Început. Sunet, curat, infinit, explozia primordială, dăruirea totală care a născut conştiinţa universului şi din ea, cândva pe firul argintiu al fiinţării, am apărut şi noi, paşi-ecouri ale unei regăsiri eterne. De acolo, din ecoul iniţial se ţese pânza destinelor noastre, se înfiripă ziua pe după noapte, se scurge ploaia din ceruri pentru a spăla pământul. Muzica aceea de la început bate în inima Mamei noastre Geea. Şi odată cu ea bate şi inima ta, cititorule, iar eu, auzind ritmicitatea infinită a iubirii Ei, am ştiut paşii care m-au adus aici, la începutul acestei poveşti.

E povestea ta, începută de mine şi continuată de tine, e visul meu, la care mi-a fost interzisă participarea, dar pe care l-am găsit, mocnind în mine, aruncându-mă peste tastatură, mereu şi mereu, în căutarea ei. Sunetul ei se regăseşte în radiaţia aştrilor dar şi în zumzet de albine, în dansul nisipului sub val dar şi în adierea frunzelor sub vântul cald de primăvară. Acum te conjur cititorule să visezi viitorul tău, al nostru, să îl materializezi, nu-l lăsa în eter, pune-l aici, încercuieşte-l, pune toată intenţia ta în el ştiind că, atunci, aşa va fi. E un pas mic înspre saltul conştienţei în conştiinţă, acolo unde infinitul iubirii din tine va manifesta nu karma, ci dharma, aruncând acest voal frumos peste ochii timpului. Să plutim, împreună, mai întâi în visul meu şi apoi în visul nostru. Să ştii că nu te-am uitat, pentru tine scriu cartea asta, şi dacă nu ştii asta, priveşte la copilul tău şi întreabă-te dacă pentru el nu merită să îi visezi un viitor frumos, iar dacă o să râzi în barbă spunându-ţi că la vârsta asta nu ai cum să ai copii, atunci îţi spun, viitorul într-o plasă de lumină se cerne, acolo stau copiii copiilor noştri de veghe pentru coborâre în dimensia noastră de graniţă. Să scriem cititorule atunci cele mai frumoase vise pe care, cu mâinile sufletului le putem culege. Să imaginăm dreptatea, adevărul, iubirea, naşterea eternităţii pe pământ. Să îi dăm, în sfârşit, Mamei pământ, mâna de ajutor pe care, de mult trebuia să i-o întindem. Pentru că uniţi în conştiinţa ei, de mână, vom transforma ariditatea în belşug şi durerea în infinită fericire, vom fi forţa modelatoare ce va mătura încercările nefaste de a ne ţine cu nasul în ţărână, vom sta cu toate luminile pe cer, drepţi, curaţi, în fine...

Ai să găseşti, cititorule, locurile unde să îţi pui visele, paginile albe te aşteaptă, cu dor, să finalizezi visarea, să devii ceea ce trebuie să fii. Pune acolo inima ta, ea ştie paşii de dans pe care universul acompaniază. Celulele neuronale din ea se vor răspândi pe hârtie, ca mici celule mişcătoare şi vei deveni una cu hârtia, contopindu-vă, eşti scriitor acum, nu îţi mai pot spune altfel, eşti visătorul din dreapta mea, în curând vei prelua frâiele Pegaşilor mei. Paşii ni se sincronizează sub ritmul valurilor, ne vom roti pe boltă odată cu stelele şi vom desena istoria atlanţilor pe pietrele din râuri, ca mai apoi, să le culegem din roua de pe frunze, biblioteci akaşice instante. Susurul apei printre brazi va fi pauza dintre gânduri, cu atenţia îndreptată în interior, aşezăm împreună primele blocuri ale construcţiei viitorului, descoperită în trecut şi trăită acum. Vei şti intuitiv ce cărare să alegi din multitudinea lor luminoasă, căci odată pornit pe drumul acesta, florile îţi vor cânta la ureche, iar cerul va fi şevaletul tău. Peniţa pregătită fiind, rândurile îţi aşteaptă încolonate, destinul. Acela pe care îl vei iniţia odată ce porneşti, cu inima deschisă,

pe acest tărâm al noului-regăsit. Pentru cei care au învăţat pasul, dansul se va porni, pentru cei care visează culorile, pastelul născut va undui printre stele, pentru consumatorii de portative, muzica sferelor se va materializa cimatic. Nu e un vis ci e împlinirea menirii gândirii conştiente, dehaotizarea şi direcţionarea acestora către popasul infinit. Căci odată ce vom atinge cu degetele frecvenţa materializării gândurilor noastre vom simţi cum creşte, mai întâi ca un fior pe şira spinării, apoi ca un val imens care ne roteşte cumva sinergic cu pământul, ne vom undui sub apa cristalizată a viitorului, creşte conexiunea din noi cu sufletul, cu spiritul, le arăţi în fine drumul către tine şi ţie drumul către tine. Te vei contopi, odată cu eliberarea de un pesimist viitor, cu inima ta, vei simţi cum, sincron, miliarde de inimi curate, pulsează iubire în venele Tanimei, căci în povestea aceasta, Geea se transformă, ca voi din cititori în scriitori. Eliberarea va veni natural, vei simţi mişcarea stelelor la început şi rotaţia Mamei prin ceruri, îi vei cunoaşte numele nou şi vei începe să îi vorbeşti limba. Nu vei mai putea vreodată pune în conul tău de incidenţă decât lumină şi iubire pentru că pornit pe cărarea construcţiei conştiente, conectat la divinitatea din tine, manifeşti ceea ce eşti cu adevărat. Şi împlineşti visul unor vise despre coborârea iubirii în materie. Materie pe care cu atâte iubire, a visat-o Tatăl, şi pe care mai apoi ţi-a dăruit-o pentru a o înmiresma. Să o modelăm deci, cu aripile minţii, cu palmele aşezate pe suflet, să coasem lumina stelelelor (ajna serafimilor) peste lacuri, să creionăm paşii facerii în unduirea ierbii. După ce vei simţi, ca un vertij la început, mişcarea spaţiului, cernând nisipul pe o plajă vei descoperi muzica tăcerii, scrisă pe nori, de vânturi nevăzute. Vei auzi inima Tanimei când aşezi capul pe pernă. Dimineaţa, după ce spiritul îşi întoarce globurile de lumină peste astralul din noi, scrie visul pe hârtie şi aruncă-l aici, între rânduri şi apoi oferă cartea cadou, cuiva, căruia ştii că i-ar plăcea să contribuie şi el/ea la povestea noastră. Lasă-l să îşi scrie şi el/ea povestea şi apoi oferă-i şi visul tău, aruncă-l înapoi şi aici, de unde a pornit rotaţia cuvintelor printre file, să visez şi eu visul tău, scriitorule...

Ştiu că se poate ca de multe ori cuvintele să nu poată să spună povestea, sau ca gândul dinspre mâine, sau mâna curată ce îţi mângâia sufletul ieri, azi să fie departe, dar vei vedea, priveşte pe cer, la răsărit sau la apus deopotrivă, îţi voi desena mantrele liniştii sufletului şi atunci vei putea călca iar, energizând cu fiecare pas, lucrarea şi inima. Vei ştii atunci când vei privi spre cer că re-găsirea vine, e numai o ecuaţie matematică. Această geometrie infinită care ne aşează cuminţi, pe cadranul ceasului timpului fiecăruia. Dar întorcându-ne către noi putem vizualiza mecanismele intricate ale orologiului şi vom ştii pârghiile şi cuvintele şi gândurile şi atunci ceasul îşi va contopi limbile într-o mişcare infinit-rapidă, de fapt nemişcare. Vă voi da, cu fiecare cuvânt pe care îl citiţi sau îl scrieţi, energia eliberării voastre de sub visare, fiecare pas, oricât de mic, va aduce minunile la ordinea cotidianului. Vă veţi găsi extaltici, sub o salcie plângătoare, sau în ploaie, bătut de şfichiuitorul nisip purtat de vânt sau lipiţi de stânca rece ca focul creaţiei, de fiecare dată când vă veţi acorda instrumentele interne şi veţi participa la simfonia lumilor. Nu va mai fi fugă, aşteptarea va însemna curge lină, ca mierea şi la fel de energizantă, nu veţi mai căuta, căci voi sunteţi răspunsul şi hotărârile voi le puneţi în ordinea dorită. Să nu

crezi că dacă aici apare de multe ori cuvântul poveste, rostul lucrurilor e în van. O, nu, în ritmurile acestea pe care le vei trăi, vârtejul pe care îl vei crea, se va simţi mai întâi ca un vânticel de primăvară, ca mai apoi, de fiecare dată când apelaţi la lumina din voi, un uragan să vă ia şi să vă umfle pânzele, purtându-vă tot mai aproape de oglinda adevărului. Cele şapte fântâni din voi, pe care le vom explora împreună înainte de a coborâ în inima Tanimei se vor deschide odată cu razele primei primăveri. Acolo vom găsi împreună scroll-ul pe care, cu inima vom scrie VISUL TANIMEI.

Să pornim deci, de mână pe cărarea luminoasă pe care cu ochii minţii o aşezăm, pas cu pas, înaintea noastră. Clipa împărţită la eternitate, de atât avem nevoie ca să reuşim. Nu timpul, care devine iluzoriu, carton lipit pe ceruri, e cel care contează. E gândul tău, e iubirea din tine pe care o aşezi aici printre gândurile mele, vibrând din ce în ce mai tare, stârnind furtuna de pe urmă în suflet. Vei găsi pe drum prieteni ce îţi vor întinde mâna, sau vei primi daruri la care nu te-ai aşteptat, dar ele vin, pentru că, depunând armatele înaripate ale iubirii pentru ceilalţi, aici, între cuvinte, fântâna din tine se umple din ce în ce mai tare şi mai mult până devine un şuvoi cosmic, vizibil ochiului sensibil, un cordon de energie de la tine în ... inima ta. Căci raiul tău acolo stă, e localizarea normală a oricărei existenţe umane, e poarta către infinit, şi în sensul de poartă stelară ce te poate duce oriunde în universul fizic dar nu numai, cât şi în sensul de localizare propriu zisă, pentru că inima ta poartă lumina Dumnezeului din tine, e singura esenţă curată şi neatinsă din orice manifestare a ta de oricând şi oriunde, eşti dezvelit de toate mantiile protectoare acolo, infinitul iubirii manifestate în muşchiul dragostei. Semnătura bătăilor inimii tale e unică, o ştie cerul, vibraţia ta este piesa din puzzle ce mai trebuie aşezată în ordinea divină pentru a înţelege Cuvântul, destinul tău, lumea înconjurătoare şi legile care o guvernează.

PĂMÂNTUL

Prima poartă. Cea mai grosieră, locul primei împărtăşanii, sentimentul brut, necizelat, naşterea însăşi, durerea facerii, dar ne-conştientizată. E fundaţia paşilor, visul neînceput, e ideea de idee. Aici sălăsluieşte forţa constructivă a universului, forţa vitală a plămădirii. Cât de puţin pot spune cuvintele, dar aşezate cumva de o mână nevăzută ele pot deschide poarta de jos, amestecând pulsul Tanimei printre valurile de iubire pe care universul le cerne peste noi.

Aici paşii sunt greoi, împământaţi, pietruiţi. Respiraţia miroase a rădăcină de ţelină şi a iarbă cu rouă. Pulsul se transmite în lavă, din miezul inimii. Venele poartă cristalele unui vis curat. Suntem încetinire şi stabilitate. Aici poţi găsi misterul făurarilor cosmosului, căci aici au picurat în cele din urmă lacrimile urieşilor spaţiului. Nişte făpturi atât de mari, încât întregul nostru univers stă îngrămădit într-un cristalin de-al lor. Şi din când în când, lacrimile lor ne poartă într-un nou big-bang şi încă unul şi încă unul... şi aşa cum tălpile noastre de exemplu poartă, amprentate în structura lor sensibilă, o hartă a organelor interne, la fel şi pământul poartă pe el, urmele paşilor de acum şi de atunci. Trebuie numai să învăţăm să călcăm iar pe acele poteci şi masajul acelor zone va fi medicamentul nostru chinezesc pentru organele obosite ale Tanimei. Căci am călcat lutul moale şi glasul lui vorbea a speranţă. Mi-am încreţit pielea sub umectul de sub pielea ei dulce ca răşina de brad şi la fel de aromată, modelând cheia primei naşteri.

Aici numai tăcerea vorbeşte. Visul pietrei de lângă piciorul tău gol nu vorbeşte despre timp, despre existenţă, e însăşi existenţa, simplul fapt de a exista e suficient acesteia. Legăturilor tari dintre molecule nu le trebuie vortexul timpului, scurgerea e doar fantasma unui vis. Deşi există, mişcarea e mai degrabă ritm astral, mişcare la un alt nivel, o mişcare aparent ascunsă în alte niveluri de percepţie. Simţi acum că Tanima te conduce, centripet, într-o direcţie pe care nu ai cum să o anulezi. E direcţia înainte, e visul trăit conştient.

Şi atunci pietrele au găsit puterea visului şi au pornit, în eoni, devenind nisip şi apă, molecule esenţiale şi vacuitate, la remodelarea formei. Au gustat din pistilele aurii

ale cerului şi au înţeles ceea ce experimentau de o eternitate. Oglindirea. Căci în tăcerea lor, pietrele păstrează urmele, la fel ca nisipul, îmbrăţişează una şi vei simţi pulsul Tanimei, vei conştientiza vortexul pe care dansul ei în jurul iubirii lui Ra îl formează în sângele lui Dumnezeu, pe acolo pe unde curgem cu toţii – linia destinului. Lipeşte-ţi inima de ele şi vei oglindi hrana zeilor pe pământ.

Sunetul facerii vuieşte în spaţiu, formând constelaţii de lumină în ceruri, în cascade în care îngeri minunaţi îşi înmoaie aripile grele de zbor pentru regăsire. Fiecare nivel are corespondenţă, dintr-o lume în alta, poduri din materia infinită născute aievea desenează pe bolta visării curcubee de lumină peste care păşim acum în inima ei. Prima treaptă, floare roşie născută în grădina templului pe care îl animăm. Aici sensul este întotdeauna regăsirea, tremurul incontrolabil al bucuriei interminabile, un orgasm exploziv al stelelor nou născute şi cântecul norilor cosmici, tânguind după ochii serafimilor care să le dea sens rotaţiei. În toţi şi în toate, dincolo de aripa diafană, este pământ. INSEPARABILI.

Marea saturniană. Curge prin ceruri inelate, prinse în fâşii de gheaţă şi intenţie, acolo unde limita echilibrului e aşa tare că dezrădăcinează. În interiorul lui Saturn, pe vaporii unor gaze necuniscute ştiinţei, plutesc cele mai frumoase fiinţe de pământ, translucizi şi umezi, ca nişte şerveţele pentru nou născuţi. Se unduiesc, încet, aşteptând ca lumina să treacă prin norii hexagonali ce au visat dintotdeauna. Trăiesc în armonie, purtaţi de vânturi, răciţi de heliu ţi hidrogen, aprinşi de fierberea lui Shani. Atinge pământul primăvara şi le vei auzi unduirile propagându-se prin spaţiu cu fiecare respiraţie. Pulsul lor, mult mai lent decât al nostru, îl auzi dacă, scufundat în meditaţie, plantele din ghiveci participă cu tine, respirând la unison prin rădăcinile lor, esenţa pământului.

La gât port o piatră în forma infinitului desfăcut (un moebius întins, adus în cele 3 dimensiuni ale sensibilităţii), un tor portocaliu, cristalizat în jurul sufletului. E dovada trecutului de piatră prin care am păşit şi noi cândva cu mult timp înainte, e primul element, care, prin frecvenţa lui statornică, poate echilibra visul pământului. Simţi cum toată rotaţia Tanimei în jurul soarelui şi suflul respiraţiei ei îţi animă paşii şi te apleci din ce în ce mai tare sub forţa centripetă ce îţi coferă o constantă mişcare de rotaţie în jurul propriei axe. Vizualizarea visării.

Negru şi roşu. Vise ale unei fărâme din interiorul monadei. Străluciri fără seamăn, încrustate în pântecele aburinde ale Tanimei. De acolo de unde pornim şi unde ne întoarcem avatarurile. Culorile presiunilor uriaşe din iubirea ei, modelate in visul ei fierbinte, exteriorizat şi răcit în pasul următor: APA

APA

A doua poartă. Mişcarea eternă. Este oglindirea cea mai minunată a cerurilor eterne, a conştiinţei luminii, bucuria fără seamăn a unei direcţii comune. Uşurătatea

fără margini a iubirii. Mişcarea, prima conştientizare a relaţionărilor şi a senzaţiilor, primare, instinctuale. Aici totul e orange, pasiune, se naşte simţul, călăuza bazelor. Aici chimia îşi compune intricatele litere, ce se vor compune în valuri de conştiinţă.

Plutire. Din frecarea sferelor de cristal se naşte corpul eteric al visării primare, al iubirii carnale, care tinde să copieze mişcările unduitoare ale apei. Unirea fără margine, mişcare pură, motorul universului. Aici forţele de bază îşi ascut vectorii şi îşi imprimă corpul maleabil în matricea lumilor. Cine ştie să aplece urechea începe să audă foşnetul nesfârşit al apelor. Valul ritmic al pulsului Tanimei se amestecă în cântecul stelelor îndepărtate.

Aici se oglindeşte totul, începe infim, materializarea dualităţii, gradaţia apare în scală. O balanţă infintă cântăreşte clepsidrele prin care curgem iar şi iar, amestecându-ne nisipurile curgătoare pe fundul oceanelor visării. Poţi să simţi, ca o boare la început, apoi ca o mâncărime în ureche, apa curgătoare a sufletelor din jur. Vei fi la început mângâiat de atingerea lor, pentru ca mai apoi să le auzi foşnetul constant, când tânguitor, când furtunos.

Lumea ia forma gândurilor pe care le ai, aidoma apei, umplând paharele intenţiilor tale. În apele lumii se reflectă iubirea Lunii, ale cărei intenţii le regăseşti în subtilele contracţii şi extinderi ale întinderilor apei. Sunt nimic altceva decât reflexiile celei de-a doua porţi asupra bioritmului tău, natura subconştientului imprimat în apa timpului. Totul e ca un teatru de păpuşi, la care Luna, maestru păpuşar, întinde corzi nevăzute de lumină peste ape, pornind maelstromuri în cer şi ape. Acolo, pe goliciunea lunii, se poate citi sunetul de clopot pe care vocea ei îl imprimă chant-ului Tanimei.

Pentru că odată cu urechile deschise, imprimând echilibru mişcării iniţial primite, auzi cântecul îngerilor, aripile heruvimilor şi clipitul serafimilor. Şi între arhangheli veţi aşeza Ba-ul vostru, în flăcările nestinse. Pe acest podium, scena păpuşarului, veţi cânta fundaţia lumilor, energia de netăgăduit a iubirii. Prima întoarcere a monadei la esenţa retururilor.

Istoria nescrisă îşi desface aripile, auzind paşii noştri pe nisip. Umezi, tălpile urmăresc conturile unor constelaţii ascunse în ceruri, masând meridianele energetice ale Tanimei. Culoarea nisipului devine galbenă, ca soarele care se oglindeşte pe ape, aruncându-se în refluxul unor iubiri celeste.

Când ai păşit aici, aduci cu tine puterea regăsirilor, sincronicitatea cerului devine una cu pământul la fel cum apa se metamorfozeză în cer pe linia orizontului. Persectiva devine la un singur punct: înainte, înapoi. O floare cu şase petale e cerul orizontului, prin care priveşte energia lumii, nevăzută, sibilică.

Aici totul curge, râu nestăvilit de energie, nemişcarea este numele mic al motoraşelor lumii. Rotaţia pe care ai început să o simţi în primul pas, devine echilibru, sub masa forţelor care te aşează, natural, pe cărare. Lumina reflectată pe

ape devine un joc asemenea unduirilor petelor de pe spinarea unui jaguar. Lumină-umbră. Polarizarea devine evidentă, sub imboldul moleculelor dansatoare. Un dans celest care îţi porneşte zăgazurile nesfârşite ale energiei.

Şi dacă vei simţi, pe înserat, cum prezentul curge pe lângă urechea ta, soptindu-ţi imagini de o frumuseţe rară, să ştii că e ea, Tanima, îţi cântă dansul ploii, pe care, un indian bătrân ca ea, încă îl mai dansează, undeva, ascuns de ochii lumii, pe platourile de la Nazca. În aşteptarea zburătorilor, paşii lui mici şi bătrâni seamănă cu dansul apei în fiorduri, ochii lui se oglindesc în praful de pe jos ca norii în bălţile pe care ploaia le aşterne pe asfalt, părul lui unduie în vânt ca spuma pe vârful unui val... vocea lui, răsună de secole. Ascult-o! E vocea ta, e vocea mea, e vocea ei... simte mirosul apei învadând al şaselea simţ. Înţelege că, în voia cerurilor, materia se subordonează spiritului şi atunci când deschizi ochii, poţi modela viitorul materiei, la fel cum împingi apa cu mâinile când înoţi. Inima ta trimite în apă vibraţii ritmice ale iubirii care îţi conferă coeziune. Şi aici se aude mareea de cântece infinite pe care cerul le pogoară asupră-ne.

Lasă-te botezat de energia curată a apei! Curgerea ei e naturaleţea sfinţeniei, e limba copacilor tradusă sufletului. Coeziunea materială a apei vorbeşte despre frumuseţea cerurilor, dualitatea procesului semnificând oglindirea în acelaşi timp. Căci pelicula de apă oglindeşte şi în acelaşi timp opune rezistenţă, acolo unde efectul lui Coandă crează mantrele unei cimatici a viitorului e adevărul. Începi să te obişnuieşti cu sentimentul de staţionare dinamică, de perspectivă multiplă, integrează acum, căci ai ajuns pe poziţia în care poţi face asta, semnalul primelor trăiri, fii montagne-russe-ul care se desfăşoară, clipă de clipă, înăuntrul tău.

Cea mai infimă particulă de timp devine aici aproape infinit, căci, conştientizată, se topeşte pe cerul cerurilor noastre, în cele şapte peceţi îngereşti. Începi să îi simţi unduirea fantastică de argint, apa aceea aproape tulbure care trece prin noi, prin planul cauzalităţii universale. Devine de aici un prezent continuu, în care poţi focusa fiecare moleculă de apă. Poţi sesiza de aici jocul şi dansul etern al filamentelor de lumină din marea destinelor, care, împletite, formeză matricea destinelor umanităţii, senzaţiile şi sentimentele care se nasc aici sunt stratul suport – masa vegetală – în care creşte substanţa a-materică a sufletului.

Sunt o constelaţie, de apă, numele astral al vieţuitoarelor marine, îmi conferă un ecou aparte la materia moleculelor rotunde, fără început, fără sfârşit. Cristalizate, informaţiile de pănă acum vor fi ca razele soarelui în apă, străpungând aparentul întuneric din adâncuri. Născut în ţara unde marea saturnalienilor se va întoarce la adevărata faţă, fii-vom apele unui viitor frumos, curgător. Şi chiar dacă oglindirea astrelor nu îţi mişcă, aparent sau sensibil, corpul astral, înspre visări infinite, notează în visul tău puterea modelator-ascultătoare a apei. Vino cu mine în mediul celor care nu cuvântă dar simt prin fiecare por, fiecare solz de energie, fiecare pas. Pe fundul mării destinelor culegem trovanţi ciudaţi, translucizi, dovezi ai unor treceri invizibile, amestecaţi mereu şi iar în nisipurile adulmecate de lumina din ceruri.

Acum, mai fă un pas, întoarce mişcarea unduitoare a apei în dansul unduitor al esenţei culorii de aici şi găseşte pe următorul pas pasiunea paşilor şi arderea eternă: FOCUL.

FOCUL

Dacă suprapui puterea pământului peste dansul apei, vei găsi puterea lumilor înscrise în dansul lui viu, în materia fără sfârşit al formelor mutabile. Aşa cum toate, la un nivel pe care ochiul uman nu îl poate percepe, este mişcare, rotaţie, forţă pură şi atracţie şi intenţie, aşa exprimarea de aici devin greu de închis în şabloane. Dacă apa se aşează cuminte în forma dată, puterile lumilor răzbat, termic, luminos sau în orice mod sufletul îi ordonă.

E forţa de nestăvilit din adâncuri, compresia infinită a etericului, e visul fumului. Peste echilibrul dinainte aşez acum direcţionalitatea şi intenţia, devine clară o direcţie, căci acum, la lumina focului, se vede cărarea. Ce stă în noi, arzând sub forţa infinită a spiritului. Aici curăţarea transcende planurile, nu mai putem vorbi despre o arie sau o rază de influenţă, totul se topeşte şi se modelează sub aripile de flamă.

A fost pauză, pentru că în tumultul focului, e zgomot, e greu de distins între adevărul lui eliberator şi senzaţia de căldură remanentă. Cognitivitatea îşi eliberează aici ego-ul, arzându-l odată cu karma. La lumina lui formele devin pentru ca apoi să se topească sub atingerea sfântă a motorului lumii astrale.

Simte Pentecostul pogorât în inima pietoşilor, pentru că acelea sunt locurile pe care iubirea le umple şi apoi le aprinde ca să luminze întunericul din jur. Şi făcliile aprinse pe care le purtăm în suflet, prin rezonanţă, prin alăturare, curăţă distanţa dintre tine şi spiritul tău. Cărarea pe care trebuie să păşeşti se dezvăluie sub lumina aceasta. Şi deşi prin foc au trecut toţi marii despoţi ai lumii, neînţelegând că drumul nu e decât la început, că puterea care se naşte aici e putere numai urmând calea luminii şi nu umbrele proiectate de conştienţă.

Triunghiul focului are, imagine în oglindă şi inversată cu vârful în jos, energia posibilităţilor infinite. Liniile destinului personal se desprind de aici, se frâng în singulara linie a posibilităţii necesare. Toate infinităţile dimensiunilor paralele converg aici, atrase ca insectele de lumina focului. Şi ajunse aici, se topesc în flacără, devenind pecetea sublimării.

Mişcarea retinei se suprapune pe dansul fantomatic-halucinant al palelor de energie pură. Şamani de foc visează în primăvara timpului, energia intenţiei. Tot ce trebuie să facem acum e să ardem odată pentru totdeauna posesiunile şi dorinţa, să devenim tendinţa focului de a curăţa şi de a modela totul în ceea ce este în esenţă: energia iubirii.

Pământului, în dimensiunea a treia îi este caracteristică cifra 5. Desemnează legăturile intrinseci care se dezvoltă în focurile din adâncuri. Dublat, devine floare de foc, reflectat atât de frumos în ochiul de tigru. Nota perfecţiunii. Scala mică a lucrurilor. Atomul des-compus în primul stadiu. Intenţia nu trebuie să devină presiune, pentru că atunci veţi crea cristale în locul cuvintelor.

Soarele. Ochiul unui serafim de rang 10, pulsează iubire în eter. Fotonii care se nasc din clipirea lui rotundă hrănesc materia aurică a lucrurilor. Scara pe care urci se luminează, treaptă cu treaptă, sub ploaia de stele născută de iubirea din ochi. Stele se pot citi pe retina timpului, de aceea te poţi scufunda cu totul în construcţia elastică de plasmă luminică. Acolo e pecetea infinitului din tine, primul vortex născut în tine care mişcă lumile.

Celulele focului sunt surorile luminii în spectrul vizibil. Ochiul le aduce în existenţă, le dă rotunjimea lor curbată în materia spaţiu-timp către infinit. Trecerea lor printre cuante e ca o prezenţă luminică a pranei în corpul auric. Aşa cum plantele extrag din soare energia şi din pământ memoria stelelor, la fel şi noi culegem iubirea cerurilor în palmele deschise, pentru a o împărtăşi cu ceilalţi. Pentru că în sine, fără direcţie, fără scop, focul se stinge, combustibilul se consumă, ne-mişcarea devine fum.

Prezenţa focului intern, combustia fără sfârşit a spiritului care crează şi recrează infint în continuu, fără de care aerul nu ar putea şă îşi manifeste mişcarea răcoroasă, se simte ca o ceaţă, peste asfaltul destinului, proiectat cumva într-un unghi de 45 grade faţă de direcţia de privire, valuri de căldură remanente din reconstrucţia materiei alungind către infinit formele, culorile, spectrele. Sunt tropotele fără ecou ale unor trupuri de lumină care se freacă constant în scântei-jerbe, contopirea ta în valul de foc ce animă Tanima.

Fraţi alb-albaştri, vizualizaţi în mantii lungi, filigarnice, eterici şi blajini, visează continuu focul marilor creaţii, îl vegehează să scânteieze în culorile iubirii, nasc păsări de foc din neant.

lumină. fără început, fără sfărşit. iubirea tatălui. ochii cerului. zeul vieţii. şi câte şi mai câte ipostaze iconoclastice sau pur şi simplu simboluri ancestrale pierdute în mintea semiconştientă a mea, a ta, de acum ceva zeci de miii de ani. paradoxal, iubirea ce crează, dă formă, creşte şi înfloreşte viaţa, îi face pe serafimi să îşi strângă aripile pline de ochi, îl face pe preotul care dă cu aghiasmă ca să sfinţească lăcaşul, îl face pe omul de rând să strângă din ochi, să clipească, să nu poată ţine clipa în palme. fierbinţeala momentului e ameţitoare .........

prima vine lumina, pre-vestitoarea pasului, congruenţa începutului cu sfârşitul, mirosul stelelor coapte, prana galaxiei. sub valul de lumină, miliarde de molecule de sfinţenie apără iubirea pură a luminii. şi noua ni se face frică ...

chiar de va arde aripile, lumina metamorfozează conştiinţa, o lipeşte de conştienţă şi o modelează într-o variantă îmbunătăţită, conform mesajului. şi acesta e numai primul val, în marea cerurilor, furtuna stă în larg, dar pândeşte curajoşii marinari.

apa simte punctul de fierbere şi îl ocoleşte, deşi norii au prevestit. motiv de bucurie. 

focpogorât în sufletul luminos al pietoşilor. pe limba pietra pârgul penticostului, cincimea împărţită în şapte. suflul de ambră al caliciului norilor.

focretras în spatele elitrelor concrescute ascuţit printre florile mâinii maicii domnului. gustul dulce al momentului divin, gustul mirului. căci, extins în antenele spiritului devine nectarul uitat al zeilor de odinioară. plăcerea simplă din demersul mereu acelaşi - mereu altfel al focului.

focapa răcoroasă ce şterge memoria sentimentelor. culoarea abstractă a mirosului perfect. proporţionat în ceruri, devine oglinda unui trecut prins din viitor. împărţit, devine clipa prezentă, arzătoare dorinţă de aici, acum.

liniştea e focul eliberării endorfinelor în corpul pământ al mamei. e cristalul de lumină răsfrânt în cuvântul tatălui. e ordinea liniştei în muzica duhului. focul sfânt - mir aprins.flacăra unui vis stelat

AERUL

În culorile infinite ale luminii găseşti urmele ne-fiinţării. Vidul fără formă, energia vie a dinamismului infinit, vârtejuri uriaşe de energie-lumină străbat ceea ce pare la prima vedere elementul fără prezenţă, prima lecţie a adevărului. Căci dacă până acum am curs prin venele Tanimei sau am ascultat pulsul universului, am păşit peste rotaţiile echililibristicii astrale a pământului sau am tras de stringurile gravitaţionale născute din iubire, e momentul să depăşim condiţia de privitori-observatori şi să devenim creatori. Să prindem iubirea de aripi şi să ne împletim corpurile ne-văzute în lumina noilor senzaţii, în marea infinită de bunătate a iubirii. Să vizualizăm poziţia mereu ascendentă pe care ne situăm, să simţim cum cu fiecare inspiraţie, aerul care vine în pleure aduce cu el mult mai mult decât substanţa mică din gaze. Să simţim cum se sublimează toată lumea într-o privire inspirată a unui copil. Să vedem legăturile aerice din toate şi din toţi, ca pe vânturi

de lumină de la unii la alţii, o ţesătură de o complexitate şi frumuseţe infinită, des-părţiri formale ale unui TOT infinit.