
121. Lalumière, C., The Council of Europe and Democratic Security, (în:) J.D. Mroz, D. Pinto,
F. Rosentiel (ed.), Securing the Euro-Atlantic Bridge. The Council of Europe and the
United States, New-York-Praga-Budapesta, 1993.
122. Lambert-Abdelgawad, E., Executarea hotărîrilor Curţii europene a Drepturilor Omului,
Ediţii ale Consiliului Europei, Chişinău, 2004 – 72 p.
123. Lamoureux, F., Molinie, J., Un exemple de coopération intergouvernementale. Le Conseil
de l’Europe, Presses universitaires de France, collection Thémis, Paris, 1972.
124. Lamoureux, F., Molinié J., Le Conseil de l’Europe, PUF, “Dossiers Thémis”, 1972.
125. Marguénaud, J.P., La Cour Européenne des Droits de l’Homme, Dalloz, Paris, 2002 -141 p.
126. Mayne R., Postwar. The Dawn of Today’s Europe, London, 1983.
127. Niciu, M., Chivu, G., Organizaţii internaţionale guvernamentale, Cluj-Napoca, 1998.
128. Niciu, M., Organizaţii Internaţionale (Guvernamentale), Iaşi, 1994.
163
129. Polakiewicz, J., Treaty-making in the Council of Europe, Council of Europe Publishing,
1999 – 219 p.
130. Pronicţchi, E., Proniţchi, S., Analiza perspectivelor de integrare a Republicii Moldova în
Uniunea Europeană, (în:) Republica Moldova şi Integrarea Europeană, elemente de
strategie, Institutul de Politici Publice, Chişinău, 2003.
131. Reuter, P., Droit International Public, PUF, Paris, 1993 – 595 p.
132. Reuter, P., Organisations européennes, PUF, coll. “Thémis”, 1965 – 489 p.
133. Robertson, A.H., Consiliul Europei, structura, funcţiile şi realizările lui, Leyde, 1962.
134. Robertson, A.H., Manual of the Council of Europe: Structure, Functions and Achievements,
South Hackensack, 1970.
135. Ruda, J.M., States, Fundamental Rights and Duties, în:) Encyclopedia of public
international law, North-Holland, 1995, vol. 4.
136. Scăunaş, S., Drept Internaţional public, Bucureşti, 2002.
137. Schemers, H., International institutional law, Leiden, 1972, vol. 1.
138. Schemers, H.G., Blokker N.M., International Institutional Law, Haga, 1995.
139. Schreuer, Ch., International law in municipal law: law and decisions, în:) Encyclopedia of
public international law, North-Holland, 1995, vol. 4 – 1650 p.
140. Sîrcu, D., Accesul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului: condiţii de admisibilitate,
Centrul de Drept, Chişinău, 2001 – 123 p.
141. Skubiszewski, K., International Legislation, în:) Encyclopedia of public international law,
North-Holland, 1995, vol. 4 1650 p.
142. Soulier, G., L’Europe. Histoire, civilisation, institutions, Paris, 1994 – 461 p.
143. Sudre, F., La Convention Européenne des Droits de l’Homme, PUF, Paris, 2002 -127p.
144. Sudre, F., Les grands arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme (Recueil des
décisions) ; PUF, Paris, 1997.
145. Tarschys, D., Europe: invention et nécessité, Editions du Conseil de l’Europe, Strasbourg,
1999 – 118 p.
146. Verosta S., History of the law of nations, in:) Encyclopedia of public international law,
North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.
147. Vonica, R., Introducere generală în drept, Lumina Lex, Bucureşti, 2000 – 599 p.
148. Wolfrum, R., International Law of cooperation, in:)Encyclopedia of public international
law, North-Holland, 1995, vol. 2 – 1510 p.
149. Wright, Q., International Law and the United Nations?, New-York, 1960.
150. Zuleeg, M., International Organizations, EPIL II, 1995.
164
151. Бекяшев, К., Международное публичное право, Проспект, Москва, 2001 – 636 с.
152. Бобров, Р., Основные проблемы международного права, Moсква, 1968.
153. Зайцева, О., Международные межправительственные организации, Moсква,1983.
154. Казанский, П., Учение о международной администрации, Одесса, 1901.
155. Кривчикова, Э., Основы теории права международных организаций, Moсква, 1979.
156. Левин, Д., Актуальные проблемы международного права, Moсква, 1974.
157. Малько, А.В., Теория государства и права в вопросах и ответах, Юристъ, Москва,
1998 – 198 с.
158. Маргиев, В., К вопросу об определении внутреннего права международных
организаций. Вопросы универсальности и эффективности международного права,
Свердловск, 1981.
159. Мартенс, Ф., Современное международное право цивилизованных народов, Т. 1,
Москва, 1996.
160. Моравецкий, В., Функции международной организации, Moсква, 1976.
161. Морозов, Г., Международные организации. Некоторые вопросы, Moсква, 1974.
162. Мюллерсон, Р.., Тункин, Г., Курс международного права, т. 1.
163. Нерсесянц, В., Философия права, Москва, 1998 – 647 c.
164. Тункин, Г., Вопросы международного права, Moсква, 1962.
165. Тункин, Г., Теория международного права, Moсква, 1970
166. Ушаков, А., Правовое регулирование использования силы в международных
отношениях, Москва, 1997.
167. Ушаков, Н., Международное право, Юристъ, Москва, 2000. – 302 с.
168. Фердросс, А., Международное право, Moсква, 1959.
169. Шибаева, Е., Поточный М., Правовые вопросы структуры и деятельности
международных организаций, МГУ, Москва, 1980.
170. Шибаева, Е., Право международных организаций, Moсква, 1986. – 157 с.
b. Articole şi alte publicaţii
171. Bribosia, D., Le Protocole No 11 à la Convention européenne des droits de l’homme: une
révolution de palais à Strasbourg?, “Journal des Tribunaux, Droit Européen, 1995, no. 17.
172. Burban, J.L., La Communauté européenne et la Défence, Revue de la Défence nationale,
iulie 1980.
173. Bushsbaum, T.M., The Council of Europe and the CSCE: Partners in Leadership,
„Annuaire européen”, 1992, vol. 40.
165
174. Consiliul Europei. 800 milioane de europeni, Chişinău, 2001. – 116 p.
175. Constituţia Republicii Moldova comentată articol cu articol, vol. I, Civitas, Chişinău, 2000.
176. Déletraz, H., Le Conseil de l’Europe et l’OSCE. Sont-ils complémentaires ou concurrents?,
„Objectif Europe”, 1997, nr. 47-48.
177. Delors, J., Address to the Council of Europe, “Bulletin of the European Communities”,
1989, No. 9.
178. Furrer, H.-P., La dimension pan-européenne du Conseil de l’Europe, “Bulletin européen”,
1998, No. 2.
179. Keohane, R., International Organizations and the Crisis of Interdependence. –
International Organizations, 1975, vol. XXIX, nr. 2.
180. Lynch, D., Moldavie, Laboratoire de la nouvelle stratégie européenne, (în:) Le courrier
des pays de l’Est, Les nouveaux voisins de l’Europe élargie, nr. 1042, 2004.
181. Manfred, S., Le Conseil de l’Europe et la protection des droits de l’homme, “Revue de
droit International et de Sciences Diplomatiques et Politiques”, 1950, No. 1.
182. MOLDPRES, Preşedinţia Italiană a UE apreciază pozitiv rezultatele Preşedinţiei Moldave
în Comitetul de Miniştri al CE, MOLDPRES, nr. 16033 IUL/AGS, Chişinău, 19 noiembrie,
2003.
183. MOLDPRES, Vasile Tarlev.:”Preluarea de către Republica Moldova a Preşedinţiei
Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei este un moment istoric”, 15 iulie 2003.
184. Publicaţia Consiliului Europei: Rezumate ale Tratatelor Consiliului Europei, Direcţia
Afaceri Juridice, Strasbourg, 18 septembrie 1998, versiunea română.
185. Robertson, A.H., Relations between the Council of Europe and the United Nations,
„Europeans Yearbook”, 1970, vol. 18.
186. Rouchereau, F., L’espace judiciaire européen, “Regards sur l’Actualité”, 1997, No 235
187. Saint-Quen, F., Les “Cercles d’intégration”, Cadmos, 1991, nr. 55.
188. Seyersted, F., The legal nature of international organizations – Nordisk Tidsskrift for
International Ret., vol. 51, 1982.
189. Stein, E., International Law in Internal Law: Toward Internationalization of central and
eastern European Constitutions, AJIL, 88(1994).
190. Дипломатический вестник. 1992, nr. 2-3.
191. Усенко, Е. Сущность и принципы социалистической экономической интеграции, -
Советское государство и право, 1971, nr. 11.
166
c. Pagini internet
192. http://assembly.coe.int/AboutUs/procedureF.htm
193. http://conventions.coe.int/Treaty/EN/cadreprincipal.htm
194. http://www.coe.int/events/3rdSummit
195. http://www.coe.int/T/e/Com/files/CM_chair-sessions/chair/moldova
196. http://www.un.org
167
LISTA ABREVIERILOR
ONU – Organizaţia Naţiunilor Unite.
CEE – Comunitatea Economică Europeană.
C.E.C.A. – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.
NATO – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord.
OSCE – Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
UE – Uniunea Europeană.
CE – Consiliul Europei.
CM – Comitetul de Miniştri
SG – Secretarul General
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
APCE – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
CPLRE – Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa.
CDDH – Comitetul Director pentru Drepturile Omului.
RM – Republica Moldova.
BICE – Biroul de Informare a Consiliului Europei.
ONG – Organizaţie Ne-Guvernamentală.
GR-EDS – Grupul de Raportori pentru Stabilitate Democratică.
MAEIE – Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene.
Art. – articol.
p. – pagină.
из.- издательство.
с.- страница.
168
ADNOTARE Vitalie Slonovschi. Teză de doctor la tema
„Aspecte politico-juridice privind relaţiile de cooperare a Consiliului Europei cu Republica Moldova”
Teză prezentată pentru obţinerea titlului de doctor în drept, specialitatea 12.00.10 – Drept
internaţional public, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2006, Manuscris.
Cuvinte – cheie: Organizaţie internaţională, Consiliul Europei, Comitetul de Miniştri,
Adunarea Parlamentară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a
Drepturilor şi Libertăţilor fundamentale ale Omului, drepturile omului, decizii, recomandări,
rezoluţii, integrare europeană.
Această lucrare sub formă de investigaţie ştiinţifică pune în discuţie problematica legată
de organizarea, activitatea şi competenţele organizaţiei internaţionale contemporane, fiind
elucidat în mod special exemplul Consiliul Europei.
Făcînd referinţă la gradul de cercetare a mai multor aspecte legate de organizarea şi
funcţionarea Consiliului Europei, a competenţelor, mecanismelor lui de funcţionare, putem
adnota că ele şi-au găsit relevanţă în literatura de specialitate. În acest sens un pas important în
codificarea dreptului organizaţiilor internaţionale ar putea să-l constituie elaborarea şi adoptarea
unui instrument internaţional menit să guverneze întreg domeniul de activitate a organizaţiilor
internaţionale, inclusiv prin punerea în aplicare a normelor juridice elaborate şi instituirii unui
mecanism comun de control asupra implementării acestora.
Analizînd problematica pusă în discuţie, am identificat rolul Consiliului Europei prin
prisma conexiunilor sale cu instituţiile publice ale statelor membre. Obiectivul propus a fost atins
prin formularea unor direcţii noi prioritare de activitate cum ar fi implicarea în procesele de
securitate şi stabilitate europeană, precum şi dezvoltarea economică pan-europeană – aspecte noi
şi importante, luînd în consideraţie rolul de garant al ordinii publice în Europa.
Prezenta lucrare poate fi considerată drept o contribuţie la identificarea poziţiei şi
acţiunilor Republicii Moldova referitor la integrarea sa plenară în familia statelor europene. În
special, elaborarea şi aplicarea mecanismelor eficiente de control asupra implementării normelor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului într-o societate modernă, inclusiv prin aplicarea
acesteia pe întreg teritoriul Republicii Moldova, problema transnistreană devenind un punct
cheie pe agenda politică europeană.
169
РЕЗЮМЕ Виталий Слоновски. Докторская диссертация на тему
„Политико - юридические аспекты сотрудничества Совета Европы и Республики Молдова”
Диссертация на соискание ученной степени доктора права по специальности
12.00.10 – Международное публичное право. Молдавский Государственный Университет,
Кишинэу, -2006, Рукопись.
Ключевые слова: Международная организация, Совет Европы, Комитет
Министров, Парламентская Ассамблея, Европейский Суд по Правам Человека,
Европейская Конвенция по Правам и Основным Свободам Человека, права человека,
решения, рекомендации, резолюции, европейская интеграция.
Настоящая работа как научное исследование рассматривает ряд вопросов
связанных с организацией, деятельностью и компетенциями современной международной
организации, в частности будучи рассмотрен пример Совета Европы.
Ссылаясь на степень исследования различных аспектов связанных с организацией и
деятельностью Совета Европы, его компетенций, механизмов его деятельности, нужно
отметить, что они были отображены в специализированной литературе. В этом смысле,
важным шагом в кодификации права международных организаций могло бы стать разработка
и принятие единого международного документа, предназначенного для обеспечения
деятельности международных организаций, в том числе через применение разработанных
юридических норм и учреждения совместного механизма контроля за их внедрением.
Анализируя рассматриваемую проблематику, мы идентифицировали роль Совета
Европы через призму его взаимоотношений с общественными учреждениями государств-
членов. Предложенная цель была достигнута посредством формулирования новых
приоритетных направлений деятельности, таких как включение в процессы европейской
безопасности и стабильности, а также пан - Европейское экономическое развитие – новые и
важные аспекты, если принять во внимание роль гаранта общественной безопасности в Европе.
Настоящая работа может рассматриваться в качестве вклада в идентификацию
позиции и деятельности Республики Молдова относительно своей всемерной интеграции
в семью европейских государств. В частности, разработка и применение действенных
механизмов контроля над выполнением норм Европейской Конвенции по Правам
Человека в современном обществе, включая их применение на всей территории
Республики Молдова, приднестровский вопрос становясь важным пунктом на
политической повестке дня европейской политики.
170
SUMMARY Vitalie Slonovschi. The Doctor Degree Thesis on
“Political and legal aspects of cooperation relations of Council of Europe with Republic of Moldova”
PhD thesis is presented for obtaining the title of Doctor in Law, specialty 12.00.10 –
International Public Law, State University of Moldova, Chisinau, 2006, Manuscript.
Keywords: International organization, Council of Europe, Council of Ministers,
Parliamentary Assembly, European Court of Human Rights, the European Convention for the
Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms, human rights, decisions,
recommendations, resolutions, European integration.
This thesis, in form of a scientific investigation, puts in discussion issues related to the
organization, activity and competencies of a modern international organization, the example of
the Council of Europe being particularly elucidated.
With reference to the degree of mapping many aspects of the organization and
functioning of the Council of Europe, competencies, its mechanism of functioning, we could
mention their presence in the specialized literature. In the same time, we mention that the science
of Law knows several opinions and doctrinal conceptions that are not definitively explicit on the
eventual enlargement of Council of Europe’s action field. One important step in the codification
of the international organizations Law could be the elaboration and adoption of an international
instrument assigned to govern the whole field of international organizations’ activity, inclusively
by applying the elaborated juridical norms and establishing a common mechanism of control
over their implementation.
Analyzing the problems under discussion, we identified the role of the Council of Europe
through the prism of its connections with member-states’ public institutions. The suggested
objective has been reached by formulating such new priority directions of activity as the
implication in the processes of European security and stability, as well as the pan-European
economic development – new and important aspects if taking into consideration the role of
guarantor of public order in Europe.
The present paper might be considered as a contribution to identifying the position and
actions of Republic of Moldova related to its full integration into the family of European states.
In particular, elaboration and application of efficient control mechanisms over the
implementation of the European Convention of Human Rights norms in a modern society,
including by their application on the whole territory of Republic of Moldova, the Transnistria
issue becoming a key point of the European political agenda.
171