69470930 viata lui ellen white

83
Viaţa lui Ellen White de D. M. Canright 1919 Aceastã traducere este făcută de Alina Lincan, sub îngrijirea bisericii "Cuvântul Adevărului" din Bucureşti, România.

Upload: anca-sebastian

Post on 15-Dec-2014

60 views

Category:

Documents


2 download

DESCRIPTION

l'kl

TRANSCRIPT

Page 1: 69470930 Viata Lui Ellen White

Viaţa lui Ellen Whitede D. M. Canright

1919

Aceastã traducere este făcută de Alina Lincan, sub îngrijirea bisericii "Cuvântul Adevărului" din Bucureşti, România.

Page 2: 69470930 Viata Lui Ellen White

Cuprins: Prefaţă Capitolul 1 - Introducere Capitolul 2 - Marele test denominaţional Capitolul 3 - Pretenţii referitoare la scrierile sale Capitolul 4 - Scurtă biografie Capitolul 5 - Unde e acum "duhul lor de profeţie"? Capitolul 6 - Păreri greşite referitoare la sanctuar Capitolul 7 - Uşa închisă sau încheierea perioadei harului pentru păcătoşi în 22 Oct. 1844 Capitolul 8 - Scrieri compromiţătoare ascunse Capitolul 9 - Filosofia viziunilor ei Capitolul 10 - O mare plagiatoare Capitolul 11 - S-a folosit de darul ei pentru bani Capitolul 12 - Înaltele ei pretenţii demascate Capitolul 13 - Primele viziuni copilăreşti Capitolul 14 - Editorul Smith i-a respins Mărturiile Capitolul 15 - Profeţiile ei dau greş Capitolul 16 - A pretins că descoperă păcate secrete Capitolul 17 - Influenţată să scrie Mărturii Capitolul 18 - Au călcat Sabatul nouă ani de zile Capitolul 19 - Reforma îmbrăcămintei Capitolul 20 - Viziunile ei false despre planete Capitolul 21 - "Daţi duminica Domnului" Capitolul 22 - Concluzie

Prefaţă

Doamna E. G. White, profet, lider şi fondator principal al Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea, a pretins că e divin inspirată de Dumnezeu, la fel ca profeţii Bibliei. Definindu-şi poziţia, ea afirmă: "În vremurile de demult Dumnezeu vorbea oamenilor prin gura prorocilor şi apostolilor. În zilele noastre, El le vorbeşte prin mărturiile Duhului Său" ("Mărturii pentru Biserică” Vol. IV., p.148; Vol. V., p.661; Nr. 88, p.189) cu alte cuvinte, prin scrierile sale.

A pretins că fiecare rând pe care l-a scris, fie în articole, scrisori, mărturii sau cărţi, i-a fost dictat de Duhul Sfânt şi trebuie să fie prin urmare infailibil.

Oamenii ei acceptă şi apără cu putere aceste pretenţii. Scrierile ei sunt citite în bisericile lor, învăţate în şcolile lor şi predicate de pastorii lor la fel ca Sfânta Scriptură. Biserica lor stă sau se prăbuşeşte odată cu ceea ce-a pretins ea. Ei recunosc liber acest lucru. E la el de legată de oamenii ei ca Mahomed de mahomedani, Joseph Smith de mormoni, Ann Lee de Quakeri şi doamna Eddy de adepţii Ştiinţei Creştine.

Prin urmare, aceste pretenţii reprezintă obiectul unei investigaţii îndreptăţite, faţă de care adepţii ei, care i-au criticat fără rezerve pe alţii care au pretins a fi inspiraţi divin, nu pot aduce obiecţii pertinente. Ei au publicat mai multe cărţi despre viaţa şi lucrarea ei, în care s-au adunat şi-au construit un sistem întreg ce pledează în favoarea ei. Citind aceste cărţi nu ţi-ai da niciodată seama că Ellen White ar fi făcut vreodată o greşeală, ar fi plagiat, înşelat, sau ar fi scris lucruri ce se presupuneau a fi inspirate dar care au trebuit să fie ascunse. Atunci când redă viaţa oamenilor inspiraţi, Dumnezeu nu le ascunde eşecurile şi nu închide ochii la greşelile şi defectele lor.

Prin urmare, publicul are dreptul să cunoască şi cealaltă faţă a vieţii doamnei White.

Page 3: 69470930 Viata Lui Ellen White

Poate că scriitorul acestor rânduri e cel mai nimerit să ofere informaţii referitoare la acea etapă din viaţa ei, deoarece a făcut parte din adepţii ei aproape chiar de la începutul organizaţiei lor, acum aproape şaizeci de ani, când erau în număr de numai cinci mii. Autorul acestei cărţi are toate scrierile doamnei White din acea perioadă. Unele din cele mai distrugătoare dintre acestea au fost ascunse. Nici publicul, nici proprii lor oameni, cu excepţia câtorva oficialităţi, nu cunosc aceste "revelaţii" timpurii. Relaţia apropiată a acestui autor cu doamna White i-a dat ocazia de-a o cunoaşte şi observa aşa cum n-ar fi putut s-o facă cineva care n-ar fi avut o astfel de relaţie cu ea.

De ce-am crezut odată în inspiraţia doamnei White

Am acceptat odată pretenţia doamnei White de a i inspirată din acelaşi motiv pentru care o ac şi majoritatea adepţilor ei. Mai întâi am acceptat Sabatul, apoi alte puncte din statutul de credinţă, până ce-am ajuns să cred tot.

Odată ce eram printre ei şi de-al lor, am descoperit că toţi susţineau cu putere că doamna White e inspirată de Dumnezeu. Am presupus că ei ştiau mai bine şi i-am crezut pe cuvânt şi asta ac toţi cei ce se convertesc, oricât ar încerca ei să nege.

Curând, mi-am dat seama că revelaţiile ei erau atât de legate de întreaga istorie şi credinţă a bisericii ei, încât nu mai eram în stare să le separ, la fel cum n-ar fi fost în stare un mormon să nu creadă în Joseph Smith, sau un adept al Ştiinţei Creştine în doamna Eddy.

Credeam în celelalte doctrine cu atâta convingere că înghiţeam ce-mi spuneau despre viziuni şi toate celelalte lucruri, şi asta fac toţi ceilalţi.

Când am început să am îndoieli în privinţa viziunilor, mi-am dat seama că presiunea era atât de puternică că-mi era teamă să le exprim sau chiar să mi le admit mie însumi. Toată lumea îmi spunea că aceste îndoieli vin de la Satan şi că mă vor ace să resping adevărul şi mă vor distruge. Aşa că n-am îndrăznit să le păstrez sau să cercetez problema; şi la el se întâmplă cu toţi ceilalţi.

Am văzut că toţi aceia care-şi exprimau îndoielile referitoare la viziuni erau imediat numiţi "rebeli” erau "în întuneric", "conduşi de Satan”, „necredincioşi” etc.

Neavând o altă credinţă într-o altă doctrină sau în alţi oameni, nu ştiam ce să fac sau unde să mă duc. Aşa că am încercat să cred în viziuni şi să trec mai departe aşa cum fac mii de oameni, când de fapt ei nu încetează să se îndoiască nici o clipă. Acest lucru îi face să practice înşelătoria şi să pretindă în public că ei cred lucruri pe care nu le cred în inima lor, sau în cel mai bun caz asupra cărora au îndoieli. Vezi cazul lui Uriah Smith din capitolul care vorbeşte despre punctul său de vedere.

Cam în urmă cu patruzeci de ani, în perioada de început a lucrării mele, când credeam cu multă convingere în doctrinele bisericii adventiste, am scris un articol puternic în apărarea doamnei. În toţi anii care au urmat, nici unul din apărătorii ei n-a mai scris ceva atât de convingător. O dovadă e faptul că l-au copiat în apărarea ei, omiţându-mi numele. De asemenea, citează acest articol în scrierile lor împotriva mea, spunând că acesta contrazice ceea ce afirm acum. Nu-i acuz, ci răspunsul meu este: "Înţeleptul se răzgândeşte adesea, dar nebunul niciodată.”

Atunci când am scris în apărarea doamnei White, în urmă cu patruzeci de ani, nu văzusem nici o copie a primelor ei viziuni incluse în "Un cuvânt către mica turmă” 1847, şi în Adevărul prezent, 1849 şi 1850; nici pamfletele liderului Bates de la aceeaşi dată. Fuseseră ascunse atât de bine că nici măcar nu ştiam de existenţa

Page 4: 69470930 Viata Lui Ellen White

lor. Acestea conţin cea mai distrugătoare dovadă împotriva inspiraţiei ei. Acestea au ajuns în mâinile mele mult mai târziu. Cu trecerea anilor, se strângeau şi alte dovezi, până când a trebuit să-mi schimb părerea.

În primii ani de activitate în parlament, domnul Gladstone, marele politician al Angliei, ţinea discursuri lungi în care apăra partidul de care aparţinea. Mai târziu, şi-a schimbat punctul de vedere şi s-a alăturat opoziţiei. Atunci, un membru al ostului său partid s-a ridicat şi a citit unul din discursurile domnului Gladstone ce condamna cu vehemenţă vederile pe care acesta le pleda acum cu putere. La sfârşit, toate privirile erau aţintite asupra lui Gladstone. Ce putea spune? S-a ridicat încet şi-a spus: "Asta s-a întâmplat demult şi au avut loc multe lucruri de atunci.” Atât. Camera l-a aclamat din toată inima. Îi răspunsese eficient adversarului său. La fel răspund şi eu adventiştilor: "Asta s-a întâmplat demult şi au avut loc multe lucruri de atunci.”

Faptele prezentate în această carte oferă unele di motivele pentru care am renunţat la credinţa în pretenţiile doamnei White de a fi inspirată. Faptele sunt indisputabile, prin urmare, concluziile bazate pe ele trebuie să fie, chiar prin natura lor inevitabile.

Pentru a duce la îndeplinire această sarcină, autorul, cunoscând slăbiciunile firii umane, a folosit un limbaj blând şi a arătat atâta indulgenţă cât i-au permis faptele în acest caz. Dar, cunoscând greşelile şi înşelătoriile care au fost legate de doamna White şi de lucrarea ei, autorul a simţit că e datoria lui faţă de creştini să spună lucrurilor pe nume.

Autorul.

Poziţia mea în prezent

De când am ieşit din mişcarea adventistă, în urmă cu vreo treizeci de ani, au continuat să spună că mi-a părut rău c-am plecat, c-am încercat să revin, mi-am renegat cartea şi-am mărturisit că sunt pierdut acum. Nimic din toate acestea nu e adevărat. Mă aştept să spună că m-am pocăit pe pat de moarte. Fac toate astea pentru a împiedica impactul cărţilor mele. Reafirm acum tot ce-am scris în cărţile şi tractatele mele împotriva acelei doctrine.

Mai mulţi pastori adventişti mi-au dat un ajutor preţios la scrierea acestor pagini. Odată, au crezu în inspiraţia divină a doamnei White, dar dovezile clare i-au forţat să renunţe la credinţa în visele ei.

D. M. Canright,

Pastor Emeritus a Bisericii baptiste Berea, Grand Rapids, Mich.

Înşelătoria fuge de lumină, Şi se îngrozeşte de ochiul cercetător; Dar adevărurile sacre invită testul, Şi ne spun să căutam şi să punem la încercare. O, de-am păstra o minte liniştită şi cercetătoare, Siguri că nu vom cerceta în van, Ci vom găsi comori ascunse. Cu o înţelegere binecuvântată, Creată să fie liberă, Nu îndrăznim să ne punem încrederea în om, Ci ne încredem doar în Tine. --Anonin

Page 5: 69470930 Viata Lui Ellen White

Capitolul 1 - Introducere

Adventiştii de ziua a şaptea o consideră pe doamna White profet şi cred că scrierile ei sunt inspirate. Aduc multe argumente din Biblie pentru a dovedi că trebuie să existe ”daruri” în biserică, la fel cum fac mormonii, Quakerii şi alţii pentru bisericile lor. Fac asta pentru a-şi susţine pretenţia că au „darul profeţiei”, despre care ei spun că l-a avut doamna White.

Biblia spune: "Feriţi-vă de proorocii mincinoşi" (Mat. 7:15).”Se vor ridica Cristoşi şi prooroci mincinoşi" (Mat. 24:24).”Să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile... căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi" (1 Ioan 4:1).

În fiecare generaţie au existat oameni care au pretins că sunt profeţi. Toţi şi-au găsit adepţi, mai mult sau mai puţin. Tot ce trebuiau să facă era să creadă cu tărie în ei înşişi, să pretindă lucruri extravagante şi aveau imediat adepţi. Mahomed, care s-a ridicat în secolul al VI-lea d. Ch, cu cele două sute de milioane de adepţi în ziua de azi, e un exemplu elocvent. Hai să ne uităm la unii din cei mai influenţi din vremurile noastre.

Swedenborg

Emanuel Swedenborg s-a născut în Stockholm, Suedia, în 1688, şi a murit în 1772. Era apropiat de rege şi familia regală. Avea cel mai curat caracter şi era foarte religios. Caracterul său moral n-are nici o pată.

La cincizeci şi cinci de ani, conform Enciclopediei lui Schaff-Herzog, de unde am extras aceasta scurtă biografie, a început să aibă viziuni ale raiului, iadului, îngerilor şi lumii spirituale. Spunea: "Am fost chemat într-un loc sfânt de către Însuşi Domnul, care mi-a făcut harul să mi se arate mie, servitorul Său, în anul 1743, când mi-a deschis ochii în lumea spirituală şi m-a făcut să pot vorbi cu îngerii şi spiritele.”

Exact la fel a pretins şi doamna White. A continuat această lucrare timp de treizeci ce ani, timp în care a scris cam treizeci de volume inspirate. A făcut nişte preziceri remarcabile, despre care adepţii lui pretind că s-au împlinit întocmai.

El a fondat o nouă biserică bazată pe revelaţiile sale. Acolo se învăţa Biblia cu sfinţenie, şi se bucurau de o trăire sfântă. Biserica a crescut constant, până şi-a dezvoltat societăţi în toate colţurile lumii. Pe lângă multe cărţi, publică şi câteva periodice. Adepţii săi cred în el, tot aşa cum cred şi cei ai doamnei White, şi sunt foarte zeloşi în răspândirea credinţei lor.

Ann Lee şi Quakerii

Quakerii sunt atât de bine cunoscuţi în America că nu-i nevoie să spunem prea multe despre ei. Ann Lee, conducătoarea lor, s-a născut în Anglia, în 1736; a murit în 1784. Ca şi doamna White, "n-a primit nici o educaţie.” S-a alăturat unei societăţii ai cărei membri practicau exerciţii religioase remarcabile şi în curând a început "să aibă viziuni şi să facă revelaţii” pe care, la el ca doamna White, le-a numit "mărturii.”, „De atunci înainte, a pretins că e îndrumată de revelaţii şi viziuni" (Enciclopedia Schaff-Herzog, articol "Ann Lee"). A fost acceptată ca lider şi ca "a doua apariţie a lui Cristos.” Ca şi doamna White, cerea "un tip ciudat de îmbrăcăminte” şi era "împotriva războiului şi a consumului de carne de porc" (Ciclopedia lui Johnson, articolul "Quakeri"). Adepţii ei nu au legături cu alte biserici şi sunt recunoscuţi pentru puritatea şi dedicarea lor. Ca o dovadă a inspiraţiei doamnei White, adventişti citează tonul religios şi înaltele standarde morale ale scrierilor sale. Ei spun că revelaţiile ei sunt ori de la Dumnezeu ori de la Satan. Dacă ar fi de la Satan, ele n-ar învăţa o asemenea sfinţenie şi puritate. Aceeaşi gândire dovedeşte şi că doamna. Lee a fost o proorociţă adevărată, căci, din acest punct de vedere, o întrece pe doamna White, într-atât încât "Shaker" a devenit sinonim cu cinstea.

Page 6: 69470930 Viata Lui Ellen White

Doamna Joanna Southcott

Această femeie importantă s-a născut în Anglia în 1750, într-o familie săracă, şi era complet needucată. A muncit ca servitoare în casă până la aproape patruzeci de ani. S-a alăturat bisericii metodiste în 1790. În 1792 s-a proclamat proorociţă şi "a publicat numeroase [cam vreo şaizeci] pamflete ce prezentau revelaţiile sale" (Ciclopedia lui Johnson, articolul "Southcott"). Avea aceleaşi transe ca doamna White şi vorbea despre venirea grabnică a lui Cristos. (Vezi Enciclopedia Americana, articolul "Southcott.”) A făcut comerţ profitabil prin vânzarea cărţilor sale, la fel ca şi doamna White. Oricât ar părea de ciudat, mulţi lideri şi pastori din Anglia au crezut în ea şi mii de oameni au devenit adepţii ei, până ce, în doar câţiva ani, numărul lor se ridica la o sută de mii.”Credinţa adepţilor ei”, spune enciclopedia Americana, "devenise entuziasm.”

Credea despre ea că este "mireasa Mielului şi, la şaizeci şi patru de ani, a declarat că e însărcinată cu adevăratul Mesia, „al doilea Şilo”, pe care urma să-L nască pe 19 octombrie 1814... Joanna a murit crezând în propria-i înşelătorie pe 27 decembrie 1814; dar adepţii ei, al căror număr era atunci o sută de mii, au continuat să ţină Sabatul evreiesc până în 1831" (Enciclopedia Schaff-Herzog).” O examinare post-mortem a arătat că suferea de infamaţii generale" (Ciclopedia lui Johnson).”Moartea a pus capăt atât speranţelor cât şi temerilor ei. Nu aşa s-a întâmplat şi cu adepţii ei care, deşi au fost zăpăciţi o vreme din cauza morţii ei, despre care de-abia le venea să creadă că era reală, au aşteptat încrezători învierea ei grabnică. Au trăit şi-au murit cu această convingere şi secta ei mai există încă.” (Enciclopedia Americana, articolul "Southcott").

Doamna White a pretins că darul ei era "mărturia lui Isus" menţionată în Apocalipsa 12:17, în timp ce doamna Southcott pretindea că e femeia despre care se vorbeşte în versetele 1 şi 2 ale aceluiaşi capitol. Doamna Southcott a scris "O carte a minunilor” în timp ce doamna White a scris o carte intitulată "Tragedia veacurilor.” Adepţii doamnei White pretind că această carte a fost cea mai minunată din acea vreme. Au vândut-o în cantităţi uriaşe, iar doamna White a primit drepturi de autor. Un biograf recent al doamnei Southcott spune despre cărţile ei: "I se părea că afacerea este foarte profitabilă... şi a început să strângă bani din vânzarea profeţiilor sale.” Exact la fel a făcut şi doamna White. Doamna Southcott a pretins că e chemată să-i „pecetluiască” pe cei o sută patruzeci şi patru de mii din Apoc. 7:1-4. Doamna White a pretins că a primit un mesaj să-i pecetluiască pe aceiaşi o sută patruzeci şi patru cu Sabatul. Se pare că s-a luat foarte mult după doamna Southcott în diferite moduri.

Următoarea informaţie din Enciclopedia lui Chambers (articolul "Southcott") se aplică şi doamnei White şi adepţilor ei: "Istoria Joannei Southcott n-are prea multe lucruri uimitoare în ea însăşi dar influenţa pe care ea a exercitat-o asupra altora ar putea fi numită uimitoare iar infatuarea adepţilor ei e greu de înţeles, mai ales dacă ne gândim că unii din ei erau oameni inteligenţi şi educaţi. Probabil, secretul influenţei sale era că biata făptură credea ea însăşi în propriile-i rătăciri. Există foarte puţini oameni pe lume care pot fi atât de uşor robiţi de persoane cu orice fel de convingeri, oricât ar fi de groteşti. Pe patul de moarte Joanna a spus: "Dacă m-am înşelat, aceasta a făcut-o un spirit, bun sau rău.” Biata Joanna n-a bănuit niciodată că spiritul care-i juca astfel de rătăciri nu era altul decât al ei.”

La fel a fost şi cu doamna White. E uimitor că, având toate dovezile eşecurilor sale, oameni inteligenţi sunt încă conduşi de ea. Dar cazurile Joannei, al lui Ann Lee şi al altora ne ajută să-l rezolvăm pe acesta. Toţi aceştia au crezut sincer în inspiraţiile lor şi aceasta i-a convins şi pe ceilalţi.

Observaţi aici teribila tenacitate a fanatismului odată pornit. Când a murit Joanna ne-am fi gândit că toate persoanele cu mintea întreagă au renunţat, dar au explicat cumva moartea ei şi şi-au continuat. La fel au făcut şi adepţii doamnei White. Indiferent de gafele şi eşecurile sale, ei le-au aranjat şi au mers mai departe.

Joseph Smith şi mormonii

Page 7: 69470930 Viata Lui Ellen White

Acest profet, împreună cu viziunile şi revelaţiile sale, este atât de cunoscut încât n-o să spunem decât câteva lucruri despre el. Smith s-a născut în 1805 şi a murit în 1844, anul în care doamna White începea să aibă revelaţiile. A ieşit la iveală într-o mare trezire religioasă, la fel ca şi doamna White în mişcarea adventistă din 1843-4. La fel ca doamna White, era needucat, sărac lipit şi necunoscut. În 1823 a început să aibă "viziuni" şi "revelaţii", să vadă şi să vorbească cu îngeri. A doua venire a lui Cristos era aproape, după cum spunea el, de unde şi numele de "Sfinţi ai zilelor din urmă.” Misiunea lui era să introducă "noua dispensaţie.” Adepţii lui sunt "sfinţii" şi toate celelalte biserici sunt "păgâne" sau neamuri. La fel, adepţii doamnei White sunt sfinţii; toate celelalte biserici reprezintă "Babilonul" şi sunt apostate.

Referitor la "daruri" în biserică, mormonii ii întrec cu mult pe adventişti. Pe lângă faptul că au un profet, au apostoli care fac multe miracole, după cum afirmă ei cu tărie, au darul limbilor şi pot arăta, după cum pretind ei, că multe preziceri s-au împlinit întocmai. Mai au şi o Biblie nouă, o revelaţie nouă şi au început o sectă nouă şi nu vor să aibă nimic de-a face cu alţii, ci vor să facă prozeliţi din toată lumea.

Mormonii au început în 1831, cu numai cincisprezece ani înaintea adventiştilor de ziua a şaptea; dar acum au un număr de aproape cinci sute de mii, de patru ori mai mare decât al adventiştilor. Numărul lor creşte mult mai repede decât al adventiştilor, care „afirmă cu mândrie” că înmulţirea lor e o dovadă a faptului că Dumnezeu este cu ei.

Adventiştii de ziua a şaptea pretind că ei trebuie să fie biserica adevărată pentru că au un profet şi sunt persecutaţi; dar şi mormonii au un profet şi au fost persecutaţi de o mie de ori mai mult. Smith şi alţii au fost omorâţi; mulţi au fost biciuiţi, tăvăliţi în smoală şi pene, împroşcaţi cu ouă stricate, omorâţi cu pietre, alungaţi de mulţime în afara oraşului şi scoşi în afara legii. Aşa că ei trebuie să fie adevărata biserică! În comparaţie cu ei, adventiştii de ziua a şaptea au suferit puţin. Habar nu au ce înseamnă persecuţia, deşi tot timpul au fost gata să ia o poziţiei de martiri.

Doamna Eddy şi Ştiinţa Creştină

Nu e scopul nostru ca în aceste câteva rânduri să discutăm despre caracterul Doamnei Eddy sau al Ştiinţei Creştine, ci dar să arătăm cât de uşor este ca oamenii să fie conduşi de presupuşi profeţi inspiraţi de Dumnezeu, indiferent de ce predică aceştia.

Doamna Eddy s-a născut pe 16 iulie 1821, în New Hampshire şi a murit pe 3 decembrie 1910, lângă Boston, în vârstă de aproape nouă zeci de ani. Doamna White s-a născut în 1827 şi a murit în 1915, la vârsta de aproape optzeci şi opt de ani. Practic, amândouă au trăit aproape în aceeaşi perioadă. Totuşi, sistemele lor religioase sunt exact opuse. În revelaţiile doamnei White, diavolul e un bărbat corpolent în carne şi oase; sfinţii răscumpăraţi au aripi şi zboară ca păsările, locuiesc în case de argint, într-o lume în care copacii de aur cu ramuri de argint sunt plini de fructe. Totul e foarte literal şi foarte material. În distrugerea finală, Dumnezeu îi torturează pe cei răi până la limită. Vorbind despre distrugerea celor răi, ea spune: "Am văzut că... unii se consumau de multe zile şi cât timp mai rămânea ceva neconsumat din ei, rămânea şi sentimentul suferinţei" ("Scrieri timpurii” p.154, ed. 1882).

În opinia doamnei Eddy nu există materie; totul e minte, spirit, principiu. Nu există un Dumnezeu personal, diavol, îngeri, păcat, rău, boală iad, pedeapsă veşnică, suflete pierdute, înviere, a doua venire, zi a judecăţii, Isus e doar un om, unele părţi din Biblie sunt doar mituri şi duc în eroare, iar Dumnezeu nu răspunde niciodată la rugăciuni.

Totuşi, aceste două proorociţe, cu teorii atât de opuse, găsesc adepţi. Ucenicii fiecăreia din ele cred în propriul profet cu devotament egal şi cred că scrierile fiecăreia sunt inspirate şi infailibile. Aceste scrieri sunt Bibliile lor, care spun ce înseamnă Dumnezeul Bibliei.

Page 8: 69470930 Viata Lui Ellen White

Ca şi clasă, adepţii Ştiinţei Creştine au o înaltă poziţie morală şi socială. Din acest punct de vedere, îi întrec pe adventişti. Dacă învăţătura purităţii vieţii a dovedit că doamna White e un profet inspirat de Dumnezeu, atunci acelaşi lucru e valabil şi în cazul doamnei Eddy.

Adevărul este că nici una din aceste lidere n-a fost inspirată nici de Dumnezeu, nici de Satan, ci de propriile lor reverii religioase moştenite, modelate de influenţele dominante ce-au apărut în viaţa lor. Nu e nevoie să credem că doamna Eddy nu era cinstită. Era pur şi simplu o exaltată religioasă, cuprinsă de propria ei amăgire, la fel ca şi doamna White. Adventişti aduc succesul lor ca argument al faptului că doamna White era un profet adevărat. Dar adepţii doamnei Eddy au un număr de zece ori mai mare, deşi şi-au început lucrarea cu vreo douăzeci de ani mai târziu.

"Pastorul" Russell

Vorbind despre domnul Russell la puţină vreme după moartea sa, ziarul New York Watchman-Examiner din 9 noiembrie 1916 spune:

"Când a murit Charles T. Russell, autointitulat 'Pastor' Russell, a trecut în lumea cealaltă un m remarcabil. Ar trebui să-l situăm fără ezitare pe acelaşi loc cu Alexander Dowie şi Joseph Smith, fondatorul mormonismului. Cu un spirit pătrunzător, elocvent şi maestru al dialecticii, a făcut pe şarlatanul cu atâta succes încât a adunat o mulţime de adepţi, în multe cazuri înşelându-i chiar şi pe aleşii Domnului. A construit în jurul lui o mare organizaţie formată din femei şi bărbaţi care se supun conducerii sale la fel cum ascultă mormonii ordinele profetului lor. Şi-a umplut cuferele cu râuri de aur şi a fost folosit într-o propagandă publicitară mondială. N-avea nici o pregătire şi n-a fost ordinat niciodată pentru lucrare şi totuşi s-a adresat unor mulţimi nenumărate prin intermediul vocii şi-al stiloului său, atrăgând oameni din toate denominaţiile la părerile sale eretice. Acest succes a venit în ciuda faptului că propria lui viaţă era o insult adusă creştinismului. Se pare că încă e adevărat că oamenilor le palce să fie păcăliţi iar 'Pastorul' Russell a înşelat mulţimi întregi.

"Se anunţă că moartea sa nu va afecta în nici un fel propagarea părerilor sale şi promovarea 'Zorilor Mileniului. ' Într-adevăr, e foarte probabil ca fanatismul care i-a posedat pe mulţi din adepţii săi se va manifesta într-o nouă propagandă. Deja, mii de femei străbat străzile marilor noastre oraşe şi distribuie literatura lui Russell. Oamenii sunt flămânzi după informaţii despre necunoscut şi despre viitorul misterios. Domnul Russell a profitat de această dorinţă adânc din inima omului, şi, cu un dogmatism inegalabil a oferit cele mai minuţioase şi mai exacte informaţii referitoare la viitorul nedescoperit încă.”

Domnul Russell a stabilit anumite date la care lumea urma să ia sfârşit, ultima fiind în 1914. a spus că în luna octombrie a acelui an se va împlini „vremea neamurilor”. Adepţii săi susţin că e cel mai mare m care a trăit de la apostoli încoace şi că secta lui e singura biserică adevărată. Toate celelalte reprezintă Babilonul. Domnul Russel a trăit în aceeaşi perioadă cu doamna White şi doamna Eddy. Adepţii fiecăruia din ei acceptă că liderul lor e singurul oracol infailibil al lui Dumnezeu. Pot oare toţi să aibă dreptate?

Alexander Dowie

În zilele noastre a apărut o altă persoană care a pretins a fi inspirat divin – un al doilea Ilie. Ani de zile s-a făcut cunoscut în toată lumea. S-a pretins că a făcut sute de vindecări miraculoase. Dedicarea şi entuziasmul adepţilor săi erau nelimitate. Banii curgeau grămadă. Ca şi doamna White şi doamna Eddy, era dogmatic şi arbitrar. Cuvântul său era lege. Cerea un mod de viaţă auster şi religios, care întrecea chiar şi cerinţele doamnei White. Secta mai există încă în Zion City, Chicago.

Observaţi ce mulţime de falşi prooroci au apărut în ultimul secol. Se pare că e moda acestor vremuri. Nici unul

Page 9: 69470930 Viata Lui Ellen White

din cei menţionaţi aici, cu excepţia doamnei White, nu e considerat un profet adevărat de către adventiştii de ziua a şaptea. Pe Swedenborg îl numesc spiritualist. Pe Joseph Smith îl consideră impostor, iar scrierile lui falsuri. Au scris o groază împotriva doamnei Eddy şi a Ştiinţei Creştine. Au publicat o lucrare intitulată „Întunericul Zorilor mileniului” împotriva "Pastorului" Russell şi a învăţăturilor sale.” Nu permit nimănui să se amestece cu ei. Toţi sunt mincinoşi. Singurul profet adevărat al vremurilor moderne este al lor. Scopul acestei cărţi este s investigheze afirmaţiile doamnei White, profetul adventiştilor de ziua a şaptea şi, în urma datelor documentare, faptelor şi dovezilor incontestabile, să permită cititorului să decidă pentru el însuşi dacă doamna White ar trebui să fie aşezată alături de ceilalţi profeţi falşi ai vremurilor noastre amintiţi aici.

Capitolul 2 - Marele test denominaţional

"Adventişti nu au alt crez decât Biblia.” Această afirmaţie apare mereu în publicaţiile lor ce sunt distribuite publicului.

Tot aşa, ei spun: "Biblia se explică singură.”, „Un text îl explică pe altul.”

Toate astea sună frumos, dar la o examinare atentă, amândouă afirmaţiile se dovedesc a fi false.

În primul rând, adventiştii de ziua a şaptea au un crez, ca şi celelalte denominaţii, publicat din 1872. Ei îl numesc "Principii Fundamentale ale adventiştilor de ziua a şaptea.” Primele cuvinte sună astfel: "Adventiştii de ziua a şaptea nu au alt crez decât Biblia, dar aderă la anumite puncte de credinţă bine definite.” Iar apoi trec să definească aceste "puncte de credinţă.” Ce înseamnă acest singur crez? Webster defineşte crezul ca "sumarul sau formula de autoritate ale acelor articole din credinţa creştină ce sunt considerate esenţiale.”

Deschizând disciplinele diferitelor biserici ortodoxe, cum ar i metodiştii, baptiştii şi prezbiterienii, vedem că la începutul fiecăreia din ele se spune „Noi credem”. Şi apoi urmează ceea ce cred ei. Adventiştii spun că toate aceste biserici au un crez, dar ei nu au un crez personal. Dar "Principiile lor Fundamentale" încep la fel: "Ei cred" şi apoi urmează cele douăzeci şi nouă de articole de credinţă, care specifică ceea ce cred ei. Prin urmare, e o minciună să spună că nu au nici un crez, pe când celelalte biserici au.

Dar lucrul cel mai rău în legătură cu acest crez este că nu conţine principalul lor articol de credinţă – acela pe care-l consideră esenţial. Oricât ar părea de ciudat, acesta este omis. Minciuna lor cea mai mare referitoare la această problemă nu este că au un crez formulat iar ei pretind că nu au, ci faptul că nu au introdus în crezul lor cel mai important articol de credinţă.

Al treilea articol din crezul publicat de ei spune că ei cred:

"Că Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu, conţin o revelaţie completă a voii Lui pentru om şi sunt singurul îndreptar infailibil de credinţă şi practică.”

Şi acest lucru sună bine; dar este fals, absolut fals. Adventiştii de ziua a şaptea nu cred că Scripturile Vechiului şi Noului Testament conţin revelaţia completă a voii lui Dumnezeu pentru om şi nici nu tratează aceste scripturi ca şi cum ar fi "singurul lor îndreptar infailibil de credinţă şi practică” deoarece ei cred că scrierile profetului lor, doamna E. G. White, sunt şi ele inspirate de Dumnezeu; ei cred că aceste scrieri conţin o revelaţie mai completă a voii lui Dumnezeu pentru om şi că sunt infailibile. Ba mai mult, ei fac din credinţa în aceste scrieri un test de credinţă şi apartenenţă al biserica lor. Toate acestea sunt dovezi cât se poate de clare.

Doamna White a pretins neîncetat că scrierile ei sunt inspirate de Dumnezeu şi le-a pus pe aceeaşi treaptă cu Biblia. Ea spune:

Page 10: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Am luat preţioasa Biblie şi am înconjurato cu câteva mărturii pentru biserică, pentru poporul lui Dumnezeu. Am spus că astfel sunt împlinite nevoile aproape tuturora.”(Mărturii, Vol. 2, p.605; Vol. 5, p.664).

Conform cu 2 Tim. 3:16, 17, doar Biblia e o călăuză suficientă către rai şi-l echipează pe omul lui Dumnezeu cu toate aptele bune. Dar doamna White adaugă Bibliei scrierile ei; de fapt o înconjoară cu ele. Cu amândouă pe aceeaşi poziţie, ea spune "sunt împlinite nevoile aproape tuturora.” Atunci numai Biblia e mult mai bună deoarece ea împlineşte nevoile tuturora.

Pretenţia că scrierile doamnei White sunt infailibile a fost făcută în 1911. În acel an au declarat că scrierile ei sunt "singurul interpret infailibil al principiilor Bibliei " (Semnul fiarei, de G. A. Irwin, p.1).

Prin urmare, ei susţin că Biblia nu e singurul lor crez, nu se explică singură şi nici nu reprezintă singurul lor îndreptar infailibil de credinţă şi practică. Dimpotrivă, credinţa în doamna White şi scrierile ei e cel mai important lucru – principalul articol de credinţă, dar care nu e publicat.

Nu e neobişnuit să-i auzi pe membrii mai bătrâni spunând "Dacă aş renunţa la credinţa în doamna White, aş renunţa la tot.” Acest lucru dovedeşte că totul este bazat pe ea în această biserică. A nu crede în ea reprezintă cea mai mare erezie şi atrage asupra cuiva numele de apostat. Înainte de a te alătura bisericii lor auzi foarte puţin sau chiar nimic despre doamna White; dar după ce te-ai alăturat, auzi numele ei în mod repetat, ca autoritate în toate lucrurile - doctrină, dietă, îmbrăcăminte şi disciplină.

Despre aceia care nu acceptă viziunile ei de prima dată, doamna White spune,

"nu trebuie daţi de-o parte, ci trebuie trataţi cu îndelungă răbdare şi dragoste frăţească, până ce îşi găsesc locul şi se pronunţă pro sau contra.”

Dar, "dacă luptă împotriva viziunilor" atunci ea spune "biserica să ştie că aceştia greşesc" (Mărturii, Vol. I., p.328).

Aceasta e o dovadă că, în cele din urmă, după cum scrie însăşi doamna White, credinţa în scrierile ei reprezintă un test de credinţă şi de apartenenţă la această biserică.

Prin urmare, nu numai membrii din biserică, ci biserici întregi au fost scoşi din părtăşie pentru că n-au crezut în viziunile doamnei White. Pentru a scăpa de membrii care n-au crezut în inspiraţia ei, biserici întregi au fost divizate şi reorganizate de către oficialităţi bisericeşti, fără consimţământul lor, testul pentru a intra în noua organizaţie fiind reprezentat de credinţa în doamna White şi scrierile ei. În octombrie 1913, biserica lor din St. Louis, Mo., a fost divizată în acest mod. Ultimele trei întrebări puse acelora care doreau să se alăture bisericii reorganizate au fost acestea:

"11. Crezi că biserica rămasă trebuie să aibă duhul profeţiei?

"12. Crezi în duhul profeţiei manifestat în doamna E. G. White?

"13. Crezi în reforma sănătăţii aşa cum e prezentată în Biblie şi prin duhul profeţiei?"

Acestea sunt dovezi suficiente pentru a arăta că "Biblia şi numai Biblia" nu reprezintă crezul adventiştilor de ziua a şaptea. E vorba de Biblie şi de altceva; Biblia şi doamnei White.

Prin urmare, nu este cinstit ca ei să publice că „nu au alt crez decât Biblia”. Nici nu e cinstit ca, atunci când publică crezul lor, să omită principalul lor articol de credinţă şi marele lor test denominaţional. Ni se pare cinstit

Page 11: 69470930 Viata Lui Ellen White

ca publicul să afle minciuna lor.

Din acest punct de vedere, nu sunt la el de deschişi şi de cinstiţi cum sunt mormonii. Mormonii au un crez, formulat de Joseph Smith în 1841 şi adoptat mai târziu de conferinţa lor generală, crez pe care l-au publicat ca şi "Articolele lor de Credinţă.” N-au nici o ezitare să îl numească crezul lor. Şi nici nu ascund în acest crez aptul că ei cred în Cartea lui Mormon. Articolul VIII din acest crez spune:

"Noi credem că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, atâta vreme cât e tradusă corect, dar credem că şi Cartea lui Mormon e cuvântul lui Dumnezeu.”

De ce n-ar fi şi adventiştii de ziua a şaptea la fel de sinceri şi să spună în crezul lor că ei cred că scrierile doamnei White sunt cuvântul lui Dumnezeu? Probabil că există ceva foarte greşit la o denominaţie care, prin cuvinte frumoase dar false şi prin lucruri ascunse, încearcă să înşele publicul inocent, care nu bănuieşte nimic, folosindu-se de un „dar” spiritual ce necesită atâta minciună pentru a fi protejat.

Capitolul 3 - Pretenţii referitoare la scrierile sale

La fel de inspirate ca Biblia

Întotdeauna, adventiştii de ziua a şaptea i-au acordat doamnei White cel mai mare sprijin. Pe 7 februarie 1871, conferinţa lor generală a luat următoarea hotărâre:

"Noi ne reafirmăm încrederea neclintită în Mărturiile sorei White către biserică, şi credem că sunt inspirate de Duhul Sfânt.” (Cartea Anuală a AZŞ din 1914, p.253).

Apoi adaugă:

"Poziţia noastră referitoare la Mărturii e ca piatra din capul unghiului. Dacă o scoatem, toate adevărurile speciale ale mesajului dispar unul câte unul... Nimic nu e mai sigur decât faptul că viziunile şi mesajul [doamnei White] merg mână în mână şi rezistă sau se prăbuşesc împreună "(Supliment la Review and Herald, Aug. 14, 1883).

"Duhul profeţiei [scrierile doamnei White] reprezintă o parte fundamentală a acestui mesaj... Încă de la începuturile acestui mesaj, Această denominaţie a continuat să creadă în duhul profeţiei. L-am predicat tot aşa de mult cât am predicat despre Sabat şi alte adevăruri înrudite şi credem în el cu tărie... Pentru noi e o mare diferenţă dacă cineva despre care am crezut de la începutul mesajului său că are un dar al profeţiei e un profet al lui Dumnezeu sau nu.” (Afirmaţie a Comitetului Conferinţei Generale, Mai, 1906, p.10, 86).

Observaţi că această biserică se bazează pe doamna White şi scrierile sale. Ei aseamănă aceste scrieri cu piatra din capul unghiului. Întreaga structură se prăbuşeşte dacă înlăturăm această piatră. La fel s-ar prăbuşi şi biserica adventistă de ziua a şaptea dacă scrierile doamnei White ar fi date de-o parte, după cum spun ei şi chiar aşa s-ar întâmpla. După cum admit ei înşişi, acea biserică nu e zidită pe Isus Cristos şi pe Biblie, ci pe doamna White şi scrierile ei. Regula protestantă este, "Biblia şi numai Biblia, ca singur îndreptar de credinţă şi viaţă.” Adventiştii de ziua a şaptea nu respectă această regulă şi adaugă la Biblie scrierile doamnei White, punându-le pe o treaptă superioară Bibliei; ele reprezintă piatra de temelie a întregului lor sistem, fără de care acesta s-ar prăbuşi. Prin urmare, conform propriei lor afirmaţii, dacă ar rămâne doar cu Biblia, fără scrierile ei, biserica lor s-ar prăbuşi. Atunci, pe ce e zidită biserica lor? Pe scrierile, viziunile şi visele doamnei White.

Să citim acum acest citat din G. A. Irwin, preşedinte al Conferinţei lor Generale timp de mulţi ani de zile. Pe prima pagină a unui tractat intitulat "Semnul fiarei", el spune:

Page 12: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Vom răspunde la această întrebare din punctul de vedere al luminii ce a venit prin duhul profeţiei [scrierile doamnei White], cu credinţa că duhul profeţiei e singurul interpret infailibil al principiilor biblice, deoarece Cristos ne oferă adevăratul înţeles al acestor cuvinte prin intermediul său.”

Avem aici o femeie papă infailibilă, sprijinită în această poziţie de biserica ei. Pretind că ea are exact aceleaşi prerogative pe care le pretinde biserica romano-catolică pentru papă; cu alte cuvinte, ea este singurul interpret infailibil al Bibliei. Nici un papă n-a pretins mai mult de atât. La fel pretind şi mormonii referitor la Joseph Smith şi adepţii Ştiinţei Creştine la doamna Eddy.

Ascultaţi acum pretenţia referitoare la inspiraţia şi infailibilitatea doamnei Eddy, apărută în Christian Science Sentinel din 4 noiembrie 1916:

"Pentru a înţelege semnificaţia reală a Ştiinţei Creştine, scopul său infinit, pentru a înţelege infailibilitatea sa şi a i te supune fără pic de îndoială, trebuie să crezi că e o revelaţie a lui Dumnezeu, un adevăr neschimbat. Credinţa în inspiraţia Bibliei şi a „Ştiinţei şi sănătăţii cu cheie a scripturilor' a doamnei Eddy reprezintă un pas în direcţia cea bună... Mai mult, el recunoaşte că Descoperitorul şi Fondatorul Ştiinţei Creştine e singurul lider posibil şi adevărat al adepţilor Ştiinţei Creştine.”

Iată două femei care au trăit în aceeaşi perioadă, dar care au învăţat două teorii religioase exact opuse, care au pretins amândouă că sunt inspirate divin şi au declarat amândouă că sunt infailibile că reprezintă singura călăuză. Pe care s-o credem?

Redactorii şi pastorii bisericii adventiste bagă mereu pe gâtul oamenilor lor „mărturiile” doamnei White, fie în predici ori în ziarele bisericilor. O citează mai mult decât citează Biblia şi-i oferă aceeaşi autoritate ca şi Bibliei.

Pastorilor lor li se cere să studieze scrierile ei împreună cu Biblia. Orice interpretare pe care o dă ea unui text, sau orice afirmaţie pe care-o face asupra unui subiect rezolvă imediat problema. E ceea ce spune Dumnezeu şi gata!

Astfel, Uriah Smith, în scrierile sale din 1868, înainte de a deschide ochii şi a vedea faptele, apără viziunile ei şi spune:

"Nu negăm nimic din ceea ce ne-au învăţat vreodată viziunile, de la început până la sfârşit, de la prima până la ultima viziune " (Viziunile doamnei. E. G. White, p.40).

Iată altul din Review and Herald din 5Oct., 1914:

"La el ca şi în cazul profeţilor din vechime, Duhul Sfânt e acela care vorbeşte prin corzile ei vocale. Profeţii vorbeau aşa cum erau atinşi de Duhul Sfânt.”

În aceeaşi revistă din 26 Aug. 1915 apare:

"Credeţi că ar fi ales El o voce inferioară prin care să-Şi înveţe rămăşiţa bisericii? Pe de altă parte, deoarece trecem prin cea mai mare criză a tuturor vremurilor, ar trebui să ne aşteptăm ca vocea pe care Dumnezeu o foloseşte în aceste timpuri să nu ie cu nimic mai prejos decât cele din trecut.”

Nici nu poate fi mai limpede. Doamna White nu era mai prejos decât orice alt profet din vechime. Prin urmare, îi e egală lui Moise, Isaia, Daniel, Pavel şi lui Ioan, cel care a primit Apocalipsa. Aceasta e învăţătura lor permanentă.

Page 13: 69470930 Viata Lui Ellen White

Toate scrierile ei sunt inspirate de Duhul Sfânt

Să citim acum afirmaţia doamnei White referitoare la scrierile ei. Definindu-şi poziţia, ea spune:

"În vremurile străvechi Dumnezeu vorbea prin gura profeţilor şi a apostolilor. Azi, el le vorbeşte prin Mărturiile Duhului Său.” (Mărturii, Vol. IV., p.148; Vol. V., p.661).

Aici, ea se plasează pe aceeaşi treaptă cu scriitorii Bibliei, atât profeţi cât şi apostoli. (Vezi Evrei 1:1, 2. ) Oricine respinge sau se opune scrierilor ei, e numit rebel care luptă împotriva lui Dumnezeu. Astfel, ea spune:

"Dacă slăbiţi încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care El i le-a trimis, vă răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu la fel cum au făcut-o Core, Datan şi Abiram " ("Mărturii” Vol. V., p.66).

Aici, ea îşi ia aceeaşi autoritate ca Moise. De aici se poate vedea că adepţii ei n-au pretins cu nimic mai mult decât a pretins ea însăşi.

Ea pretinde că fiecare rând pe care l-a scris, chiar şi într-o scrisoare privată, e direct inspirat de Dumnezeu - "preţioasele raze de lumină ce strălucesc din tronul Său" (aceeaşi carte, p.67). Despre propriile ei cuvinte, spune: "Dumnezeu e Acela care a vorbit, nu un muritor supus greşelii " (Mărturii, Vol. III., p.257). Afirmă mereu că aceia care se îndoiesc sau i se opun se lupt cu Dumnezeu, păcătuind împotriva Duhului Sfânt. Astfel: "luptă împotriva Duhului Sfânt.. Aceia... care resping mărturia noastră nu lupt împotriva noastră ci împotriva lui Dumnezeu " (p. 260).

Ea adaugă:

"Când am fost în Colorado, Am scris multe pagini care urmau să ie citite la întâlnirea taberei noastre... Dumnezeu vorbea prin lut. Poate că spuneţi că această comunicare a fost doar o scrisoare. Da, a fost o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu pentru a vă face cunoscute şi vouă lucrurile care mi-au fost arătate mie. În aceste scrisori pe care le scriu.... eu vă prezint ceea ce mi-a prezentat mie Domnul. Nu scriu un articol în ziar prin care-mi exprim propriile mele idei. Este ceea ce Dumnezeu mi-a arătat prin viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc din tronul Său.” (Mărturii, Vol. V., p.63-67).

Observaţi că ea pretinde a fi doar vocea lui Dumnezeu. Nu sunt cuvintele ei ci ale lui Dumnezeu, la fel ca şi Biblia – Dumnezeu vorbeşte prin lut. Putem întâlni expresii de acest fel în toate scrierile ei concepute special pentru poporul ei. Totuşi, în cărţile ei adresate publicului, aceste expresii sunt omise cu grijă.

Biblia doamnei White de şaptesprezece ori mai mare decât Biblia lui Dumnezeu

Dup cum apare la sfârşitul cărţii "Schiţe din viaţa doamnei White” cărţile ei însumează un total de 13 351 de pagini. O Biblie obişnuită a unui învăţător, cu format mare, include 771 de pagini. Veţi observa, prin urmare, că scrierile inspirate ale doamnei White sunt de şaptesprezece ori mai mari decât Biblia noastră. Pastorii lor studiază toate aceste cărţi la el de mult ca şi Biblia lui Dumnezeu. Un editorial din Lake Union Herald din 22 Dec. 1915, spune: " Îi sfătuim pe toţi oamenii noştii să studieze zilnic „Mărturiile”. Mai ales lucrătorii noştii trebuie să le citească mereu.”

Iată nişte presupuse scrieri inspirate care sunt de şaptesprezece ori mai mari decât Biblia, care trebuie citite neîncetat! Pentru a face acest lucru, un cititor de rând nu prea mai poate citi şi altceva. Puţini studenţi care studiază Biblia o citesc în întregime în mai puţin de un an.

Page 14: 69470930 Viata Lui Ellen White

Capitolul 4 - Scurtă biografie

Ellen G. White s-a născut la Gorham, Me., pe 26 Noiembrie 1827. Numele ei de fată era Harmon. Când era copil, părinţii s-au mutat în Portland, Me.

În "Mărturiile ei către biserică" (Vol. I., p.9-58), doamna White povesteşte în detaliu copilăria, tinereţea, convertirea ei şi acceptarea adventismului la predica lui William Miller. Părinţii şi toată familia ei erau nişte metodişti plini de zel, până ce au fost scoşi din părtăşie datorită aderării lor cu tărie la doctrinele temporale ale domnului Miller.

La vârsta de numai nouă ani, enervată din cauza „unei prostii”, după cum spune doamna White, o colegă de la şcoală a aruncat cu o piatră în ea şi i-a spart nasul. Lovitura a fost atât de gravă că aproape că a omorât-o. A rămas desfigurată pe viaţă. A zăcut inconştientă timp de trei săptămâni şi nu credeau c-o să mai trăiască (p. 10). Când a început să-şi revină şi a văzut cât era de desfigurată, şi-a dorit să moară. A devenit melancolică şi evita orice companie. Ea spune: "Sistemul meu nervos era extenuat" (p. 13).

După un timp a încercat să reia şcoala dar a trebuit să întrerupă pentru c nu putea să înveţe. Aşa că toată educaţia ei a rămas la a ştii să scrie şi să citească puţin. (p. 13).

În 1840, la vârsta de treisprezece ani, l-a auzit pe William Miller predicând c sfârşitul lumii va veni în 843. A fost foarte îngrozită şi a crezut că e pierdută (p. 15). Întorcându-se acasă, a petrecut aproape toată noaptea rugându-se şi plângând (p. 16).

A continuat să trăiască în această condiţie disperată mai multe luni de zile (p. 16). Apoi, la întâlnire dintr-o tabără metodistă, a avut o convertire minunată. (p. 18). Aici, a văzut multe persoane care cădeau în inconştienţă, alate sub „putere”, cum era atunci la modă. Părinţii ei erau şi ei acolo, foarte entuziasmaţi de aceste experienţe.

Din nou, în 1842, l-a auzit pe Miller demonstrând că Cristos va veni într-un an. Din nou a fost îngrozită. Ea mărturiseşte: "Condamnarea îmi răsuna în urechi zi şi noapte.” (p. 23).”Mi-era teamă c-o să-mi pierd minţile (p. 25).”Disperarea mă copleşea.” Adeseori, mă rugam toată noaptea, gemând şi tremurând de o groază de nedescris " (p. 26).

Aceasta e o dovadă a condiţiei ei mentale. Visa că merge în rai şi se întâlneşte cu Isus şi era eliberată (p. 28). Apoi, frecventa întâlnirile de rugăciune şi devenea inconştientă, rămânând în această stare toată noaptea. (p. 31). Acest lucru s-a repetat de mai multe ori. Ea caută să dea impresia că toate experienţele ei erau lucrarea Duhului lui Dumnezeu. Dar oare aşa era? Nu; erau doar rezultatul condiţiei sale fizice şi mentale, distorsionate de exaltările religioase de care era din nefericire înconjurată. Prezicerile alarmante ale lui Miller aproape că i-au dezechilibrat mintea isterică din trupul ei slăbit.

Mai târziu, mărturiseşte ea însăşi lucrul acesta spunând: "Dacă mi s-ar fi prezentat adevărul aşa cum îl înţeleg eu acum, aş fi fost scutită de multă durere şi confuzie " (p. 25). Pur şi simplu, avea o concepţie greşită asupra lui Dumnezeu şi a simplităţii Evangheliei. Şi această concepţie greşită n-a părăsit-o niciodată în întregime. Ideea unui Dumnezeu sever şi a unor servicii severe străbate toate scrierile ei. Arată cât de influenţată era de asociaţii ei şi de atmosfera spirituală ce-o înconjura. În loc ca Duhul lui Dumnezeu să-i controleze mintea toată viaţa, aşa cum credea ea, era de fapt propriul ei spirit influenţat de minţile liderilor din jurul ei. Paginile următoare demonstrează acest lucru.

Observaţi acum diferenţa din convertirea soţului ei, răposatul lider James White. Întreaga povestire e redată de el în doar paisprezece cuvinte. În "Schiţe din viaţă" (p. 15) el spune: "La vârsta de cincisprezece ani m-am

Page 15: 69470930 Viata Lui Ellen White

botezat şi m-am unit cu biserica creştină.” Asta-i tot ce spune despre acest subiect. Tatăl lui fusese un diacon baptist, apoi un membru al bisericii creştine. Nici părinţii, nici biserica, nici asociaţii lui nu erau obişnuiţi cu asemenea experienţe religioase extreme cum a fost Ellen Harmon. Dar n-a fost convertirea lui la fel de real ca a ei? Ea nu s-a întrebat niciodată.

Din 1840 până în 1844, de la vârsta de treisprezece până la şaptesprezece ani, această fetiţă slabă, bolnăvicioasă, needucată, impresionabilă şi anormal de religioasă şi de emoţională, a intrat sub influenţa predicilor domnului Miller, care preziceau sfârşitul lumii în 1843, apoi în 1844. Spre final, a frecventat aceste întâlniri exaltate în mod constant şi a crezut fără nici o îndoială tot ce prezicea el. Ea spune: "Credeam în cuvintele solemne rostite de slujitorul lui Dumnezeu " (p. 22). Efectul asupra minţii ei tinere, slăbite, pline de imaginaţie şi neechilibrate a fost groaznic. Spunea: "Mi se părea că soarta mi-e pecetluită " (p. 28). Părinţii şi toată familia ei au acceptat teoriile lui Miller, ceea ce a dus la separarea lor de biserica metodistă.

Prezicerea lui Miller c sfârşitul va veni pe 22 Oct. 1844 se baza pe un şir lung de cifre cronologice îndoielnice ce se întindeau pe două mii trei sute de ani. Erau obiectul unor dispute între oameni foarte învăţaţi. Acum, ce putea ştii această fată needucată despre aceste străvechi date cronologice? Absolut nimic. Pur şi simplu a crezut în afirmaţiile puternice, pozitive ale domnului Miller, fără să ştie dacă erau demne de încredere sau nu.

Acelaşi lucru era valabil şi pentru marea masă din aceia care acceptau predicile domnului Miller. Într-adevăr, foarte puţini erau persoane cu educaţie sau abilităţi. Erau persoana uşor de mişcat prin simple afirmaţii sau entuziasm. Şi acestea existau din belşug.

Ellen a fost atât de influenţată de aceste afirmaţii pozitive că stătea la pat zile în şir, încercând să câştige câţiva bănuţi pentru a cumpăra tractate adventiste pe care să le împartă. (p. 38). Când reuşea să se scoale, se ducea să-şi avertizeze tinerii prieteni. Spune că „am petrecut astfel câteva nopţi întregi ".

Apoi povesteşte cum diferite persoane cădeau fără putere la pământ la aceste întâlniri exaltate. (p. 47). Şi copiii erau la fel de afectaţi. Predicatori adventişti experimentau acelaşi lucru (p. 49). Timp de mai multe săptămâni înaintea datei fixate, au încetat afacerile şi aveau loc întâlniri exaltate mai tot timpul (p. 51).

Ellen şi părinţii ei au acceptat toate aceste lucruri fără nici o întrebare ca pe puterea lui Dumnezeu, lucrarea Duhului Sfânt care aducea mărturie faţă de adevărul învăţăturilor lui Miller. Dar oare aşa era? Nu. Persoanele cinstite vor vedea că erau doar sentimentele lor exaltate, distorsionate; doar atât.

Dezamăgirea le-a fost mare. A urmat apoi confuzie, dezbinări şi cel mai sălbatic fanatism – vise, transe, viziuni, vorbire în limbi, pretenţii de a avea daruri profetice şi tot aşa. Bătrânul White, în Present Truth din Mai, 1850, spune: "J. V. Himes, la conferinţa de la Albany Conference din primăvara lui 1845, a spus că mişcarea de ziua a şaptea producea o hipnoză adâncă de şapte picioare". Bătrânul Himes, pe lângă Miller, era cel mai puternic în această lucrare. Când totul lua sfârşit, el aprecia că spiritul mişcase oamenii. Şi avea dreptate. Era inevitabil ca acesta să nu fie rezultatul la o asemenea clasă de oameni care aşteptau un eveniment atât de îngrozitor într-o zi stabilită dinainte.

Miller, Himes, Litch şi toţi liderii din acea lucrare au recunoscut curând că se înşelaseră. dar liderii White, Bates, Holt, Andrews şi Ellen Harmon (doamna White) au continuat să susţină că lucrarea era corectă – era puterea lui Dumnezeu. Adepţii lor o apără încă şi susţin că era de la Dumnezeu. În toate viziunile şi revelaţiile ei, doamna White se întoarce mereu la această lucrare, conşiderând-o providenţa specială a lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. Pentru ea şi oamenii ei, se aseamănă cu ieşirea din Egipt, traversarea Mării Roşii, stâlpul de foc din noapte, norul din timpul zilei, vocea lui Dumnezeu de pe Şinai, fundaţia celui mai mare mesaj trimis vreodată oamenilor, ultimul test al tuturor vremurilor!

Page 16: 69470930 Viata Lui Ellen White

Dar era de la Dumnezeu acest mesaj? Cu siguranţă că nu. Foarte multe fapte dovedesc acest lucru. Pur şi simplu, a fost lucrarea oamenilor supuşi greşelii, duşi în eroare de zel fără cunoaştere. Stabilind timpul şi ziua exactă când va veni Cristos, ei contraziceau cele mai clare avertismente pe care le-a dat Isus mereu. El a spus: "Dar despre ziua aceeaşi despre ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.” (Mat. 24:36).”Nu e treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” (Fapte 1:7). Toate acestea n-aveau nici o valoare. Ei ştiau ziua şi ceasul. Oricine nu era de acord cu ei era respins de Dumnezeu şi pierdut. Şi de atunci şi-au continuat lucrarea în acelaşi spirit. Au primit pedeapsa pe care şi-o meritau cu prisosinţă pentru că n-au ţinut cont orbeşte de Cuvântul lui Dumnezeu. Au fost amarnic dezamăgiţi şi au trebuit să îndure batjocura acelora pe care-i condamnaseră la distrugere pentru că nu fuseseră de acord cu ei.

Să citim acum felul în care Domnul condamnă o astfel de lucrare.”când ceea ce vă spune proorocul acela în numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.” (Deut. 18:22).

Exact la fel au făcut adventiştii în 1843 iar apoi în 1844. au vorbit în numele Domnului şi nu s-a întâmplat. Aşa că nu vă ie temă de ei.

Adventiştii de ziua a şaptea îi condamnă acum pe cei care încearcă să afle ziua când va veni Domnul. Astfel, revista Advent Review din 2 martie 1916, spune: "Satan vrea ca noi să credem că putem fixa cu aproximaţie ziua întoarcerii Domnului; că, adunând statistici şi cifre, putem afla unde a ajuns ultimul mesaj al Evangheliei şi cât de aproape e reconstituirea poporului Israel.”

Aici, Review condamnă exact ceea ce-a făcut Miller în 1844. Spune că e lucrarea lui Satan dar atunci nu era lucrarea lui Satan şi în 1844?

Într-un articol intitulat "Un fals prooroc demascat" publicat în ziarul lor din Anglia, Present Truth, din 4 Feb. 1915, ei spun:

"Una din cele mai importante caracteristici ale unui profet fals e fixarea nescripturistică a unei date pentru venirea Domnului.”

S-a spus acest lucru în acuzarea "Pastorului" C. T. Russell, care a fixat o dată pentru "sfârşitul vremurilor pentru Neamuri" în 1914. dar dacă era greşit să fixezi o dată în 1914, de ce nu era la fel de greşit s-o fixezi în 1844, cu şaizeci de ani mai devreme? Dacă era "nescripturistic" într-unul din cazuri, de ce nu era şi-n celălalt?

Deşi au început cu această greşeală, adventiştii condamnă acum fixarea unei date, după cum am mai spus. Referitor la cuvintele lui Cristos din Mat. 24-36; Marcu 13:33 şi Fapte 1:7, ei spun:

"În ciuda cestor cuvinte, din când în când, s-au găsit unii care să fixeze date pentru venirea lui Cristos. Acest lucru duce adesea la fanatism, iar atunci când termenul trece, sufletele lor sunt cuprinse de descurajare şi scepticism.” (Review and Herald, 7 Iunie 1917).

Acest lucru s-a dovedit adevărat de nenumărate ori. Dacă s-ar mai i adăugat o şingură propoziţie acestei afirmaţii, aceasta ar fi fost completă şi iată această propoziţie: " Ca ilustraţie a unuia din cele mai rele exemple de fixare a unei date, vezi termenul fixat de adventişti pe 22 Oct. 1844, îngrozitorul fanatism şi distrugerea care au urmat.”

Dacă fixarea unei date precise dovedeşte că domnul Russell şi alţii au fost falşi prooroci, de ce n-ar dovedi acelaşi lucru şi pentru William Miller, Joseph Bates şi doamna White? Adventişti de ziua a şaptea nu pot să

Page 17: 69470930 Viata Lui Ellen White

condamne în mod repetat această practică la alţii, fără să se condamne pe ei înşişi, deoarece şi ei s-au făcut vinovaţi de ea, aşa cum arătăm în capitolul „Uşa închisă”

În Decembrie 1844, la numai două luni după acel eşec, doamna White a început să aibă „viziuni”. În prima din ele, spune: "Dumnezeu mi-a arătat printr-o sfântă viziune” etc. I-a căutat pe adventişti dar nu i-a văzut. I s-a spus să privească mai sus. Acolo, mai sus de lume, i-a văzut pe un drum înalt ce ducea în cetate. În spatele lor strălucea o lumină plină de slavă. Era avertismentul lui Miller, făcut cu două luni în urmă. Aceia care negau această lucrare cădeau de pe drum, împreună cu "toţi cei răi pe care-i respinsese Dumnezeu" ("Cuvânt către turma mică" p.14). A nega faptul că Dumnezeu era prezent în termenul din 1844 însemna că eşti pierdut. Astfel, ea spune: "Deoarece bisericile au refuzat să primească mesajul primului înger [lucrarea lui Miller], ele au respins lumina din cer şi au căzut din harul lui Dumnezeu " ("Scrieri timpurii" p.101).

Încercând să scuze eşecul lor din 1843, ea spune: "Am văzut că diagrama din 1843 era după cum spusese Domnul şi că nu trebuie schimbată; că cifrele erau aşa cum vroia Domnul; că mâna lui era deasupra şi a ascuns o greşeală le unele cifre " ("Scrieri timpurii" p.64).

Aici, ea are îndrăzneala să arunce asupra lui Dumnezeului cel atotputernic responsabilitatea pentru confuzia şi eşecul din 1843. Nu înseamnă asta să-l acuzi pe Dumnezeu de nebunie? Toate astea pentru a-şi scuza propria lor nebunie.

Apoi adaugă: "Mişcarea adventistă din anii 1840-44 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu.” (Tragedia veacurilor, Vol. IV., p.429).

Aşa că Dumnezeu e făcut responsabil pentru toate eşecurile lor de stabilire a unui termen, atât în 1843 cât şi în 1844.

Viziunile acestei fete au fost adăugate mişcării adventiste din 1844. După aceea, a început să aibă viziuni aproape în fiecare zi sau cel puţin în fiecare săptămână. Adventiştii le-au considerat în general ca fiind simple halucinaţii ale minţii ei, cauzate de condiţia slăbită a corpului şi ei şi a experienţelor din jur. Aşa le-au privit unii din cei mai buni prieteni ai ei. Chiar şi liderul White, în "Cuvânt către turma mică" (p. 22), publicată în 1847, îl citează pe unul din prietenii ei, obişnuit cu experienţele sale. Acest rate spune:

"Nu pot să afirm că viziunile sorei White erau inspirate divin, aşa cum credeţi voi şi ea; totuşi nu cred că nici unul din voi nu e sincer în ceea ce priveşte acest subiect. Poate c-aş putea să-mi exprim părerea fără să fac rău – fără îndoială că rezultatul va fi ori spre binele vostru, ori al meu. În acelaşi timp, admit faptul că s-ar putea să mă înşel. Cred că ceea ce credeţi voi şi ea că sunt viziuni de la Domnul, sunt numai reverii religioase, în care imaginaţia ei lucrează necontrolată, pornind de la teme de care e foarte pasionată. În timp ce e atât de absorbită de aceste reverii, uită de tot ce-i în jurul ei. Reveriile sunt de două feluri, păcătoase şi religioase. Ea experimentează al doilea tip... Religia e tema ei iar reveriile ei sunt religioase. În ambele cazuri, în principal sentimentele ies la iveală din ceea ce-a învăţat sau a studiat. În nici un caz nu cred că viziunile ei sunt de la diavol.”

Liderul Bates spune că primele lui impresii despre viziunile ei erau că acestea erau doar "rezultatul unei condiţii debilitate prelungite a trupului său.” (aceeaşi lucrare p.21).

Aceste afirmaţii exprimă exact opinia autorului referitoare la aşa-zisele viziuni ale doamnei White. După ce-am cunoscut-o bine mai mulţi ani de zile, am ajuns la concluzia că aceasta era adevărata explicaţie a acestor presupuse revelaţii. Personal, am cunoscut şi alte surori adventiste de ziua a şaptea care au avut viziuni asemănătoare cu ale doamnei White. Erau toate creştine devotate, fără îndoială foarte sincere, dar duse în eroare şi fanatice. Pentru că n-au fost încurajate în pretenţia că au aceste „daruri”, viziunile lor au încetat după o

Page 18: 69470930 Viata Lui Ellen White

anumită vreme.

După moartea doamnei White, o soră adventistă de ziua a şaptea din Los Angeles, California, a început să aibă aceleaşi viziuni ca doamna White. Are chiar şi adepţi care acceptă aceste viziuni ca venind de la Dumnezeu. Dar oficialităţile participante la conferinţă le consideră false. Altă soră din Washington, D. C. are viziuni şi pretinde că e succesoarea doamnei White.

Pentru o vreme, însăşi doamna White s-a îndoit de veridicitatea propriilor ei viziuni. Ea spun: "Câteodată eram tentată să mă îndoiesc de propria mea experienţă " (Scrieri timpurii” p.18). Apoi, după mai mulţi ani, după o îndelungată experienţă cu viziunile ei, spune: "Îmi sculam soţul noaptea şi-i spuneam 'Mă tem c-o să devin o necredincioasă'" ("Mărturii" Vol. I., p.597). A vorbit vreodată aşa vreun profet al Bibliei, orice profet adevărat al lui Dumnezeu? Dacă era într-adevăr sigură că viziunile ei erau de la Dumnezeu, n-avea de ce să se teamă că va deveni o necredincioasă. Această mărturisire ne arată că nici ea nu era sigură că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Observaţi aici cum caută ajutor la soţul ei care avea o minte mult mai sănătoasă, pentru a scăpa de îndoieli. Dacă n-ar fi fost încurajarea lui permanentă, probabil că ar fi renunţat ca şi ceilalţi la viziunile ei. Multă lume nu ştie că ani de zile a suferit de o formă gravă de epilepsie; dar e adevărat. Vezi acest subiect tratat în capitolul despre "Filosofia viziunilor ei.”

În 1846 s-a măritat cu liderul White. Acesta i-a acordat un sprijin puternic în viziunile ei. În acelaşi an, a început şi liderul Joseph Bates să le sprijine. Astfel încurajată, se pare că îndoielile ei cu privire la sursa lor au dispărut. Impresia generală a vieţii sale face evident faptul că era mai mult sau mai puţin sinceră în părerea ei greşită şi în eroarea ei. Un studiu atent al scrierilor ei arată că în fiecare an devenea un pic mai sigură în afirmaţiile sale că era inspirată, până când în final a făcut afirmaţia că toate propoziţiile ei, chiar şi cele dintr-o scrisoare, erau inspirate. Pentru o explicaţie suplimentară a viziunilor ei, vezi capitolul la care ne-am referit.

Bazele adventismului s-au pus în 1844. În acelaşi an s-au adăugat şi viziunile doamnei White. Apoi, în 1846, s-a adăugat Sabatul. A urmat sanctuarul. Apoi cele trei mesaje. Mai târziu, reforma sănătăţii, îmbrăcămintea scurtă şi altele. Toate acestea erau adăugate din când în când şi se bazau toate pe fundaţia termenului din 1844. Prin urmare, toţi adventiştii de ziua a şaptea, indică acest eveniment ca fiind cel mai important din toată istoria lor.

După căsătorie, doamna şi domnul White i-au vizitat pe credincioşii din statele din Noua Anglie. Aceste adunări erau mici, împrăştiate şi sărace. Prin urmare, amândoi au suferit multe privaţiuni pentru o vreme şi s-au convins să ţină Sabatul, deşi nu i-au acordat nici o importanţă la început. El a acceptat viziunile doamnei White iar ea a acceptat să ţină Sabatul. În curând, ea a acceptat toate teoriile lui referitoare la Sabat; faptul că era pecetea lui Dumnezeu, cel mai mare test al creştinismului şi că trebuie ţinut de la 6 PM până la 6 PM, în loc de la apus până la apus, aşa cum îl ţin acum. Imediat după aceea, ea a mers în rai şi Isus a dus-o în Locul preasfânt, a ridicat capacul chivotului şi i-a arătat tablele de piatră, pe care Sabatul strălucea cel mai tare dintre toate poruncile. ("Scrieri Timpurii" p.26). Ne întrebăm: De ce nu i-a spus Isus că ea călca sabatul în fiecare săptămână, începându-l la timpul greşit?

Primul ei copil s-a născut în August, 1847. Au ocupat o parte din casa unui frate şi au închiriat mobilă. Liderul White lucra la căratul pietrelor pentru drumuri; apoi a tăiat lemne pentru cincizeci de cenţi pe zi ("Mărturii pentru biserică" Vol. I., p.82). Din acest lucru reiese că nu era un om cu influenţă printre adventişti. Viziunile soţiei lui erau discreditate în general. În 1848 au vizitat diferite locuri din Noua Anglie. Au Fost şi în New York-ul de vest, unde au întâlnit câţiva adventişti.

În 1849, Liderul White a început să publice primul său ziar, Present Truth. Câteva numere erau tipărite într-un loc, altele în altul, timp de doi ani.

Page 19: 69470930 Viata Lui Ellen White

În 1850, la Paris, Me., a scos primul număr al revistei Review and Herald. În 1852 s-au mutat la Rochester, N. Y. Aici, el a deschis o mică tipografie. În 1853 s-au îndreptat spre est, în Michigan, unde au găsit fraţi împrăştiaţi; apoi au vizitat Wisconsin. În 1855 şi-au mutat biroul în Battle Creek, Mich. Acesta a rămas sediul denominaţiei timp de vreo cincizeci de ani. Cu timpul, au fost construite aici mari clădiri, o tipografie mare, marele sanatoriu, colegiul, cortul, etc. Acestea au fost zilele de armonie şi prosperitate materială. Acestea au fost zilele când eram cunoscut printre ei şi i-am ajutat să construiască toate aceste instituţii. În cele din urmă, Dr. Kellogg şi doamna White s-au despărţit iar sanatoriul, împreună cu el s-au separat de denominaţie. Apoi, sediul a fost mutat în Washington, D. C., în 1903.

După ce-au locuit în Battle Creek în 1855, în următorii douăzeci şi cinci de ani, doamna White a călătorit şi a lucrat, fie cu soţul ei, fie cu un alt ajutor eficient, în multe state, din Maine până în California. Influenţa ei asupra poporului ei era acum stabilită şi supremă. Nimeni nu îndrăznea s pună la îndoială autoritatea sau inspiraţia ei. Aproape în fiecare an, oameni mai mult sau mai puţin importanţi se retrăgeau din cauza necredinţei în „mărturiile” ei, aşa cum le numeau ei acum. Dar marea majoritate îi rămânea credincioasă.

În August, 1881 a murit soţul ei. A fost într-adevăr o binecuvântare pentru ea. Îşi pierduse mult influenţa în biserică şi alţi oameni se aflau în poziţii înalte. A început să fie influenţată mai mut de ei decât de el. Acest lucru îl îngrijora. A încercat s mă atragă de partea lui ca să frângă această influenţă asupra ei. Mi-a scris că vom merge amândoi la Comitetul Conferinţei generale şi-i vom da jos din poziţiile lor, înlăturând astfel influenţa lor crescândă asupra ei. Iată scrisoarea pe care mi-a scris-o cu două luni înainte de a muri:

Battle Creek, 24 Mai [1881]. Frate Canright: Revista Review va spune planurile noastre. Ne bazăm pe tine să ne ajuţi... Sperăm că te vei alătura eforturilor noastre. Vom încerca să te aducem la Wisconsin, ca să poţi merge ici şi colo... Sper c vom reuşi ce ne-am propus şi să putem lucra împreună... Fraţii Butler şi Haskell au o influenţă asupra ei pe care sper s-o frângem. Aproape c-a distrus-o. Oamenii noştri nu trebuie să-i sprijine pe aceşti bărbaţi să facă ceea ce-au făcut până acum... E vremea să facem o schimbare în poziţiile Conferinţei generale. Cred că dacă suntem sinceri şi credincioşi, Domnul va fi mulţumit să-i numim pe doi din membrii consiliului.

(Semnat) James White.

Cam în acelaşi timp, se spune că fratele Liderul White i-a reproşat liderului Butler: "Tu şi Haskell i-aţi sucit minţile soţiei mele şi mă duc acasă să-i bag minţile în cap.”

Când eram împreună, făcea mai mult decât planurile menţionate în această scrisoare. Dar a murit brusc, pe 6 august. Cuvintele lui demonstrează că soţia lui era influenţată de alţii în viziunile ei. Toată viaţa făcuse el însuşi acest lucru. Deoarece aceşti doi oameni îi erau adversari, se temea de influenţa pe care o aveau asupra ei atunci când erau împreună aşa cum plănuiseră ea şi ei. Aşa că m-a îndemnat s merg cu el şi cu soţia lui pentru a face o echipă puternică şi astfel s-o ţină lângă el şi departe de ei.

Aşa stăteau lucrurile la moartea lui. După câteva zile, liderul Butler mi-a spus că moartea liderului White era providenţială pentru a salva biserica de la o ruptură. Acest lucru l-a lăsat pe Butler la conducere încă câţiva ani. În cele din urmă, el şi doamna White s-au certat iar el s-a retras la o mică fermă din Florida, păstrând tăcerea timp de mai mulţi ani. I-a spus că poate să fac ce vrea, iar el va face ce vrea el. Toată lumea spunea că-şi pierduse încrederea în "mărturiile" ei. Faptul că a renunţat la lucrare un timp aşa de îndelungat e o dovadă a acestui lucru. Îi făcuse o „mărturie” severă care nu i-a plăcut.

Liderul White nu era un om literat, nici un cititor al cărţilor, un erudit sau un teolog. Nu înţelegea nici ebraica, nici greaca, nici latina, citea numai versiunea engleză obişnuită a Bibliei şi consulta traducerile foarte rar. Era un om de afaceri, cu o mare capacitate de a încheia afaceri, şi era un lider înnăscut. Studiul şi lucrarea sa erau

Page 20: 69470930 Viata Lui Ellen White

devotate în mare parte construcţiei de instituţii de afaceri, cum ar fi editurile, sanatoriul, colegiul, organizării de conferinţe generale şi locale şi finanţelor. În aceste domenii a avut succes. Dar realizările sale literare erau într-adevăr slabe. În comparaţie cu marii reformatori ca Luther, Melancthon, Wesley şi alţii, era un ratat. A mers la liceu doar douăzeci şi nouă de săptămâni şi a învăţat atât cât să poată preda la o şcoală de la ţară. Deşi a publicat şi a editat ziare timp de treizeci de ani, n-a scris nici o critică, nici un comentariu, nici o carte pe vreun subiect doctrinar. A publicat două cărţi legate: "Schiţe din viaţă" o povestire simplă a vieţii lui şi a soţiei lui şi "Viaţa unui morar" luată aproape în întregime de la alt autor. Îşi trăgea cunoştinţele din observaţii şi din conversaţia cu liderii care erau studenţi. Acestora le dădea de studiat toate subiectele doctrinare ce necesitau studiu, iar apoi se folosea de ele. Nici el, nici soţia lui n-au dat naştere vreodată la o doctrină a adventiştilor de ziua a şaptea. Au primit de la Miller doctrina celei de-a doua veniri, iar toate datele profetice le-au acceptat aşa cum le aranjase el. De la Bates, au luat sabatul şi ora nescripturistică de 6 PM pentru începutul şi sfârşitul lui. S-au luat apoi după J. N. Andrews şi au trecut la ora apusului. De la liderul O. R. L. Crosier au luat teoria sanctuarului din cer, iar acesta a renegat-o mai târziu. Mai târziu, au acceptat de la Andrews teoria celor trei mesaje şi a fiarei cu două coarne, aşa cum e aplicată în Statele Unite. De la adventiştii de ziua întâi au luat teoria despre somnul celor morţi, iar apoi s-au despărţit de aceştia şi au avut multe controverse urâte cu ei.

De la acest autor au acceptat trei idei de importanţă vitală pentru succesul lor financiar. La începutul lucrării sale, liderul White a instituit ceea ce el numea "bunăvoinţă sistematică". Fiecare persoană era rugată să scrie într-un registru toate proprietăţile sale şi valoarea lor şi să plătească pentru fiecare dolar, indiferent dacă proprietatea producea ceva sau nu. La început de an, li se cerea tuturora să-şi ia un angajament cu cât vor da în fiecare săptămână. Aceasta nu e zeciuiala. Nimeni nu poate spune cu un an înainte ce o să aibă, nici dacă o să mai trăiască până atunci.

Acest plan era susţinut cu putere de doamna White în primul volum al "Mărturiilor către biserică.” Ea spune: "Planul bunăvoinţei sistematice Îi este plăcut lui Dumnezeu... Dumnezeu Îşi conduce poporul după planul bunăvoinţei sistematice" (p. 190, 191).”bunăvoinţa sistematică vi se pare inutilă; dar treceţi cu vederea faptul că îşi are originea la Dumnezeu, a Cărui înţelepciune nu dă greş. El a lăsat acest plan.” (p. 545).

Deci Dumnezeu a lăsat acest plan! Atunci trebuia să funcţioneze dar a eşuat. Ei recunosc acest lucru în Lake Union Herald din 24 Feb. 1915, spunând: "Banii se numeau bunăvoinţă sistematică dar metoda nu s-a dovedit satisfăcătoare şi am renunţat la ea după doi ani de încercări [cam cincisprezece ani] şi, în locul ei, am introdus zeciuiala după venitul fiecăruia.”

Da, eu am fost acela care a făcut schimbarea. În iarna dintre 1875-6, liderul White mi-a cerut s vizitez toate bisericile din Michigan şi să le pun la punct finanţele, care erau în stare proastă. I-am găsit descurajaţi, în urmă cu angajamentele lor şi nemulţumiţi de planul bunăvoinţei sistematice. După ce am analizat problema, am renunţat la tot planul şi am cerut bisericilor să adopte planul de zeciuială, aşa cum e practicat de această biserică de atunci încoace. Toţi au fost mulţumiţi şi situaţia financiară s-a îmbunătăţit mult. M-am dus la Battle Creek şi i-am expus noul plan liderului White. L-a acceptat imediat şi s-a făcut o schimbare generală.

Atunci, celălalt plan era lăsat de Dumnezeu? Era El mulţumit de el? Şi-i spusese El doamnei White să facă această afirmaţie? Nu; soţul ei îl inventase iar ea l-a sprijinit. Asta-i tot. După aceea, ea a sprijinit cu aceeaşi convingere zeciuiala propusă de mine. Era planul meu mai bun decât al Domnului? Acesta e un exemplu cinstit al modului în care doamna White sprijinea ceea ce alţii studiau, dar despre care ea n-avea nici măcar habar, aşa cum pretindea.

În acelaşi timp, am văzut că bisericile neglijau cina Domnului, în multe cazuri timp de ani de zile şi nici nu exista un timp fixat pentru rezolvare a treburilor. Aşa că am introdus în toate bisericile pe unde mergeam un plan de a ţine întâlniri regulate semestriale, de patru ori pe an, pentru rezolvarea tuturor problemelor. Şi aceasta a fost adoptat şi pus în practică de denominaţie de atunci încoace. Până în 1877, nu se strângea nici un ban în

Page 21: 69470930 Viata Lui Ellen White

bisericile lor de Sabat, nici pentru Şcolile de Sabat măcar. Era un sacrilegiu să strângi bani de Sabat. Dar în Danvers, Mass., am călcat acest obicei şi am făcut prima colectă de Sabat, pe 18 aug. 1877. A ieşit bine. M-am dus la Battle Creek şi i-am expus planul liderului White şi soţiei lui care l-au aprobat imediat. De atunci a fost adoptat de toată denominaţia şi a adus sute de mii de dolari în trezoreria lor. Şi acest lucru ilustrează cum doamna White pur şi simplu sprijinea ideile studiate de ceilalţi

Astfel, în Review and Herald din 7 septembrie 1916, se spune: ”Aceste pasaje vor arata clar ca acest mijloc(d-na White) a fost foarte util pentru a confirma credincioşilor concluziile pe care le-au tras din studiul Scripturii.”

Exact. D-na White pur şi simplu a venit după aceea şi a „confirmat” ce au studiat alţii şi asta-i tot ce a făcut vreodată. În Lake Union Herald din 1 noiembrie 1916 apare alta dovada a acestui fapt. Se spune cum un frate (Wayne), cu 10 ani in urma, a lucrat la un plan pentru a strânge fonduri misionare prin vânzarea a ceea ce ei numesc ziare „de strângere a recoltei”. S-a dovedit a fi un mare succes. E acum unul din planurile lor stabilite de strângere de fonduri. După ce d-l Wayne a făcut din asta un succes, d-na White a venit şi a sprijinit ideea lui. Ziarul spune: ”La putina vreme după ce a început planul, d-na White i-a scris fratelui Wayne despre bucuria pe care i-a dat-o Dumnezeu cu privire la acest plan, susţinându-l cu putere şi spunând ca e in armonie cu mintea Domnului”. Aceeaşi veche poveste. Cineva concepe un plan de succes, apoi d-na White are o revelaţie cu privire la el. În capul ei, Domnul era întotdeauna in urma cu instrucţiunile!

Cea mai importanta parte a lucrării lor e pe departe circulaţia publicaţiilor lor. În Marturii, volumul 9, pagina 65, d-na White spune: ”În noaptea de 2 martie 1907, mi s-au revelat multe lucruri referitoare la valoarea publicaţiilor noastre”, şi la puţinul efort făcut pentru răspândirea lor. Ce a produs aceasta revelaţie? Pe aceeaşi pagina ea spune: ”Mi-am petrecut după-amiaza de 2 martie sfătuindu-mă cu fratele şi sora S. N. Haskell.”

Urmează doua pagini in care spune de povara pe care o avea Haskell referitoare la acest subiect şi de planurile lui pentru a avansa lucrarea. Haskell ii umpluse mintea cu ideile şi planurile lui, iar noaptea următoare a avut un somn agitat cu o „viziune” care susţinea cu putere planurile lui Haskell. Aşa a fost de la început pana la sfârşit.

Aşa au fost de folos bisericii revelaţiile ei. Intr-adevăr, ei pretind ca n-ar fi reuşit fără „revelaţiile” ei. Liderii mergeau înainte şi studiau doctrine şi planuri, iar ea venea după aceea cu o „revelaţie divina”, susţinând fiecare plan. Astfel, fiecare din ele era inspirat divin. Nu pot menţiona o singura acţiune care să nu fi avut loc aşa.

Sa ne uitam la Tractatul şi Societatea lor misionară. Liderul Haskell a început-o. Apoi a preluat-o d-na White şi a susţinut-o. Doctorul Kellogg promova cu putere lucrarea misionară medicală. D-na White venea apoi şi susţinea cu putere aceste lucrări.

Fiecare mişcare făcută a urmat acelaşi traseu.

Aceste ilustraţii demonstrează faptul ca a fost condusa de bărbaţi, nu de Dumnezeu, in mărturiile ei. Liderii spun tocmai invers, ca ea a condus toate acţiunile, ceea ce este absolut fals. Fac asta ca sa-i laude mărturiile şi să le folosească pentru a-şi împlini planurile.

Niciodată in istorie, de la Adam pana azi, n-a ales Dumnezeu un bărbat sau o femeie needucaţi sa fie lider in vreo criza sau reforma a bisericii.”Moise a invitat toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvinte şi în fapte”(Fapte 7:22). Ezra „era un cărturar iscusit în Legea lui Moise, dată de Domnul, Dumnezeul lui Israel”(Ezra 7:6). Era un prieten de încredere al împăratului. Neemia era paharnicul regelui şi avea o mare autoritate(Neemia 2:1). Agripa i-a spus lui Pavel „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie!” (Fapte 26:24). Biserica creştina îi datorează mai mult lui Pavel decât tuturor apostolilor la un loc. Era marele lider educat al bisericii primare. În marea Reforma de la începutul Protestantismului, toţi reformatorii erau printre cei mai învăţaţi oameni ai vremii, oameni care aveau o mare influenta asupra conducătorilor şi

Page 22: 69470930 Viata Lui Ellen White

maselor. Aşa au fost Luther, Melancthon, Erasmus, Zwingli, Knox şi alţii.

John Wesley, marele reformator englez, părintele metodismului, provenea dintr-o familie regala, absolvise la Oxford, Londra, cel mai înalt centru educaţional din lumea engleza. Era un om cu o influenta uriaşă şi un învăţat cu experienţă. Lucrările sale in proza cuprind şapte volume, pe lângă numeroase imnuri; „Note asupra Noului Testament” etc..

D-na White nu avea nici una dintre calităţile unui mare reformator. Cărţile ei de interes general au plagiat in mare parte alţi autori şi au fost şlefuite de asistenţii ei. Vezi capitolul referitor la plagiatul ei. N-a avut nici cea mai mica influenta asupra conducătorilor sau a publicului in general, aşa cum au avut alţi reformatori de la Moise la Wesley. Inoculase in oamenii ei un spirit atât de sectar şi de ostil altor biserici, încât şi acasă şi pe terenul de misiune, ei sunt priviţi ca obstacole in lucrarea creştina. După aproape 70 de ani de testare, d-na White a fost privita de către întreaga creştinătate ca un fals învăţător şi spunând aceasta ne referim la cei mai inteligenţi, devotaţi şi mai oneşti lucrători creştini ai acestei generaţii. D-l Moody, un avocat onest al doctrinei celei de a doua veniri a lui Cristos, a condamnat toata mişcarea lor. Toate acestea trebuie sa aibă un motiv întemeiat.

Anul 1846 a marcat o cotitura in viata ei. Pe 30 august in acel an s-a căsătorit cu liderul James White. Era cu sase ani mai mare ca ea, arătos şi puternic şi mult mai educat. Era o fata bolnăvicioasa de numai 19 ani, fără nici un ban. Anii care au urmat dovedesc că liderul White era un om de afaceri viclean şi întrevăzător, cu o voinţă puternică, dominantă, un lider înnăscut. Intr-o lucrare intitulata „Viziunea d-nei White” (pagina 25, 26), E. p.Woodward, la Portland, Me., ne oferă următoarele informaţii cu privire la starea relativa a puterii mentale a d-lui şi d-nei White: ”Iată această fată impresionabilă, religioasă până la extreme, cu nervii slăbiţi şi zdruncinaţi de circumstanţele din copilărie, trecând prin prima mare schimbare fiziologică şi psihologică din viata ei, venind in contact direct cu aceasta minte dominanta-şi asta într-o vreme când chiar şi aerul era supraîncărcat cu exaltare religioasă, agravată de dezamăgire amară şi deznădăjduită”.

E uşor de văzut ce influenta avea aceasta minte puternică şi dominantă asupra fetei aceleia fragile. În anii ce au urmat, nu era nevoie sa faci parte din familie de multa vreme ca sa vezi că voinţa lui era suprema şi că ea trebuia mereu sa i se supună. Adesea l-au auzit vorbindu-i dur, in timp ce ea nu se apăra deloc.

Liderul J. N. Andrews mi-a spus că odată a auzit-o pe d-na White citind o mărturie blânda de dojană adresată soţului ei. El i-a spus: ”Ellen, da-mi asta”. Ea l-a ascultat, iar el a luat-o şi a aruncat-o in foc!

Totuşi Liderul White a putut vedea imediat că ar avea un mare avantaj dacă ar avea susţinerea divină pentru toate planurile lui; de aceea a susţinut toate viziunile ei de la început până la sfârşit; nu tolera că cineva sa se îndoiască de veridicitatea lor, deşi chiar el nu le respecta prea mult când îl dojeneau pe el. În prima publicaţie scoasa de el „Un cuvânt către mica turma”(1847, pagina13) aducea argumente in favoare viziunilor din ultimele zile. Prin urmare, chiar de la început, d-na White a avut influenta şi încurajarea soţului ei pentru a crede că viziunile ei erau de la Dumnezeu. Acest lucru i-a ajutat credinţa slaba.

În acelaşi an(1846), E. Bates s-a alăturat viziunilor ei. Era un om cu mult mai multa influenta decât liderul White sau decât soţia lui. Era el însuşi un visător, vizionar, ce se încredea in vise şi viziuni. El spune: ”Am cerut un vis, viziune sau orice altceva care era după voia Lui şi-mi dea instrucţiuni. Următorul lucru, după câte îmi amintesc eu, a fost următorul vis”Experienţa trecuta şi prezenta”, pagina 75, 1848. Fiind el însuşi un vizionar, a îmbrăţişat imediat viziunile d-nei White. Era primul om cu influenţă care făcea acest lucru. Aceasta a încurajat-o mult pe d-na White şi i-a sporit influenta.

În acelaşi timp, liderul Bates îi presa pe d-na White şi soţul ei sa tina Sabatul. Deşi la început nu i-au dat nici o importanta, au acceptat.

Page 23: 69470930 Viata Lui Ellen White

Însăşi d-na White dă un exemplu despre modul în care mărturiile ei veneau la cererea oficialităţilor care aveau nevoie de ele. În 1867, era făcut planul primei clădiri a institutului pentru Reforma sănătăţii (Sanatoriul), apoi a fost construit la Battle Creek, Mich. Liderul White era bolnav şi departe de casa. Aşa că liderul Loughbarough şi alţii au continuat munca. Era nevoie de bani. Ca de obicei s-au dus la d-na White şi i-au cerut o mărturie pentru fraţi pentru a face donaţii.”Viziunea” a venit la cerere. Iată câteva rânduri: ”Am văzut că poporul lui Dumnezeu era chemat la o lucrare vrednică-oamenii noştri trebuie sa aibă propria lor instituţie şi mai ales acei, care au mijloacele trebuie sa investească in aceasta lucrare”(Marturii pentru biserică, volumul 1, pagina 492-494). Pe câteva pagini, îi îndemna pe fraţi să facă donaţii pentru a ridica clădirea. Ea spune mereu: ”Mi s-a arătat aceasta”-o revelaţie clară, inspirată de Dumnezeu. Aşa că au venit şi banii. Eu însumi am dat 25$ şi am ai azi certificatul.

Clădirea a fost începută, apoi primul etaj, până când s-a întors liderul White. Era furios pentru că n-o plănuise şi n-o comandase el. trebuia dărâmata toată - piatră cu piatră. Apoi a ridicat-o in alt fel, cu o pierdere de 11. 000$ din banii Domnului!

Aceasta i-a îngreunat treaba d-nei White. I-a cerut altă mărturie care s-o nege pe prima. A trebuit să se supună cu umilinţă şi a făcut-o. Iată mărturia ei: ”Ceea ce a apărut în mărturia nr. 11 cu privire la institutul pentru sănătate nu trebuia sa fie transmis până când nu eram în stare să scriu tot ce-am văzut cu privire la el…Ei (oficialităţile de la Battle Creek) mi-au scris că era nevoie imediat de influenţa mărturiei mele referitoare la institut pentru a-i mişca pe toţi. În aceste circumstanţe am renunţat în favoarea judecăţii altora şi am scris ce a apărut in nr. 11 referitor la institutul de sănătate…am greşit făcând acest lucru”(Id., pagina 563).

Acest lucru dovedeşte că d-na White era influenţată de oficialităţi pentru a scrie o mărturie după cum vroiau ei, pentru a obţine bani. Apoi la cererea liderului White, ea scrie altă mărturie, mărturisind că prima era greşită!

I-a dat Domnul acea mărturie? A greşit El? Cum i s-a „arătat” ceea ce spune ca a „văzut”? Vedem aici influenta dominanta pe care soţul ei o avea asupra ei. S-a răzgândit pentru a-i face pe plac, ca el să fie stăpânul lucrurilor.

Referindu-se la aceasta tranzacţie, Dr. J. V. Kellogg, in răspunsul adresat unei comisii de ancheta, spunea: ”Era o infamie, o crimă să dărâme clădirea fără nici un alt motiv decât faptul că n-a fost consultat James White”. Dar prin mărturiile ei, d-na White a sfinţit totul.

După moartea soţului ei in 1881, d-na White a muncit mult in Europa in compania mai multor lideri. A vizitat Anglia, Germania, Franţa, Elveţia, Italia şi Olanda; acolo unde lucrarea lor era încă la început. Influenţa ei manifestată prin sprijinul acordat lucrării le dădea avânt lucrătorilor. A rămas acolo doi ani.

Întoarsă în America, a muncit aici ca de obicei până în 1891, când a plecat in Australia. A rămas acolo cinci ani, vizitând diferite colonii, încurajând şi dând avânt lucrătorilor de acolo. Acolo a scris mult. Tot acolo „autoritatea ei divina” a fost foarte valoroasă în sprijinirea planurilor şi operaţiunilor lucrătorilor.

În 1900, în vârstă de 73 de ani, s-a întors în S. U. A., încă în plină putere. În 1901, a făcut o călătorie prin statele din sud, vizitând locurile unde fusese începuta lucrarea. A participat şi la conferinţa generală din acel an.

Cam în acelaşi timp a avut loc o mare revoltă şi o ruptură în lucrarea de la sediul central din Battle Creek, Mich, unde se aflau cele mai mari şi mai importante instituţii ale lor. Dr. J. h. Kellogg, conducătorul sanatoriului de acolo, era un om influent cu mulţi prieteni. D-na White a încercat să-l conducă aşa cum făcuse cu alţii. Dar era prea puternic pentru ea. Aşa că l-a denunţat în termeni necruţători. Rezultatul a fost că sanatoriul cu un număr mare de oameni influenţi a ieşit din denominaţie. Apoi d-na White a cerut ca sediul central al denominaţiei sa fie mutat din acel oraş rebel.

Page 24: 69470930 Viata Lui Ellen White

În 1902 sanatoriul şi editura lor mare din Battle Creek au fost arse. Rămâne o enigmă dacă a fost un accident, providenţa sau altceva.

La început d-na White spunea despre foc ca a fost misterios şi interzicea oricui sa explice.

Intr-o mărturie din 20 februarie 1902, imediat după incendiul sanatoriului, a spus: ”Nimeni sa nu încerce sa explice de ce s-a întâmplat această calamitate… Nimeni sa nu încerce sa explice această providenţă misterioasă”. Dar mai târziu, în 1903, a numit aceste focuri „judecăţi” şi i-a certat pe fraţi pentru ca n-au încercat sa le afle înţelesul. Spunea: ”În calamităţile care au căzut asupra instituţiilor noastre din Battle Creek am avut un avertisment din partea lui Dumnezeu. Sa nu trecem peste el cu nebăgare de seamă fără sa încercam sa-i înţelegem rostul. Dumnezeu n-ar fi permis ca instituţiile noastre sa ia foc fără motiv. O sa treceţi peste providenţa lui Dumnezeu fără sa înţelegeţi ce înseamnă, Dumnezeu vrea sa cercetam acest lucru”, („Marturii speciale”, seria B, nr. 6, pagina 6, 11, 33).

În 1905 următoarea lor mare editura din Mountain View, Cal., aflata la 55 mile la sud de San Francisco, a fost distrusa de cutremurul din acel an. A fost ridicata o noua clădire. Dar anul următor şi aceasta a fost distrusă de foc. Cele mai mari pierderi le-a avut însăşi d-na White care plătise mii de dolari unui artist din New York pentru a reilustra unele dintre cărţile ei mai mari, ce fuseseră lăsate afară neatent şi au fost complet distruse. După aceasta d-na White a avut puţine de spus despre aceste focuri care erau „judecăţi” ale lui Dumnezeu. Fulgerul lovise prea aproape de ea de data aceasta.

Pe 24 aprilie 1911, editura lor din noul cartier general din Washington DC a suferit un foc, unde s-au pierdut 28. 000$. Oriunde mergeau, focurile îi urmăreau.

După reconstrucţia sanatoriului din Battle Creek liderii, susţinuţi de d-na White, au încercat sa slăbească controlul Dr. Kellogg şi să-l aducă sub control ecleziastic. Ea spunea: ”Fraţii noştri lideri, bărbaţi din poziţii oficiale, vor examina statutul sanatoriului din Battle Creek pentru a vedea daca Dumnezeul din ceruri poate sa-l ia in control”, („Marturii speciale”, seria B, nr. 6, pagina 33). Dar fraţii lideri au decis ca Dumnezeu nu putea prelua controlul şi au renunţat. Atunci d-na White a prezis mai multe judecăţi asupra oraşului sortit pieirii, dar nu s-a împlinit nici una.

Susţinuţi de mărturiile ei, liderii au început o campanie îndârjită pentru a-l zdrobi pe Dr. Kellogg.

Într-o întâlnire a consiliului, liderul A. G. Daniells, preşedintele conferinţelor generale a spus: ”Dr. Kellogg are o voinţă de fier ce trebuie frântă.”. Aceasta e o dovada a spiritului in care acţionau şi ei şi ea. Daca nu puteau conduce, erau gata sa zdrobească oameni, sa le frângă voinţa şi sa atragă judecăţi asupra lor. Dar in acest caz eforturile lor au eşuat. Pur şi simplu l-au pierdut pe Dr. Kellogg, cel mai capabil şi mai cunoscut doctor al lor şi cel mai mare şi mai bine echipat sanatoriu pe care geniul şi efortul neobosit al doctorului Kellogg îl ridicaseră.

Mai mulţi ani, d-na White a rămas in California, vizitând lucrarea din diferite locuri, dar a petrecut mult timp scriind.

În 1905 a participat la conferinţa generală din Washington DC. După aceea s-a întors in California. Aici a scris următoarele: ”În timp ce eram la Loma Linda, Cal, pe 16 aprilie 1906, am avut o viziune minunata”(Soluţia din viata d-nei Ellen White, Pagina 407, ediţia 1915). Stătea pe o ridicătura lângă un înger. A văzut clădiri mari prăbuşindu-se, multă distrugere şi a auzit ţipetele celor ce mureau.”Îngerii distrugători ai lui Dumnezeu erau la lucru”, spunea ea. După două zile, 18 aprilie, un mare cutremur a avut loc in San Francisco, chiar aşa cum văzuse ea! Dar când a spus despre acest avertisment? După multe zile de la căderea oraşului! La pagina 409 din aceeaşi carte, spune: ”Mi-a luat multe zile sa scriu o parte ceea ce mi s-a revelat in acele doua nopţi”; observaţi:

Page 25: 69470930 Viata Lui Ellen White

n-a spus ce i-a arătat îngerul decât după ce a avut loc evenimentul. De ce nu i-a spus îngerul despre ce oraş era vorba şi când avea sa se întâmple? De ce n-a spus a doua zi? Evident ca „viziunea aceea nocturna” era un gând posterior, când era sigur sa-l exprime. Dar a „mers” la oamenii ei. După eşecurile din primii câţiva ani, era precaută în pronuntarea datelor şi locurilor pana ce evenimentele aveau loc.

Acest cutremur atât de apropiat a speriat-o. Aşa că a scris imediat: ”Ieşiţi din oraşe, ieşiţi din oraşe, acesta e mesajul pe care mi l-a dat Domnul”(aceeaşi pagină).

În 1909, d-na White a vizitat din nou Washingtonul, unde a luat parte foarte activă la conferinţă, deşi avea 81 de ani.

La întoarcerea ei in California a luat parte la întâlniri in diferite locuri, vorbind ca de obicei.

În timpul celor sase ani de viata rămaşi, a fost prea slăbită pentru a călători, aşa ca şi-a petrecut timpul scriind cărţi, cu ajutorul câtorva oameni. E cunoscut faptul ca mai mulţi ani de zile nu d-na White, ci asistenţii ei au strâns, aranjat şi scris cea mai mare parte a materialului pentru cărţile ei cele mai mari şi mai importante. Ea doar ii supraveghea. Biograful ei mărturiseşte acest lucru. El spune: ”Îşi găsea timp pentru a supraveghea revizuirea <<Schiţelor din viata lui Pavel>>”(pagina434, aceeaşi carte ca mai sus). Prin urmare, in mare parte aceste cărţi erau produse de alţii, „supravegheaţi” de ea. Erau şi aceşti asistenţi, inspiraţi? Aceste cărţi sunt acceptate acum de adepţii ei ca infailibile, toate inspirate de Dumnezeu!

Suntem informaţi de rudele ei apropiate ca in timpul ultimilor ani din viata, când se pregăteau aceste cărţi importante, adesea nu-şi cunoştea cei mai apropiaţi prieteni, nici cei mai apropiaţi colaboratori pe care-i vedea aproape zilnic.

Când a încercat sa vorbească in biserica de acasă, se repeta întruna şi trebuia sa i se spună unde sa se oprească. Nici una din aceste slăbiciuni nu apare in lucrările ei pregătite in acel timp, deoarece la fel ca lucrările dinainte, au fost pregătite de alţii. Cu siguranţă „supravegherea” ei nu era prea mare in starea mintii ei la acea vreme.

În cele din urma a avut loc un accident fatal, o cădere in casa ei, pe 13 februarie 1915, care a dus la moartea ei pe 16 iulie 1915, la vârstă de aproape 88 de ani.

De la moartea ei, liderii au înălţat-o pe ea şi „mărturiile’ ei mai mult ca înainte. I-au îndemnat pe toţi membrii lor sa cumpere toate operele ei. Pe ultima pagina a uneia din foile semestriale a scolii de Sabat din 1915, spuneau: ”Scrierile complete ale d-nei White pot fi obţinute acum in schimbul unei sume care le aduce in fiecare casa.” Şi suma modesta pentru un set in pânză este 18. 60$, in piele 26. 00$-mult mai scumpa decât o Biblie buna.

Şi care a fost efectul general al „mărturiilor” ei? Au avut tendinţa de a crea in adepţii ei un duh de spionaj, vânare a greşelilor, critică şi judecată. De asemenea a provocat in toţi membrii un spirit îngust şi ostil faţă de toate celelalte biserici, spirit care nu le permitea sa coopereze cu alţi creştini in nici o lucrare evanghelica. Intr-adevăr folosesc orice mijloc pentru a face prozeliţi. Pentru ei, toate celelalte biserici reprezintă Babilonul căzut deoarece au refuzat sa fie de partea lui Miller. În „Scrieri timpurii”(supliment, pagina 37), d-na White spune: ”Am văzut ca nici cei tineri, nici cei bătrâni nu trebuie sa ia parte la întâlnirile lor”. Nici nu-i de mirare ca adepţii ei sunt înguşti la minte, bigoţi şi exclusivişti.

În numărul de deces al Review and Herald din 5 august 1915, publicat imediat după moartea ei, liderul M. C. Wilcox spunea: „Inima ei era plina de mila pentru cei din marile denominaţii protestante care nu puteau vedea ce văzuse ea”.

Page 26: 69470930 Viata Lui Ellen White

Citatul de mai sus neaga acest lucru, iar vederile asupra „uşii închise” pe care le-a susţinut ani de zile, înlăturau „marile denominaţii protestante” din mila lui Dumnezeu.

Dar ea le-a aplica termenul de”Babilon” căzut până la moarte.

Toata energia vieţii ei era dedicată construirii unei secte şi promulgării unor vederi înguste, sectare. A ridicat un zid înalt de separare între adepţii ei şi ceilalţi credincioşi in Cristos. Era egoistă şi câteodată mândră. Scrierile către oamenii ei sunt pline de referinţe la ea însăşi, starea proasta a sănătăţii ei şi cum se ridica adesea din patul de suferinţă pentru a participa la întâlniri. Scopul evident era sa stârnească mila şi sa-i facă pe adepţii ei s-o privească drept un subiect special al providenţei lui Dumnezeu.

În ceea ce priveşte pretenţiile ei îndrăzneţe, iată un exemplu: „Pot dovedi ca am fost mult mai devotată lucrării decât oricine altcineva”(Marturii, volumul1, pagina 581), vezi proverbe 27:2.

Susţinând reformele, fanatică din natură, era predispusă părerilor extreme pe care, deşi atunci bazate pe revelaţii divine, a fost obligată mai târziu sa le abandoneze sau sa le modifice.

Era sociabilă şi plăcută cu prietenii. Dar nu tolera chestionarea autorităţii sale sau orice îndoială asupra inspiraţiei sale. Amândouă îi produceau o manie instantanee.

Admite ca a umblat la mesajele pe care spune ca Dumnezeu le-a dat pentru alţii şi niciodată nu pare sigură ca ceea ce a scris e corect. La început spunea: „Când sunt obligată sa spun mesajul, adesea îl îndulcesc şi-l fac sa pară cât se poate de favorabil pentru fiecare…era greu sa transmit mărturiile dure şi sfâşietoare pe care mi le dădea Dumnezeu”(Marturii, volumul 1, pagina73).

În Mărturii, volumul 5, pagina 19, ea neagă ca ar fi făcut acest lucru. Ea spune: „ Nu retrag nimic. Nu îndulcesc nimic ca sa se potrivească ideilor lor sau ca sa le scuz defectele de caracter”.

Mai târziu, când a prin curaj şi a devenit mai severă în lucrarea ei, spune că Dumnezeu ar fi fost de acord dacă „ar fi fost mai fermă şi mai severă”. (Vol. I, p.318)

Dar, în final, în 1901, spune: „Am scris câteva lucruri foarte directe... se poate să i scris prea dur” („Un răspuns”de Dr. Charles E. Stewart, pg. 54) Atunci, când a scris ceva corect? Şi ce-o să spunem despre un profet care îndrăzneşte să schimbe mesajele lui Dumnezeu? După cum arată ea însăşi, avea tendinţa să ie tăioasă şi severă.

În comentariile asupra vieţii ei, liderul Wilcox mai spune: ” Doamna White încerca să-i facă pe oameni să se uite la Dumnezeu pentru călăuzire; în concluzie, nu la ea sau la alt om.” Aceasta e o minciună. Îi învăţa pe oamenii ei să privească mereu la ea pentru călăuzire şi îndrumare în fiecare acţiune şi detaliu din viaţă. Nici nu putea fi altfel când pretindea că toate scrierile ei erau inspirate divin şi că era mesagerul special al lui Dumnezeu pentru această vreme.

Liderul White spunea: ”Doamna White n-a pretins, nici nu şi-a asumat conducerea acestor oameni”. Adevărul e altul. Le-a făcut pe amândouă. Cele mai înalte oficialităţi din denominaţie i se supuneau ca şi papei de la Roma din evul mediu. Puterea şi influenţa ei în biserică au crescut până au devenit supreme. Numea şi destituia preşedinţi ai conferinţei doar cu un cuvânt sau o semnătură. Numea oamenii care trebuiau să ocupe sau nu anumite poziţii. Spunea unde trebuia cumpărat teren şi construit şi unde nu. Dacă spunea: Mergeţi înainte, nimeni din toată denominaţia nu îndrăznea s-o contrazică, deşi acest lucru însemna pierderea a mii de dolari.

Acelaşi autor a spus că mărturiile ei nu erau „ciomege sau pumnale care să distrugă suflete”. Şi aceasta e o

Page 27: 69470930 Viata Lui Ellen White

minciună căci multe mărturii au fost cerute, scrise şi folosite în cest fel. Pe măsură ce cititorul avansează în capitolele acestei cărţi, de multe ori va fi impresionat de aceste caracteristici dominante ale vieţii ei, amestecate cu zelul fără margini şi natura ei intens religioasă.

În final, în 1911, la numai patru ani înainte de moarte, după cum am mai spus, a fost făcută pretenţia de infailibilitate pentru doamna White şi scrierile ei. Era apogeul logic al pretenţiilor ce fuseseră făcute despre ea şi pe care le făcuse ea însăşi. Publicaţia care făcea această afirmaţie scria pentru a-i reduce a tăcere pe ereticii şi apostaţii de la credinţă. Nici pentru Papa de la Roma nu s-a făcut o pretenţie mai mare. La fel ca pretenţia de infailibilitate a Papei, făcută târziu în istoria biserici catolice, pretenţia similară despre doamna White venea a sfârşitul vieţii ei. Ambele sunt la fel de îndrăzneţe. După cât se ştie, n-a renegat niciodată pretenţia aceasta, până la moarte. Fiul ei, liderul W. C. White o susţine. Dar persoanele inteligente, care gândesc, au realizat că doamna White a făcut greşeli, că foarte adesea era influenţată de o persoană împotriva alteia, că-şi lua informaţiile de la oameni nu de la Dumnezeu. Cazurile erau aşa de care şi de multe că nu mai există nici o îndoială. Atunci, aceste persoane trebuie ori să fie de acord în ceea ce nu credeau sau aveau îndoieli ori să se revolte şi să părăsească denominaţia. Prin urmare, mulţi au plecat de –a lungul anilor în timp ce alţii şi-au înghiţit îndoielile şi au rămas.

Putem umple pagini întregi cu numele pastorilor, editorilor, învăţătorilor, doctorilor şi misionarilor care au părăsit biserica din cauză că n-au crezut în inspiraţia scrierilor doamnei White. Referitor la membrii laici, numărul lor e foarte mare şi creşte rapid. Biserici întregi au plecat. Cea mai urâtă caracteristică este că cei mai mulţi din aceia care au avut odată credinţă în doamna White şi au pierdut-o, pierd şi încrederea în religie. Acesta e unul din rezultatele triste dar inevitabile ale sectelor fondate pe un asemenea fanatism. De aceea există atâţia necredincioşi în ţările care au fost odată catolice. Pierzându-şi credinţa în papă şi în biserica ce pretindea că deţine singura cale de mântuire, neştiind încotro să se întoarcă şi în ce să-şi pună credinţa şi încrederea, au renunţat la tot. Aceeaşi tendinţă de necredinţă apare în Utah printre mormonii care au îndoieli.

Aşa că, în acest caz, foştii adventişti, acum necredincioşi, apar în număr mare oriunde au lucrat adventiştii de ziua a şaptea. Battle Creek, pentru atâta vreme casa doamnei White, e un exemplu cumplit al acestui fapt.

Apare acum o influenţă puternică de a atrage şi a ţine mii de oameni la credinţă prin oportunităţile oficiale şi financiare oferite; Lucrul acesta e făcut persoanelor cu abilităţi obişnuite şi puţină educaţie. Aceste poziţii de dorit îi orbesc şi le adorm conştiinţa astfel încât eşecurile clare şi greşelile doamnei White sunt trecute cu vederea şi accentul se pune pe lucrurile de care se simt singuri.

Următoarele pagini ale acestei cărţi arată în detaliu, prin dovezi indiscutabile, unele din cele mai izbitoare din aceste greşeli şi eşecuri pe care liderii denominaţionali s-au străduit să le ascundă de public şi să le ţină la distanţă de oamenii lor.

Nefăcând faţă acestor greşeli şi eşecuri, adventiştii de ziua a şaptea pretind că doamna White era egală cu cel mai mare profet trimis de Dumnezeu oamenilor. Dar dacă nu le era inferioară profeţilor din trecut, de ce Dumnezeu nu i-a acordat acelaşi credit ca acestora? N-a făcut nici o singură minune, nici n-a pretins sau n-a îndrăznit să pretindă.

Profeţii din vechime făceau multe minuni. Dacă puterea lui Dumnezeu era cu ea, de ce n-a existat nici o dovadă tangibilă a acesteia? Conform propriei ei mărturii, trebuia să fie vindecată mereu dar n-avea nici o putere să-i vindece pe alţii. Fiul ei cel mai mare, Henry, un băiat sănătos şi puternic de 16 ani, s-a îmbolnăvit brusc. Ea şi soţul ei s-au rugat pentru e din toată inima dar a murit. Ultimul ei copil s-a îmbolnăvit şi a murit la scurt timp. Soţul ei a răcit, s-a îmbolnăvit, ea s-a rugat pentru el dar a murit brusc, la vârsta timpurie de 61 de ani. S-a rugat şi pentru alţii care au murit. N-a avut o putere mai mare de a vindeca bolnavii decât orice alt creştin obişnuit.

Page 28: 69470930 Viata Lui Ellen White

Capitolul 5 - Unde e acum "duhul lor de profeţie"?

De la începutul istoriei lor, adventiştii de ziua a şaptea au pretins că ei sunt rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17, deoarece aveau un profet printre ei; adică pe doamna E. G. White. Au insistat mereu că ei au "darul profeţiei" (Apoc. 19:10). Atunci când cei ce s-au opus părerilor lor au argumentat că avem "duhul profeţiei" în scrierile profeţilor păstrate în Scriptură, au negat, şi au argumentat într-un mod cât se poate de dogmatic că a avea duhul profeţiei înseamnă acolo a avea un profet viu în biserică. Dar profetul lor a murit. Unde e acum "duhul lor de profeţie? Conform unui argument foarte folosit, nu au un duh de profeţie, şi prin urmare nu pot fi rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17. Moartea lui Ellen White le-a distrus argumentul.

Dacă spun acum că au duhul profeţiei în scrierile lor, ei admit ce-au negat întotdeauna; şi anume că scrierile profeţilor conţin duhul profeţiei. Dacă au duhul profeţiei în scrierile lăsate de profetul lor, atunci întotdeauna am avut duhul profeţiei în scrierile lăsate de profeţii Bibliei. Toţi cei care au Biblia şi cred în ea, au duhul profeţiei în scrierile din ea. Prin urmare, pretenţia adventiştilor de ziua a şaptea că ei sunt singurul trup de creştini care au duhul profeţiei s-a dovedit a fi falsă prin propriile lor cuvinte. Prima lor teorie referitoare la duhul profeţiei i-ar obliga să facă rost imediat de un alt profet în viaţă sau să renunţe la argumentul lor în favoarea "duhului profeţiei" pe care se presupune c l-a avut doamna White. Acest lucru le-ar distruge întreaga lor teorie referitoare la acest subiect.

Timp de şaptezeci de ani, au pretins c sunt rămăşiţa bisericii din Apoc. 12:17, deoarece aveau un profet viu în biserică. Dar acum profetul lor e mort şi nu au altul pentru a prelungi "duhul profeţiei.” Sunt în aceeaşi situaţie cu celelalte biserici şi, conform propriului lor argument, nu pot fi acum rămăşiţa bisericii. Conform Scripturii "Poporul piere din lipsă de descoperire" iar argumentul lor principal era că trebuiau să existe viziuni, viziuni ale unui profet în viaţă, pentru ca oamenii să fie în siguranţă şi să nu piară. Acum, singura persoană care, în opinia lor, a avut viziuni adevărate, a murit. Şi unde sunt acum viziunile fără de care piere poporul?

Autorul îi rămâne îndatorat liderului A. T. Jones, fost redactor al ziarului bisericii lor Review and Herald, pentru firul logic şi argumentele prezentate aici. El a respins punctul lor îngust de vedere referitor la acest subiect şi a fost înlăturat fără a fi ascultat şi fără drept de apel.

Până în ultimul moment, au apelat mereu la doamna White pentru a rezolva noi probleme care se tot iscau printre ei. Chiar la sfârşitul vieţii sale, i-au încredinţat toate disputele doctrinare care cauzau diviziuni între liderii lor. Odată cu trecerea timpului, cine va rezolva acum noile probleme şi întrebări care apar mereu în lucrarea lor? Vor trebui să fie rezolvate de oamenii lor neinspiraţi, dispuşi greşelii, la fel ca şi în celelalte biserici. Prin urmare, au aceleaşi şanse să greşească, la fel ca şi celelalte biserici.

Capitolul 6 - Păreri greşite referitoare la sanctuar

Deoarece sanctuarul joacă un rol atât de important în toate viziunile doamnei White şi în credinţa adventiştilor de ziua a şaptea în general, voi da o scurtă explicaţie, fără argumente speciale.

Moise a ridicat o construcţie numită cort sau sanctuar. Aceasta avea două încăperi. Prima se numea Locul sfânt iar a doua Locul preasfânt. În prima se găseau masa cu pâinile pentru punerea înainte, sfeşnicul, altarul tămâierii, iar în a doua, chivotul. Cele două încăperi erau separate de „perdea”. La intrarea primei încăperi era o altă perdea. Afară, în curte, se găsea altarul arderii-de-tot.

Preoţii îşi făceau treaba zilnică în curte şi în Locul sfânt. Nimeni nu intra în Locul preasfânt, cu excepţia marelui preot, o dată pe an, în ziua a zecea a lunii a şaptea, „ziua ispăşirii” (Lev. 23:37). Serviciile din această zi erau cele mai importante şi sunt descris e în întregime în Levitic 16. În ziua aceasta, marele preot intra în

Page 29: 69470930 Viata Lui Ellen White

Locul preasfânt cu sângele unei jertfe făcută pentru tot poporul, făcând astfel o ispăşire pentru tot Israelul. Stropind cu sânge pe şi înaintea scaunului îndurării chivotului, pe altarul tămâierii şi pe altarul arderii-de-tot, preotul „curăţa” sanctuarul de toate păcatele poporului.

Toate acestea aveau o valoare simbolică şi tipică – o lecţie care indica spre Cristos.

Părerile lui Miller' că Cristos urma să vină în 1844 se bazau pe calcule referitoare la vremea pentru "curăţirea sanctuarului.” Când a trecut această dată şi Cristos n-a venit, el, împreună cu alţi lideri ai bisericii adventiste au căzut cu toţii de acord imediat că greşise data. Dar foarte puţini din ei – răposatul lider White, Ellen Harmon (viitoarea doamnă White), răposatul Bates şi câţiva alţii – au continuat să susţină că ziua stabilită fusese corectă. Dar n-au putut explica eroarea.

Cam după vreo doi ani, în 1846, un oarecare O. R. L. Crosier a studiat foarte mult problema sanctuarului aşa cum este ea expusă acum de adventiştii de ziua a şaptea. Părerea lui a fost acceptată în întregime de câţiva adventişti din acea vreme şi Ellen Harmon (doamna White) a avut imediat după aceea o "viziune" în care spunea că Domnul i-a arătat că Crosier avea dreptate. A recomandat publicarea punctului său de vedere (vezi "Un cuvânt către turma mică” p.11, 12). Teoria spunea că sanctuarul pământesc era modelul exact al celui din cer şi că acest sanctuar din cer era acela din Dan. 8:14, text pe care se baza calculul zilei din 1844; că Isus, ca marele nostru preot, trebuia să-Şi facă lucrarea în prima încăpere, au Locul sfânt, în rai, de la înălţarea Lui până pe 22 Oct. 1844, primind acolo păcatele mărturisite ale credincioşilor şi, că pe 22 Oct. 1844, El îşi termina lucrarea în Locul Sânt şi intra în Locul preasfânt, începând acolo "curăţirea sanctuarului” despre care ei spun că era ispăşirea antitipică. Observaţi că, conform acestei teorii, ispăşirea n-a avut loc decât după vreo mie opt sute de ani de la moartea lui Isus pe cruce!

Conform teoriei lui Crosier, lucrarea din prima încăpere a sanctuarului pământesc era numai "iertarea păcatelor"; prin urmare, când s-a încheiat lucrarea din prima încăpere a sanctuarului ceresc (22 Oct. 1844), s-a terminat şi iertarea păcatelor pentru toată lumea! Testarea păcătoşilor se sfârşea aici! Deci, după 1844, lucrarea de ispăşire a lui Cristos în Locul preasfânt era numai pentru sfinţi!

Domnul Crosier afirmă că scopul acestui articol despre sanctuar era să arate că perioada de testare s-a sfârşit în1844, iar doamna White l-a sprijinit din acest motiv. Vezi capitolul următor.

Adventiştii n-au aflat nimic despre această teorie a sanctuarului decât la vreo doi ani după 1844. Dar atunci când a fost adoptată teoria lui Crosier, ei au făcut legătura dintre "uşa închisă" din pilda celor zece fecioare, despre care au predicat în 1844, cu ceea ce numeau acum "închiderea uşii" primei încăperi a sanctuarului ceresc, atunci când Isus a intrat în a doua încăpere.

Abia în 1849, la cinci ani după 1844, au inventat pentru prima oară teoria uşii „deschise”. Vezi capitolul următor. Dar această uşă „deschisă” era numai pentru sfinţi – bătrânii credincioşi adventişti. Acesta era cel de-al doilea pas în elaborarea teoriei uşii închise.

Capitolul 7 - Uşa închisă sau încheierea perioadei harului pentru păcătoşi în 22 Oct. 1844

Titlul de mai sus indică spre teoria susţinută şi învăţată în mod dogmatic de către adventiştii de ziua a şaptea până în toamna lui 1851. În anii care au urmat, au modificat-o treptat, până ce au abandonat-o în cele din urmă. Astăzi, neagă că ar fi învăţat-o vreodată. Dar vom vedea că nu e aşa. Toţi liderii lor susţineau această teorie nescripturistică în mod cât se poate de clar, până la data menţionată mai sus. Doamna White a avut revelaţie după revelaţie în viziunile ei din aceeaşi perioadă, revelaţii ce confirmau această teorie. Mai târziu, au fost

Page 30: 69470930 Viata Lui Ellen White

nevoiţi fie să respingă pretenţia ei că era inspirată, fie să nege faptul că ea ar fi învăţat vreodată o asemenea teorie. Faptele sunt clar şi ele se prezintă după cum urmează:

Toţi liderii adventişti de ziua a şaptea din această perioadă timpurie făceau parte din marea mişcare a lui Miller. În 1844 au pus totul în joc pe afirmaţia că sfârşitul lumii va veni pe 22 Oct. 1844. Sigur că perioada harului înceta în acel moment. Au aplicat acestei date parabola celor zece fecioare din Mat. 25:1-13. Chiar înainte de a spune această parabolă, Isus Îşi avertizase ucenicii că a doua lui venire va fi pe neaşteptate, atunci când se vor aştepta mai puţin. A spus această parabolă pentru a sublinia ceea ce învăţase. Zece fecioare s-au dus în întâmpinarea mirelui. Pentru că întârzia mai mult decât se aşteptau, au adormit toate. Când el a venit, numai cinci erau gata să meargă cu el la nuntă. Acestea au intrat iar uşa „s-a închis”. După aceea, au venit şi celelalte cinci şi au bătut la uşă., dar era prea târziu ca să mai fie primite. Sensul parbolei e uşor de înţeles. Când va veni Cristos, Toţi cei ce sunt gata vor fi salvaţi. Restul vor rămâne afară, vor fi pierduţi, căci uşa harului s-a închis.

Toţi primii adventişti, în frunte cu Miller, au explicat astfel parabola. Şi aveau dreptate. Când a trecut termenul fixat de ei, au rămas muţi de uimire. Au insistat că mesajul lor fusese corect; perioada harului luase sfârşit. Toţi sperau că Domnul va veni şi-L aşteptau din zi în zi. Au încetat să-i mai mustre pe păcătoşi, să se mai roage pentru ei şi spuneau „S-a închis uşa”.

Aceasta e originea teoriei „uşii închise”. Atunci, n-avea nici o legătură cu sanctuarul, nici din cer, nici de pe pământ. Această legătură a fost făcută mai târziu. N-au avut „lumină” asupra problemei sanctuarului decât după mai mulţi ani de zile după ce au predicat teoria „uşii închise”. Acest lucru s-a întâmplat abia cinci ani mai târziu (1849) când adventiştii de ziua a şaptea au inventat teoria „uşii deschise” din Apoc. 3:7, 8. Însăşi doamna White afirmă această poziţie. Ea spune: "Revelaţia asupra 'uşii deschise şi închise' de la paginile 34-37 mi-a fost dată în 1849. Aplicaţia versetelor din Apoc. 3:7, 8 dată sanctuarului ceresc şi a lucrării lui Cristos era complet nouă pentru mine. N-am mai auzit pe nimeni enunţând această teorie.” ("Supliment" la "Experienţă şi viziuni" p.2).

Deci ea însăşi, împreună cu toţi ceilalţi, învăţase timp de cinci ani de zile teoria „uşii deschise” fără să facă vreo referinţă la o „uşă deschisă”. Acum pretind că le-au învăţat pe amândouă încă de la început. Astfel, liderul Butler, referindu-se la Apoc. 3:7, 8, spune: "Era o uşă deschisă şi una închisă" ("Replici date lui Canright” p.100). El afirmă că le-au învăţat pe amândouă împreună încă de la început, din in 1844. Afirmaţia doamnei White citată mai sus dovedeşte că afirmaţia lui e falsă.

Iată un lucru semnificativ. După 1844, timp de cam vreo şapte ani, Termenul „uşă închisă” apare mereu în toate articolele scrise de toţi adventişii de ziua a şaptea din acea perioadă – articole ale doamnei White şi ale liderilor White, Holt, Arnold, Bates şi alţii. E în centrul argumentelor lor. Teoria era atât de proeminentă încât au fost numiţi "Închizători de uşă.” Aşa îi numeau domnul Miller şi ceilalţi adventişi. Dar după ce a fost abandonată teoria „uşii închise”, termenul a dispărut treptat până când n-a mai apărut deloc în articolele şi publicaţiile lor. Doar acest lucru dovedeşte că au abandonat teoria uşii închise pe care au susţinut-o la început şi pe care a sprijinit-o atât de puternic doamna White.

La început, adventiştii de ziua a şaptea au adoptat teoria sanctuarului ca să dovedească faptul că uşa harului s-a închis în 1844, o teorie pe care o susţineau atunci doamna şi toţi ceilalţi. Iată dovada mea asupra acestui lucru:

Ann Arbor, Mich., 1Dec., 1887

"Liderul D. M. Canright: Am ţinut ziua a şaptea aproape un an, cam până în 1848. În 1846 am explicat ideea sanctuarului într-un articol dintr-un număr special al ziarului Day Star, Cincinnati, O. Scopul acelui articol era să sprijine teoria că uşa harului s-a închis, o teorie pe care eu şi aproape toţi adventiştii care adoptaseră vederile lui William Miller am susţinut-o din 1844 până în 1848. Da, ştiu că Ellen G. Harmon – acum doamna White – susţinea teoria uşii la acea dată.

Page 31: 69470930 Viata Lui Ellen White

Cu sinceritate, al dumneavoastră,

"O. R. L. Crosier.”

Ascultaţi acum ce spune doamna White:

Topsham, Me., 21Apr., 1847

"... Domnul mi-a arătat în viziune, în urmă cu mai mult de un an, că fratele Crosier avea adevărata lumină cu privire la curăţirea sanctuarului, etc. şi că era voia Lui ca fratele C. să scrie viziunea pe care ne-a transmis-o în Day Star (extra), din 7 Feb. 1846. Mă simt mai mult decât autorizată de către Domnul să recomand acel număr special fiecărui sfânt.”

("Un cuvânt către mica turmă" p.11, 12)

Aveţi aici originea şi obiectul teoriei sanctuarului.

Toţi adventiştii, din toate ramurile, sub conducerea lui Miller, au susţinut că uşa harului pentru păcătoşi s-a închis, un anumit timp după ce a trecut termenul din 1844.. Miller a spus: "Ne-am făcut treaba avertizându-i pe păcătoşi şi încercând să trezim biserica formală. În providenţa Sa, dumnezeu a închis uşa, putem doar să ne încurajăm unu pe altul să avem răbdare " (Advent Herald, Dec. 11, 1844). Apoi iar în Voice of Truth, din Feb. 19, 1845, el spune: "De-atunci n-am mai văzut nici o convertire reală.” Miller a dat tonul pe care l-au urmat cu toţii. Dar el, împreună cu toţi liderii adventişti, a renunţat foarte curând la teorie iar după aceea a luptat împotriva ei.

Liderul G. I. Butler, în Review and Herald, din 3 martie 3, 1885, spune: "Odată cu trecerea timpului, cei mai cinstiţi dintre credincioşi aveau sentimentul că lucrarea lor pentru lume era terminată. …Nu există nici o îndoială că mai multe luni de zile de la expirarea termenului, sentimentul general era că lucrarea lor de avertizare a lumii se încheiase…Povara lor a dispărut şi credeau că misiunea lor s-a încheiat.” Da, chiar asta credeau, că uşa harului s-a închis! Chiar şi Butler e nevoit să recunoască acest lucru.

Liderul White admite şi el acelaşi lucru. El spune: "În absenţa luminii referitor la uşa închisă şi uşa deschisă a sanctuarului ceresc, cititorul nu prea poate observa cum aceia care au susţinut cu putere experienţa celei de-a doua veniri ilustrată în parabola celor zece fecioare (Mat. 25:1-12), n-au reuşit să ajungă la concluzia că s-a închis uşa harului pentru păcătoşi" ("Schiţe din viaţă" p.121). Dar n-au "lumină" asupra sanctuarului şi a „uşii deschise” decât la mai mulţi ani după 1844. Acest lucru e echivalent cu o mărturisire că ei credeau că perioada harului pentru păcătoşi s-a sfârşit şi că au crezut aceasta timp de mai mulţi ani.

Doamna White îşi adaugă mărturia la cele de mai sus după cum urmează: "După trecerea timpului aşteptat în 1844, adventiştii tot credeau că venirea Mântuitorului era foarte aproape; susţineau că... lucrarea de lui Cristos de mijlocitor pentru om înaintea lui Dumnezeu s-a sfârşit" ("Tragedia veacurilor” ediţia din 1884, p.268). E limpede ca lumina zilei din mărturisirile din scrierile ei că un timp după 1844 adventiştii de ziua a şaptea au crezut că uşa harului s-a închis.

Liderul Joseph Bates; Marea lui influenţă asupra liderului White şi a soţiei acestuia

Liderul Bates, New Bedford, Mass., era unul din colaboratorii cei mai zeloşi ai lui Miller şi ai altora în predicarea datei din 1844. Se spune că a cheltuit 15.000$ (toată averea lui) în această lucrare. Era văzut bine de adventişti, asupra cărora avea o mare influenţă. Era destul de bine educat, un bărbat puternic, cu nişte

Page 32: 69470930 Viata Lui Ellen White

convingeri foarte puternice. I-a întâlnit pe liderul White şi pe soţia acestuia în toamna lui 1846. Avea atunci cincizeci şi patru de ani, la începutul vieţii sale de mare influenţă.

Doamna White avea doar nouăsprezece ani, era slabă, needucată, necunoscută de nimeni, cu excepţia câtorva oameni, iar aceştia fără influenţă printre adventişti. Liderul White avea doar douăzeci şi şase de ani şi avea numai o educaţie limitată. Partea pe care o luase în lucrarea din 1844 era atât de limitată încât avea foarte puţină influenţă printre adventişti. N-aveau nici un ban, nici el, nici soţia lui; erau absolut săraci. Ea avea „viziuni” care erau în general privite ca fiind consecinţa proastei sale sănătăţi. După ce s-au cunoscut puţin, Bates a început să susţină viziunile ei ca venind din partea lui Dumnezeu şi s-a folosit de toată influenţa lui ca să le sprijine. Acesta era un avantaj minunat pentru liderul White şi soţia lui. A fost punctul de cotitură din vieţile lor. Prin urmare, au acceptat toate teoriile lui Bates – Sabatul, începând cu 6 p.M. vinerea, şi argumentul lui că ziua ispăşirii va dura şapte ani începând din 1844 şi se va sfârşi în toamna lui 1851. Împreună cu soţii White şi cu alţii, susţinea cu tărie că uşa harului pentru lume s-a închis pe 22 Oct. 1844.

Pamfletul "Un cuvânt către mica turmă" a fost publicat de liderul White în 1847. Faptul că el credea atunci că uşa harului pentru păcătoşi s-a închis în 1844 e dovedit prin cuvintele lui de la pagina 2, unde spune: "De la înălţare până la închiderea uşii în Octombrie, 1844, Isus a stat cu braţele deschise, pline de dragoste, milă, gata să primească şi să intervină pentru fiecare păcătos care venea la Dumnezeu prin El. În ziua a zecea a lunii a şaptea din 1844, El a intrat în Locul Preasfânt, unde stă şi acum ca „mare preot al casei lui Dumnezeu”... Cred că ceea ce urmează e o profeţie care se tot împlineşte din octombrie 1844: 'Şi a văzut că nu era nici un om şi s-a mirat că nu mai e nici un mijlocitor' (Isa. 59:14-16).” Observaţi că după 1844 păcătosul era lăsat fără mijlocitor!

La pagina 21 din micuţa lucrare, găsim cuvintele liderului Bates: "De la terminarea lucrării noastre pentru lume în octombrie 1844.” Lucrarea lor pentru lume s-a terminat atunci pentru că nu mai exista un "mijlocitor.”

În aceeaşi lucrare, între cele două citate menţionate, apare următoarea viziune a doamnei White: "Era la fel de imposibil ca ei [adventiştii necredincioşi] să revină pe drumul cel bun şi să se îndrepte spre oraş, cum era şi pentru lumea rea pe care o respinsese Dumnezeu " (p. 14).

Observaţi cu atenţie cum toate citatele de mai sus vorbesc despre acelaşi lucru: nu mai era nici un mijlocitor pentru păcătoşi după octombrie 1844; lucrarea noastră pentru lume s-a încheiat în octombrie 1844; toată lumea rea pe care Dumnezeu a respins-o! Sunt atât de clare toate trei, încât nu mai e nevoie de nici o explicaţie.

În 1850, Bates a publicat un tractat despre sanctuar. La pagina 9, spune: "Cei două mii trei sute de ani s-au încheiat în toamna lui 1844... Aici s-a încheiat pentru totdeauna lucrarea Lui [a lui Cristos] de învăţare şi de mijlocire pentru toată lumea... Aici s-a închis uşa.”

Un studiu al acestui tractat arată că Bates susţinea că ziua ispăşirii din sanctuarul ceresc a început pe 22 Oct. 1844, şi că va dura şapte ani, terminându-se desigur în octombrie 1851. În ultimele şase luni va avea loc răpire sfinţilor. Aducea argumente pentru toate acestea referindu-se la ziua ispăşirii din Levitic 16. Argumentele sale erau simple presupuneri, lipsite de dovezi. Dar pe el îl mulţumeau. Liderul White şi soţia lui aveau atât de multă nevoie de influenţa lui şi, pe lângă asta, aveau atâta încredere în cunoştinţele şi abilităţile sale, încât i-au acceptat imediat vederile şi au început să scrie în armonie cu învăţăturile lui.

Iată cuvintele liderului Bates despre cei şapte ani:

"Sunt încredinţat că cele şapte pete de sânge de pe altarul de aur, dinaintea scaunului îndurării reprezintă perioada procedurilor juridice a sfinţilor în viaţă din Locul Preasfânt, perioadă în care vor suferi tot timpul; Dumnezeu îi va elibera prin cuvântul Său, 'căci sângele face ispăşirea sufletului' (Lev. 17:11). Atunci, numărul şapte va încheia ziua ispăşirii (nu răscumpărarea). Înţeleg că în ultimele şase luni Isus Îşi va strânge secerişul cu

Page 33: 69470930 Viata Lui Ellen White

coasa Lui, pe norul cel alb.” Apoi: "Tot atunci se închide şi uşa – la sfârşitul celor două mii trei sute de zile. S-a terminat vremea neamurilor. Osea. 5:6, 7: 'Vor merge cu oile şi boii lor să caute pe Domnul dar nu-L vor găsi nicidecum: căci S-a depărtat din mijlocul lor. Au fost necredincioşi Domnului căci au născut copii din curvie; acum îi va înghiţi o lună nouă cu avuţiile lor. ' Cât de clar că toate astea se vor întâmpla după ce Isus a plecat sau S-a retras în Locul Preasfânt..” Spune din nou: "De îndată ce se termină ziua ispăşirii, şapte îngeri ies din templu cu şapte ultime plăgi (vs. 5, 6). Aceasta e perioada mesajului celui de-al treilea înger din Apoc. 14:9-13" ("Sanctuarul tipic şi atipic" p.10-13, 15, de Joseph Bates, 1850).

Observaţi că vremea neamurilor trebuia să ia sfârşit la finalul celor două mii trei sute de zile, în 1844 – uşa harului se închidea atunci! Tot atunci începea şi ziua ispăşirii şi avea să dureze şapte ani. Aceata era perioada mesajului celui de-al treilea înger – şapte ani. Aceasta era teoria lui Joseph Bates. Isus Îşi începea ispăşirea în cer pe 22 Oct. 1844; continua timp de şapte ni, şi se termina desigur în octombrie 1851. Ultimele şase luni, din mai până în octombrie, erau adunaţi sfinţii. Din scrierile doamnei White din acea perioadă, reiese clar că a acceptat în întregime şi a crezut această teorie.

Iată o „viziune” dată în septembrie, 1850, cam cu un an înainte să se termine cei şapte ani: "Unii aşteaptă prea târziu venirea Domnului. Au mai trecut câţiva ani peste perioada pe care o aşteptau ei, aşa că ei cred că o să mai dureze câţiva ani …am văzut că timpul lui Isus în Locul Preasfânt era pe sfârşite şi nu se poate să mai dureze mult.” ("Scrieri timpurii" p.58, ed. 1907).

Ei pretind că Isus a intrat în Locul Preasfânt pe 22 Oct. 1844. În septembrie 1850, era acolo de şase ani. La acea vreme, ea spune că „ a văzut” că timpul Lui acolo era pe sfârşite. Vedeţi cum coincid afirmaţiile ei cu teoria lui Bates, publicată în acelaşi an (1850)! Cei doi lucrau mână-n mână. Amândoi ştiau ce credea celălalt. Amândoi scriau aceleaşi lucruri despre vremea când Isus avea să fie în Locul Preasfânt. Bates spunea că se va sfârşi în şapte ni –octombrie 1851, sau doar la un an după cele scrise de el. Ea spunea că perioada în care Cristos era în Locul Preasfânt era aproape încheiată când scria ea în 1850. Aşa s-ar fi întâmplat dacă teoria lui Bates ar fi fost corectă. Puteţi vedea cu uşurinţă că era condusă orbeşte de Bates. Ceea ce vedea nu era ceea ce-i arăta Dumnezeu ci ceea ce o învăţa Bates.

Timpul a dovedit că „viziunea” ei era falsă. În 1850, când a scris-o, Isus era în Locul Preasfânt, conform învăţăturii adventiste, doar de şase ani, totuşi ea „a văzut” că aproape se încheiase timpul lui acolo. Dar, în loc să fie aşa, au trecut aproape şaptezeci de ani lungi şi, conform învăţăturii adventiştilor de ziua a şaptea, Isus încă mai este în Locul Preasfânt din sanctuarul din cer, iar uşa harului pentru păcătoşi nu s-a închis încă! Orice persoană sinceră va vedea eroarea şi eşecul grosolan al acestei „viziuni”.

Dar mai există o „viziune” mai greşită, scrisă în 27 iunie 1850: "Îngerul meu însoţitor mi-a spus 'Timpul e pe sfârşite. Fiţi gata, fiţi gata, fiţi gata. '" Mai încolo adaugă: "Unii din noi au avut vreme să audă adevărul şi să înainteze pas cu pas şi fiecare pas pe care l-am făcut ne-a dat putere să-l facem pe următorul. Dar acum aproape că s-a scurs timpul…şi tot ce-am învăţat timp de ani de zile, ei vor trebui să înveţe în câteva luni " ("Scrieri timpurii" p.64-67).

În Septembrie 1850, a redus timpul la "câteva luni”, „timp aproape pe sfârşite" etc. Observaţi cât de clar se baza pe cei şapte ani ai lui Bates. Dacă a r fi avut dreptate n-ar mai i fost decât câteva luni. E limpede că această femeie înşelată credea cu sinceritate în ideile şi interpretările lui Bates, altfel n-ar fi îndrăznit niciodată să scrie atât de dogmatic în mesajele ei „viziuni”. Trecerea a aproape şaptezeci de ani a dovedit că „viziunile” ei nu erau un mesaj de la Dumnezeu ci halucinaţiile unei minţi surescitate, rezultatul sării ei nervoase. Nici un înger nu i-a spus vreodată ceea ce-a pretins ea; căci i-ar fi spus adevărul. Studiul indică în mod limpede că „viziunile”ei erau doar produsul propriei sale minţi ce reflecta vederile celor din jurul ei.

Domnişoara Sarah B. Harmon, sora mai mare a doamnei White, într-o scrisoare scrisă din Brookfield, N. Y.

Page 34: 69470930 Viata Lui Ellen White

doamnei. p.D. Lawrence, pe 29 şi 30 iulie 1850, spunea: "Cred că e ultima iarnă pe care o mai vedem înainte să vină Isus, marele nostru preot. O, hai să trăim pentru Dumnezeu şi să sacrificăm pentru El cu credincioşie.” (1) Iată o dovadă în plus că adventiştii de ziua a şaptea fixaseră timpul pentru venirea lui Cristos în 1851.

Primii adventişti învaţă despre uşa închisă

Vom arăta acum dovezi din altă sursă importantă a învăţăturii adventiste de la început; mai precis, din Present Truth, publicat de liderul White în 1849 şi 1850. În această publicaţie, câţiva lideri îşi exprimă vederile asupra teoriei „uşii închise”, aşa cum era susţinută de adventiştii de ziua a şaptea la acea dată. Mai întâi, îl cităm pe liderul George W. Holt (Present Truth, Decembrie, 1849, p.47). El spune: "Muţi ne vor arăta pe unul despre care se spune că s-a convertit, ca o dovadă că uşa nu s-a închis, respingând cuvântul lui Dumnezeu în favoarea sentimentelor unei persoane.” Observaţi ideea lui: Dacă cineva s-a convertit cu adevărat din octombrie 1844, acest lucru dovedea că uşa nu s-a închis. Prin urmare, uşa închisă însemna că nu mai puteau să aibă loc convertiri adevărate după 1844. Asta se întâmpla la finalul lui 1849, la cinci ani după 1844, publicat şi susţinut de domnul şi doamna White! Cum se potriveşte acest lucru cu ideea că doamna White, pe parcursul acestor cinci ani, lucra la convertirea păcătoşilor, aşa cum au pretins ei? De ce nu l-a contrazis pe Holt arătându-i pe păcătoşii pe care ea însăşi i-a convertit în aceşti cinci ani? Pot adventişti să explice acest lucru?

În acelaşi ziar (p. 41-46, din aceeaşi lună, Dec. 16, 1849) există un articol de şase pagini, scrie de liderul David Arnold, intitulat "Uşa închisă explicată.” Sigur că acesta ar trebui să explice ce înseamnă „uşa închisă”. Greutatea întregii sale argumentări e că după 1844, Cristos a devenit mijlocitor numai pentru sfinţi şi, deoarece uşa era închisă, nu mai exista şi nu mai putea să existe nici o convertire reală a vreunui păcătos începând de la această dată. Iată câteva rânduri:

"Convertirile pretinse de anumite secte sunt considerate dovezi pozitive că uşa nu este închisă. Nu pot să renunţ la împlinirea clară a profeţiei din experienţa noastră care arată că uşa s-a închis, în favoarea opiniilor, fanteziilor şi sentimentelor oamenilor, bazate pe simpatie omenească şi o reverenţă superstiţioasă faţă de păreri timpurii…Aceşti pretinşi convertiţi nu vor avea o situaţie mai bună decât standardul scăzut al sectelor căzute; prin urmare s-au convertiri la religia diferitelor secte, dar nu la Dumnezeu.”

Aici, scriitorul aduce aceleaşi argumente ca şi Holt, că o convertire adevărată ar dovedi că uşa nu e închisă dar că nu au mai existat convertiri din 1844. Acesta e argumentul. Pretinsele convertiri erau toate false. Ne întrebăm din nou: De ce nu i-a arătat doamna White pe convertiţii ei şi nu a respins acest argument? De ce? Pentru că nu avea nici un convertit. Nu lucrase pentru nici unul. Nu credea că-i posibil să aibă vreun convertit. Era de acord cu Holt şi Arnold. Amândouă articolele au fost publicate în ziarul soţului ei, editat de el.

Hai să vedem acum părerea liderului White asupra aceluiaşi subiect - "uşa închisă". În Present Truth, din Mai 1850, el are un articol pe opt coloane despre "Sanctuar, cele două mii tei sute de zile şi uşa închisă.” Într-un articol aşa de lung a trebui să explice clar poziţia lui. Şi într-adevăr o face. Foloseşte fiecare argument disponibil pentru a dovedi că uşa harului s-a închis în 1844; şi că prin urmare nu mai era nici un mijlocitor şi nici o iertare pentru păcătoşi după acea dată. El spune:

"Cred că putem vedea cu siguranţă că uşa nu putea fi închisă decât în toamna lui 1844... Când am ajuns la acea dată, toată mila, povara şi rugăciunile pentru păcătoşi au încetat; şi sentimentul şi mărturia unanimă erau că lucrarea noastă pentru lume se terminase pentru totdeauna... Motivul pentru care ramurile în viaţă credeau că lucrarea lor era terminată era faptul că cele două mii trei sute de zile se terminaseră şi venise vremea ca Isus să închidă uşa Locului Sfânt şi să intre în Locul Preasfânt ca să primească împărăţia şi să cureţe sanctuarul... Chiar în acest moment când slujitorul credincios îşi hrăneşte casa [nu lumea necredincioasă] şi întâmpină opoziţia slujitorului cel rău şi când se împlineşte istoria adventistă marcată de parabolă, iar uşa închisă aparţine trecutului…. El e încă îndurător faţă de sfinţii Lui şi aşa va fi mereu; iar Isus încă este avocatul şi preotul lor.

Page 35: 69470930 Viata Lui Ellen White

Da păcătosul, căruia Isus i-a întins atâta vreme braţele şi care a refuzat oferta mântuirii a rămas fără avocat atunci când Isus a trecut din Locul Sfânt şi a închis uşa în 1844. Biserica falsă care a respins adevărul a fost şi ea respinsă, lovită cu orbire şi, împreună cu turmele şi cirezile lor încă Îl caută pe Domnul ca avocat pentru cei păcătoşi. Dar, după cum spune profetul (Osea. 5:6, 7): 'Nu-L vor găsi; S-a retras de la ei. Au lucrat ticălos înaintea Domnului căci au născut copii străini. '"

E limpede că liderul White a folosit acelaşi argument ca şi Holt şi Arnold. Isus este avocat pentru sfinţi, dar nu pentru păcătoşi. Uşa e închisă pentru păcătoşi. Observaţi că citează Osea 5:6, 7pentru a dovedi acest lucru. Cât timp au crezut în uşa închisă, acesta a fost un text pe care l-au folosit mereu. Vom vedea imediat că doamna White îl foloseşte în acelaşi mod.

Ajungem acum la învăţătura doamnei White din „viziunile” şi revelaţiile ei despre acelaşi subiect. Spune că un înger a venit la ea direct din cer şi i-a vorbit despre cum era acolo. Ea scrie aceste „viziuni” în acelaşi ziar în care erau scrise articolele lui Holt, Arnold şi al soţului ei. Era asociată cu ei în aceeaşi lucrare, vorbea cu ei, îi auzea predicând despre vederile lor, le citea articolele, etc. Când soţul ei a adus acasă o foaie mică intitulată Present Truth, puneau fiecare număr pe podea între ei şi se rugau deasupra lui. În "Mărturii pentru biserică" Vol. I., pagina 88, doamna White spune: "Cam în acelaşi timp el a început să publice o foaie micuţă intitulată Present Truth... Întotdeauna, înainte de a le pregăti pentru poştă, le întindeam înaintea Domnului şi ne rugam pentru ele.”

Avea ea însăşi articole în aceste numere, laolaltă cu ceilalţi. E sigur că citea fiecare articol şi ştia fără îndoială ce scriau şi ce învăţau ceilalţi. Cu siguranţă era de acord cu aceste articole altfel nu s-a fi rugat pentru ele aşa. Vom cita numai din unul sau două din articolele ei pentru a arăta că învăţăturile ei erau la fel cu ale celorlalţi – că nu mai ea mântuire pentru păcătoşi după 1844. Deschizând nr. 3 (August, 1849, p.21, 22), descoperim că ea pretinde că a fost dusă în Oaşul Sfânt. Relatând „viziunea” primită acolo, spune: "Acolo mi s-a arătat că poruncile lui dumnezeu şi mărturia lui Isus Cristos, referitoare la uşa închisă, nu puteau fi separate.”, „A văzut” cum în 1844 Isus a ieşit din Locul Sfânt şi a intrat în locul Preasfânt, etc. Argumentele ei sunt la fel cu ale celorlalţi. A văzut că puterea manifestată de alte biserici în treziri era doar puterea diavolului nu puterea lui Dumnezeu. Continuând, spune: "Am văzut că vor creşte şi se vor răspândi semnele misterioase şi minunile şi reformele false. Reformele care mi s-au arătat nu erau reforme de la eroare la adevăr ci de la rău în mai rău; căci aceia care pretindeau că au o inimă schimbată se înfăşuraseră într-o pătură de religiozitate care ascundea temerile unei inimi rele. Se pare că unii erau cu adevărat convertiţi pentru a-i înşela pe oamenii lui Dumnezeu; dar dacă inimile lor puteau fi văzute, ar fi ieşit la iveală negre ca întotdeauna. Îngerul meu însoţitor m-a pus să mă uit după lucrarea sufletului pentru cei păcătoşi, aşa cum fusese făcută înainte. M-am uitat dar n-am găsit-o căci vremea mântuirii lor trecuse..”

E dureros să citeşti afirmaţiile neclare, răutăcioase şi false făcute de apărătorii ei pentru a evita înţelesul clar al acestui pasaj. În câţiva ani, dovezile clare, au obligat-o pe doamna White şi pe adepţii ei să abandoneze „uşa închisă” şi doctrina că „nu există salvare pentru păcătoşi”. Nimeni nu crede în ea acum. Aceasta e o dovadă concludentă că revelaţiile ei nu erau de la Dumnezeu ci erau rezultatele îndoielnice ale autosugestiei şi a unei condiţii mentale anormale. Nici un înger nu i-a spus ceea ce a afirmat ea căci un astfel de înger nu io-a fi spus ceea ce nu ea aşa şi ceea ce s-a dovedit a fi fals odată cu trecerea timpului. Afirmaţia ei acuză de minciună fiinţa cerească. Pretinsele ei revelaţii nu erau decât produsul propriei ei minţi ce reflecta învăţătura celor din jurul ei.

Iată altă „viziune” pe acelaşi tipa, din acelaşi ziar, Present Truth, din martie1850, pagina 64. Ea spune: "Entuziasmul şi falsele reforme de azi nu ne mişcă căci ştim că Stăpânul casei S-a înălţat în 1844 şi a închis uşa primului apartament al cotului ceresc; ia acum ne aşteptăm cu siguranţă că ei vor merge cu turmele lor să-L caute pe Domnul; dar nu-L vor găsi; El S-a retras (după cea de-a doua perdea) dinaintea lor. Domnul mi-a arătat că puterea care este cu ei e doar o influenţă umană, nu puterea lui Dumnezeu.”

Page 36: 69470930 Viata Lui Ellen White

Aici citează din Osea 5:6, 7 acelaşi text atât de folosit de toţi ceilalţi, pentru a arăta că n-au mai fost convertiri reale după 1844. Prin urmare, e inutil să spunem că n-a fost de acord cu ceilalţi sau să negăm că a învăţat doctrina uşii închise, la fel ca ei. Ce motiv dă pentru a explica de ce n-au mai fost convertiri reale după 1844? Observaţi cuvintele ei: Deoarece "Stăpânul casei S-a înălţat în 1844 şi a închis uşa.”

Într-un raport al activităţii din Advent Review, din 15 Mai 1850, liderul White, la moartea sorei Hastings, spune: "A adoptat Sabatul în 1846 şi de atunci a crezut că lucrarea avertizării lumii a încetat în 1844.” Acest lucru arată că au susţinut ideea uşii închise mai mulţi ani după 1844.

În Review and Herald din 19 Aug. 1851, Joseph Bates spune: "Înţelegem că El [Cristos] a fost un Mijlocitor pentru toată lumea, ce Şi-a făcut lucrarea în Locul Sfânt (Evrei 9:26), în cotul numit Sanctuar, din ziua Cincizecimii (31 d. Ch) până la vremea stabilită, sfârşitul celor două mii trei sute de zile, sau ani – toamna lui 1844. În acest moment, uşa s-a închis pentru biserica din Sades [biserica protestantă] şi pentru lumea păcătoasă.”

Pentru a fi mai siguri că doamna White a învăţat această doctrină respingătoare, nescripturistică şi fanatică cităm în continuare cuvintele ei, de data aceasta din „viziunea” ei de la Camden, N. Y., 29 iunie 1851:

"Apoi am văzut că Isus se ruga pentru vrăjmaşii Lui; da asta n-ar trebui să ne facă pe noi să ne rugăm pentru lumea păcătoasă pe care a respins-o Dumnezeu. Când S-a rugat pentru vrăjmaşii Săi mai exista speranţă pentru ei şi ei puteau beneficia şi puteau fi salvaţi de rugăciunile Lui şi după ce El a venit ca Mijlocitor în apartamentul exterior pentru toată lumea; da acum, spiritul şi mila Lui au fost retrase din lume; iar inima noastră trebuie să fie cu Isus şi retrasă de la cei fără Dumnezeu... am văzut că cei ăi nu pot fi ajutaţi de rugăciunile noaste acum.”

Veridicitatea acestei viziuni e recunoscută de editorul Uriah Smith şi de liderul J. N. Loughborough în eforturile lor de a o explica.

Apărătorii doamnei White încearcă să limiteze acest mesaj numai la o persoană prezentă acolo. Da limbajul ei este prea clar pentru o asemenea eschivare.

Iată încă o dată părerea ei. Spune că după ce Isus a plecat din Locul sfânt: "N-am văzut nici o rază de lumină care să treacă de la Isus spre mulţimile nepăsătoare după ce S-a înălţat, iar acestea au rămas într-un întuneric complet…În acelaşi timp, Satan a apărut lângă tron, încercând să continue lucrarea lui Dumnezeu. I-am văzut uitându-se spre tron şi rugându-se”Tată, dă-ne Duhul Tău”, iar apoi Satan a suflat înspre ei o influenţă diabolică.” ("Scrieri timpurii" p.55, 56; ed. 1907).

Învăţătura ei de aici e limpede ca lumina zilei – nici o rază de lumină nu mai străluceşte pentru păcătoşi din 1844, ci toţi sunt lăsaţi pradă diavolului! Ce rost are ca adventiştii să nege că ea a învăţat această doctrină? Cu siguranţă că a învăţat-o.

Ei neagă aceste fapte clare

Observaţi acum cum neagă adventiştii toate aceste dovezi. Liderul Bule, în "Replici date lui Canright” pagina 100, spune că nici doamna White nici vreun altul din ei n-a învăţat vreodată că nu mai era mântuire pentru păcătoşi după 1844. Apoi adaugă: "A spune contrariul înseamnă a bârfi. Noi spunem fără să ne temem că ne contrazicem că în această perioadă când liderul C. şi alţi oponenţi din aceeaşi ilk au învăţat că ea şi toţi ceilalţi credeau că nu mai există salvare pentru păcătoşi, ei lucrau la convertirea păcătoşilor.”

Aici şi acum negăm fiecare cuvânt din afirmaţia liderului Butler şi ne referim cu îndrăzneală la toate citatele

Page 37: 69470930 Viata Lui Ellen White

menţionate mai sus din Holt, Arnold, Bates, White şi chiar doamna White, ca o dovadă a falsităţii afirmaţiei lui. Afirmaţiile sunt clare. Cititorul poate judeca singur cine are dreptate. Ba mai mult, negăm că doamna White sau oricare lider din aceşti ani a fi făcut cel mai mic efort pentru a salva măcar un singur păcătos. Dacă a fi făcut asta, a fi contrazis toate argumentele lor. Nu pot oferi nici măcar un exemplu în care doamna White sau oricare din ei să fi lucrat a convertirea unui simplu păcătos. Nu poate fi găsit nici un asemenea caz în nici una din lucrările publicate de ei la acea dată.

Dimpotrivă, publicaţiile de la început sunt pline de dovezi neîndoielnice că n-au lucrat pentru a converti pe nimeni deoarece credeau că acest lucru e inutil.

Liderul White, soţul ei, a învăţat aceleaşi lucruri ca şi ea în această perioadă. În Present Truth, pagina 69, din Aprilie, 1850, el spunea: "Babilonul, biserica nominală, e căzută. Poporul lui Dumnezeu a ieşit din ea. Acum ea e „sinagoga lui Satan” (Apoc. 3:9). 'Un locaş al diavolilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte (Apoc. 18:2).”

Da, după 1844 toate bisericile protestante au fost abandonate de Dumnezeu şi date pe măna lui Satan care răspundea rugăciunilor lor! Erau toate sălaşul dracilor şi corupţiei! Totuşi, chiar aceste biserici au dat naştere de atunci unui Spurgeon, unui Livingstone, unui episcop Simpson, unui Moody şi cel puţin la o treime din toţi membrii devotaţi ai bisericii adventiste de ziua a şaptea! Un mare număr din proprii lor membri s-au convertit în "sinagoga lui Satan” iar adventiştii îi primeau cu bucurie în bisericile lor ca buni creştini! Se pare că însuşi diavolul conduce propaganda convertirilor, prin bisericile care sunt 'Un locaş al diavolilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte (Apoc. 18:2).” Cât de nepotrivită este asocierea tinerilor misionari studenţi ai adventiştilor de ziua a şaptea cu studenţii voluntari din alte biserici creştine, dacă ei cred şi rămân loiali „viziunilor” doamnei White şi învăţăturilor soţului ei şi a liderilor adventişti din acea perioadă. Încă mai cheamă convertiţii din aceste biserici „pline de diavoli” să „iasă din ele” şi încă arată public un duh de părtaşi faţă de aceste biserici, în vreme ce în realitate sunt ostili faţă de ele. Aceşti tineri adventişti sinceri habar nu au de poziţia timpurie a bisericii lor, sprijinită de revelaţiile femeii pe care sunt învăţaţi să o pună alături de marii prooroci şi apostoli din vechime. E nevoie doar să cerceteze cu minţi deschise, să respingă întreaga schemă şi să adere la simpla bază de loialitate faţă de Cristos şi apostolii Săi, ca adevăraţi lideri şi învăţători ai bisericii.

Oare Cristos şi Duhul sfânt i-au condus pe aceşti fondatori ai bisericii adventiste de ziua a şaptea să-şi piardă povara şi mila pentru păcătoşi timp de ani de zile şi să înceteze să se roage pentru ei? Îi plăcea lui Cristos când ei învăţau că El nu mai e prietenul păcătoşilor? Îi plăcea Lui când ei învăţau că El nu mai e un avocat pentru ei şi că toată lumea e respinsă de Dumnezeu, lăsată fără Duhul Sfânt, dată pe mâna lui satan şi că toate bisericile cu excepţia lor erau sinagoga lui satan, locaşul dracilor? Oare un înger ceresc i-a spus doamnei White tot acest mesaj fals îngrozitor? O asemenea teorie seamănă cu o blasfemie. Dacă nu Dumnezeu i-a condus atunci, i-a condus El de atunci? Îi conduce El acum?

Cum s-a deschis uşa închisă

În Present Truth din Aprilie 1850, pagina 72, apare un raport al încercării de a salva "copiii celor rămaşi.” Acest lucru se întâmpla la şase ani după ce "uşa s-a închis" în 1844. În aceşti şase ai copiii lor deveniseră adulţi responsabili, fără să fie mântuiţi. Iată o nouă experienţă, o dificultate neluată în calcul. Cum puteau să le dea drumul pe uşă propriilor lor copii? ”Nevoia e mama invenţiei", şi aşa au rezolvat problema pentru copiii lor.”Deoarece ei [copilaşii] erau atunci [1844] într-o stare de inocenţă, aveau tot atâta drept să fie scrişi în cartea vieţii pe cât aveau şi păcătoşii ce fuseseră iertaţi; şi au dreptul de a beneficia de mijlocirea marelui nostru preot" (Present Truth, p.45).

Desigur, aceasta era o simplă presupunere, fără nici o dovadă scripturistică dar „a mers”! Copiii „ celor rămaşi”

Page 38: 69470930 Viata Lui Ellen White

– adică copiii lor – intrau în Locul Preasfânt pe pieptul lui Isus în 1844! Erau înăuntru şi prin urmare, puteau să se pocăiască şi să ie mântuiţi mai târziu! Aceasta a fost prima mică schimbare a doctrinei „uşii închise” susţinute de adventiştii de ziua a şaptea.

În curând, a avut loc un alt eveniment neaşteptat care i-a obligat să deschidă uşa puţin mai mult. În "Replici către Canright” pagina 102, liderul Butler povesteşte acest lucru. În 1850 un domn Churchill a fost acceptat ca şi convertit. Butler spune: "Cazul lui era printre primele cazuri de convertire din lume la adevăr după 1844. Aşa cum am spus, lucrarea lor de atunci încolo a fost numai pentru 'oile pierdute ale casei lui Israel' – vechii credincioşi adventişti... El [Churchill] se căsătorise după aceea [1844] cu o fiică a sorei Benson, o adventistă din '44... La început, au fost destul de surprinşi că un necredincios arăta atâta interes faţă de doctrina adventistă... Convertirea lui a avut un impact destul de mare chiar şi în străinătate.”

Să observăm acest caz cu atenţie. Butler spune că lucrarea lor îi viza aproape în întregime pe „vechii credincioşi adventişti”. Nu fusese aproape ci în întregime pe vechii adventişti. Nu acordaseră nici cea mai mică atenţie altora în afara vechilor adventişti. Convertirea domnului Churchill "i-a surprins" şi a avut „un mare răsunet în străinătate”. Era prima convertire din lume după 1844; adică după şase ani. Aceasta e o mărturisire că timp de şase ani după 1844 n-au convertit nici un păcătos.

Munciseră doamna White şi toţi liderii capabili timp de ani de zile fără să aibă nici un convertit? Ea pretinde că puterea Duhului Sânt era mereu asupra ei. Aceasta era dovada?

Ne întrebăm din nou de ce au fost surprinşi de această primă convertire? De ce a fost atât de mult comentată? Motivul e clar. Era neaşteptată şi contrară vederilor lor anterioare.

Mai mult, l-au căutat pe Churchill şi au lucrat pentru el? Nu! A căutat să fie admis fără să fie invitat. Deoarece era ginere cu cineva din biserică, ca şi în cazul propriilor copii, uşa a mai fost deschisă puţin şi a fost lăsat să intre! Şi apoi se apropia vremea (1851) când au fost obligaţi să abandoneze teoria „uşii închise”. E clar că această convertire a lui Churchill şi cazurile copiilor lor care creşteau au început să le deschidă ochii la nebunia părerilor despre „uşa închisă”. S-au grăbit să modifice teoria şi în cele din urmă au renunţat la ea de tot.

Următorul pasaj e luat din Review and Herald din data de 11 iunie 1861 şi e semnat de nouă din liderii lor cei mai proeminenţi:

"Părerile noastre referitoare la munca din faţa noastră au fost vagi şi nedefinite, unele din le reţinând încă ideea adoptată de corpul de credincioşi adventişti din 1844, conduşi de domnul Miller, idee care spune că lucrarea noastră pentru lume s-a încheiat şi că mesajul se adresa numai credincioşilor adventişti de la început. Era o convingere atât de puternică încât unuia din noi aproape că i s-a refuzat mesajul, deoarece acela care i-l prezenta se îndoia de posibilitatea mântuirii lui, deoarece nu făcea parte din mişcarea din '44.”

Până mai târziu, în 1851, tot efortul lor se îndrepta înspre adventiştii de la început. Toate scrierile lor din acea perioadă sunt pline de această învăţătură. În Present Truth din Mai 1850, liderul White spune: "Această lucrare de scoatere a bijuteriilor şi de curăţare a erorilor creşte repede şi intenţionează să înainteze cu putere tot mai mare până ce sunt căutaţi toţi sfinţii şi pecetluiţi de către Dumnezeul cel viu.”

Vedeţi că lucrarea lor intenţiona să caute „bijuteriile”, pe „sfinţi” nu pe păcătoşi. Prima lor publicaţie din 1847 era adresată „Micii turme” În tot ceea ce au publicat de atunci până în 1851, articolele lor se adresează „credincioşilor”, „micii turme”, „celor rămaşi”, „turmei împrăştiate”, „turmei sfâşiate”, „casei celor credincioşi”, „bijuteriilor împrăştiate”, „sfinţilor”, „celor cu inimă curată” etc.

La pagina 72 din Present Truth, doamna White spune: "Mesagerii trebuie să se grăbească pentru a găsi turma

Page 39: 69470930 Viata Lui Ellen White

risipită.” În toţi aceşti ani nu găsim nici un cuvânt despre lucrarea de a-i căuta pe păcătoşi. E normal că au fost surprinşi când un păcătos a venit la ei din propria lui voinţă şi a cerut să fie admis. A fost un lucru care a provocat uimire în toate bisericile. Adevărul este că primele lor publicaţii conţin atât de multe lucruri despre învăţătura „uşii închise” încât a fost dificil de stabilit ce să publice şi ce să omită. Multe lucruri au trebuit să fier omise din lipsă de spaţiu.

Iată încă o dovadă că lucrarea lor după 1844 s-a redus timp de ani de zile la căutarea celor care fuseseră în mişcarea din 1844. Un pasaj din Review and Herald din Sept. 7, 1916: "Aproape zece ani lucrarea s-a redus la strângerea acelora care acceptaseră primul mesaj al îngerului " (lucrarea lui Miller). Exact. Lucrarea lor din acei primi ani de după '44 nu era să caute păcătoşi ci vechi creştini adventişti, după cum mărturiseşte articolul lor.

Adventiştii de ziua a şaptea au cheia uşii harului

Fanatismul moare greu. După 1851 au început să deschidă acea "uşă închisă” astfel încât toţi puteau trece prin ea condiţionat. Trebuiau să înţeleagă sanctuarul din cer, trecerea care a făcut-o Isus în 1844 din Locul Sfânt în Locul Preasfânt şi să-L urmeze acolo prin credinţă. A te ruga Lui în orice alt loc însemna că eşti pierdut. Aşa scrie doamna White în "Scrieri timpurii" ediţia 1907, pagina 261:

"Nu ştiu altceva despre trecerea din cer sau despre calea spre Locul Preasfânt şi nu pot beneficia de mijlocirea lui Isus acolo. Îşi înalţă rugăciunile inutile către locul pe care Isus l-a părăsit.”

În apărarea acestei opinii, liderul Uriah Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor aduse viziunilor” publicată în 1868, la paginile 24-26, spune:

" E necesar să cunoaştem poziţia şi lucrarea lui Cristos pentru a ne bucura de beneficiile mijlocirii Sale... O idee generală despre lucrarea Lui era atunci suficientă pentru a le permite oamenilor să se apropie de Dumnezeu prin El…Dar când Şi-a schimbat poziţia [în 1844] trecând în Locul Preasfânt... aceste cunoştinţe despre lucrarea Sa care fuseseră suficiente până atunci nu mai erau de ajuns. Cine putea fi mântuit acum? Cei care merg la Mântuitor acolo unde este şi-L văd prin credinţă în Locul Preasfânt. Aceasta e uşa deschisă pentru mântuire. Dar nimeni nu poate înţelege această schimbare fără să cunoască bine teoria sanctuarului şi relaţia dintre tip şi antitip. Pot să-L caute pe Mântuitor aşa cum L-au căutat înainte fără să aibă alte cunoştinţe despre poziţia şi lucrarea Lui decât acelea pe care le aveau când El era în prima cameră dar la ce-o să le folosească? N-o să-L găsească acolo. Uşa e închisă.”

Această teorie e aproape la fel de rea ca teoria „uşii închise”. Acum, pentru a găsi mântuire, un păcătos trebuie să înţeleagă schimbarea pe care a făcut-o Isus în cer în 1844. Dar cine ştie despre asta? Numai adventiştii de ziua a şaptea. Toată lumea şi întreaga creştinătate habar nu au de această schimbare. Prin urmare, toţi aceştia sunt pierduţi fără speranţă, căci rugăciunile lor n-au ajuns niciodată acolo unde este Isus!

E cu neputinţă pentru un om să înţeleagă cum unii oameni normali pot să înveţe asemenea lucruri; dar le avem ca dovezi, semnate chiar de ei. În „Scrierile timpurii” ale doamnei White încă prezintă oamenilor lor aceste afirmaţii ca fiind inspirate de Dumnezeu!

Acest autor a stat de vorbă cu persoane care susţin că au auzit-o pe doamna White de mai multe ori învăţând această teorie a „uşii închise”. Mai sunt şi unii în viaţă care ar declara sub jurământ că au auzit-o susţinând acest lucru.

Mărturie semnată

John Megquier, Sago, Me., un om vestit pentru integritatea lui, scrie: "S-o urmărim pe Ellen G. White,

Page 40: 69470930 Viata Lui Ellen White

vizionara, prin statul Maine. Primele viziuni pe care le-a avut au avut loc în casa mea din Polonia. A spus că Dumnezeu i-a spus în viziune că uşa harului s-a închis şi că nu mai exista speranţă pentru lume" ("Adevăratul Sabat" de Miles Grant, p.70).

Doamna L. S. Burdick, San Francisco, Cal., o cunoştea bine pe doamna White. Ea scrie:

"I-am cunoscut pe James White şi Ellen Harmon (acum doamna White) la începutul anului 1845... Ellen avea ceea ce se numeşte viziuni: spunea că Dumnezeu i-a arătat în viziune că Isus Cristos S-a înălţat şi că în a zecea zi a lunii a şaptea din 1844, a închis uşa harului; a părăsit pentru totdeauna tronul de mijlocitor; întreaga lume era sortită pieirii; şi nici un păcătos nu mai putea fi salvat" ("Adevăratul Sabat" p.72).

Aceste persoane au cunoscut faptele şi şi-au înregistrat mărturiile.

Am demonstrat tuturor cititorilor fără prejudecăţi că atât doamna White cât şi soţul ei James White, au învăţat că duhul sfânt a fost luat din lume şi din biserica nominală în1844. Au fost lăsaţi cu toţii fără "mustrări de conştiinţă.” Satan răspundea rugăciunilor lor. Rugăciunile lor către Dumnezeu erau inutile. Aceasta s-a întâmplat cam acum şaptezeci de ni – acum două generaţii. De atunci (1844) zeci, sute, mii din bărbaţii şi femeile cei mai devotaţi, consacraţi ai acestei lumi au crescut, s-au convertit şi şi-au dedicat vieţile şi tot ce aveau lucrării de salvare a sufletelor. Mii din aceştia au pătruns în cele mai întunecate zone de păgânism şi s-au consumat pentru Cristos şi biserica Lui. Mulţi au fost băgaţi la închisoare, bătuţi sau ucişi de dragul lui Cristos şi al Evangheliei. Au făcut o lucrare la fel de mare şi au suferit la fel de mult ca apostolii. În afara acestora care au renunţat la tot, mai sunt şi aceia care au dat milioane pentru a-i ajuta pe misionari în lucrarea lor de a duce lumea păgână de la întuneric la lumină.

Cazuri ca ale lui David Livingstone în Africa, sau Charles Spurgeon în Anglia, sau D. L. Moody în America dovedeşte că învăţăturile de mai sus ale doamnei White şi ale colaboratorilor ei sunt mincinoase. Însăşi lucrarea adventiştilor pentru salvarea păcătoşilor acum contrazice afirmaţia ei că duhul Lui Dumnezeu a plecat din lume în 1844. Un editorial din propriul lor ziar Advent Review, din Sept. 23, 1915, are această afirmaţie adevărată: "Poate, ca niciodată înainte în istoria lumii, n-a mai existat un astfel de spirit de căutare a lui Dumnezeu..” Aceasta contrazice pe faţă afirmaţia doamnei White că Duhul lui Dumnezeu a plecat din lume în 1844.

Rezultatele fanatismului

În studiul din acest capitol vedem câteva din relele care rezultă din fanatism; cum o greşeală atrage altă greşeală şi cum oamenilor nu le place să renunţe la părerile lor fanatice.

Greşeala fixării unei date în 1844 a dus la aplicarea greşită a parabolei celor zece fecioare; aplicarea greşită a parabolei a dus la teoria „uşii închise” sau a închiderii uşii harului pentru păcătoşi după 1844 şi asta a dus la o înţelegere greşită a sanctuarului din cer, a ispăşirii şi a lucrării de mijlocie a lui Cristos şi întreaga mişcare a dus la decreştinarea întregii lumi creştine.

Dar timpul i-a obligat să-şi schimbe cel puţin părerile dacă nu bigotismul şi exclusivitatea. Susţinând faptul că Dumnezeu nu mai avea un mesaj plin de milă pentru lume, adventiştii au ajuns să creadă că ei sunt singurii care mai au un mesaj pentru lume azi.

Din credinţa că uşa harului s-a închis pentru lume în 1844 au ajuns să creadă că sunt singurii care au cheia care deschide uşa.

Pentru că aveau păreri greşite referitoare la subiectul sanctuarului, multe din ele cu eroarea de timp pe care au trebuit s-o abandoneze, au ajuns să creadă că sunt singurii care înţeleg problema sanctuarului.

Page 41: 69470930 Viata Lui Ellen White

Deoarece bisericile protestante nu au acceptat data fixată de William Miller, adventiştii de ziua a şaptea au crezut şi cred că aceste biserici sunt Babilonul din Apoc. 14:8, care e căzut. Crezând acest lucru, le-a fost imposibil să se asocieze cu membrii acestor biserici în părtăşie creştină.

De la început până la sfârşit, vederile lor i-au făcut să închidă uşa în nasul tuturora, chiar şi în nasul celor mai cinstiţi lucrători creştini din lume.

Pretinsele revelaţii din partea lui Dumnezeu ale doamnei White, pentru ei semnul aprobării divine peste toate aceste atitudini, teorii fanatice, pretinse revelaţii e la Dumnezeu, au făcut ca fanatismul acestor oameni să fie deosebit de dificil de dezrădăcinat.

Capitolul 8 - Scrieri compromiţătoare ascunse

Am arătat în capitolul despre „uşa închisă” că doamna White, împreună cu alţii adventişti de ziua a şaptea de la început, învăţa că, din 22 Oct. 1844, până la aceeaşi dată în 1851, nu mai era mântuire pentru păcătoşi. La câteva luni înainte să se termine aceşti şapte ani liderul White şi soţia lui s-au convins că trebuie să renunţe la această teorie. Prin urmare, la Saratoga Springs, N. Y., în August, 1851, liderul White şi soţia sa au publicat Experienţă şi viziuni, un mic pamflet de 64 de pagini. În aceasta nu se face nici o referinţă la "Un cuvânt către mica turmă” publicat de James White în 1847, nici la Present Truth, publicat în 1849 şi 1850, deşi toate paginile cu excepţia a şapte pagini din introducere sunt copiate cuvânt cu cuvânt din aceste două publicaţii. De ce au păstrat linişte în ceea ce priveşte aceste două publicaţii? Pentru că amândouă aceste lucrări mai vechi erau pline de teoria "uşii închise". Prin urmare, era necesar să se renunţe la ele în linişte şi să fie date uitării cât mai repede posibil. Aceasta e explicaţia pentru care au fost ascunse de atunci. Nu vor fi văzute niciodată de tânăra generaţie de adventişti de ziua a şaptea fără acordul liderilor care ştiu acum că ele au existat. O cunoştinţă despre ele ar distruge complet credinţa în pretenţiile ei a credincioşilor sinceri şi inteligenţi ai doamnei White, iar aceasta ar însemna distrugerea sufletului şi centrului vieţii denominaţiei.

În 1882 biroul din Battle Creek, Mich., a publicat o mică lucrare intitulată "Scrieri timpurii” a doamnei White. În prefaţă, editorii spun:

"Există un interes tot mai mare faţă de lucrările ei, mai ales faţă de aceste idei de la început şi a devenit imperativă publicarea unei a doua ediţii.”, „N-a fost omisă nici o parte a acestei lucrări. Nu s-a făcut nici o schimbare în ideea sau sentimentul lucrării originale; iar schimbările verbale s-au făcut sub ochii autoarei, cu aprobarea ei.”

În Advent Review din 26 Dec. 1882, apare un articol al liderului G. I. Butler, cu titlul, "O carte mult aşteptată.” În acest articol, el atrage atenţia cititorilor asupra importanţei cumpărării cărţii menţionate mai sus. Cităm din acest articol:

"Acestea erau primele scrieri publicate ale sorei White... Mulţi au dorit să intre în posesia a TOT ce a scris pentru a fi publicat... Dorinţa de a avea aceste scrieri timpuriii era atât de mare încât acum câţiva ani, Conferinţa Generală a recomandat prin vot republicarea lor. Volumul de faţă este rezultatul acestei dorinţe. Vine în întâmpinarea unei dorinţe de mult exprimate.... Mai există un aspect interesant al acestui subiect. Duşmanii acestei cauze, care n-au dat înapoi de la nici un efort pentru a dărâma credinţa oamenilor noştri în mărturiile Duhului lui Dumnezeu şi interesul arătat faţă de scrierile doamnei White, au profitat de faptul că nu puteai avea scrierile ei timpurii. Au scris multe lucruri despre noi că am „ascuns” aceste scrieri ca şi cum ne-ar fi ruşine cu ele. Unii s-au străduit să dea impresia că existau obiecţii în privinţa lor, de care ne temeam că vor ieşi la lumina zilei şi că le păstram cu grijă ascunse. Aceste insinuări mincinoase au servit scopului lor de a înşela unele suflete imprudente. Arătăm acum adevărata lor natură, prin publicarea câtorva mii de copii ale

Page 42: 69470930 Viata Lui Ellen White

acestei cărţi „ascunse”, despre care duşmanii noştri erau foarte nerăbdători să afirme că vroiam s-o ascundem. Au pretins că de abia aşteaptă să obţină aceste scrieri pentru a arăta presupusa eroare din ele. Au acum această ocazie.”

Imediat după publicarea Scrierilor timpurii, liderul A. C. Long a publicat un tractat de 16 pagini intitulat "Comparaţia Scrierilor timpurii ale doamnei White cu publicaţiile de mai târziu.” Prezentăm aici un citat din tractatul domnului Long:

"Din citatele de mai sus, observăm următoarele: Mai întâi, aceste 'Scrieri timpurii' ale doamnei White, au fost publicate sub ochii ei şi cu aprobarea ei. În al doilea rând, conţin TOATE viziunile ei timpurii. În al treilea, cei care au pretins că anumite părţi din viziunile ei de al început au fost „ascunse” sunt mincinoşi, din moment ce sunt republicate acum în întregime.”

Prezentăm acum dovezile pentru a arăta că citatul anterior, în care liderul Butler afirmă că lucrarea despre care vorbeşte conţine TOATE „scrierile timpurii” ale doamnei White, e în întregime adevărată şi neînşelătoare. Cele mai timpurii scrieri ale doamnei White au fost publicate de liderul White în 1847, într-un mic pamflet de numai 24 de pagini intitulat "Un cuvânt către mica turmă.” Lucrarea la care se referă liderul Butler şi spune că conţine toate scrierile ei timpurii, publicată în 1882, pretinde a fi un extras retipărit al viziunilor ei de la început. Observaţi cu atenţie că, la începutul primei ei viziuni, publicate în 1847, citim 33 de rânduri şi descoperim că lucrarea republicată de mai târziu corespunde cu cea veche cuvânt cu cuvânt, doar cu câteva schimbări care schimbă sensul. Dar la sfârşitul rândului 33 descoperim că au fost omise sau „ascunse” patru rânduri. Acestea spun:

"Le era imposibil [celor care renunţaseră la credinţa în mişcarea din 1844] să revină pe cărare şi să se îndrepte spre cetate. La fel era cu TOATĂ LUMEA REA PE CARE A RESPINS-O DUMNEZEU. Cădeau de pe drum, unul după altul.”

Aceste rânduri se găsesc la pagina 14 a ediţiei din 1847. Nu se găsesc în ediţiile de mai târziu ale viziunilor publicate în 1851 şi în 1882. Suntem în posesia tuturor celor trei ediţii. De ce-au fost lăsate deoparte aceste câteva rânduri? Pentru că la data de 1847 doamna White credea în teoria „uşii închise” şi pretindea că prin revelaţie divină Dumnezeu i-a arătat că "toată lumea rea pe care a respins-o Dumnezeu" era pierdută pentru totdeauna. În toamna lui 1851 şi 1882 nu mai credea în această teorie; deci trebuia ca aceste rânduri să fie omise. Aici, presupusul mesager profetic al lui dumnezeu îndrăznea să se atingă de o aşa-zisă revelaţie divină.

Acum, citind cele 72 de rânduri ale viziunii, descoperim alte 22 de rânduri care au fost omise. Iată câteva din ele:

"Într-o clipă, zburam spre cer; şi, intrând, l-am văzut pe părintele Avram, Isaac, Iacov, Noe, Daniel şi mulţi alţii.”

[Nota editorului: În apărarea doamnei White, spunem că contextul acestei viziuni se situează după învierea celor neprihăniţi. Prin urmare, prezenţa lui Avram şi a altor sfinţi nu sprijină afirmaţia domnului Canright că Ellen White credea în conştiinţa după moarte la acest moment. Este singura greşeală pe care cercetările noastre au descoperit-o în această carte]

La acea dată doamna White credea încă în starea de conştienţă a celor morţi; aşa că-i vede pe toţi aceşti patriarhi din cer. Mai târziu a respins această idee şi a sprijinit ideea că morţii sunt inconştienţi în sonul morţii. E clar de ce au fost omise aceste rânduri. Îşi schimbase părerile despre starea celor morţi şi prin urmare, această „revelaţie” pe care i-a dat-o Dumnezeu trebuia să dispară.

Page 43: 69470930 Viata Lui Ellen White

Puţin mai încolo, sunt omise alte două rânduri; apoi opt; şi mai încolo alte nouă.

O viziune pe care a avut-o doamna White la Camden, N. Y., pe 29 iunie 1851, lipseşte în întregime din acest volum despre care afirmă că include TOATE scrierile ei timpurii. Iată un citat din această viziune ascunsă:

"Am văzut apoi că Isus se ruga pentru duşmanii Săi; dar asta n-ar trebui să ne facă PE NOI să ne rugăm pentru LUMEA REA PE CARE A RESPINS-O DUMNEZEU. Când Se ruga pentru duşmanii Săi, mai era speranţă pentru ei şi PUTEAU BENEFICIA ŞI FI SALVAŢI DE ACESTE RUGĂCIUNI, ca şi atunci când El era mijlocitor în camera din afară pentru întreaga lume; DAR ACUM DUHUL LUI ŞI MILA LUI S-AU RETRAS DIN LUME; IAR INIMA NOASTRĂ TREBUIE SĂ FIE CU ISUS, RETRASĂ DE LA CEI FĂRĂ DUMNEZEU"

[Nota editorului: White Estate pretinde că itinerariul lui Ellen White arată că nu era în Camden, N. Y. pe29 iunie 1851. Ei pun la îndoială autenticitatea viziunii de la Camden. În apărarea domnului Canright, atât J. N. Andrews cât şi Uriah Smith au încercat să apere viziunea de la Camden ca fiind autentică. ]

Motivul pentru care a fost ascunsă această viziune este limpede. Învăţa doctrina Uşii Închise în termenii cei mai clari.

Atunci de ce i-a acuzat liderul Butler pe aceia care au atras atenţia celor înşelaţi asupra faptului că unele din scrierile şi viziunile doamnei White au fost ascunse, că au făcut "insinuări mincinoase" la adresa ei şi a colaboratorilor ei? Iată faptele. N-au fost şi nici nu pot fi negate cu succes.

E clar de ce au fost ascuns toate aceste afirmaţii şi viziuni "inspirate". Au învăţat doctrina uşii închise şi spuneau că adventiştii nu trebuie să "se roage pentru oamenii răi pe care i-a respins Dumnezeu"; că inima lor "trebuie să nu fie cu cei fără Dumnezeu.” După 1844 nu mai trebuiau să aibă milă pentru cei fără Dumnezeu, nici să se roage pentru ei!

Cea mai importantă lucrare publicată de adventiştii de ziua a şaptea în aceşti ani în care au crezut şi au învăţat că uşa harului pentru păcătoşi s-a închis în 1844, era un ziar intitulat Present Truth. A fost tipărit în 11 numere. Au apărut în diferite locuri din est, din iulie 1849, până în noiembrie, 1850.

În numărul din August, 1849, de la pagina 21 la 24, apare o viziune lungă a doamnei White. Această viziune este reprodusă în "Scrieri timpurii” ediţia din 1882, de la pagina 34 la 37, cu excepţia a opt rânduri de la pagina 22, care relatează reformele din 1844, care sunt omise. Iată aceste rânduri:

"Din ce în ce mai rău, aceia care au pretins o schimbare a inimii doar s-au înfăşurat într-o haină religioasă care acoperea păcatul unei inimi stricate. Unii au lăsat impresia că s-au convertit cu adevărat, pentru a-i înşela pe oamenii lui Dumnezeu; dar dacă inimile lor ar i putut fi văzute, ar fi apărut mai negre ca niciodată.”

Motivul pentru care au fost scoase aceste rânduri e clar. Învaţă cât se poate de clar că n-au mai existat convertiri reale după 1844. În 1882 nu mai credeau asta; aşa că au trebuit să ascundă aceste rânduri.

La paginile 31 şi 32 din Present Truth apare altă viziune lungă a doamnei White. Această viziune e citată la paginile 37- 39 din Scrieri timpurii. Din nou, sunt scoase 35 de rânduri. Omisiunea e atât de mare încât cităm doar o parte din ea pentru a arăta de ce a fost făcută. În ea, spune că mesagerii trimişi de Dumnezeu "nu vor fi atinşi de plăgile existente. Dar dacă erau unii care nu erau trimişi de Dumnezeu, erau în pericol să fie distruşi de boli... ceea ce-am auzit despre aceste plăgi e doar începutul a ceea ce vom mai auzi. În curând vom fi înconjuraţi de morţi şi muribunzi"

Page 44: 69470930 Viata Lui Ellen White

Epidemia la care se referă aici era la nivel local, de scurtă durată şi ţinută sub control. Nu s-a întâmplat nimic din ce-a prezis. Pur şi simplu exprima temerile comune tuturor oamenilor în acea vreme. Asta-i tot. Viziunea a dat greş şi prin urmare, aceste rânduri trebuiau ascunse!

Continuând la pagina 64 din Present Truth, găsim altă viziune care a fost omisă în întregime din "Scrieri timpurii.” Motivul aceste omiteri va deveni limpede pentru toată lumea. Iată o parte a viziunii:

"Entuziasmul şi falsele reforme din ziua de azi nu ne mişcă căci noi ştim că Stăpânul casei S-a înălţat în 1844 şi a închis uşa primei camere a cortului ceresc; iar acum ne aşteptăm să meargă cu turmele lor să-L caute pe Domnul; dar nu-L vor găsi căci El s-a retras (în spatele celei de-a doua perdea) dinaintea lor. Domnul mi-a arătat că puterea care este cu ei e doar o influenţă omenească, nu puterea lui Dumnezeu.”

Doamna White citează aici Osea 5:6, 7 pentru a dovedi că nu mai erau convertiri reale după 1844. Toţi liderii lor au făcut atunci acest lucru, după cum am mai văzut.”Vedea” doar ceea vedeau şi ceilalţi.

Din nou, în Present Truth din noiembrie 1850, la paginile 86 şi 87, există aproape trei coloane tipărite cu altă viziune a doamnei White. Aproape două coloane întregi ale acestei viziuni sunt omise în "Scrieri timpurii.” (Vezi p.63-65. )

Toate pasajele omise citate aici sau la care s-a făcut referire apar în primele scrieri ale doamnei White.

Scrieri timpurii, publicată în 1882, pretinde că conţine toate scrierile de al început ale doamnei White, fără "Nici un cuvânt omis.” Dacă această pretenţie este adevărată, toate pasajele omise citate aici sau la care s-a făcut referinţă ar fi incluse. Dar nu sunt. De ce erau surprinşi? Am dat deja răspunsul. Ce vom spune atunci despre afirmaţia editorilor? Nu e o interpretate greşită deliberată a faptelor, făcută pentru a ascunde unele din învăţăturile greşite „inspirate” ale doamnei White?

În Scrieri timpurii, ediţia din 1882, citim: "Prefaţă la PRIMA ediţie, James White, August, 1851.” Prima ediţie a fost aceea din 1851? Nicidecum! PRIMA ediţie a primelor ei scrieri a apărut în 1847.

Apoi iar, în această ediţie din 1882, citim: "Această A DOUA ediţie” etc. Şi această afirmaţie este falsă deoarece era A TREIA ediţie a primelor ei scrieri. A fost făcută de liderul şi doamna. White, pentru a păstra ascunsă prima ediţie periculoasă din 1847.

Deoarece totul a fost făcut cu aprobarea doamnei White şi ea a dat drepturi de autor oare nu ştia ea că erau false aceste afirmaţii? Sigur că ştia. Dar liderul Butler nu cunoştea acest lucru. Până în 1882, ediţia din 1851 a fost singura de care a ştiut aşa că normal că a copiat din acea ediţie, cuvânt cu cuvânt, exact aşa cum a spus.

Totuşi, de îndată ce a fost publicată ediţia din 1882, liderul A. C. a scos pamfletul său, în care oferea toate pasajele omise în ediţia din 1847. Butler l-a citit. Şi doamna White ştia de el. Cinstea cerea ca amândoi să-şi ceară scuze şi să publice pasajele omise ca anexă şi să le trimită cu restul copiilor sau cel puţin să fie tipărite în următoarea ediţie.

Dar ce s-a întâmplat? Au trecut 35 de ani, au fost tipărite 11 ediţii, mii de copii sunt încă vândute persoanelor neinformate şi nu s-a făcut încă nici o referire la aceste cunoscute pasaje ascunse, nici n-a fost introdus nici un cuvânt din partea lor în ediţiile de mai târziu. Fiecare copie trimisă afirmă ceea ce ştiu acum editori că este fals. Toate acestea justifică acuzaţia noastră că există o încercare de înşelătorie în toată lucrarea adventiştilor de ziua a şaptea, de la început până la sfârşit.

Review and Herald, din 17 Aug. 1916, spune: "Nici o grupare religioasă n-a urcat pe scena acţiunii ci a fost

Page 45: 69470930 Viata Lui Ellen White

nevoită să-şi analizeze ascensiunea şi progresul.” Două din publicaţiile de la început ale adventiştilor de ziua a şaptea – şi anume, "Un cuvânt către mica turmă” 1847, şi Present Truth, 1849-1850 – sunt ascunse oamenilor lor de către lideri. De ce? Pentru a ascunde învăţăturile false ale doamnei White cuprinse în ele, ceea ce dovedeşte că scrierile ei sunt neinspirate. Iată de ce.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, acest autor ştie faptele petrecute înăuntru referitoare la publicarea „Scrierilor timpurii” în 1882. Timp de ani de zile a fost legat de liderul White şi soţia lui, de liderii Butler, Smith şi alţii. Pe atunci Butler era preşedinte al conferinţei generale, preşedinte al Asociaţiei de publicare, etc. Într-o zi în 1880 a intrat în biroul unde eram eu şi liderul Smith. Ne-a spus plin de bucurie: "Aceşti rebeli din vest spun că am ascuns unele din primele viziuni ale sorei White. O să le închid gura căci voi republica tot ce a scris vreodată în acele prime viziuni.” Liderul White s-a aplecat şi a spus cu o voce scăzută: "Butler, ia-o mai uşor.” Doar atât. N-am înţeles ce însemna acest avertisment şi Butler la fel.

Curând, liderul White a murit - în August, 1881. Butler a continuat şi, în 1882, a scos ediţia prezentă a "Scrierilor timpurii.” În prefaţă nu spunea nimic despre faptul că o parte din primele ei scrieri au fost omise. Spunea că cartea conţine tot ce scrisese ea. Apoi, aşa acum am mai spus, a venit demascarea acelei afirmaţii false din partea liderului Long, în care dădea numeroase pasaje din "Cuvânt către mica turmă” care fuseseră scoase. Acest lucru l-a pus pe Butler într-o lumină proastă.

Pe atunci, eram cu liderul U. Smith în relaţiile cele mai bune. Amândoi eram de acord că trebuie să avem doar puţină încredere în inspiraţia doamnei White. Aşa că Smith a fost bucuros să-l prindă pe Butler cu această problemă şi să arunce îndoială asupra viziunilor. Pe data de 22 marite1883, liderul Smith, mai înainte un apărător vehement ale doamnei. White, îmi scria:

"Mă interesează întrebările tale către Unchiul George [Butler] referitoare la omisiunile din „Scrieri timpurii”. În schimb avem ziarul Marion şi am observat articolul. În aceste circumstanţe, cred că l-a surprins ca o avalanşă. nu mă îndoiesc că citatele sunt corecte. Îmi amintesc că am dat peste tractatul 'Cuvânt către mica turmă, ' pe când eram în Rochester, dar n-am mai văzut de atunci nici o copie şi n-am ştiut decât că 'Experienţă şi viziuni' [1851] conţinea întregul text al primelor viziuni... După tratamentul nedrept pe care l-am primit [din partea doamnei White] în ultimul an, nu mai simt nici o povară în acest sens [adică să apere viziunile].”

Observaţie: Smith şi-a început lucrarea la biroul revistei Review din Rochester, N. Y., în 1855. acolo, a văzut o copie a cărţii"Cuvânt către mica turmă.” În 1883 nu mai văzuse nici una; adică timp de 28 de ani. Şi ţineţi cont de faptul că era în biroul de la Review, principala lor editură, ca şi editor şef în toţi aceşti ani. A doua ediţie a „scrierilor timpurii” ale doamnei White a fost publicată de liderul şi doamna White în 1851. Smith a presupus ca şi toţi ceilalţi că aceasta conţinea tot ce scrisese în 1847. Dar nu era aşa.

Dacă liderul Smith n-a văzut acea carte timp de 28 de ani, atunci ce şanse aveau Butler şi toţi ceilalţi s-o vadă? Fusesem foarte legat de acea lucrare timp de 25 de ani. Adunam fiecare carte, fiecare pamflet şi tractat pe care-l publicau şi pe care-l puteam găsi. Aveam lucrările nelegate legate în volume care sunt acum în număr de cinci, printre acestea şi cele mai vechi publicaţii pe care le-am putut găsi. Dar n-am văzut niciodată o copie din "Cuvânt către mica turmă" sau Present Truth, primele lor publicaţii, decât mai târziu – nici măcar nu ştiam de existenţa lor.

Aşa cum am arătat în capitolul"Uşa închisă” liderul Bates i-a făcut pe liderul White şi pe soţia lui să creadă că Isus Îşi va termina lucrarea din sanctuarul ceresc în şapte ani, de la data de 22 Oct. 1844. Această perioadă se termina în 1851. Pe la sfârşitul acestei perioade, se pare că liderul White şi soţia lui au înţeles că această teorie trebuie abandonată. Dar e se întâmpla cu cele două publicaţii de la început pline de acea doctrină? Un studiu al situaţiei arată că au căzut de acord să scoată din scrierile ei toate pasajele care susţineau cu putere acea idee, să publice restul scrierilor ei cu un nou titlu şi să renunţe la primele lor două publicaţii, "Cuvânt către mica turmă”

Page 46: 69470930 Viata Lui Ellen White

şi Present Truth. Au scos o nouă publicaţie cu un nou nume, Revista adventistă şi Mesagerul sabatului. În August, 1851, cu 2 luni înainte de sfârşitul celor 7 ani, doamna White a revizuit ea însăşi ceea ce scrisese în " Cuvânt către mica turmă" în 1847, şi în Present Truth în 1849-50 şi a lăsat afară pasajele şi viziunile ce ridicau obiecţii deja menţionate.

Iată propriile ei cuvinte referitoare la acest lucru: "Voi enunţa aici părerea publicată prima oară în 1846. În această părere, vedeam numai câteva din evenimentele din viitor. Recent, am primit vederi mult mai complete. Prin urmare, voi lăsa deoparte o parte pentru a evita repetiţia.” (Experienţă şi vederi, August, 1851, p.9). Vedem aici cine „a lăsat deoparte”. Însăşi doamna White. Apoi, liderul White a supravegheat publicarea, după cum vedem în prefaţă. Amândoi ştiau şi au fost de acord cu omisiunile. Orice referinţă la ediţia din 1847, sau la Present Truth, publicat în 1849 şi 1850, e evitată cu atenţie.

O dovadă a faptului că aceste prime două publicaţii au fost ascunse foarte eficient este faptul că liderul Smith n-o văzuse pe prima timp de 28 de ani şi n-a avut o copie a celei de-a doua până în 1868.

În acel an (1868) liderul Smith a scris o carte de 144 de pagini în care încerca să apere viziunile doamnei White. Cartea se intitulează: "Viziunile doamnei E. G. White.” Referindu-se la aceste publicaţii vechi, spune: "Există vreo lege care ne obligă să ţinem la îndemână o ediţie a fiecărei viziuni care a fost publicată? Ne-am dori într-adevăr să le avem şi să le putem vinde " (p. 123).

Acest lucru arată că la acea dată nu existau şi nici editorul nu ştia de unde să le ia. Ea spune că le-ar vinde bucuroşi dacă le-ar avea. Ei bine, timp de 50 de ani au avut această ocazie da au refuzat să le publice şi să le vândă. Liderul Smith mai mărturiseşte că n-au republicat toate viziunile doamnei White căci legea nu-i obliga să facă acest lucru!! Aici Smith şi Butler se contrazic reciproc.

Din nou, la pagina 125, referindu-se la pasajele scoase, el spune: "Deoarece nu avem dovada contrară luăm drept bună obiecţia că aceste afirmaţii au fost publicate în Present Truth, August, 1849.” Aici, mărturiseşte din nou că biroul lui Review n-avea nici o copie a acelui prim volum important sau a primului ziar publicat vreodată. Acesta e un lucru semnificativ. Cât de atent păstrează editorii fiecare număr al ziarelor lor. De ce s-a îngăduit să se piardă acel valoros prim volum? Da, de ce?

Acele documente vechi din 1847 până în 850 ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru adventiştii de ziua a şaptea pentru că conţin o istorie a primelor zile ale bisericii, primele scrieri ale doamnei White şi ale tuturor pionierilor lor. Cât de nerăbdători le-ar cumpăra şi le-ar citi oamenii lor dacă ar avea ocazia! Da nu le vor vedea niciodată dacă totul depinde de liderii lor.

Recent, liderul Butler a spus că la o întâlnire a vândut cam 50 de seturi a câte 9 volume din „Mărturiile „ doamnei White. Le vând cam cu 2 dolari de volum legat frumos – 18 dolari pe set pentru fiecare familie. Acest lucru arată cât de bine sunt vândute scrierile ei de către adepţii ei. De ce nu li se dă şansa să cumpere şi să citească primele ei scrieri aşa cum au fost scrise şi publicate? Am spus deja motivul. Liderii ştiu că reproducerea lor ar pune în mâinile oamenilor lor materiale care ar discredita-o imediat pe doamna White şi pretenţiile ei că a fost inspirată. Ar descoperi nu numai că a învăţat o eroare dar şi că a pretins a fi inspirată divin pentru a o scrie. Dar aceste scrieri au fost atât de bine ascunse că numai câţiva din liderii lor ştiu de existenţa lor. Trupul de credincioşi habar nu are de ele.

Pe 12 Aug. 1915, autorul i-a scris liderului F. M. Wilcox, editor la Review and Herald, principala lor revistă denominaţională, în care-l îndemna să republice aceste vechi lucrări, oferindu-i în împrumut copii pentru aceasta. Iată răspunsul lui:

"Washington, D. C., Aug. 17, 1915.

Page 47: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Domnului D. M. Canright, Grand Rapids, Mich.

"Draga frate: Doresc sa te anunt ca am primit scrisoarea ta din 12 August. Majoritatea fratilor sunt plecaţi la întâlnirea din tabără. Se întorc abia peste 2 sau 3 saptamâni. De îndată ce vom putea face o şedinţă a consiliului, voi menţiona scrisoarea ta si-ti voi scrie mai multe detalii referitoare la aceasta problema.

Cu sinceritate,

(semnat) Francis M. Wilcox.”

De atunci n-am mai auzit nimic de el. Evident, consiliul a decis că era mai înţelept să păstreze tăcerea asupra acestor vechi documente. Ştiam foarte bine că nu vor îndrăzni să facă altceva.

După ce am aşteptat câteva luni, i-am scris iar liderului Wilcox dar n-am primit nici un răspuns de la el. Evident, oficialii deciseseră să trimită aceste publicaţii în "întunericul de afară” în ceea ce-i priveşte pe adventiştii de ziua a şaptea. Refuzul lor de a aduce la lumină aceste scrieri timpurii este cea mai bună dovadă că se temeau de ele. Capitolul despre "Uşa închisă” din această lucrare explică de ce.

O înşelătorie deliberată

În cartea sa „A doua mare mişcare adventistă”, la pagina 263, ediţia din 1905, a dorit să redea mărturia liderului Joseph Bates referitoare la lucrarea doamnei White, aşa cum apare la pagina 21 a "Cuvântului către mica turmă” tipărit în 1847. Citatul următor ilustrează modul în care el foloseşte materialul din această publicaţie de la început. Citează:

"Cred că lucrarea [doamnei White] este de la Dumnezeu şi este dată pentru a mângâia şi încuraja poporul Său împrăştiat şi sfâşiat, de la încheierea lucrării noastre în... Octombrie, 1844.”

Observaţi aceste puncte de suspensie? Înseamnă că ceva a fost lăsat deoparte din pasajul citat. Ce era? Dar TREI CUVINŢELE. Vom introduce acele cuvinte omise din rândurile citate şi le vom arăta [prin majuscule]. Iată-le:

"De la terminarea lucrării noastre PENTRU LUME în octombrie 1844.” Aceste trei cuvinte arată că Bates şi liderul White, care au publicat tractatul în 1847, credeau că lucrarea lor pentru lume s-a terminat în octombrie, 1844.

Liderul Loughborough a dorit să folosească aceste rânduri şi totuşi să ascundă ceea ce credeau aceşti lideri la început. Pentru aceasta, a omis - ascuns – doar trei cuvinte şi a pus trei puncte în locul lor în citatul său!N-a făcut acest lucru pentru a economisi spaţiu într-o lucrare mare de şase sute de pagini. A făcut-o ca să ascundă, să elimine şi să omită o doctrină despre care ştia foarte bine că a fost promovată de Bates, liderul şi doamna White în 1847. E o înşelătorie deliberată, prea făţişă ca să mai fie negată. Arată cât de dispus era să falsifice ca să o protejeze pe doamna White şi pe şi pionierii acestei mişcări care au susţinut-o şi au declarat-o profet.

Iată alt caz în care acelaşi scriitor, liderul Loughborough, a ascuns în mod deliberat câteva rânduri din prima viziune a doamnei White, publicată în 1847. Din nou, a făcut-o pentru a o proteja şi pentru a ascunde faptul că ea a învăţat că uşa harului pentru lume s-a închis în 1844. Vom da acest citat, găsit la pagina 204 din lucrarea lui şi vom include [cu majuscule] rândurile pe care le-a scos. Referitor la adventiştii care dădeau înapoi după 1844, Loughborough o citează pe doamna White care scria: Ei "cădeau de pe cărare în lumea întunecată şi rea de jos. ERA LA EL DE IMPOSIBIL SĂ REVINĂ PE DRUM ŞI SĂ SE ÎNDREPTE SPRE CETATE CA ŞI

Page 48: 69470930 Viata Lui Ellen White

PENTRU LUMEA REA PE CARE A RESPINS-O DUMNEZEU. În curând, am auzit vocea lui Dumnezeu ca nişte ape mari" etc.

Era cinstit să ascundă aceste rânduri? Sigur că nu. Urmând exemplul liderului Loughborough, liderul G. I. Butler, în Review and Herald, din 17 Aug. 1916, ascundea acelaşi pasaj. Dădea acelaşi citat, scotea aceleaşi rânduri, cu acelaşi scop. Butler ştia că înşeală căci numai cu câţiva ani înainte avea aceste materiale în faţă. Ştia foarte bine întregul pasaj, aşa cum apăruse în prima viziune a doamnei White.

Ţinând cont de faptul că omisiunile au fost descoperite, cum poate pretinde că n-a ştiut? Cât de mult ne putem baza pe afirmaţiile doamnei White şi ale acestor bărbaţi când ei încearcă să apere istoria trecută a adventismului de ziua a şaptea? Absolut deloc. Îi cunoaştem foarte bine pe aceşti doi bărbaţi. În treburi de afaceri, i-am considera demni de încredere şi sinceri. Le-am încredinţa orice sumă de bani doar pe cuvântul lor de onoare. Dar oferă un exemplu trist al unei experienţe întâlnite adesea; şi anume, câteodată cei care sunt de încredere în orice alt domeniu, vor trage sfori, vor ezita şi adesea vor nega pe faţă cele mai clare fapte din istoria lor pentru a salva cauza pe care au îndrăgit-o. Înşelătoriile doamnei White sunt la fel.

Oare Baptiştii, metodiştii, ucenicii sau altă biserică evanghelică trebuie să aplice asemenea metode pentru a ascunde greşeli din trecut? Nici una. Toţi sunt mândri de trecutul lor. Dar adventiştilor de ziua a şaptea le e ruşine cu al lor şi au dreptate.

În încercarea de a apăra viziunile doamnei White ca revelaţii divine şi prin faptul că au permis ca scrierile ei să ocupe un loc aşa de important în lucrarea lor, pur şi simplu au iscat greutăţi din care e imposibil să iasă fără să expună falsitatea pretenţiilor ei şi greşelile ei. Ca să-i ascundă greşelile se împietresc şi-şi adorm propria conştiinţă. Devin iezuiţi practici.

Încă o practică

În camera Conferinţei Generale din biroul sediului lor din Washington, D. C., există multe mii de pagini din scrierile nepublicate ale doamnei White. Acestea sunt păzite bine de ochii propriilor lor oameni. Totuşi, se pretinde că fiecare rând din aceste scrieri a fost inspirat de Duhul Sfânt pentru a-i conduce acum pe aceşti oameni. Totuşi, oficialii le ascund de ei. De ce? Ce drept au să reţină aceste scrieri dacă sunt cuvintele inspirate ale lui Dumnezeu?

Recent, unii din lucrătorii din tipografie au primit permisiunea să intre în cameră. Au descoperit aceste scrieri ascunse, au copiat sute de pagini din ele. Când oficialii au aflat acest lucru, au cerut să li se dea copiile, cu ameninţarea că dacă aceşti fraţi refuză îşi vor pierde slujbele. Trei din ei au cedat dar doi - Claude E. Holmes şi Frank Hayes – au refuzat.. Holmes, un expert în tipografie, a fost concediat imediat, iar Hayes, un inginer electrician e ameninţat cu acelaşi lucru dacă nu cedează.

Acest lucru ilustrează cum oficialii manipulează încă şi ascund scrierile „inspirate” ale doamnei White pentru a-şi atinge scopurile. Şi mai fac încă un test de apartenenţă la biserica lor din credinţa în inspiraţia acestor scrieri!

În final, oare ce profet a lui Dumnezeu a ascuns vreodată propriile lui scrieri inspirate? Acest test este suficient pentru a nega pretenţiile doamnei White că a fost inspirată divin.

Capitolul 9 - Filosofia viziunilor ei

Există destule dovezi că viziunile doamnei White erau doar rezultatul necazului ei din copilărie, a bolii de nervi şi a unei complicaţii de isterie, epilepsie, catalepsie şi extaz. Faptul că a crezut sincer în ele nu schimbă cu nimic acest lucru. Scriitorul a cunoscut personal alte patru femei, toate adventiste de ziua a şaptea, care au avut

Page 49: 69470930 Viata Lui Ellen White

şi ele viziuni. Erau toate creştine sincere şi credeau în propriile lor viziuni. Dar erau toate bolnave, nervoase şi isterice. Pentru că n-au fost încurajate şi liderii li s-au împotrivit, în cele din urmă au renunţat la ele. În fiecare epocă, au exista numeroase astfel de cazuri. Puţine din ele, ca cel al doamnei Southcott, Ann Lee şi White, au devenit cunoscute un timp.

Un editorial din Advent Review, din 19 Aug. 19, spune: "În experienţa noastră personală ne amintim de cel puţin 20 în ultimii 20-30 de ani, care au pretins că au darul profeţiei. Două sau trei din ele au dat în cele mai sălbatice fantezii. Alţii au recunoscut mai târziu că s-au înşelat şi au revenit la o experienţă liniştită. Poate că alţii încă îşi hrănesc fantezia.”

Prin acest lucru vom vedea că au existat printre adventiştii de ziua a şaptea numeroase persoane care şi-au imaginat că au darul profeţiei. Editorul atribuie corect toate acestea fanteziei lor. Acestea nu l-au avut pe liderul White să le încurajeze şi să le sprijine. Aşa că viziunile lor au încetat în cele din urmă, aşa cum ar fi făcut şi cele ale doamnei White după cum se pare, în aceleaşi circumstanţe.

Cărţile medicale şi enciclopediile, la cuvântul „isterie”, "epilepsie”, „catalepsie" şi extaz” în descrierea acestor afecţiuni, dau o descriere completă a cazurilor doamnei White, după cum spun ea, soţul ei şi alţii. Putem vedea acest lucru dintr-un scurt studiu al acestor boli.

1. Sexul – o femeie.”Cea mai mare preponderenţă a isteriei la sexul feminin i-a dat numele " ("Sistemul de Medicină” al lui Raynold, articolul "Isteria"). La fel spun şi autorităţile. Se potriveşte cazului doamnei White.

2. Vârsta.”Isteria se întâlneşte mult mai mult la femei, începând de obicei de la 15 până la 18 sau 22 de ani.” ("Teoria şi practica medicală” de Roberts, p.399).”La sexul femeiesc, isteria începe de obicei cam la aceeaşi vârstă cu pubertatea; ex., între 12 şi 18 ani "("Sistemul de Medicină” al lui Raynold, articolul "Isteria") Din nou se potriveşte exact cu cazul doamnei White. A avut prima viziune la vârsta de 17 ani (vezi "Mărturii” Vol. I., p.62. ) "În ciuda acestui mod de viaţă, sănătatea lor nu se deteriorează fizic.” (Ciclopedia lui Johnson, articolul, "Isteria"). La el ca în cazul doamnei White. Sănătatea ei s-a îmbunătăţit treptat iar viziunile ei au încetat treptat. La început avea viziuni aproape în fiecare zi, dar numărul lor scădea pe măsură ce înainta în vârstă şi devenea mai sănătoasă, până aproape de 45 de ani, când a mai avut cam o viziune în timp de cinci ani de zile, dar şi acestea erau curte şi uşoare, până când a încetat de tot să mai aibă. Citiţi acum aceasta: "Isteria atacă în general femeile de la vârsta de pubertăţii până la declinul funcţiilor specifice ale sexului (Ciclopedia lui Johnson, articolul, "Isteria"). Din nou, exact cazul doamnei White.

3. Cauza. Isteria, epilepsia, catalepsia şi extazul sunt toate boli nervoase care coexistă uneori, alternează sau se amestecă încât e dificil să le distingem. Cauzele observate sunt: "1. Dereglări mentale, în special emoţionale; de exemplu, o spaimă subită, durere sau anxietate prelungită. 2. Influenţe fizice care afectează creierul, cum ar i o lovitură sau cădere în cap" ("Teoria şi practica medicală” Roberts, p.393).”În zece din cazurile mele boala era cauzată de unor cauze reflexe, care constau în şase cazuri de lovituri la cap " ("Bolile nervoase fundamentale” Putzel, p.66). Din nou, se potriveşte cu cazul doamnei White. La vârsta de 9 ani, a primit o lovitură puternică în faţă care i-a spart nasul şi aproape că a omorât-o. A fost inconştientă timp de 3 săptămâni. (Vezi viaţa ei din "Mărturii" Vol. I., pp. 9, 10. ) Acest şoc al sistemului ei nervos a fost fără îndoială cauza principală a tuturor viziunilor pe care le-a avut după aceea.

4. Bolnăvicios şi slab în general.”Majoritatea istericilor sunt bolnavi.”, „ ("Teoria şi practica medicală" de Roberts, p.404).”Crizele de leşin şi palpitaţiile apar foarte frecvent şi sunt uneori atât de grave că persoanele suferinde par să moară.” (Enciclopedia Americana, articolul, "Isteria"). Citiţi acum viaţa doamnei White, cum spune de nenumărate ori că a leşinat frecvent, simţea dureri la inimă şi că se simţea şa de bolnavă că credea c-o să moară. Şi e remarcabil că majoritatea viziunilor ei erau precedate de una din aceste crize de leşin, şi de senzaţie de moarte. Aceasta arată clar că viziunile erau rezultatul unei slăbiciuni nervoase. Ea spune: "Eram

Page 50: 69470930 Viata Lui Ellen White

adesea foarte sensibilă" ("Mărturii” Vol. I., p.12). Citiţi acum asta: "Femeile. al căror sistem nervos e extrem de sensibil sunt cele mai dispuse afecţiunilor isterice" (Enciclopedia Americana, articolul, "Isteria"). Exact cazul ei.

Condiţia fizică a doamnei White după cum scrie ea

La vârsta de 9 ani, o fată a lovit-o cu o piatră care i-a spart nasul şi aproape că a omorât-o.”(Mărturii pentru biserică” Vol. I., p.9).”Am zăcut inconştientă timp de 3 săptămâni" (p. 10).”Aproape că ajunsesem piele şi oase" (p. 11).”Se părea că sănătatea mea n-o să-şi mai revină " (p. 12).”Sistemul meu nervos era afectat" (p. 13). Iată originea isteriei ei din anii ce-au urmat. În această stare "asculta anunţul uimitor că Cristos venea în " (p. 14).”Aceste cuvinte îmi răsunau în urechi: 'Marea zi a Domnului e aproape'" (p. 15).”Frecventam adesea întâlnirile şi credeam că Isus va veni în curând.” (p. 22). Iată ce spune despre impresia ei despre iad: "Imaginaţia mea lucra şa de mult că începeam să transpir " (p. 24).”Mă temeam c-o să-mi pierd minţile" (p. 25). Odată, a înnebunit timp de 2 săptămâni după cum spune şi ea ("daruri spirituale” Vol. II., p.51). Continuă: "Sănătatea mea era foarte proastă.” (Mărturii” Vol. I., p.55). Se credea că n-o să mai trăiască mult. Apoi, a avut prima viziune, în realitate o criză de epilepsie (p. 58).”Aveam doar 17 ani, eram mică şi fragilă" (p. 62).”Nu mai aveam putere” iar îngerii vorbeau cu ea (p. 64).”prietenii credeau că n-o să mai trăiesc... am fost luată imediat în viziune" (p. 67). Observaţi că viziunile ei aveau loc când era foarte bolnavă! Aceasta e explicaţia; erau rezultatul slăbiciunii sale fizice. Dacă era puterea Duhului Sânt de ce nu le trimitea Dumnezeu când era bine? De ce?

"Adesea leşinam de ziceai că am murit.” A doua zi era bine şi "călătorea 38 de mile" (p. 80). E o caracteristic a persoanelor isterice, aşa cum ştiu toţi cei care i-au văzut. Într-o clipă zici că mori iar în clipa următoare sunt foarte bine. Doamna White a trecut prin acea experienţă de o mie de ori. Murea, se rugau pentru ea, era vindecată de Dumnezeu şi-şi revenea în câtva minute. Peste câteva zile se repeta totul. Dar dacă Dumnezeu a vindecat-o, de ce n-a rămas sănătoasă? Mă deranja lucrul acesta. Când Isus vindeca un om trebuia să meargă să fie vindecat din nou după câteva zile?

Continuă: "Leşinam sub povară. Unii se temeau c-o să mor... pierdeam contactul cu lumea materială" – avea o viziune (p. 86). Iar: "Leşinam. Se rugau pentru mine şi eram binecuvântată şi luată în viziune " (p. 88). Vechea poveste. E doar imaginaţie isterică, nimic mai mult. Pe pagina următoare: "Leşinam... luată în viziune.” Continuă aşa în întreaga carte. Enciclopedia Americana, articolul "Isteria"spune: "Crizele de leşin şi palpitaţiile apar foarte frecvent şi sunt uneori atât de grave încât persoana suferindă pare să moară" Exact cazul doamnei White.

Pagină după pagină repetă aceeaşi poveste. Povestind ultima ei viziune (ian. 3, 1875), era foarte bolnavă şi a avut o viziune ("Mărturii” Vol. III., p.570). Foarte bolnavă, aproape de moarte, apoi are o viziune – povestea repetată de nenumărate ori de ea însăşi. Iată explicaţia. Viziunile ei erau rezultatul slăbiciunii ei fizice.

5. Viziuni în public.”De obicei, o criză de isterie are loc în prezenţa altor persoane şi nu are loc niciodată în somn.” ("Teoria şi practica medicală” de Roberts, p.401). Majoritatea viziunilor doamnei White au avut loc în public, în general când era foarte bolnavă sau când se ruga şi vorbea sincer. Aşa s-a întâmplat cu prima ei viziune. ("Daruri spirituale” Vol. I., p.30). Deci, din nou, la paginile 37, 48, 51, 62, 83 şi multe altele a avut viziuni în prezenţa multor oameni. Nu ştiu să i avut o singură viziune în timp ce era singură iar dacă a fost aşa poate –sa întâmplat o dată sau de două ori.

6. Tendinţa de a exagera şi înşela. Toate cărţile medicale afirmă că persoanele isterice cu tendinţa să exagereze şi să înşele. Tendinţa e irezistibilă. Nimic nu-i poate opri. Articolul din "Obstetrică” al lui Gurnsey, "Isteria” spune: "Asemenea persoane spun ascultătorilor poveşti uimitoare de măreţie şi realizări din vieţile lor... Aceste povestiri sunt spuse cu un aer de sinceritate bine calculat pentru a înşela ascultătorul onest şi această imaginaţie

Page 51: 69470930 Viata Lui Ellen White

fără margini şi nepăsare faţă de adevăr, care sunt popular atribuite celei mai neobişnuite vanităţi, se datorează de fapt acelei condiţii morbide a organismului femeiesc caracterizată prin termenul 'isterie. '"

Doamna White spunea mereu ce lucruri mari făcuse. Înşelătoria pe care o practica aşa de des poate i explicată pe principii care nu murdăresc caracterul moral şi ne bucurăm să acceptăm această explicaţie.

7. Nu respiră.”De obicei respiraţia se opreşte de tot.”, „În general, pare că şi-ar ţine respiraţia" (Roberts' "Teoria şi practica medicală” p.393, 394). Liderul White, în descrierea stării doamnei White în viziune, spune: "Nu respiră" ("Evenimente din viaţă” p.272). Se referă mereu la acest fapt cu mare încredere ca la o dovadă a supranaturalului din viziunile ei;dar se va vedea că e ceva obişnuit la aceste boli.

8. Importanţa sinelui.”Apare o credinţă persistentă în importanţa proprie iar pacientul crede că e diferit de alte fiinţe omeneşti ("Sistemul de Medicină” al lui Raynold, articolul "Isteria"). Era exact cazul doamnei White. Ascultaţi-o cum se laudă: "Dumnezeu, nu un muritor care greşeşte a vorbit.”, „Dumnezeu mi-a încredinţat mie şi soţului meu o lucrare specială.”, „Dumnezeu ne-a încredinţat o lucrare mai grea ca altora.” ("Mărturii” Vol. III., pp. 257, 258, 260). Aş putea dovedi o dedicare mult mai mare decât oricine care e implicat în lucrare.” ("Mărturii” Vol. I., p.581). Am cunoscut-o timp de aproape 30 de ani dar n-am auzit-o niciodată să mărturisească un singur păcat în tot acest timp, nici măcar unul. Adventiştii de ziua a şaptea ridiculizează pretenţia papei că e infailibil dar ei înşişi se pleacă sub autoritatea unei femei care a avut pretenţii mai mari de infailibilitate decât au avut vreodată papa sau profeţii.

Spaţiu nu ne permite să descriem fiecare amănunt din experienţa ei prin citate din lucrările medicale comparate cu afirmaţiile ei; dar cele date sunt suficiente pentru a arăta natura şi filosofia atacurilor ei. Erau rezultatul unei boli nervoase, aşa cum a fost şi în cazul a mii de alte femei nervoase, slabe şi bolnave.

9. Mărturia doctorilor. Dr. Fairfield a crescut ca adventist de ziua a şaptea şi a fost ani de zile medic la Sanatoriul lor din Battle Creek. Avea cea mai bună ocazie să o observe pe doamna White. El scrie:

"Battle Creek, Mich., Dec. 28, 1887.

"Dragă domnule: Fără îndoială aveţi dreptate să atribuiţi bolii aşa numitele viziuni ale doamnei E. G. White. Am avut ocazia s-o observ bine, pe un anumit interval de ani. Cunoscând şi istoria ei de la început, nu mă mai îndoiesc că atacurile ei ('divine') sunt simple transe isterice. Vârsta aproape că a vindecat-o.

W. J. Fairfield, M. D.”

Dr. Wm. Russell, multă vreme adventist de ziua a şaptea şi medic principal la Sanatoriu a scris în 12 iulie1869 că s-a convins în trecut că, "viziunile doamnei White erau rezultatul unui organism bolnav sau al unei boli a creierului sau sistemului nervos.”, „La o conferinţă din Pilot Grove, Ia., în 1865, când a povestit o vizită la institutul de sănătate al lui Dr. Jackson, ea a afirmat că doctorul, la o examinare medicală, a decis că e bolnavă de isterie " ("Pretenţiile doamnei White examinate” p.76).

Aceasta e mărturia doctorilor care au examinat-o personal pe doamna White

Doamna White era adesea tratată când era bolnavă la Sanatoriul din Battle Creek, Mich. Doctorii d acolo s-au obişnuit cu cazul ei. Câţiva din medicii cei mai importanţi de acolo au renunţat la credinţa în viziunile ei. Acest lucru e important. Dr. J. H. Kellogg, mulţi ani de zile director al instituţiei, are o reputaţie mondială ca doctor şi om de ştiinţă. A fost crescut în supunere faţă de doamna White şi revelaţiile ei. Ani de zile, a avut multe ocazii să studieze cazul ei. Împotriva intereselor sale, a fost nevoit să renunţe la credinţa în viziunile ei. Nu mai crede în ele. Aceşti medici, atât de apropiaţi de ea, au realizat că viziunile erau doar rezultatul proastei ei stări fizice.

Page 52: 69470930 Viata Lui Ellen White

Doamna White s-a alăturat adepţilor lui Miller în entuziasmul lor din 1843-44. La întâlnirile lor leşina adesea de exaltare. În entuziasmul şi fanatismul de atunci, mai mulţi au avut diferite viziuni, transe, „daruri” etc. A băut adânc din spiritul lor. Durerea şi dezamăgirea de după termenul fixat au fost prea mult pentru condiţia ei slăbită. Dr. Roberts spune: "Cauza excitantă a primei crize de isterie e de obicei o dereglare emoţională puternică şi bruscă”, „Câteodată, atacul e precedat de dezamăgire, teamă, emoţii violente, exaltate şi chiar religioase " ("Biblioteca de cunoştinţe universale" articolul, "Catalepsie"). Chiar cazul ei în entuziasmul şi dezamăgirea din 1844.

În "Ridicarea şi Progresul adventiştilor de ziua a şaptea” la pagina 94, liderul J. N. Loughborough o descrie pe doamna White în timp ce avea o „viziune”. Comparaţi-o cu grijă cu starea pacienţilor afectaţi de bolile descrise înainte, dintre care multe cazuri au fost tratate de medici eminenţi. Cele două sunt aproape identice, după cum se va vedea.

Starea doamnei White în timpul viziunii

"Cam timp de 4 sau 5 secunde pare că leşină sau şi-a pierdut puterea; Apoi, pare că se umple cu puteri supranaturale, ridicându-se câteodată brusc în picioare şi umblând prin cameră. Îşi mişcă frecvent mâinile şi braţele, către stânga sau către dreapta, după cum i se întoarce capul. Face toate aceste mişcări cât se poate de graţios. În orice poziţie i-ar fi mâna sau braţul, e imposibil ca cineva să le mişte. Are ochii mereu deschişi dar nu clipeşte; are capul ridicat şi priveşte în sus nu cu o privire în gol ci cu o expresie de plăcere, diferită doar prin faptul că pare să se uite a un obiect îndepărtat. Nu respiră dar are pulsul regulat.”

În "Consilierul medical” la paginile 7-650, Dr. H. V. Pierce explică cauza şi tendinţele ereditare ale epilepsiei. El spune: "Mute din cazurile tratate de noi au apărut ca rezultat al rănilor la cap. Majoritatea acestor forme de boală pot fi localizate exact într-o mică zonă a creierului şi pot fi depistate uşor ca fiind cauzate de o lovitură sau cădere în cap. Despre criză, Dr. Pierce spune: "Începe subit, cu foarte puţin semne sau deloc, de obicei cu un ţipăt sau un strigăt. În forma gravă a bolii, se opreşte respiraţia"

Dr. John Huber spune într-un articol despre acest subiect din Washington Post, din 18 iunie 1916, că epilepsia e numită "boala căderii" deoarece de obicei pacientul cade când ajunge la paroxism. El spune: "Criza epileptică e un fel de furtună în creier... bolnavul scoate un strigăt tare la începutul convulsiilor.”

Aceste descrieri, scrise fără referire la doamna White, se potrivesc exact cazului ei. Ambele autorităţi spun că criza de epilepsie începe în general cu un ţipăt tare sau un strigăt. Era o caracteristică a „viziunilor” doamnei White. Făcând o prezentare a condiţiei ei în timpul viziunii, liderul Loughborough, în lucrarea lui deja citată, spune la aceeaşi pagină: "Când intră în viziuni ţipă de trei ori ca în transă „Glorie”, a doilea dar mai ales a treilea mai slab dar mai înfiorătoare decât primul"

Citiţi acum ce au scris medici cu experienţă despre transe, extaz şi catalepsie.

"Practica medicală” a Dr. George B. Wood spune la pagina 721 din Vol. II. despre tratamentul delegărilor mentale şi explică cauza şi fenomenul transelor:

"Extazul e o afecţiune în care, cu pierderea conştiinţei circumstanţelor existente şi o insensibilitate faţă de impresiile din afară, mai există şi o aparentă exaltare a funcţiilor intelectuale şi emoţionale ca şi cum acea persoană ar căpăta o altă natură sau ar intra în altă sferă de existenţă. Pacientul pare prins în gânduri sau emoţii şi are pe faţă o expresie de contemplare sau de încântare. Când îşi revine din transă pacientul l îşi aminteşte adesea gândurile şi sentimentele mai mult sau mai puţin şi câteodată relatează viziuni minunate pe care le-a avut sau vizite făcute la cei binecuvântaţi, de o armonie şi splendoare răpitoare, de o bucurie de nedescris a

Page 53: 69470930 Viata Lui Ellen White

simţurilor şi sentimentelor.”

O persoană care o cunoaşte foarte bine pe doamna White n-ar fi putut să descrie mai bine viziunile ei.

Altă autoritate medicală importantă (G. Durant, M. D., Ph. D., membru al asociaţiei medicale americane, membru al Academiei de medicină din New York, etc., etc., deţinător al mai multor medalii, etc. ), scrie în descrierea extazului şi catalepsiei:

"Se întâmplă adesea ca cele două boli să coexiste sau să alterneze. În extaz, membrele devin imobile dar nu rigide. Ochii sunt deschişi, pupilele fixe, Buzele livide deschise într-un zâmbet iar braţele deschise pentru a îmbrăţişa viziunea iubită. Trupul e ridicat şi întins la maxim sau culcat cât e de lung. Un zâmbet strălucitor ciudat luminează chipul iar aspectul şi atitudinea generală este de o exaltare mentală intensă. Câteodată pacientul tace, mintea fiind în întregime absorbită cu meditaţia sau în contemplarea unei viziuni încântătoare. Câteodată vorbeşte mistic sau profeţeşte sau cântă sau buzele se pot mişca fără să scoată vreun sunet... De obicei, pacientul e insensibil aţă de impresiile exterioare. Extazul e adesea asociat cu monomania religioasă. La început, apărea destul de frecvent la călugări şi acum e foarte răspândit întâlnirile din tabere sau alte adunări de aceeaşi natură. Mulţi oameni cu adevărat dedicaţi sunt extatici.”

E limpede că acesta era cazul doamnei White. În fiecare epocă, au apărut sute de astfel de cazuri şi apar mereu. Partea tristă este că multe suflete sincere sunt înşelate să primească toate acestea ca fiind o revelaţie divină.

Când ne amintim că adepţii doamnei White, în special în primii 10-15 ani, au fost toţi oameni obişnuiţi, neobişnuiţi cu astfel de experienţe, care li se păreau miraculoase, nu e ciudat că le-au acceptat ca puterea lui Dumnezeu. Ea însăşi era tânără, needucată şi fără experienţă. Nu putea să-şi explice experienţele decât ca fiind ceva miraculos, lucrarea Duhului Sfânt. Aşa că, după ce s-a îndoit o vreme, le-a acceptat părerea. Probabil că liderul White, cel puţin la început, a crezut în viziunile ei din acelaşi motiv.

Toate relatările viziunilor ei pe care le avem au fost scrise de adepţii ei credincioşi. Ştim că ar prezenta doar aspectul cel mai favorabil din ele şi ar omite ceea ce nu le e favorabil. Dar, luând propriile lor afirmaţii, simptomele ei sunt exact aceleaşi descrise de medicii de mai sus, pentru care viziunile erau doar rezultatul unei dereglări a sistemului nervos, provocate în general de o lovitură în cap, ca şi în cazul doamnei White. Eşecurile ei multe, aşa cum apar în alte capitole din această carte, nu lasă nici o îndoială că femeia pur şi simplu se înşela în ceea ce priveşte natura reală şi cauza viziunilor ei.

Viziunile doamnei White au încetat cam odată cu apariţia schimbărilor care survin în viaţa unei femei. În timp de mai avea viziuni, pretindea că mult din ceea ce „vedea” venea numai din mintea ei. După mai multe luni şi ani de zile, când întâlnea un frate sau o biserică care avea nevoie de „mărturia” ei, partea care se lega de asta îi venea atât de vie în minte, după cum scrie ea! Atunci scria această parte din „viziunea” uitată.

Acest tipar a mers bine mulţi ani de zile după ce i-au încetat viziunile. În final, n-a mai mers. Atunci, trebuia ca revelaţiile să vină altfel;printr-o voce, vise, „impresii”, prin cineva cu „autoritate”care îi vorbea şi tot aşa. Următoarele expresii, luate din ultimul volum din "Mărturii pentru biserică” Vol. IX., publicat în 1909, sunt exemple ale acestui lucru. Pagina 13: "Mi s-a spus.” Pagina 82: "Mi s-au dat instrucţiuni.” Pagina 65: "În noaptea de 2 martie 1907, mi s-au descoperit multe lucruri.” Camera, spune ea, era foarte luminată. Pagina 66: "Apoi, o voce mi-a vorbit.” Pagina 95: "Tun înger a stat lângă mine.” Dar n-avea nici o viziune ca înainte. Pagina 98: "Mi s-au dat instrucţiuni.” Pagina 101: "M-am sculat noaptea dintr-un somn adânc şi am primit o viziune.” Pagina 137: "Noaptea mi s-au arătat lucruri.” Pagina 195: "Odată, mi se părea că participi la şedinţa unui consiliu.” Expresia, "Mi s-a arătat” apare mereu în aceste presupuse revelaţii de mai târziu, ca şi expresia "am văzut” din scrierile ei timpurii.

Page 54: 69470930 Viata Lui Ellen White

Dar toate astea sunt complet diferite de perioada viziunilor ei. Apoi, Duhul Sfânt venea peste ea, i se lua puterea şi cădea pe podea. Apoi, era dusă în rai, vorbea cu Isus, vizita planetele şi tot aşa. Nimic din toate astea nu s-a întâmplat mai târziu. De ce această schimbare? Medicii au răspuns deja.

Capitolul 10 - O mare plagiatoare

Cam prin 1904, s-a alat că Dr. J. H. Kellogg şi asociaţii lui de la Sanatoriu nu acceptau toate scrierile doamnei White ca venind din partea lui Dumnezeu. Găseau multe contradicţii în ele şi credeau că multe erau inspirate de lideri şi atrăgeau atenţia asupra cestor lucruri.

Prin urmare, doamna White le-a scris o "mărturie" în care le cerea să-şi scrie obiecţiile referitoare la scrierile ei şi să i le trimită ei. În această comunicare din 30 martie 1905, nu numai că promitea să răspundă acestor obiecţii dar spune şi că Dumnezeu o va ajuta să facă acest lucru. Spunea:

"Recent, în viziunile din timpul nopţii, eram în compania multor oameni... Domnul mi-a spus să-i întreb pe ei şi pe alţii care au nedumeriri în ceea ce priveşte mărturiile mele să spună care le sunt obiecţiile şi criticile. Domnul mă va ajuta să răspund acestor obiecţii şi să explic ceea ce pare complicat... Totul să fie scris şi trimise acelora care vor să înlăture nedumeririle... Trebuie neapărat să facă acest lucru dacă sunt credincioşi instrucţiunilor date de Dumnezeu.”

Dr. Charles E. Stewart, unul din doctorii de la Sanatoriul din Battle Creek a crezut-o pe cuvânt şi a scris un număr mare de "nedumeriri" pe care le-au întâlnit el şi alţii în scrierile ei şi i le-au trimis.

Ce-a făcut doamna? În loc să-şi respecte promisiunea şi să dea o explicaţie, a avut altă „viziune” în care „un mesager din cer” îi spunea să nu facă acest lucru. Iată cuvintele ei, scrise pe 3 iunie 1906:

"Am avut o viziune în care vorbeam în faţa unei mari mulţimi şi mi se puneau multe întrebări referitoare la lucrarea şi scrierile mele. Un mesager din cer mi-a spus să nu îmi bat capul să răspund tuturor vorbelor şi îndoielilor din multe minţi.”

Observaţi: Mai întâi, în "viziunile din timpul nopţii”, „i-a vorbit Domnul" să ceară acelor care au "nedumeriri şi lucruri care-i apasă pe inimă " referitoare la scrierile ei „să specifice aceste obiecţii şi critici" A spus „oul să fie scris”. Apoi, nu numai că a promis că va răspunde acestor obiecţii şi critici, dar a spus "Domnul mă va ajuta să răspund acestor obiecţii şi să explic ceea ce pare încurcat.” Apoi, după ce fraţii au făcut exact ceea ce le-a spus, a avut ală „viziune” în care „un mesager din cer” i-a spus să nu facă chiar ceea ce a promis şi a spus că Domnul o va ajuta să facă!

Făcând acest lucru, s-a implicat pe sine însăşi şi, pretinzând revelaţie divină pentru ceea ce scrisese în ambele revelaţii, L-a implicat pe Dumnezeu într-o afirmaţie bătătoare la ochi şi plină de laşitate. Ca de obicei, dădea vina pe Dumnezeu pentru eşecul ei. N-o ajutase şi n-o scăpase aşa cum spusese c-o s-o facă aşa că, prin altă „viziune”, L-a făcut pe El vinovat că ea şi-a încălcat promisiunea.

Soluţia simplă la toate acestea este că n-a putut răspunde tuturor acestor obiecţii. Erau prea mult pentru ea. Încercând să-i facă pe acei oameni să-şi exprime obiecţiile în scris, a făcut o promisiune pe care n-a putut s-o împlinească. A căzut în cursa pe care o întinsese pentru alţii. (Ps. 9:15)

Una din nedumeririle menţionate de Dr. Stewart în comunicarea lui a fost:

Acuzaţia de plagiat

Page 55: 69470930 Viata Lui Ellen White

Drepturile de autor sunt recunoscute şi protejate de legile de copyright din toată lumea. Orice călcare a acestor drepturi, chiar şi atunci când se recunoaşte meritul autorului, se pedepseşte sever, adesea prin confiscarea lucrărilor respective.

Plagiatul sau pirateria literară e cea mai gravă formă a acestei infracţiuni. Înseamnă să-ţi însuşeşti lucrările altcuiva fără să dai citate sau să menţionezi cine a scris acel lucru. Lucrul acesta e practicat de cei needucaţi, pedanţi şi fără scrupule care doresc să ie ceea ce nu sunt sau să facă bani din ceea ce-au gândit alţii.

Lucrările doamnei White sunt pline de infracţiuni de acest gen. Puţini adventişti de ziua a şaptea cunosc acest lucru. Multe din pasajele importante din scrierile ei, pe care adepţii ei le-au crezut a fi dovezi ale inspiraţiei şi puterii ei supranaturale s-au dovedit a fi, atunci când au fost cercetate, copiate verbatim, cu sau fără mici modificări verbale, din scrierile altora. O examinare amănunţită a arătat optsprezece paralele apropiate între scrierile ei şi cartea lui Jasher, o carte menţionată de două ori în Biblie dar care nu face parte din Biblie; totuşi nu ace referire niciodată în scrierile ei la cartea lui Jasher.

Dicţionarul Standard dă următoarea definiţiei plagiatului: "Actul plagierii sau a însuşirii ideilor, scrierilor sau invenţiilor altuia fără să recunoşti acest lucru;în special, furtul unor pasaje, fie cuvânt cu cuvânt sau a ideii, din scrierile altora şi publicarea lor ca şi cum are fi ale tale; furt literar sau artistic"

Una din dovezile distrugătoare ale pretenţiei că a fost inspirată divin în scrierile ei este faptul că a copiat foarte mult de la alţi autori fără să le recunoască dreptul. În textul cărţilor unde a făcut acest lucru, nu face nici măcar o aluzie la aceasta. Pasajele respective nu apar între ghilimele şi nici nu indică în vreun fel că s-a folosit de creaţiile literare ale altora. Această dovadă apare foarte adesea în câteva din lucrările ei.

În 1883 a publicat o lucrare de 334 de pagini intitulată "Schiţe din viaţa lui Pavel.” În prefaţa editorii au declarat că a fost scrisă prin "ajutorul special al Duhului lui Dumnezeu.” În 1855, înainte cu douăzeci şi cinci de ani, "Viaţa şi epistolele apostolului Pavel " fuseseră publicate de Conybeare şi Howson, doi autori englezi. Am ambele cărţi. O comparaţie între ele arată că doamna White a copiat o mare parte din cartea ei direct din această lucrare publicată anterior. Totuşi, nu face nicăieri nici cea mai mică referinţă la acea lucrare nici nu recunoaşte drepturile de autor prin citate sau referinţe la materialul pe care l-a copiat atât de mult. Foarte puţini adventişti ştiu asta; prin urmare îi citesc cartea cu inocenţă ca un material care i-a fost dat prin revelaţia Duhului Sânt, după cum spune afirmaţia înşelătoare din prefaţă, făcută de către editori. În 1907, Dr. Stewart a publicat un pamflet de 89 de pagini în care a aranjat în coloane paralele citate din cartea doamnei White şi din cartea lui Conybeare şi Howson menţionată mai sus. Acestea arată fără nici o îndoială că a copiat materialul direct din această carte. Materialul pentru cartea Dr. Stewart a fost strâns şi pregătit ca răspuns la cererea doamnei White, din 1905, despre care am vorbit deja. Dar n-a încercat niciodată să răspundă obiecţiilor prezentate de el. Liderii lor au copii ale cărţii lui de ani de zile; totuşi n-au dat nici o explicaţie. Dr. Stewart spune: "Ca să fie clar ceea ce spun referitor la asemănarea celor două cărţi voi aranja câteva pasaje în coloane paralele:

"Schiţe din viaţa lui Pavel" de doamna E. G. White, 1883

"Viaţa şi epistolele apostolului Pavel" de Conybeare şi Howson, 1855, a3-a ediţie

"Judecătorii stăteau în aer liber, în scaune săpate în stâncă, pe o platformă situată deasupra unor trepte în stâncă ce urcau din vale " (p. 93)

Judecătorii stăteau în aer liber, în scaune săpate în stâncă, pe o platformă situată deasupra unor trepte în stâncă ce urcau din Agora" (p. 308).

"Dacă acest discurs ar fi fost un atac direct la adresa zeilor lor iar oameni mari ai cetăţii ar fi fost acolo ar fi fost în pericol să aibă soarta lui Socrate.” (p. 97)

"Dacă ar fi început prin a-i ataca pe zeii naţionali în mijlocul sanctuarelor lor, cu cei din Areopag aşezaţi pe scaunele din jurul lui, ar fi fost într-un pericol la el de mare ca Şi Socrate" (p. 310)

"În Efes se dezvoltase o afacere mare şi profitabilă din "Din expresiile folosite de Luca, e clar că la Efes se

Page 56: 69470930 Viata Lui Ellen White

fabricarea şi vinderea acestor altare şi icoane " (p. 142)

dezvoltase un comerţ profitabil din fabricarea şi vânzarea acestor altare" (p. 432)

"Numai respectul lor pentru templu l-a scăpat pe apostolul Pavel să fie rupt în bucăţi pe loc. Cu lovituri violente şi strigăte de triumf răzbunătoare l-au târât afară din lăcaşul sfânt" (p. 216)

"Doar respectul lor pentru Locul Sfânt l-a scăpat să nu fie rupt în bucăţi pe loc. L-au dat afară din lăcaşul sfânt şi l-au asaltat cu lovituri violente.” (p. 547)

"În acea nebunie, şi-au aruncat hainele cum făcuseră cu ani în urmă la martiriul li Ştefan şi aruncau praf în aer cu o violenţă fanatică. Izbucnirea aceasta l-a uimit peste măsură pe căpitanul roman. Nu înţelesese cuvintele evreieşti ale lui Pavel şi a tras concluzia din entuziasmul general că prizonierul s-a făcut vinovat grav. Cererile vociferate ale poporului ca Pavel să fie dat în mâinile lor l-au făcut pe căpitan să tremure. A ordonat să fie dus imediat la barăci, examinat şi biciuit pentru a-şi mărturisi vina.” (p. 220)

"În furia şi nerăbdarea lor, şi-au aruncat veşmintele (ca şi atunci când şi-au aruncat hainele la picioarele lui Saul) şi aruncau pământ în aer cu o violenţă fanatică. Aceste lucruri l-au umplut de uimire pe Lysias. Nu înţelesese discursul în ebraică al apostolului Pavel şi când i-a văzut rezultatele, a tras concluzia că prizonierul s-a făcut vinovat de ceva grav. A ordonat imediat să fie dus de pe scări la barăci şi să fie examinat prin tortură ca să-şi mărturisească crima" (p. 557)

"Printre ucenicii care-i slujeau lui Pavel la Roma era şi Onisim, un fugar din Colose. Aparţinea unui creştin pe nume Filimon, un membru al bisericii din Colose. Dar îşi furase stăpânul şi fugise la Roma" (p. 284)

"Dar dintre toţi ucenicii care-l slujeau acum pe Pavel al Roma, nici unul nu prezintă mai mult interes pentru noi decât sclavul fugar asiatic Onisim. Aparţinea unui creştin pe nume Filimon, un membru al bisericii din Colose. Dar îşi jefuise stăpânul şi se ascunsese la Roma” (p. 610)

Cartea doamnei White era copiată atât de clar şi de mult din cartea mai veche, încât editorii lui Conybeare şi Howson i-au ameninţat că-i dau în judecată dacă nu ascund lucrarea doamnei White. Aşa că a fost retrasă de la vânzări şi mulţi ani de zile n-a mai fost trecută printre cărţile ei. Oare vreun profet din vechime îşi ascundea cartea pentru că furase atât de mult material din ea de la alt autor? Scriitori Bibliei se citează adesea unul pe altul, dar îşi acordă drepturile de autor (Vezi Dan. 9:1, 2; Mat. 24:15; Fapte 2:25-28; Rom. 9. ) Dar, aşa cum observă Dr. Stewart, acesta nu e un caz izolat. În continuare, face următoarele comparaţii între cartea ei "Tragedia veacurilor" şi "Istoria valdenzilor" de Wylie şi "Istoria reformei" a lui D'Aubigne:

"Tragedia veacurilor" de doamna. E. G. White "Istoria valdenzilor" de Rev. J. A. Wylie"Bula îi invita pe toţi catolicii să ia crucea împotriva ereticilor. Pentru a-i stimula în această lucrare crudă, îi absolvea de orice pedepse ecleziastice; îi dezlega de orice jurământ pe care l-au făcut pe toţi cei care se alăturau cruciadei; legaliza dreptul lor asupra oricărei proprietăţi pe care o căpătaseră ilegal şi promitea iertarea tuturor păcatelor lor în aşa fel încât să ucidă toţi ereticii. Anula orice contract făcut în favoarea vreunui Vaudois, le ordona slujitorilor să-i părăsească, interzicea oricui să le dea vreun ajutor şi împuternicea pe toată lumea să le ia proprietăţile " (p. 83)

"Bula îi invita pe toţi catolicii să ia crucea împotriva ereticilor, şi, ca să-i stimuleze în lucrarea lor pioasă, îi absolvea de orice pedepse ecleziastice, generale şi particulare; îi dezlega de orice jurământ pe care l-au făcut pe toţi cei care se alăturau cruciadei; legaliza dreptul lor asupra oricărei proprietăţi pe care o căpătaseră ilegal şi promitea iertarea tuturor păcatelor lor în aşa el încât să ucidă toţi ereticii. Anula orice contract făcut în favoarea vreunui Vaudois, le ordona slujitorilor să-i părăsească, interzicea oricui să le dea vreun ajutor şi împuternicea pe toată lumea să le ia proprietăţile" (p. 28)

"Tragedia veacurilor" de doamna E. G. White "Istoria reformei" de D'Aubigne"În întunericul celulei sale, John Huss prevăzuse triumful adevăratei credinţe. Întorcându-se în visele sale în parohia umilă unde predicase Evanghelia, i-a văzut pe papă şi episcopii lui ştergând picturile lui Cristos pe care le pictase pe pereţii capelei. Ceea ce a

"Într-o noapte, sfântul martir a văzut în imaginaţie, în adâncimile celulei lui, picturile lui Cristos pe care le pictase pe pereţii oratoriului său, şterse de papi şi episcopii lor.” Viziunea l-a tulburat dar în ziua următoare a văzut mulţi pictori refăcând aceste picturi

Page 57: 69470930 Viata Lui Ellen White

văzut i-a cauzat o mare durere; dar ziua următoare a fost umplut de bucurie deoarece a văzut mulţi artişti care înlocuiau picturile cu altele mult mai numeroase şi mai colorate. Când şi-au terminat lucrarea, pictorii au exclamat către mulţimile imense care-i înconjurau 'Să vină acum papii şi episcopii! N-o să e mai şteargă niciodată!' Spuse reformatorul în timp ce-şi amintea visul 'Sunt sigur că nu va fi ştearsă niciodată imaginea lui Cristos. Au dorit s-o distrugă dar va fi pictată în toate inimile de predicatori mult mai buni decât mine'" (p. 91, 92)

în număr mult mai mare şi mai viu colorate. De îndată ce au sfârşit treaba, pictorii, care erau înconjuraţi de o mulţime imensă, au exclamat ''Să vină acum papii şi episcopii! N-o să e mai şteargă niciodată!'... 'Nu sunt un visător, ' a răspuns Huss, 'dar ştiu sigur: nu va fi ştearsă niciodată imaginea lui Cristos. Au dorit s-o distrugă dar va fi pictată în toate inimile de predicatori mult mai buni decât mine'" (p. 3)

Iată alte exemple ale plagiatului doamnei White:

Mărturiile nepublicate ale doamnei White, Aug 5, 1896:

„Filosofia sănătăţii” a lui Cole, publicată în 1853, a 26-a ed.

"Legile care guvernează natura fizică sunt la fel de divine în originea şi caracterul lor ca şi natura celor zece porunci.”"Mărturii" Vol. II.”E un păcat la fel de mare să calci legea firii noastre ca şi una din cele zece porunci" (p. 70).

"Legile care guvernează constituţia noastră sunt divine iar călcarea lor atrage o pedeapsă care vine mai curând sau mai târziu. Şi sigur că e un păcat să calci una din aceste legi, la fel cum e un păcat să calci una din cele zece porunci " (p. 8).

"Tragedia veacurilor" de doamna White, ed. 1888 "Cursul vremii" de Robert Pollok', scrisă în 1829 "Crucea lui Cristos va fi cântecul celor răscumpăraţi în toată eternitatea " (p. 651).

"Răscumpărarea e cântecul din toată eternitatea" (p. 55)

Aceste citate din diferite cărţi ale ei arată că doamna White a practicat acest furt literar toată viaţa ei. Mai pot fi date de zece ori mai multe exemple. Tragedia veacurilor e cea mai populară carte printre oamenii ei. Fiecare rând este considerat al ei; toate inspirate de Duhul Sfânt. La u studiu mai atent, vedem că a fost luată în mare parte din Istoria Sabatului a lui Andrews, Istoria valdenzilor a lui Wylie, Istoria reformei a lui D'Aubigne, Sanctuarul lui Smith, Viaţa lui William Miller a liderului White, ea însăşi o carte copiată şi alte lucrări.

Citatele date deja sunt suficiente pentru a arăta că doamna White se inspira din surse omeneşti, deşi declara că lucrările ei sunt inspirate de Duhul Sfânt. Toate faptele citate aici sunt tipărite şi nu pot fi negate cu succes. Din aceste fapte, cititorul poate judeca el însuşi cât credit se poate acorda pretenţiei ei că toate scrierile ei erau inspirate şi dictate de Duhul Sfânt. În comunicarea adresată ei Dr. Stewart spune:

"Sunt informat de o persoană de încredere care ştie că dumneavoastră aţi consultat liber alţi autori în pregătirea diferitelor lucrări; şi că uneori era foarte dificil să aranjaţi materialul pentru propriile cărţi ca să împiedicaţi cititorul să observe că multe idei au fost luate de la alţi autori.”

Amintiţi-vă că doamna White nu a răspuns niciodată comunicării Dr. Stewart, pe care a cerut-o ea însăşi prin pretinsa revelaţie din partea lui Dumnezeu pe 30 martie 1905. Şi, din moment ce n-a fost posibil sau convenabil să răspundă mai mulţi ani de zile la ceea ce nu numai că promisese că va răspunde dar şi spusese că Dumnezeu o va ajuta să răspundă, e evident că e imposibil să răspunzi la aceste obiecţii. Doamna White nu le poate răspunde acum deoarece este moartă; şi după mai mult de 11 ani, nici unul din urmaşii ei n-a încercat să o facă.

O soră adventistă care a fost cu doamna White timp de zece ani, i-a spus acestui autor personal că a văzut-o copiind dintr-o carte din poala ei. Când avea vizitatori ascundea cartea până plecau apoi continua să copieze. Lucrările ei arată că sora spunea adevărul. O asemenea lucrare e considerată o dezonoare pentru oricine. E definită ca "furt literar.” Dicţionarul Webster spune:

Page 58: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Plagiatorul: Un hoţ în literatură; unul care fură scrierile altuia şi le oferă publicului dându-le drept ale sale.”

Aşa cum am arătat, exact ce a făcut doamna White. Dar a făcut mai mult decât să fure materialul de la alţi autori; l-a lansat în lume ca fiind revelaţia divină dată ei prin Duhul Sfânt de al Dumnezeu.

Din când în când, câte un student la colegiu este prins de către profesor că a luat un eseu de la un alt autor şi pretinde că e lucrarea lui. Când e descoperit, e imediat exmatriculat sau pedepsit pentru purtare proastă.

Aşa cum reiese din prefaţa sau introducerea oricărei lucrări onorabile sau standard, autorii onorabili se bucură să recunoască ajutorul pe care l-au primit din munca şi producţiile altora. Se pare că doamna White a ascuns acest lucru cât a putut în pregătirea şi publicarea lucrărilor ei. Singur scuză plauzibilă care poate fi oferită este că avea o minte bolnavă şi era monomaniacă în ceea ce priveşte subiectul viziunilor, revelaţiilor şi ideilor ei religioase şi credea că „darul” ei îi dădea dreptul să facă ceea ce ar fi considerat reprehensibil la alţii. Aceasta explică numeroasele ei plagiate şi contradicţii care se pare că n-au deranjat-o niciodată.

Dacă am avea loc, am da date, locuri şi nume ale persoanelor implicate atunci când noi, împreună cu alţii, i-am spus totul despre unele circumstanţe referitoare la alte persoane; pe scurt, avea o „mărturie” pentru ele care respecta ceea ce îi spusesem noi, dar, în loc să spună sursa informaţiilor ei, spunea că e o revelaţie a lui Dumnezeu. Ştia că noi cunoşteam sursa informaţiei ei; dar se pare că n-a deranjat-o deloc.

Toţi aceia de lângă ea au înţeles cum să se folosească de influenţa ei prin mărturii şi mulţi au făcut-o. Mia ales soţul ei liderul White, şi-a asigurat astfel „aprobarea divină” pentru toate planurile sale. L-a ajutat într-un mod remarcabil la el ca şi pe cei doi fii ai ei şi pe alţi lideri mai târziu. Prin urmare, nici el, nici ei nu îngăduiau ca „revelaţiile” doamnei White să fie puse la îndoială. A face acest lucru era cea mai mare erezie şi însemna excomunicarea imediată din biserică, fără drept de apel sau apărare. În 1909, la ultima conferinţă generală a oamenilor ei la care a făcut parte doamna White, a fost descoperit un exemplu bătător la ochi de plagiat. Un anumit lider a fost rugat să citească o selecţie dintr-o colecţie din mărturiile ei nepublicate, într-o dimineaţă, înaintea unui public numeros. Citind-o, a recunoscut că e produsul său personal. Fără citate sau drepturi, doamna White o luase în întregime dintr-o comunicare pe care el i-o trimisese cu câţiva ani în urmă şi şi-o însuşise. Acest bărbat, care fusese învăţat din copilărie să creadă în inspiraţia ei, era mut de uimire şi a început să cerceteze el însuşi pretenţiile ei. Spre surprinderea lui, curând a descoperit că erau nefondate.

Domnişoara Marian Davis, care a avut cel mai important rol în pregătirea cărţilor doamnei White, a fost auzită gemând în camera ei într-o dimineaţă. Intrând în cameră, o altă persoană a întrebat-o de ce suferă. Domnişoara Davis a răspuns:

"Aş vrea să mor! Aş vrea să mor!"

"De ce, ce s-a întâmplat?" a întrebat cealaltă.

"Oh" spuse domnişoara Davis, "plagiatul acesta îngrozitor!"

Se spune că înainte să moară, domnişoara Davis era foarte tulburată datorită legăturii pe care a avut-o cu plagiatul doamnei White căci ştia ce amploare luase. În 1911, cu numai patru ani înainta morţii doamnei White, s-au cheltuit trei mii de dolari pentru revizuirea cărţii ei "Tragedia veacurilor" în principal pentru a scoate plagiatele cele mai bătătoare la ochi. Revizia a început să fie cerută de unii din proprii ei oameni care ajunseseră la cunoştinţa faptelor. Această acuzaţie împotriva ei rămâne prin urmare în picioare. A fost mai degrabă un copist decât un scriitor original şi inspirat. În timp ce pretindea că este gura prin care vorbea Dumnezeu, s-a făcut vinovată de practicarea acestei fraude literare toată viaţa ei. Aceasta anulează pretenţia ei de inspiraţie.

Page 59: 69470930 Viata Lui Ellen White

Dumnezeu nu-Şi inspiră profeţii să fure. În timp ce doamna White lua cu atâta libertate din scrierile altora fără să le recunoască drepturile, luând asupra ei drepturile lor, insista cu tărie să primească acreditare ea însăşi. Pe 30 ianuarie 1905, Dr. David Paulson, din Chicago, i-a scris, cerându-i permisiunea să extragă din scrierile ei pentru revista lui lunară, Barca de salvare. Pe 15 Feb. 15, 1905, fiul ei, W. C. White, a răspuns:

"Mama îmi spune să vă zic că puteţi alege din scrierile ei scurte articole pentru Barca de salvare. Sau puteţi extrage pasaje din aceste MSS. Şi din scrieri similare pentru articolele dumneavoastră, acordând de fiecare dată drepturile de autor.”

De ce n-a făcut doamna White cum dorea să i se facă ei şi de ce n-a acordat drepturile de autor în fiecare caz în care s-a folosit de scrierile altora? Din ceea ce am prezentat, răspunsul e limpede. Era atât de nerăbdătoare să facă cărţi, atât de posedată de ideea importanţei personale şi atât de doritoare să pară cineva care nu era de fapt, încât a ignorat drepturile altora, a furat din scrierile lor şi a devenit o vestită cleptomană literară.

Capitolul 11 - S-a folosit de darul ei pentru bani

În Biblie nu există nici un exemplu în care un profet să profite de inspiraţia lui pentru a se îmbogăţi. Profeţii Bibliei în general munceau din greu, aveau puţin şi mureau săraci. Doamna White şi soţul ei au fost săraci la început. Ea spune: "Am intrat în lucrare fără nici un ban.” (Mărturii, Vol. I., p.75). Dar, de îndată ce au devenit lideri, şi-au comercializat lucrarea şi au reuşit să se întreţină bine. În curând trăiau abundent şi foloseau mijloacele pe care le aveau cu multă generozitate pentru ei înşişi. Aveau mereu cele mai bune lucruri din belşug. Oriunde mergeau, cereau să fie slujiţi cât mai bine. La o tabără de la început din Michigan l-au trimis pe fiul lor Edson prin tabără să strige: "Cine are un pui pentru mama? Mama vrea un pui.” Doamna White se îmbrăca elegant şi avea în general un număr de slujitori care s-o servească.

Când a murit liderul White, se spune că a lăsat cam $15.000 sau $20.000. A profitat de poziţia lui pentru a obţine beneficii financiare pentru el şi familia lui iar ea l-a ajutat prin revelaţiile ei. Ea primea un salariu mai mare decât majoritatea liderilor din denominaţie; primea bani pentru toate articolele apărute în ziarele importante ale denominaţiei (în timp ce alţii contribuiau cu articole pe gratis); şi pe deasupra, primea un venit mare ce creştea mereu din drepturile de autor ale cărţilor ei. Timp de câţiva ani înainte de moartea ei, datorită „poziţiei privilegiate” pe care o ocupa în biserică, primea o sumă mai mare pentru drepturile de autor decât primeau alţi autori din denominaţie.

Iată un exemplu al modului în care s-a folosit de revelaţiile ei pentru a face bani: În 1868, liderul White a avut pe mână cărţi vechi în valoare de câteva mii de dolari, care erau bunuri fără valoare, deoarece nu se mai vindeau şi erau depăşite. A improvizat un plan pentru a strânge „fonduri de cărţi” pentru a distribui gratis cărţi şi tractate. A folosit acest fond pentru a cumpăra vechile cărţi ale lui şi ale soţiei sale. Când banii nu veneau destul de repede, ea a avut o revelaţie cu privire la acest lucru:

"De ce nu-şi trimit fraţii noştri partea pentru fondul de cărţi şi tractate? Şi de ce nu iau în serios liderii noştri această lucrare?... Nu vom avea pace în această privinţă. Oamenii noştri ni se vor alătura în lucrare. Vor veni fondurile. Şi vom spune acelor ce sunt săraci şi vor cărţi să-şi trimită comanda... Vă vom trimite un pachet ce conţine patru volume din 'Daruri spirituale' 'Cum să trăieşti' 'Apel către cei tineri' 'Apel către mame' 'Scrieri pentru Sabat' şi două tabele mari cu cheia explicaţiilor... şi vom lua patru dolari din fond" (Mărturii Vol. I., p.689).

Toate aceste cărţi erau ale lor. Au venit banii şi ei i-au luat pe toţi. Am fost acolo şi ştiu.

Doamna White avea cam douăzeci de cărţi inspirate. Au fost făcute toate eforturile posibile ca să se vândă toate. Prin toată autoritatea ei inspirată, obliga persoanele să cumpere toate aceste cărţi. Ascultaţi ce spune:

Page 60: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Volumul 'Spiritul profeţiei şi „Mărturiile” trebuie să fie introduse în fiecare familie care ţine Sabatul... Uzaţi-le citindu-le împreună cu toţi vecinii... Îndemnaţi-i să cumpere copii. Lumina atât de preţioasă ce vine de la tronul lui Dumnezeu e ascunsă sub un obroc. Dumnezeu îşi va trage poporul la răspundere pentru această neglijenţă.” (Mărturii Vol. IV., p.390, 391).

Vedeţi cum îşi laudă propriile cărţi! Aşa că normal că s-au vândut în cantităţi mari iar ea a avut mari câştiguri financiare. Drepturile de autor ale unei singure edituri (cea situată în Washington, D. C. ) se ridicau la vreo $8.000 sau mai mult decât profitul net al editurii pe anul 1911. Pentru o singură carte primea un drept de autor de vreo $4.000 iar pentru toate cărţile ei vreo $100.000. [Nota editorului: În valoarea din 1998, ceea ce se ridică la multe milioane de dolari]

În cartea sa "Trecut, prezent şi viitor" la pagina 367, ediţia din 909, fiul ei, Edson White, o acuză pe doamna Eddy de "simonie" deoarece a profitat de sistemul ei pentru a face bani. Aceeaşi acuzaţie poate fi adusă şi doamnei White. Dacă una a practicat simonia, la fel a făcut şi cealaltă.

Totuşi, doamna White nu era ea însăşi un bun manager de afaceri. I-a sfătuit pe fraţi să înceapă câteva proiecte de afaceri care s-au dovedit a fi mari pierderi financiare. Pe 8 iunie 1905, i-a scris liderului W. J. Fitzgerald, preşedintele conferinţei din Pennsylvania de est, să "meargă înainte" şi să cumpere o anumită clădire din Philadelphia pentru un sanatoriu; "strânge orice bănuţ.” Aşa a făcut. Instituţia s-a dovedit a fi un eşec, a fost închisă şi clădirea s-a vândut cu o pierdere de $60.000 pentru denominaţie.

Cam în acelaşi timp, a dat instrucţiuni asemănătoare pentru cumpărarea unei alte clădiri pentru un sanatoriu în Nashville, Tenn. Şi acesta a fost un eşec şi a adus o pierdere de $30.000.

Puţin mai târziu, la sfatul ei, denominaţia era înglodată într-o datorie de vreo $400.000 la Loma Linda, Cal., deşi în 1901 le spusese adepţilor ei să "alunge atragerea datoriilor ca şi cum ar alunga boala" şi că "trebuie să alungăm datoriile cum alungăm lepra" ("Mărturii" Vol. VI., p.211, 217). Instrucţiunile ei în conflict i-au aruncat pe lideri într-o mare perplexitate.

Nu după multă vreme de la moartea soţului ei, a început să fie strâmtorată din punct de vedere financiar, în ciuda venitului ei mare. Ani de zile a avut o grămadă de slujitori încât numai cheltuielile familiei se ridicau foarte mult. Se spune că a murit înglodată în datorii, deşi avea o casă mare şi o fermă în California, în valoare probabil de $20.000 [Editorul: Acea fermă probabil că valorează azi o jumătate de milion de dolari], pe lângă drepturile de autor pentru numeroasele ei cărţi, care valorau alte mii de dolari. Pentru a-i slava imaginea, conferinţa generală şi-a asumat datoriile ei.

Doamna. White a dat instrucţiuni foarte precise referitoare al datoria editurilor de a plăti dreptul de autor (vezi Mărturii, Vol. V., p.563-566). În ciuda instrucţiunilor ei clare, liderii denominaţiei intenţionează să întrerupă de tot pe cât este posibil, plata drepturilor de autor. Exemplul pe care l-a dat în acest caz se pare că i-a întors împotriva plăţii şi i-a făcut să treacă cu vederea atât instrucţiunile ei cât şi drepturile de autor.

Capitolul 12 - Înaltele ei pretenţii demascate

Nici un profet al ui Dumnezeu n-a avut vreodată pretenţii mai mari decât White. În Daruri spirituale, Vol. II., pagina 293, ea spune: "Sunt la fel de dependentă de Duhul Domnului când relatez sau scriu o viziune ca atunci când am viziunea.” Aici, ea pretinde că până şi cuvintele în care sunt păstrate viziunile sunt inspirate divin. Dar eu ştiu că cuvintele din cărţile şi „mărturiile” ei scrise nu sunt inspirate; deoarece:

Page 61: 69470930 Viata Lui Ellen White

1. Adesea schimba ceea ce scrisese şi scria ceva cu totul diferit. Am văzut-o ştergând un rând, o propoziţie şi chiar o pagină întreagă şi rescriind-o diferit. Dacă Dumnezeu i-a dat cuvintele, de ce le-a şters şi le-a schimbat? Se răzgândeşte Dumnezeu aşa?

2. Am văzut-o cu creionul într-o mână, citindu-i manuscrisul soţului ei, în timp ce el îi sugera modificări pe care ea le făcea. Ştergea cuvintele ei şi le punea pe ale lui. Era şi el inspirat? Ea nega acest lucru. În "Mărturii" Vol. I., pagina 612, mărturiseşte: "Niciodată n-am considerat judecata lui infailibilă, nici n-am crezut că cuvântul lui este inspirat.” Şi totuşi, în pregătirea scrierilor sale, preferea să scrie cuvintele lui decât pe ale ei.

3. Deoarece nu ştia gramatică, a angajat scriitori care să-i ia manuscrisul la corectat, să-i îmbunătăţească stilul, să-l şlefuiască, într-un stil popular, astfel încât cărţile ei să se vândă mai bine. Mii de cuvinte, fraze şi propoziţii au fost introduse de alte persoane, dintre care unele nu erau nici măcar creştine. Erau şi cuvintele lor inspirate?

4. Unul din angajaţii ei a lucrat cam opt ani la pregătirea celei mai mari cărţi a ei. După ce a terminat-o, ea a spus: "Am luat puţin de ici, puţin de acolo, puţin din altă parte şi le-am îmbinat.” Managerul uneia din cele mai mari edituri ale lor, care cunoştea lucrarea ei îndeaproape, a spus că n-a crezut niciodată că doamna White ar fi scris măcar un singur capitol pentru una din cărţile ei populare. Erau toate lucrarea altora.

5. Strângând material pentru cărţile ei, doamna White copia adesea subiectul de la alţi autori, fără să acorde credit sau ghilimelele pentru citate, iar aceşti autori n-au pretins niciodată că scrierile lor sunt inspirate. Vezi capitolul despre plagierile ei. Erau inspiraţi aceşti autori?

6. Multe din lucrurile despre care spune "Ie-am văzut”, „mi s-au arătat”, „mi-au fost arătate” sunt cunoscute acum drept falsuri. Aceste expresii se regăsesc din abundenţă în scrierile ei pentru biserică. În cărticica "Scrieri timpurii” aceste expresii apar de 409 de ori. Dar Dumnezeu nu arată profeţilor Săi lucruri care nu sunt adevărate. Prin urmare, Dumnezeu nu i-a arătat ceea ce pretinde ea.

7. Liderii denominaţiei tratau adesea scrierile ei cum ar trata orice producţie literară obişnuită, nicidecum ca pe cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Iată mărturia unuia care ştie:

"Aceasta e o dovadă că am fost unul din corectorii din biroul revistei Review and Herald timp de şase ani, începând din 1898. De multe ori, când primeam mărturii din partea doamnei White, erau scoase pasaje după placul celor care erau la conducerea biroului. (Semnat) W. R. Vester.”

Pe 7 Oct. 1907, la Battle Creek, Mich., un comitet al bisericii l-a chemat pe Dr. J. H. Kellogg să-l cerceteze cu privire la vederile lui religioase, mai ales cu privire la mărturiile doamnei White. Interviul a durat opt ore, de la 8:30A. M. până la 4:30P. M., a fost făcut un raport stenografiat, ce cuprindea 164 de pagini bătute la maşină. Doctorul era de acord cu faptul că doamna White intenţiona să fie o creştină, dar susţinea că nu te poţi baza pe mărturiile ei. A dat multe exemple când ea contrazicea fapte bine cunoscute – în care contrazicea ceea ce scrisese ea însăşi şi nega ceea ce spusese. A dat multe exemple în care oficialităţile pur şi simplu s-au folosit de mărturiile ei după placul lor, pentru a le sprijini proiectele. A dat exemple în care aceşti lideri au tăiat din mărturiile ei părţi care nu le plăceau, au adăugat alte părţi ca să schimbe sensul iar apoi,, cu semnătura ei, le-au folosit ca să-şi împlinească planurile şi ca să „dărâme” persoane pe care vroiau să le reducă la tăcere.

La pagina 48 a acestui raport, doctorul spune: "Aceşti oameni au tăiat adesea porţiuni mari din scrierile doamnei White, lucruri care-i puneau într-o lumină care nu le era favorabilă sau care nu se potriveau planurilor lor; se simţeau liberi să le scoată ca să schimbe ideea şi efectul general, semnându-le apoi cu numele sorei White. Ştiu asta şi cred c-o ştiţi şi voi.” Comitetul n-a putut să-l contrazică. Acest lucru arată cât de puţin respect aveau liderii faţă de mărturii.

Page 62: 69470930 Viata Lui Ellen White

La pagina 51 doctorul spune: "Nu cred în infailibilitatea doamnei White şi n-am crezut niciodată. În urmă cu opt ani i-am spus în faţă că unele din lucrurile pe care mi le-a trimis ca mărturii nu erau adevărate, că nu erau în concordanţă cu faptele; şi ea însăşi şi-a dat seama de asta.” În cele din urmă i-a mărturisit că se înşelase.

La pagina 96 mai spune: "Ştiu că se comite o fraudă şi nu-mi place deloc. Ştiu că oamenii se duc la sora White cu un plan sau o schemă pe care vor să şi le împlinească sub acoperirea ei, iar apoi să spună 'Domnul a vorbit!'"

De fapt, aşa au fost date o mare parte din „mărturiile” ei; adică sub influenţa cuiva mai mare ca ea, cineva care-i cerea să scrie ce vroia el.

La pagina 62, G. W. Amadon, mai mulţi ani de zile editor principal la Review şi membru al comitetului care l-a examinat pe Dr. Kellogg, a spus: "Ştiţi cum erau făcute scrierile ei în vremea liderului [liderul James White], iar eu ştiu tot atât de bine ca şi voi.” Dr. Kellogg i-a răspuns: "Sigur că ştiu.” Adică, liderul White le manipula ca să-i convină lui. Mai târziu, au făcut şi alţii acelaşi lucru.

La pagina 130 doctorul spune că doamna White i-a zis: "Dr. Kellogg, câteodată mă îndoiesc de propria mea experienţă.” Asta se întâmpla în 1881. Acest lucru arată că din când în când ea se îndoia că viziunile nu-i veneau de la Dumnezeu.

La aceeaşi pagină, doctorul spune că liderul White a venit la el într-o zi şi i-a spus: "Dr. Kellogg, e minunat; câteodată soţia mea are cele mai minunate experienţe; Domnul vine lângă ea şi are cele mai minunate experienţe; iar apoi vine diavolul şi o ia în stăpânire.”

Aceste afirmaţii aruncă o lumină important asupra vieţii doamnei. White şi reprezintă o dovadă în plus că nu era inspirată.

8. Ea însăşi a ascuns unele din scrierile ei despre care a pretins al vremea primei lor publicări că erau inspirate divin. Vezi capitolul despre „Scrieri distrugătoare ascunse”.

9. În ultimul rând, în ediţia revizuită a unor cărţi, contrazice direct ceea ce scrisese înainte. Astfel, în toate ediţiile cărţii ei "Tragedia veacurilor" la pagina 383, din 1888 până în 1911, spunea despre căderea Babilonului din Apoc. 14:8: "Nu se poate referi la biserica Romano-catolică.” Îl aplica în întregime bisericilor protestante. Dar în ediţia revizuită din 1911 această afirmaţie a fost schimbată: Nu se poate referi doar la biserica Romano-catolică.” Înainte de asta, nu se putea referi deloc la Biserica Romano-catolică; dar acum spune că se aplică acelei biserici, în mod particular ei dar nu numai ei. Le include şi pe altele. Iată una din cele mai directe contradicţii. Ce se întâmplă atunci cu pretenţia ei de inspiraţie divină pentru scrierile ei şi cu pretenţia şi mai îndrăzneaţă a adepţilor ei că scrierile ei sunt "singurul interpret infailibil" al Bibliei? Se răzgândeşte Dumnezeu şi-Şi schimbă părerea în acest fel?

Capitolele anterioare au arătat clar sursa reală a inspiraţiei ei.

Capitolul 13 - Primele viziuni copilăreşti

Ideile şi modul în care sunt exprimate în viziunile ei sunt adesea grosolane, copilăreşti şi extravagante şi diferă material prin aceasta de scrierile ei din anii de mai târziu. La vremea primelor viziuni avea numai şaptesprezece ani, nu citise nimic şi avea mintea plină de ideile fanatice ale lui Miller din acel timp. Aceste viziuni denotă mediul şi mintea ei copilărească de la acea vreme. În prima viziune spune că a văzut "un copac cu un trunchi pe ambele maluri ale râului, amândouă din aur pur, transparent" (Scrieri timpurii, ediţia 1907, p.17). Apoi: "Am văzut două beţe lungi de care atârnau sârme de argint, iar pe sârme erau nişte struguri minunaţi.” Imaginaţi-vă un pom de aur, cu sârme de argint cu struguri! O idee ce nu poate ieşi decât din mintea unui copil.

Page 63: 69470930 Viata Lui Ellen White

Apoi adaugă: "Toţi îngerii au un bilet de aur pe care trebuie s-o prezinte la poarta oraşului sfânt pentru a intra şi ieşi.” (p. 39).

Fiecare sânt din milioanele de mântuiţi neştiuţi are o coroană de aur. Ea spune: "Isus ni le-a pus pe cap chiar cu mâinile Lui" (p. 16). Pentru ca Însuşi Isus să facă asta pentru miriade de răscumpăraţi, e nevoie de sute de ani. Apoi vede "o masă din argint curat, lungă de mai multe mile şi pe care totuşi ochii noştri o puteau vedea" (p. 19). Toţi sfinţii au case de argint; în fiecare casă există un raft de aur. Sfinţii îşi scot coroanele de aur, le pun pe raft şi merg la lucru la câmp. (p. 18).

Vede copilaşi "folosindu-se de aripioare ca să ajungă în vârful munţilor " (p. 19). Apoi: "Sfinţii îşi foloseau aripile şi urcau în vârful zidului" (p. 53). Unde sunt pasajele din scriptură pentru această învăţătură?

Pretinde că l-a văzut de aproape pe Satan; i-a văzut silueta, forma capului, ochii etc. Ea spune: "Avea o siluetă mare, dar carnea îi atârna pe mâini şi pe faţă. Uitându-mă la el, stătea cu bărbia în mâna stângă " (p. 152).

Observaţi vederile ei extreme şi materialiste; totul e văzut din perspectiva unui copil cu imaginaţie şi gândire simplă; ceea ce era ea atunci. În scrierile de mai târziu, când s-a făcut mai inteligentă şi mai citită, dispar aceste idei grosolane. Ideile ei despre căderea lui Satan, căderea omului şi pierderea Edenului par de parc-ar fi scoase din „Paradisul pierdut” al lui Milton, cu siguranţă nu din Biblie.

Observaţi părerile ei referitoare la distrugerea celor răi. Sune că unii erau consumaţi „repede”.” Unii se consumau de mai multe zile şi câtă vreme mai exista ceva din ei neconsumat, rămânea sentimentul suferinţei.” (p. 294; vechea ediţie p.154). Aşa că dacă mai rămânea doar femurul după ce se consumau creierul şi nervii, acel os putea să gândească, să simtă şi să înţeleagă şi să sufere fără cap sau creier! E ceva demn de Infernul lui Dante, sau de vechea idee medievală de tortură în focul literal. Ar trebui ca Dumnezeu să facă o minune în fiecare individ pentru ca să tortureze astfel oamenii.

Cât timp Dr. Kellogg era în graţiile ei, doamna White a folosit termenii cei mai extravaganţi pentru a-l lăuda. Iată un exemplu: Dr. Kellogg "a luat cazurile cele mai dificile în care dacă bisturiul ar fi alunecat câtuşi de puţin, l-ar fi costat pe pacient viaţa. Dumnezeu i-a stat alături şi mâna unui înger era pe mâna lui, conducându-l în operaţii.” (Buletinul conferinţei generale 1901, p.203).

Dacă un înger putea face asta pentru Dr. Kellogg, alţi îngeri puteau ace acelaşi lucru pentru orice medic devotat sau chiar pentru o persoană care nu studiase niciodată chirurgia. Aceasta e o ilustraţie a imaginaţiei ei fertile nestăvilite din toate scrierile ei.

În 1901 l-a numit pe Dr. Kellogg "medicul numit de Dumnezeu.” Puţin mai târziu (23 iulie 1904) l-a numit unealta diavolului şi a spus că fusese "învăţat de stăpânul sofismelor" ("Mărturii Speciale" Seria B, p.43).

O farsă istorică despre cei doi Irozi

Mai ales în anii de al început, doamna White era în întregime ignorantă în ceea ce priveşte istoria. A făcut multe greşeli bătătoare la ochi. Iată una despre cei doi Irozi: Un Irod a luat parte la judecata lui Cristos, după mai mulţi ani, alt Irod l-a ucis pe Iacov. Doamna White nu ştia acest lucru, dar a presupus că era vorba de acelaşi Irod în ambele cazuri. Deci iată comentariul ei inspirat: "Inima lui Irod s-a împietrit şi mai mult; şi când a auzit că Cristos S-a înălţat nu s-a tulburat prea mult. I-a luat viaţa lui Iacov.” etc. (Scrieri timpurii, partea a doua, p.54).

O notă a editorului din subsolul paginii mărturiseşte: "Irod Antipa a luat parte la judecat lui Cristos iar Irod

Page 64: 69470930 Viata Lui Ellen White

Agrippa l-a ucis pe Iacov.” Şi încearcă să rezolve greşeala ei spunând: "Era acelaşi duh al lui irod, numai că în altă persoană.”

Nu ştia Domnul diferenţa dintre cei doi Irozi? Sigur că da! A inspirat-o El pe doamna White să scrie această afirmaţie falsă? Nu. Adevărul este că a inventat acest lucru după cum credea ea că este. E o dovadă clară că nu era inspirată.

Capitolul 14 - Editorul Smith i-a respins Mărturiile

Uriah Smith a fost editor la Review and Herald, ziarul bisericii lor, timp de cincizeci de ani. În toţi aceşti ani, era asociat apropiat al doamnei White şi a avut toate ocaziile posibile pentru a judeca pretenţiile de inspiraţie divină. Ca majoritatea din noi, a început cu cea mai mare încredere în pretenţiile ei. În 1868 a scris o apologie lungă a viziunilor ei, într-un pamflet de 144 de pagini. Cu trecerea anilor, a început să se îndoiască de inspiraţia ei. Mai întâi, a negat că „mărturia lui Isus” din Apoc. 12:17 însemna să profeţeşti şi să fii un profet, aşa cum presupunea doamna White. Era binecunoscută poziţia lui asupra acestui subiect. Mai târziu, a argumentat că trebui să facem diferenţa dintre o „viziune” directă şi o simplă scrisoare sau mărturie pe care a scris-o.

Din Healdsburg, Cal., pe 28 martie 1882, doamna White i-a scris liderului Smith o scrisoare muşcătoare care îl condamna şi-i cerea să citească ceea ce-i scrisese ea înaintea bisericii din Battle Creek. El a refuzat să facă acest lucru. Spunea că e doar o scrisoare cu opinia ei personală şi că nu era inspirată. L-a rănit adânc.

Pe 20 iunie 1882, ea a scris o scrisoare bisericii în care spunea că-i scrisese lui Smith şi că reţinuse mărturia. Era obligat să fi tipărit ambele mărturii în "Mărturii pentru biserică” Nr. 31, paginile 41-80, prima din ele cu titlul "Mărturie Importantă" iar a doua "Afront adus mărturiilor" Apoi, acestea au fost arătate în toate bisericile de pretutindeni. Era umilitor pentru Smith; dar trebuia s-o înghită sau să se revolte. Ani de zile s-a tot întrebat ce să aleagă.

În prima scrisoare, doamna White spunea: "Dispreţuieşti şi respingi mărturiile.” (p. 45). Aici, doamna White, într-o revelaţie inspirată, mărturiseşte că domnul Smith respinsese mărturiile. Deci e un fapt pe care el nu l-a negat niciodată. În a doua spunea: "Dacă slăbeşti încrederea poporului lui Dumnezeu în mărturiile pe care El li le-a trimis te revolţi împotriva lui Dumnezeu cum au făcut-o şi Core, Datan şi Abiram... Dumnezeu vorbea prin lut" (p. 62, 63).

Crezând împreună cu alţii că Smith avea de gând să se răzvrătească, a spus: "În dezbinarea puternică ce va avea loc. multe stele pe care le-am admirat pentru strălucirea lor vor dispărea în întuneric " (p. 76, 77). Dar predicţia a eşuat.”Dezbinarea puternică ce va avea loc" n-a avut loc bici atunci, nici în cei 35 de ani care au trecut de la prezicere iar Smith, deşi se îndoia, a rămas în biserică. În a doua scrisoare, doamna White spunea: "Puteţi spune că această comunicare a fost doar o scrisoare. Da, era doar o scrisoare, dar dictată de Duhul lui Dumnezeu.” (p. 63). Smith a cedat dar n-a fost convins. Acest lucru n-a făcut altceva decât să-i mărească îndoielile. Cu mine, vorbea liber despre ele.

Într-o zi, pe treptele Cortului din Battle Creek i-am spus: "Ai scris o apologie a viziunilor; dar nu te mulţumeşte.” Pur şi simplu a râs. Mi-am încrucişat degetele şi am spus: "Ştii că se contrazic chiar aşa.” A râs iar şi n-a spus nimic.

Pe 6 Apr. 1883, liderul Smith mi-a scris: "Dacă ar cădea de tot viziunile, aceasta nu mi-ar afecta deloc credinţa în teoriile noastre biblice... n-am învăţat nici unul din aceste lucruri din viziuni... Ideea fusese inoculată cu grijă în minţile oamenilor în aşa fel încât a pune la îndoială viziunile câtuşi de puţin însemna să devii imediat un apostat fără speranţă şi un rebel.”

Page 65: 69470930 Viata Lui Ellen White

Pe 31 iulie 1883, mi-a scris iar: "Chiar sora White mi-a închis gura. În mărturia specială către biserica din Battle Creek a publicat că am respins nu numai acea mărturie ci toate mărturiile. Acum, dacă spun că nu le-am respins, arăt că am făcut-o căci o contrazic pe aceasta. Dar dacă spun că am făcut-o, n-o să le fac nici un bine.”

Bietul de el, era într-adevăr într-o dilemă. Pe data de 7 Aug. 1883, mi-a mai scris o dată: "Trebuie să fac acum diferenţa dintre „mărturie” şi „viziune”. Cred că mă ştiu la fel de bine cum mă ştie doamna White.”

Pe 22 martie 1883, iar mi-a scris: "Mi se pare că mărturiile au un asemenea statut că n-are nici un rost să încerci să aperi pretenţiile grandioase făcute pe seama lor. Cel puţin, după tratamentul nedrept pe care l-am primit în anul care a trecut, nu simt nici o povară să fac asta.”

Pe 2 Oct. 1883, mi-a scris că a lăsat să se înţeleagă că nu respinsese mărturiile pentru ca alţii să nu-i urmeze exemplul şi să renunţe să creadă nu numai în mărturii ci şi în restul mesajului. Cu această scuză plauzibilă, şi-a liniştit conştiinţa, a permis ca influenţa lui să favorizeze ceea ce nici el nu credea i şi-a păstrat poziţia.

De aici se va vedea că era nevoit să ducă o viaţă dublă, aşa cum au făcut şi fac mulţi lideri importanţi din această biserică. Public, Smith a acceptat mărturiile; în mod privat, nu credea în ele.

Când i-am părăsit pe adventişti am afirmat că liderul Smith, ca şi mine, ne îndoiam de mărturii. Oficialităţile l-au forţat atunci să-şi afirme poziţia referitoare la ele. în Review. Acest lucru l-a băgat la strâmtoare. După multe presiuni, a scris un scurt articol intitulat "Personal.” Fiecare rând arată că încerca să spună ceva fără să spună de fapt nimic. Fraţii n-au fost mulţumiţi. Mi s-a spus că a zis "Luaţi asta sau nimic.” Iată câteva rânduri din afirmaţia lui:

"Cât de aproape am ajuns să renunţ la ele, sunt gat să spun celor ce vor să ştie dacă poate fi determinat. Poate că n-am fost aşa de aproape cum cred unii; Poate n-am fost atât de aproape pe cât credeam eu. În spatele la ceea ce părea atunci o provocare puternică de a mă retrage din lucrare, am ridicat întrebarea cât de departe se poate ajunge cu asta sau cât din lucrarea asta poate fi abandonată... Un moment de gândire e suficient pentru a arăta că mesajul şi ceea ce l-a însoţit nu pot fi separate. Ei bine, spune atunci cineva, absurditatea acestei părţi [viziunile] a lucrării e suficientă pentru a renunţa la cealaltă. Răspund la aceasta: Nu, căci puterea celorlalte părţi e de ajuns pentru a face o persoană să nu renunţe. Asta e poziţia pe care mi-am însuşit-o eu " ("Replici date lui Canright” p.108).

Aici, Smith susţine că viziunile doamnei White sunt absurde şi că luate separat el ar fi renunţat la ele. Credinţa lui în celelalte părţi ale mesajului l-au făcut să nu le respingă. Şi asta mi-a spus şi mie personal. În mărturii găsea nici o dovadă de inspiraţie divină dar i se părea absurd să le respingă pentru că avea motive destule. Nimeni n-a avut o şansă mai mare ca el să facă acest lucru. În ultimii 30 de ani ai vieţii a acceptat public mărturiile fără tragere de inimă deoarece avea de ales între asta şi să fie demis din poziţia lui. A fost un exemplu elocvent al legăturii spirituale în care sunt ţinuţi acum unii din liderii şi oficialii lor cei mai inteligenţi. Şi eu însumi am purtat jugul acela ani de zile şi ştiu ce înseamnă. Odată, liderul W. C. Gage, alt lider adventist important, mi-a spus: "Mă urăsc şi mă detest că pretind că cred ceea ce nu cred;" adică mărturiile. Totuşi, ca şi liderul Smith, şi-a înghiţit îndoielile, şi-a adormit conştiinţa şi a rămas acolo până la moarte, aşa cum fac mulţi alţii acum.

Capitolul 15 - Profeţiile ei dau greş

Doamna White şi adepţii ei pretind că a avut "duhul profeţiei" din decembrie 1844, până la sfârşitul vieţii, în August, 1915 – la 71 de ani. În aceşti lungi ani, a scris cam 20 de volume. În tot acest timp, a pretins că i s-a arătat viitorul şi a prezis ce se va întâmpla. Pretenţiile ei pot fi examinate şi puse la încercare.

Page 66: 69470930 Viata Lui Ellen White

Profeţii lui dumnezeu prevesteau lucruri specifice care urmau să aibă loc; numeau persoane şi oraşe şi spuneau ce se va întâmpla cu fiecare şi când. Iosif a prezis că vor fi 7 ani de bogăţie şi 7 ani de foamete. (Gen. 41); Samuel i-a spus lui Saul că îi va fi luată împărăţia şi dată altuia (1 Sam. 15:28); Isaia l-a numit pe Cirus cu 200 de ani înainte ca acesta să se nască (Isa. 44:28); Ieremia a prezis căderea Babilonului (Ier. 51); Daniel a profeţit înălţarea şi căderea Babilonului, imperiului Medo-Persan, Greciei şi Romei (Dan. 2 şi 7); Isus a vestit distrugerea Ierusalimului (Mat. 24); Agab a prezis ce se va întâmpla lui Pavel la Ierusalim (Fapte 21:10, 11). Putem da zeci de astfel de cazuri.

Dar unde sunt prezicerile împlinite ale doamnei White din cei 70 de ani profeţii? Ce evenimente specifice a prezis că vor avea loc la date precise în locuri precise? Unde sunt aceste profeţii? Nicăieri în numeroasele ei volume.

La început, a îndrăznit să prezică puţine lucruri specifice dar au eşuat toate. După aceea, punea totul în termeni generali, fără nici o excepţie, neîndrăznind să numească concret persoane, locuri sau date. A prezis numeroase inundaţii, furtuni, cutremure, războaie, etc., toate în termeni generali. Oricine putea face asta în siguranţă, fără un dar al profeţiei. Dacă avea într-adevăr duhul profeţiei, ar fi trebui ca aceasta să fie caracteristica uimitoare a cărţilor ei. În loc de asta, „Mărturiile” ei şi alte cărţi sunt dedicate în întregime problemelor personale, expoziţiunilor din Biblie şi subiectelor practice referitoare la conduita şi datoria creştină, ceea ce putea scrie şi un învăţător religios inteligent.

Odată, la începutul lucrării, a îndrăznit să prezică blestemul lui Dumnezeu asupra unei anumite persoane, Moses Hull. În 1862 era pe punctul de a renunţa la credinţa în adventism. Doamna White i-a scris: "Dacă continui cum ai început te aşteaptă mizeria şi durerea. Mâna lui Dumnezeu te va pedepsi cum nu-ţi va plăcea. Mânia lui nu va avea odihnă.” ("Mărturii pentru biserică” Vol. I., p.430, 431). Domnul Hull a trăit mulţi ani, până la o vârstă înaintată şi nu s-a împlinit nimic din ce i-a fost prezis. După aceea, a ameninţat pe mulţi dar întotdeauna în termeni generali.

Preziceri despre războiul civil

Războiul civil din 1861-65 i-a pus pe adventiştii de ziua a şaptea într-o postură dificilă. Nu puteau lua parte al război şi să ţină Sabatul. Erau ameninţaţi cu înrolarea. Şi acum ce? Eram unu din ei, în vârstă de 20 de ani – vârsta pentru a merge al război. Aşa că-mi amintesc cu precizie.

Trebuia făcut ceva. Speram ca doamna White să aibă o revelaţie. Şi a avut – mai multe chiar, cam 30 de pagini tipărite, cuprinse în Volumul I din "Mărturii pentru biserică.” Atunci, citeam aceste revelaţii tare nerăbdători, cu speranţa că vom primi lumină. Am fost dezamăgiţi. Nu spuneau decât ceea ce ştiam cu toţii, în favoarea celor ce se opuneau guvernului şi războiului.

Era o încercare forţată de a spune ceva când n-avea nimic de spus. Citite în lumina de azi, se pare că mergea pe ghicite şi se înşela în mare parte. Spune "Era necesar să se spună ceva" ("Mărturii” Vol. I., p.356). Ni se adresa în întregime nouă, o mână de oameni în număr de vreo zece mii, jumătate din noi femei, fără nici o influenţă în guvern sau în război. Profeţii Bibliei mergeau direct la rege şi-i spuneau cum să ducă războiul şi care va fi rezultatul. Profetul nostru nu avea un astfel de mesaj. Ea spune: "Pe 4 ianuarie 1862, mi s-au arătat unele lucruri referitoare la naţiunea noastră" (p. 253). În întregime, e o critică ascuţită la adresa administraţiei lui Lincoln şi a conducerii războiului. fiecare mişcare fusese greşită şi se profeţea doar înfrângerea. Dar verdictul istoriei este că Lincoln a fost unul din cei mai înţelepţi şi mai de succes oameni care a condus vreodată o naţiune prin criză. Întreaga lume îl onorează. Cu toate şansele împotriva lui la început, a dus războiul spre o victorie glorioasă, a păstrat unificarea, a eliberat sclavii şi a adus beneficii chiar şi sudului. În timpul orelor întunecate ale acelei bătălii cumplite, cum ar fi avut nevoie de încurajarea unui profet al lui Dumnezeu, dacă exista vreunul, după cum pretindea doamna White. Dar întregul ei mesaj conţinea opoziţie, găsire de vină, condamnare şi o profeţie

Page 67: 69470930 Viata Lui Ellen White

de înfrângere şi eşec final – exact ce s-a întâmplat cu adversarii lui Lincoln şi a modului în care a condus războiul. Ascultaţi ce spune:

"Rebeliunea a fost abordată atât de atent, de încet... încât mulţi s-au alăturat Confederaţiei de sud, lucru care nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost luate măsuri prompte şi eficiente din partea guvernului nostru mai devreme... Cât de puţin am câştigat! Mii de oameni au fost convinşi să se înroleze cu speranţa că acest război va aboli sclavia; dar acum că s-au prins, îşi dau seama că au fost înşelaţi; că scopul războiului nu este abolirea sclaviei ci s-o păstreze aşa cum este.”, „Războiul nu intenţionează să ne scape de sclavie ci doar pentru a păstra Uniunea " (p. 254, 258).

Asta se întâmpla a numai câteva luni după începerea războiului. Ca şi ea, nişte repeziţi neînţelepţi l-au sfătuit pe Lincoln să declare imediat abolirea sclaviei. Generalul Fremont a trebuit să fie înlocuit din funcţie pentru că a început să facă acest lucru în vest. Era prematur. Sentimentul general al naţiunii nu era pregătit pentru asta. Lincoln doar a aşteptat şi a pândit timpul potrivit. Apoi a fost un succes. Acum toţi recunosc înţelepciunea acţiunilor sale.

Doamna White continuă: "Ei [soldaţii] întreabă 'Dacă reuşim să reprimăm rebeliunea, ce am câştigat?' Pot doar să răspundă descurajator 'Nimic'" (p. 255). Frumoase cuvinte pentru a-l încuraja pe domnul Lincoln, soldaţii şi nordul în orele întunecate când aveau nevoie!

Continuă: "Sistemul sclaviei, care a ruinat naţiunea noastră, e lăsat să trăiască şi să dea naştere la altă revoltă” (aceeaşi pagină). O profeţie clară şi falsă. Nu s-a întâmplat aşa ceva, după cum ştim cu toţii acum.

Apoi: "Perspectiva din faţa naţiunii noastre este descurajatoare" (aceeaşi pagină). Da, din punct de vedere omenesc. Dar ea pretindea că are revelaţii divine în privinţa viitorului. Dacă pretenţia ei era adevărată ar fi văzut victoria de la final, ceea ce neagă cuvintele ei.

Ascultaţi-o iar, cu acelaşi ton mohorât: "Când mi s-a arătat acest război, mi se părea un lucru ciudat şi nesigur ca nici un altul... Pare a fi imposibil ca războiul să ie condus spre succes" (p. 256). Da, pentru ea era nesigur, imposibil să reuşeşti. Dar doar atât ştia Dumnezeu despre asta? Doar asta putea spune? Amintiţi-vă că scrie sub inspiraţia lui Dumnezeu; scrie cuvintele pe care El i le spune! Tot ce scrie ea, fie într-o scrisoare privată, fie într-un articol de ziar, spune că e inspirat. Astfel: "Dumnezeu vorbea prin lut... În aceste scrisori pe care le scriu, în mărturiile pe care le aduc, vă prezint ceea ce mi-a arătat Domnul. Nu scriu nici măcar un articol de ziar în care să exprim părerile mele personale. Ce scriu este ceea ce mi-a deschis Dumnezeu în viziune – preţioasele raze de lumină ce strălucesc de la tron" ("Mărturii” Vol. V., p.67). Iată, limpede ca lacrima – fiecare cuvânt pe care-l scrie e o rază de lumină de al tronul lui Dumnezeu! Deci, pentru Dumnezeu era un război nesigur, imposibil de câştigat! Sigur Dumnezeu a fost foarte surprins când l-au câştigat cu adevărat!

Domnul Lincoln, în nevoia sa, a cerut rugăciunile tuturor creştinilor şi a fixat zile de post şi rugăciune. Despre acestea doamna White spunea: "Am văzut că aceste posturi naţionale erau o insultă la adresa lui Iehova... Se proclamă un post naţional! O, ce insultă pentru Iehova!" ("Mărturii” Vol. I., p.257). Aşa era ea alături de domnul Lincoln şi de naţiune la nevoie.

Cu o zi înaintea groaznicei bătălii de la Gettysburg, în care se decidea destinul naţiunii, domnul Lincoln a petrecut noaptea în rugăciuni fierbinţi către atotputernicul Dumnezeu. Aşa mărturiseşte biograful său. Dar nici doamna White, nici adepţii ei n-au înălţat nici o singură rugăciune pentru el sau pentru naţiune. Eram cu ea – şi cu ei – şi ştiu. În timpul celor 28 de ani cât am fost adventist nu m-am rugat niciodată pentru preşedinte, congres, vreun guvernator sau orice altă autoritate. Nu i-am auzit niciodată pe doamna White, pe liderul White sau pe oricare dintre ei s-o facă. De atunci, am luat de multe ori parte la întâlnirile lor mari dar n-am auzit nici o rugăciune pentru cineva din guvern. Totuşi, una din cele mai clare porunci din Evanghelii este să ne rugăm

Page 68: 69470930 Viata Lui Ellen White

pentru împăraţi, domnitori şi toţi cei cu autoritate (1 Tim. 2:1, 2). De la moartea doamnei White, adventiştii au început să se roage pentru cei din guvern.

Doamna White spunea iar: "Această naţiune va i umilită în praf... Când Anglia declară război, toate naţiunile vor avea un interes personal şi va fi un război general " (p. 259). Pentru un timp părea probabil că aşa va fi şi toţi se temeau de asta; dar nu s-a adeverit. Iată iar o profeţie care era în întregime un eşec. Naţiunea noastră n-a fost umilită în praf. Anglia nu a declarat război. E clar că tot timpul doamna White vedea lucrurile după cum păreau să indice circumstanţele de atunci şi scria după ceea ce vorbeau cei din jurul ei. Dacă era adevărat, aşa cum pretindea ea, că nu scria nimic din capul ei, ci relata ce-i spunea Dumnezeu, oare i-ar fi spus El aşa ceva? Nu ştia Domnul că Anglia nu va declara război? Sigur că ştia. Dacă nu te puteai baza pe prezicerile ei atunci, nu te poţi baza pe ele nici acum. Dacă atunci n-a fost profetul lui Dumnezeu, atunci n-a fost niciodată.

Iată altă minciună: "Dacă naţiunea noastră ar fi rămas unită, ar fi avut putere; dar împărţită, trebuie să cadă.” (p. 260). Nu s-a întâmplat aşa ceva. Nu era împărţită şi nici n-a căzut. Nu ştia Domul acest lucru? Ba da. Dar ea nu ştia.

Doamna White a interpretat Războiul Civil ca un semn al sfârşitului lumii, la fel cum interpretaseră adventiştii războiul european. Ea spune: "Scenele istoriei umane se închid repede.” (p. 260). Sub titlul "Rebeliunea" scrie: "Singura întrebare importantă care ar trebui să fie în minţile tuturor este, Sunt pregătit pentru ziua Domnului? Nu va mai dura mult.” (p. 363).

A trecut de atunci o generaţie. Doamna White, liderul White, şi toţi cei care au predicat şi au auzit atunci acest avertisment sunt morţi. N-aveau nevoie de acest avertisment, căci n-au trăit să apuce acea zi pe care a prezis-o ea. Eşec, eşec şi iar eşec, marcat de scrisori incontestabile care stau dovadă împotriva predicţiilor ei.

Observaţi acum cum le interzicea adepţilor ei să participe la sprijinirea guvernului în lupta pentru a salva Uniunea şi a elibera sclavii.”Mi s-a arătat [adică Domnul i-a arătat] că poporul lui Dumnezeu, care sunt comoara Lui nepreţuită, nu pot lua parte la acest război năucitor căci vine în contradicţie cu toate principiile credinţei lor.” (p. 361). Prin urmare, nici un adventist de ziua a şaptea nu a luat parte la efortul de a salva Uniunea şi de a elibera sclavii – nici măcar nu s-au dus ca asistente medicale. Dacă toţi oamenii ar fi făcut aşa, naţiunea s-ar fi împărţit şi am avea încă sclavie.

În timpul acelor zile întunecate ale Războiului Civil, doamna White îi avertiza în ascuns pe cei căsătoriţi să nu mai facă copii. Timpul era aşa de scurt şi în curând aveau să vină cele şapte ultime plăgi încât copiii născuţi atunci erau sortiţi pieirii. Dar copiii care s-au născut de atunci sunt acum bunici!

În imaginaţia ei vie, a interpretat ororile marelui Război Civil ca dovadă că sfârşitul lumii era aproape, după cum am mai spus. A interpretat la fel şi marele război şi revoluţia din Europa din 1848. Toţi îşi amintesc că în acel an avea loc un război general în Europa, război în care erau implicate mai multe naţiuni. În ianuarie 1849, liderul Bates a publicat un pamflet intitulat "Pecetea Dumnezeului celui viu.” Interpretarea lui era că acesta era ca şi începutul necazului lui Daniel (Dan. 12:1), şi că împlinea Apoc. 11:18: "Neamurile se mâniaseră dar a venit mânia Ta.” La pagina 48 a acestui pamflet el spune: "Timpul de necaz, aşa cum n-a mai fost niciodată (Dan. 12:1), a început.” Ca dovadă a acestui lucru el numeşte câteva din puterile aflate în război: "Prusia, Hanovra, Sardinia, Sicilia, Napole, Veneţia, Lombardia, Tosca, Roma, Austria” etc. La pagina 15 spune: "Şi acum a început necazul, care e datoria noastră?" La paginile 24 şi 26 relatează cum, în timp ce discuta cu alţii această întrebare, doamna White a avut o viziune în care a văzut aceleaşi lucruri! Ea spunea: "A început vremea necazului. Necazul nu se va sfârşi până când pământul nu va fi curăţat de cei răi.”

Liderul Bates spune după aceea: "Cele de mai sus sunt copiate cuvânt cu cuvânt după ceea ce vorbea ea în viziune, prin urmare sunt cuvintele ei neschimbate.”

Page 69: 69470930 Viata Lui Ellen White

Observaţi din nou cum era influenţată de Bates să vadă în viziune exact ceea ce susţinea el în prezenţa ei. S-au înşelat amândoi.

Pe 3 Aug. 1861, doamna White a avut o viziune în care i s-a arătat Războiul Civil, de abia început. Ea spune:

"Am văzut locuitorii pământului în cea mai mare confuzie. Război, vărsare de sânge, privaţiuni, nevoi, foamete şi boli se întindeau peste tot pământul " (Mărturii, Vol. I., p.268)

Exact asta preziceau atunci toţi acei care căutau greşeli – foamete şi boli. N-a fost nici foamete, nici boală. Nu s-a întâmplat nimic de genul acesta. Prezicerile ei au dat greş. De unde a primit atunci acea „viziune”? Sigur că nu de la Dumnezeu ci din ideile celor din jurul ei, la fel ca şi în cazurile celorlalte „viziuni”. Evenimentele au dovedit acest lucru.

Capitolul 16 - A pretins că descoperă păcate secrete

Aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de persoane, denominaţia a avut în general despre doamna White păreri extravagante şi chiar superstiţioase, recunoscând-o ca profetul şi liderul lor spiritual. Acest lucru era încurajat atât de pretenţiile ei cât şi de învăţăturile adepţilor ei credincioşi. A pretins că e mesagerul special al lui Dumnezeu şi că i s-a dat sarcina să descopere şi să mustre "păcate secrete"; şi că a fost dusă în viziune din casă în casă, unde asculta conversaţii pe care îi era interzis să le relateze. Mulţi din adepţii ei o considerau o persoană dotată cu puteri supranaturale şi mergeau la ea pentru sfaturi ca şi cum ar merge înaintea lui Dumnezeu.

Liderul A. G. Daniells, preşedintele Conferinţei lor Generale din 1901, într-o afirmaţie făcută pe 12 Feb. 1914, spunea: "La începutul lucrării mele, pe când eram tânăr, credeam că doamna White ştie totul despre mine; că poate să-mi citească gândurile.” De atunci şi-a dat seama că nu e aşa şi şi-a caracterizat părerile anterioare ca fiind "superstiţii.”

Cam în aceeaşi vreme, liderul F. M. Wilcox, editor la Review and Herald, principalul ziar al denominaţiei lor, a spus cum s-a simţit când, încă băieţel, a văzut-o pentru prima oară pe doamna White şi a auzit-o vorbind. Spune: "Credeam că poate privi prin mine; că ştia tot ce făcusem vreodată.” La fel a caracterizat şi el părerile lui, ca fiind "superstiţii.”

Domnul Charles T. Shaffer, mai mulţi ani de zile lider al bisericii adventiste de ziua a şaptea din Washington, D. C., într-o afirmaţie datată 10 noiembrie 1915, spunea: "Am considerat-o întotdeauna pe doamna White ca profetul Domnului şi că toate lucrurile erau deschise înaintea ochilor ei şi că putea vedea la fel de bine cum văd eu printr-un geam.” Mai târziu şi-a dat seama că nu era aşa. Ea îşi lua informaţiile de la alţii.

Una din pretenţiile doamnei White' era că Dumnezeu o împuternicise să cunoască gândurile şi secretele oamenilor fără ca ei să ştie şi apoi să-i mustre şi să-i demaşte pentru a salva biserica de corupţie ascunsă. Ascultaţi-o: "Dumnezeu a găsit plăcere să-mi deschidă secretele vieţii interioare şi păcatele ascunse ale poporului Său. Mi s-a dat sarcina neplăcută de a mustra răul şi de a demasca păcatele ascunse.” ("Mărturii" Vol. III., p.314).

Spune apoi cum îi vedea în casele lor, le asculta conversaţiile, lua parte la adunările lor şi asculta tot ce vorbeau în privat, la fel cum Dumnezeu vede, aude şi ştie toate acestea. Nimic nu-i poate fi ascuns ei. ("Mărturii” Vol. V., p.68). Astfel, liderul Uriah Smith, în "Răspunsuri date obiecţiilor” ediţia din 1868, la pagina 6, spune: "Au expus păcate ascunse, au adus la lumină răutăţi ascunse şi au scos la iveală motive malefice ale inimilor înşelătoare.”

Page 70: 69470930 Viata Lui Ellen White

Există o grămadă de dovezi care să contrazică această pretenţie. Multe fapte reale din viaţa ei contestă această pretenţie. Mai târziu, liderul Smith însuşi s-a îndoit de această pretenţie a doamnei White. Pe data de 22 martie 1883, mi-a scris despre îndoiala lui în ceea ce privea mărturiile ei. Citez câteva rânduri: "Cazurile lui C------ şi S----- mă uimesc.”

Nu-i nici o mirare că-l uimeau, la fel cum ne uimeau pe toţi. Îi ştiu bine pe amândoi aceşti lideri. Dar păcatele lor nu i-au fost descoperite doamnei White, deşi era apropiată de amândoi.

Să luăm alt caz – acela al liderului Nathan Fuller. Liderul Fuller era un bărbat cu înfăţişare impunătoare, multe abilităţi şi era foarte stimat de adventişti. În Niles Hills, Pa. Era o biserică mare. Locuia aproape de ea şi a supravegheat această biserică timp de ani de zile. Cam prin 1869 sau 1870 liderul White şi soţia lui au vizitat această biserică şi au stat în casa domnului Fuller. Liderul White l-a lăudat public pe Fuller ca fiind un om evlavios, cu multe abilităţi. La numai câteva zile, prin mărturia unei surori mustrate de conştiinţă din biserică, s-a descoperit că ani de zile, Fuller practicase adulterul cu cinci sau şase femei din biserică. Toate au mărturisit şi l-au obligat şi pe Fuller s-o facă. Comunitatea s-a strâns în jurul lui în mare număr. Întreaga denominaţie resimţea şocul şi ruşinea. Dar cel mai rău a lovit-o pe doamna White. Stătuse zile întregi în casa lui Fuller, la întâlniri cu el, le întâlnise pe toate aceste femei şi totuşi n-a ştiut nimic de toată această stricăciune. M-am dus acolo puţin mai târziu şi am ţinut întâlniri timp de 2 săptămâni, i-am întâlnit pe aceşti oameni şi am aflat întreaga poveste ruşinoasă.

Acest caz a expus falsitatea pretenţiei doamnei White că Dumnezeu îi descoperea "păcatele ascunse" ale poporului Său. Ce putea spune? Ca de obicei, după ce toată lumea aflase, a avut o mărturie în care spunea totul. E tipărită în "Mărturii pentru biserică” Vol. II., p.449-454. Spune: "Cazul lui N. Fuller mi-a provocat multă durere şi suferinţă în suflet.” Da, din moment ce expunea propriul ei eşec. Pentru a se scuza, spune: "Cred că Dumnezeu a aranjat ca acest caz de ipocrizie şi răutate să fie adus la lumină aşa cum s-a întâmplat.” Adică, Dumnezeu i l-a ascuns şi le-a lăsat pe femei să-l expună! Dacă a existat un caz în care să fie nevoie de pretinsul ei „dar” de a descoperi „păcate secrete”, iată-l – un păcat de amploare, îngrozitor, ascuns timp de ani de zile în care era implicată întreaga biserică. Îl întâlnise adesea pe Fuller la adunări generale, fusese în casa lui şi le întâlnise şi pe toate aceste femei. Şi totuşi nu ştia nimic despre asta. Nu-i de mirare că Smith era uimit.

Al doilea caz menţionat de Smith era acela al unui lider mult mai important decât Fuller. Ţineam întâlnirea într-o biserică în care ţinuse întâlniri până nu demult acest lider. Liderul bisericii şi soţia lui mi-au spus cum a încercat el s-o seducă pe ea şi cum încercase acelaşi lucru cu o tânără soră, fiica lor adoptivă. Cercetările au descoperit faptul că timp de mai multă vreme încercase acelaşi lucru în alte locuri. Am prezentat aceste fapte Conferinţei şi a fost destituit din poziţia sa. Doamna White luase parte cu el la întâlniri timp de mai multe săptămâni şi fusese în aceeaşi biserică cu el; totuşi nu ştia nimic despre toate astea. Habar n-a avut până n-a ieşit totul la iveală.

Mai târziu, un alt caz, unul foarte urât, a ieşit la lumină. Un lider care fusese unul din oamenii lor cei mai valoroşi şi mai de încredere, a venit la Battle Creek cu o săptămână înaintea Conferinţei generale de acolo. Urma să predice în Cort în după-amiaza Sabatului. Soţia lui îl bănuia de multă vreme de infidelitate. Aşa că, în timp ce-i căuta într-o zi prin valiză, a găsit ascunse mai multe scrisori de la o femeie, scrisori care dezvăluiau relaţia lor secretă. I-a informat pe oficiali şi nu i s-a mai permis să urce la amvon. La conferinţă l-am auzit mărturisindu-şi ruşinea înaintea celor câteva sute din Cort. Apoi, ca de obicei, după ce ieşea totul la iveală, doamna White a avut o mărturie în privinţa aceasta, mărturie intitulată "Păcatul licenţiozităţii.” Am acum această mărturie.

Aceste cazuri arată că pretenţia ei că Dumnezeu i-a încredinţat sarcina să descopere „păcatele ascunse” din biserică era nefondată. Cred că mi-a scris frumoase mărturii personale în timpul lucrării mele. Am examinat-o

Page 71: 69470930 Viata Lui Ellen White

cu atenţie pe fiecare pentru a vedea dacă nu exista nici o aluzie la viaţa mea pe care numai Dumnezeu putea s-o ştie. N-am găsit niciodată nici măcar vreun cuvânt în nici una din ele. Toţi cei care mă cunoşteau aşa cum mă ştia ea ar fi putut să spună tot ce-a spus ea. Pe lângă asta, a făcut câteva greşeli, presupunând că se vor întâmpla nişte lucruri care nu s-au întâmplat.

Lucruri ca evenimentele relatate înainte, care se întind pe mai multe cazuri, mi-au distrus în cele din urmă încrederea în pretenţiile ei că e inspirată divin.

Cu câţiva ani înaintea morţii doamnei White, au fost descoperite atât de multe cazuri de imoralitate într-una din editurile lor fruntaşe încât instituţia devenise rău famată în comunitatea unde se afla. La cercetări, aproape 20 de angajaţi, unii din ei dintre cei mai credincioşi membri ai bisericii, persoane care dădeau zeciuiala, au trebuit să fie concediaţi pentru proastă conduită. Totuşi, doamna White, profetul lor, nu ştia nimic despre această stare deplorabilă a lucrurilor.

Aceste cazuri şi multe altele ce pot i amintite sunt suficiente pentru a arăta că pretenţia ei că Dumnezeu îi încredinţase sarcina să descopere "păcate ascunse" din biserică era nefondată N-avea acest dar. Ca una care descoperea păcate secrete, a eşuat mult. În acest lucru, ca şi în multe altele, şi-a greşit chemarea şi şi-a asumat o responsabilitate care nu-i revenea ei.

Ca şi profeţii oracolului din Delfi din Grecia antică, strângea informaţii în linişte şi cu asiduitate din multe surse şi despre multe lucruri despre care nu putea şti prea mult sau chiar deloc. Şi-a bazat pe ele multe din mărturii, care au fost prezentate ca fiind revelaţii directe de la Dumnezeu. Dar, ca şi în cazul profeţilor din Delfi, cu cât ieşea la lumină adevărata sursă a informaţiilor ei, „darul” ei cădea în dizgraţie

Capitolul 17 - Influenţată să scrie Mărturii

Poate fi uşor dovedit că doamna White a fost influenţată de ceea ce spuneau alţii să-şi scrie mărturiile către oameni. Ea a negat acest lucru şi a încercat să-i facă pe adepţii ei să creadă că a primit informaţiile direct din cer - că "îngerul Domnului" îi vorbise şi îi arătase cazurile lor. (Vezi "Mărturii" Vol. III., p.314, 315; Vol. V., p.65, 683). Dar sunt prea evidente faptele care dovedesc opusul. Iată aceste exemple ilustrative:

A mustrat persoana greşită

Cam prin anul 1882, doi lideri adventişti, E. p.Daniels şi E. R. Jones, lucrau împreună în Michigan. Într-un discurs despre sănătate, unul din ei făcuse nişte remarci destul de ofensive faţă de gusturile estetice.

La puţin timp după aceea, liderul Daniels a primit o mărturie din partea doamnei White, care-l mustra pentru ofensă, despre care ea spunea că a acut loc în Parma, Mich. Dar, aşa cum s-a dovedit, a mustrat persoana greşită iar evenimentul n-a avut loc în Parma ci într-un alt loc.

În loc să-şi recunoască greşeala, doamna White l-a făcut pe liderul Daniels, cel acuzat, să facă următoarea afirmaţie:

"Printr-o neînţelegere, s-a întâmplat să fiu mustrat în locul altei persoane căreia i se adresa mustrarea şi care o merita pe drept. Dacă s-ar fi cunoscut toate faptele, n-ar mai exista nici cea mai mică lipsă de respect faţă de motivele care au influenţat-o, deoarece a presupus că avea cele mai bune motive să creadă că informatorul ei îi spusese adevărul. Şi aşa a şi fost dar a greşit numele persoanei. Tot ceea ce i-a spus era adevărat despre altă persoană deşi incidentul n-a avut loc în Parma" (Supliment la Review and Herald, Aug. 14, 1883, p.10).

În cel mai bun caz, aceasta e "o scuză proastă pentru o eroare inspirată.” Demonstrează fără nici o urmă de

Page 72: 69470930 Viata Lui Ellen White

îndoială că în această situaţie, cel puţin doamna White a fost influenţată să scrie respectiva mărturie de către cineva care i-a relatat cazul; că "informatorul ei" nu era "un înger din cer" care-i vorbea, aşa cum a pretins, ci un muritor care a greşit; şi că, între ei, acest "informator" şi doamna White au încurcat lucrurile rău de tot, atât în ceea ce priveşte locul cât şi persoana.

Când Dumnezeu mustră un om nu-l mustră pe unul greşit. Când l-a trimis pe proorocul Natan la David cu mesajul "Tu eşti acel om" a lovit persoana corectă.

Continuându-şi explicaţia, liderul Daniels a spus: "Doamna White mi-a spus clar că aceste informaţii veneau de la un domn pe care-l cunoscuseră călătorind prin vest.”

Acest lucru dovedeşte încă o dată falsitatea pretenţiei ei că nu era influenţată să-şi scrie mărturiile cu ajutorul informaţiilor căpătate de al anumite persoane.

Această mărturie a fost scrisă de doamna White în timp ce era în Colorado. Dacă liderul Daniels, cel căruia îi era adresată, ar fi fost vinovat, probabil că niciodată nu s-ar fi îndoit de originea ei; iar liderii bisericii ar fi considerat-o ca şi pe celelalte mărturii ale ei: "Cum putea sora White să ştie ce făcea liderul Daniels atât de departe în Parma, Mich., dacă Domnul nu i-ar fi arătat într-o viziune?" dar greşeala i-a arătat originea. Tot ceea ce putea face doamna White în acel moment era să arunce vina asupra omului care i-a dat informaţiile.

Bazându-şi comunicarea pe mărturia unui singur om, trecea cu vederea un principiu clar din Biblie: "Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau a trei martori " (1 Tim. 5:19). Dar a făcut asta mereu în mărturiile ei. Avea mereu urechile plecate spre informaţii.

Scriitorul acestor rânduri îl cunoştea bine pe liderul Daniels. Greşelile pe care le-a făcut doamna White în acest caz i-au zdruncinat atât de mult credinţa în mărturiile ei că aproape că a părăsit lucrarea. Am avut o discuţie lungă cu el, încercând să-i îndepărtez îndoielile; dar l-au bântuit mereu şi şi-a deschis ochii la alte greşeli ale doamnei White. În cele din urmă, după ani de lupte, s-a retras din denominaţie iar acum luptă împotriva ei, la fel ca sute de lideri adventişti, persoane oficiale şi laici sinceri, iar numărul lor creşte mereu.

"Care a fost cauza"

Să luăm alt caz. Mai mulţi ani de zile, anumiţi lucrători iresponsabili şi independenţi din sud şi-au făcut obiceiul de a merge printre membrii bisericilor din statele din nord şi să strângă zeciuieli şi donaţii pentru lucrarea lor. Liderul George F. Watson, preşedintele conferinţei din Colorado, a refuzat ca acest lucru să aibă loc la conferinţă. Imediat a primit o mărturie din partea doamnei Whie, pe 22 ianuarie 1906, care apăra această practică şi-i cerea să tacă din gură. În ea, spunea:

"Timp de ani de zile mi s-a arătat că eu trebuie să-mi administrez zeciuiala... Eu însumi mi-am administrat zeciuiala în funcţie de cazurile şi nevoile care mi s-au prezentat... E un subiect ce nu trebuie discutat; căci voi fi nevoită să fac lucrurile cunoscute iar eu nu vreau acest lucru... Iar dacă cineva îmi va spune 'Soră White, vrei să dai zeciuiala unde crezi că e mai multă nevoie de ea?' îi voi răspunde 'Da' şi voi face acest lucru. Le felicit pe surorile care şi-au dat zeciuiala acolo unde era cea mai mare nevoie... Timp de ani de zile, au mai fost persoane ici şi acolo care şi-au pierdut încrederea în capacitatea lor de a-şi administra zeciuiala şi mi-au dat mie această sarcină... Am luat banii, le-am dat o chitanţă şi le-am spus unde vor merge banii. Vă scriu aceste lucruri ca să vă păstraţi sângele rece şi să nu vă agitaţi şi să faceţi vâlvă în jurul acestei probleme, ca să nu le urmeze şi alţii exemplul.”

Această comunicare din parte doamnei White contrazicea pe faţă ceea ce scrisese în urmă cu zece ani. În Review and Herald din 10 noiembrie 1896, spusese:

Page 73: 69470930 Viata Lui Ellen White

"Nimeni să nu se simtă liber să-şi reţină zeciuiala pentru a o folosi după cum crede. Nu trebuie să o folosească după cum cred ei, chiar dacă li se pare că e pentru lucrarea Domnului... Liderul nu trebuie să creadă că poate reţine şi administra după cum crede el doar pentru că e lider.. Nu e a lui... Să nu lase ca influenţa lui să conceapă planuri care să ia zeciuielile şi darurile dedicate Domnului. Toate acestea să ie puse în trezoreria Lui.”

În 1909, împreună cu aceasta, o altă problemă la fel de importantă, au fost publicate în Volumul IX al "Mărturiilor.” La un consiliu al comitetului conferinţei generale, ţinute în spatele uşilor închise în Washington, D. C., pe 27 Oct. 1913, după citirea acestor două afirmaţii contradictorii, liderul Watson, cu fiecare din ele într-o mână, a spus că nu putea crede că fuseseră scrise amândouă de aceeaşi persoană. A spus că l-a acuzat pe J. E. White, fiul cel mai mare al doamnei White că e autorul mesajului din 1906; îi spusese că el credea că era "un produs al minţii sale blestemate.” Timp de aproape opt ani lungi, fusese lăsat în întuneric în ceea ce priveşte adevărul dacă era o mărturie reală sau nu şi a afirmat că sute de mii de dolari au fost luaţi de la locul lor prin folosirea care le-a fost dată.

În final, la aceeaşi întâlnire, liderul W. C. White, răspunzându-i lui Watson, a făcut următoarea afirmaţie:

"Scrisoarea a fost scrisă de mama mea şi a fost duplicată, o copie fiindu-i trimisă fratelui Watson iar alta, foarte neînţelept după părerea mea şi-mi pare rău s-o spun, fratelui meu. Cauza a fost o scrisoare a fratelui meu către mama. Îmi pare foarte rău că a fost scrisă această scrisoare.”

Observaţi câteva lucruri importante:

1. Avem aici două mărturii "inspirate" ale doamnei White care se contrazic reciproc.

2. A fost influenţată de unul din fiii ei să scrie una din ele, după cum mărturiseşte celălalt fiu. Acest lucru zădărniceşte pretenţia ei că n-a fost influenţată să scrie mărturiile.

3. Observaţi de asemenea duplicitatea ei. În mărturiile ei tipărite pentru biserică, le interzice altora să-şi folosească zeciuielile dup cum credeau ei că e mai bine. Toate trebuie să intre neapărat în trezorerie. Dar ea însăşi nu numai că şi-a folosit propriile zeciuieli dar şi cele ce i-au fost încredinţate de alţii aşa cum a vrut, nepunând nici una în trezorerie, aşa cum cerea altora. În mod privat, îi încuraja pe cei încrezători să-i dea ei zeciuielile, contrat mărturiilor ei publicate. Când s-a descoperit acest lucru, l-a obligat pe Watson să-l ascundă, ca să nu fie obligată să dea o explicaţie iar alţii să fie influenţaţi să urmeze exemplul ei şi exemplul celor cărora le conducea ea acţiunile. Ce putem spune despre o astfel de duplicitate la un pretins profet al lui Dumnezeu?

4. Dacă era potrivit ca unuia din fiii ei să-i „pară rău” pentru o mărturie pe care ea a fost inspirată să o scrie printr-o scrisoare a celuilalt fiu, de ce n-ar fi potrivit ca întregii biserici să-i pară rău pentru multe alte lucruri pe care ea a fost influenţată să le scrie în acelaşi fel?

Doamna White a fost mereu influenţată la fel de către fiii ei şi de către liderii din denominaţie, pentru a scrie mărturii către persoane şi biserici. Atât ei cât şi ea au încercat să ascundă faptul că mărturiile ei îşi aveau originea aici. În anii de mai târziu, unii, ca liderul A. G. Daniells, preşedintele conferinţei lor generale din 1901, când au dorit o mărturie de a ei împotriva altcuiva, îi scriau fiului ei W. C. White, iar el le citea comunicările mamei lui. Apoi, când erau întrebaţi dacă îi scriseseră doamnei White despre respectivele persoane, ei neaga, ceea ce era tehnic vorbind adevărat, dar era complet fals în fapte şi în efectul avut, căci îi scriseseră ei prin intermediul fiului ei. Au recurs şi ei şi ea la asemenea subterfugii nedemne pentru a o proteja în munca ei şi a-i apăra mărturiile. Nici un dar, profesare a lui sau ascultare n-a împiedicat-o pe ea sau pe ei să practice înşelătoria.

Page 74: 69470930 Viata Lui Ellen White

Chiar din 1867 însăşi doamna White a recunoscut că era influenţată să scrie mărturiile de scrisori din partea fraţilor. Vezi ultima parte a capitolului "Scurtă schiţă a vieţii ei" paginile 77, 78. Atunci, ce rost mai avea să nege acest lucru mai târziu?

Influenţată de Dr. Kellogg să nege învierea trupului

Toţi adventiştii susţin cu tărie învierea materială a trupului care merge în mormânt. În 1878, Dr. Kellogg a susţinut teoria că trupul mort nu va învia niciodată ci că tot ceea ce mai rămâne dintr-o persoană la moartea acesteia e un dosar al vieţii ei ţinut în cer. La înviere, va primi un trup ca şi primul dar complet nou, din materie nouă şi va crede că e aceeaşi persoană cu cea dinainte! Dr. Kellogg l-a influenţat pe liderul James White să susţină această vedere nouă. Kellogg şi-a prezentat noua lui teorie la conferinţa generală din 8 Oct. 1878 şi a publicat-o mai târziu într-o carte intitulată "Învierea sufletului.” A întâmpinat o opoziţie puternică; dar liderul White s-a folosit de toată influenţa lui pentru ea. Ne-a invitat pe mine şi pe liderul J. N. Andrews la o conferinţă privată cu el şi cu soţia lui, sperând să ne câştige de partea lui. Dar n-a reuşit să răspundă obiecţiilor noastre. A întrebat-o apoi pe soţia lui dacă avea vreo „lumină” asupra acestui subiect. A declara imediat că Domnul îi arătase că nici o părticică din vechiul trup nu va fi înviată ci că va fi format un trup nou, din materie nouă. Am întrebat-o ce zice despre trupul lui Cristos care a fost înviat. A spus că l-a lăsat atunci când S-a înălţat. Deoarece Domul rezolvase problema, n-am mai îndrăznit să spunem nimic deşi nu eram convinşi. Apoi, a mers în faţa conferinţei şi a făcut aceleaşi afirmaţii pozitive cu privire la ceea ce îi „arătase” Domnul.

Un tânăr lider a întrebat-o cum împăca afirmaţia prezentă cu ceea ce scrisese înainte despre îngerul care „privea ţărâna preţioasă a lui William Miller.” Sigur că n-a putu să răspundă. În loc de asta, l-a acuzat pe lider că e puţin parvenit şi i-a cerut scurt să se aşeze. Noi restul am rămas nemişcaţi.

Vedem aici cum era influenţată de Dr. Kellogg şi de soţul ei pentru a confirma ce doreau ei. E un exemplu al modului în care era atât de uşor influenţată şi adopta imediat orice teorie nouă sau ciudată susţinută de asociaţii ei şi cât de repede punea pe ea sigiliul inspiraţiei şi aprobării divine.

Dar această idee speculativă despre înviere n-a prins la oamenii ei aşa că au renunţat curând la ea. În ciuda puternicelor afirmaţii contrarii ale doamnei White, biserica ei încă crede şi învaţă vechea doctrină a învierii trupului material care merge în mormânt. acesta e unul din multele lucruri pe care le-a învăţat odată doamna White ca fiind revelaţii divine din partea lui dumnezeu şi pe care biserica ei nu le mai crede.

Mai mulţi ani de zile, în mărturiile publicate de ea, critică, mustră şi acuză persoane ale căror nume erau publicate; dar în final au fost făcute atâtea obiecţii încât, în 1883, când mărturiile ei au fost revizuite, numele acestea au fost omise iar persoanele la care se făcea referinţă erau indicate prin literele alfabetului. Una din mărturiile ei incriminatorii la adresa unei persoane a provocat un proces pentru daune în valoare de $50.000. Procesul a fost rezolvat în afara tribunalului. Dar dacă era corect să publice aceste nume de al început, de ce n-a continuat s-o facă? Omiterea acestor nume în acest mod e o mărturie deschisă că n-a fost inspirată de Dumnezeu să le scrie de la început..”Inspiraţia” ei de a scrie aceste nume şi epistole voluminoase a venit din altă sursă, după cum am mai arătat.

În timpul vieţii ei, oricine din denominaţie putea fi atacat, certat sau concediat dacă se întâmpla ca cineva să-l denunţe sau să se plângă de el. Nimeni nu se putea ascunde de creionul ei caustic, gata să scrie o mustrare. Un denunţ din partea ei însemna un stigmat pe caracterul şi poziţia din denominaţie pe viaţă. Arta în acelaşi timp şi spaima şi oracolul idolatrizat al denominaţiei.

Capitolul 18 - Au călcat Sabatul nouă ani de zile

Evreii şi adventiştii de ziua a şaptea ţin Sabatul aşa cum învaţă Biblia, de la apusul până la apusul soarelui (Lev.

Page 75: 69470930 Viata Lui Ellen White

23:32; Marcu 1:32). Liderul Bates i-a făcut pe doamna White şi pe soţul ei să accepte Sabatul în 1846. Fusese căpitan pe mare şi începea ziua la 6 p.M. după orarul de navigare. Aşa că a început Sabatul la fel. Prin el, doamna White a ajuns să-l ţină la el până în 1855 – timp de nouă ani.

Într-un pamflet publicat la New Bedford, Mass., în 1850, intitulat "Controversa Sabatului" paginile 80-82, liderul Bates a scris un articol cu titlul "Începutul Sabatului.” El spune: "Nu putem fi prea specifici în acest caz; lui Dumnezeu Îi aparţin toate momentele zilei.” Aduce apoi argumente în favoarea orei 6P. M. şi spune: "Prin urmare, după aceeaşi regulă, (şi nu prin alta) ţinem socoteala săptămânilor şi trebuie neapărat să începem ziua scripturistică la 6P. M.” În alt pamflet intitulat "Mesajul pecetluirii" publicat în 1849, în acelaşi loc, spune: "Sabatul începe vineri seara, la 6P. M. ; toate celelalte cifre sunt o pierdere de vreme" (p. 38).

Aşa că doamna White l-a urmat orbeşte pe Bates şi această practică nescripturistică timp de nouă ani. Acest lucru nu –i mulţumea pe toţi şi s-a iscat o discuţie. Unii pledau pentru răsărit iar alţii pentru apus. Se temeau de o ruptură. Dar influenţa lui Bates era la conducere şi i-a făcut să accepte ora 6P. M.

În 1868, liderul U. Smith a publicat un pamflet intitulat "Viziunile – răspunsuri la obiecţiile aduse” de 144 de pagini. La pagina 90 îl citează pe liderul White: "În două viziuni, doamna White a văzut ceva referitor la timpul începerii sabatului. Prima a avut loc în 1847, la Topsham, Maine. În acea viziune, i s-a arătat că începerea Sabatului la răsărit era greşită.”

Dacă domnul i-ar fi dat aceste viziuni, cât de natural şi de uşor ar i fost că timpul corect era apusul. De ce să-i spună că răsăritul era greşit şi să lase biserica în eroare mai mult de opt ani, în ceea ce priveşte timpul corect? Răspunsul e simplu. Bates era încă la conducere şi se opunea răsăritului, iar ea „vedea” prin ochelarii lui; atâta tot.

În Scrieri timpurii de doamna White, ediţia din 1882, la paginile 25-28, există un raport al aceleiaşi viziuni de la Topsham, Maine, în 1847. Ea spune: "Am văzut un înger venind în zbor spre mine. M-a luat repede de la pământ şi m-a dus în cetatea sfântă.” Acolo, a fost dusă de Isus în Locul preasfânt şi i-a arătat chivotul. Isus a deschis chivotul şi i-a arătat Cele Zece Porunci. Ea spune: "Cea de-a patra, Porunca Sabatului, strălucea mai mult decât celelalte... Am văzut că sfântul sabat este şi va fi zidul despărţitor dintre adevăratul Israel al lui dumnezeu şi cei necredincioşi.” Apoi, pagină după pagină, are viziuni una după alta. Merge adesea în rai, vorbeşte familiar cu Isus şi cu îngerii. I se spune mereu despre Sabat, cât de sfânt este şi că reprezintă pecetea lui Dumnezeu şi că oamenii "sunt încercaţi prin problema Sabatului" (p. 35). De ce nu i s-a spus într-una din aceste vizite că începea Sabatul la vremea greşită, ţinând părţi din două zile? Dar nu i s-a făcut nici măcar o aluzie.

Cum a descoperit până la urmă? Astfel: această problemă dădea naştere la o separare între ei. Aşa că i s-a cerut liderului J. N. Andrews, cel mai învăţat om pe care-l aveau pe atunci, să studieze prolema şi să-şi prezinte concluzia la conferinţa ţinută în Battle Creek, Mich., pe 16 Noiembrie 1855. A făcut asta şi a decis că apusul era timpul din Scriptură pentru a începe Sabatul. Conferinţa a votat pentru a accepta părerea lui şi întreaga denominaţie a trecut de la ora 6P. M. la apus, după nouă ani de eroare în această problemă vitală.

Acest lucru e povestit pe larg de către Smith în "Viziunile – răspunsuri la obiecţiile aduse" paginile 88-93. Apoi, la patru zile după ce Andrews şi conferinţa rezolvase problema, doamna White a avut o viziune în care un înger i-a spus că apusul era timpul corect!!! Smith spune: "După conferinţă, pe 20 noiembrie, i s-a dat o viziune care stabilea apusul pentru cei care nu se hotărâseră " (p. 93). Acest lucru a supărat-o pe doamna White. Aşa că în acea viziune i s-a plâns îngerului şi a cerut o explicaţie. Ea spune: "Am întrebat de ce s-a întâmplat aşa că trebuie abia acum să schimbăm ora începerii Sabatului. Îngerul a spus 'Vei înţelege, dar nu încă, nu încă'" ("Mărturii" Vol. I., p.116).

Page 76: 69470930 Viata Lui Ellen White

Asta s-a întâmplat acum vreo şaizeci de ani; doamna White a murit; dar explicaţia promisă n-a mai fost dată. Aşa c-o s-o dau eu acum: În viziunile ei vedea doar ceea ce-o învăţa Bates. Când Andrews a trecut la conducere, şi-a schimbat părerile şi a văzut exact ceea ce învăţau el şi cei de la conferinţă. Asta-i tot şi la fel s-a întâmplat cu toate revelaţiile ei.

Observaţi importanţa acestui eşec. Timp de nouă ani, au început cu toţii Sabatul la 6P. M. vinerea. În iunie la ora 6P. M. soarele mai era două ore cer când începeau Sabatul. Ţineau două ore din ziua de vineri, două ore pe care le muncesc acum. La ora 6P. M., cu soarele încă pe cer timp de două ore sâmbăta, mergeau la muncă – la arat, spălat, etc. Lucrau două ore din Sabat, timpul sfânt, aşa cum îl consideră ei acum. În decembrie era invers; lucrau două ore vinerea după ce începea Sabatul şi ţineau două ore sâmbăta seara după ce se termina Sabatul! Aşa că de fapt au călcat Sabatul în fiecare săptămână timp de nouă ani de zile. Şi toate astea în timpul frecventelor conversaţii despre sfinţenia sacrului Sabat ale doamnei White cu Isus şi cu îngerii! Oare nu i-a luat pe Bates şi pe Andrews drept îngeri?

Capitolul 19 - Reforma îmbrăcămintei

O rochie scurtă cu pantaloni

Una din cele mai evidente greşeli pe care le-a făcut doamna White se referea la "Reforma îmbrăcămintei.” La scurt timp înaintea războiului civil din 1861-65 puţine femei purtau sau erau adeptele unei îmbrăcăminte reformate, croite scurt – cam până la genunchi. La aceste rochii, purtau un fel de pantaloni largi pe picior, pe sub fustă. Unele surori adventiste erau adeptele acestei îmbrăcăminte, deoarece li se părea sănătoasă şi confortabilă; dar doamna White le-a condamnat pe bună dreptate după cum urmează:

"Dumnezeu nu vrea ca poporul lui să accepte aşa-numita reformă a îmbrăcămintei. Nu e un veşmânt deloc modest, în întregime nepotrivit pentru urmaşii umili şi modeşti ai lui Cristos. Acelea care se simt chemate să se alăture mişcării în favoarea drepturilor femeii şi aşa-numitei reforme a îmbrăcămintei pot să se separe de orice legătură cu mesajul celui de-al treilea înger... Lăsaţi-le să adopte acest veşmânt şi a murit influenţa lor... Ele [surorile] vor distruge influenţa lor şi pe cea a soţilor lor. Vor ajunge de râsul lumii... Dumnezeu nu vrea ca noi să adoptăm un obicei care să ne slăbească sau să ne distrugă influenţa în lume " (Mărturii pentru biserică, Vol. I., p.421, 422).

Observaţi că-L numeşte pe Dumnezeu autoritate în acest caz.”Dumnezeu nu vrea ca poporul Lui să adopte aşa-zisa reformă a îmbrăcămintei”. Aşa gândea Dumnezeu atunci. Apoi adaugă:

"Dacă femeile ar purta rochii cu care să măture praful străzii cu un inch sau doi, rochiile lor ar fi modeste şi ar putea fi păstrate curate mai uşor, rezistând astfel mai mult. O astfel de rochie ar fi în concordanţă cu credinţa noastră.” (p. 424).

Observaţi lungimea rochiei - "să măture praful străzii cu un inch sau doi.”

Ţineţi minte acest lucru. Adaugă apoi acelaşi lucru:

"Creştinii ar trebui să se străduiască să nu fie în centrul atenţiei, îmbrăcându-se diferit faţă de lume" (p. 458).

Ţineţi minte şi acest lucru.

Asta se întâmpla în1863 şi totul era accentuat foarte clar. Dar, un an mai târziu, în Septembrie 1864, liderul şi doamna White au petrecut trei săptămâni în sanatoriul doctorului Jackson din Dansville, N. Y. Au fost captivaţi amândoi de noua „reformă a sănătăţii” învăţată acolo. Liderul White a scris un raport măgulitor despre instituţie

Page 77: 69470930 Viata Lui Ellen White

şi despre acest sistem de îngrijire.

Domnişoara Austin, una din doctoriţele de acolo, purta o „rochie reformată” cu pantaloni bărbăteşti pe dedesubt. Puţin modificată dar era aceeaşi rochie pe care o condamnase doamna White în urmă cu doar un an. Dar au fost amândoi încântaţi de ea. A adoptat-o şi ea imediat şi a început să scrie revelaţii şi mărturii către surori, spunând că Dumnezeu vrea acum să se poarte această rochie. Se va vedea că după vizita ei la domnişoara Austin "Domnul” a făcut-o să se răzgândească în privinţa rochiei, căci, spune ea:

"Dumnezeu vrea acum ca poporul lui să adopte reforma îmbrăcămintei, nu numai pentru a de distinge de lume ca popor al Său, ci şi pentru că reforma rochiei e esenţială pentru sănătatea fizică şi mentală " (p. 525).

Aici, Îl numeşte iar pe Dumnezeu autoritatea pentru reforma îmbrăcămintei. Rochia trebuia adoptată de surori nu numai pentru sănătate ci şi pentru a le distinge de lume, ca făcând parte din poporul lui Dumnezeu. Citează Num. 15:38-41, unde Dumnezeu poruncea izraeliţilor să poarte "o panglică albastră" pe veşmântul lor, pentru a se distinge de alte neamuri. Aşa că acum femeile adventiste trebuiau să poarte rochia reformată pentru a se distinge de lume. E chiar lucrul pe care-l condamnase la început. Dă chiar şi lungimea rochiei. Spune: "Aş zice că nouă inci sunt de ajuns, după părerea mea.” (p. 521). În mărturia dinaintea vizitei la domnişoare Austin a spus clar "un inch dau doi" deasupra străzii; dar a ajuns acum la "nouă" inci. Măsuraţi nouă inci de al podea şi vezi ajunge la genunchiul unei femei de talie normală. Aceasta era lungimea rochiei domnişoarei Austin.

Doamna White avea tipare ale rochiei, hainei şi pantalonilor, făcute din hârtie. Le-a făcut reclamă în Review, le lua cu ea oriunde mergea şi le vindea cu un dolar bucata! A făcut astfel o sumă destul de frumuşică, fără eforturi prea mari. Pretindea ca aceste tipare de hârtie să ie cumpărate de toată lumea. Spune:

"În timpul călătoriei, iau tiparele cu mine pentru a le da surorilor pe care le întâlnim sau ca să le trimitem prin poştă tuturor celor care le comandă. Adresa noastră va apărea în Review... Veşmintele vechi pot fi croite după tiparul corect... Vă rog surorilor să nu vă croiţi tiparele după mintea voastră " (p. 522).

Singurul tipar corect era al ei, şi-i făcea reclamă în revista bisericii, cărându-l cu ea oriunde mergea, un tipar din hârtie ieftină, vândut surorilor pe un dolar bucata! Eram acolo şi am văzut că le vindea cu un dolar bucata. Multe surori sărace care nu-şi puteau permite, cumpărau totuşi tiparul şi-şi puneau pantalonii.

Mă căsătorisem în Battle Creek în 1867, cu o tânără soră de nouăsprezece ani. Chiar în perioada nebuniei cu rochiile scurte. Desigur, ca soţie de lider, şi-a pus rochia fără plăcere şi a purtat-o timp de opt ani. Aşa că ştiu totul despre asta. Era ceva ruşinos şi atrăgea pretutindeni ridiculizarea. Pe stradă, oameni se opreau, se uitau lung la ea şi-şi băteau joc de ea. Am văzut grupuri de băieţi luându-se după ea, bătându-şi joc de ea până când intra într-un magazin ca să se ascundă. Ne era ruşine la amândoi; dar poetul lui Dumnezeu spusese că era voia Sa aşa că trebuia să purtăm crucea! Iată avertizarea dată de doamna White:

"Eu mi-am făcut datoria; mi-am depus mărturia iar aceia care m-au auzit şi au citit ceea ce am scris trebuie să-şi asume responsabilitatea de a primi sau de a respinge lumina dată. Dacă aleg să fie ascultători uituci şi nu împlinitori cu fapta îşi asumă singuri riscul şi vor răspunde înaintea lui dumnezeu.” (p. 523).

Problema era clară. Cumpăraţi un tipar, tăiaţi-vă rochia, puneţi-vă pantaloni, deveniţi ciudaţi sau respingeţi lumina şi întâlniţi mânia lui dumnezeu! Aşa că, în număr mare, credincioasele îşi puneau rochia. Dar a fost un eşec. Era cald în pantaloni vara iar iarna gleznele li se udau de zăpadă. Soţii erau furioşi, fraţii nu mai ieşeau cu surorile lor iar cei din afară îşi băteau joc de ei şi-i numeau ciudaţi. Fetele care purtau rochia aceasta la şcoală erau ridiculizeze şi evitate. Dar doamna White a purtat-o şi a impus-o timp de opt ani. Adesea, stăteam la birou cu ea când scria despre ea, ca parte a datoriei sale creştine. Dacă Dumnezeu îi dăduse vreodată o revelaţie atunci îi dăduse despre aceasta căci aşa spunea mereu. Dar în timp, a văzut că era o greşeală şi un eşec. Aşa că a

Page 78: 69470930 Viata Lui Ellen White

plecat în California şi şi-a dat-o jos în tăcere şi n-a mai purtat-o de atunci. Sigur că i s-au cerut explicaţii dar pur şi simplu a refuzat să le dea. Spunea că dăduse lumina. Puteau s-o primească sau s-o respingă. Doar atât! De fapt, fusese dusă în eroare de domnişoara Austin şi nu îndrăznea s-o recunoască deoarece spusese că primise lumină din cer şi-L făcuse pe Dumnezeu răspunzător pentru tot.

În loc să-şi asume responsabilitatea că a indus toată denominaţia în eroare, aşa cum era normal, a aruncat toată responsabilitatea asupra lui Dumnezeu şi le-a acuzat pe surori că au renunţat la veşmântul dizgraţios şi nesuferit, făcând necesară introducerea unui „alt stil faţă de care nu se făceau atâtea obiecţii” Iată ce a scris în 1875:

"Pentru că surorile noastre nu vor toate să accepte rochia reformată, prezentăm un stil faţă de care nu se pot aduce atâtea obiecţii " (Mărturii, Vol. IV., p.640).

Aceasta e calea pe care a ales-o, aruncând asupra altcuiva responsabilitatea unui veşmânt care a ridicat obiecţii şi pe care ea însăşi l-a introdus şi a încercat să-l impună poporului ei ca o datorie creştină.

Dar dacă alţii nu-L ascultau pe Dumnezeu respingând această rochie reformată, atunci nici ea n-a ascultat. Când soţia mea a renunţat la ea, a respirat uşurată şi mi-a spus cât o detestase. Nimeni n-o mai poartă acum deşi a rămas acolo, în "mărturiile inspirate" ca şi cuvânt şi voie a lui Dumnezeu. Acesta e alt exemplu al faptului că prin revelaţiile ei, doamna White urma conducerea altcuiva şi era predispusă să fie influenţată să adopte păreri fanatice şi extreme, susţinându-le apoi ca fiind revelaţii din partea lui Dumnezeu.

Capitolul 20 - Viziunile ei false despre planete

Aşa cum am mai spus, liderul Joseph Bates i-a întâlnit pentru prima oară pe liderul White şi pe soţia lui în 1846. El ţinea Sabatul şi i-a forţat şi pe ei să-l ţină. La început nici unul din ei nu i-a dat o importanţă prea mare dar l-au acceptat ca să-i facă pe plac lui Bates, deoarece era important să câştige influenţa lui. Doamna White avea viziuni despre care Bates nu credea că vin de la Dumnezeu; dar erau nerăbdători să-l convingă că aşa era. Bates fusese căpitan pe mare şi învăţase despre stele; de fapt era pasionat de astronomie. În prezenţa doamnei White şi a altora, vorbea adesea despre diferite planete, poziţiile lor, lunile lor, şi „cerurile care se deschid”. În cartea lui "A doua mare mişcare adventistă" pagina 260, liderul J. N. Loughborough, cel mai mare exponent şi apologet al doamnei White, o citează pe o anume doamnă Truesdale:

"Ştiam cu toţii că căpitanul Bates era un mare iubitor al astronomiei, căci adesea ne învăţa cu privire la poziţia multor corpuri cereşti.”

Se pare că doamna White nu acorda nici o atenţie acestui subiect şi nici nu părea să fie interesată de el. Dar în curând, a avut o viziune despre diferitele planete, dup cum spune Loughborough la pagina 258 a cărţii citate mai sus:

"Într-o seară, la conferinţa menţionată mai sus [Topsham, Maine, 1846], în casa domnului Curtis, şi în prezenţa liderului (Căpitanului) Bates care nu se hotărâse încă în privinţa acestor manifestări, doamna White, în timpul viziunii, a început să vorbească despre stele, oferind o descriere strălucitoare a inelelor rozalii pe care le-a văzut la suprafaţa unei planete şi a adăugat 'Văd patru luni. ' 'O, ' spuse liderul Bates, 'vede Jupiter. ' Apoi, după nişte mişcări ca şi cum ar fi călătorit prin spaţiu, a început să descrie inelele în toată frumuseţea lor atât de deosebită şi a spus 'Văd opt luni. ' 'Îl descrie pe Saturn. ' A urmat o descriere a lui Uranus cu cele şase luni, apoi o descriere minunată a „cerurilor care se deschid”.

Era de ajuns şi şi-a împlinit scopul. Liderul Bates se convinsese şi a început să creadă cu tărie în viziunile ei.

Page 79: 69470930 Viata Lui Ellen White

Dar care sunt faptele? Doamna White n-a văzut decât ce credeau şi ce vorbeau însoţitorii ei. Dacă Dumnezeu i-ar fi dat viziunea aceea despre planete şi numărul lunilor fiecăreia, El i-ar fi dat numărul corect în fiecare caz şi astfel ea ar fi arătat ceea ce nu ştiau astronomii de atunci dar au descoperit mai târziu. Acest lucru ar fi dovedit că viziunea ei era de la Dumnezeu. Dar, pentru că s-a înşelat, s-a dovedit că Dumnezeu n-avea nici un rol în această viziune. Această viziune era ca şi restul revelaţiilor ei; pur şi simplu vedea ceea ce studiaseră, ceea ce credeau şi despre ce vorbeau alţii atunci. Fie că a pretins că a văzut toate astea pentru a a-l câştiga pe liderul Bates, fie că într-adevăr şi-a imaginat că le-a văzut, e un fapt dovedit că afirmaţia ei referitoare la numărul lunilor fiecărei planele era incorectă şi nu coincide cu ceea ce ştim despre ele. Fapte clare care nu pot fi negate dovedesc că nu ne putem baza deloc pe revelaţiile ei. Iată aceste fapte adunate de E. E. Frank, din New York City: "Jupiter are nouă luni în loc de patru; Saturn are zece luni în loc de opt şi Uranus are doar patru luni în loc de şase.” Iată cum au fost făcute aceste descoperiri:

Jupiter. În 1892, Bernard, la Observatorul Lick, a descoperită cea de-a cincea lună a lui Jupiter; în 1905, Perrine, la acelaşi observator, le-a descoperit pe a şasea şi a şaptea; în 1908, Melotte a descoperit-o pe a opta la Greenwich; şi în 1914, Nickolson, la observatorul Lick, a descoperit-o pe a noua.

Saturn. În 1899, Prof. W. H. Pickering a descoperit a noua lună a lui Saturn, şi în 1905, pe a zecea.

Uranus. Sir Wm. Herschel a descoperit două din cele mai mari luni ale lui Uranus, şi a presupus că a mai văzut încă patru, lucru care a fost crezut până în 1851, cinci ani după viziunea doamnei White. În 1851, Lassell a dovedit că Uranus are doar patru luni.

Pentru mai multe informaţii şi pentru a vedea numele acestor sateliţi vezi "Manualul de Astronomie" al lui Charles Young, Ph. D., LL. D., fost profesor de astronomie la universitatea Princeton.

[Nota editorului: Descoperiri recente arată că Jupiter are 16 luni, saturn cel puţin 18 şi Uranus 15. Uranus mai are şi inele care nu sunt menţionate de doamna White]

Concluzia e clară – pretenţia doamnei White era falsă. Nu l-a văzut pe Jupiter, căci Jupiter are nouă luni în loc de patru, cum a zis ea. Nu l-a văzut pe Saturn, căci Saturn are zece luni în loc de opt (şapte), după cum a pretins că a văzut ea. Nu l-a văzut pe Uranus căci Uranus are doar patru luni în loc de şase, cum a pretins ea. Şi totuşi ea susţine că Domnul i-a arătat toate aceste lucruri într-o viziune.

Această viziune a lunilor, ce corespunde exact cu ceea ce credea liderul Bates, l-a convins că viziunile veneau de la Dumnezeu. A întrebat-o dacă studiase vreodată astronomia şi ea i-a răspuns că nici măcar nu-şi aminteşte să se fi uitat vreodată într-o carte de astronomie. A fost mulţumit cu acest răspuns. Dar putea foarte bine să fi învăţat toate astea din conversaţiile avute cu el. Descoperiri recente au arătat că atât Jupiter, cât şi Saturn au mai multe luni decât a spus ea. Liderul Loughborough e nevoit să mărturisească acest lucru. Într-o notă de subsol de la pagina 258 din cartea lui deja menţionată, el spune: "Au mai fost descoperite şi alte luni ale lui Jupiter şi Saturn.”

De fapt, chiar doamna White, relatând această viziune, l-a descris pe Saturn având doar şapte luni, numărul specificat atunci de astronomi. Iată propriile ei cuvinte din "Scrieri timpurii" pagina 32: "Am fost dusă apoi într-o lume care avea şapte luni.” Dar până să-şi scrie liderul Loughborough cartea "Înălţarea şi progresul adventiştilor de ziua a şaptea", fusese descoperită altă lună şi editorii au avut curajul să-i schimbe cuvintele ca să sune"Văd opt luni.” (Vezi pagina 126 din acea lucrare) Asta se întâmpla în 1892. Când liderul Loughborough şi-a revizuit cartea în 1905 şi a scos-o cu alt titlu, alte luni ale aceste planete fuseseră descoperite.

Descoperirile progresive din astronomie după ce doamna White a avut acea viziune au dovedit că revelaţia ei

Page 80: 69470930 Viata Lui Ellen White

era falsă. Dar era o lovitură de maestru să câştige un convertit cu influenţă pentru cauza ei. Şi a reuşit, cu toate că era o fraudă.

Dacă liderul Bates ar fi în viaţă azi, ar fi nevoit să respingă pretinsa ei viziune a planetelor ca fiind falsă, date fiind contradicţiile datelor cunoscute, descoperite de la moartea lui.

Revelaţiile şi viziunile ce pot fi produse la cerere pentru a se potrivi unei ocazii, pot fi puse la îndoială cu uşurinţă, la fel cum pot fi puse la îndoială şoaptele şi ocheadele spiritelor familiare care vin când sunt chemate.

Capitolul 21 - "Daţi duminica Domnului"

De la început, doamna White a învăţat că papa a schimbat sabatul iar ţinerea duminicii era semnul fiarei şi, până la sfârşit, adventiştii de ziua a şaptea aveau să sufere o mare persecuţie pentru că n-aveau să înceteze munca duminica. Un decret avea să-i ucidă şi să-i radă de pe faţa pământului. (Scrieri timpurii p.29, 47, 55, 143, 145, ed. 1882).

După un timp, din pricina comportării lor agresive şi a protestului vehement împotriva celor ce ţineau duminica, câţiva adventişti de ziua a şaptea au fost închişi pentru scurte perioade de timp ici şi colo pentru că au lucrat duminica şi în final, două din editurile lor, una din Londra şi una din Basil, Elveţia, au fost închise pentru că n-au respectat legile duminică şi legile care fixau numărul de ore de lucru pentru femei.

Acest lucru a pus-o pe gânduri pe doamna White şi a avut o revelaţie pentru poporul ei să nu mai muncească duminica atunci când o cerea legea şi când erau ameninţate drepturile altuia. Au ascultat cu toţi imediat. Dar, după aceste instrucţiuni, cum mai pot fi ei persecutaţi că lucrează duminica?

În Australia exista o lege care le cerea să-şi închidă editura din Melbourne duminica. După această revelaţie, timp de trei duminici, n-au ascultat. Au fost apoi ameninţaţi cu arestul. Ce s-a întâmplat Au fost curajoşi în faţa legii şi au suferit pedeapsa aşa cum au spus că o vor face? Doamna White, oracolul lor divin, era din fericire chiar acolo. I-a sfătuit să devină martiri? O, nu! A avut imediat o revelaţie care le spunea să respecte legea, să închidă fabrica duminica şi să dedice ziua Domnului pentru lucrarea religioasă la fel ca şi cei care ţineau duminica.

Iată instrucţiunile ei din "Mărturii pentru biserică" Vol. IX., Nr. 37, publicat în 1909. E o negare pe aţă a tuturor lucrurilor pe care le învăţase înainte. Evită toate posibilităţile de persecuţie pentru lucrul de duminica. Spune: "Lumina pe care mi-a dat-o Domnul într-o vreme când ne aşteptam la o criză asemănătoare cu cea care se apropie de voi, a fost ca atunci când oamenii erau mişcaţi de o putere de jos să ţină duminica, adventiştii de ziua a şaptea trebuiau să se arate înţelepţi încetând munca în acea zi şi s-o dedice lucrării misionare" (p. 232).”Nu le daţi motive să vă numească călcători de lege.”, „Va fi uşor să treceţi de greutatea asta. Daţi duminica Domnului ca zi în care faceţi lucrare misionară.”

Mai departe, spune: "Odată, cei ce răspundeau de şcoala noastră din Avondale [Australia] m-au întrebat 'Ce să facem? Reprezentanţii legii au poruncă să-i aresteze pe cei care lucrează duminica. ' I-am răspuns „Va fi uşor de evitat această problemă. Daţi duminica Domnului ca zi pentru lucrarea misionară. Duceţi studenţi afară pentru a ţine întâlniri în diferite locuri şi faceţi lucrare misionară medicală. Îi vor găsi pe oameni acasă şi vor avea o ocazie grozavă să le vorbească despre adevăr. Acest mod de a petrece duminica Îi este întotdeauna plăcut Domnului" (p. 238).

Vom vedea imediat că acum doamna White îşi învaţă oamenii să ţină duminica la fel toţi cei care o fac cu conştiinciozitate; adică să aibă întâlniri religioase şi să facă lucrare religioasă! Trebuie să "se abţină de la munca obişnuită în acea zi"; trebuie să "dea duminica Domnului ca o zi pentru lucrarea misionară.” Şi pentru a încheia

Page 81: 69470930 Viata Lui Ellen White

toată povestea, li s-a spus că " acest mod de a petrece duminica Îi e întotdeauna plăcut Domnului.” Perspectiva arestului a făcut-o pe doamna White să se schimbe imediat într-o zeloasă persoană ce respectă duminica.”Daţi duminica Domnului”. Mai observaţi un lucru: " Acest mod de a petrece duminica Îi e întotdeauna plăcut Domnului.” Cât e de adevărat! Acum, dacă Îi e plăcut Domnului din partea adventiştilor, trebuie să-i fie plăcut şi din partea metodiştilor, baptiştilor, prezbiterienilor, congregaţionaliştilor şi a altora.

Dar iată care e problema: Dacă adventiştii iau sfatul ei, cum vor mai fi persecutaţi că lucrează duminica? Ce se întâmplă cu prezicerea că va ieşi un edict care îi va ucide pentru că au călcat legea duminicii? Asta au învăţat mereu adventiştii înainte. Dar în 1909 li s-a spus să înceteze să mai muncească duminica, să dedice ziua lucrării religioase şi să asculte de lege.

Dacă simpla perspectivă a unei amenzi îi face pe adventişti să înceteze lucrul şi să se supună legii, oare ameninţarea cu moartea nu i-ar face să se supună imediat? Cu siguranţă că da. Aceasta e o dovadă că întreaga lor teorie se prăbuşeşte când e pusă la încercare.

În cele din urmă, dacă metodiştii, baptiştii şi alţii au semnul fiarei pentru că „dau duminica Domnului” în serviciile lor religioase, de ce nu l-ar avea şi adventiştii dacă şi ei dau la fel duminica Domnului? Sigur că l-ar avea.

Dacă ţinerea duminicii e atât de îngrozitoare cum spun adventiştii, atunci ceea ce le spune aici doamna White să facă e un păcat – un compromis cu păcatul. E ca şi cum Daniel le-ar fi spus celor trei prieteni ai săi evrei: "Când oamenii sunt împinşi de o forţă de jos să vă oblige să vă plecaţi şi să vă închinaţi idolilor, nu le daţi motive să vă numească călcători de lege. Puteţi evita uşor această problemă. Trebuie să fiţi înţelepţi dedicând acest timp rugăciunii. Plecaţi-vă, dar în timp ce sunteţi plecaţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu din cer. Acest gen de închinare Îi pace întotdeauna lui Dumnezeu.”

Dând aceste instrucţiuni, doamna White a înlăturat ea însăşi posibilitatea persecuţiei pentru legea duminicii pe care o prezisese înainte.

Capitolul 22 - Concluzie

Doamna White avea multe de spus despre cele trei mesaje din Apocalipsa 14:6-10. Ea spune că acestea erau baza mesajului şi mişcării sale.

Susţinea că primul din ele s-a împlinit în timpul mişcării lui William Miller, odată cu fixarea datei de 1843-4.

Timp de vreo şaizeci şi cinci de ani a aplicat al doilea mesaj sau căderea Babilonului bisericilor protestante şi a spus că nu putea fi aplicat bisericii romano-catolice. Dar, aşa cum am văzut, în 1911 şi-a schimbat învăţăturile referitoare la acest mesaj şi l-a aplicat în mod particular bisericii romane. Dacă are dreptate în expunerea ei posterioară, atunci s-a înşelat şi a învăţat o eroare referitoare la al doilea mesaj aproape toată viaţa ei.

Al treilea mesaj avertizează împotriva falsei închinări şi a primirii semnului fiarei. Aproape toată viaţa ei, doamna White a învăţat că semnul fiarei este ţinerea duminicii; dar după cum am văzut în capitolul precedent, spre sfârşitul vieţii şi-a schimbat părerile referitoare la acest lucru şi a spus că „a da duminica Domnului” e un lucru care Îi este mereu plăcut.

Cu alte cuvinte, s-a înşelat şi a învăţat o eroare în ceea ce priveşte toate cele trei mesaje pe care ea şi susţinători ei le-au folosit ca bază a mişcării lor. Dacă era greşită de la bază, cum putem avea încredere în ea în alte probleme?

Page 82: 69470930 Viata Lui Ellen White

Pentru a aminti pe scurt unele din cele mai proeminente greşeli ale ei, observaţi următoarele:

A susţinut data fixată de William Miller la 1843-4.

A susţinut data fixată de Căpitan Bates la 1851.

A învăţat că nu mai era salvare pentru păcătoşi după Oct. 22, 1844.

A ascuns unele din viziunile şi scrierile ei de la început şi totuşi, în 1882, a scos o carte ce pretinde că conţine toate scrierile ei de la început.

A prezis că Războiul civil va fi un eşec, că naţiunea va fi ruinată şi că sclavia nu va fi abolită.

A caracterizat proclamările lui Lincoln pentru zile de smerire şi rugăciune ca fiind „insulte aduse lui Iehova”.

A învăţat o reformă a îmbrăcămintei care-i făcea pe adepţii ei de râsul lumii şi pe care a abandonat-o şi ea după ce a încercat s-o bage pe gâtul bisericii timp de opt ani, ca revelaţie divină şi o datorie religioasă.

A scris împotriva consumului de unt şi ouă.

A interzis consumul de carne şi a spus "Putem avea încredere în lideri care, la mese unde e servită carne se alătură celorlalţi şi mănâncă?" (Lake Union Herald, Oct. 4, 1911), şi totuşi, în secret, a mâncat carne mai mult sau mai puţin, toată viaţa ei.

Şi-a învăţat adepţii c n-ar trebui să aplice zeciuiala aşa cum considerau ei ci s-o aplice aşa cum vroia ea. A negat că a fost influenţată de scrisori şi conversaţii în scrierea mărturiilor ei, când de apt adevărul era chiar opusul.

Şi-a bazat multe din mustrările ei pe rapoarte eretice şi, contrar Scripturii, pe mărturia unui singur martor.

A pretins că a primit o însărcinare divină pentru a demasca păcate secrete dar a eşuat în mod mizerabil. În numeroase cazuri, a mustrat persoana greşită şi adesea acuza oamenii de lucruri pe care nu le făcuseră.

S-a înşelat în viziunea ei referitoare la planete şi numărul sateliţilor lor.

A plagiat atât de mult că una din cărţile ei a trebuit să ie ascunsă în întregime iar alta să ie revizuită, cu o cheltuială de 3 000 de dolari.

În 1905 a promis că explică greşelile şi eşecurile ei şi a spus că Dumnezeu o va ajuta să o facă; dar în 1906 a spus că Dumnezeu i-a zis să nu încerce acest lucru.

Una din cele mai rele trăsături a vieţii şi scrierilor ei e că-L făceau întotdeauna responsabil pe Dumnezeu pentru greşelile şi eşecurile ei.

Cea mai gravă înşelătorie a ei şi a adepţilor ei a fost să creadă că suferinţa pe care i-o aducea epilepsia şi crizele de epilepsie erau revelaţii şi viziuni de la Dumnezeu.

Doamna White nu numai că a pretins că scrierile ei erau "mărturia lui Isus" şi "spiritul profeţiei" pomenit în Apoc. 12:17 şi Apoc. 19:10, dar a susţinut cu putere că ea şi adepţii ei sunt cei 144.000din Apoc. 7:1-4 şi Apoc. 14:5, deşi în prezent numărul membrilor lor adulţi e în jur de 150.000.

Page 83: 69470930 Viata Lui Ellen White

Cea mai importantă caracteristică a celor 144.000 descrişi în ultima carte a Scripturii e că „în gura lor nu s-a găsit nici o viclenie”.

Viclenia înseamnă înşelătorie. Nici o viclenie, înseamnă nici o înşelătorie. Dar, aşa cum am arătat de atâtea ori în această carte, pretenţiile doamnei White de a fi un profet inspirat de Dumnezeu au fost menţinute multă vreme prin înşelătorie, atât din partea ei cât şi din partea adepţilor şi apărătorilor ei. Prin urmare, şi ea şi ei nu întrunesc descrierea şi caracteristica pe care inspiraţia divină le-a acordat-o celor 144.000.

Nici un dar adevărat de la Dumnezeu, nici un dar adevărat al Duhului n-a avut nevoie vreodată de viclenie – înşelătorie sau feţe duble pentru a fi apărat şi susţinut.

N-are rost să negăm că a vrut să fie o creştină şi că lucrările ei conţin multe lucruri bune. Îl lăsăm pe Dumnezeu să aprecieze motivaţiile ei. Dar înaltele ei pretenţii nu pot i apărate. Sunt dezaprobate de prea multe fapte de necontestat.