11

http://www.youtube.com/watch?v=pKjTPTv8faM

La puţini kilometri de graniţa nord-vestică a ţării este aşezat orăşelul Carei (cunoscut şi sub denumirea maghiară de Nagykároly şi cea germană de Grosskarol)

La 17 august 1931 venea pe lume la Carei micuţul Pista (Babi), Ştefan Andrei, cel de-al doilea copil al Rozaliei Ruha (1912-2000) şi al lui Ştefan Andrei Ruha (1905-1974), muzicant din Carei. Municipiul Carei, avea să devină cel mai drag loc din lume pentru Ştefan Ruha, fiind matca de unde a pornit şi la care a revenit spre a-şi găsi liniştea cea de veci.Glasul originii sale l-a tălmăcit contemporaneităţii universale prin înzestrarea primită din căminul părintesc şi „punerea în zestre” a fost o metamorfozare a folclorului într-o divină făptură, asemeni strămoşilor săi pe care îi purta în sânge.

Centrul oraşului este dominat de frumosul castel Károlyi, a cărui istorie începe în anul 1482, când Lászlo Karolyi îşi consolida o casă, iar construcţia a stârnit împotrivirea nobililor din comitatul Sătmar până într-acolo că a fost nevoie de intervenţia lui Matei Corvin pentru a se aplana conflictul.

Emblema piariştilor

În 1727 şi-a început activitatea la Carei Gimnaziul Piariştilor, cel de-al doilea de la noi din ţară, iar în 1754 contele Károlyi Ferenc a înfiinţat în oraş prima tipografie a comitatului Sătmar. Ordinul Piarist (în limba latină Ordo Clericorum Regularium Pauperum Matris Dei Scholarum Piarum) a fost un ordin călugăresc romano-catolic, înfiinţat la Roma în anul 1597, a cărui misiune era educarea tineretului.

Biserica Piaristă din Carei.

În decursul istoriei Gimnaziul Piariştilor din Carei – care în prezent găzduieşte Grupul şcolar agricol – a prilejuit instruirea pe băncile sale a generaţii de elevi, dintre care enumerăm câteva personalităţi marcante: poetul Ady Endre, sociologul Oszkár Jászi, pictorul Aurel Popp, istoricul şi politicianul Simion Bărnuţiu şi violonistul Ştefan Ruha.

Familia Ruha s-a numărat printre cele mai vechi familii de etnie maghiară din Carei, strămoşii ei fiind înregistraţi în documentele din arhiva Bisericii Catolice încă de prin anii 1500. Pe linie paternă muzica era prin tradiţie la ea acasă: Ruha tatăl, Bandi-bácsi, cânta la „braci” (violă) într-un local din Carei. Mama, Rózsi-néni, (Rozalia Gotlieb pe numele de fată), de origine evreiască, a fost casnică şi îşi dorea o familie frumoasă cu cât mai mulţi copii. Visul ei s-a împlinit aducând pe lume şase urmaşi, trei băieţi şi trei fete: Margareta (Margit), Ştefan Andrei (Pista) – cel ce avea să devină unul dintre cei mai de seamă violonişti ai secolului al XX-lea – Elisabeta, Adalbert (Béla) – care a devenit la Cluj subinginer, Vasile (László, Laci) – care a îmbrăţişat meseria de felcer şi sora cea mică, Rózsika

Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial. Amplasat intr-o piață din localitate, monumentul este opera sculptorului Vida Gheza și a arhitectului Anton Dâmboianu.

Metastasio, versuri folosite de Antonio Vivaldi în ciclul Anotimpurile

Giunt’è la Primavera e festosettiLa salutan gli Angeli con lieto cantoEi fonti alto spirar de’ZefirrettiCon dolce mormorio scorrano intantoLa primavera.

(A sosit primăvara şi petrecândO salută îngerii cu vesel cântecIar izvoarele la al zefirului suspinÎn dulci şoapte curg necontenitPrimăvara.)

Ştefan Ruha avea doar patru anişori când l-a ascultat la radio pe celebrul Jasha Heifetz. Puternic impresionat de această revelaţie, a dorit de îndată să înveţe şi el să cânte la vioară.

Jasha Heifetz

Ştefan Ruha

Jasha Heifetz

Ştefan Ruha

Violonistul american cu care Ştefan Ruha avea la maturitate şi similitudini fizice, i-a devenit un idol, un model violonistic. Măiestria lui Heifetz impresionase atât de mult pe micuţul Pista, încât i-a spus tatălui: „şi eu vreau să cânt la vioară ca Heifetz! ”

Ştefan Ruha

Ştefan Ruha, senior

Bandi bácsi (Ruha senior) cânta la violă în orchestra unui local din Carei

Ruha, tatăl descoperise de timpuriu talentul fiului său şi se gândise iniţial că îl va face lăutar.

Au existat adevărate dueluri între soţii Ruha cu privire la viitorul fiului lor. Deşi mama lui Pista nu părea a fi prea încântată de a-şi face copilaşul violonist – dorindu-şi ca el să îmbrăţişeze o meserie mai „serioasă” – nu a mai avut nimic de comentat în faţa autorităţii soţului său, care i-a spus „să-şi vadă de treburile ei gospodăreşti că de Pista se va ocupa el”.

Rozalia Ruha (Gotlieb), mama

Destinul talentatului Pista nu a fost o constantă dată de la început, ci o devenire ajutată în împlinirea sa de întreaga paletă de calităţi native, pe fondul unor conjuncturi sociale favorabile şi prin întâlniri şi corespondenţe sufleteşti hotărâtoare cu numeroase personalităţi culturale. Blazonul Castelului din Carei

După ce a parcurs acea şcoală empirică, învăţatul prin imitaţie după demonstraţie, deprinsă mai întâi de la tatăl său, în curând micuţul Pista avea sa fie dat în seama unei profesoare, şcolită la Budapesta la J. Hubay. Orosz Rozália s-a implicat mult în animarea vieţii culturale a Careiului, ocupându-se şi de orchestra Cazinoului.

Orchestra Cazinoului din Carei condusă de Orosz Rozalia

„A face cu uşurinţă ceea ce este greu pentru alţii, iată talentul; a face ceea ce este imposibil talentului, acesta este geniul”, spunea H.Fr. Amiel în Jurnalul său.

„Nu poate fi fericire fără libertate, nu poate fi libertate fără putere.”(Nicolae Bălcescu)

Atrocităţile războiului au continuat să marcheze în mod barbar familia Ruha. Într-o bună zi, casa lor de pe strada Uzinei a fost bombardată. Rămaşi fără adăpost şi fiind mereu ameninţaţi de pericolul deportării sau al masacrului horthyst – s-au retras la marginea oraşului, în cartierul lăutarilor. Aici trăiau claie peste grămadă, într-o hală semi-acoperită, în care iarna de multe ori se trezeau cu neaua peste ei şi copiii se spălau cu zăpadă înainte de a pleca la şcoală.

În toamna anului 1940, după doar cinci zile de la Dictatul de la Viena – când Transilvania a fost împărţită în două între România şi Ungaria de către Hitler şi Mussolini – prima unitate militară maghiară a trupelor horthyste, Armata I-a, a ocupat mai întâi Careiul, apoi Satu-Mare, Sighetul şi Ocna Şugatag, iar Armata a II-a a ocupat Oradea şi Clujul. Au urmat patru ani grei, timp în care familia Ruha, ca de altfel întreaga populaţie a Transilvaniei trecea prin „foc şi pară”, adică era la dispoziţia noilor autorităţi ce urmau „modele” vechi, infestate de politică. În şcoli Sălile claselor erau transformate în secţii ambulatorii de spital şi veştile triste cu privire la decesul rudelor sau a cunoştinţelor circulau prin tot oraşul. Străzile erau străbătute sau patrulate zi şi noapte de soldaţi, mizeria devenea tot mai cruntă, procurarea hranei era o mare problemă cotidiană şi alarmele sirenelor precum şi zvonurile oripilante reuşeau să terorizeze întreaga urbe. 

După terminarea războiului a urmat dominaţia sovietică, cu toate consecinţele ei dezastruoase pe plan social şi politic. În acea perioadă în licee se învăţa după manuale sovietice traduse. Istoriei Partidului Comunist (Bolşevic) al U.R.S.S. îi erau alocate multe ore de studiu. În activitatea corală se cânta Imnul U.R.S.S.

Populaţia întregii ţări era „educată” în spiritul unei noi etici şi echităţi comuniste, trebuind să-şi modifice idealurile de viaţă şi să facă eforturi spre a susţine cu „convingere” toate acele minciuni propovăduite de partidul comunist. În şcoli impunerea unor discipline precum marxism-leninism-ul, limba rusă, mai târziu socialismul ştiinţific şi educaţia cetăţenească şi a unor activităţi cu caracter patriotic, produceau elevilor o adevărată repulsie. 

O întâmplare fericită avea să-i modifice tânărului Ruha cursul vieţii; începând cu anul 1945 se organizau la nivel naţional comisii care aveau ca scop descoperirea talentelor ce nu se putuseră dezvolta din cauza războiului. Aşa a fost „depistat” la Carei Ştefan Ruha, care a uimit cu talentul său nativ pe toţi membrii comisiei. Cu acea ocazie i s-a sugerat să vină la Cluj pentru a-şi continua şi perfecţiona studiile muzicale.

Ştefan Ruha a ajuns la Cluj imediat după război, în 1947. A locuit la început la căminul ,,Sf. Iosif”, ce aparţinea de Biserica Piaristă. „ – Nu a fost uşor, dar într-un fel am avut noroc şi aici. Nu ştiu cum, dar preoţii ţineau foarte mult la mine, fiindcă am cântat mult în biserici, nu doar la Carei, ci în tot Ardealul…. Ei m-au ajutat să mă urc în tren – fiindcă noi acasă eram săraci şi nu-mi puteam permite acest lux – şi aşa am ajuns la Cluj.”

„Un om la drum porneşte din Eriu în depărtăriŞi-apoi pătrunde-n sfântul, în marele Ocean”

(Ady Endre – De la Eriu la Ocean)

„După ce am venit la Cluj, am ajuns la dl. Balogh Ferenc care absolvise la Budapesta, la profesorul Gabriel, care fusese la rândul său elev al lui J. Hubay. Am putut deci continua aceeaşi şcoală, care era de renume mondial. De fapt cine erau în acea vreme cei trei mari pedagogi ai lumii? Auer Leopold la Sankt Petersburg, era Joachim şi Hubay. Aceştia constituiau esenţa cântatului la vioară, a şcolii violonistice în general.

Profesorul Balogh Ferenc şi Ştefan Ruha

„Am făcut multă foame şi uneori ameţeam la ora de vioară şi eram palid. Profesorul îşi dădea seama care era cauza şi mă întreba dacă mâncasem ceva în acea zi…. - Nu, n-am mâncat nimic, răspundeam eu parcă jenat de situaţie. Trebuia neapărat să câştig nişte bănuţi, că nu se mai putea continua aşa.”Drept urmare, profesorul meu – fiind angajat şi la Opera Maghiară – a învârtit în aşa fel lucrurile încât mi-a spus că îmi va aranja şi mie ceva, deşi eram încă prea tânăr”Aşa a ajuns Ştefan Ruha violonist în orchestra Operei Maghiare din Cluj.

Avea în jur de 16 ani când a intrat deja în orchestra Operei Maghiare – la recomandarea profesorului Balogh – spre a-şi câştiga singur existenţa.Era încă un copil, iar dirijorul Anton Ronai când a venit la repetiţie şi l-a văzut pe micuţul Ruha îmbrăcat cu pantaloni scurţi, a izbucnit: „Dar ce este aici, grădiniţă?”

La Opera Maghiară a cântat încă din 1947, fiind încadrat pe post pe data de 5 mai 1949, după care s-a transferat pe data de 17 septembrie 1957 la Filarmonica de Stat, înfiinţată în 1955.

Cartea de muncă

Adeverinţă

Ştefan Ruha, student al Conservatorului de Muzică „Gh. Dima”

În anul 1951 tânărul Ştefan Ruha s-a înscris la Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, însă a devenit student abia în 1952, fiind admis direct în anul II.

„Educaţia este aceea care dă strălucire tuturor celorlalte însuşiri şi le face folositoare celui ce le posedă, pentru că atrage asupra lui stima şi bunăvoinţa tuturor celor cu care vine în contact.”John Locke

O fotografie cu clasa Balogh din acea epocă.

Tânărul Ruha a avut noroc să cunoască muzicieni şi oameni deosebiţi din elita muzicală a Clujului. Pe lângă profesorul Balogh şi maestrul Ronai de la Opera Maghiară, un mare rol în viaţa sa l-a jucat dirijorul Antonin Ciolan:

„…dar a mai fost şi nenea Antonin Ciolan, care era un dirijor de renume mondial şi un muzician deosebit. Împreună cu soţia sa Lizica – profesoară de pian – făceau o pereche formidabilă. Erau nişte oameni cu inima caldă şi ţineau enorm la mine.”

Dirijorul Antonin Ciolan şi Stefan Ruha

Venit de la Iaşi la Cluj, maestrul Antonin Ciolan a avut un rol important în fondarea Filarmonicii din Cluj şi a instruirii tinerilor dirijori şi instrumentişti pe băncile Conservatorului de Muzică „Gh. Dima”

Curs de dirijat, Antonin Ciolan

Ştefan Ruha devenise deja cunoscut în cercurile muzicale din Cluj: Opera Maghiară, Opera Română, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”.

Diploma

În anul 1953 s-au organizat preselecţii şi concursuri naţionale în vederea pregătirii celui de-al IV-lea „Festival Mondial al Tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie”. Ştefan Ruha era la acea vreme angajat la Opera Maghiară şi student al Conservatorului de Muzică „Gh. Dima”. Toate preselecţiile şi „Concursul tinerilor solişti” de la Bucureşti au fost trecute con brio de tânărul violonist, care s-a pregătit zi şi noapte pentru prima sa competiţie ce avea să fie încununată cu Premiul I.

Înainte de concurs în vara anului 1953, s-au organizat cantonamente la Timişul de Sus unde au venit cei mai talentaţi tineri instrumentişti din ţară pentru a se pregăti în vederea Festivalului Mondial al Tineretului.Aici Ştefan Ruha a fost alături de prietenii săi de la Cluj cu care în momente de respiro se distrau cântând muzică lăutărească şi schimbând instrumentele între ei:

Ştefan Ruha (contrabas), Iacob Dula (chitară), Vasile Horvath (vioară)

Cronică muzicală apărută în Informaţia Bucureştiului, 12.08, 1953, semnată de J.V. Pandelescu

Premiul obţinut i-a deschis porţile afirmării în concerte cu orchestrele Filarmonicilor din ţară şi cronicarii muzicali au început să scrie tot mai mult despre marele talent al tânărului violonist.

Debutul în calitate de solist a avut loc pe data de 13.11, 1953 alături de Filarmonica din Iaşi dirijată de Emanuel Elenescu.

Primul afiş al concertului de la Iaşi

Primul concert la Filarmonica din Satu Mare În acelaşi an, 1953, s-a căsătorit cu

Juliana Iolanda Estergár, studentă la Facultatea de Chimie-Fizică, cu care va avea patru băieţi.

Nu i-a fost uşor! Era student, cânta la Opera Maghiară pentru a-şi întreţine familia, şi studia zi şi noapte la vioară pentru a-şi forma un repertoriu. Tânăra pereche locuia în condiţii mizere; i se repartizase o bucătărie într-o casă în care fiecare cameră era ocupată de o familie. Acolo avea să vină pe lume şi primul lor copil. În acele condiţii s-a pregătit pentru marea competiţie de la Moscova, Concursul internaţional “P.I. Ceaikovski”.

Familia Ruha a reuşit să obţină o locuinţă decentă doar după anii 1960 la intervenţia lui David Oistrah, care venind la Cluj a rămas uimit de condiţiile de trai ale tânărului laureat al Concursului internaţional “P.I. Ceaikovski”

„Talentul tău este darul lui Dumnezeu pentru tine. Ceea ce faci cu el este darul tău pentru Dumnezeu”Leo Buscaglia

În 1957 a plecat de la Opera Maghiară, devenind concert maestru al Filarmonicii din Cluj

Adeverinţă de absolvire a Conservatorului

În 1958 a absolvit studiile Conservatorului de Muzică „Gh. Dima”, însă examenul de diplomă nu l-a susţinut, fiind ocupat cu Concursul de la Moscova şi turneele de concerte ce au urmat.

Examenul de licenţă avea să-l susţină abia în 1993.

„Muzică, tu eşti tovarăşul meu de zi şi de noapte, la durere şi la fericire. Tu eşti apa răcoritoare în pustiul vieţii mele” Rabindranath Tagore 

Muzica: F. Kreisler: Liebesfreud. Orchestra Filarmonicii din Satu Mare

A.Vivaldi: Anotimpurile – Primăvara p.I; Vara, p. I, II. Orchestra de cameră a Filarmonicii din Cluj, dirijor: Mircea Cristescu

P.I. Ceaikovski: Concertul pentru vioară în Re major, op.35.Orchestra simfonică a Radioteleviziunii. Dirijor: Mircea Basarab

Autor: Mirela Capătă

Fotografii, documente, muzică:•Arhiva familiei Ruha

•Arhiva Mirela Capătă

•Arhiva Filarmonicii „Transilvania”Cluj-Napoca

•Arhiva Academiei de Muzică „Gh.Dima”

•Internet

Montaj: Sanda Foişoreanuwww.slideshare.net/michaelasanda