valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul ... · pdf...

3

Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008 (Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008), Decizia nr. 686 din

25 noiembrie 2014 (Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 68 din 27 ianuarie 2015).

4

Despre contribuţia/rolul similar al unei instanţe constituţionale

şi evoluţiile în materie, a se vedea, cu privire la Consiliul

Constituţional francez, F. Grech, op. cit.; a se vedea, de exemplu,

Deciziile nr. 99-421DC din 16 decembrie 1999 şi nr. 2004-500

DC din 29 iulie 2004, prin care Consiliul Constituţional francez

a consacrat un nou principiu cu valoare constituţională, care

priveşte accesibilitatea şi previzibilitatea legii, referindu-se în

acelaşi context şi la caracterul normativ al legii; în acest mod,

Consiliul Constituţional a dat un răspuns juridic crizei sau

declinului legiferării subliniate de doctrina juridică a ultimelor

decenii, prin consacrarea unor reguli de ordin constituţional

destinate să determine o îmbunătăţire a calităţii legii.

1

I. Predescu, M. Safta, Principiul securităţii juridice, fundamental statului de drept. Repere jurisprudenţiale, în Buletinul Curţii

Constituţionale nr. 1/2009, p. 5-19, M. Safta, Soluţii legislativeneconstituţionale din cauza nerespectării normelor de tehnicălegislativă, publicat în volumul Conferinţei internaţionale de

drept, studii europene şi relaţii internaţionale, Politica legislativă,

între reglementare europeană, naţională şi internaţională,

Bucureşti, 24-25 mai 2013, p. 622-633.

2

F. Grech, Le principe de securité juridique dans l’ordreconstitutionnel français, în Revue français de droit constitu -

tionnel, p. 405-429.

STUDII, OPINII, INFORMĂRI

Valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate

lector univ. dr. Marieta SAFTA

prim-magistrat asistent

Curtea Constituţională

Buletin de informare legislativă nr. 2/2016 3

fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în jurisprudenţa sa

3

.

În studiile realizate ne-a preocupat îndeosebi

conceptul de securitate juridică în corelaţie cu

principiul legalităţii şi dezvoltarea acestuia în

jurisprudenţa Curţii Constituţionale. În încercarea de

a răspunde la întrebarea dacă, în condiţiile în care se

legiferează atât de mult, este asigurată şi calitatea

legii, în sensul de conformitate a acesteia cu prin -

cipiul preeminenţei dreptului şi cu cel al securităţii

juridice, în cel mai larg sens al său, remarcăm faptul

că jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii

Europene a Drepturilor Omului, marcată în ultimii

ani de tot mai frecventa invocare a cerinţelor

referitoare la accesibilitatea şi previzibilitatea legii,

constituie un semnal cu privire la necesitatea luării

de măsuri pentru remedierea unor deficienţe ce

afectează din ce în ce mai profund sistemul juridic

românesc şi, implicit, existenţa statului de drept. În

context, am abordat controlul de constituţionalitate

ca veritabil „remediu” pentru sancţionarea acestui tip

de deficienţe, respectiv prin constatarea încălcării

principiului constituţional al legalităţii, interpretat cu

referire la regulile de tehnică legislativă

4

.

I. Introducere. Securitate juridică şi

legalitate

Am mai abordat, cu alte prilejuri, proble -

matica securităţii juridice în România, cu precădere

din perspectiva creşterii cantitative a legislaţiei,

determinată de complexitatea dreptului, ca urmare a

dezvoltării noilor surse de drept, mai ales a celor

europene şi internaţionale, precum şi a evoluţiei

societăţii şi a apariţiei unor noi domenii de regle -

mentare

1

. Astfel cum s-a arătat

2

, conceptul de

securitate juridică s-a constituit progresiv la nivel

internaţional începând cu 1960, moment în care

sistemele juridice naţionale au început să crească în

complexitate, securitatea juridică ajungând să devină

în timp una dintre preocupările majore ale diverşilor

actori ai dreptului. Conceptul a pătruns ca atare şi în

sistemul de drept românesc, în doctrină şi juris -

prudenţă, cu precădere prin intermediul Curţii

Constituţionale şi a receptării jurisprudenţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului, în temeiul art. 20 din

Constituţie. Astfel, referitor la principiul securităţii

raporturilor juridice, Curtea Constituţională a statuat

că, deşi nu este în mod expres consacrat de Con -

stituţia României, acest principiu se deduce atât din

prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România

este stat de drept, democratic şi social, cât şi din

preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a

5

Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 60/2010 privind

aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 61/2009 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 6 aprilie

2010, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative a fost republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 777 din 25 august 2004 şi ulterior a mai fost

modificată şi completată prin: Legea nr. 49/2007 pentru modi -

ficarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie

2007; Legea nr. 173/2007 pentru completarea art. 53 din Legea

nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 406 din 18 iunie 2007; Legea nr. 194/2007

pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 453 din 4 iulie 2007; Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

nr. 61/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 390 din 9 iunie 2009.

6

Publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 14 din 13 februarie

1976.

4 Buletin de informare legislativă nr. 2/2016

Studii, opinii, informări

nea atribuţii. (2) Normele de tehnică legislativă se

aplică, în mod corespunzător, şi la elaborarea şi

adoptarea proiectelor de ordine, instrucţiuni şi de alte

acte normative emise de conducătorii organelor

administraţiei publice centrale de specialitate, precum

şi la elaborarea şi adoptarea actelor cu caracter

normativ emise de autorităţile administraţiei publice

locale.”

În actuala redactare, Legea nr. 24/2000

cuprinde 10 capitole, după cum urmează:

– Capitolul I – Dispoziţii generale (stabileşte,

pe lângă regula obligativităţii normelor de tehnică

legislativă la elaborarea actelor normative, reguli

referitoare la ierarhia actelor normative, conţinutul şi

fundamentarea soluţiilor legislative, evaluarea

preliminară a impactului noilor reglementări, forma

de redactare a actelor normative, avizarea proiectelor,

avizul Consiliului Legislativ, publicarea actelor

normative, intrarea în vigoare a actelor normative);

– Capitolul II – Sistematizarea şi unificarealegislaţiei (stabileşte reguli referitoare la integrarea

proiectului în ansamblul legislaţiei, unicitatea regle -

men tării în materie, reglementări speciale şi dero -

gatorii, evitarea paralelismelor, asanarea legislaţiei,

sistematizarea şi concentrarea legislaţiei în coduri,

încorporarea actelor normative în codexuri pe

materii);

– Capitolul III – Elaborarea actelor normative(stabileşte reguli referitoare la activitatea de docu -

men tare, jurisprudenţa şi doctrina juridică, raportul

cu legislaţia comunitară şi tratatele internaţionale,

stabilirea soluţiilor legislative, sfera de cuprindere a

soluţiilor preconizate, determinarea conceptelor şi

noţiunilor, soluţii pentru situaţii tranzitorii, elaborarea

codurilor şi a altor legi complexe, motivarea proiec -

telor de acte normative);

– Capitolul IV – Redactarea actelor normative(stabileşte reguli referitoare la sistematizarea ideilor

în text, stilul actelor normative, unitatea termino -

logică, exprimarea conţinutului normativ, referirea la

alt act normativ);

– Capitolul V – Structura actului normativ(stabileşte reguli referitoare la părţile constitutive ale

actului normativ, sistematizarea conţinutului actului

normativ);

– Capitolul VI – Modificarea, completarea,abrogarea şi alte evenimente legislative (stabileşte

care sunt evenimentele legislative, precum şi reguli

referitoare la acestea);

– Capitolul VII – Norme privind pregătirea şielaborarea proiectelor de acte normative prin carese ratifică sau se aprobă înţelegeri internaţionale

Prezenta lucrare dezvoltă această din urmă

problematică, într-o încercare de tratare sistematică,

cu relevarea temeiului constituţional, a mecanismului

şi a situaţiilor în care Curtea Constituţională a

sancţionat încălcarea normelor de tehnică legislativă,

pentru a evidenţia valoarea specială conferită acestor

norme, devenite criteriu de constituţionalitate, şi a

identifica soluţii pentru a asigura respectarea lor.

II. Evoluţii jurisprudenţiale către afirmarea

expresă a rolului de criteriu de constituţionalitate

al normelor de tehnică legislativă

1. Repere jurisprudenţiale

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative

5

a

abrogat Decretul nr. 16/1976 pentru aprobarea

Metodologiei generale de tehnică legislativă privind

pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte

normative

6

. Art. 3, cuprins în Capitolul I – Dispoziţiigenerale din lege, stabileşte în mod expres obligaţia

de respectare a normelor de tehnică legislativă şi

autorităţile cărora le incumbă această obligaţie, după

cum urmează: „(1) Normele de tehnică legislativă

sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de

către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând

deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul

exercitării dreptului la iniţiativă legislativă, la

elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor

Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea

actelor normative ale celorlalte autorităţi cu aseme -

9

Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.

10

Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016.

7

Decizia nr. 43 din 7 februarie 2001, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 14 februarie 2001.

8

Decizia nr. 97 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 05 iunie 2002.



ficativă, deoarece marchează începutul conturării

unei viziuni referitoare la rolul normelor de tehnică

legislativă pe care această lege le consacră în cadrul

controlului de constituţionalitate. Astfel, pronun ţân -

du-se în control a priori cu privire la constitu -

ţionalitatea dispoziţiilor Legii privind unele măsuri

pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei

9

, şi

statuând asupra criticii potrivit căreia „Guvernul şi-a

asumat răspunderea asupra unui număr de 15 legi,

adunate într-un proiect eclectic”, Curtea a reţinut

următoarele: „Astfel de reglementări nu se abat de la

regulile întocmirii unui proiect de lege, aşa cum sunt

stabilite prin Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, însă prin complexitatea lor nu au aceeaşi

alcătuire ca un proiect de lege consacrat reglementării

unei singure materii. Având în vedere scopul unic al

noii reglementări cuprinse în Legea privind unele

măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea

demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul

de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei, modul

în care aceasta este structurată nu este de natură să

afecteze, aşa cum susţin autorii sesizării,

dispoziţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie şi nici

pe cele ale art. 3 şi 12 din Legea nr. 24/2000.” Fără

a pune în discuţie statuarea de fond a Curţii, reţinem

însă referirea directă, adică utilizarea dispoziţiilor

Legii nr. 24/2000 drept normă de referinţă interpusă

în cadrul controlului de constituţionalitate.

Examinarea jurisprudenţei conturate începând

cu anul 2004 relevă o creştere a numărului deciziilor

în care Curtea Constituţională a indicat expres Legea

nr. 24/2000, sau a răspuns criticilor referitoare la

încălcarea prevederilor acesteia (ajungând la aproxi -

mativ 50 în 2014, respectiv 80 în anul 2015), evoluţie

care a fost însoţită şi de o rafinare şi precizare a

cadrului constituţional de referinţă în care Curtea

poate proceda/procedează la o astfel de analiză,

conducând la statuarea expresă, în jurisprudenţa din

acest an, a faptului că respectarea prevederilor

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative se

constituie într-un veritabil criteriu de constitu -

ţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din

Constituţie.

10

(stabileşte reguli specifice în privinţa acestui tip de

acte normative);

– Capitolul VIII – Norme cu privire laordinele, instrucţiunile şi celelalte acte normativeemise de conducătorii ministerelor şi ai altor organeale administraţiei publice centrale de specialitate saude autorităţile administrative autonome (stabileşte

reguli specifice în privinţa acestui tip de acte

normative);

– Capitolul IX – Norme cu privire la actelenormative adoptate de autorităţile administraţieipublice locale (stabileşte reguli specifice în privinţa

acestui tip de acte normative);

– Capitolul X – Dispoziţii finale (stabileşte

regula potrivit căreia Parlamentul, Guvernul şi

celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale

şi locale stabilesc, în aplicarea normelor de tehnică

legislativă prevăzute în prezenta lege, regulamente

proprii cuprinzând măsurile metodologice, organiza -

torice, termenele şi circulaţia proiectelor de acte

normative în cadrul sferei lor de competenţă, precum

şi referitoare la abrogare).

În cei 16 ani care au trecut de la adoptarea

Legii nr. 24/2000, dispoziţiile pe care le consacră au

pătruns din ce în ce mai vizibil şi persuasiv în

controlul de constituţionalitate. De la o timidă, am

spune, încercare de a le aduce în atenţia Curţii

Constituţionale, pe calea motivărilor excepţiilor de

neconstituţionalitate sau a punctelor de vedere expri -

mate de autorităţi, în primii ani care au urmat

adoptării acestei legi, constatăm în prezent o funda -

mentare consistentă, cantitativă şi calitativă, a solu -

ţiilor pe care Curtea Constituţională le pronunţă, pe

dispoziţiile Legii nr. 24/2000.

De exemplu, în anul 2001, într-o singură cauză

apare invocată această lege de către Guvern, care a

făcut referire în punctul său de vedere la reguli de

tehnică legislativă în privinţa titlului actului normativ

contestat în cauză

7

.

În anul 2002, doar una dintre cele trei decizii

care cuprind referiri la Legea nr. 24/2000, o reţine în

considerente

8

, Curtea Constituţională utilizând-o,

însă mai mult obiter dictum, pentru fundamentarea

examenului de constituţionalitate realizat în cauză.

În anul 2003, chiar dacă, într-un singur caz, s-a

reţinut în considerente incidenţa Legii nr. 24/2000,

decizia pronunţată este în mod deosebit semni -



exercitării dreptului de iniţiativă legislativă [...]”.

Obligativitatea respectării acestor dispoziţii legale

rezultă şi din prevederile art. 1 alin. (5) din

Constituţie, potrivit cărora, „În România, respectarea

Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este

obligatorie.”»

14

În continuare, dezvoltând aceste considerente,

Curtea a mai reţinut că «în jurisprudenţa sa, a stabilit

că „trăsătura esenţială a statului de drept o constituie

supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării

legii”

15

[…] şi că „statul de drept asigură supremaţia

Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor

normative cu aceasta”

16

[…] ceea ce înseamnă că

acesta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul

democratic este prin excelenţă un stat în care se

manifestă domnia legii”

17

[…] de aceea, respectarea

prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative se constituie într-un veritabil criteriu de

constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5)

din Constituţie (ad similis, a se vedea Decizia nr. 1

din 10 ianuarie 2014, precitată, sau Decizia nr. 17 din

21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015,

paragrafele 95 şi 96).»

18

Susţinând acest demers de interpretare a

principiului legalităţii, prin încorporarea în calitate

de criteriu de constituţionalitate a prevederilor unei

legi organice, Curtea a subliniat că este o „instituţie

fundamentală a statului, cu rol de garant al

supremaţiei Constituţiei, al statului de drept şi al

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor”

19

.

Toate acestea „presupun, printre altele, competenţa

Curţii, în limitele Constituţiei, desigur, de a asigura

conformitatea întregului fond activ al legislaţiei cu

normele şi principiile fundamentale”.

20

2. Temeiul constituţional al valorificării

Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică

legislativă pentru elaborarea actelor normative în

controlul de constituţionalitate

Temeiul constituţional al valorificării normelor

de tehnică legislativă în controlul de constituţio na -

litate este dat de dispoziţiile art. 1 alin. (3) „România

este stat de drept […]”, precum şi ale art. 1 alin. (5),

„În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei

sale şi a legilor este obligatorie”. Corelaţia dintre cele

două norme cuprinse în art. 1 din Constituţie este

realizată de Curtea Constituţională după cum ur -

mează: „principiul legalităţii este unul de rang con -

stituţional”

11

astfel încât „încălcarea legii are drept

consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din

Constituţie, care prevede că respectarea legilor este

obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constitu -

ţionale atrage implicit afectarea principiului statului

de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din

Constituţie”.

12

Explicând/precizând această încadrare şi

dezvoltare a dispoziţiilor constituţionale prin

încorporarea normelor de tehnică legislativă, Curtea

a reţinut că „deşi normele de tehnică legislativă nu

au valoare constituţională, […] prin reglementarea

acestora legiuitorul a impus o serie de criterii

obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a

căror respectare este necesară pentru a asigura

sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,

precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate

pentru fiecare act normativ.

13

Curtea trimite astfel

expres la dispoziţiile Legii nr. 24/2000, reţinând că:

«potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr.

24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, […] „Actele normative

se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în

conformitate cu prevederile Constituţiei României,

republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi

cu principiile ordinii de drept”, iar potrivit art. 3 alin.

(1) din aceeaşi lege, „Normele de tehnică legislativă

sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de

către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând

deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul

14

Decizia nr. 666 din 16 iulie 2007, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31 iulie 2007.

15

A se vedea în acest sens Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din

15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie

2001, Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011 sau

Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014.

16



17


Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999.

18

Decizia nr. 22/2016, precitată.

19

Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012.

20

Decizia nr. 728 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 478 din 12 iulie 2012.

11

Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul


12

Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.

13

Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27

iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 noiembrie 2013,

citată mai sus, Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie

2014.



transfer reglementat prin legea supusă controlului

de constituţionalitate, şi anume: identificarea

precisă a regimului juridic al bunurilor supuse

transferului, respectiv dacă ele fac parte din domeniul

public sau privat al statului; indicarea, pentru fiecare

bun în parte, a titularului dreptului de administrare;

individualizarea bunurilor, în sensul precizării

numărului de carte funciară, inclusiv prin realizarea

măsurătorilor cadastrale în vederea înscrierii

imobilelor respective în cartea funciară; stabilirea

unei valori de inventar actualizate/reale a bunurilor

supuse transferului şi, în general, utilizarea unui stil

clar şi concis, propriu operaţiunilor juridice

reglementate. Astfel, Curtea constată inconsec -

venţe de natură terminologică şi contradicţii cu

însăşi textele legii, care creează incertitudine sub

aspectul operaţiunilor juridice şi a situaţiei bunurilor

la care se referă (...).”

21

Pornind de la principiile enunţate, Curtea a

detaliat aceste situaţii, decizia pronunţată în acest

sens fiind poate cea mai consistentă sub aspectul

analizei punctuale pe care o face în privinţa actului

normativ criticat în raport de exigenţele cuprinse în

Legea nr. 24/2000. Considerăm că aceasta reprezintă

în sine o evoluţie în abordarea controlului de con sti -

tuţionalitate întemeiat pe art. 1 alin. (5) din Consti -

tuţie, în sensul de importanţă specială acordată

regulilor de tehnică legislativă, devenite standard de

acurateţe/rigoare a reglementărilor şi, prin aceasta, de

constituţionalitate a lor. Se explică astfel şi invocarea

normelor de principiu privitoare la tehnica legislativă,

iar nu numai a unor dispoziţii punctuale ale Legii nr.

24/2000. Este o evoluţie care răspunde, în opinia

noastră, gravităţii problemei sistemice cu care siste -

mul român de drept se confruntă, şi anume numărul

mare de legi, în detrimentul calităţii acestora, pro -

blemă care impune remedii eficiente. Controlul de

constituţionalitate constituie un remediu cu caracter

sancţionator, fiind necesar însă un efort instituţional

conjugat pentru soluţionarea acesteia.

2. Ierarhia actelor normative

Potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, „Actele

normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de

categoria acestora şi de autoritatea publică compe -

tentă să le adopte. (2) Categoriile de acte normative

şi normele de competenţă privind adoptarea acestora

sunt stabilite prin Constituţia României, republicată,

şi prin celelalte legi. (3) Actele normative date în

executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor

Considerăm că această evoluţie este, în bună

parte, efectul aplicării art. 20 din Constituţie, în

sensul interpretării dispoziţiilor constituţionale în

concordanţă cu actele internaţionale în materia

drepturilor omului la care România este parte, în

special cu Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentale şi dezvoltarea

acesteia în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului, aspect la care ne vom referi, în

mod distinct, în cele ce urmează.

În continuare, vom evidenţia cu exemplele de

jurisprudenţă selectate faptul că, de-a lungul tim -

pului, au fost valorificate ca şi criteriu de constitu -

ţionalitate majoritatea prevederilor Legii nr. 24/2000,

mai sus sistematizate în mod corespunzător capi -

tolelor din care fac parte, acestea fundamentând

admiterea obiecţiilor/excepţiilor de neconstituţiona -

litate şi, în consecinţă, constatarea neconstituţio -

nalităţii dispoziţiilor legale contestate.

III. Utilizarea normelor de tehnică legis -

lativă în controlul de constituţionalitate prin

raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Selecţie

de jurisprudenţă

1. Activitatea de legiferare. Tehnica legis -

lativă

Chiar dacă art. 1 – Activitatea de legiferare

şi, respectiv, art. 2 – Tehnica legislativă din Legea

nr. 24/2000 cuprind norme cu caracter general,

Curtea Constituţională le-a invocat ca temei de

constatare a neconstituţionalităţii, tocmai pentru a

sublinia importanţa respectării lor, în ansamblu.

Astfel, de exemplu, în decizia pronunţată

asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii

privind stabilirea unor măsuri de descentralizare a

unor competenţe exercitate de unele ministere şi

organe de specialitate ale administraţiei publice

centrale, precum şi a unor măsuri de reformă privind

administraţia publică, Curtea a reţinut următoarele:

«având în vedere prevederile art. 1 alin. (2), şi art. 2

alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora

„(2) Actele normative se iniţiază, se elaborează, se

adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile

Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile

prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de

drept” şi, respectiv, „(1) Tehnica legislativă asigură

sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei,

precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate

pentru fiecare act normativ”, Curtea reţine că rigoa -

rea caracteristică normelor de tehnică legislativă

impune respectarea unor exigenţe minimale, în

vederea asigurării legalităţii mecanismului de

21





competenţa de reglementare a organelor adminis -

traţiei publice, iar nu a Parlamentului, care nu legi -

ferează cu privire la drepturi cu caracter individual.”

Pe aceleaşi temeiuri, Curtea a constatat necon -

stituţionalitatea Legii privind aprobarea Memoran -

dumului de înţelegere încheiat între statul român şi

The Rompetrol Group N.V., semnat la Bucureşti la 15

februarie 2013, reţinând că „legea, ca act juridic al

Parlamentului, este necesar să reglementeze relaţii

sociale generale ori să ratifice acorduri, tratate ori alte

înţelegeri internaţionale, iar nu să valideze înţelegeri

punctuale între organe executive ale statului şi per -

soane juridice de drept privat şi, prin urmare, legea,

prin esenţa şi finalitatea ei constituţională, este un act

cu aplicabilitate generală. Cu alte cuvinte, dacă sco pul

încheierii unui/unei contract/acord/convenţii vizează

interesul părţilor, scopul legiferării, în orice cadru

constituţional, vizează un interes general al socie tăţii.

Din această perspectivă, aprobarea unui/unei contract/

acord/convenţii prin lege nu corespunde finalităţii

constituţionale a activităţii de legiferare ca activitate

prin care se exercită puterea de stat, dat fiind că scopul

contractului – act individual – vizează doar părţile şi

interesele determinate ale acestora, în timp ce legea –

act cu aplicabilitate eminamente generală – vizează

societatea în general, reglementarea unei sfere cât mai

largi de raporturi juridice în cadrul şi în interesul

societăţii.”

24

Dând expresie aceluiaşi principiu al ierarhiei

actelor normative, de această dată în aplicarea art.

147 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia „dispo -

ziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi

cele din regulamente, constatate ca fiind neconsti -

tuţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile

de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă,

în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz,

nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu

dispoziţiile Constituţiei […]” instanţa constituţională

a stabilit chiar în cadrul considerentelor deciziilor

pronunţate, nivelul reglementării şi autoritatea

chemată să intervină în cazurile ce i-au fost supuse

cu ocazia sesizărilor de neconstituţionalitate. Astfel,

de exemplu

25

, constatând neconstituţionalitatea unor

dispoziţii din Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea,

organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de

Integritate, Curtea a reţinut următoarele: „dispoziţiile

art. 147 alin. (1) din Constituţie disting – cu privire la

Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor

care le ordonă.”

Reţinem exemple de decizii prin care, deşi nu

a menţionat expres aceste dispoziţii, Curtea a statuat

cu privire la principiul legalităţii şi noţiunea de sistem

juridic înţeles ca ansamblu de norme juridice struc -

turate ierahic în funcţie de conţinutul reglementărilor

şi sfera destinatarilor acestora, sancţionând, în con -

secinţă, adoptarea unor legi având ca obiect de

reglementare cazuri individuale.

Astfel, de exemplu, constatând

22

neconstitu -

ţionalitatea Legii pentru reglementarea situaţiei

juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului

suveran al României, Mihai I, Curtea a reţinut că

„este de principiu că legea are, de regulă, caracter

normativ, natura primară a reglementărilor pe care le

conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora

la un caz sau la cazuri individuale. […] este dreptul

legiuitorului de a reglementa anumite domenii

particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul

reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de

a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de

altfel, s-a mai apelat în această materie. Subscriind

acestei teze, Curtea ţine să precizeze că o atare

derogare de la dreptul comun se poate realiza numai

printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum

a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie

care aveau în vedere colectivităţi de persoane. […]

Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii

era impusă şi justificată de situaţia juridică specială,

esenţial diferită de aceea a marii majorităţi a

persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit

dreptului comun, în care se găseau cei care urmau să

beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi

esenţial din punctul de vedere care aici interesează,

îndreptăţită la măsurile reparatorii era orice persoană

aflată într-o atare situaţie. În ipoteza în care, însă,

reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de

drept comun, are caracter individual, fiind adoptată

intuitu personae, ea încetează de a mai avea legi -

timitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin

aceasta, neconstituţional.”

Cu aceeaşi motivare de principiu

23

, Curtea a

constatat neconstituţionalitatea Legii privind atribu -

irea unei locuinţe generalului în retragere Marin

Lungu, reţinând că „prin obiectul său – atribuirea

unei locuinţe –, legea supusă controlului de consti -

tuţionalitate dispune într-un domeniu ce intră în

22

Decizia nr. 600 din 9 noiembrie 2005, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 1060 din 26 noiembrie 2005.

23

Decizia nr. 970 din 31 octombrie 2007, publicată în Monitorul


24

Decizia nr. 494 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 819 din 21 decembrie 2013.

25

Decizia nr. 415 din 14 aprlie 2010, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.



fundamentare sau un referat de aprobare, precum şi

de un studiu de impact, după caz. (4) Actele nor -

mative cu impact asupra domeniilor social, economic

şi de mediu, asupra bugetului general consolidat sau

asupra legislaţiei în vigoare sunt elaborate pe baza

unor documente de politici publice aprobate de

Parlament sau de Guvern. Guvernul defineşte tipurile

şi structura documentelor de politică publică.”

Într-o cauză în care a examinat, în control apriori, dispoziţiile Legii pentru completarea Legii nr.

393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a

reţinut că „este întemeiată critica referitoare la faptul

că legea nu este clară, precisă şi nici previzibilă în

privinţa modului de calcul al indemnizaţiilor

persoanelor care au deţinut de-a lungul timpului două

sau mai multe din calităţile pentru care se acordă

indemnizaţie. Dacă în privinţa senatorilor şi

deputaţilor nu se pune o asemenea problemă, aceştia

având aceeaşi clasă de salarizare (103) şi coeficient

de ierarhizare (12,41), în privinţa aleşilor locali,

Curtea constată că, potrivit Legii-cadru nr. 284/2010

privind salarizarea unitară a personalului plătit din

fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 877 din 28 decembrie 2010,

clasele de salarizare variază de la 71 la 106, iar

coeficientul de ierarhizare de la 5,63 la 13,45. În

consecinţă, în ipoteza în care o persoană a ocupat

succesiv mai multe mandate dintre cele care sunt

eligibile pentru acordarea indemnizaţiei, în lipsa unor

reglementări legale corespunzătoare nu se poate

determina modalitatea de calcul a acesteia; mai mult,

în ipoteza în care persoana îndreptăţită a deţinut mai

mult de trei mandate de tipologii diferite dintre cele

care sunt eligibile pentru acordarea indemnizaţiei

pentru limită de vârstă, nu se va cunoaşte care dintre

acestea se vor lua în considerare la stabilirea

indemnizaţiei; astfel, vor exista, în lipsa unei regle -

mentări legale clare, precise şi previzibile, mai multe

posibilităţi de calcul. Aceeaşi problemă se ridică şi în

ipoteza în care una dintre tipologiile de mandate a

fost incompletă (spre exemplu, 2 mandate vice -

primar, 3 mandate primar şi un mandat incomplet de

preşedinte/vicepreşedinte al Consiliului judeţean); în

acest caz, nu se va şti dacă acesta este sau nu luat în

considerare în realizarea calculului. Aceste aspecte

sunt chestiuni care privesc o normă de regle -

mentare primară, neputând fi rezolvate prin

apelarea la un act de reglementare secundară. În

consecinţă, Curtea reţine că a fost încălcat art. 6

alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia

proiectul de act normativ trebuie să instituie

reguli necesare, suficiente şi posibile care să

obligaţia de a pune de acord prevederile neconstitu -

ţionale cu dispoziţiile Constituţiei – între competenţa

Parlamentului, pentru dispoziţiile din legi, pe de-o

parte, şi cea a Guvernului, pentru dispoziţiile din

ordonanţe ale acestuia, pe de altă parte. Ca atare, pe

o perioadă de 45 de zile de la data publicării în

Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei

decizii, Guvernul nu poate adopta o ordonanţă de

urgenţă pentru a pune de acord prevederile Legii nr.

144/2007 constatate ca fiind neconstituţionale cu

dispoziţiile Constituţiei, dar poate iniţia un proiect de

lege în acord cu cele stabilite prin prezenta decizie.”

În acelaşi sens

26

, distingând de această dată între

obiectul de reglementare al legii în raport de cel al

regulamentelor parlamentare, instanţa de contencios

constituţional a reţinut următoarele: „cu încălcarea

textului constituţional de referinţă [art. 71, alin. (3)],

cazuri de incompatibilitate sunt prevăzute la art. 198-

200 şi art. 202 din Regulamentul Camerei Depu -

taţilor, precum şi la art. 177 din Regulamentul

Senatului. Având în vedere textul constituţional

menţionat, care prevede că alte incompatibilităţi

decât cele prevăzute de Legea fundamentală se

stabilesc prin legea organică, rezultă că prin regu -

lamentele Camerelor Parlamentului se pot stabili doar

reguli procedurale interne de aplicare care să deta -

lieze sub acest aspect, în măsura necesară, regulile

constituţionale şi legale ce definesc statutul parla -

mentarului şi, nicidecum, să-l completeze sau să-l

modifice”.

3. Conţinutul şi fundamentarea soluţiilor

legislative

Potrivit art. 6 din Legea nr. 24/2000, „(1)

Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli

necesare, suficiente şi posibile care să conducă la o

cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă.

Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic

fundamentate, luându-se în considerare interesul

social, politica legislativă a statului român şi cerinţele

corelării cu ansamblul reglementărilor interne,

precum şi ale armonizării legislaţiei naţionale cu

legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la

care România este parte, precum şi cu jurisprdenţa

Curţii Europene a Drepturilor Omului. (2) Pentru

fundamentarea noii reglementări se va porni de la

dezideratele sociale prezente şi de perspectivă,

precum şi de la insuficienţele legislaţiei în vigoare.

(3) Proiectele de acte normative se supun spre

adoptare însoţite de o expunere de motive, o notă de

26





altele, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată

în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29,

Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza

Coeme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145,

Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza

E.K. împotriva Turciei, paragraful 51). Conform unei

jurisprudenţe constante, sintagma „prevăzute de

lege” presupune mai întâi ca măsura reglementată să

aibă o bază în dreptul intern, dar are legătură de

asemenea cu calitatea legii respective: ea impune ca

aceasta să fie accesibilă persoanelor în cauză şi să

aibă o formulare destul de exactă pentru a

permite reclamanţilor, care apelează, la nevoie, la

consilieri, să prevadă, într-o măsură rezonabilă în

circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea

rezulta dintr-un anumit act (a se vedea, între altele,

Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată în Cauza

Lupşa împotriva României, paragraful 32). Altfel

spus, nu poate fi considerată „lege” decât o normă

enunţată cu suficientă precizie pentru a permite

individului să îşi regleze conduita. Individul trebuie

să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot

decurge dintr-un act determinat (a se vedea, între

altele, Hotărârea din 26 aprilie 1979, pronunţată în

Cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit alMarii Britanii şi Irlandei de Nord). Însemnătatea

noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de

contextul textului despre care este vorba, de

domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi

calitatea destinatarilor săi (a se vedea, între altele,

Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza

Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei,paragraful 68, Hotărârea din 8 iunie 2006, pronunţată

în Cauza Lupşa împotriva României, paragraful 37).

Previzibilitatea legii nu se opune ca persoana

interesată să fie nevoită să recurgă la o bună

consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în

circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea

decurge dintr-o anumită acţiune (a se vedea, între

altele, Hotărârea din 13 iulie 1996, pronunţată în

Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unital Marii Britanii, paragraful 37). Acest lucru se

întâmplă de obicei cu profesioniştii, obişnuiţi să facă

dovada unei mari prudenţe în exercitarea meseriei lor.

De asemenea se poate aştepta de la ei să acorde o

atenţie deosebită evaluării riscurilor pe care le

implică (Cantoni, precitată, paragraful 35). Potrivit

aceleiaşi instanţe, chiar din cauza principiului

generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate

prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile tip de

reglementare constă în recurgerea mai degrabă la

categorii generale decât la liste exhaustive. De

conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă

legislativă

27

.

4. Forma de redactare a actelor normative

Vom trata în acest subtitlu problematica

accesibilităţii şi previzibilităţii legii, cu toate că

aceasta nu e circumscrisă numai textului cu caracter

de principiu consacrat de art. 8 din Legea nr. 24/2000,

care se referă la forma de redactare a actelor nor -

mative. Sunt deopotrivă incidente/aplicabile ca

exigenţe subsumate accesibilităţii/previzibilităţii legii

orice alte dispoziţii din Legea nr. 24/2000 care

privesc elaborarea şi redactarea propriu-zisă a actelor

normative. Într-un sens larg, de altfel, toate dispo -

ziţiile din lege, în ansamblul lor, converg către

realizarea unei legislaţii clare, accesibile, previzibile,

către asigurarea calităţii legislaţiei ca deziderat

general.

Astfel, potrivit art. 8 din Legea nr. 24/2000,

„(1) Proiectele de legi, propunerile legislative şi

celelalte proiecte de acte normative se redactează în

forma prescriptivă proprie normelor juridice. (2) Prin

modul de exprimare actul normativ trebuie să asigure

dispoziţiilor sale un caracter obligatoriu. (3) Dispo -

ziţiile cuprinse în actul normativ pot fi, după caz,

imperative, supletive, permisive, alternative, dero -

gatorii, facultative, tranzitorii, temporare, de

recomandare sau altele asemenea; aceste situaţii

trebuie să rezulte expres din redactarea normelor. (4)

Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi

inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure

sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură

afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să

prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea

dispoziţiilor.”28

Asemenea cerinţe au cunoscut o dezvoltare

specială în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin

preluarea jurisprudenţei Curţii Europene a Dreptu -

rilor Omului în care aceasta a statuat asupra noţiunii

de „lege” care figurează în o seamă de articole ale

Convenţiei în sensul că înglobează dreptul de origine

atât legislativă, cât şi jurisprudenţială, şi implică

unele condiţii calitative, între altele cele ale

accesibilităţii şi ale previzibilităţii (a se vedea, între

27


28

A se vedea, ca exemplu, în susţinerea ideii de corelare a textului

de principiu cu alte dispoziţii ale Legii nr. 24/2000 cu incidenţă

în privinţa modului de redactare a actelor normative, şi

prevederile art. 36 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit cărora

„actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic

specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă

orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de

ortografie.”

asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea

formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a

evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la

schimbările de situaţie. Interpretarea şi aplicarea unor

asemenea texte depinde de practică (a se vedea, între

altele, Hotărârea din 25 mai 1993, pronunţată în

Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, paragraful 40,

Cantoni, precitată, paragraful 31, Dragotoniu şiMilitaru – Pidhorni împotriva României, Hotărârea

din 24 mai 2007, paragraful 36). Funcţia decizională

acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a înde -

părta îndoielile ce ar putea exista în privinţa inter -

pretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii

cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu

substanţa infracţiunii şi evident previzibilă (a se

vedea, între altele, Hotărârea din 22 noiembrie 1995,

pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unital Marii Britanii, paragraful 36, Dragotoniu şiMilitaru – Pidhorni împotriva României, precitată,

paragraful 37).

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Constituţie,

în numeroase cauze Curtea Constituţională a făcut

aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor

Omului referitoare la condiţiile de accesibilitate şi

previzibilitate a legii, constatând neconstituţiona -

litatea reglementărilor care nu întruneau aceste

condiţii.

29

În context, Curtea s-a referit la prevederile

art. 8 din Legea nr. 24/2000 sau la alte dispoziţii ale

aceleiaşi legi subsumate exigenţelor menţionate.

Astfel, Curtea a reţinut că „pentru a fi compatibilă cu

principiul preeminenţei dreptului, legea trebuie să

îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele

care guvernează materia interceptării comunicaţiilor

trebuie reglementate la nivel de lege), claritate

(normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inte -

ligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure

sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific

normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a

regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi

previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie

redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei

persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă

de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie

capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, conse -

cinţele care pot apărea dintr-un act deter minat”

30

.

Astfel, de exemplu, constatând neconstitu ţio -

nalitatea unor dispoziţii din Legea privind sănătatea

reproducerii şi reproducerea umană asistată medical,

Curtea a reţinut

31

, între altele, că legea în cauză

„conţine dispoziţii contradictorii şi inexacte care nu

răspund cerinţelor de tehnică legislativă impuse prin

dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 24/2000”.

32

De asemenea, constatând neconstituţio nalita -

tea dispoziţiilor art. II alin. (1) şi (3) din Legea nr.

249/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr.

393/2004 privind Statutul aleşilor locali, Curtea a

statuat că „dispoziţiile legale examinate, prin modul

deficitar de redactare, nu corespund exigenţelor de

tehnică legislativă specifice normelor juridice. [...]”;

în cauză, a conchis Curtea, „textele legale examinate

nu îndeplinesc cele patru criterii de claritate,

precizie, previzibilitate şi predictibilitate pentru ca

subiectul de drept vizat să îşi poată conforma con -

duita, astfel încât să evite consecinţele nerespectării

lor.”

33

Dezvoltând aceste statuări, într-o cauză

34

în

care a constatat neconstituţionalitatea prevederilor

Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate

sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii

electronice destinate publicului sau de reţele publice

de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii

nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter

personal şi protecţia vieţii private în sectorul comu -

nicaţiilor electronice, act care transpunea în dreptul

intern o Directivă europeană, Curtea a reţinut că

„lipsa unei reglementări legale precise, care să deter -

mine cu exactitate sfera acelor date necesare iden -

tificării persoanelor fizice sau juridice utiliza toare,

deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de

reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de

furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice des -

tinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii.

Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la

secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare,



30

Decizia nr. 51 din 16 febuarie 2016, publicată în Monitorul


31

Decizia nr. 418 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul


32

Actualul art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată.

33



34



29

A se vedea, între altele, Decizia nr. 61 din 18 ianuarie 2007,


15 februarie 2007, Decizia nr. 604 din 20 mai 2008, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 25 iunie

2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012,

Decizia nr. 1.258/2009, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Decizia

nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014 sau Decizia

nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015.

[...] trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previ -

zibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie înde -

părtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrariului sau

a abuzului autorităţilor în acest domeniu. Destinatarii

normei juridice [...] trebuie să aibă o reprezentare

clară a normelor juridice aplicabile, astfel încât să-şi

adapteze conduita şi să prevadă consecinţele ce

decurg din nerespectarea acestora.” Curtea a sancţio -

nat, „maniera ambiguă de redactare” neconformă cu

normele de tehnică legislativă, lipsa definirii unor

termeni ai legii, utilizarea unor sintagme neclare. În

cadrul analizei sale, Curtea a reţinut că „respectarea

normelor de tehnică legislativă, în cadrul com -

plexului de reguli specifice activităţii de legiferare,

reprezintă un factor determinant în transpunerea

voinţei legiuitorului, astfel încât actul normativ

adoptat să îndeplinească şi prin modalitatea de

redactare toate exigenţele impuse de necesitatatea

respectării drepturilor fundamentale ale omului. [....]

reglementarea cât mai exactă a domeniului de apli -

care a Legii nr. 298/2008 este cu atât mai necesară

având în vedere, în special, natura complexă a

drepturilor supuse limitării, precum şi consecinţele

pe care un eventual abuz al autorităţilor publice le-ar

avea asupra vieţii intime a destinatarilor săi [...].”

Cauzele ulterioare ce au avut ca obiect reglementări

prin care legiuitorul a încercat transpunerea aceleiaşi

Directive au fost constatate ca fiind neconstituţionale,

între altele, şi pentru încălcarea art. 1 alin. (5) din

Constituţie, din perspectiva lipsei de precizie a

reglementării

35

.

Într-o altă cauză, Curtea a constatat că, „fiind

cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispu -

nerea măsurii arestului preventiv trebuie să se rea -

lizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil,

atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi

pentru organele de urmărire penală şi pentru instan -

ţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posi -

bilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a

unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un

stat de drept: libertatea individuală. De aceea,

cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea

legii, în acest context normativ, influenţează, în mod

direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces

echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii

individuale (...). În concluzie, Curtea reţine că lipsa

de claritate, precizie şi previzibilitate a normei

criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21

alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana

supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia

de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în

cauză poate fi interpretată de către instanţele de

judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei

infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această

măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse

din cadrul ipotezei normative analizate.”36

Tot astfel, într-o altă cauză, Curtea a reţinut că,

„având în vedere caracterul intruziv al măsurilor de

supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se

realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi pre -

vizibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri,

cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru

instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la

posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv

a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale

într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată

şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că

drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie

nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă

cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea

fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi

noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată

fiind natura drepturilor fundamentale limitate.

Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii

intime, familiale şi private şi a secretului corespon -

denţei impune ca limitarea acestora să se realizeze

într-un cadru normativ care să stabilească expres,

într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt orga -

nele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie

ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare,

Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului

ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în

executare de procuror şi de organele de cercetare

penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30

din Codul de procedură penală, precum şi de către

lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile

în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie

judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de

procedură penală. Această opţiune nu se justifică,

însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142

alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei

„alte organe specializate ale statului”, neprecizate în

cu prin sul Codului de procedură penală sau în

cuprinsul altor legi speciale.” Pentru toate aceste

argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile criticate

încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1



35

A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014,


4 septembrie 2014.

36

Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de

procedură penală.

alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta

sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art.

1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii.

37

5. Avizarea proiectelor. Avizul Consiliului

Legislativ

Potrivit art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr.

24/2000, „(1) În cazurile prevăzute de lege, în faza

de elaborare a proiectelor de acte normative

iniţiatorul trebuie să solicite avizul autorităţilor

interesate în aplicarea acestora, în funcţie de obiectul

reglementării. (2) După elaborarea lor şi încheierea

procedurii de avizare prevăzute la alin. (1), proiectele

de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele

de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale

Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării

Consiliului Legislativ.” Iar, potrivit art. 10 alin. (3)

şi (4) din aceeaşi lege: „Avizul Consiliului Legislativ

este un aviz de specialitate şi are caracter consultativ.

(4) Observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ

privind respectarea normelor de tehnică legislativă

vor fi avute în vedere la definitivarea proiectului de

act normativ. Neacceptarea acestora trebuie motivată

în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau

într-o notă însoţitoare.”

Referitor la avizarea de către alte autorităţi

prevăzute de lege, menţionăm ca exemplu decizia

38

,

prin care Curtea a reţinut, cu privire la reglementarea

criticată, că „Guvernul avea obligaţia legală de a

solicita avizul C.S.A.T. […] Din analiza prevederilor

art. 119 din Constituţie, a reglementării art. 4 lit. d)

din Legea nr. 415/2002 […], nu rezultă însă

obligativitatea obţinerii vreunui aviz. Niciun text

constituţional nu se referă la avizarea actelor

normative iniţiate sau emise de Guvern, în sensul

condiţionării emiterii acestora numai după obţinerea

vreunui aviz.” Tot astfel, într-o altă cauză,

39

Curtea a

reţinut, cu referire la lipsa avizului Consiliului

Economic şi Social, că „acesta a fost solicitat prin

adresa Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei

Sociale nr. 2.889/VM/19.11.2010. Chiar dacă avizul

nu a fost emis de către Consiliul Economic şi Social,

Curtea constată că, prin solicitarea avizului, Guvernul

a respectat prevederile constituţionale ale art. 141,

respectiv a ţinut cont de caracterul de organ

consultativ al acestui organism.” Din interpretarea

considerentelor Curţii rezultă că ar fi putut constitui

motiv de neconstituţionalitate numai lipsa solicitării

avizelor prevăzute de lege, obligaţie impusă de art. 9

din Legea nr. 24/2000.

Cât priveşte avizul Consiliului Legislativ,

exemplificăm cu o soluţie

40

prin care constatând

neconstituţionalitatea reglementării criticate, Curtea

a reţinut, între altele, că „avizul dat de Consiliul

Legislativ se referea la propunerea legislativă privind

unele măsuri pentru organizarea administraţiei

publice şi că proiectul de lege adoptat de Senat a

căpătat o formă deosebită de cea avizată iniţal de

Consiliu. În această situaţie, era de apreciat dacă nu

ar fi fost cazul ca pentru amendamentele formulate

în cadrul comisiei să se fi solicitat punctul de vedere

al Consiliului Legislativ […]”.

Menţionăm şi situaţia în care, constatând

neconstituţionalitatea legii criticate în control apriori, Curtea a observat în considerentele deciziei

pronunţate, avizul negativ dat de Consiliul Legislativ

cu privire la legea contestată

41

. Chiar dacă soluţia de

neconstituţionalitate pe care Curtea a pronunţat-o nu

s-a fundamentat pe dispoziţiile Legii nr. 24/2000

referitoare la avizare, socotim că adoptarea unei legi

faţă de care Consiliul Legislativ a dat un aviz negativ

este discutabilă, aspect la care vom reveni în

concluziile studiului.

6. Integrarea proiectului în ansamblul

legislaţiei

Potrivit art. 13 din Legea nr. 24/2000, „Actul

normativ trebuie să se integreze organic în sistemul

legislaţiei, scop în care: a) proiectul de act normativ

trebuie corelat cu prevederile actelor normative de

nivel superior sau de acelaşi nivel, cu care se află în

conexiune […]”.

Sub acest aspect, Curtea a reţinut, de exemplu,

că „existenţa unor soluţii legislative contradictorii şi

anularea unor dispoziţii de lege prin intermediul altor

prevederi cuprinse în acelaşi act normativ conduce la

încălcarea principiului securităţii raporturilor juri -

dice, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate

a normei. […]”

42

. Într-o altă cauză, examinând susţi -

nerile referitoare la încălcarea art. 1, alin. (3) şi (5)

din Constituţie, în sensul lipsei de predictibilitate a

reglementării, motivată prin existenţa unei necorelări

în corpul legii supusă controlului, Curtea a reţinut că

„se impune, folosind acest prilej legislativ, ca la



37



38



39

Decizia nr. 1658 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 ianuarie 2011.

40

Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.

41


42


nivelul celor două Camere ale Parlamentului să fie

revăzute textele din Regulamentele acestora declarate

neconstituţionale şi să asigure o corelare şi o tratare

unitară a aceloraşi probleme. Ar fi de dorit ca actele

normative de bază referitoare la activitatea parlamen-

tară, şi anume Legea nr. 96/2006, Regulamentul

Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi

Regu lamentul şedinţelor comune ale Camerei Depu -

taţilor şi Senatului să fie concentrate într-un singur

volum, în scopul facilitării activităţii parlamentare.

În această activitate de sistematizare, un rol important

revine Consiliului Legislativ care, potrivit art. 79 din

Constituţie, este „organ consultativ de specialitate al

Parlamentului, care avizează proiectele de acte nor -

ma tive în vederea sistematizării, unificării şi coordo -

nării întregii legislaţii”.43

7. Unicitatea reglementării în materie.

Reglementări speciale şi derogatorii. Evitarea

paralelismelor


Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi

obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act nor -

mativ. (2) Un act normativ poate cuprinde

reglementări şi din alte materii conexe numai în

măsura în care sunt indispensabile realizării scopului

urmărit prin acest act.”, potrivit art. 15, „(1) O

reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel

poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are

caracter special faţă de actul ce cuprinde reglemen -

tarea generală în materie. (2) Caracterul special al

unei reglementări se determină în funcţie de obiectul

acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de

situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le

instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă

soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume

determinată cuprind norme diferite în raport cu

reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă

păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru

toate celelalte cazuri.” iar, potrivit art. 16 din aceeaşi

lege, „(1) În procesul de legiferare este interzisă

instituirea aceloraşi reglementări în mai multe

articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în

două sau mai multe acte normative. Pentru subli -

nierea unor conexiuni legislative se utilizează norma

de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme

acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin

concentrarea materiei în reglementări unice. (3) Se

supun procesului de concentrare în reglementări

unice şi reglementările din aceeaşi materie dispersate

în legislaţia în vigoare. (4) Într-un act normativ emis

pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel

superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii

din actul superior, fiind recomandabilă numai indi -

carea textelor de referinţă. În asemenea cazuri

preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută

numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din

actul de bază.”

Considerăm ilustrativă sub acest aspect, prin

trimiterile punctuale făcute la aceste dispoziţii, deci -

zia prin care Curtea a constatat neconstituţio nalitatea

mai multor prevederi din Legea nr. 144/2007 privind

înfiinţarea, organizarea şi funcţio narea Agenţiei

Naţionale de Integritate

44

, constatând că potrivit art. 1

alin. (5) din Constituţie, „În România, respectarea

[...] legilor este obligatorie”, faptul că potrivit Legii

nr. 24/2000 tehnica legislativă asigură sistematizarea,

unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi

conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare

act normativ, faptul că art. 13 din această lege insti -

tuie principiul unicităţii reglementării în materie,

precum şi faptul că, potrivit art. 15, în procesul de

legiferare este interzisă instituirea aceloraşi regle -

mentări în două sau mai multe acte normative, iar în

cazul existenţei unor paralelisme, acestea vor fi

înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea

materiei în reglementări unice. Or, „în domeniul

activităţii de control al averii dobândite în perioada

exercitării mandatelor sau a îndeplinirii anumitor

funcţii publice şi de verificare a conflictelor de

interese, există reglementări paralele, şi anume, pe

de-o parte, Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi

controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor

persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a

funcţionarilor publici […], modificată şi completată

prin Legea nr. 161/2003 […], iar pe de altă parte,

Legea nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea

şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate

[…]”.Un alt exemplu în acest sens îl constituie

decizia prin care Curtea a reţinut că «Legea privind

Statutul deputaţilor şi al senatorilor a fost adoptată în

anul 2006, la 15 ani de la intrarea în vigoare a

Constituţiei ca urmare a aprobării acesteia prin refe -

rendumul naţional din 8 decembrie 1991, şi a suferit

modificări în concordanţă cu legea de revizuire a

Constituţiei din anul 2003. După modificarea şi com -

pletarea prin mai multe acte normative, Legea nr.

96/2006 a fost republicată în Monitorul Oficial al



43



44


Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010.

României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008.

Noua modificare, supusă în prezenta cauză contro -

lului de constituţionalitate, nu este de natură să

asigure o rigoare sub aspectul coerenţei şi al siste -

matizării normelor incidente în materia statutului

deputaţilor şi al senatorilor. Astfel, potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de

tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor ma -

tive, […] „Reglementările de acelaşi nivel şi având

acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act

normativ”. Or, în prezent, materia incompatibilităţilor

şi a conflictelor de interese, ce formează obiectul

criticilor de neconstituţionalitate formulate în cauză,

este reglementată de cap. IV din Legea nr. 96/2006

privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 20-26

din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în

exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 pri -

vind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei

Naţionale de Integritate, precum şi pentru modi -

ficarea şi completarea altor acte normative, Cartea I,

Titlul IV, Cap. III din Legea nr. 161/2003 privind

unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în

exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice

şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea

corupţiei, precum şi de Regulamentele celor două

Camere ale Parlamentului. În raport cu prevederile

din Legea nr. 24/2000 menţionate, este necesară

reglementarea unitară a incompatibilităţilor şi

conflictelor de inte rese, în scopul realizării unei

sistematizări a materiei, cu consecinţa creşterii

accesibilităţii şi predictibilităţii legii, de natură să

determine elimi narea interpretărilor divergente.”»

45

Într-o altă cauză, Curtea, constatând neconsti -

tu ţionalitatea reglementării criticate, a reţinut, între

altele, că „respectarea legilor este o obligaţie fun -

damentală într-un stat de drept, iar orice acţiune a

autorităţilor publice trebuie să fie subsumată acestui

obiectiv. Or, eludarea cadrului normativ preexistent şi

modul de operare a derogărilor realizate prin legea

criticată de la acesta reprezintă o încălcare de către

Guvern şi Parlament a obligaţiilor impuse prin art. 1

alin. (5) din Constituţie. O atare conduită pune

serioase semne de întrebare cu privire la securitatea

raporturilor juridice, întrucât echivalează cu posibi -

litatea autorităţilor publice de a ocoli cadrul legal

oricând şi în orice condiţii în timp ce cetăţenilor li se

impune respectarea acestuia. De altfel, Curtea a

statuat în mod constant că „principiul supremaţiei

Constituţiei şi principiul legalităţii sunt de esenţa

cerinţelor statului de drept, în sensul prevederilor

constituţionale ale art. 16 alin. (2), conform cărora

«Nimeni nu este mai presus de lege» (a se vedea

Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011).”

46

8. Sistematizarea şi concentrarea legislaţiei

în coduri

Potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000, „În

vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,

reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o

anumită ramură de drept, subordonate unor principii

comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub

formă de coduri.” Legea nr. 24/2000 consacră o

întreagă Secţiune elaborării codurilor şi a altor legi

complexe, iar importanţa respectării regulilor astfel

instituite este subliniată în jurisprudenţa Curţii, după

cum urmează: „Codurile se supun aceloraşi reguli

generale ce guvernează raţiunea, scopul, necesitatea

oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de

reglementările modificatoare punctuale, dispun cu

privire la o tipologie largă de relaţii sociale.” Astfel,

potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, republicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, „În

vederea sistematizării şi concentrării legislaţiei,

reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o

anumită ramură de drept, subordonate unor principii

comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub

formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul

proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor

întocmi teze prealabile care să reflecte concepţia

generală, principiile, noile orientări şi principalele

soluţii ale reglementărilor preconizate.

47

Din această

perspectivă este criticabilă, de exemplu, adoptarea

Codurilor prin angajarea răspunderii Guvernului

asupra unui proiect de lege – adică printr-o procedură

rapidă, fără dezbateri parlamentare – iar nu prin

procedura obişnuită de legiferare, precum şi

modificarea acestora prin ordonanţe de urgenţă –

aşadar, din nou, pe calea unor proceduri caracterizate

prin celeritate.

Menţionăm, în context, recomandările Curţii

Constituţionale privind codificarea în materie

electorală. Astfel, dând expresie unei linii jurispru -

denţiale constante, prin Decizia nr. 51 din 25 ianuarie

2012

48

, Curtea Constituţională a subliniat (cu referire,

în special, la cele statuate în Hotărârea nr. 39 din



45


46


47

Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.

48

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din

3 februarie 2012.

14 decembrie 2009

49

şi Decizia nr. 61 din 14 ianuarie

2010

50

), „necesitatea ca întreaga legislaţie electorală

referitoare la alegerea Camerei Deputaţilor şi a

Senatului, a Preşedintelui României, alegerile pentru

Parlamentul European, precum şi la alegerea

autorităţilor administraţiei publice locale să fie

reexaminată, urmând a fi concentrată într-un cod

electoral, ale cărui dispoziţii comune şi speciale să

asigure, în concordanţă cu principiile constituţionale,

organizarea unui scrutin democratic, corect şi

transparent.” Am reţinut ca principale argumente de

fond

51

în favoarea codificării, posibilitatea „asanării”

legislaţiei electorale, în sensul reducerii numărului

actelor normative aplicabile la acest moment în

domeniu, precum şi faptul că prin codificare s-ar

realiza o formă superioară de sistematizare a materiei

electorale, într-un act normativ nou, care se bazează

pe separaţia, la diferite niveluri de abstractizare, a

regulilor generale şi speciale. Aceasta întrucât

52

„deşi

are forţa juridică a unei legi, Codul nu este o lege

obişnuită, el este un act legislativ unic, cu o orga -

nizare internă aparte, în care normele juridice sunt

aşezate într-o consecutivitate logică, stringentă, după

un sistem bine gândit, care reflectă structura internă

a ramurii de drept respective.” Printr-un Cod electoral

s-ar realiza o reglementare unitară, pornind de la

principiile fundamentale consacrate de Constitu -

ţia României şi de documentele internaţionale în

materie,

53

principii care constituie baza patrimoniului

electoral european. Reglementarea unitară ar deter -

mina o mai mare coerenţă a dispoziţiilor legale,

eliminarea lacunelor, dar şi a paralelismelor legisla -

tive, cu consecinţa simplificării legislaţiei electorale,

a asigurării clarităţii, eficienţei şi eficacităţii sale

54.9. Alegerea soluţiilor legislative şi definirea

conceptelor utilizate. Sfera de cuprindere a

soluţiilor preconizate


Soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act

normativ trebuie să acopere întreaga problematică a

relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de

reglementare pentru a se evita lacunele legislative.

(2) Pentru ca soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se

vor lua în considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi

în activitatea de aplicare a actului normativ,

folosindu-se fie enumerarea situaţiilor avute în

vedere, fie formulări sintetice sau formulări-cadru de

principiu, aplicabile oricăror situaţii posibile.”

Cu referire la acest text legal, Curtea a reţinut,

de exemplu, într-o cauză în care a constatat

neconstituţionalitatea Legii pentru completarea Legii

nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, că „modul

în care este formulat textul nu permite tragerea unei

concluzii certe în privinţa sferei sale de reglementare;

or, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

soluţiile legislative preconizate prin proiectul de act

normativ trebuie să acopere întreaga problematică a

relaţiilor sociale ce reprezintă obiectul de reglementare

pentru a se evita lacunele legislative, iar pentru ca

soluţiile să fie pe deplin acoperitoare se vor lua în

considerare diferitele ipoteze ce se pot ivi în activitatea

de aplicare a actului normativ, folo sindu-se fie enu -

merarea situaţiilor avute în vedere, fie formulări

sintetice sau formulări-cadru de principiu, aplicabile

oricăror situaţii posibile. Având în vedere cele anterior

expuse, Curtea urmează să constate că sub acest aspect

sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Consti -

tuţie, textul fiind deficitar redactat.”

55

10. Unitatea terminologică

Potrivit art. 37 din Legea nr. 24/2000, „(1) În

limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai

prin aceiaşi termeni. (2) Dacă o noţiune sau un

termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri

diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte

prin actul normativ ce le instituie, în cadrul

dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată

lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele

normative din aceeaşi materie. (3) Exprimarea prin

abrevieri a unor denumiri sau termeni se poate face

numai prin explicitare în text, la prima folosire.”

Citând aceste prevederi şi invocând Decizia nr.

390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014,

paragraful 31 prin care statuase că „o noţiune legală

poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la

o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează

termenul respectiv să îl şi definească”, Curtea a

constatat neconstituţionalitatea sintagmei „raporturi

comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301

alin. (1) din Codul penal, reţinând, în esenţă,

următoarele: „noţiunea de raport comercial nu mai

este expres definită prin legislaţia în vigoare, ca



49


30 decembrie 2009.

50


3 februarie 2010.

51

Pe larg, M. Safta, Necesitatea adoptării unui Cod electoral înRomânia, www.ccr.ro/ccrold/relations/relations_int/safta.doc.

52

N. Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Ed. Actami,

1996, p. 150.

53

www.venice.coe.int.

54

Pe larg, M. Safta, Necesitatea adoptării unui Cod electoral înRomânia, op. cit. 55


urmare a abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi

i) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a

Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din

10 iunie 2011, a Codicelui de comerţ din 1887 şi a

Codului comercial Carol al II-lea, şi nici nu poate fi

dedusă prin interpretarea dispoziţiilor civile în

vigoare, întrucât aceasta este folosită într-un alt

context şi în mod izolat, spre exemplu, în cuprinsul

prevederilor art. 2557 din Codul civil referitor la

raporturile de drept internaţional privat. De

asemenea, art. VII din Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor

măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30

septembrie 2011, prevede că la data intrării în vigoare

a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma „contract

comercial” sau „contracte comerciale” se înlocuieşte

cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte

civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerţ”,

cu termenul „contracte”. Aşadar, dacă până la intrarea

în vigoare a Codului civil, la 1 octombrie 2011,

noţiunea de „raport comercial” avea un înţeles

normativ determinat şi determinabil prin prisma

dispoziţiilor Codului comercial, în prezent această

noţiune nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea, având în

vedere transformările profunde şi structurale operate

la nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a

intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil,

acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice

dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor

termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv şi nu prin

recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni

autonome, atunci când situaţia normativă nu o

impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că

sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul

dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este

lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând

determinarea exactă a conţinutului constitutiv al

infracţiunii de conflict de interese. Această lipsă de

claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei

„raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art.

301 alin. (1) din Codul penal contravine principiului

legalităţii incriminării, prevăzut la art. 1 din Codul

penal şi la art. 7 din Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, în

consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Consti -

tuţie, care se referă la calitatea legii.”

56

11. Titlul actului normativ. Numerotarea şi

denumirea capitolelor şi ale celorlalte grupări de

articole


Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică

a actului, în funcţie de categoria sa juridică şi de

autoritatea emitentă, precum şi obiectul reglementării

exprimat sintetic. (2) Categoria juridică a actului

normativ este determinată de regimul competenţelor

stabilit prin Constituţie, legi şi prin alte acte nor -

mative prin care se acordă prerogative de regle -

mentare juridică autorităţilor publice. (3) Autoritatea

publică este aceea învestită prin Constituţie sau

printr-un alt act normativ. (4) Se interzice ca denu -

mirea proiectului unui act normativ să fie aceeaşi cu

cea a altui act normativ în vigoare. (5) În cazul actelor

normative prin care se modifică ori se completează

un alt act normativ, titlul actului va exprima

operaţiunea de modificare sau de completare a actului

normativ avut în vedere. (6) Ca element de identi -

ficare, titlul se întregeşte, după adoptarea actului

normativ, cu un număr de ordine, la care se adaugă

anul în care a fost adoptat acesta.” De asemenea,

potrivit art. 56 din Legea nr. 24/2000, „(1) Capi -

tolele, titlurile, părţile şi cărţile se numerotează cu

cifre romane, în succesiunea pe care o au în structura

din care fac parte. Secţiunile şi paragrafele se

numerotează cu cifre arabe. (2) Titlurile, capitolele şi

secţiunile se denumesc prin exprimarea sintetică a

reglementărilor pe care le cuprind.”

Cu referire la aceste texte Curtea a constatat,

de exemplu, într-o cauză, că „există o necorelare

terminologică între titlul legii [n.a.– Legea privind

stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor

competenţe exercitate de unele ministere şi organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, pre -

cum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia

publică] şi denumirea titlului IX, pe de o parte, şi

conţinutul normativ concret al art. 1 din titlul IX, ceea

ce echivalează cu o încălcare a prevederilor art. 41 şi

art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, contrar art. 1

alin. (5) din Constituţie. În fine, Curtea reţine că este

de la sine înţeles faptul că titlul reglementării

orientează întregul act normativ, neputându-se,

precum în cazul de faţă, disimula crearea premiselor

necesare transferului cu titlu gra tuit al unor acţiuni

într-o măsură de descentrali zare.”

57



56



57


12. Articolul, elementul structural de bază

al părţii dispozitive. Numerotarea articolelor


Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl

constituie articolul. Articolul cuprinde, de regulă, o

singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii

date. (2) Structura articolului trebuie să fie echi -

librată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare

contextului reglementării. (3) Articolul se exprimă în

textul legii prin abrevierea «art.». Arti colele se

numerotează în continuare, în ordinea din text, de la

începutul până la sfârşitul actului normativ, cu cifre

arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol,

acesta se va defini prin expresia «Articol unic». (4) În

cazul actelor normative care au ca obiect modi ficări

sau completări ale altor acte normative, arti colele se

numerotează cu cifre romane, păstrându-se

numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate

sau completate. (5) La coduri şi la legi de mare

întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri

marginale, exprimând sintetic obiectul lor; acestea nu

au semnificaţie proprie în conţinutul reglementării.”

Citând aceste dispoziţii legale şi observând că

legea criticată [n.a. – Legea privind stabilirea unor

măsuri de descentralizare a unor competenţe exer -

citate de unele ministere şi organe de specialitate ale

administraţiei publice centrale, precum şi a unor

măsuri de reformă privind administraţia publică]

„operează o numerotare inconsecventă a articolelor

cuprinse în titlurile I, IV, V, VI – cap. I, VII – cap. I,

VIII – cap. II şi X fiind numerotate cu cifre romane,

în timp ce celelalte articole sunt numerotate cu cifre

arabe. Mai mult, la titlul VI – capitolul I se numero -

tează cu cifre romane, în condiţiile în care este vorba

de un articol unic”, Curtea a reţinut că „numerotarea

inconsecventă este dată de faptul că unele dispoziţii

legale sunt norme de bază, celelalte fiind modi -

ficatoare sau completatoare, însă şi pentru o atare

situaţie trebuie respectată Legea nr. 24/2000, repu -

blicată, cu modificările şi completările ulterioare,

legiuitorul fiind obligat să găsească o soluţie unitară

pentru o bună integrare din punct de vedere formal a

actului normativ în cadrul legislativ existent

58

.

13. Modificarea, completarea, abrogarea şi

alte evenimente legislative


După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe

durata existenţei acestuia pot interveni diferite

evenimente legislative, cum sunt: modificarea,

completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea

sau altele asemenea. (2) În situaţii temeinic justi -

ficate, prin excepţie de la prevederile alin. (1), actele

normative de importanţă şi complexitate deosebită

pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate

de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între

data publicării în Monitorul Oficial al României,

Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în

vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre

în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus

evenimentului legislativ. (3) Evenimentele legislative

pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de

acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect

exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte

normative ulterioare care, în principal, reglementează

o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun

asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor

două acte normative interferente.” De asemenea,

potrivit art. 62 din Legea nr. 24/2000, „Dispoziţiile

de modificare şi de completare se încorporează, de la

data intrării lor în vigoare, în actul de bază, iden ti -

ficându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modi -

ficare sau de completare a acestora trebuie raportate

tot la actul de bază.”

Cu referire la aceste texte, pronunţându-se, în

control a priori, asupra Legii pentru completarea

Legii învăţământului nr. 84/1995 şi constatând ne -

con sti tuţionalitatea acesteia, Curtea a reţinut că

„Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în


10 decembrie 1999, cu modificările şi completările

ulterioare, a fost abrogată prin dispoziţiile art. 361

alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 18 din 10 ianuarie 2011. [...] În speţă, legea

criticată, prin care se doreşte să se intervină asupra

unui act normativ abrogat, [...] contravine dispo -

ziţiilor art. 62 din Legea nr. 24/2000 privind normele

de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor nor -

mative, republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările

şi completările ulterioare, potrivit cărora „dispoziţiile

de modificare şi de completare se încorporează, de la

data intrării lor în vigoare, în actul de bază, identifi -

cându-se cu acesta. Intervenţiile ulterioare de modi -

ficare sau de completare a acestora trebuie raportate

tot la actul de bază”.

59



58 Idem.59

Decizia nr. 1595 din 14 decembrie 2011, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 27 decembrie 2011.

Într-o altă cauză, cu referire la aceeaşi proble -

matică a respectării normelor de tehnică legislativă,

şi constatând, din această perspectivă, încălcarea art.

1 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut că textul

de lege criticat „nu respectă nici normele referitoare

la abrogarea expresă şi nici cele referitoare la

abrogarea implicită, inducând, printr-o exprimare

juridică impro prie, ideea unui test comparativ pe

care inter pretul legii – oricare ar fi acela – trebuie să

îl realizeze, între mai multe legi speciale în aceeaşi

materie, pentru identificarea reglementării aplicabile

şi a domeniilor în care aceasta se aplică. Aceasta

constituie o sursă de profundă instabilitate şi lipsă

de previzibilitate a reglementării, fiind premisa

creării de interpretări divergente.” În continuare,

Curtea a constatat că norma criticată „este o

reglementare improprie, care excedează cadrului

stabilit prin Legea nr. 24/2000, republicată, cu

modificările şi completă rile ulterioare. Or, eveni -

mentele legislative ce pot interveni pe durata de

existenţă a unui act normativ sunt prevăzute, în mod

expres, în capitolul VI – Modificarea, completarea,

abrogarea şi alte eveni mente legislative din Legea

nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi com -

pletările ulterioare. Numai Constituţia prevede la art.

20 alin. (2) că „Dacă există neconcordanţe între

pactele şi tratatele privitoare la drepturile fun -

damentale ale omului, la care România este parte, şi

legile interne, au prioritate reglemen tările inter -

naţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau

legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”, însă

o asemenea reglementare are în vedere conflictul de

norme între actele naţionale şi cele internaţionale. În

cauza de faţă nu se pune problema unui asemenea

conflict, iar normele naţio nale, din punct de vedere

normativ, ies din fondul activ al legislaţiei fie prin

modificare, completare sau abrogare conform

regulilor stabilite în Legea nr. 24/2000, republicată,

cu modificările şi completările ulterioare, fie ca

urmare a constatării neconstituţio nalităţii acestora.

În aceste condiţii, legiuitorul, în privinţa eveni -

mentelor legislative, trebuie să se circumscrie în

activitatea sa regulilor prevăzute de Legea nr.

24/2000, republicată, cu modificările şi completările

ulterioare. Aşadar, Curtea constată că legiuitorul a

lăsat la aprecierea destinatarului normei, a auto -

rităţilor publice învestite cu executarea şi aplicarea

legii, fixarea cadrului normativ existent în materia

descentralizării. O asemenea dispoziţie legală regle -

mentează, în mod implicit, posibilitatea elimi nării

selective din fondul activ al legislaţiei a unor

prevederi legale în vigoare, ceea ce afectează uni -

tatea şi scopul măsurilor de descentralizare

promovate, conferindu-le un caracter aleatoriu. În

aceste condiţii, destinatarul normei este pus în

situaţia de a alege în mod discreţionar dispoziţiile

legale incidente în acest domeniu, contrar regulilor

de tehnică legislativă, care obligă legiuitorul la

reglementarea relaţiilor sociale cu respectarea

principiilor generale de legiferare proprii sistemului

dreptului românesc [a se vedea art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare]. Aşadar, Curtea constată o

evidentă încălcare a exigenţelor art. 1 alin. (5) din

Constituţie.” Curtea distinge astfel între eveni -

mentele legislative şi conflictele de legi, cu trimitere

la Legea nr. 24/2000 în ansamblul său.

Menţionăm, cu referire la acelaşi cadru de

tehnică legislativă de referinţă, dar de această dată

prin raportare la distincţiile pe care Constituţia le

face în privinţa categoriilor de legi, problematica

ierarhiei legilor şi a nivelului actelor normative

modificatoare, respectiv posibilul „conflict între

prevederile de ordin organic incluse într-o lege

ordinară sau al celor specifice unei legi ordinare

cuprinse într-o lege organică.”

60

Sub acest aspect,

cristalizând una dintre concepţiile exprimate în

controlul de constitu ţionalitate, potrivit căreia dis -

poziţiile care nu au caracter organic dintr-o lege

organică pot fi modificate printr-o lege ordinară,

Curtea s-a pronunţat în sensul că „adoptarea legii [...]

ca lege organică nu echivalează cu transformarea

dispoziţiilor cu caracter ordinar, ele rămânând

ordinare ca natură juridică, putând fi, ulterior,

modificate şi completate prin legi ordinare

61

”; „este

posibil ca o lege organică să cuprindă, din motive de

politică legislativă, şi norme de natura legii ordinare,

dar fără ca aceste norme să capete natură de lege

organică, întrucât, altfel, s-ar extinde domeniile

rezervate de Constituţie legii organice. De aceea,

printr-o lege ordinară se pot modifica dispoziţii

dintr-o lege organică, dacă acestea nu conţin norme

de natura legii organice, întrucât se referă la aspecte

care nu sunt în directă legătură cu domeniul de

reglementare al legii organice. În consecinţă, cri -

teriul material este cel definitoriu pentru a analiza



60

M. Enache, I. Vida, Ierarhia legilor şi evenimentele legislativecare se produc între data intrării în vigoare şi data ieşirii dinvigoare a legii, Revista Dreptul, nr. 7/2012, p. 116-137.

61

Decizia nr. 442/2015, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 526 din 15 iulie 2015.

apartenenţa sau nu a unei reglementări la categoria

legilor ordinare sau organice”.

62

Cât priveşte regimul normelor cu caracter

derogator, în acelaşi context, Curtea a statuat că „ori

de câte ori o lege derogă de la o lege organică, ea

trebuie calificată ca fiind organică, întrucât intervine

tot în domeniul rezervat legii organice. [...] Legiu -

itorul constituant a stabilit, în mod indirect, în cuprin -

sul conţinutului normativ al art. 73 alin. (3) din

Constituţie, că reglementările derogatorii sau speciale

de la cea generală în materie trebuie şi ele adoptate,

la rândul lor, tot printr-o lege din aceeaşi categorie”

63

.

Amintim cu acest prilej cele arătate

64

în sensul

că normele cu caracter abrogator pot forma obiectul

excepţiilor de neconstituţionalitate ca orice alte

norme juridice, singurele condiţii fiind sub aspectul

nivelului de reglementare al actelor în cauză [legi şi

ordonanţe, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 146

lit. a) şi d) din Constituţie, respectiv regulamente

parlamentare, potrivit art. 146 lit. c) din Constituţie],

concluzie susţinută de o jurisprudenţă constantă a

Curţii Constituţionale, care, învestită fiind cu excepţii

de neconstituţionalitate a unor astfel de norme, a

procedat la examinarea constituţionalităţii lor, reţi -

nând că „art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează

de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile

legale de abrogare”

65

. În această situaţie discuţia

poartă în special asupra efectelor deciziilor Curţii

Constituţionale. Curtea a stabilit într-o seamă de

cauze că în condiţiile neadoptării de către Parla -

mentul României, ca urmare a admiterii excepţiei de

neconstituţionalitate, a unui nou act normativ în

termenul de 45 de zile prevăzut de Constituţie,

încetează efectul normei abrogatoare iar norma

abrogată rămâne în vigoare, în forma anterioară

abrogării. Dezvoltând şi explicând aceste conside -

rente într-o cauză

66

în care a examinat in extensoproblematica efectelor deciziilor de constatare a

neconstituţionalităţii normelor abrogatoare, Curtea a

precizat că „în astfel de cazuri nu intervine o

«abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine

incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din

Legea nr. 24/2000 potrivit cărora «Nu este admis ca

prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se

repună în vigoare actul normativ iniţial» – dispoziţii

opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare –,

ci este vorba de un efect specific al deciziilor de

constatare a neconstituţionalităţii unei norme abro -

gatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale

ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii

Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei

şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii

sunt general obligatorii”. Astfel, pentru situaţia parti -

culară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor

din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi a celor

din regulamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie

stabileşte că acestea „îşi încetează efectele juridice la

45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Consti -

tuţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau

Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe dura -

ta acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind

neconstituţionale sunt suspendate de drept”. „Înce -

tarea efectelor juridice” ale dispoziţiilor legale, ca

efect al deciziilor Curţii Constituţionale de constatare

a neconstituţionalităţii, reprezintă o instituţie distinctă

de cea a abrogării, întrucât vizează manifestări de

voinţă ale unor autorităţi diferite, cu competenţe

diferite. Chiar dacă, în mod practic, consecinţele pe

care le produce abrogarea şi constatarea neconstitu -

ţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la

expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea

deciziei Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu

intervine în sensul punerii în acord a prevederilor

neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei) sunt în

sensul că acea normă nu se mai aplică, cele două

instituţii nu pot fi confundate. Prin urmare, nu se

poate afirma că instanţa de jurisdicţie constituţională

realizează abrogarea legii, după cum nu se poate

afirma că legiuitorul constată neconstituţionalitatea

legii

67

.



62

Decizia nr. 88 din 2 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 207 din 3 iunie 1998, Decizia nr. 548

din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008 sau Decizia nr. 786 din 13 mai

2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 400 din 12 iunie 2009; amintim şi criticile formulate în

doctrină în privinţa acestei practici, unii autori fiind de părere

că „această soluţie dată de Curtea Constituţională este de natură

să altereze prevederile Constituţiei, potrivit cărora legile sunt

constitu ţionale, organice sau ordinare, în toate cazurile cerân -

du-se o anumită majoritate de voturi pentru adoptarea acestora,

chiar dacă în cuprinsul lor există prevederi care nu ţin de

caracterul constituţional, organic sau ordinar al legii” (I. Vida,

M. Enache, op. cit., p. 123, precum şi decizia prin care Curtea

s-a pronunţat în sens contrar, respectiv Decizia nr. 545 din 5 iulie

2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 638 din 25 iulie 2006).

63

Decizia nr. 442 din 10 iunie 2015, publicată în Monitorul


64

T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali,Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2015, p. 218-226.

65



66


Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.

67

T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituţionali, op.cit., p. 226.

IV. Concluzii

Studiul realizat relevă, în principal, o evoluţie

a jurisprudenţei Curţii Constituţionale în privinţa

interpretării principiului legalităţii reglementat de art.

1 alin. (5) din Constituţie, în sensul „încorporării”

normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr.

24/2000. Considerăm că această evoluţie dă expresie

demersului Curţii de identificare a unor criterii

precise atunci când îşi fundamentează controlul de

constituţionalitate pe „principii ale Constituţiei”

68

, iar

Legea nr. 24/2000 cuprinde un veritabil catalog de

astfel de criterii. Practic, Curtea Constituţională

utilizează ceea ce însuşi legiuitorul a stabilit ca

parametri de tehnică a reglementării, şi sancţionează

astfel, în aplicarea principiului legalităţii, neres -

pectarea lor.

69

Am exprimat, de asemenea, opinia că

această abordare s-a dezvoltat, în bună măsură, prin

receptarea interpretării pe care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a dat-o, în jurisprudenţa sa,

noţiunii de „lege” cuprinsă în mai multe articole ale

Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale. Judecata de constituţio -

nalitate prin preluarea unor concepte precum „acce -

sibilitatea” şi „previzibilitatea” a presupus raportarea

la criterii precise care să descrie aceste exigenţe. De

altfel, examinând jurisprudenţa oferită ca exemplu în

cuprinsul studiului, se constată că încălcarea nor -

melor de tehnică legislativă prin prisma principiului

legalităţii s-a constatat, ca regulă, în corelaţie cu

încălcarea unui drept/drepturi fundamentale.

Cât priveşte selecţia de jurisprudenţă prezen -

tată, aceasta este de natură să arate, pe de o parte,

numărul mare de decizii în care Curtea şi-a funda -

mentat considerentele pe principiul legalităţii, iar pe

de altă parte valorificarea, în cadrul controlului de

constituţionalitate, a majorităţii dispoziţiilor cuprinse

în Legea nr. 24/2000. Astfel cum am arătat, există

cauze în care Curtea a procedat la o adevărată

enumerare a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, relevând

punctual, încălcarea sistematică a dispoziţiilor aces -

tora prin reglementările examinate. Exemplificăm, în

final, cu un pasaj pe care îl apreciem cu precădere

edificator din decizia pe care am selectat-o ca fiind

cea mai relevantă sub acest aspect, respectiv decizia

prin care Curtea Constituţională a constatat, în

control a priori, neconstituţionalitatea Legii privind

stabilirea unor măsuri de descentralizare a unor

competenţe exercitate de unele ministere şi organe de

specialitate ale administraţiei publice centrale, pre -

cum şi a unor măsuri de reformă privind administraţia

publică.

Astfel, conchizând la un moment dat cu privire

la parte din normele criticate, Curtea a reţinut, în

considerentele deciziei menţionate, următoarele:

„Analiza dispoziţiilor de mai sus demonstrează o

deviere a legiuitorului de la următoarele texte legale

din materia tehnicii legislative:

– art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, repu -


potrivit căruia „(1) Proiectul de act normativ trebuie

să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care

să conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă

legislativă [...]”;

– art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000, repu -


care prevede că „Actul normativ trebuie să se

integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care:

a) proiectul de act normativ trebuie corelat cu

prevederile actelor normative de nivel superior sau

de acelaşi nivel, cu care se află în conexiune [...]”;

– art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

potrivit căruia „(1) Actele normative trebuie redac -

tate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ,

concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice

echivoc, (...)”;

– art. 37 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000,

conform căruia „(1) În limbajul normativ aceleaşi

noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni. (2)

Dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau

poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în

context se stabileşte prin actul normativ ce le

instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o

anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obliga -

toriu pentru actele normative din aceeaşi materie.”;

– art. 41 alin. (1) din Legea nr. 24/2000,

potrivit căruia „(1) Titlul actului normativ cuprinde

denumirea generică a actului, în funcţie de categoria

sa juridică şi de autoritatea emitentă, precum şi

obiectul reglementării exprimat sintetic.”;

– art. 56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care

prevede că „(2) Titlurile, capitolele şi secţiunile se

denumesc prin exprimarea sintetică a reglementărilor

pe care le cuprind.” (par.148) Este, cum arătam, poate

cea mai substanţială valorificare a Legii nr. 24/2000

într-o decizie a Curţii, şi un semnal clar pentru impor -

tanţa pe care Curtea înţelege să o dea respectării

acestei legi, în considerarea faptului că legalitatea şi



68

A se vedea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit căruia

„Sunt neconstituţionale prevederile actelor prevăzute la alin. (1),

care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei”.

69

Asupra pericolului raportării la principii în cadrul controlului

de constituţionalitate a se vedea H. Kelsen, La garantiejurisdictionnelle de la Constitution (La justice constitutionnelle),Revue du droit public, 1928, p. 197-257, la p. 241.

securitatea juridică sunt de esenţa statului de drept.

Legalitatea şi securitatea juridică (incluzând aici

accesibilitatea, previzibilitatea legii, stabilitatea şi

coerenţa dreptului) constituie, de altfel, criterii în

raport de care se evaluează existenţa/reali zarea

dezideratului statului de drept, alături de prevenirea

abuzului de putere, egalitatea în faţa legii şi nediscri -

minarea, accesul liber la justiţie, astfel cum reţine şi

Comisia de la Veneţia în documentul intitulat „Lista

criteriilor statului de drept”, adoptat la cea de-a 106-

a Sesiune plenară, Veneţia, 11-12 martie 2016

70

.

Potrivit art. 147 din Constituţie, deciziile Curţii

Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii,

normele juridice afectate de vicii de neconstitu -

ţionalitate încetându-şi efectele juridice în termen de

45 de zile de la publicarea deciziei Curţii, în cazul

controlului a posteriori, iar, în cazul controlului apriori, Parlamentul fiind obligat să reexamineze

dispoziţiile respective pentru punerea lor în acord cu

decizia Curţii. Astfel fiind, controlul de constitu -

ţionalitate apare ca un remediu eficient pentru lipsa de

securitate juridică creată prin adoptarea unor legi

neconforme cu normele de tehnică legislativă, aceste

legi fiind „eliminate” din sistemul normativ. Con trolul

de constituţionalitate se realizează însă numai la

sesizarea unor subiecte de drept expres şi limitativ

prevăzute de lege, în limita unor competenţe expres şi

limitativ prevăzute de lege, astfel încât dezideratul unei

legislaţii de calitate nu poate fi atins exclusiv prin

intermediul său. Dimpotrivă, acesta ar trebui să fie un

„remediu” cu totul subsidiar şi excepţional, în măsura

în care autorităţile cu competenţe în procesul de

legiferare eşuează în demersul lor de a asigura o

legislaţie de calitate. Pentru realizarea acestui deziderat

este necesar efortul conjugat al tuturor autorităţilor

implicate în procesul de legiferare (de la iniţiativa

legislativă până la actul de promulgare a legii), iar

jurisprudenţa Curţii Constituţionale oferă acestora o

importantă orientare prin interpretarea şi dezvoltarea

principiilor constituţionale aplicabile acestui proces.

Aceeaşi jurisprudenţă subliniază rolul Consiliului

Legislativ, obligatoriu a fi respectat şi consolidat,

inclusiv din punct de vedere logistic, pentru a putea

realiza în mod eficient atribuţiile ce îi revin potrivit

Constituţiei şi legii. Astfel cum relevă un studiu de

drept comparat referitor la atribuţiile şi funcţio narea

instituţiilor cu competenţe similare Consiliului

Legislativ, acest tip de instituţii „în calitatea lor de

consilieri independenţi şi imparţiali ai Guvernului şi,

adesea, ai Parla men tului, au o viziune cu totul con cor -

dantă. Ele sunt de acord că o legislaţie de proastă

calitate limitează securitatea juridică, face admi nis -

traţia vulnerabilă şi permite cu greu judecătorului să-şi

îndeplinească sarcina într-un mod satisfăcător”.

71



71

S. Popescu, în Constituţia României. Comentariu pe articole.

Coordonatori I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, p. 748

70

http://www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?

pdffile=CDL-AD(2016)007-f.

Continuăm să prezentăm în această informare

parte din argumentaţiile reţinute în motivările

deciziilor de admitere a unor excepţii de necon -

stituţionalitate de către Curtea Constituţională din

anul 2015, precum deciziile din anul 2016, prin care

au fost admise excepţii de neconstituţionalitate pentru

dispoziţii din noile Coduri.

Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de

procedură penală

1

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate a

fost constituit din dispoziţiile art. 440 alin. (1) şi (2)

din Codul de procedură penală, care au următorul

cuprins:

„(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie

se examinează în camera de consiliu de un complet

format din un judecător, după depunerea raportului

magistratului-asistent şi atunci când procedura de

comunicare este legal îndeplinită.

(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este

făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au

respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi

(6), art. 437 şi 438 ori dacă cererea este vădit

nefondată, instanţa respinge, prin încheiere definitivă,

cererea de recurs în casaţie”.

Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul proce -

durilor referitoare la examinarea admisibilităţii în

principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării

dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi

(6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală

presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a

căror examinare nu face cu nimic necesară o dez -

batere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate

şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată

că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a

cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării

admisibilităţii în principiu a acesteia presupune

antamarea fondului căii de atac, implicând exami -

narea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării

care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura

examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie

trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai

de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului

Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul

vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie,

Curtea reţine că această soluţie vizează fondul

recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca

părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine

propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt

aduse şi la probele administrate. Curtea precizează în

motivaţia sa că respectarea dreptului la un proces

echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21

alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca exa -

minarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie,

prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat

al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală dis -

tinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440

alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind

etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Indi -

ferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public

la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs

în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu

poate face obiectul admiterii în principiu, fiind un

element specific fondului căii extraordinare de atac.

Caracterul „vădit nefondat” al cererii de recurs în

casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect

ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală

anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţio -

nează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingere

a cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în

principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea

şi raţiunea acestei etape.

Curtea constată că sintagma „dacă cererea este

vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440

alin. (2) din Codul de procedură penală este necon -

stituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în



1

Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 861

din 19 noiembrie 2015.

Noile Coduri în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.Decizii de admitere (V)

Izabella Nina NAVROŢCHI

consilier, şef de sector

Consiliul Legislativ

casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată

obligă instanţa supremă la examinarea fondului

cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza

judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face,

conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu

citarea părţilor şi cu participarea procurorului.



dispoziţiilor art. 301 alin. (1) şi art. 308 alin. (1)

din Codul penal

2

Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate,

Curtea a constatat că autorul critică prevederile art.

301 alin. (1) din Codul penal, care au următorul

cuprins:

„(1) Fapta funcţionarului public care, în

exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act

ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a

obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial,

pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru

un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă

persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori

de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a

beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură,

se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi

interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie

publică”.

În ceeea ce priveşte noţiunea de „raport

comercial” Curtea constată că aceasta nu mai este

expres definită prin legislaţia în vigoare, ca urmare a

abrogării, prin dispoziţiile art. 230 lit. c) şi i) din

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind Codul civil, a Codicelui de

comerţ din 1887 şi a Codului comercial Carol al ll-

lea, şi nici nu poate fi dedusă prin interpretarea

dispoziţiilor civile în vigoare, întrucât aceasta este

folosită într-un alt context şi în mod izolat, spre

exemplu, în cuprinsul prevederilor art. 2557 din

Codul civil referitor la raporturile de drept

internaţional privat. De asemenea, art. VII din

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011

pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în

vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,

prevede că la data intrării în vigoare a Legii nr.

287/2009, republicată, sintagma „contract comercial”

sau „contracte comerciale” se înlocuieşte cu sintagma

„contract civil” sau, după caz, „contracte civile”, iar

sintagma „contracte sau acte de comerţ”, cu termenul

„contracte”. Aşadar, dacă până la intrarea în vigoare

a Codului civil, la 1 octombrie 2011, noţiunea de

„raport comercial” avea un înţeles normativ

determinat şi determinabil prin prisma dispoziţiilor

Codului comercial, în prezent această noţiune nu îşi

mai poate găsi aplicabilitatea, având în vedere

transformările profunde şi structurale operate la

nivelul Codului civil. Întrucât Codul penal actual a

intrat în vigoare la un moment ulterior Codului civil,

acesta, atunci când se raportează la noţiuni specifice

dreptului civil, trebuie să o facă prin utilizarea unor

termeni şi noţiuni proprii dreptului pozitiv, şi nu prin

recurgerea, fără o motivare justă, la termeni şi noţiuni

autonome, atunci când situaţia normativă nu o

impune. Pentru acest motiv, Curtea constată că

sintagma „raporturi comerciale” din cuprinsul

dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal este

lipsită de claritate şi previzibilitate, nepermiţând

determinarea exactă a conţinutului constitutiv al

infracţiunii de conflict de interese.

Această lipsă de claritate, precizie şi

previzibilitate a sintagmei „raporturi comerciale” din

cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul

penal contravine principiului legalităţii incriminării,

prevăzut la art. 1 din Codul penal şi la art. 7 din

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale, şi, în consecinţă,

dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, care se

referă la calitatea legii.

Lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a

sintagmei „raporturi comerciale” din cuprinsul

textului criticat face neclare şi imprevizibile

condiţiile restrângerii libertăţii individuale, drept

fundamental prevăzut la art. 23 din Constituţie.

Curtea constată că sintagma „raporturi comerciale”

din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul

penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie

şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de

conflict de interese. Or, în aceste condiţii, aşa cum

s-a arătat prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015

3

,

destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în

raport cu o normă de incriminare care nu respectă

condiţiile de calitate ale legii.

Pentru aceste motive, Curtea constată că

dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă

prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie,

referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea

individuală.

Curtea reţine că dispoziţiile art. 301 alin. (1)

din Codul penal, ce reglementează conflictul de

interese, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate

de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal,

referitoare la infracţiuni de corupţie şi de serviciu



2


13 noiembrie 2015.

3


6 iulie 2015.

comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă

incriminează, de asemenea, fapte de corupţie şi de

serviciu, cu referire şi la art. 301 din Codul penal.

Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea

nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii

Constituţionale, instanţa de contencios constituţional,

admiţând excepţia de neconstituţionalitate a

prevederilor art. 301 alin. (1) din Codul penal, în

privinţa sintagmei „raporturi comerciale”, s-a

pronunţat şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor

art. 308 alin. (1) din Codul penal, sub aspectul

trimiterii din cuprinsul acestora la dispoziţiile art. 301

din Codul penal.

În contextul normativ actual, Curtea reţine că

reglementarea ca subiect activ al infracţiunii de

conflict de interese a unor persoane private, prin

dispoziţiile art. 308 din Codul penal, este excesivă,

întrucât are loc o extindere nepermisă a forţei de

constrângere a statului, prin utilizarea mijloacelor

penale asupra libertăţii de acţiune a persoanelor,

circumscrisă în cauză dreptului la muncă şi libertăţii

economice, fără să existe o justificare criminologică

în acest sens.

Curtea reţine că legiuitorul nu are competenţa

constituţională ca, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art.

73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze

infracţiuni într-o manieră care să consacre o

disproporţie vădită între importanţa valorii sociale

care trebuie ocrotită şi cea care trebuie limitată,

întrucât, în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea

acesteia din urmă. Or, în cauză valoarea socială

ocrotită este una care vizează în mod explicit mediul

privat, ipoteză în care statul nu are interesul de a

incrimina conflictul de interese, întrucât valoarea ce

se încearcă a fi ocrotită în acest caz nu are caracter

public.

Curtea constată că, dacă faptele persoanelor

din mediul privat sunt cauzatoare de prejudicii,

împotriva acestora poate fi angajată răspunderea

civilă, de dreptul muncii sau altă formă de

răspundere, care nu implică forţa de constrângere a

statului prin mijloace de drept penal. Prin urmare,

Curtea reţine că este greu de identificat o valoare

socială ce trebuie protejată în cazul sancţionării

conflictului de interese în mediul privat, dat fiind că

eventualele cazuri concrete de incompatibilitate pot fi

eficient soluţionate cu ajutorul mijloacelor de drept

civil, dreptul muncii sau prin alte reguli, care nu

implică răspunderea penală. Prin urmare, Curtea

constată că incriminarea conflictului de interese în

mediul privat reprezintă o încălcare nejustificată a

libertăţii economice şi a dreptului la muncă al

persoanelor care exercită, permanent ori temporar, cu

sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură

în cadrul oricărei persoane juridice, drepturi

fundamentale prevăzute la art. 41 alin. (1) şi art. 45

din Constituţie.

Pentru aceste motive, Curtea constată că

sintagma „ori în cadrul oricărei persoane juridice” din

cuprinsul dispoziţiilor art. 308 alin. (1) din Codul

penal cu raportare la art. 301 din Codul penal este

neconstituţională.



dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin.

(3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul

de procedură penală

4

Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie dispoziţiile art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345

alin. (3), art. 346 alin. (2) şi soluţia legislativă

cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură

penală, potrivit căreia numai procurorul şi inculpatul

pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare

a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva

soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).

Având în vedere, pe de o parte, influenţa pe

care procedura camerei preliminare o are asupra

fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte,

faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5)

din Codul de procedură penală vizează toate părţile

din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate,

fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a

numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca

subiect al conflictului de drept penal care face

obiectul procesului penal, trebuie să i se dea

posibilitatea de a formula contestaţie în camera

preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346

alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu

privire la modul de soluţionare a cererilor şi a

excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute

la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod.

Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a

persoanei vătămate este de subiect procesual activ în

latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa

fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi

partea responsabilă civilmente, acte procesuale

potrivit art. 81 din Codul de procedură penală –

respectiv dreptul de a propune administrarea de probe

de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de

a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin

de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta

dosarul.



4


6 noiembrie 2015.

Potrivit Curţii, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din

Codul de procedură penală sunt neconstituţionale,

fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare

la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau

dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii

responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu

privire la modul de soluţionare a cererilor şi a

excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute

la art. 346 alin. (3)-(5).



dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct.

2 lit. d) din Codul de procedură penală

5

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl

constituie dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din

Codul de procedură penală, modificate prin art. 102

pct. 218 din Legea nr. 255/2013, cu următorul

cuprins: „În cauzele în care nu s-a dispus punerea în

mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră

preliminară poate dispune una dintre următoarele

soluţii: [...] c) admite plângerea şi schimbă temeiul

de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin

aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru

persoana care a făcut plângerea.”

Curtea menţionează, în cuprinsul motivării că

dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de

procedură penală încalcă prevederile art. 21 din

Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la

justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei

de renunţare la urmărirea penală de către persoana

care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care

probatoriul este complet.

De asemenea, potrivit art. 31 alin. (2) din

Legea nr. 47/1992, Curtea a extins controlul de

constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 341 alin.

(7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, de

care nu pot fi disociate dispoziţiile de lege cu care a

fost sesizată. Textul asupra căruia s-a extins controlul

de constituţionalitate are următorul cuprins: „în

cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a

acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:

[...] 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a

efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal

administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art.

280-282 actele de urmărire penală efectuate cu

încălcarea legii şi: [...] d) admite plângerea şi schimbă

temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă

prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru

persoana care a făcut plângerea”.

Având în vedere principiul procesual nonreformado in pejus, Curtea constată că dispoziţiile

art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură

penală, care prevăd, pentru situaţia în care acţiunea

penală a fost pusă în mişcare, o soluţie legislativă

identică cu cea reglementată de art. 341 alin. (6) lit.

c) din acelaşi cod, încalcă prevederile art. 21 din

Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la

justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei

de renunţare la urmărirea penală de către persoana

care a avut calitatea de inculpat, respectiv de parte

responsabilă civilmente, în ipoteza în care probatoriul

este complet.

Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015


dispoziţiilor art. 222 alin. (10) din Codul de

procedură penală

6


constituie prevederile art. 222 alin. (10) din Codul de

procedură penală, care au următorul cuprins: „Durata

privării de libertate dispusă prin măsura arestului la

domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul

duratei maxime a măsurii arestării preventive a

inculpatului în cursul urmăririi penale.”

Examinând excepţia de neconstituţionalitate,

Curtea reţine că, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015

7

a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 222

din Codul de procedură penală. S-a reţinut că aceste

prevederi nu reglementează nici termenele pentru

care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu şi

nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de

cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă

şi că ele sunt neconstituţionale, de vreme ce organele

judiciare pot dispune această măsură pentru perioade

nelimitate de timp. Pe cale de consecinţă, este

restrâns, în mod nelimitat tem poral, exerciţiul

drepturilor şi libertăţilor fundamen tale vizate de

conţinutul acestei măsuri. Prin Or donanţa de urgenţă

a Guvernului nr. 24/2015 pen tru modificarea Legii

nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală

8

,

deficienţa de reglementare constatată prin Decizia nr.

361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru

care dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură

penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat

prin decizie, au fost menţinute în fondul activ al

legislaţiei.



5


27 ianuarie 2016.

6


15 decembrie 2015.

7


12 iunie 2015.

8


30 iunie 2015.

Curtea constată că, potrivit Recomandării nr.

R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele

membre privind detenţia provizorie, adoptată de către

Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data

de 27 iunie 1980, statele membre trebuie să se asigure

că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică

detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc

după anumite principii, printre care şi cel statuat la

art. II pct. 13 potrivit căruia „durata detenţiei pro -

vizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă

din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia

provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata

sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa sus -

ceptibilă a fi impusă în cazul condamnării” având în

vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că

„din motive umanitare şi sociale este de dorit

reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul

compatibil cu interesele justiţiei”.

Curtea constată că măsura arestului la

domiciliu este similară arestării preventive, atât sub

aspectul includerii lor în categoria măsurilor preven -

tive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de

libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care

cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar

de dispunere şi prelungire a lor.

Curtea a reţinut că art. 23 alin. (5) din Con -

stituţie face referire doar la durata maximă a arestării

preventive, fapt pe deplin justificat din perspectivă

cronologică, având în vedere că măsura arestului la

domiciliu a fost reglementată, prin dispoziţiile Legii

nr. 135/2010, la o dată ulterioară revizuirii Con -

stituţiei şi că la data revizuirii Legii fundamentale

singura măsură preventivă privativă de libertate, în

afara reţinerii, era arestarea preventivă. Norma

constituţională analizată trebuie interpretată, în sens

larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la

180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că

este vorba despre arestarea preventivă sau despre

arestul la domiciliu. Această concluzie se impune,

potrivit Curţii, având în vedere similitudinea celor

două măsuri din perspectiva naturii şi a substanţei

acestora, aspect stabilit atât de Curtea Constitu -

ţională, cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, prin jurisprudenţa sa. În concluzie, Curtea

constată că legiuitorul constituant a avut în vedere,

cu prilejul reglementării art. 23 alin. (5) din Legea

fundamen tală, limitarea oricărei privări de libertate,

cu excepţia reţinerii, care beneficiază de o regle -

mentare separată prin alin. (3) al aceluiaşi art. 23, la

180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor

două măsuri preventive privative de libertate să se

depăşească limita maximă de 180 de zile înseamnă a

înfrânge exigenţele normei constituţionale prevăzute

la art. 23 alin. (5). Astfel, Curtea conchide că, prin

prisma acestei interpretări, prevederile art. 222 alin.

(10) din Codul de procedură penală, care nu permit

luarea în considerare a duratei privării de libertate

dispuse prin măsura arestului la domiciliu pentru

calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive

a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt

neconstituţionale.

Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015


dispoziţiilor art. 493 alin. (5)-(7) din Codul de

procedură civilă

9


reprezintă dispoziţiile art. 493 alin. (5)-(7) din Codul

de procedură civilă. Curtea reţine că, după sesizarea

sa, Codul de procedură civilă a fost republicat în


10 aprilie 2015, textele de lege criticate păstrând

soluţia legislativă şi numerotarea.

Având în vedere cadrul procesual analizat,

Curtea reţine că procedura de filtrare, astfel cum a

fost configurată de legiuitor prin art. 493 din Codul

de procedură civilă, este o procedură scrisă, lipsită de

oralitate, principiile contradictorialităţii şi al dreptului

la apărare fiind respectate, de principiu, prin

comunicarea către părţi a actelor de procedură şi a

raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu

a recursului. Curtea apreciază că această opţiune a

legiuitorului este în acord cu esenţa procedurii de

filtrare a recursurilor care constă în statuarea asupra

admisibilităţii în principiu a recursului de către

completul de trei judecători stabilit în acest sens, scop

care rezultă din chiar primul alineat al art. 493 din

Codul de procedură civilă.

Curtea reţine că respingerea recursului pentru

motivul ca este vădit nefondat presupune examinarea

în fond a acestuia, implicând analizarea unor aspecte

care vizează temeinicia solicitării care face obiectul

recursului; or, procedura examinării admisibilităţii

recursului trebuie să vizeze doar aspecte pur formale.

Prin decizia pronunţată, în acest caz, fără citarea

părţilor şi fără posibilitatea exercitării unei căi de atac

împotriva ei, Curtea apreciază că părţile nu îşi pot

realiza dreptul la apărare şi la dezbateri contradictorii,

fiind încălcat, astfel, dreptul la un proces echitabil.

Astfel, jurisprudenţa Curţii Constituţionale se

plasează pe coordonatele unui proces guvernat de

principiile contradictorialităţii, al oralităţii procedurii

şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se,

în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de



9


1 februarie 2015.

realizare a acestuia (a se vedea, în acest sens, adsimilis, în materie procesual civilă Decizia nr. 194 din

27 aprilie 2004

10

sau Decizia nr. 757 din 5 noiembrie

2015

11

, iar în materie procesual penală Decizia nr.

599 din 21 octombrie 2014

12

sau Decizia nr. 630 din

8 octombrie 2015

13

). De aceea, justiţia nu trebuie să

fie una ascunsă, secretă, din contră, ea trebuie să

asigure participarea efectivă a părţilor în vederea

realizării în mod plenar a actului de justiţie.

Legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un

mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de

justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă

atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale

pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de

a reglementa o procedură care să nu implice

posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de

vedere, susţinerile sau cererile. Numai în acest mod

poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare

pentru părţi.

Caracterul „vădit nefondat al recursului nu

îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de

fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară

în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul

cauzei. Includerea soluţiei de respingere a recursului

ca vădit nefondat, în etapa admisibilităţii în principiu

a recursului, eludează finalitatea şi raţiunea acestei

etape (în acest sens este, mutatis mutandis, şi Decizia

nr. 591 din 1 octombrie 2015

14

).

Curtea reţine că sintagma „sau că recursul este

vădit nefondat” din cuprinsul art. 493 alin. (5) din

Codul de procedură civilă este neconstituţională,

deoarece respingerea recursului pentru motivul că

acesta este vădit nefondat obligă Înalta Curte de

Casaţie şi Justiţie la examinarea fondului cauzei, iar

aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond

a recursului, care se face potrivit art. 493 alin. (6) sau

art. 494 din Codul de procedură civilă, situaţie în care

cauza este trimisă în vederea judecării în fond a

recursului, în aceste condiţii, examinarea fondului

recursului se va face cu respectarea tuturor garanţiilor

procesuale specifice accesului liber la justiţie,

dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare,

incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului,

când este cazul.

Curtea observă că dispoziţiile art. 493 alin. (6)

coroborate cu cele ale art. 490 alin. (2) teza finală din

Codul de procedură civilă dau expresie principiului

disponibilităţii în procesul civil, potrivit căruia părţile

îşi pot exercita drepturile potrivit propriei lor

aprecieri, având facultatea de a dispune de obiectul

procesului, precum şi de mijloacele procedurale de

apărare ale acestora, părţile putând fi de acord ca

judecata să se facă pe baza actelor depuse la dosar,

inclusiv a punctelor formulate de acestea cu privire la

raportul întocmit asupra recursului, aşadar fără cita -

rea lor. De aceea, Curtea reţine că, în această situaţie,

legiuitorul a considerat suficientă contradicto ria li -

tatea asigurată prin comunicarea actelor de procedură

ale părţilor şi a raportului, precum şi prin exprimarea

acordului părţilor în acest sens. Curtea reţine că,

potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (7) din Codul de

procedură civilă, dacă recursul nu poate fi soluţionat

în condiţiile alin. (5) şi (6), completul de filtru, fără

citarea părţilor, va pronunţa o încheiere de admitere

în principiu a recursului şi va fixa termen de judecată

pe fond a recursului, cu citarea părţilor.

Având în vedere că prin această decizie Curtea

a constatat neconstituţionalitatea sintagmei „sau că

recursul este vădit nefondat” din cuprinsul alin. (5)

al art. 493 din Codul de procedură civilă, iar în ipo -

teza alin. (6) trebuie îndeplinite cumulativ, toate

cerinţele prevăzute de text, inclusiv aceea prevăzută

de art. 490 alin. (2) teza finală din Codul de pro -

cedură civilă, Curtea a reţinut că dispoziţiile alin. (7)

al art. 493 din Codul de procedură civilă nu cuprind

niciun viciu de neconstituţionalitate, judecata pe fond

a recursului urmând a se face cu respectarea garan -

ţiilor de contradictorialitate şi oralitate ce caracte -

rizează dreptul la un proces echitabil.



dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin. (2) din

Codul de procedură civilă

15


reprezintă dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 şi alin.

(2) din Codul de procedură civilă, cu următorul

cuprins:

„Art. 509: Obiectul şi motivele revizuirii: „(1)

Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului

sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]

11. după ce hotărârea a devenit definitivă,

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei



10


10 iunie 2004.

11


12 ianuarie 2016.

12


5 decembrie 2014.

13


24 noiembrie 2015.

14


19 noiembrie 2015.

15


1 februarie 2015.

invocate în acea cauză, declarând neconstituţională

prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

(2) Pentru motivele de revizuire prevăzute la

alin. (1) pct. 3, dar numai în ipoteza judecătorului,

pct. 4, pct. 7-10 sunt supuse revizuirii şi hotărârile

care nu evocă fondul.”

Decizia de constatare a neconstituţionalităţii

trebuie să profite celor îndreptăţiţi, chiar dacă în

cauza în care a fost invocată excepţia de neconsti -

tuţionalitate a prevederii respective s-a pronunţat o

hotărâre definitivă prin care nu s-a intrat în cercetarea

fondului. Într-o asemenea ipoteză, reglementarea

condiţiei evocării fondului ca o condiţie de admisibi -

litate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri

judecătoreşti încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie,

precum şi accesul liber la justiţie al cetăţenilor,

garantat de art. 21 din Legea fundamentală.

Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate

contravin şi principiului egalităţii în drepturi a

cetăţenilor, consacrat prin art. 16 alin. (1) din Consti -

tuţie, deoarece, astfel cum s-a arătat, decizia de con -

statare a neconstituţionalităţii, deşi face parte din

ordinea juridică normativă, considerentele, cât şi

dispozitivul său fiind general obligatorii, ea nu profită

în ipoteza hotărârilor judecătoreşti definitive decât

acelor subiecte de drept cărora acestea le-au antamat

fondul cauzei.

Principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul

legalităţii sunt de esenţa cerinţelor statului de drept,

în sensul prevederilor constituţionale ale art. 16 alin.

(2), conform cărora „Nimeni nu este mai presus de

lege” (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 53 din 25

ianuarie 2011

16

), astfel încât Curtea reţine că nu există

o motivare obiectivă şi rezonabilă pentru ca o decizie

de constatare a neconstituţionalităţii să profite numai

unei categorii de justiţiabili în declararea căii de atac

a revizuirii, în funcţie de împrejurarea că hotărârea

definitivă pronunţată de instanţă evocă sau nu fondul

(cu privire la înţelesul noţiunii de discriminare, a se

vedea Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014

17

).

Curtea a constatat că sintagma „pronunţate

asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul

dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură

civilă este neconstituţională cu referire la motivul de

revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora,

fiind încălcate dispoziţiile art. 16, art. 21 şi art. 147

alin. (4) din Constituţie.



dispoziţiilor art. 641 şi art. 666 din Codul de

procedură civilă

18

Curtea a constatat că obiect al excepţiei de

neconstituţionalitate îl constituie art. 640

1

şi art. 665

din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură

civilă, republicată. Soluţia legislativă cuprinsă

în aceste dispoziţii, în urma republicării Legii

nr. 134/2010 în Monitorul Oficial al României, Partea

I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, a fost preluată în art.

641 – Învestirea cu formulă executorie şi art. 666 –

Încuviinţarea executării silite, texte asupra cărora

Curtea s-a pronunţat prin această decizie.

Curtea a constatat neconstituţionalitatea

art. 666 – Încuviinţarea executării silite, prin încăl -

ca rea art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie,

întrucât începerea/declanşarea procedurii executării

silite este sustrasă controlului judecătoresc. Astfel, nu

sunt respectate exigenţele dreptului la un proces

echitabil, sub aspectul imparţialităţii şi independenţei

autorităţii, înfăptuirea justiţiei fiind „delegată” exe -

cutorului judecătoresc, precum şi a art. 147 alin. (4)

din Constituţie, întrucât legiuitorul nu a respectat

Decizia Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie

2009, ignorând exigenţele constituţionale stabilite

prin aceasta. De asemenea, Curtea, reţinând încăl -

carea prevederilor constituţionale menţionate, con -

stată că soluţia legislativă contravine şi dispoziţiilor

art. 1 alin. (4) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie, prin

prisma exercitării de către executorii judecătoreşti a

unei activităţi specifice instanţelor judecătoreşti.

Prin adoptarea Legii nr. 138/2014, încuviin -

ţarea executării silite a fost dată în competenţa

executorului judecătoresc, ceea ce echivalează cu

preluarea, în noul Cod de procedură civilă, a unei

soluţii legislative constatată în precedent ca fiind

neconstituţională (Decizia Curţii Constituţionale nr.

458 din 31 martie 2009

19

). Indiferent de motivaţiile

care au fost avute în vedere la adoptarea Legii

nr. 138/2014, Curtea precizează că legiuitorul nu

poate încălca exigenţele constituţionale stabilite prin

deci ziile anterioare ale Curţii Constituţionale, ci

trebuie să găsească alte modalităţi de rezolvare a

dificul tăţilor întâmpinate în practică în acord cu

Constituţia. În acest sens, Curtea, în repetate rânduri,

a statuat că „adoptarea de către legiuitor a unor norme



16


3 februarie 2011.

17


9 februarie 2015.

18


4 februarie 2015.

19


17 aprilie 2009.

contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii

Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea

soluţiilor legislative afectate de vicii de

neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală”.

Curtea reţine că legiuitorul, încălcând auto -

ritatea de lucru judecat şi efectele erga omnes ale

deciziei de constatare a neconstituţionalităţii, a pro -

cedat într-un mod contrar comportamentului consti -

tuţional loial de care acesta trebuie să dea dovadă faţă

de instanţa constituţională şi faţă de jurisprudenţa

acesteia. Întrucât respectarea jurispru denţei Curţii

Constituţionale constituie una dintre valorile care

caracterizează statul de drept, Curtea constată că

obligaţiile constituţionale care rezultă din jurispru -

denţa sa circumscriu cadrul activităţii legislative

viitoare; or, în speţă, Curtea reţine că, prin adoptarea

unei soluţii legislative similare cu cea constatată, în

precedent, ca fiind contrară dispoziţiilor Constituţiei,

legiuitorul a acţionat ultra vires, încălcându-şi obli -

gaţia constituţională rezultată din art. 147 alin. (4).

În anul 2016, Curtea Constituţională a pro -

nunţat şase decizii de admitere a unor excepţii de

neconstituţionalitate pentru alte texte din noile

Coduri, după cum urmează: Decizia nr. 23 din

20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de necon -

stituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de

procedură penală

20

; Decizia nr. 24 din 20 ianuarie

2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de

procedură penală

21

; Decizia nr. 44 din 16 februarie

2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate

a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de

procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul

penal

22

; Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016


dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură

penală

23

; Decizia nr. 126 din 3 martie 2016


dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1),

art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2)

din Codul de procedură penală

24

; Decizia nr. 169 din

24 martie 2016 referitoare la excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1)

teza întâi şi art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de

procedură civilă

25

.

Prevederile din noile Coduri, declarate necon -

stituţionale, care au fost puse în acord cu deciziile

Curţii Constituţionale, respectiv actele normative

adoptate în acest sens, au fost menţionate în prece -

denta informare. În conformitate cu prevederile art.

147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile con sta tate

ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele

juridice la 45 de zile de la publicarea deciziilor Curţii

Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe

durata acestui termen, dispoziţiile în cauză sunt

suspendate de drept.

Menţionăm că prin Ordonanţa de urgenţă a

Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi com -

pletarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,

Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură

penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judi -

ciară

26

s-a intervenit legislativ asupra unor instituţii

importante pentru care au fost admise excepţii de

neconstituţionalitate din Codul de procedură penală,

după cum urmează:

1. participarea procurorului sau a unor părţiîn procesul penal la unele etape procedurale;

Deciziile Curţii Constituţionale avute în vedere

de legiuitor sunt, potrivit preambulului ordonanţei de

urgenţă: Decizia Curţii Constituţionale nr. 76/2015

prin care s-a constatat că soluţia legislativă de

excludere a procurorului de la dezbaterea contra -

dictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza

a doua din Codul de procedură penală este neconsti -

tuţională; Decizia Curţii Constituţionale nr. 166/2015

prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile

art. 5491 potrivit cărora judecătorul de cameră

preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără

participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute

la alin. (2)”, respectiv instanţa ierarhic superioară ori

completul competent se pronunţă „fără participarea

procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)”;

Decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 prin care

s-a constatat, cu privire la art. 488

4

alin. (5) din

Codul de procedură penală, că soluţia legislativă

potrivit căreia contestaţia privind durata procesului

penal se soluţionează „fără participarea părţilor şi a



20


31 martie 2016.

21


12 aprilie 2016.

22


21 aprilie 2016.

23


14 martie 2016.

24


11 martie 2016.

25


9 mai 2016.

26


23 mai 2016.

procurorului” este neconstituţională; Decizia Curţii

Constituţionale nr. 542/2015 cu privire la art. 431

alin. (1) din Codul de procedură penală prin care s-a

constatat că admisibilitatea în principiu a contestaţiei

în anulare se examinează de către instanţă „fără

citarea părţilor” este neconstituţională; Decizia Curţii

Constituţionale nr. 496/2015, cu referire la art. 335

alin. (4), prin care s-a constatat că soluţia legislativă

potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară

hotărăşte „fără participarea procurorului şi a suspec -

tului sau, după caz, a inculpatului” este neconstitu -

ţională;

2. procedura soluţionării plângerii împotrivasoluţiilor procurorului;

În acest caz, au fost avute în vedere: Decizia

Curţii Constituţionale nr. 599/2014 prin care s-a

constatat că soluţia legislativă potrivit căreia judecă -

torul de cameră preliminară se pronunţă asupra

plângerii „fără participarea petentului, a procurorului

şi a intimaţilor” este neconstituţională; Decizia Curţii

Constituţionale nr. 663/2014 prin care s-a constatat

că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (10)

din Codul de procedură penală potrivit căreia

judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „fără

participarea procurorului şi a inculpatului” este

neconstituţională; Decizia Curţii Constituţionale

nr. 733/2015 prin care s-a constatat că dispoziţiile

art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341

alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală

sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la

justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea

penală;

3. procedura acordului de recunoaştere avinovăţiei;

Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2015

prin care s-a constatat că dispoziţiile art. 488 din

Codul de procedură penală, precum şi soluţia legis -

lativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de

procedură penală, care exclude persoana vătămată,

partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la

audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstitu -

ţionale a fost avută în vedere în acest caz.

4. necesitatea reglementării unor căi de atac;Legiuitorul a avut în vedere Decizia Curţii

Constituţionale nr. 24/2016 prin care s-a constatat că

soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din

Codul de procedură penală care nu permite şi con tes -

tarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul

de cameră preliminară ori de către instanţa de

judecată este neconstituţională.

5. necesitatea redactării unor texte clare şiprevizibile;

Decizia Curţii Constituţionale nr. 126/2016

prin care s-a constatat, că soluţia legislativă cuprinsă

în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură

penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza

în care a fost invocată excepţia de neconstitu -

ţionalitate, este neconstituţională a fost avută în

vedere pentru intervenţie legislativă.

6. clarificarea unor competenţe;A fost avută în vedere Decizia Curţii Constitu -

ţionale nr. 552/2015 prin care s-a constatat că

judecătorul de cameră preliminară care verifică

legalitatea soluţiei de netrimitere în judecată nu poate

exercita funcţia de judecată, astfel încât judecătorul

care dispune începerea judecăţii, în baza art. 341 alin.

(7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este

incompatibil să exercite şi funcţia de judecată;

7. renunţarea la urmărirea penală;În cazul acestei instituţii, intervenţia legislativă

a avut în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr.

23/2016 prin care s-a constatat că renunţarea la

urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să

fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de

judecată, echivalează cu exercitarea de către procuror

a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instan -

ţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1)

din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează

prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte

instanţe judecătoreşti stabilite de lege, motiv pentru

care s-a constatat că întreaga instituţie a renunţării de

către procuror la urmărirea penală, astfel cum era

aceasta reglementată la art. 318 alin. (1) din Codul

de procedură penală, contravine Legii fundamentale.



La 22 ianuarie 2016 a intrat în vigoare o

completare a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, şi

anume Legea nr. 6/2016, care a introdus o serie de

prevederi referitoare la tulburările specifice de

învăţare (TSI): dislexia, disgrafia şi discalculia.

Propunerea legislativă pentru completarea

Legii nr. 1/2011 a educaţiei naţionale a fost iniţiată

de 20 de deputaţi, fiind înregistrată la Camera

Deputaţilor în data de 8 aprilie 2014. Potrivit expu -

nerii de motive, aceasta îşi propunea să reglementeze

„un cadru educaţional pentru un segment de copii ale

căror probleme nu sunt de natură medicală, astfel nu

se încadrează în categoria învăţământului special.

Este vorba de copiii cu tulburări de învăţare,

cunoscute în limbajul comun drept dislexie”.

În opinia autorilor expunerii de motive,

tulburările de învăţare se manifestă „în cazul copiilor

ale căror rezultate obţinute la scris-citit sau calculat

rămân sub rezultatele aşteptate, raportate la nivelul

capacităţilor intelectuale şi la efortul depus pentru

învăţare. Tulburarea de învăţare poate apărea la orice

nivel de inteligenţă, chiar şi la un nivel de inteligenţă

superioară. Nu se explică prin lipsa exersării, lipsa

motivării, factori emoţionali sau slaba pregătire a

profesorilor. Nu depinde de nivelul socio-cultural al

familiilor, având la bază o disfuncţie neurologică,

care poate fi influenţată şi de factorul ereditar”.

În expunerea de motive se mai menţionează că

prevederi asemănătoare există deja în Statele Unite

ale Americii, precum şi în majoritatea ţărilor euro -

pene: Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa,

Germania, Italia, Letonia, Marea Britanie, Norvegia,

Olanda, Portugalia, Spania, Suedia.

Propunerea legislativă a fost avizată favorabil

de Consiliul Legislativ, cu observaţii şi propuneri,

precum şi de Comisia juridică, de disciplină şi

imunităţi a Camerei Deputaţilor. În schimb, Guvernul

României, prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Ştiinţifice, nu a susţinut proiectul de lege, precizând

faptul că „învăţământul special şi special integrat este

parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ

românesc (…) şi oferă tuturor copiilor/elevilor/

tinerilor programe educaţionale adaptate gradului de

deficienţă şi nevoilor lor de dezvoltare, măsurile

propuse conducând la o suprareglementare cu privire

la educaţia acestor persoane”.

După ce a fost adoptată tacit de Camera

Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată,

propunerea legislativă a fost înregistrată la Senat la

data de 10 iunie 2014. Comisia pentru muncă, familie

şi protecţie socială, Comisia pentru drepturile omului,

culte şi minorităţi şi Comisia pentru egalitate de şanse

au avizat favorabil propunerea legislativă, iar

Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport, în

calitate de comisie sesizată în fond, a formulat raport

de admitere, cu unele amendamente. Propunerea

legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de

Cameră decizională, la data de 21 decembrie 2015,

în cvasiunanimitate, cu 102 voturi pentru, nici un vot

împotrivă şi o singură abţinere.

Întrucât Legea nr. 6/2016 a fost publicată

în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

41/19.01.2016, completările aduse în acest fel Legii

educaţiei naţionale au intrat în vigoare la 22 ianuarie

2016. Potrivit art. 47

3

din Legea educaţiei naţionale,

Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cerce tării

Ştiinţifice trebuia să elaboreze, în termen de 90 de

zile de la intrarea în vigoare a legii de completare,

metodologia pentru asigurarea suportului necesar

elevilor cu tulburări de învăţare. La momentul redac -

tării acestui studiu, metodologia nu fusese încă

elaborată, deşi termenul prevăzut de lege fusese

depăşit. Potrivit art. 47

4

din Legea educaţiei naţio -

nale, „metodologia va cuprinde procedurile de

evaluare pentru depistarea tulburărilor de învăţare,

precum şi cadrul general de asigurare a cadrelor

didac tice cu pregătire adecvată şi a terapiilor spe -

cifice”.

Înţelegerea scopului noilor prevederi referi -

toare la tulburările specifice de învăţare necesită

înainte de toate o prezentare, chiar succintă, a ceea

ce ele reprezintă.



O reglementare inedită în Legea educaţiei naţionale

Bogdan DOBRESCU

expert, şef serviciu


Tulburările specifice de învăţare

Dacă probleme de învăţare şi atenţie precum

dislexia şi tulburarea hiperchinetică cu deficit de

atenţie (ADHD) sunt mai cunoscute, nu se poate

spune acelaşi lucru despre disgrafie şi discalculie.

În cazul în care un copil are o tulburare de învăţare,

el nu o va depăşi, aceasta fiind o afecţiune care-l va

însoţi şi pe parcursul vieţii sale de adult. De aceea,

privind în perspectivă, părintele unui astfel de copil

se va întreba în ce măsură tulburarea de învăţare îi va

afecta viitorul. Faptul că un copil a fost diagnosticat

cu tulburare de învăţare nu înseamnă însă o prezicere

a eşecului sau că el nu poate deveni un adult fericit şi

realizat. Totuşi, creşterea unui copil cu tulburare de

învăţare îi poate confrunta pe părinţii săi cu o

mulţime de provocări emoţionale sau chiar de natură

comportamentală, uneori fiind nevoiţi să recurgă ei

înşişi la consilierea oferită de un specialist.

Înainte de a arăta ce sunt tulburările de învăţare

trebuie să spunem ce nu sunt: ele nu sunt un semn de

inteligenţă scăzută, de obrăznicie sau de lene. Nu

puţine sunt situaţiile în care copii cu tulburări de

învăţare sunt etichetaţi astfel nu doar de cadrele

didactice, ci şi de propria familie. În realitate, multe

persoane cu probleme de învăţare au o inteligenţă

peste medie şi sunt deosebit de creative.

Tulburările de învăţare sunt afecţiuni neurolo -

gice care pot avea diferite cauze: ereditatea şi gene -

tica, leziunile cerebrale, anatomia creierului şi

ac tivi tatea cerebrală, prematuritatea şi greutatea

scăzută la naştere, expunerea la alcool pe perioada

sarcinii etc. Procesul de diagnosticare a unei tulburări

de învăţare precum şi de identificare a terapiilor

potrivite poate necesita implicarea medicilor, înce -

pând cu medicul pediatru al copilului şi continuând

cu un neuropsihiatru, a psihologilor, inclusiv a celor

şcolari, dar şi a altor specialişti în probleme de învă -

ţare, aşa cum sunt logopezii.

Cercetările au arătat că există diferite metode

de învăţare, unele dintre ele aflate chiar la îndemâna

părinţilor, care îi pot ajuta pe copiii aflaţi în această

situaţie să reuşească. În realitate, multe persoane cu

tulburări de învăţare au cariere de succes în afaceri,

ştiinţe şi arte. Nu se poate însă rezolva totul peste

noapte, fiind nevoie de multă răbdare şi de perse -

verenţă.

Pentru început, părinţii copiilor cu tulburări de

învăţare trebuie să încerce, ei înşişi sau cu ajutorul

specialiştilor, să afle mai multe despre simptomele,

cauzele şi metodele de recuperare care pot fi folosite

atât acasă cât şi la şcoală. În orice caz, nu există

tratamente şi nici remedii facile pentru dislexie,

disgrafie sau discalculie.

Este important să ţinem cont, totuşi, că efortul

suplimentar depus de copiii cu tulburări de învăţare şi

rezultatele mai slabe la învăţătură pot conduce la

frustrări şi la o stimă de sine scăzută. Stresul legat de

activitatea şcolară îi poate face să îşi piardă motivaţia

de a continua. De aceea, un prim pas către înţelegerea

problemelor unui copil cu tulburare de învăţare este

acela de a încerca să privim prin ochii lui dificultăţile

cu care se confruntă.

Dislexia

Dislexia este o afecţiune neurologică asociată

în primul rând cu dificultatea de citire. Unii doctori,

specialişti şi educatori o denumesc „tulburare de

citire” sau „dizabilitate de citire”. Dar poate afecta şi

scrierea corectă a cuvintelor şi chiar vorbirea.

Nu este neobişnuit ca un copil cu dislexie să

fie diagnosticat şi cu altă afecţiune. Sunt afecţiuni

care pot semăna cu dislexia deoarece au unele

simptome similare: ADHD, tulburarea de procesare

auditivă, problemele de procesare vizuală, disgrafia,

discalculia sau problemele de funcţionalitate execu -

ţională.

Este însă important să reţinem că persoanele

cu dislexie sunt capabile să înţeleagă idei complexe.

Uneori ele au doar nevoie de mai mult timp pentru a

analiza informaţiile. De asemenea, ele ar putea avea

nevoie de un mod diferit de procesare a informaţiei,

aşa cum ar fi ascultarea unei cărţi în format audio în

locul citirii uneia tipărite.

Persoanele cu dislexie sunt adesea foarte

creative. Nu este clar dacă această creativitate vine

dintr-un mod diferit de a privi lucrurile sau de la un

creier care este „cablat” oarecum altfel. Cu toate

acestea, pentru copiii cu dislexie, citirea unui cuvânt

poate însemna uneori un efort considerabil. De

asemenea, dislexia îi poate face să înţeleagă şi să îşi

amintească cu greutate ceea ce au citit.

Încă de la începutul învăţământului primar

există aşteptarea ca elevii să citească un anumit text

şi să răspundă la întrebări despre el. Aceasta este

cunoscută drept „înţelegerea textului” şi este esen -

ţială pentru construcţia unei fundaţii puternice a

succesului în şcoală. Elevii cu dislexie au adesea

probleme de înţelegere a textului pe care îl citesc.

Deoarece dislexia îi afectează pe unii mai

sever decât pe alţii, simptomele unui copil pot să

arate diferit de cele ale altui copil. Unii copii cu

dislexie au dificultăţi cu cititul şi cu scrierea corectă

a cuvintelor sau cu învăţarea unei limbi străine. Pe

alţii, dislexia îi poate împiedica să se exprime cu

claritate: le-ar putea fi dificil să îşi structureze gân -

durile în timpul unei conversaţii şi ar putea avea

dificultăţi în găsirea cuvintelor potrivite.



De asemenea, semnele dislexiei se pot pre -

zenta diferit de la o vârstă la altă. Unele dintre sem -

nele de avertizare pentru dislexie, aşa cum este

întârzierea în vorbire, apar înainte ca un copil să

ajungă la grădiniţă. Însă dislexia este identificată mai

ales în timpul învăţământului primar. Pe măsură ce

munca şcolară devine mai solicitantă, problemele ce

ţin de procesarea limbajului devin mai vizibile.

Dislexia nu afectează însă doar cititul şi

scrisul. Dislexia îl poate face pe copil să se simtă

inferior în faţa celorlalţi şi de aceea ar putea renunţa

să încerce să îşi mai facă noi prieteni sau evită

activităţile de grup. De asemenea, poate urmări cu

dificultate ceea ce profesorul spune într-o clasă mai

zgomotoasă. Copiilor cu dislexie le poate lua mai

mult timp să citească o propoziţie, motiv pentru care

ei ar putea să nu îşi mai amintească propoziţia de

dinaintea ei, ceea ce poate face dificile înţelegerea şi

memorarea textelor. Totodată, un copil cu dislexie

poate avea dificultăţi în a spune cât este ceasul sau în

a respecta un program.

Disgrafia

Dificultăţile de scriere sunt obişnuite în rândul

copiilor şi pot fi rezultatul unor tulburări de învăţare

şi atenţie diferite. Alte afecţiuni, în afara disgrafiei,

care pot influenţa la rândul lor exprimarea în scris sunt

dislexia, tulburările de limbaj, ADHD şi dispraxia.

Ce este însă disgrafia? Disgrafia este o

afecţiune neurologică care creează dificultăţi în

folosirea expresiilor scrise. Nu este o consecinţă a

faptului că copilul ar fi leneş. Este important să

înţelegem că scrierea lentă sau dezordonată nu este

neapărat un semn că copilul nu s-a străduit suficient.

Scrierea necesită un set complex de aptitudini motorii

fine şi de procesare a limbajului. Pentru copiii cu

disgrafie, procesul de scriere este mai dificil şi mai

lent. Fără ajutor, un copil cu disgrafie poate avea

dificultăţi la şcoală. Dacă un copil continuă să aibă

dificultăţi cu scrisul deşi exersează destul de mult şi

i se arată unde greşeşte, ar trebui văzut dacă nu

cumva disgrafia este cauza.

Experţii nu sunt siguri care sunt cauzele

disgrafiei şi ale altor probleme de exprimare în scris.

În mod normal, creierul preia informaţia prin inter -

mediul simţurilor şi o memorează pentru a o folosi

mai târziu. Înainte ca o persoană să înceapă să scrie,

ea apelează la informaţiile din memorie. În cazul unei

persoane cu disgrafie, experţii consideră că procesele

de memorare a informaţiei şi de scriere a cuvintelor

se abat de la cursul lor obişnuit. Aceasta are drept

rezultat un text scris care este greu de citit şi este plin

de greşeli. Şi mai important, nu transmite ceea ce

copilul ştie şi ce a intenţionat să scrie. Memoria de

lucru poate avea şi ea o contribuţie în disgrafie:

copilul poate avea probleme legate de aptitudinea de

a stoca în memoria de lucru cuvinte neuzuale. Prin

urmare, îi poate fi foarte greu să îşi amintească cum

să scrie astfel de cuvinte.

Dacă aptitudinile de scriere ale unui copil sunt

rămase în urma celorlalţi copii de vârsta sa el ar putea

avea disgrafie. Simptome ale acestei afecţiuni sunt

copierea înceată a unui text sau ţinerea incorectă a

creionului ori chiar legarea şireturilor. Un copil

disgrafic îşi poate aşterne cu dificultate ideile pe

hârtie ori este nevoit să şteargă foarte mult din ceea

ce scrie. Are dificultăţi în povestirea unei întâmplări

şi presupune că alţii ştiu despre ce vorbeşte. Iar

acestea sunt doar câteva exemple.

Simptomele disgrafiei diferă şi în funcţie de

vârsta copilului: preşcolarii pot ezita să scrie şi să

deseneze şi spun că urăsc să coloreze, copiii de vârstă

şcolară pot avea un scris de mână ilizibil care poate

fi un amestec de scris cursiv şi de tipar, iar adoles -

cenţii ar putea scrie în propoziţii simple. În orice caz,

scrisul lor va avea mult mai multe greşeli decât

scrisul altor copii de vârsta lor.

Impactul disgrafiei asupra dezvoltării copilului

diferă în funcţie de simptome şi de severitatea

acestora. Copiii cu disgrafie pot rămâne în urmă cu

activitatea şcolară deoarece le ia mult mai mult să

scrie şi se pot simţi frustraţi sau neliniştiţi în legătură

cu provocările lor educaţionale şi sociale. Dacă nu au

fost diagnosticaţi, profesorii îi pot considera „leneşi”

sau „neglijenţi”. Aceasta se poate adăuga stresului

lor, iar stima de sine scăzută şi frustrarea le poate crea

probleme de comunicare cu alţi copii.

Discalculia

Discalculia este o afecţiune neurologică care

face dificilă înţelegerea numerelor şi a conceptelor

matematice, creând serioase dificultăţi la matematică.

Deşi nu este la fel de cunoscută ca dislexia, unii

cercetători consideră că poate fi aproape la fel de

răspândită. Din fericire, există modalităţi prin care

părinţii şi profesorii îl pot ajuta pe copilul cu discal -

culie. Fie că este vorba de consolidarea aptitudinilor

matematice fie de creşterea încrederii de sine, există

soluţii la care aceştia pot să apeleze.

Unii copii cu discalculie nu pot stăpâni con -

cepte matematice de bază, fiind nevoiţi să lucreze din

greu pentru a le memora. Ei ar putea şti ce trebuie să

facă la ora de matematică, dar nu înţeleg de ce. Cu

alte cuvinte, le scapă logica din spatele a ceea ce

trebuie să înveţe. Alţi copii înţeleg logica din spatele

matematicii dar nu sunt siguri cum şi când să aplice

cunoştinţele lor la rezolvarea problemelor.



Discalculia poate afecta diferite laturi ale

învăţării şi performanţei în matematică. Copii diferiţi

se confruntă cu probleme diferite. Cea mai comună

problemă este cea legată de „simţul numerelor”,

adică înţelegerea intuitivă a numerelor, a mărimii lor,

a relaţiilor dintre ele şi a modului în care sunt

influenţate de operaţiile matematice. Mulţi cercetători

sunt de acord că simţul numerelor este fundamentul

învăţării în matematică. Dacă copiii nu înţeleg

fundamentele modului în care numerele sunt folosite,

învăţarea matematicii şi folosirea ei zi de zi poate fi

frustrantă. Dr. Brian Butterworth, un cercetător de

frunte în domeniul discalculiei, compară simţul

numerelor cu daltonismul. El spune că unii oameni

se nasc cu un „daltonism al numerelor”, care face

greoaie estimarea diferenţelor între diferite cantităţi.

Acest daltonism al numerelor este unul dintre

motivele pentru care mulţi copii au dificultăţi în a

lega numerele de lumea reală.

Discalculia include diferite tipuri de dificultăţi

matematice. Simptomele unui copil nu sunt identice

cu cele ale altui copil. Semnele discalculiei diferă de

asemenea în funcţie de vârstă şi tind să devină mai

vizibile pe măsură ce copiii cresc. De exemplu, un

preşcolar poate avea dificultăţi în a recunoaşte sim -

bolurile numerice, de exemplu când trebuie să facă

legătura între cifra „7” şi cuvântul „şapte”, sau îi

poate fi greu să ordoneze obiectele după mărime,

formă şi culoare. În învăţământul primar şi gimnazial

un elev poate recurge încă la degete pentru a număra

sau poate avea dificultăţi în a veni cu un plan de

rezolvare a unei probleme matematice. În sfârşit, un

elev de liceu ar putea avea dificultăţi în aplicarea

conceptelor matematice în viaţa de zi cu zi, inclusiv

în chestiuni legate de bani – estimarea costului total,

restul pe care trebuie să îl primească, calculul unui

bacşiş etc. –, sau îi poate fi destul de greu să înţeleagă

informaţiile din grafice şi diagrame.

Studiu de caz privind tulburările specifice

de învăţare

Toţi copiii sunt speciali şi minunaţi; ei sunt ca

nişte steluţe pe pământ. Depinde de noi, cei chemaţi

să veghem la creşterea şi educaţia lor, să nu lăsăm

aceste steluţe să se piardă şi să le facem să atingă

strălucirea lor maximă. Acesta este mesajul unui film

artistic dar cu scop educaţional, realizat cu ani în

urmă, care se intitulează chiar „Steluţe pe pământ”.

Acest film prezintă drama şi eforturile unui copil

dislexic şi reprezintă probabil cea mai uşoară cale de

a înţelege încercările la care este supus un copil cu

tulburare specifică de învăţare.

Filmul spune povestea unui copil dislexic în

vârstă de 8 ani, pe nume Ishaan. Deşi rezultatele sale

la teste erau dezastruoase (2-3 puncte din 25), fiind

perceput fie ca un copil lipsit de inteligenţă, fie unul

leneş sau obraznic, el era de fapt un copil inteligent

şi creativ, cu un talent deosebit la desen şi pictură.

Scrisul lui era discaligrafic, cu multe greşeli, în ciuda

faptului că acasă beneficia de sprijinul permanent al

mamei sale, şi întâmpina dificultăţi în efectuarea

calculelor şi rezolvarea problemelor matematice. În

şcoală, revolta sa faţă de neputinţa de a citi fluent era

etichetată drept obrăznicie, fiind uneori chiar pedep -

sit. În final, teama de pedeapsă îl face să chiulească

de la ore. Rezultatele şcolare fiind foarte slabe el

ajunge să repete clasa, motiv pentru care unele dintre

cadrele didactice recomandă mutarea lui într-o şcoală

specială. În acest context, este de înţeles neliniştea

părinţilor săi faţă de ceea ce va reuşi să realizeze în

viaţă. Din nefericire, pe acest fundal, el devine şi

victima unor agresiuni verbale şi chiar fizice în

familie, în special din partea tatălui său, o persoană

cu ambiţii mari şi cu aşteptări pe măsură de la proprii

copii.

Tatăl lui Ishaan consideră că singura soluţie

este mutarea acestuia într-o şcoală cu internat, cu un

regim de disciplină mai strict. Este momentul în care

atât familia cât şi sistemul educaţional îi întorc,

practic, spatele. Copilul nu primeşte bine această

îndepărtare de propria familie şi de mediul în care

trăise, iar tristeţea, suferinţa, furia şi frustrările lui se

accentuează. El se închide tot mai mult în sine, nu

mai este copilul visător şi plin de viaţă de altădată, şi

chiar renunţă cu totul la pasiunile sale: desenul şi

pictura. Devine deprimat şi refuză comunicarea, chiar

cu propria familie. Singurul său prieten rămâne un

coleg de clasă, care are la rândul său un handicap

locomotor. Desigur, în noua şcoală, cu metode de

predare şi mai severe, lucrurile nu se îmbunătăţesc,

dimpotrivă, copilul regresează atât şcolar cât şi

emoţional. Din nou se pune problema să rămână

repetent, chiar să fie trimis la o şcoală specială.

Din fericire, lucrurile încep să se schimbe în

bine în momentul în care la clasă vine un nou

profesor de desen, ataşat de copii şi cu experienţă în

munca cu copiii cu dizabilităţi. Întrebat de profesorul

de desen ce se întâmplă cu Ishaan, prietenul său de la

clasă îi răspunde sugestiv: „Are probleme. Oricât s-ar

strădui nu poate să scrie şi să citească. E pedepsit

mereu. Caietul lui e înroşit de corecturi.” Uitându-se

pe caietele lui, profesorul de desen îşi dă seama că

copilul ar putea avea dislexie. Şi le explică părinţilor

prin ce trece acesta. Profesorul de desen încearcă mai

întâi să îi redea lui Ishaan încrederea pierdută în sine.

Apoi obţine acordul şcolii să folosească unele metode

alternative, în special vizuale şi audio, prin care



copilul să poată fi ajutat să înveţe. De asemenea,

organizează la nivelul şcolii un concurs de pictură

atât pentru profesori cât şi pentru elevi, la care Ishaan

reuşeşte să îşi exprime din nou întreaga creativitate

de care era capabil, câştigând concursul respectiv, iar

pictura lui este publicată pe coperta revistei şcolii. În

final, înainte de plecarea în vacanţă, profesorul de

desen le mai spune părinţilor lui Ishaan doar atât: „E

un copil minunat. Să aveţi grijă de el!”

Mesajul filmului este clar şi cât se poate de

corect: pentru a reuşi, un copil cu tulburări de învă -

ţare are nevoie de înţelegere şi de sprijin şi trebuie

lăsat să îşi urmeze educaţia într-o şcoală de masă,

într-un mediu normal, nu să fie trimis într-o şcoală

specială.

Această scurtă introducere referitoare la

tulburările specifice de învăţare – dislexie, disgrafie

şi discalculie –, precum şi studiul de caz prezentat în

filmul „Steluţe pe pământ”, sunt necesare pentru a ne

ajuta să înţelegem mai uşor scopul, logica şi nece si-

tatea noilor reglementări privind tulburările specifice

de învăţare introduse prin Legea nr. 6/2016.

Noile reglementări şi integrarea lor în

ansam blul legislaţiei active

Anterior, Legea educaţiei naţionale făcea doar

referire la sintagma cerinţe educaţionale speciale,

fără a o defini şi fără a preciza expres care sunt

afecţiunile din care acestea derivă. Precizările au fost

făcute ulterior prin Ordinul ministrului educaţiei,

cercetării, tineretului şi sportului nr. 5573/2011

privind aprobarea Regulamentului de organizare

şi funcţionare a învăţământului special şi special

integrat.

Astfel, potrivit art. 14 lit. d) din Regulamentul

sus menţionat, cerinţele educaţionale speciale (CES)

sunt „necesităţi educaţionale suplimentare, comple -

mentare obiectivelor generale ale educaţiei adaptate

particularităţilor individuale şi celor caracteristice

unei anumite deficienţe/dizabilităţi sau tulburări/

dificultăţi de învăţare ori de altă natură, precum şi

o asistenţă complexă (medicală, socială, educaţională

etc.).”

Art. 9 din Regulament precizează că „cerinţele

educaţionale speciale pot fi derivate în principal din:

a) dizabilităţi (handicap) – care au la bază o

deficienţă sau boală;

b) dificultăţi de învăţare şi tulburări de limbaj.”

Având în vedere importanţa relaţiilor sociale

reglementate de aceste prevederi, definirea sintagmei

„cerinţe educaţionale speciale” şi stabilirea catego -

riilor afecţiunilor din care ele derivă ar trebui mai

degrabă să îşi găsească sediul principal al materiei în

lege şi nu într-un regulament aprobat prin ordin al

ministrului. Dar care sunt completările aduse prin

Legea nr. 6/2016:

1. Identificarea copiilor cu tulburări de

învăţare. Art. 47

2

din Legea educaţiei naţionale

prevede că în învăţământul primar, cu precădere în

clasa pregătitoare şi în clasa I-a, se vor efectua, în

mod obligatoriu, teste de evaluare a capacităţii de

învăţare în vederea depistării precoce a tulburărilor

de învăţare. Astfel de evaluări se vor efectua anual pe

parcursul întregului ciclu de învăţământ primar. În

funcţie de rezultatul testelor de evaluare, se pot stabili

metode de învăţare şi se pot aplica terapii specifice.

Depistarea timpurie este importantă pentru creşterea

şanselor de recuperare a copiilor cu tulburări de

învăţare. Dar chiar şi în cazul în care tulburările de

învăţare nu sunt depistate în primii ani de şcoală, nu

este niciodată prea târziu să începem munca de

recuperare cu copiii aflaţi într-o astfel de situaţie.

2. Persoanele cu tulburări de învăţare sunt

şcolarizate în învăţământul de masă. Potrivit art.

12 alin. (1

2

) persoanele cu tulburări de învăţare sunt

integrate în învăţământul de masă. Majoritatea copi -

ilor cu dislexie, disgrafie şi discalculie sunt per soane

cu cerinţe educaţionale speciale şi au nevoie de o

educaţie adaptată. Totuşi, legea aduce o clarificare

necesară: aceşti copii nu pot fi şcolarizaţi în unităţile

de învăţământ special. În funcţie de severitatea tul -

burării de învăţare, ei ar trebui şcolarizaţi în ceea ce

este denumit învăţământ special integrat, fie în clase

speciale în unităţile de învăţământ de masă – dar cu

un număr mai mic de elevi –, fie individual sau în

grupe integrate în clase de masă. Educarea copiilor

cu tulburări de învăţare în învăţământul de masă este

firească, întrucât aceştia au în general un grad de

inteligenţă mediu sau chiar peste medie, iar inteli -

genţa lor emoţională şi nevoile de comunicare şi

socializare sunt aceleaşi ca ale majorităţii copiilor de

vârsta lor.

3. Instrucţia şcolară a persoanelor cu tul -

burări de învăţare se realizează pe baza curricu -

lumului naţional. Art. 47

1

aduce o altă clarificare:

„Pentru persoanele cu tulburări de învăţare se aplică

în toate ciclurile de învăţământ preuniversitar

curriculumul naţional”. Ar fi fost poate oportună per -

miterea adaptării curriculumului? De exemplu în

cazul copiilor cu forme mai severe? De altfel, în

forma iniţiatorului proiectului de lege era prevăzută

o astfel de posibilitate, menţionându-se că, în funcţie

de tipul de tulburare de învăţare, Ministerul Educaţiei

şi chiar unitatea de învăţământ ar fi putut elabora

curriculum adaptat la disciplinele pentru care evaluă -

rile ar fi recomandat acest lucru.



4. Familiarizarea cadrelor didactice cu

problematica tulburărilor de învăţare. Un element

extrem de important pe care îl aduce această

completare a legislaţiei este obligaţia ca în cadrul

programelor de formare continuă a personalului

didactic să fie introduse sesiuni de informare sau

cursuri de perfecţionare asupra problemelor legate de

tulburările de învăţare, cu două obiective clar deter -

minate: dobândirea de competenţe în identificarea

tulburărilor de învăţare şi capacitatea de a aplica

strategii didactice potrivite în cazul copiilor dislexici,

disgrafici sau cu discalculie.

Desigur, nu cadrul didactic este cel chemat să

pună un diagnostic, dar trebuie să aibă capacitatea de

a recunoaşte situaţia în care un copil are rezultate

şcolare slabe nu din cauza lipsei inteligenţei ori a

lenei şi să recomande examinarea acestuia de către

un medic, psiholog ori alt specialist în probleme de

învăţare.

De asemenea, cadrele didactice trebuie ajutate

să aplice metode psihoeducaţionale adecvate. În

primul rând, chiar şi în lipsa unui diagnostic, ele

trebuie să fie pregătite să înţeleagă problemele unui

astfel de copil. Apoi trebuie stabilite metode simple,

la îndemână oricui, care privesc fie recurgerea la

tehnologia informatică, fie o evaluare adaptată a

copiilor cu tulburări de învăţare. În cazul acestor

copii, încrederea în sine este esenţială. Or rezultatele

şcolare slabe obţinute în urma unei munci asidue sunt

de natură să îi demotiveze în a continua lupta şi le

poate distruge fundamentul acestei încrederi.

5. Educaţia persoanelor cu tulburări de

învăţare este asigurată prin metode psihope -

dagogice consacrate şi prin abordare adecvată

(art. 12 alin. (1

1

) din Legea educaţiei naţionale).

Desigur, primele chemate să asigure educaţia acestei

categorii de persoane sunt cadrele didactice. Totuşi,

pentru a-i ajuta pe copiii cu tulburări de învăţare să

reuşească este necesară implicarea atât a părinţilor,

cât şi a specialiştilor în deficienţe de învăţare, aşa

cum sunt psihologii şi logopezii.

Legea prevede la art. 47

5

că, pe baza acordului

prealabil al consiliului de administraţie al unităţii de

învăţământ şi la recomandarea specialistului, pentru

fiecare caz în parte, elevii cu deficienţe de învăţare

pot folosi materiale sau instrumente compensatorii,

inclusiv tehnologie informatică. Astfel, elevii aflaţi

în această situaţie ar putea primi permisiunea de a

folosi instrumente ale tehnologiei informatice, aşa

cum sunt tabletele. La viitorul loc de muncă cunoaş -

terea folosirii tehnologiei informatice va fi apreciată,

ar trebui să se întâmple la fel şi în şcoală. Aceşti copii ar

trebui să fie printre primii beneficiari ai introducerii

manualelor electronice în şcoli iar programele soft -

ware educaţionale ar trebui gândite astfel încât să

servească şi nevoilor lor specifice. De exemplu, un

copil cu dislexie ar putea, cu ajutorul unui program

„text-to-speech”, să urmărească vizual pe o tabletă

textul scris în timp ce el este redat audio de sinte -

tizatorul vocal al tabletei. Sau un copil cu disgrafie

ar putea fi lăsat să înregistreze lecţiile predate în

clasă, iar în loc să îşi scrie proiectele de mână, să o

facă pe un calculator sau o tabletă, prin intermediul

unei tastaturi fizice ori virtuale, sau chiar prin

recurgerea la o aplicaţie de dictare a textului. În timp

ce unui copil cu discalculie i s-ar putea permite să

folosească un calculator de buzunar atât la calculele

făcute în clasă, cât şi la temele de acasă. Pe scurt, o

tabletă ar putea suplini, într-o oarecare măsură,

deficienţele de citire ale copilului dislexic, cele de

scriere ale copilului disgrafic ori cele de calcul ale

copilului cu discalculie.

Tot art. 47

5

prevede că, pe baza acordului

prealabil al consiliului de administraţie al unităţii de

învăţământ şi la recomandarea specialistului, elevii

cu deficienţe de învăţare vor beneficia de evaluare

adaptată pe parcursul semestrelor. De exemplu,

acestora li se poate oferi timp suplimentar la teste

sau posibilitatea de a răspunde la mai puţine întrebări

sau cu conţinut diferit.

O altă modalitate de sprijin a copiilor cu tul -

burări de învăţare este pregătirea suplimentară în

grupuri mici sau, în cazul în care copilul nu pro -

gresează suficient într-un astfel de grup, asigurarea

unei instrucţii individuale intensive şi chiar şedinţe

de logopedie, pentru a contribui la îmbunătăţirea

vocabularului, a înţelegerii textului citit, a scrierii de

mână sau a aptitudinilor matematice.

De asemenea, o altă abordare la care s-ar putea

recurge este sprijinul neoficial ca strategie a profe -

sorilor de ajutare a copiilor cu dificultăţi de învăţare

(de exemplu, oferirea de copii ale notiţelor din clasă).

Sprijinul profesorului şi discuţiile acestuia cu părinţii

copilului despre preocupările comune şi strategiile de

urmat sunt foarte importante.

Chiar şi în lipsa unui diagnostic al medicului

specialist, şcoala la care învaţă copii percepuţi a avea

dificultăţi de învăţare are la îndemână metode care îi

pot ajuta pe aceştia din punct de vedere al instrucţiei

şcolare.

6. Consilierea părinţilor care au copii cu

tulburări de învăţare. Art. 47

6

din Legea educaţiei

naţionale prevede că la nivelul centrelor judeţene de

resurse şi asistenţă educaţională, organizate la nivelul



judeţelor şi al Municipiului Bucureşti, se vor organiza

compartimente de consiliere parentală pentru părinţii

care au copii cu tulburări de învăţare. Aceste structuri

vor asigura comunicarea şi colaborarea între şcoală,

familie şi specialişti, pe tot parcursul şcolarizării

elevilor, pentru diagnosticarea şi reabilitarea celor cu

tulburări de învăţare. Fără o bună comunicare şi

colaborare între părinţi, profesori şi specialişti şansele

de recuperare ale copiilor cu tulburări de învăţare

sunt foarte mici, existând riscul ca aceştia să dezvolte

ulterior şi alte tipuri de probleme, cum sunt cele de

natură emoţională sau comportamentală. Totuşi,

pentru aplicarea cu succes a acestor norme, Minis -

terul Educaţiei trebuie să găsească resursele finan -

ciare şi umane pentru a asigura în cadrul sistemului

de învăţământ suficienţi specialişti, cu o bună

pregătire în problematica tulburărilor de învăţare.

Concluzie

Adoptarea unor reglementări privind tulbu ră -

rile specifice de învăţare era necesară, fiind oportună

şi binevenită, întrucât reprezintă un real sprijin atât

pentru copiii aflaţi în această situaţie cât şi pentru

părinţii lor, precum şi un mijloc eficient de con -

ştientizare la nivelul sistemului de învăţământ a

existenţei elevilor cu dislexie, disgrafie şi discalculie.

Distincţia pe care legea a făcut-o în legătură cu

copiii cu tulburări de învăţare era importantă, întrucât

este vorba de copii cu inteligenţă medie sau chiar

peste medie şi a căror recuperare necesită, în general,

metode psihopedagogice diferite de cele ale copiilor

cu cerinţe educaţionale speciale derivate din afecţiuni

medicale. Totuşi, rămâne de analizat, iar aici nu

juriştii sunt cei care trebuie să se pronunţe, ci medicii

şi psihologii specializaţi în deficienţe de învăţare,

dacă nu cumva limitarea acestor prevederi doar la

tulburările specifice de învăţare – dislexie, disgrafie

şi discalculie – nu exclude alte categorii de copii

aflaţi în situaţii similare, dar diagnosticaţi cu alte

tipuri de deficienţe de învăţare.

De asemenea, este necesară o corelare a dispo-

ziţiilor Secţiunilor 12

1

şi 13 din Legea educaţiei

naţionale, referitoare la învăţământul pentru

persoanele cu tulburări de învăţare şi, respectiv,

învăţământul special şi special integrat. Totodată,

se impune şi o uniformizare la nivel terminologic:

legea face expres referire la dislexie, disgrafie şi

discalculie ca tulburări de învăţare, în timp ce ele

sunt cunoscute în literatura de specialitate drept

tulburări specifice de învăţare. Mai mult, la art.47

5

legea foloseşte, cu referire la aceeaşi problemă,

sintagma deficienţe de învăţare.

Nu în ultimul rând, elaborarea în timp cât mai

scurt de către Ministerul Educaţiei Naţionale şi

Cercetării Ştiinţifice a metodologiei prevăzute la

art. 47

3

şi 47

4

din lege este imperios necesară – mai

ales că termenul prevăzut de lege în acest scop a fost

depăşit –, deoarece metodologia respectivă stabileşte

un format de pregătire a cadrelor didactice în vederea

recunoaşterii unor simptome specifice tulburărilor de

învăţare, aspect deosebit de important întrucât poate

reprezenta punctul de plecare în diagnosticarea tim -

purie şi sprijinirea eficientă a copiilor aflaţi în această

situaţie, sporind astfel şansele lor de recuperare.

Webgrafie:

1. Emily Lapkin – Understanding Dyslexia

https://www.understood.org/en/learning-

attention-issues/child-learning-

disabilities/dyslexia/understanding-dyslexia

2. Erica Patino – Understanding Dysgraphia



disabilities/dysgraphia/understanding-dysgraphia

3. Amanda Morin – Understanding

Dyscalculia



disabilities/dyscalculia/understanding-dyscalculia



Criza Tribunalului Constituţional polonez din

anul 2015 este un conflict politic care a început în luna

octombrie 2015, când fostul guvern, condus de liberalii

din Platforma Civică (Platforma Obywatelska, PO), a

adoptat un amendament pentru numirea a 5 noi

judecători la Tribunalul Constituţional. Trei dintre

aceştia înlocuiau judecători ale căror mandate de 9 ani

expiraseră, iar alţi 2 judecători trebuiau să înlocuiască

judecători ale căror mandate urmau să expire la scurt

timp după alegerile pe care Platforma Civică se spunea

că le va pierde, liberalii dorind astfel să-şi asigure cel

puţin controlul asupra acestei instanţe în perspectiva

pierderii alegerilor legislative. Dar preşedintele Andrej

Duda, provenit şi el din rândurile formaţiunii conser -

vatoare eurosceptice Partidul Lege şi Justiţie (Prawo i

Sprawiedliwość, PiS), a refuzat atunci să promulge

legea, iar odată ce au preluat conducerea executivului,

conservatorii au revizuit şi ei actul normativ pentru a

aduce în Tribunalul Constituţional alţi judecători în

locul celor pe care au încercat liberalii să-i impună.

După câştigarea alegerilor parlamentare din

octombrie 2015, Partidul Lege şi Justiţie a făcut

propriile numiri pentru tribunal, argumentând că

numirile anterioare a celor 5 judecători de către

Partidul Platforma Civică erau neconstituţionale. În

decembrie, Partidul Lege şi Justiţie a schimbat

puterea de luare a deciziilor a tribunalului, a prevăzut

în principal mărirea numărului judecătorilor Tribu -

nalului Constituţional şi a schimbat o serie de reguli

în funcţionarea acestei instanţe prin introducerea

îndeosebi a regulii majorităţii calificate de două

treimi, instituirea unui cvorum de cel puţin 13 din 15

judecători (în loc de 9 anterior) pentru adoptarea unor

hotărâri şi tratarea dosarelor în ordinea înregistrării

lor. Numirile şi modificările aduse au cauzat proteste

interne şi contraproteste la sfârşitul lunii decembrie şi

începutul lui ianuarie. Modificările de lege au fost

criticate de unii reprezentanţi ai Uniunii Europene şi

anumiţi politicieni din Germania, deoarece ameninţă

statul de drept, respectarea drepturilor omului şi

democraţia în Polonia. Alţi politicieni europeni susţin

noul guvern polonez.

Într-o scrisoare datată 23 decembrie 2015,

Ministrul Afacerilor Externe din Polonia, Witold

Waszczykowski, a solicitat opinia Comisiei de la

Veneţia, organism consultativ al Consiliului Europei,

cu privire la chestiunile constituţionale abordate în

două propuneri legislative, trimise la Dietă (Sejm) în

data de 2 şi 15 decembrie 2015, pentru a modifica

Actul Tribunalului Constituţional din 25 iunie 2015.

În scrisoarea din 31 decembrie 2015, Ministrul

Waszczykowski a transmis Comisiei de la Veneţia

modificările la Act, care au fost adoptate în data de 22

decembrie 2015 şi promulgate pe 28 decembrie 2015.

În data de 14 ianuarie 2016, Ministrul Afacerilor

Externe a transmis o versiune în engleză a Actului şi

Modificările (CDL-REF(2015)009), precum şi tradu -

ceri ale hotărârilor Tribunalului Constituţional din 3

şi 9 decembrie 2015

1

şi un Memorandum explicativ

(CDL-REF(2016)015).

În raportul pe această temă adoptat în data de

11 martie 2016 de Comisia de la Veneţia, se arată că

reforma Tribunalului Constituţional polonez ar putea

ameninţa statul de drept, respectarea drepturilor

omului şi democraţia în Polonia şi invită parlamentul

polonez să găsească o soluţie pe baza statului de

drept, respectând verdictul Tribunalului Constitu -

ţional, emis în data de 9 martie 2016 în decizia K

47/15, sugestie deja respinsă de executivul polonez.

Acesta din urmă a criticat conţinutul raportului, pe

care-l consideră părtinitor, şi insistă că disputele pe

marginea situaţiei Tribunalului Constituţional sunt o

problemă politică internă a Poloniei rezultată în urma

alternanţei la guvernare, opinie dezaprobată de

guvernul conservator eurosceptic de la Varşovia.

În data de 23 decembrie 2015, Dieta a aprobat

o lege, ce reorganiza Tribunalul Constituţional.

Amendamentul introducea o majoritate de două

treimi, participarea obligatorie a cel puţin 13, în loc



1

http://trybunal.gov.pl/en/.

Reforma Tribunalului Constituţional polonez

Cristina PĂIŞ

expert


de 9, din cei 15 judecători şi soluţionarea cazurilor în

ordinea înregistrării acestora

2

. Art. 190, alin. (5) din

Constituţia Poloniei menţionează doar majoritatea

voturilor.

Mai mult decât atât, procesele-verbale în curs

trebuie să aştepte în registru 6 luni, şi în situaţii

excepţionale 3 luni. Conform amendamentului, Tri -

bu nalul trebuie să analizeze cazurile în funcţie de

data de primire. Judecătorii Tribunalului Constitu -

ţional pot fi demişi la cererea Dietei, a Preşedintelui

sau a Departamentului de Justiţie.

3

Baza constituţională

Constituţia Poloniei din 1997 reglementează

compoziţia şi competenţele Tribunalului în Capitolul

VIII – Instanţele judecătoreşti şi Tribunalele, în

special în secţiunea intitulată Tribunalul Constitu -

ţional. Articolele 188-193 enumeră competenţele

Tribunalului Constituţional. Articolul 194 spune că

„Tribunalul Constituţional este alcătuit din 15 ju de -

cători aleşi în mod individual de Dietă pentru un

mandat de nouă ani, dintre persoanele care sunt

recunoscute pentru competenţele lor juridice. Nicio

persoană nu poate fi aleasă pentru mai mult de un

mandat” (paragraful 1)

4

. Articolul 195 accentuează

că „judecătorii Tribunalului Constituţional, în exer -

citarea mandatului, vor fi independenţi şi supuşi doar

Constituţiei” (paragraful 1) şi că „pe durata man -

datului, nu se vor afilia niciunui partid politic sau

sindicat şi nici nu pot exercita o activitate publică

incompatibilă cu principiile independenţei instanţelor

judecătoreşti şi judecătorilor” (paragraful 3). Arti co -

lul 197 adaugă că „Organizarea Tribunalului Consti -

tuţional, precum şi procedura de sesizare a acestuia,

sunt stabilite prin lege”. Reglementări generale

despre Tribunalul Constituţional se găsesc în Arti -

colele 188-197 din Constituţia Poloniei. Aceste reguli

se referă mai puţin la organizarea Tribunalului

Constituţional şi procesele acestuia – o chestiune ce

este atribuită legislatorului. Totuşi, Constituţia

asigură independenţa judecătorilor Tribunalului

Constituţional în exercitarea mandatului [articolul

195, alin. (1)]. Celelalte prevederi constituţionale se

referă la alegerea judecătorilor (articolul 194),

condiţiile de lucru [articolul 195, alin. (2)], incom -

patibilităţi [articolul 195, alin. (3)] şi imunitate

(articolul 196). Articolul 190, alin. (5) din Constituţie

conţine o cerinţă de majoritate specifică pentru o

decizie luată de Tribunalul Constituţional: „Deciziile

Tribunalului Constituţional vor fi luate cu o majo -

ritate de voturi”.

Modificările aduse la Actul Tribunalului

Constituţional

a) Cvorumul de 13 din 15 judecători

Art. 10, alin. (1) modificat [art. 1, alin. (3) din

Amendament] precizează că „Consiliul General va

decide cu o majoritate de două treimi din voturi, în

prezenţa a cel puţin 13 judecători ai Tribunalului,

inclusiv Preşedintele sau Vice-preşedintele Tribu -

nalului, dacă nu se stipulează altfel în Act”. Versiunea

anterioară a Actului menţiona, pentru o decizie luată

de Tribunalul plenar, prezenţa a cel puţin nouă

judecători [art. 44, alin. (3) din Act înainte de amen -

dament].

Aşa cum reiese din raportul Comisiei de la

Veneţia, în urma unei analize comparative se arată că

cerinţa participării a cel puţin 13 judecători din 15 ai

Tribunalului Constituţional în situaţia judecării ca şi

Curte Plenară este foarte diferită de alte cerinţe

corespunzătoare din alte state europene. Potrivit

standardelor europene comune, cvorumul într-un

tribunal constituţional ar trebui să fie mai mare de

jumătate din numărul de judecători ai tribunalului, 13

din 15 fiind neobişnuit de mare, în special dacă nu

există un sistem de judecători substituţi cum este

cazul în Austria sau la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Motivul pentru care nu se

găseşte un cvorum atât de mare în alte state europene

este evident: această cerinţă foarte strictă are riscul

de a bloca procesul de luare a deciziilor în Tribunal şi

să-l facă ineficient, punând Tribunalul în imposi -

bilitatea de a-şi îndeplini sarcina principală de

asigurare a constituţionalităţii legislaţiei

5

.

b) Majoritatea de două treimi

Potrivit art. 99, alin. (1) modificat din Act,

hotărârile Tribunalului Constituţional se pronunţă cu

o majoritate de două treimi dintre judecătorii

întruniţi. Cu privire la noul cvorum mai mare, acest

lucru înseamnă că o hotărâre trebuie să fie aprobată

de cel puţin 9 judecători dacă Tribunalul judecă în

complet de judecată. Aceleaşi reguli – cvorum de

participare şi o majoritate de două treimi din voturi –

se aplică la Consiliul General al Tribunalului, care

exercită competenţe mari de organizare

6

. O majo -

ritate simplă de voturi este necesară numai dacă

Tribu nalul judecă într-un complet de 7 sau 3 jude -



2

http://www.venice.coe.int/webforms/documents/?pdf=CDL-

AD(2016)001-e, p. 9.

3

http://www.dw.com/en/polands-president-signs-constitutional-

court-bill-amendment/a-18945179.

4

https://constitutii.wordpress.com/category/2-constitutii-traduse-

in-limba-romana/page/5/.

5


AD(2016)001-e, p. 13.

6

Art. 10, alin. (1) modificat şi art. 8 din Actul Tribunalului

Constituţional.

cători (plângeri individuale sau cereri preliminare de

la tribunale obişnuite).

Un studiu comparativ arată că, referitor la

cvorumul de decizie, în marea majoritate a sistemelor

legale europene, se cere o majoritate simplă de vot.

Există doar câteva excepţii de la această regulă în

Europa. Guvernul face referire la ele (CDL-

REF(2016)015), dar fără a lua în calcul trăsăturile lor

distincte, un lucru absolut necesar pentru a evalua

corect aceste cazuri. Este evident că un cvorum de

două treimi nu este regula generală pentru hotărârile

plenare sau de cameră în tribunalele constituţionale

din Europa. O asemenea cerinţă strictă are riscul de

a bloca procesul de luare a deciziilor în Tribunal şi

să-l facă ineficient, punând Tribunalul în imposibi -

litatea de a-şi îndeplini sarcina principală de asigurare

a constituţionalităţii legislaţiei

7

.

c) Soluţionarea cazurilor în ordinea înregis -

trării

În urma modificării art. 80, alin. (2) din Act,

termenele de judecată ale cazurilor şi procese-

lor-verbale vor fi stabilite în ordinea în care au fost

înregistrate la Tribunalul Constituţional. Nu există

excepţii prevăzute de această regulă, potrivit art. 2

din Amendament, această regulă se aplică la toate

cazurile în curs pentru care nu s-a stabilit încă o dată

pentru judecată. Această prevedere a fost confirmată

de delegaţia Comisiei de la Veneţia, precum şi de

Guvern şi majoritatea parlamentară, şi este consi -

derată o modalitate de a spori dreptul cetăţenilor la

un proces echitabil într-o perioadă de timp rezo -

nabilă. Pe de o parte este cumva logic, dar agravează

impactul noii reguli asupra lucrărilor Tribunalului.

Înainte de Amendament, nu a existat o asemenea

regulă

8

.

Aşa cum reiese din raportul Comisiei de la

Veneţia, o aplicare strictă a soluţionării cazurilor con -

form art. 80, alin. (2) din Act ar rezulta în inca -

pacitatea Tribunalului de a judeca alt caz până la

emiterea unei decizii judecătoreşti de către Curtea de

Justiţie şi astfel ar aduce legislaţia poloneză în

conflict cu legislaţia Uniunii Europene.

În concluzie, orice impunere a unei obligaţii

de a soluţiona un caz într-o ordine strict cronologică

riscă să nu fie în acord cu standardele europene.

Tribunalul Constituţional trebuie să aibă posibilitatea

de a continua şi a finaliza deliberările în anumite

tipuri de cazuri mai devreme decât în alte situaţii.

Dacă Tribunalul ar avea o astfel de putere ar fi aliniat

standardelor europene cum ar fi art. 6 din Curtea

Europeană a Drepturilor Omului şi art. 47 din

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

d) Întârzierea proceselor-verbale

Art. 87, alin. (2) modificat spune că „proce-

sul-verbal nu poate avea loc mai devreme de trei luni

din ziua în care participanţii au fost anunţaţi de

termenul de judecată, iar în cazuri de complet întreg

– după 6 luni de la notificare”.

O perioadă de cel puţin trei luni nu poate avea

consecinţe negative majore în anumite cazuri, ci le

va permite părţilor să pregătească cazul meticulos.

De aceea, este practica multor curţi constituţionale să

anunţe procesul cu o lună sau două înainte, dar fără

a fi nevoie de o regulă minimă strictă. Un factor care

ar putea duce la o perioadă mai lungă de timp ar fi

complexitatea cazului.

Nu există o regulă europeană uniformă cu

privire la o anume perioadă de timp pentru procese-

le-verbale, dar există o regulă potrivit căreia curtea

decide perioada de timp pentru procese şi în special

termenul pentru audienţe publice. În special în peri -

oade de criză, curţile constituţionale au nevoie de

flexibilitate.

Stabilirea unor perioade de timp aşa de lungi

pentru procesele-verbale ar putea priva măsurile

Tribunalului de efect şi în multe cazuri să le facă

lipsite de sens, chiar şi luând în calcul excepţiile din

paragraful 2a (cerute de Preşedintele Poloniei, cazuri

cu privire la drepturile omului şi cele referitoare la

Ordinele Dietei sau Senatului). Nu există o regle -

mentare generală care permite Tribunalului să reducă

termenul limită în cazuri de urgenţă. Din nou, această

situaţie este în contradicţie cu specificaţiile pentru o

perioadă rezonabilă conform art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzia raportului Comisiei de la Veneţia

Având în vedere modificările aduse la Actul

Tribunalului Constituţional, Comisia de la Veneţia

recomandă atât majorităţii, cât şi opoziţiei, să-şi dea

toată silinţa să găsească o soluţie. Într-un Stat bazat

pe statul de drept, orice soluţie trebuie să se bazeze pe

obligaţia de a respecta şi a implementa pe deplin

deciziile Tribunalului Constituţional. Aşadar, Comi -

sia de la Veneţia apelează la toate organele Statului şi,

în special, la Dietă să respecte în întregime şi să

implementeze deciziile Tribunalului.

Modificările din 22 decembrie 2015, care

afectează eficienţa Tribunalului Constituţional, ar pune

în pericol nu numai statul de drept, ci şi funcţio narea

sistemului democratic. Nu pot fi justificate ca o acţiune

de remediere împotriva absenţei „pluralismului” din



7


AD(2016)001-e, p. 14.

8


AD(2016)001-e, p. 10.

compoziţia Tribunalului. Puse la un loc, aceste modi -

ficări ar putea duce la o încetinire serioasă a activităţii

Tribunalului şi l-ar putea face ineficient ca garant al

Constituţiei.

Mai mult decât atât, Comisia de la Veneţia

recomandă ca Polonia să ţină o dezbatere de principiu

şi echilibrată, care asigură suficient timp pentru parti -

ciparea tuturor instituţiilor, cu privire la reforma proce -

durii şi organizării Curţii şi ce tipuri de procese-verbale

justifică limite de timp rezonabile în Tribunal.

Deşi, în mod evident, nu este un moment bun,

în circumstanţele date, pentru a discuta reforma

Constituţiei şi posibile amendamente, Comisia de la

Veneţia recomandă totuşi pe termen lung modificarea

Constituţiei şi introducerea unei majorităţi calificate

pentru alegerea judecătorilor Tribunalului Constitu -

ţional de către Dietă, precum şi un mecanism anti-

stagnare eficient.

O alternativă validă ar fi introducerea unui

sistem prin care o treime dintre judecătorii Tribuna -

lului Constituţional să fie numiţi/aleşi de cele trei

puteri din Stat – Preşedintele Poloniei, Parlament şi

Magistratură. Chiar şi într-un asemenea sistem, ar fi

important ca componenta parlamentară să fie aleasă

de o majoritate calificată.

Guvernul a anunţat că nu va publica decizia

Tribunalului Constituţional din data de 9 martie 2016,

deoarece Tribunalul nu a urmat procedura prevăzută

în Amendamente. Refuzul de a publica Decizia

K 47/15 din 9 martie 2016 nu ar fi doar contrar

statului de drept, ci ar adânci mai tare criza constitu -

ţională declanşată de alegerea judecătorilor în toamna

anului 2015 şi Amendamentele din 22 decembrie

2015. Atât Constituţia Poloniei, cât şi standardele

europene şi internaţionale, impun respectarea deci -

ziilor Curţii Constituţionale. Publicarea deciziei şi

respectarea ei de către autorităţi sunt o precondiţie

pentru găsirea unei soluţii de ieşire din această criză

constituţională

9

, se arată în concluzia raportului

Comisiei de la Veneţia.

În rezoluţia Parlamentului European din data

de 13 aprilie 2016

10

, membrii parlamentului apelează

la autorităţile poloneze să implementeze recoman -

dările Comisiei de la Veneţia cu privire la competenţa

Tribunalului Constituţional din Polonia de a susţine

Constituţia şi a garanta respect pentru statul de drept.

Membrii Parlamentului European spun că acţiunile

luate de guvernul polonez şi de preşedintele Poloniei

au condus la o paralizie de facto a Tribunalului Con -

stituţional care pune în pericol democraţia, drepturile

omului şi statul de drept. Ei îndeamnă autorităţile

poloneze să respecte, să publice şi să implementeze

fără întârziere decizia Tribunalului Constituţional din

9 martie 2016, să implementeze deciziile din 3 şi 9

decembrie 2015, precum şi recomandările Comisiei

de la Veneţia.

De asemenea, Parlamentul European împăr -

tăşeşte părerea Comisiei de la Veneţia şi anume că

Constituţia Poloniei şi standardele europene şi inter -

naţionale impun ca deciziile Curţilor Constituţionale

să fie respectate.

Parlamentul european susţine eforturile Comi -

siei Europene de a găsi o ieşire din situaţia curentă

prin dialog cu autorităţile poloneze. Totuşi, dacă

guvernul polonez nu se supune recomandărilor,

membrii Parlamentului European doresc ca Comisia

Europeană să activeze cea de-a doua etapă din

procedura „cadru” pentru a acorda atenţie amenin ţă -

rilor sistemice la statul de drept, iniţiată pe 13 ia -

nuarie.



9


AD(2016)001-e, p. 25.

10

http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-

//EP//TEXT+TA+P8-TA-2016-0123+0+DOC+XML+V0//EN.

Vasile Boerescu,

„cu o lună înainte de a

înceta din viaţă, a pre zen -

tat un proiect de revizuire a

Constituţiei, propunând,

între altele, ca în locul

Consiliului de Stat să se

înfiinţeze «o instituţie oa -

re care, compusă din câţ i va

bărbaţi competenţi, care să

fie încredinţaţi cu prepararea proiectelor de legi şi

regulamente, ce li se trimit de Suveran». Această insti -

tuţie a fost Consiliul Legislativ, apărut... peste 40 de ani!”

1

Vasile Boerescu s-a născut la 1 ianuarie 1830

la Bucureşti. Tatăl său a fost pitarul Constantin

Boerescu. A făcut studiile secundare la Liceul

„Sfântul Sava” din Bucureşti, cu întreruperi (fiind

arestat în timpul revoluţiei paşoptiste de trupele

ruseşti la Ploieşti, pentru publicarea articolelor „Către

fraţii reacţionari” şi „Fraţilor cetăţeni” în ziarul

„Pruncul român” al lui C.A. Rosetti; subprefectul

Manolache Şoimescu din Ploieşti l-a scăpat, cu mari

riscuri, de deportare), pe care le-a încheiat în 1850.

După o perioadă de pregătire, între 1850-1852,

la Şcoala de Drept inaugurată la Bucureşti, ajutat de

negustorul Ion Hagi Tudorache, Vasile Boerescu a

plecat, cu fiul acestuia, în 1852, la Paris, unde s-a

înscris la Facultatea de Drept. La 24 august 1855 şi-a

susţinut licenţa în drept cu teza „Constitut şi cauţiune”,

înaintea unui juriu alcătuit din Bonnier, preşedinte,

precum şi din profesorii Demante, Pereyve, Colmet

d’Aage şi Duverger. Lucrarea cuprindea 59 de pagini.

În partea privitoare la dreptul roman, redactată în

latină, Vasile Boerescu a tratat despre constitut (depecunia constituta), iar în partea referitoare la dreptul

francez s-a ocupat de cauţiune. La 1 august 1857,

Vasile Boerescu şi-a susţinut teza de doctorat intitulată

„Traité comparatif des délits et des peines au point de

vue philosophique et juridique”, ce număra 385 de

pagini. Teza de doctorat a fost susţinută în faţa unui

juriu compus din profesorul Ortolan, preşedinte, Royer

Collard, Pellat, Duranton şi Batbie, membri. După cum

arăta Constantin C. Angelescu, fost membru al

Consiliului Legislativ interbelic, în lucrarea „Cei dintâi

români doctori în drept de la Paris”, „Lucrarea s-a

bucurat de o critică foarte favorabilă. Semnalăm, în

special, recenzia publicată de Demangeat în «Revue

pratique du droit français», IV (1857), p. 191, recenzie

în care se laudă cunoştinţele vaste ale lui V. Boerescu

şi se observă că părerile lui asupra duelului şi pedepsei

cu moartea prezintă mare interes”.

2

În perioada

petrecută în Franţa, Vasile Boerescu a militat pentru

drepturile politice ale Ţărilor Române şi pentru unirea

acestora sub un principe străin, publicând lucrările

„Mémoire sur la question politique et économique de

la Moldo-Valachie” şi „La Roumanie après le traité de

Paris du 30 mars 1856”, având o introducere a profe -

sorului Royer-Collard, în care a arătat că suveranitatea


1

Radu Dimiu [procuror la Înalta Curte de Casaţie], BasileBoerescu, în „Pandectele Române”, rubrica Marii doctrinari ai

dreptului, partea a IV-a, 1946, p. 21.

2

Constantin C. Angelescu, Cei dintâi români doctori în drept dela Paris, Fundaţia Culturală Regele Mihai I, Imprimeria, Str.

Latină, 10, 1928, p. 21.

PERSONALITĂŢI ALE CONSILIULUI LEGISLATIVDE-A LUNGUL TIMPULUI

M e d a l i o n

Vasile Boerescu – jurist de renume, care a anticipat cupatru decenii înfiinţarea Consiliului Legislativ

Sorin POPESCU Tudor PRELIPCEANU

preşedinte de secţie


Porţii asupra Principatelor nu era decât o simplă

supremaţie, asemănătoare cu relaţiile dintre patron şi

client în dreptul roman.

După întoarcerea în ţară, Vasile Boerescu a

fondat, în octombrie 1857, ziarul „Naţionalul”, tipărit

la Tipografia Naţională a lui Iosif Romanov şi în ale

cărui pagini a promovat ideile unioniste ale vremii. La

26 septembrie 1857, Vasile Boerescu fost numit

profesor suplinitor de drept comercial la Colegiul

Sfântul Sava din Bucureşti, ajungând, la 27 octombrie

1859, titular al acestei catedre. În perioada 1859-1882

a fost profesor la Facultatea de Drept din Bucureşti,

fiind pe toată această durată titular al catedrei de drept

comercial. A fost raportorul Codului penal, al Codului

de procedură penală şi al Codului de procedură civilă

(1864-1865). Între lunile martie şi mai 1871 a devenit

rector al Universităţii din Bucureşti, iar între octombrie

1873 şi 1880 a deţinut funcţia de decan al Facultăţii de

Drept. În 1873 a publicat „Codicele române”, care

cuprindea legile, decretele şi regulamentele elaborate

începând din 1859, lucrare larg apreciată în epocă, şi

nu numai, pentru utilitatea ei practică.

În ianuarie 1859, Vasile Boerescu a fost ales

deputat în Adunarea electivă din Muntenia. Ca

deputat, a rostit, în 1859, un discurs memorabil în

urma căruia s-a proclamat Unirea Principatelor sub

domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Vasile Boerescu

afirma: „A ne uni asupra principiului Unirii este a ne

uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu.

Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul

Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume şi

posteritatea ne va binecuvânta, ţara ne va întinde

mâinile şi conştiinţa noastră va fi împăcată că ne-am

împlinit… o dorinţă sfântă”.

În octombrie 1858 a fost numit director al

Eforiei Şcoalelor, unde a funcţionat până în 1859,

fiind înlocuit din motive politice. Din această poziţie

a fondat, în 1859, cu ajutorul lui Constantin Bozianu

şi Gheorghe Costaforu, Facultatea de Drept. În conti -

nuare a îndeplinit numeroase funcţii în guvernele

post-unioniste. Astfel, a fost ministru de justiţie în

perioada 28 mai – 5 iulie 1860 şi în perioada 13 iulie

1860 – 14 aprilie 1861, în guvernul condus de

Manolache Costache Epureanu.

În calitate de ministru al justiţiei, a publicat, în

anul 1860, în „Revue critique de législation et de

jurisprudence” (XVII), anteproiectul unui cod penal şi

o valoroasă expunere de motive la proiectul de lege,

prezentat Comisiei Centrale de la Focşani, pentru

desfiinţarea pedepsei cu moartea. Această expunere de

motive a fost citată de profesorul universitar francez

Joseph Louis Elzéar Ortolan (21 august 1802 –

27 martie 1873), în celebrul lui curs de drept penal. A

deţinut interimatul la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii

Publice între 13 iulie şi 17 octombrie 1860. A fost

ministru de justiţie şi în perioada 16 noiembrie 1868 –

21 ianuarie 1870, în guvernul condus de Dimitrie

Ghica. De asemenea, a fost membru în Consiliul

Superior al Instrucţiunii (octombrie 1863).

Din cauza opoziţiei marilor puteri, care nu

acceptau ca Alexandru Ioan Cuza să promulge o

constituţie, Vasile Boerescu a găsit un subterfugiu

juridic şi a denumit noua lege fundamentală a statului

român „Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la

Paris”. Drept răsplată, în anul 1864, el a devenit

vicepreşedinte al Consiliului de Stat, instituit de

domnitor, care avea un rol extrem de important în

administrarea ţării.

Imediat după îndepărtarea lui Alexandru Ioan

Cuza, la care nu a participat, Vasile Boerescu a făcut,

totuşi, parte din delegaţia care a reprezentat guvernul

român pe lângă marile puteri reunite în Conferinţa de

la Paris din 1866, susţinând aducerea unui prinţ străin

pe tronul României. A fost ales în Adunarea

Constituantă care a dezbătut şi adoptat Constituţia din

1866 şi, apoi, a fost ales deputat şi senator.

Vasile Boerescu s-a remarcat ca avocat şi

orator celebru. În anii în care a studiat la Paris, a fost

puternic influenţat de pledoariile renumiţilor avocaţi

Berryer, Jules Favre, Arago şi Gambetta. „În Bule -

tinul Înaltei Curţi întâlnim în mod obişnuit numele

lui Boerescu. După cele scrise de un contemporan,

«puţini s-au înălţat aşa de sus ca dânsu», iar ple doa -

riile sale «ar fi putut servi ca nişte adevărate modele

şi, în tot cazul, ar fi mărturisit despre ştiinţa şi talentul

ilustrului avocat»”.

3

În perioada 1877-1879 a fost

decan al Baroului de Ilfov, instituind conferinţele de

stagiu. Marele său talent oratoric l-a ajutat în dez -

baterile la care a luat parte. Astfel, discursurile sale

parlamentare s-au caracte rizat prin logică, claritate şi

precizie.

În 1870 a fondat ziarul politic „Presa”, care s-a

impus ca o tribună a poziţiilor politice moderate, de

centru. S-a dovedit, de asemenea, a fi un traducător

talentat.

În perioada 28 aprilie 1873 – 7 noiembrie 1875

a fost ministru al afacerilor străine în cabinetul

condus de Lascăr Catargiu, iar în perioadele 9 ianua -

rie – 7 aprilie 1874 şi 22 ianuarie – 20 iulie 1880 a

deţinut interimatul la Ministerul Cultelor şi Instruc -

ţiunii Publice. A fost principalul artizan al Convenţiei

comerciale româno-austro-ungare din 1875. Marile

Puteri considerau că România ar fi o provincie

privilegiată a Imperiului Otoman, însă ministrul de

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


3

Radu Dimiu, op. cit., p. 21.

externe, Vasile Boerescu, a reuşit să negocieze textul

convenţiei comerciale în aşa fel încât Imperiul

Austro-Ungar a recunoscut implicit dreptul României

de a-şi negocia singură tratatele, iar, astfel, drumul

spre independenţa de stat a intrat în linie dreaptă.

A activat cu toate forţele sale pentru procla -

marea şi recunoaşterea independenţei de stat a ţării.

Vasile Boerescu a fost iniţiatorul înfiinţării

Societăţilor de credit funciar (1873 şi 1874), al Socie -

tăţii de asigurări „Dacia” şi al Băncii de Bucuresci

(1875).

După ce, în 1876, împreună cu Dimitrie Ghica,

a pus bazele unei efemere grupări politice de centru,

Vasile Boerescu s-a încadrat, în 1879, în Partidul

Naţional Liberal, iar în ianuarie 1880 a constituit,

alături de George D. Vernescu, organizaţia politică

dizidentă Partidul Liberalilor Sinceri. Între 11 iulie

1879 – 10 aprilie 1881 a fost pentru ultima oară minis -

tru de externe în cabinetul condus Ion C. Brătianu.

Vasile Boerescu a fost promotor în mai multe

domenii ale dreptului. El s-a remarcat, de pildă, ca

autor al primelor manifestări scrise din cultura juri -

dică românească în materia dreptului internaţional.

Studiile sale din domeniul dreptului penal, cu nume -

roase elemente de originalitate, ca şi activitatea sa în

domeniul codificării penale îl recomandă pe Vasile

Boerescu drept „cel mai mare penalist al României

din veacul al XIX-lea”, după cum afirma juristul

Petre Ionescu-Muscel, autor al lucrării „Penalişti

români în a 2-a jumătate a secolului XIX”.

În domeniul dreptului comercial, Vasile Boe rescu

a publicat, în 1859, primul tratat din doctrina româ -

nească: „Explicarea Condicei comerciale române”.Această lucrare a fost considerată de reputatul profesor

de drept comercial I.L. Georgescu drept „încoronarea

activităţii de jurist a lui Boerescu”.

4

A editat, în 1865,

prima colecţie de legi „Codicele române Alexandru Ioan

sau Colecţiune de legile Principatelor Unite Române”,

republicată, într-o formă îmbogăţită, în trei volume, în

anul 1873.

„Lucrările sale judiciare reprezintă cu hotărâre

noua concepţie, care părăseşte frazele elementare sau

naive şi exclamative spre a le înlocui cu tratarea nouă,

sobră, didactică şi comparativă, cu izvoare ştiinţifice,

având şi preocupări asupra înţelegerii termenilor

tehnici. Străinătatea a aflat despre situaţia juridică a

ţărilor noastre, iar profesioniştilor români li se punea

la îndemână o sinteză critică a dreptului pe atunci în

vigoare”.

5

Dintre lucrările sale fac parte, în afara tezei de

doctorat, „La Roumanie après la Traité de Paris du 30

mars 1856”, Paris, 1856; „Traité comparatif des délits

et des peines au point de vue philosophique et

juridique”, 1857; „Le firman Turc pour la convocation

des Divans ad-hoc dans les Principautés du Danube”,

1857; „România după tratatul de la Paris”, Paris,

1857; ”Explicarea convenţiunii relative la organizarea

Principatelor”, Bucureşti, 1858; „Examen de la Con -

vention du 19 Août relative à l’organisation des

Principautés Danubiennes”, Paris, 1858; Cuvânt rostit

de directorul Şcoalelor Vasile Boerescu la împărţirea

premiilor pe 1858-59; „Explicarea Condicei comer -

ciale române”, Bucureşti, 1859; „Proiect de lege

asupra reorganizării instrucţiunii publice”, 1863;

„Mémoire sur la jurisdiction consulaire dans les

Principautés-Unies roumaines”, Paris, 1865 – ediţie

românească, Bucureşti, 1868; „Codicele române

Alexandru Ioan sau Colecţiune de legile Principatelor

Unite Române”, 1865, colecţie de legi republicată

într-o formă îmbogăţită, în trei volume, în anul 1873;

„Apendice”, 1875; „Mémoire prèsenté à la conference

de Paris”, Paris, 1866; „Drepturile României înte me -

iate pe tratate”, 1874; „La question israelite”,

discours, Bucarest, 1879; „Conflictul religios de la

Curtea de Argeş”, Interpelare, 1879; „Proiect pentru

revizuirea Constituţiei”, 1883; „Discursuri politice

1859-1883” (cu o notiţă biografică), volumele I-II,

1910. Vasile Boerescu a tradus „Soldatul orfan”,

melodramă militară în 3 acte, Bucureşti, 1850.

A profesat până în ultimele zile, când, după

cum relatează un contemporan al său, „maladia

teribilă de care suferea era înspăimântător întipărită

pe figura-i aproape stinsă”. A încetat din viaţă la Paris,

la 18 noiembrie 1883, unde se dusese pentru îngrijirea

sănătăţii. Înmormântarea a avut loc în ţară. După cum

se arăta în publicaţia „Românul” din 3 şi 6 decembrie

1883, „înmormântarea s-a făcut în ţară, cu mare

pompă, în asistenţa demnitarilor şi autorităţilor şi în

mijlocul unei mulţimi atât de compacte, încât «deabia

putea cortegiul funebru să iasă din gara Târgoviştii»

unde fusese adus corpul din străinătate”.

După cum afirma Nicolae Iorga, Vasile Boe -

rescu era „om învăţat, deprins a vorbi, nu ca avocat, ci,

în cea mai mare parte, mai ales ca profesor de drept;

cugetător politic vrednic de acest nume, om de răs -

pundere şi de caracter”. A fost un om politic de sea mă

care a militat, prin toate mijloacele, pentru reformarea

statului român şi pentru independenţa României şi,

totodată, a fost unul din cei mai repre zentativi slujitori,

pionieri ai dreptului românesc.

Personalități ale Consiliului Legislativ de-a lungul timpului


4

I.L. Georgescu, Protagonişti ai dreptului comercial român,

ediţia a II-a, Bucureşti, Lumina Lex, 2002, p. 53.

5

Radu Dimiu, op. cit., p. 23.

Ne revine deosebita onoare de a semnala

apariţia unei remarcabile lucrări, într-un domeniu al

dreptului care, în ultima perioadă, cunoaşte noi

tendinţe determinate de realităţile geo-politice de la

nivel mondial.

Aceste noi realităţi creează tulburări profunde

atât pe plan mondial, cât şi din ce în ce mai pregnant

şi pe plan naţional, dar şi generează zi de zi noi

provocări care au ca rezultat necesitatea reconsi -

derării şi regândirii în întregime a regimului juridic

aplicabil străinilor.

Obiectul de analiză al prezentei lucrări se

circumscrie într-una dintre cele mai spectaculoase

ramuri ale ştiinţei dreptului şi anume dreptul inter -

naţional privat şi se referă la regimul juridic aplicabil

străinilor aflaţi pe teritoriul patriei noastre, domeniu

în care, astfel cum spun şi autorii în introducere

„regula o face excepţia”.

În prezenta lucrare, problematica atât de vastă,

complexă şi diversă a subiectului în cauză este

abordată în mod extensiv, dar detaliat, fiecare aspect

fiind minuţios analizat, cu luarea în considerare a

climatului actual, în care Europa este efectiv copleşită

de numărul mare de migraţi sosiţi din toate colţurile

lumii, dar mai ales cei care sosesc din zonele afectate

de conflictul din Orientul Mijlociu.

Deşi poate la prima vedere ar putea surprinde

numărul mare de pagini al lucrării, prin parcurgerea

sa se remarcă faptul că materia analizată este foarte

bine structurată, cititorul parcurgând în mod cursiv şi

plăcut paginile lucrării.

Autorii, dnul Ioan Chelaru, vicepreşedinte al

Senatului României, preşedinte al Uniunii Juriştilor

din România şi dna Ana Luisa Chelaru, notar public,

au elaborat prezenta lucrare în contextul în care

relaţiile private internaţionale, din ce în ce mai extin -

se şi complicate, implică în mod necesar existenţa

unor reglementări specifice (naţionale şi interna -

ţionale), menite să asigure, măcar în parte, spaţiul de

libertate, securitate şi justiţie în acest complex

domeniu.

Prin dezvoltarea şi comentarea, aproape în

totalitate, a normelor de drept care reglementează

actele şi faptele juridice ale străinilor, lucrarea repre -

zintă o noutate în peisajul preocupărilor pe care

specialiştii români din domeniul dreptului le au. Un

alt element de noutate al lucrării este reprezentat de

modalitatea de definire a noţiunii de „străin”, prin

care este înţeleasă, din punctul de vedere al autorilor,

nu doar o persoană fizică, ci şi o persoană juridică.

Cei care vor avea plăcerea de a lectura paginile

lucrării vor descoperi o abordare explicită şi directă

a dreptului pozitiv, atunci când se pune problema

exis tenţei unui element de extraneitate sau, în expri -

mare academică, „când o relaţie privată interna -


APARIŢII EDITORIALE

Străinii în România. Regim juridicIoan Chelaru, Ana Luisa Chelaru

Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2016

ţională are legătură cu mai multe sisteme de drept

naţionale”.

Pentru o mai bună accesibilitate a lucrării,

autorii au efectuat o abordare concisă, structurată în

două mari părţi, care la rândul lor cuprind capitole şi

secţiuni, al căror titlu rezumă principalele subiecte

analizate în cadrul acestora. Tema abordată, atât de

delicată în prezent, este analizată cu echidistanţă,

ţinând cont şi de preponderenţa normelor dreptului

Uniunii Europene faţă de sistemul de drept românesc.

Lucrarea urmăreşte cu prioritate relevarea unor

aspecte vizând sensul normelor legale, naţionale sau

internaţionale, aplicabile regimului străinilor, corela -

ţiile care se realizează între acestea, în condiţiile în

care legislaţia Uniunii Europene, care se aplică cu

prioritate, tinde să devină majoritară.

Referitor la meritele lucrării îl cităm pe prof.

univ. dr. Dragoş Alexandru Sitaru, un nume de

referinţă în domeniul dreptului internaţional privat:

„Remarc cu plăcere acurateţea cu care instituţii

importante ale dreptului privat au fost analizate şi

comentate, în raport cu străinii, de fiecare dată

concluzia fiind una firească, conform căreia o lege

străină nu se aplică în România prin propria ei forţă,

ci numai pentru că o normă juridică română trimite la

ea în mod obligatoriu. Ca atare, legea străină, atunci

când devine aplicabilă, aceasta are loc în temeiul,

limitele şi sub condiţiile impuse de fiecare dată de

legea naţională, ca lege a forului. Constat cu plăcere,

de asemenea, că lucrarea tratează şi „noutăţile”

autoh tone sau europene, în ceea ce priveşte străinii,

persoane fizice sau juridice din România, dar nu

neglijează, dimpotrivă, se ocupă de multe ori în

detaliu, şi de celelalte domenii ale dreptului cu care

subiectul calificat vine în contact. O bibliografie

română şi străină deosebit de consistentă şi actuală şi

folosirea legislaţiei române şi a regulamentelor

Uniunii Europene în vigoare până la 1 februarie 2016

sunt două argumente care dau lucrării analizate

soliditatea ştiinţifică necesară, recomandând-o spre a

fi lecturată”.

Lansarea oficială a lucrării a avut loc la data

de 5 aprilie 2016, într-un cadru festiv găzduit de

Senatul României, în Sala „Constantin Stere” din

Palatul Parlamentului.

Evenimentul editorial a reunit un număr mare

de invitaţi, reprezentanţi ai uniunilor profesionale din

domeniul justiţiei, senatori, specialişti şi cadre uni -

ver sitare atât din Bucureşti, cât şi din numeroase alte

oraşe din ţară.

În deschiderea evenimentului, prof. dr. Ovidiu

Predescu – Director al publicaţiilor ,,Dreptul”, a subli-

niat faptul că domeniul dreptului internaţional privat,

în sfera căruia se plasează lucrarea prezentată, i-a

atras pe ambii autori în activitatea lor profesională,

regăsindu-se şi în alte lucrări elaborate de aceştia,

tematica abordată fiind totodată extrem de potrivită în

contextul internaţional actual.

În cuvântul său, Preşedintele Senatului, domnul

Călin Popescu Tăriceanu, a apreciat că lucrarea repre -

zintă „o adevărată monografie a unui subiect de inte res

pentru spaţiul românesc şi european” din per s pec tiva

„preocupării pentru relaţiile românilor cu străinii şi

respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti

indiferent de originea lor” şi a scos în evi denţă faptul

că, din punctul său de vedere, nota carac teristică o

constituie „sobrietatea”, cu atât mai mult cu cât

„România duce lipsă astăzi de sobrietate în tratarea

unor subiecte de interes real pentru români”.

O adevărată prezentare de specialitate a făcu -

t-o, sintetic, prof. univ. dr. Dan Lupaşcu, insistând

asupra caracteristicilor legate de efortul considerabil

de documentare – 177 lucrări de specialitate româ -

neşti şi străine menţionate, izvoare normative interne

şi internaţionale, informaţia juridică la zi, caracterul

anticipativ, stilul clar, cursiv, limbajul accesibil

tuturor, specialişti sau nu, valoarea de instrument de

documentare a lucrării. Sublinierea în lucrare a

aspectului că „ţara noastră a adoptat o politică justă”

în domeniul străinilor, xenofobia nefiind o carac -

teristică a românilor, preconizarea de către autori de

reguli uniforme şi instituţii similare, precum şi

constatarea că lucrarea atinge tematic criza imigran -

ţilor şi se referă totodată la situaţia infracţiunilor

comise în străinătate împotriva cetăţenilor români,

sunt alte elemente de interes relevate în cadrul

observaţiilor formulate.

După intervenţia preşedintelui Editurii Univers

Juridic, domnul Nicolae Cârstea, Ana-Luisa Chelaru

a mulţumit acestuia, precum şi preşedintelui Sena -

tului, domnul Călin Popescu Tăriceanu pentru găz -

duire, domnului prof. univ. dr. Dan Lupaşcu pentru

aprecierile formulate pe marginea lucrării realizate în

colaborare cu domnul senator Ioan Chelaru.

La rândul său, domnul senator Ioan Chelaru a

mulţumit tuturor invitaţilor prezenţi la evenimentul

editorial găzduit de Senat şi a mărturisit că şi domnia

sa priveşte cartea actuală, a şaptea lucrare a sa, ca pe o

reuşită, mai ales pentru că vine să răspundă unor nevoi

din viaţa publică: „Problema migraţiei din acest

moment a fost un imbold în finalizarea acestei lucrări”.

Discursul domniei sale s-a dorit a fi în primul

rând o confesiune, autorul precizând că „Înainte de a

veni, gândindu-mă la întâlnirea cu dumneavoastră,

m-am întrebat despre ce voi vorbi. Ce am avut de

spus, din acest punct de vedere, am scris aici, şi eu, şi

Apariții editoriale


Luisa. Cei care o să fiţi curioşi sau cei care o să aveţi

nevoie, măcar spre consultare, veţi găsi aici cam tot

ce se putea scrie în acest moment despre condiţia

juridică a străinului în România, indiferent de

domeniu, începând de la familie, până la insolvenţă,

de la persoana fizică la persoana juridică, continuând

cu aspecte de drept comercial din România, toate

domeniile unde lucrează şi trăiesc străinii din

România – am încercat să le acoperim în sensul

existenţei unor acte normative sau a nevoii, în acest

moment, de acte normative. Şi atunci, eu mărturisesc

că am avut un avantaj; acela de a face parte dintr-un

corp legiuitor în ultimii 12 ani, şi nu e puţin, de a

simţi, ceea ce practicienii care sunt în sală ştiu – eu

sunt şi practician – nevoia de a înţelege: oare ce a

gândit legiuitorul în momentul în care a trimis în

spaţiul public o asemenea normă? De multe ori m-

am întrebat şi eu, ca practician, care este sensul unei

norme juridice, ce au vrut să reglementeze legiuitorii

în momentul în care au elaborat o anumită normă,

cum poate ea să fie pusă în practică, răspunde ea cu

adevărat unei nevoi de reglementare a societăţii?”

Dintre temele de dezbatere pe care şi le-a

propus lucrarea, domnia sa a ţinut să mai sublinieze

existenţa unei polarităţi între tendinţa de a se adopta

masiv legislaţia europeană în materie de reglementare

a regimului străinilor şi tendinţa de a se păstra norma

naţională, pledând pentru realizarea unui echilibru

între cele două şi, mai ales, adaptarea legislaţiei

europene la specificul naţional: „Să facem acte

normative şi norme juridice pentru toată populaţia din

România”.

În final, nu ne rămâne decât să îi felicităm pe

cei doi autori, tată şi fiică, pentru lucrarea de faţă,

care nu doar că abordează un subiect atât de actual, ci

şi are meritul de a anticipa tendinţele legislative la

nivel european în această problemă şi să sperăm că

acest demers ştiinţific va fi urmat şi de altele asemă -

nătoare.

Totodată, prin modalitatea de analiză şi tratare

a domeniului vizat, suntem pe deplin de acord cu

aprecierea unuia dintre autori, conform căreia

„această carte este actuală astăzi, va fi şi mâine, poate

chiar o perioadă mai îndelungată, dar avantajul ei este

că include, chiar la zi şi poate un pic anticipativ,

reglementarea şi modul în care privim problematica

străinilor în România”.

Suntem convinşi că prezentul volum o să fie o

lectură utilă nu doar pentru specialişti, ci şi pentru cei

care doresc să cunoască reglementările interne sau

europene relative la regimul străinilor, pe care le vor

regăsi adunate într-o singură lucrare.

Sorin POPESCU

preşedinte de secţie

Cătălin CIORA

şef sector




La Editura Academiei Române a apărut cartea

„Dreptul şi juriştii în Academia Română (1866-

2016)”, semnată de prof. univ. dr. Mircea Duţu,

director al Institutului de Cercetări Juridice „Acad.

Andrei Rădulescu” al Academiei Române.

Lucrarea apare în contextul aniversării a 150

de ani de la crearea, la 1 aprilie 1866, a Societăţii

Literare Române, devenită, în august 1867, Socie -

tatea Academică şi din 1879 „Institut naţional”, sub

denumirea de Academia Română. Ea se vrea, aşa

cum îi arată şi titlul, un omagiu, prin evocare şi

consemnare a evenimentelor, adus acelor jurişti care,

de-a lungul timpului, au contribuit, sub cupolă

academică, la propăşirea limbii române, ştiinţei şi

culturii naţionale.

Cartea este structurată în trei părţi, precedate

de o Prefaţă semnată de autor şi un Avant-propos în

care este publicată conferinţa ţinută la Radio, în data

de 25 mai 1934, de academicianul Andrei Rădulescu

cu titlul elocvent „Academia şi Dreptul”. A fost

adăugat, totodată, sub titlul semnificativ „Mă stră -

duiesc pentru independenţa şi înălţarea justiţiei… să

accentuez caracterul românesc al Dreptului nostru”,

textul cuvântării rostite de ilustrul academician, viitor

preşedinte al Academiei Române (1946-1949), cu

ocazia învestirii sale ca Prim-Preşedinte al Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie (1938).

„Partea I. Dreptul şi Academia” este împărţită

în cinci capitole care subliniază premisele politico-juri -

dice ale întemeierii Academiei Române, dreptul în

contextul academic, ştiinţa dreptului în supremul for

academic şi rolul Institutului de Cercetări Juri dice,

cultura judiciară şi cultura juridică românească în era

mondializării. „Partea a II-a. Din galeria marilor

jurişti, membri ai Academiei Române” prezintă un

tablou statistic al prezenţei juriştilor în înaltul for şi

scurte fişe biobibliografice ale unor personalităţi ale

domeniului. „Partea a III-a. Discur suri de recepţie”

conţine discursuri rostite de acade micienii T.

Stefanelli – prietenul de suflet al lui Mihai Eminescu –,

Andrei Rădulescu şi Traian Ionaşcu, răspunsuri la

aceste discursuri, precum şi „Perspec tive.

Argumentum pentru Enciclopedia Juridică Română

(EJR)” care prefigurează cel mai important proiect

juridico-ştiinţific şi cultural academic român în

domeniu.

În cadrul conferinţei ţinute la Radio în data de

25 mai 1934, academicianul Andrei Rădulescu

aminteşte printre membri corespondenţi câţiva mari

jurişti cum ar fi Ioan Ionescu-Dolj care a fost preşe -

dintele Secţiei I de drept public a Consiliului

Legislativ din anul 1925 şi apoi, prim-preşedinte al

instituţiei între anii 1938-1943, an în care s-a şi

pensionat. Misiunea redactării Codului penal şi a

Codului de procedură penală a revenit Secţiei I de

drept public a Consiliului Legislativ, condus o

perioadă lungă de timp de Ioan Ionescu-Dolj. Ele au

fost terminate după o muncă de circa zece ani, apoi



Dreptul şi juriştii în Academia Română (1866-2016)

Mircea Duţu

Bucureşti, Editura Academiei Române, 2016

au fost votate de Parlament şi transformate în legi

care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

1

De altfel,

opera de unificare legislativă a României întregite a

constituit o misiune permanentă a Consiliului

Legislativ interbelic în perioada întregii sale

existenţe: 1 ianuarie 1926 – 22 aprilie 1948. Iar în

rândul întâi al celor care au avut de îndeplinit această

misiune s-a aflat Ioan Ionescu-Dolj. El a apreciat

sforţările extraordinare făcute de Consiliu, de a

corespunde în totul menirii sale constituţionale, ca

ţara să aibă o legislaţie modernă, mai lipsită de

contradicţii şi lacune, dar nu a uitat să atragă atenţia

că este încă mult de făcut

2

.

În „Partea I. Dreptul şi Academia, Capitolul II.

Dreptul în context academic”, autorul Mircea Duţu

menţionează pe lista membrilor de onoare ai

Academiei Române pe Tudor R. Popescu (1913-

2004) desemnat la 12 noiembrie 1996, profesorul

Vasile Stănescu (1925- ; economist şi jurist) ales la 29

ianuarie 1999 şi pe profesorul Tudor Drăganu (1912-

2010) ales la 21 iulie 2003.

Între anii 1938-1948, Tudor R. Popescu a fost

membru al primului Consiliu Legislativ, activând,

rând pe rând, ca referent stagiar, referent titular şi

referent şef. De remarcat că în perioada 1946-1948,

la Consiliul Legislativ a lucrat şi soţia sa, Vera

Popescu, încadrată în funcţia de referent stagiar

3

, în

prezent centenară, singura juristă în viaţă a

Consiliului Legislativ interbelic.

„Membrii Consiliului Legislativ [din perioada

1926-1948] au fost mari personalităţi. [...] Toţi aceşti

specialişti erau foarte bine informaţi şi dornici să

poarte discuţii. Ei îşi desfăşurau activitatea cu

patimă”

4

, sunt cuvintele regretatului profesor

universitar doctor docent Tudor R. Popescu, care s-a

dovedit el însuşi a fi un astfel de specialist de marcă

al primului Consiliu Legislativ, pasionat de munca

sa. În 1938 a devenit membru al primului Consiliu

Legislativ, ce era, în opinia sa, „o instituţie extrem de

selectă, cea mai selectă din ţară”

5

. Conform relatării

sale, admiterea în această instituţie juridică nu era

deloc uşoară. „Vă spun cum a fost când am intrat eu

în Consiliul Legislativ”, îşi amintea Tudor R.

Popescu. „Din prima zi ţi se dădea un proiect de lege

ca probă. De obicei, tinerii care dădeau proba nu

sesizau mai mult de jumătate din greşelile ce se

puteau evita. Profesorul care a verificat proba mea

mi-a spus că am sesizat peste trei sferturi din aceste

greşeli”

6

. La Consiliul Legislativ a început să lucreze

efectiv din 1940, pentru că din 1937 a avut o bursă de

patru ani la Facultatea de Drept a Universităţii din

Paris ce i-a fost acordată de Institutul Francez.

Concomitent cu perioada în care a lucrat la

Consiliul Legislativ, Tudor R. Popescu a fost cadru

didactic la Facultăţile de Drept ale Universităţilor din

Iaşi (cu începere din 1935) şi Bucureşti, predând

cursuri de drept civil, drept internaţional privat şi de

drept al comerţului internaţional. Astfel, între 1935-

1937, a fost asistent supleant şi, între 1937-1941,

asistent la Catedra de Drept Civil a Facultăţii de

Drept a Universităţii din Iaşi, pentru ca între 1941 şi

1947 să fie conferenţiar universitar la Facultatea de

Drept a Universităţii din Bucureşti, instituţie de

învăţământ superior prestigioasă în care, mai târziu,

a activat timp de mulţi ani ca profesor universitar. În

1947 s-a mutat, însă, la Iaşi unde a funcţionat, în

calitate de profesor universitar, la Facultatea de Drept

a Universităţii ieşene. Apoi, după scurt timp, a revenit

în Capitală pentru a preda la Academia de Studii

Economice. Referitor la această perioadă tumultoasă

din viaţa sa, Tudor R. Popescu îşi amintea: „Am

activat şi la Consiliul Legislativ şi la facultate. Eram

trei zile la Bucureşti, la Consiliul Legislativ şi trei

zile la Iaşi, la facultate. Cei de la Consiliul Legislativ

preferau să te aibă acolo trei zile, dar pline, decât să

nu te aibă deloc. Nu se punea problema salarizării.

Erai bine plătit. Şi soţia [Vera Popescu] a venit cu

mine, mai întâi ca funcţionară, apoi a lucrat efectiv ca

juristă la Consiliul Legislativ [referent stagiar între

anii 1946 şi 1948]”

7

.

În 1947, când încă mai activa la Consiliul

Legislativ, a devenit consilier juridic în Comisia

ministerială pentru redresare economică şi stabilizare

monetară. „Am lucrat la Consiliul Legislativ până în

1948, când s-a desfiinţat”, preciza Tudor R. Popescu.

„Deci am fost acolo şi în perioada războiului. Eram

scutiţi de front; ne considerau mobilizaţi acolo. Se

cereau avize şi în timpul războiului, deoarece legile

continuau să se facă. Consiliului Legislativ i s-a cerut

părerea şi în perioada cuprinsă între 1944-1948. [...]



1

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

2006, p. 38.

2

Ioan Ionescu-Dolj, Consiliul Legislativ – 10 ani de existenţă –Ce ar fi trebuit să fie potrivit legii sale organice şi ce este, în

volumul Consiliul Legislativ. Zece ani de activitate 1926-1936,

Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Luceafărul”, [1936], p. 71.

3

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, op. cit., p. 164.

4

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Consiliul Legislativ era oinstituţie extrem de selectă, cea mai selectă din ţară (Convorbire

cu prof. univ. dr. doc. Tudor R. Popescu despre Consiliul

Legislativ interbelic). În volumul Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

2004, p. 229.

5 Ibidem, p. 229.

6 Ibidem, p. 228.

7 Ibidem, p. 229-230.

După venirea ruşilor în ţară, mi-am permis să nu dau

aviz favorabil legii care ar fi pus în pericol existenţa

bisericilor în România. Am avut 12 argumente logice

pentru a-mi susţine punctul de vedere. Noi aveam

bisericile sub formă de fundaţii. Cuvântul fundaţie nu

figura în legea preconizată. M-am axat pe acest fapt

pentru a salva bisericile. La protestul politrucului rus,

i-am spus să vorbească la Moscova pentru a modifica

legea. Cine putea însă să vorbească la Moscova? Am

scris o carte de 200 de pagini despre salvarea

bisericilor în România. Având în vedere şi acest caz,

pot să afirm că logica juridică mi-a folosit mai mult

decât alte susţineri intelectuale”

8

. Numit în 1948

preşedinte al Comisiei pentru aplicarea Legii de

confiscare a patrimoniilor tuturor instituţiilor

religioase, Tudor R. Popescu a procedat la o

interpretare in favorem Ecclesiae a acestei legi, astfel

încât a salvat de la naţionalizare patrimoniile tuturor

bisericilor, mănăstirilor şi altor lăcaşuri, fără nicio

discriminare de cult, rit ori sectă, apărând, în

consecinţă, însăşi aplicarea principiului libertăţii

religioase ca atare, ceea ce a permis construirea legală

ulterioară a unor aşezăminte religioase noi, fapt unic

în ţările aflate sub ocupaţie sovietică. Pentru acest

fapt, în 1996, a fost nominalizat la Premiul Nobel

pentru Pace.

Între anii 1954 şi 1957, Tudor R. Popescu a

fost încadrat la Institutul de Cercetări Juridice, ca şef

de sector, perioadă în care a desfăşurat o valoroasă

activitate de cercetare ştiinţifică. Din 1957 până în

1988 a deţinut funcţia de preşedinte al Societăţii

Române de Drept Comparat. A fost, de asemenea,

şeful contenciosului la Ministerul Petrolului în anii

1950. În 1953, a fost numit arbitru la Comisia de

Arbitraj alcătuită din 15 membri, făcând parte din

această comisie până la decesul său. Mai târziu, în

1978, a fost numit, după academicianul Traian

Ionaşcu, căruia i-a fost şi asistent la începutul

carierei, preşedintele în funcţiune al Comisiei de

Arbitraj pentru Comerţ Exterior, organism

jurisdicţional permanent pentru soluţionarea litigiilor

comerciale cu elemente de extraneitate, ce funcţiona

pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

În această calitate a desfăşurat o amplă activitate

ştiinţifică, precum şi de reglementare şi reprezentare,

fiind membru al celor mai înalte forumuri mondiale

de specialitate. Astfel, prin persoana profesorului

Tudor R. Popescu, România a fost reprezentată în

Consiliul Internaţional pentru Arbitraj Comercial

(ICCA) de la Paris şi, apoi, în Federaţia Inter -

naţională a Instituţiilor de Arbitraj Comercial

(IFCAI) de la New York. Participant activ la lucrările

Grupului European de Arbitraj Comercial Interna -

ţional – for de nivel european –, Tudor R. Popescu a

adus o contribuţie deosebită la revigorarea şi

dezvoltarea arbitrajului.

Primirea la 12 noiembrie 1996 a profesorului

universitar doctor docent Tudor R. Popescu ca mem -

bru de onoare al Academiei Române a reprezentat

încununarea recunoaşterii imensei contribuţii pe care

domnia sa a adus-o la dezvoltarea ştiinţelor juridice

în România. În acest context, trebuie remarcat faptul

că Tudor R. Popescu a fost autorul primului tratat

amplu de drept internaţional privat de după Revoluţia

din decembrie 1989 şi, ulterior apariţiei Legii nr.

105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de

drept internaţional privat, al primului tratat în două

volume de drept al familiei după adoptarea Codului

familiei în 1954, al altor lucrări deosebit de valoroase

de drept al comerţului internaţional, acordând, în

domeniile mai sus amintite, o atenţie deosebită

activităţii practice. La realizarea vastei sale opere

ştiinţifice a fost ajutat şi de experienţa bogată pe care

a acumulat-o în practica arbitrală.

Vasile Stănescu a fost consilier permanent, şef

al Secţiei a III-a a celui de-al doilea Consiliu

Legislativ şi pentru scurt timp preşedinte interimar al

Consiliului, chiar din momentul intrării acestei

instituţii juridice prestigioase în funcţiune, în 1972 şi

până în 1984. Încă din primii ani de activitate

desfăşurată în cadrul Consiliului Legislativ s-a

remarcat prin lucrările sale de specialitate.

În cursul timpului, V. Stănescu a deţinut funcţii

ministeriale de director, director general, arbitru şef

interdepartamental şi consilier ministerial cu

probleme editoriale, economice, juridice şi de arbitraj

comercial. A fost redactor, apoi, în perioada 1958-

1972, redactor şef coordonator la Editura Ştiinţifică,

îndrumând apariţia de lucrări în diverse domenii de

specialitate. Concomitent cu munca editorială, a

desfăşurat o îndelungată şi apreciată activitate

didactică, atât în cadrul Academiei de Studii

Economice, fiind la un moment dat chiar asistentul

renumitului profesor Andrei Rădulescu – fost

preşedinte al Academiei Române –, cât şi în cadrul

Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti, unde a

predat cursuri de economie politică

9

.

Începând din 1950, Vasile Stănescu a desfă -

şurat o bogată activitate ştiinţifică în domeniile drept

şi legislaţie economică, economie şi management, ce

a constat în elaborarea şi publicarea, în ţară şi în



8 Ibidem, p. 229-230.

9

Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, Personalităţi ale ConsiliuluiLegislativ de-a lungul timpului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

2014, p. 122-123.

străinătate, a circa 40 de volume şi cursuri, precum şi

a peste 350 de articole şi studii. Cercetările

multidisciplinare efectuate, singur sau în colaborare,

au condus, prin modul de abordare dinamică şi prin

rezultatele obţinute, la reevaluarea unor concepte din

literatura economică şi juridică.

Ca urmare a meritelor ştiinţifice deosebite ale

lucrărilor pe care le-a elaborat, Vasile Stănescu a

devenit, la 29 ianuarie 1999, membru de onoare al

Academiei Române.

De asemenea, a luat parte la toate acţiunile de

evaluare a stării economiei naţionale. De remarcat

implicarea sa în elaborarea, la solicitarea Uniunii

Europene, a „Strategiei naţionale de dezvoltare

economică a României”, înaintată, în martie 2000,

Comisiei Europene de la Bruxelles, şi a capitolului

„Dreptul muncii” din lucrarea „România 2000”. Şi-a

adus contribuţia la realizarea volumului „Probleme

ale integrării României în UE – cerinţe şi evaluări”,

2001-2002.

Printre lucrările semnate de economistul şi

juristul Vasile Stănescu amintim „Manual de drept

financiar. Vol. I”, „Ştiinţa globalizării”, „Globalizarea

De peste 40 de ani, Vasile Stănescu funcţio -

nează în conducerea Fundaţiei „Familia Menachem

H. Elias”, iniţiind şi conducând cu succes acţiunile

pentru recuperarea, reconstituirea, consolidarea şi

dezvoltarea patrimoniului acesteia, ca şi pentru

promovarea imaginii şi sprijinirea statornică a

Academiei Române şi a instituţiilor fundamentale ale

culturii române. Vasile Stănescu a fost, de altfel,

continuator, la Fundaţie, al profesorului universitar

doctor docent Ioan Ceterchi, fost preşedinte al

Consiliului Legislativ, fiindu-i, totodată, colaborator

şi prieten apropiat.

Tudor Drăganu a fost un jurist român bine-

cunoscut, vreme îndelungată profesor de drept

constituţional, membru de onoare al Academiei

Române, fiu al profesorului Nicolae Drăganu, rector

al universităţii clujene în interbelic.

În paralel cu activitatea didactică, prof. univ.

Tudor Drăganu a desfăşurat o bogată activitate de

cercetare ştiinţifică, ale cărei rezultate au fost

publicate în peste 130 de lucrări de specialitate,

printre care se numără: „Puterea discreţionară a

judecătorului în lumina codurilor penal şi de proce -

dură penală”, „Drept constituţional” (distinsă cu

premiul „Simion Bărnuţiu” al Academiei Române),

„Supremaţia legii”, „Drept constituţional şi instituţii

politice”, „Declaraţiile de drepturi ale omului şi

repercusiunile lor în dreptul internaţional public”,

„Liberul acces la justiţie”.

În semn de preţuire a activităţii sale, prof. univ.

Tudor Drăganu a fost ales membru al Institutului

Român de Ştiinţe Administrative şi membru al

Institutului Internaţional de Ştiinţe Administrative de

la Bruxelles. Între distincţiile primite se numără şi

Premiul de Excelenţă şi Medalia de Merit acordate

de Uniunea Juriştilor din România.

Meritele incontestabile în domeniul ştiinţelor

juridice ale profesorului Tudor Drăganu au fost recu -

noscute şi pe plan internaţional: a fost vicepreşe dintele

Comisiei pentru probleme juridice, parla men tare şi

drepturile omului a Uniunii Interparlamentare (1967-

1969), preşedinte al aceluiaşi organism internaţional

(1969-1973), membru al delegaţiei României la

Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană



spre o nouă treaptă de civilizaţie…”, „Drept

economic”, „Societatea civilă”, „Spaţiul public.

Gestionare şi comunicare…”, „Drumul spre libertate.

De la cunoaşterea senzorială la transcunoaştere” şi

„Elogiul tăcerii”, ultima carte a academicianului

apărută în 2015 la Editura Universul Juridic.

de la Helsinki (1975) şi Viena (1976), fiind apoi ales

(1976) şi preşedinte al Comisiei Politice pentru Secu -

ritate şi Cooperare Europeană de la Viena. Recu -

noaşterea valorii sale de pedagog, dar şi a operei sale

ştiinţifice a fost confirmată şi pe plan internaţional,

Tudor Drăganu fiind numit prin decret al Preşedin-

telui Republicii Franceze profesor la Universitatea

Pantheon-Sorbonne din Paris. În anul 1980 a fost ales

membru al Institutului Internaţional de Ştiinţe Admi -

nis trative din Bruxelles. A participat la numeroase

conferinţe şi congrese internaţionale la Roma, Viena,

Pescara, Alger, Paris, Malta, Pecs şi multe altele. A fost

Doctor Honoris Causa al Universităţii „Lucian Blaga”

din Sibiu (1997), al Universităţii din Oradea (1999),

al Universităţii de Vest din Timişoara (2002) şi al

Universităţii „Petru Maior” din Târgu Mureş, precum

şi Preşedinte de Onoare al Institutului de Ştiinţe

Administrative „Paul Negulescu” din Sibiu. La 21 iulie

2003 profesorul Tudor Drăganu a fost ales Membru de

Onoare al Academiei Române.

De remarcat este faptul că printre reprezen -

tanţii ştiinţei dreptului aleşi ca membri ai Academiei

Române în viaţă se află doar profesorul Ion Dogaru

(1935), membru corespondent ales la 6 iunie 2001,

şi profesorul Vasile Stănescu (1925), membru de

onoare ales la 29 ianuarie 1999.

Aşadar lucrarea „Dreptul şi juriştii în Aca -

demia Română (1866-2016)”, semnată de prof. univ.

dr. Mircea Duţu, se doreşte a fi o pledoarie în favoa -

rea preţuirii academice a Dreptului – a ştiinţei şi

culturii juridice – şi a reprezentanţilor acestuia, prin

prezen tarea unor elemente şi aspecte semnificative în

acest sens, precum şi, mai ales, prin marcarea

personalităţilor din domeniu care au adus un plus de

respectabilitate şi recunoaştere înaltului for ştiinţific

autohton. Din nefericire, numărul juriştilor în Acade -

mia Română – odinioară mult mai mare – a scăzut

constant în ultimele decenii, astfel că în prezent

putem să ne întrebăm, pe bună dreptate, dacă în

curând nu vom ajunge să ne confruntăm cu o situaţie

nedorită şi inedită, respectiv, ca ştiinţele juridice să

nu mai fie reprezentate în cadrul acestei prestigioase

instituţii.

Cristina PĂIŞ

expert




În urmă cu 20 de ani, la 1 aprilie 1996, îşi

începea activitatea Consiliul Legislativ, ca organ

consultativ de specialitate al Parlamentului, înfiinţat

în temeiul art. 79 al Constituţiei României din 1991

şi având ca principale atribuţii avizarea proiectelor

de acte normative şi ţinerea evidenţei oficiale a

legislaţiei României. În fapt, era vorba de o reluare a

activităţii acestei instituţii, întrucât un prim Consiliu

Legislativ a început să funcţioneze, în mod efectiv,

cu mai bine de 90 de ani în urmă, la 1 ianuarie 1926,

în temeiul Constituţiei României din 1923, care

prevăzuse la art. 76 crearea unui organ special de

tehnică legislativă.

Aşa cum primul Consiliu Legislativ a avut, în

perioada interbelică, o remarcabilă contribuţie la

unificarea legislaţiei pe teritoriul reîntregit al

României, celui de-al treilea Consiliu Legislativ îi

revine meritul de a fi coordonat reexaminarea întregii

legislaţii anterioare Constituţiei din 1991 în vederea

„asanării” de actele normative contrare prevederilor

sau spiritului ei şi care încălcau drepturile şi liber -

tăţile fundamentale ale omului sau principiile de

funcţionare ale unui stat democratic. Tot în această

perioadă, specialiştii Consiliului Legislativ au ela bo -

rat ceea ce avea să devină Legea nr. 24/2000 privind

normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, un adevărat ghid de legiferare,

care stabileşte norme şi precizări clare, concise şi

exacte cu privire la toate fazele procesului de constru -

ire a unui act normativ.

Aniversările evocate mai sus au fost marcate

festiv, la sediul Consiliului Legislativ, în data de

1 aprilie 2016, cu prilejul unei emoţionante întâlniri

între foşti şi actuali salariaţi, între cei care au clădit

această instituţie la mijlocul anilor ’90 şi mai tânăra

generaţie de jurişti căreia i-au predat ştafeta, pentru a

duce mai departe, cu acelaşi profesionalism şi aceeaşi

abnegaţie, eforturile acestor adevăraţi „deschizători

de drumuri”.

Dintre cei prezenţi la acest eveniment o men -

ţiune specială merită echipa care a avut responsa -

bilitatea construcţiei acestei noi instituţii: domnul

Valer Dorneanu, preşedinte ad-interim al Curţii

Constituţionale şi fost preşedinte al Consiliului

Legislativ şi al Camerei Deputaţilor, domnul Dragoş

Iliescu, fost preşedinte de secţie şi actualmente

preşedinte al Consiliului Legislativ, domnii Sorin

Popescu şi Nicolae Turcu, preşedinţi de secţie,

precum şi domnul Andrei Popescu, în prezent

judecător la Tribunalul Uniunii Europene, care s-a

alăturat şi el acestei echipe în anul 1996, în calitate de

şef al Departamentului pentru armonizarea legislaţiei

cu reglementările Uniunii Europene.

Vorbitorii şi-au amintit cu emoţie şi plăcere de

anii de început, când au fost nevoiţi să ia totul de la

zero, fără niciun personal, fără nicio dotare, în câteva

birouri puse la dispoziţie de Camera Deputaţilor în

corpul B1 al Palatului Parlamentului. Problema cea

mai dificilă s-a dovedit a fi recrutarea perso-

nalului, în condiţiile în care majoritatea specialiştilor

îşi desfăşurau deja activitatea la Preşedinţie, Parla -

ment, Guvern şi alte instituţii constituite înaintea

Consiliului Legislativ. În pofida acestor dificultăţi

inerente începutului, Consiliul Legislativ a reuşit

să-şi clădească o înaltă reputaţie profesională şi să-şi

demonstreze pe deplin utilitatea publică, având o

serioasă contribuţie la elaborarea reglementărilor

specifice statului de drept, în concordanţă cu noile

prevederi constituţionale.

Bogdan DOBRESCU

expert, şef serviciu



MANIFESTĂRI ŞTIINŢIFICE

20 de ani de la înfiinţarea celui de-al treilea Consiliu Legislativ

În perioada 18-20 mai 2016 a avut loc la

Bucureşti „A II-a Conferinţă Mondială a Asociaţiei

Internaţionale de Drept Penal” cu tema „Protecţia

mediului prin dreptul penal”. Conferinţa a fost

organizată de către Asociaţia Internaţională de Drept

Penal în colaborare cu Institutul de Cercetări Juridice

„Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române,

Universitatea Ecologică din Bucureşti şi Asociaţia

Română de Ştiinţe Penale şi a constat în şapte sesiuni.

Sesiunea 1 a Conferinţei a debutat cu dis -

cursuri introductive rostite de prof. univ. dr. Mircea

Duţu, directorul Institutului de Cercetări Juridice al

Academiei Române şi preşedintele Universităţii Eco -

logice din Bucureşti, prof. J. Vervaele, preşedintele

Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal, acad.

Cristian Hera, vicepreşedintele Academiei Române,

dr. Augustin Lazăr, procuror general al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi Erika

Stanciu, secretar de stat la Ministerul Mediului, Ape -

lor şi Pădurilor, care a dat citire mesajului minis trului.

În cadrul sesiunii 2, prof. Tudorel Toader,

rectorul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,

judecător la Curtea Constituţională a României,

vicepreşedinte al Asociaţiei Române de Ştiinţe

Penale, a dezbătut tema „Starea mediului şi

provocările sistemului juridic în vederea asigurării

protecţiei sale”.

În cadrul celorlalte sesiuni au participat rectori

sau cadre universitare din România, dintre care enu -

merăm: prof. univ. dr. Constantin Duvac, preşe din tele

Asociaţiei Române de Ştiinţe Penale, dr. Alexandru

Vlad Voicescu, secretar general al Asociaţiei Române

de Ştiinţe Penale, prof. univ. dr. habil. Valeriu Cuşnir,

directorul Institutului de Ştiinţe Juridice şi Politice al

Academiei de Ştiinţe a Moldovei, conf. dr. Andrei

Duţu, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Admi -

nistrative din Bucureşti, prof. Nicolae Grofu,

Asociaţia Română de Ştiinţe Penale şi ONG-uri repre -

zen tative în domeniu, prof. Gheorghe Popa, Academia

de Poliţie, Bucureşti, precum şi personalităţi de

prestigiu în domeniul dreptului internaţional comparat

al mediului sau al dreptului penal, printre care

amintim prof. Michael Faure, Univer sitatea din

Maastricht, Olanda, prof. Gert Vermeulen, Univer -

sitatea din Ghent, Belgia, prof. Michele Papa,

Universitatea din Florenţa, Italia, dr. Roberto Carlés,

preşedinte al Asociaţiei latino-americane de Drept

Penal şi Criminologie, Buenos Aires, Argentina, prof.

Katalin Ligeti, vicepreşedinte al Asociaţiei Interna -

ţionale de Drept Penal, prof. David Uhlmann, Univer -

sitatea din Michigan, SUA, Grazia Maria Vagliasindi,

Universitatea din Catania, Italia, Ilias Plakokefalos,

dr. Daan van Uhm, dr. Damian Zaitch, Facultatea de

Drept din Utrecht, Olanda, prof. Lorena Bachmaier,

Universitatea din Complutense, Spania, şi prof. Jose

Luis de la Cuesta, preşedinte de onoare al Asociaţiei

Internaţionale de Drept Penal, care a încheiat

conferinţa cu „Concluzii şi recomandări”.

În cadrul alocuţiunii introductive cu tema

„Dreptul penal ca drept al viitorului: cazul Dreptul

mediului. De la genocid la ecocid. Tradiţie, actua -

litate, perspective”, prof. univ. dr. Mircea Duţu a

evocat personalitatea lui Vespasian V. Pella, care a

activat din 1929 în cadrul conducerii Asociaţiei

Internaţionale de Drept Penal şi ca preşedinte între

1946 şi 1952. Penalist, profesor la Universitatea din

Bucureşti şi deputat, Vespasian V. Pella apărea ca

partizanul cel mai determinat al unei noi discipline,

dreptul penal internaţional, şi ca principalul ei artizan.

A elaborat mai multe rapoarte ştiinţifice, proiecte de

documente şi lucrări care aveau să-l acrediteze drept

fondatorul dreptului internaţional penal, promotorul

unificării dreptului penal şi artizanul proiectului unei

jurisdicţii penale inter na ţionale. De asemenea,

Academia Română l-a primit, la 26 mai 1941, în

rândul membrilor săi cores pon denţi.

Vespasian V. Pella a propus, în decembrie

1934, crearea Curţii Penale Internaţionale, iar în

aprilie 1935 a redactat primul text pentru înfiinţarea

acesteia. În 1935, Vespasian V. Pella a întocmit

Planul Codului represiv mondial, care prevedea

crearea Camerei Criminale în cadrul Curţii Perma -

nente de Justiţie Internaţională din cadrul Societăţii

Naţiunilor. Eforturile lui Vespasian V. Pella s-au con -

Manifestări științifice


A II-a Conferinţă Mondială a Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal

Protecţia mediului prin dreptul penal– Bucureşti, România, 18-20 mai 2016 –

cretizat, după cum am menţionat, prin adoptarea, la

Geneva, în noiembrie 1937, sub egida Societăţii

Naţiunilor, a Convenţiei contra terorismului şi a celei

ce instituia Curtea Penală Internaţională, fiind

semnate de reprezentanţii a 16 state, dar, din păcate,

ratificarea lor a fost împiedicată de declanşarea celui

de-al Doilea Război Mondial.

Prof. univ. dr. Mircea Duţu, preşedintele

Universităţii Ecologice din Bucureşti, a avut o a doua

prezentare în cadrul Secţiunii 4 – Stabilirea normelor,

standardelor şi mecanismelor de control, intitulată

„Infracţiunile de mediu în Uniunea Europeană: se

impune armonizarea extinsă sau noi instrumente de

aplicare?”. În concluzia cuvântării, se arată că la nivel

internaţional nu există încă o normă generală care să

incrimineze atingerile aduse mediului, singurele texte

juridice existente limitându-se la a prevedea obligaţii

de incriminare cu caracter sectorial.

Aşa cum afirma prof. Mircea Duţu în alocu -

ţiunea introductivă, prin înscrierea problematicii

protecţiei mediului prin dreptul penal printre preo -

cupările ştiinţifice permanente ale Asociaţiei

Internaţionale de Drept Penal, acreditată definitiv

prin Conferinţa mondială de la Bucureşti, se continuă

şi dezvoltă tradiţia acesteia de a considera şi promova

dreptul penal, ca drept al viitorului.

Concluziile conferinţei pot constitui bazele

teoretice ale unei acţiuni decisive în planul dreptului

pozitiv de asumare a proiectului fundamental al

intervenţiei penale specifice în favoarea protecţiei

mediului şi un impuls major în dezvoltarea acestei

noi discipline ştiinţifice.

Din partea Consiliului Legislativ, la această

manifestare de prestigiu a participat domnul Sorin

Popescu, preşedinte de secţie, vicepreşedinte al Uniu -

nii Juriştilor din România.

Cristina PĂIŞ

expert


Manifestări științifice


4. Teritorii, colectivităţi şi Uniunea Euro -

peană – (Territoires, collectivités et Union

européenne) – autor Henri Oberdorff, profesor

emerit la Universitatea din Grenoble-Alpes.

Crearea unui spaţiu european fără frontiere

interioare n-ar putea să nu aibă consecinţe asupra

organizării teritoriilor descentralizate a statelor

membre, chiar dacă acest obiectiv n-ar privi decât şi

în mod special statele membre. Colectivităţile

teritoriale, oraşele ca şi regiunile europene trăiesc ele

însele momentul construcţiei europene. Acest spaţiu

nou a incitat colectivităţile teritoriale să se dezvolte

dincolo de o simplă denumire europeană utilizată din

ce în ce mai des în politica lor de comunicare. Au luat

naştere noi asocieri, teritoriile descentralizate din

sânul statelor membre sunt din ce în ce mai mult luate

în considerare de către Uniunea Europeană.

Teritoriile fac obiectul politicilor specifice, denumite

o vreme politici regionale, înainte de a deveni o

politică de coeziune economică, socială şi teritorială.

Colectivităţile teritoriale sunt reprezentate în struc -

turile Uniunii Europene prin Comitetul regiunilor.

I. Luarea în calcul a teritoriilor descen -

tralizate ale statelor membre de către Uniunea

Europeană

Uniunea Europeană nu are competenţe în

chestiunea organizării administrative a teritoriilor

statelor membre. Tratatul Uniunii o confirmă expres.

Şi totuşi, se poate afirma din ce în ce mai des că

Uniunea ia în calcul acest lucru, chiar dacă de o

manieră paradoxală, în plan teoretic şi practic.

Uniunea Europeană nu poate ignora aceste teritorii,

ţinând cont de preocupările pentru dezvoltarea lor

economică şi socială. Pe acest subiect, dar şi în altele,

suntem în faţa unei forme de diviziune a muncii între

Uniunea Europeană şi statele sale membre.

A. O recunoaştere teoretică paradoxală aorganizării descentralizate a teritoriilor

Organizarea administrativă a teritoriilor ră -

mâne o competenţă a statului. În virtutea art. 4 din

TUE, „Uniunea respectă egalitatea statelor membre

în faţa tratatelor, ca şi identitatea lor naţională,

inerentă structurilor fundamentale politice şi constitu -

ţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală

şi regională”. Există de asemenea o recunoaştere

europeană explicită a principiului autonomiei locale

şi regionale. Se vede acest lucru pe mai multe nivele,

în ceea ce priveşte Uniunea Europeană şi Consiliul

Europei. În acelaşi timp, preambulul Tratatului

Uniunii Europene prevede că „Hotărâţi a urmări

neabătut procesul de creare a unei uniuni cât mai

strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt

luate ţinând cont de nevoile cetăţenilor, conform

principiului subsidiarităţii”. Rezultă astfel un princi -

piu de proximitate în acţiunea concretă şi principiul

subsidiarităţii în problema distribuţiei competenţelor.

Or, incontestabil, democraţia teritorială permite

aplicarea mai lesne acestor două principii. Uniunea

Europeană pare a fi favorabilă ideii de descentra -

lizare, fără a impune un model precis de urmat. Pe de

altă parte, statele membre ale Uniunii Europene, ca

membre ale Consiliului Europei, au ratificat Carta

europeană a autonomiei locale – în anul 1985 –, care

stabileşte, într-un fel, un standard european în materia

descentralizării.

B. O recunoaştere practic evidentă a terito -riilor şi a colectivităţilor descentralizate

Dacă recunoaşterea teoretică poate apărea ca

fiind paradoxală, recunoaşterea practică a teritoriilor

şi a colectivităţilor descentralizate de către Uniunea

Europeană este mult mai evidentă. Ea îmbracă mai

multe forme, fie structurale, fie politice. Existenţa


PREZENTARE SELECTIVĂ A UNOR ARTICOLE

DIN REVISTELE DE DREPT STRĂINE

Gestionarea teritoriului – o permanentă reformă (II)

Lucica-Violeta NICULAE

expert


Comitetului regiunilor în sânul structurilor Uniunii

Europene, de la Tratatul de la Maastricht din 1992,

este semnul unei recunoaşteri instituţionale a

colectivităţilor teritoriale ale Europei descentralizate.

Acest organ consultativ compus din 350 de membri

permite exprimarea concretă a ansamblului terito -

riilor şi colectivităţilor celor 28 de state membre. El

este consultat în procesul decizional al Uniunii

Europene în măsura în care consultarea sa este

obligatorie, în mai multe domenii, precum: coeziunea

economică, socială şi teritorială; reţelele trans-

europene; mediu; energie; sănătate publică; educaţie,

formare profesională, tineret şi sport; cultură; politica

socială. În acest context sunt exemplificate preve -

derile art. L 1511-1-2 din Codul general al colecti -

vităţilor teritoriale francez: „Colectivităţile teritoriale,

în măsura în care asigură funcţia de autoritate de

gestiune a programelor europene sau funcţia de auto -

ritate naţională în cadrul programelor de cooperare

teritorială, suportă corecţiile şi sancţiunile financiare

puse în sarcina statului printr-o decizie a Comisiei

Europene, a Curţii de Conturi Europene, printr-o

hotărâre în primă instanţă a unui tribunal al Uniunii

Europene sau printr-o decizie a Curţii de Justiţie a

Uniunii Europene, pentru programele în cauză, fără a

prejudicia măsurile pe care le au sau pe care trebuie

să le pună în aplicare, potrivit celui de-al doilea

alineat al art. L 1511-1-1, împotriva persoanelor ale

căror acte sunt la originea procedurii avute în

vedere”. Din acest punct de vedere, colectivităţile

teritoriale devin din ce în ce mai direct parteneri ai

Uniunii Europene. Această schimbare este cu atât mai

importantă cu cât nu apare în organizarea adminis -

trativă franceză.

II. Luarea în considerare a spaţiului euro -

pean prin teritoriile statelor membre

Colectivităţile teritoriale, pe de altă parte, ţin

cont de apartenenţa lor la statele membre ale Uniunii

Europene, ca şi de constrângerile pe care acest lucru

îl presupune, şi de posibilităţile ce se deschid în

spaţiul geografic. Ele sunt implicate total în

integrarea europeană la nivel infrastatal.

A. O aplicare pentru colectivităţile descentra -lizate ale statelor membre a dreptului Uniunii Europene

Dreptul Uniunii Europene se impune, prin

toate aspectele sale, şi colectivităţilor teritoriale.

Colectivităţile teritoriale trebuie să deschidă funcţia

publică resortisanţilor europeni în numele liberei

circulaţii a lucrătorilor şi a nediscriminării. Colectivi -

tăţile teritoriale fac să funcţioneze serviciile publice,

fie sub aspect administrativ, fie ca dimensiune

economică. Dacă primele nu sunt supuse dreptului

concurenţei, pentru cele din urmă lucrurile sunt mai

complexe, fiindcă, ţinând cont de natura lor econo -

mică, se găsesc în contradicţie cu exigenţele dreptului

Uniunii Europene. De aici rezultă mai multe între -

bări, legate de natura interesului general în cauză, de

finanţarea serviciului de interes economic general, de

natura reală a compensării serviciului public. Supu -

nerea colectivităţilor teritoriale la dreptul Uniunii

Europene se bazează pe controlul legalităţii activităţii

lor, independent de recurgerea la alte tipuri de litigii

în care ar putea fi implicate. Acest control revine

statului, mai precis – în Franţa – prefectului, care este

responsabil de buna aplicare a dreptului Uniunii

Europene în teritoriu. Statul îşi asumă consecinţele

în caz de nerespectare a legii.

B. Un dialog european al teritoriilor descen -tralizate ale statelor membre

Colectivităţile teritoriale au dovedit, după al

Doilea Război Mondial, necesitatea dialogului,

pentru schimbul a ceea ce numim azi bune practici şi

pentru întărirea unui spaţiu de pace în Europa. Acesta

s-a materializat sub forma înfrăţirii localităţilor. Apoi

a devenit o practică naţională, europeană şi mondială.

Astăzi se materializează prin Federaţia Mondială a

Oraşelor Unite. Dar există în acelaşi timp şi alte forme

de cooperare transfrontalieră, mai ales în cadrul

Consiliului Europei, prin Convenţia-cadru europeană

referitoare la cooperarea transfrontalieră a colectivi -

tăţilor sau autorităţilor teritoriale din 1980. Această

deschidere internaţională a colectivităţilor teritoriale,

încurajată de state, a dat naştere multor comunităţi de

lucru, ca expresie a unei solidarităţi specifice.

Intensitatea cooperării dintre colectivităţile

teritoriale cunoaşte un nivel superior, odată cu dez -

vol tarea euroregiunilor, menite să gândească formele

de restructurare a teritoriului, cel puţin în materie

conceptuală, independent de frontierele de stat.

Aceste forme de cooperare au un caracter institu -

ţional, având adesea statutul de grupare euroregională

de cooperare.

În sfârşit, dacă Uniunea Europeană nu are o

competenţă directă în chestiunea organizării adminis -

trative a teritoriilor statelor membre, aceste teritorii

acţionează din ce în ce mai des la scară europeană,

dând viaţă în mod concret faimosului principiu

european de subsidiaritate. Nu mai pare azi posibil

să gândim descentralizarea contemporană în statele

membre ale Uniunii Europene uitând acest principiu

şi omiţând vitalitatea în creştere a „Europei descen -

tralizate”.

5. Departamentul mai are încă un viitor? –

(Le département peut-il encore rêver d’avenir?) –

autori Hélène Pauliat şi Clotilde Deffigier, profesori

de drept public la OMIJ-Limoges

Prezentare selectivă a unor articole din revistele de drept străine


Întrebarea ar putea surprinde pe francezii care

sunt atât de ataşaţi de acest tip de colectivitate, din

motive istorice şi culturale, aceste structuri fiinţând

din anul 1789, când au luat naştere 83 de departa -

mente, ale căror limite sunt păstrate aproape la fel şi

azi. Dar această întrebare asupra viitorului depar -

tamentului a apărut când s-au suprapus eşaloanele

teritoriale. Regiunea a devenit colectivitate teritorială

descentralizată, au apărut entităţile publice de coope -

rare intercomunală, dobândind progresiv un număr

important de competenţe, fie direct prin efectul legii,

fie printr-un transfer al comunelor şi mai ales al

adunărilor lor deliberative care procedează acum la

vot universal direct, ceea ce le apropie de veritabile

colectivităţi teritoriale.

I. Departamentul, o colectivitate suspen -

dată?

Dacă departamentul, ca şi colectivitate terito -

rială, este ameninţat în însăşi existenţa lui, astfel încât

devine din ce în ce mai vulnerabil, alta este situaţia

departamentului ca şi circumscripţie administrativă a

statului, întrucât carta deconcentrării (franceze – n.t.)

din 2015 i-a conferit funcţii bine definite.

A. O circumscripţie administrativă confirmatăDepartamentul este o circumscripţie adminis -

trativă a statului (francez) foarte veche. Azi apare ca

fiind un teritoriu deconcentrat în cadrul căruia pot fi

executate reorganizări, divizări etc., în scopul obţi -

nerii celor mai bune servicii posibile pentru cetăţeni,

la fel ca şi restructurări de direcţii departamentale

legate de revizuirea generală a politicilor publice,

globalizarea domeniilor de acţiune, în principal

pentru a le face mai clare. Este, deci, din acest punct

de vedere, structura-pilon a unui număr de acţiuni,

regiunile fiind prea întinse pentru a interveni în unele

sectoare, arondismentele nefiind tratate ca şi circum -

scripţii administrative specifice.

B. O colectivitate teritorială vulnerabilăColectivitatea departamentală a fost obiectul

unor recente tentative de eliminare; situaţia politică

actuală a stopat pentru moment această tendinţă, dar

potrivit anunţului executivului, departamentul este

treptat-treptat golit de competenţele sale, în favoarea

regiunii.

1. O tentativă de eliminare nereuşităLa data de 14 ianuarie 2014, în timpul tradi -

ţionalei conferinţe de presă, preşedintele Republicii

declara că „departamentele situate în zonele metro -

politane trebuie să-şi redefinească viitorul”, afirmând

totuşi că nu este pentru o suprimare a lor pur şi

simplu, iar premierul a lansat ca orizont anul 2021

pentru suprimarea consiliilor departamentale, reafir -

mând în acelaşi timp importanţa prezenţei statului în

teritoriu, drept pentru care nu se pune în discuţie

misiunea prefecţilor de departament. Între timp s-a

impus menţinerea departamentului ca eşalon inter -

mediar, cu o reducere sensibilă a competenţelor sale,

în timp ce alte soluţii, în special cele legate de

restructurarea intercomunalităţilor, ar putea fi avute

în vedere.

2. O reducere a competenţelor confirmatăCa şi regiunea, departamentul pierde clauza

generală de competenţă şi nu mai intervine decât în

domenii strict reglementate de lege. Şi în domeniul

transporturilor departamentul îşi pierde competenţa

în materia organizării transportului maritim public de

persoane şi bunuri pentru serviciile insulare în

beneficiul regiunii. O evoluţie de acelaşi tip se prefi -

gurează în materia infrastructurii transporturilor, a

porturilor, a gărilor. Ca şi circumscripţia adminis -

trativă a statului, colectivitatea departamentală este

întărită indirect prin reforma cartei regionale. Chiar

dacă competenţele acesteia din urmă apar ca subsi -

diare, va fi dificil, din cauza manierei în care reforma

a fost condusă, să fie scoasă din peisajul administrativ

descentralizat.

II. Departamentul, o colectivitate subsi -

diară?

Dacă departamentul pare a avea locul său în

materie socială, legea NOTRe (Noua organizare

teritorială a Republicii – n.t.) îi acordă un slab interes.

Sunt puţine dispoziţiile care îi recunosc competenţe,

plasându-l astfel într-o poziţie ambiguă de colectivi -

tate complementară, aceasta explicându-se prin faptul

că textul întăreşte puternic două eşaloane, regiunile şi

metropolele, încurajând transferurile de competenţe

de la departament către aceste două entităţi.

A. Un transfer de competenţe către metropoleîncurajat

Legea NOTRe confirmă tehnica ce constă în

golirea de substanţă a departamentului, sau în orice

caz cum se face posibilă această situaţie. Aceasta

arată modul în care va avea loc retragerea din scenă

a departamentului, întrucât un întreg capitol este

destinat delegării sau transferului competenţelor

depar tamentelor către metropole, nemaiîntâlnit până

acum. Metropolele dispun deja de competenţe pe care

le exercită cu deplin drept. Statul îi poate delega şi

alte competenţe, prin convenţie, dacă metropola cere

acest lucru şi când ea are un program local pentru

habitat. Lista domeniilor de competenţă a metropolei

s-a întins şi la domenii precum: turism, exploatarea şi

întreţinerea echipamentului şi a infrastructurii

destinate practicării sportului sau construcţia, recon -

strucţia, amenajarea, întreţinerea şi funcţionarea

liceelor. Metropola asigură primirea, hrana şi cazarea,



întreţinerea generală şi tehnică, cu excepţia pazei

elevilor, în liceele pe care le are în sarcină.

B. Demarcare nesigură a intervenţiei departa -mentale

Legea nu precizează competenţele sociale ale

departamentului, ci mai mult le constată decât le

consacră. Departamentul nu mai este un lider al

comunităţii, pentru exercitarea uneia sau a alteia

dintre competenţe, contrar legii din 27 ianuarie 2014.

Este de subliniat faptul că departamentul poate

interveni în completarea intervenţiilor efectuate de o

altă colectivitate teritorială sau entitate publică, deci

în mod subsidiar. Textul actual al legii indică doar

faptul că departamentul „este competent să pună în

aplicare un ajutor sau o acţiune referitoare la preve -

nirea sau la luarea în responsabilitate a situaţiilor de

fragilitate, la dezvoltarea socială, primirea copiilor şi

autonomia persoanelor”; accentul este pus pe acţiuni

destinate persoanelor şi teritoriilor vulnerabile. Este

de asemenea competent „pentru a facilita accesul la

drepturile şi serviciile publice pe care le are în

responsabilitate”.

În plan teoretic, suprimarea colectivităţilor

departamentale este posibilă, dar din punct de vedere

politic şi social, irealizabilă. O revizuire constitu -

ţională este destinată eşecului, având în vedere

raportul de forţe din Parlament şi mai ales că reforma

regională interzice această modificare. Redecuparea

prealabilă a regiunilor ce duce la entităţi de mărimi

mari impune practic un eşalon intermediar: în mod

cert este preferabil să se încredinţeze acest rol

intercomunalităţilor de proximitate, dar acestea sunt

afectate de legea NOTRe şi nu se vor restabili

imediat. Reforma regională întăreşte paradoxal

departamentele, dar pentru cât timp?

6. Redefinirea competenţelor: în căutarea

coerenţei – (La redéfinition des compétences: à la

recherche de la cohérence) – autor Jean-Marie

Pontier, profesor emerit al Universităţii Aix-

Marseille

Dezbaterile referitoare la relaţiile dintre stat şi

colectivităţile teritoriale, mai ales în ceea ce priveşte

repartizarea competenţelor, sunt în Franţa o istorie

fără sfârşit. Se încearcă definirea sau redefinirea

competenţelor colectivităţilor locale devenite colecti -

vităţi teritoriale şi, prin urmare, competenţe ale statu -

lui. Dar ce înseamnă competenţe? Definiţiile nu

coincid decât în parte. La singular, termenul semni -

fică aptitudinea juridică de a interveni, iar acest sens

este inclus şi în termenul la plural, care mai implică

o putere de decizie şi un domeniu de intervenţie.

Acest termen, în funcţie de distincţie, se explică

întru cât a fost aplicat organelor instituţiilor – colec -

tivităţilor locale – foarte supuse tutelei, o tutelă strictă

şi de durată îndelungată. Descentralizarea devenind o

realitate, colectivităţile teritoriale contează în context,

este suficientă o privire asupra creşterii bugetelor

locale. Acesta este un motiv în plus pentru a relua

chestiunea competenţelor şi asupra coerenţei alege -

rilor ce au fost efectuate de-a lungul timpului.

Puterile publice s-au angajat de multă vreme în

politici care nu au dus niciunde, iar orientările luate

de câţiva ani nu sunt convingătoare.

I. O politică îndreptată spre nicăieri

De multă vreme, ca urmare a intervenţiei

diverşilor actori, au fost făcute alegeri, dar care s-au

dovedit nesatisfăcătoare.

A. O preocupare importantă a puterilorpublice de mai multă vreme

Problema competenţelor, a definiţiei colectivi -

tăţilor locale, a fost pusă de puterile publice din -

totdeauna, drept pentru care a fost definită şi pusă în

aplicare o politică în vederea clarificării compe -

tenţelor.

1. O exigenţă simţită încă de la începuturilecelei de-a Cincea Republici

Descentralizarea a început în 1982, dar proble -

ma definirii competenţelor colectivităţilor locale a

început a se pune din anii ’60, într-o perioadă de

creştere continuă a economiei franceze, de ameliorare

a condiţiilor de viaţă, corelate cu o cerere mai mare

de echipamente colective, constând în piscine,

stadioane, echipamente sociale şi spitaliceşti, echipa -

mente culturale (case de cultură), case de tineret şi

cultură. Iar statul nu putea singur să răspundă acestei

cereri, chiar dacă la acea dată era sigur pe el şi

intervenţionist. Au fost deci solicitate colectivităţile

locale (comunele, apoi departamentele) să intervină

pentru realizarea sau facilitarea realizării acestor

competenţe şi acesta este momentul în care termenul

de competenţă a început să fie utilizat. Reforma în

domeniu a continuat, ajungând în anii 1982-1983 la

o echilibrare a competenţelor între diferitele persoane

publice.

2. Principiile care s-au pus începând cu anul1982

Prin legile adoptate în 1982 şi 1983, legiui -

torul, pe drept cuvânt, s-a preocupat de repartizarea

competenţei şi nu a competenţelor. Nu se punea

problema redefinirii ansamblului competenţelor

statului şi a competenţelor teritoriale, ci de transfe -

rare a unor competenţe ale statului către colecti -

vităţile teritoriale. Prin legea din 1983, legiuitorul a

creionat patru principii destinate îndrumării în

punerea în aplicare a divizării competenţelor: a) un

prim prin cipiu este cel conform căruia un transfer de



competenţă nu trebuie să aibă ca scop un transfer de

sarcini, deci colectivităţile locale nu ar trebui să

suporte cheltuieli în domenii care sunt de competenţa

statului (clădirile instanţelor judecătoreşti, spre

exemplu); b) cel de-al doilea principiu este cel al

interdicţiei oricărui tip de tutelă a unei colectivităţi

asupra alteia; c) al treilea principiu este principiul

egalităţii între colectivităţile teritoriale şi d) nu foarte

clar enunţat, dar care rezultă din lege, este principiul

salvgardării „interesului naţional”, valabil în domenii

ca apărarea naţională sau învăţământ.

B. Un eşec evidentConstatarea eşecului măsurilor luate în reparti -

zarea competenţelor este uşor de realizat, iar motivele

acestei situaţii sunt evidente.

1. Constatarea în mod repetat a insuficienţeisau a ineficacităţii dispoziţiilor luate

Constatând că există o întrepătrundere a com -

petenţelor datorată clauzei de competenţă generală a

departamentelor şi regiunilor, puterile publice au

decis suprimarea acesteia, considerând-o generatoare

de cheltuieli. Şi totuşi, în 2014 a fost restabilită

această clauză, punând în discuţie inconstanţa legiui -

torului. S-a ajuns la o finanţare încrucişată care are

un mecanism simplu: o colectivitate ia o iniţiativă,

dar, neavând mijloacele de finanţare, face apel la alte

persoane publice interesate; problemele apar dacă

unul dintre finanţatori nu poate continua finanţarea,

pentru că se ajunge la compromiterea operaţiunii. Dar

finanţarea încrucişată a fost acuzată că favorizează

cheltuieli, iar în vremuri de constrângeri bugetare din

ce în ce mai mari puterea publică a încercat să le

limiteze.

2. Cauzele eşeculuiLegiuitorul s-a arătat prea sigur pe el, perse -

verând în a merge pe căi care nu duc nicăieri, la care

se adaugă inconstanţa în soluţiile adoptate, iar rezul -

tatul este că azi lipseşte coerenţa în definirea

competenţelor. Eliminarea clauzei de competenţă

generală a departamentelor şi regiunilor, acceptată în

2015 mai uşor decât în 2010, ar fi fost o simplificare

şi ar fi prezentat o coerenţă dacă ar fi fost clară, dar

nu este cazul. Ca şi în 2010, sunt exceptate de la

eliminare – deci aparţin competenţei comunelor,

departamentelor şi regiunilor – trei mari domenii:

cultura, sportul şi turismul, ceea ce face îndoielnică

utilitatea clauzei de eliminare.

II. Greşeli care continuă

Abandonul „blocului competenţei” nu este

suficient pentru asigurarea coerenţei competenţelor

atribuite. Alegerile făcute de legiuitor, pentru că se

bazează pe complicaţie, nu pot aduce clarificare şi

coerenţă.

A. „Ameliorări” prin complicareLegile adoptate de câţiva ani arată o „sofisti -

care” din ce în ce mai mare a mecanismelor juridice

şi administrative reţinute pentru armonizarea

competenţelor diferitelor colectivităţi teritoriale.

1. Multiplicarea modalităţilor de exercitare acompetenţelor

Se manifestă prin multitudinea posibilităţilor

de exercitare a competenţelor, apoi competenţele pot

fi transferate între colectivităţile teritoriale, în mod

special între departamente spre regiuni. Apoi există

competenţe acordate unei colectivităţi pentru defi -

nirea unui obiectiv, apoi altele sunt competenţe

pentru punerea în aplicare sau execuţia acestui

obiectiv, ceea ce bulversează repartizarea competen -

ţelor. Competenţele pot fi delegate, spre exemplu de

către stat către colectivităţi teritoriale; deşi delegarea

de competenţe este cunoscută în dreptul adminis -

trativ, în acest caz este vorba nu de o delegare de la o

colectivitate la o alta, ci de una de la o autoritate la

alta. Mandatul este uneori obligatoriu, neputând fi

refuzat, dar există cazuri de delegare facultativă.

Există şi ipoteza în care mai multe colectivităţi pot fi

oarecum în „concurenţă” în a cere executarea unei

competenţe. Aici ar trebui mecanisme clare de

departajare. Şi pentru ca lucrurile să fie şi mai com -

plicate, legile conţin exigenţe ca „luare în calcul” sau

„ţinere cont de” sau de „compatibilitate” cu docu -

mentele rezultate din competenţa unei colectivităţi cu

alte documente, din competenţa altor colectivităţi sau

ale statului.

2. Multiplicarea instrumentelor de coordonareSunt implicaţi din ce în ce mai mulţi actori,

colectivităţile teritoriale intervin din ce în ce mai

mult, fie direct, fie indirect prin intermediul unor

organisme cu statute din cele mai diverse şi este

necesară punerea în practică a coordonării acestor

intervenţii. Un prim instrument în acest sens ar fi

schema, dar succesul ei este variabil, uneori obscur,

neajungând niciodată a fi pusă în practică sau, dim -

potrivă, devine un instrument utilizat în mod curent,

mai ales la nivelul comunei. Un alt instrument este

contractul, încheiat între persoanele publice, între stat

şi o categorie de colectivităţi teritoriale şi între

colectivităţile teritoriale. Încheierea de contracte a

devenit o practică curentă, impunându-se în toate

relaţiile dintre persoanele publice, teritoriale şi neteri -

toriale. Dar acest lucru ridică şi probleme: a) prima

atinge indirect definiţia competenţelor: sunt aceste

instrumente adevărate contracte? nu sunt cvasi-

contracte sau acte cu aparenţă de contract? b) a doua

aduce atingere directă competenţelor: prin inter -



mediul contractelor se poate ignora sau ocoli

repartizarea competenţelor.

B. O definiţie revizuibilă

Soluţiile puse în aplicare până acum n-au

permis obţinerea unei coerenţe în repartizarea com -

petenţelor, ci doar o perpetuare a unei situaţii incerte.

1. Incertitudinea distincţiilorO repartizare clară a competenţelor implică

definiţii clare ale noţiunilor, ceea ce nu se poate

constata încă. De-a lungul timpului entităţile publice

teritoriale s-au diversificat nu doar ca entităţi publice

de cooperare intercomunală, ci şi ca alte entităţi de

cooperare, fie între colectivităţile teritoriale (sindicate

mixte, convenţii), fie în afara descentralizării

teritoriale (mai ales în domeniul apelor şi mediului),

iar legiuitorul a adăugat o categorie suplimentară:

entitatea publică teritorială a Grand Paris. Aceste

entităţi publice teritoriale corespund din ce în ce mai

puţin definiţiei tradiţionale de entitate publică. De

aici rezultă întrebarea: care sunt criteriile de distincţie

între entităţile publice teritoriale şi colectivităţile

teritoriale. Criteriul juridic nu există, iar cel politic şi

constituţional rezultat din alegerile prin vot direct este

valabil din ce în ce mai puţin, în măsura în care

„itinerariul” unor aleşi pentru municipale intră în

compunerea unor entităţi publice prin vot direct.

2. Legiferare pe repede înainteLegiuitorul crede că are soluţii, chiar dacă

obiectivele urmărite sunt contradictorii şi, inevitabil,

eşuează, multiplicând principiile sau vagi exigenţe,

care nu răspund noţiunii de drept. Enunţurile sunt din

ce în ce mai golite de conţinut normativ, ceea ce duce

la o înmulţire a litigiilor de contencios, punând în

dificultate pe judecători.

Realizările legislativului se caracterizează prin

corecţii permanente aduse textelor, toate motivate de

preocuparea pentru ameliorare şi perfecţionare. Legi -

ferarea în viteză are ca inconvenient instabili tatea. Un

altul ar fi supranormarea, dispoziţiile adăugându-se

unele la altele, în straturi succesive. Este suficientă o

lectură a definiţiei metropolei, sau a schemei regio -

nale de amenajare şi dezvoltare dura bilă şi de

egalitate a teritoriilor. Prin regle men tarea din 2015

nu se va obţine un răspuns referitor la clarificarea

competenţelor. Se face apel la alte dispoziţii,

legiuitorul părând a fi incapabil a aduce o soluţie

stabilă şi consensuală repartizării competen ţelor între

stat şi colectivităţile teritoriale.




REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Articole din revistele de drept străine intrate în Biblioteca Consiliului Legislativ

– Bibliografie adnotată* –

REVUE CRITIQUE DE DROIT INTERNATIONAL PRIVÉ

1. CUNIBERTI, GILLES – L’expertise judiciaire en droit judiciaire européen (1) = Expertiza judiciarăîn dreptul judiciar european (1). În: Revue critique de droit international privé – nr. 3, 2015, p. 519-540.

Regimul european al expertizei judiciare a fost clarificat în parte, dar şi revoluţionat, prin hotărârea „Lippens şi ProRail” a Curţii

de Justiţie a Uniunii Europene. Deciziile naţionale s-au pronunţat asupra altor chestiuni controversate. Acest articol prezintă

regimul european al expertizei judiciare referitor la competenţa internaţională a judecătorilor statelor membre, competenţa

internaţională a expertului judiciar şi circulaţia rapoartelor expertului în spaţiul judiciar european.

Subiect: competenţă; expert; expertiză; judecător european; proceduri paralele

2. GETMAN-PAVLOVA, V. IRINA; POSTNIKOVA, V. ELENA – La réforme du droit international

privé de la Russie = Reforma din dreptul internaţional privat rus. În: Revue critique de droit international

privé – nr. 4, 2015, p. 751-786.

Modificările aduse în 2013 Titlului VI din Codul civil al Federaţiei Ruse, principalul izvor al dreptului internaţional rus,

reprezintă o reformă considerabilă. Acest lucru se constată în ceea ce priveşte declinarea competenţei tribunalului, întărirea

obligaţiei tribunalului de a stabili conţinutul legii străine, exemplificarea mai precisă a excepţiilor referitoare la dreptul străin

competent, extinderea câmpului deschis autonomiei părţilor, o definiţie mai clară a criteriului de legătură cel mai apropiat.

Astfel reformat, dreptul internaţional privat rus se apropie sensibil de dreptul din Uniunea Europeană şi acest lucru reprezintă

un pas înainte semnificativ în dezvoltarea acestei discipline.

Subiect: conflict de legi; drept internaţional privat; drept privat rus; legislaţie civilă rusă; reformă

3. KASTANIDIS, T. ATHANASIOS – La litispendance internationale au regard du règlement (UE)

1215/2012 (1) = Litispendenţa internaţională cu privire la regulamentul (UE) 1215/2012 (1). În: Revue critique

de droit international privé – nr. 3, 2015, p. 579-588.

Este incontestabil că dispoziţiile regulamentului Brussels I referitoare la litispendenţă şi la conexitate (art. 29 s. (2) se aplică

doar proceselor paralele care se aduc în faţa instanţelor statelor membre ale Uniunii Europene. Instituţionalizând noile articole

33 şi 34 referitoare la litispendenţă şi conexitate internaţională, legiuitorul european ajunge la o etapă revoluţionară în ceea ce

priveşte integrarea juridică a sistemelor procesuale a statelor membre, în scopul atingerii unei bune administrări a justiţiei –

care îl depăşeşte chiar şi pe cel al integrării europene – şi în scopul împiedicării naşterii de hotărâri reciproc ireconciliabile în

plan internaţional. Mai concret, noua prevedere reglementează de manieră uniformă consecinţele litispendenţei şi conexităţii

internaţionale când instanţa unui stat terţ este prima învestită şi ulterior este învestită încă o instanţă a unui stat membru.

Subiect: conexiune; instanţă; instanţă învestită; litispendenţă; proces

4. PANET, AMÉLIE – Le statut personnel en droit international privé européen. Les lois de police comme

contrepoids à l’autonomie de la volonté = Statutul personal în dreptul internaţional privat european. Normeleobligatorii versus voinţa părţilor. În: Revue critique de droit international privé – nr. 4, 2015, p. 837-856.

Voinţa părţilor a fost iniţial înţeleasă ca „dreptul părţilor de a alege legea competentă în materie de contracte”, drept care în

alte domenii le este refuzat. De la apariţia lui în doctrină şi în jurisprudenţă în domeniul contractual, teoria autonomiei face

* Lucrare realizată de Lucica-Violeta Niculae.

obiectul unor critici vii. Mai întâi, voinţa individului nu ar trebui să constituie o forţă creatoare de drept decât în măsura în care

o lege îi conferă acest drept: ar trebui „înainte de a afla dorinţa părţilor [...] să determinăm ceea ce ele ar fi putut să vrea”. Apoi,

sistemul autonomiei ar permite părţilor să ocolească legile de natură imperativă, dând contractului legea care le-ar conveni.

Legitimitatea acestei critici pare discutabilă în măsura în care autonomia de voinţă trebuie să se exercite precis în limita

normelor universal-imperative, care să se aplice în mod necesar, oricare ar fi legea aplicabilă raportului juridic în cauză. Astfel,

limitele tradiţionale ale voinţei părţilor sunt: limite interne, referitoare la întinderea principiului (se poate evita orice lege? se

pot viza mai multe legi?) şi limite externe, care rezultă din punerea în aplicare a normelor imperative, de ordine publică şi

antifraudă.

Subiect: drept internaţional european; legea părţilor; norme obligatorii; statut personal; voinţa părţilor

5. SINDRES, DAVID – Retour sur la loi applicable à la validité de la clause d’élection de for = Privireasupra legii aplicabile pentru validarea clauzei de alegere a forului. În: Revue critique de droit international

privé – nr. 4, 2015, p. 789-836.

Puţine sunt problemele, în dreptul internaţional privat, care au răspunsuri atât de ezitante, ca cea referitoare la legea aplicabilă

validităţii clauzelor privind alegerea forului. Consecinţele lor ating elemente cheie ale regimului convenţiilor şi nu pot să nu

afecteze previzibilitatea aşteptărilor părţilor. Poate doar „pragmatismul” arătat de Curtea de Casaţie în această privinţă să

limiteze inconvenientele acestei stări de fapt. Rămân a fi prezumate ca adevărate aceste clauze, deşi nu mai corespund exact

dorinţei celor care le-au redactat. Pragmatismul judecătorilor nu constituie un răspuns adecvat la întrebarea inevitabilă: cum

clauza referitoare la alegerea forului din orice convenţie îşi extrage forţa obligatorie din legea care o validează, meritând astfel

o identificare certă.

Subiect: clauze contractuale; drept internaţional privat; legea forului; validitate; clauză

REVUE DE SCIENCE CRIMINELLE ET DE DROIT PÉNAL COMPARÉ

6. BERNARDI, ALESSANDRO – La lutte contre la récidive dans le système pénal italien = Lupta contrarecidivei în sistemul penal italian. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015,

p. 573-594.

În scopul reducerii nivelului de recidivă, modelul italian utilizează alternativ două strategii opuse de politică penală. Prima,

de natură represivă, prevede întărirea măsurilor de siguranţă şi ridicarea nivelului severităţii pedepsei. A doua, centrată pe

indulgenţă, mizează pe reducerea maximă a numărului de persoane supuse detenţiei şi pe scurtarea duratei încarcerării. Strategia

represivă, apreciată unanim de opinia publică, mizează pe efectul de intimidare intrinsec al măsurilor penale, pe eficacitatea

neutralizantă a detenţiei şi pe potenţiala aptitudine de reeducare a condamnatului. Strategia opusă, în parte inspirată de

condamnarea pronunţată de CEDO contra Italiei din cauza suprapopulării cronice a închisorilor italiene, se bazează pe ideea

că măsurile de detenţie, în loc să faciliteze reeducarea condamnatului, favorizează mai degrabă desocializarea şi recidiva.

Aceste două strategii de politică penală prezintă inconveniente în egală măsură şi sunt expuse criticilor. O sinteză în acest

domeniu este dificilă, datorită dimensiunii emoţionale şi iraţionale care caracterizează adesea alegerile de politică penală.

Subiect: condamnare; indulgenţă; politică penală; recidivă; severitatea pedepsei; sistem penal italian

7. CROCQ, JEAN-CHRISTOPHE – Le pouvoir de transaction et de sanction du procureur de la

République: le chaînon manquant = Puterea de tranzacţie şi de sancţiune a procurorului Republicii: verigalipsă. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015, p. 595-625.

Modelele de tranzacţionare ca răspuns la încălcarea legii cunosc o puternică dezvoltare. Ele creionează conturul unui veritabil

drept la tranzacţie. Logica lor nu se adresează doar tranzacţiilor numite de lege, ci şi oricărei decizii în care sancţiunea, propusă

sau decisă de o autoritate, alta decât instanţa de judecată, este acceptată de autorul încălcării care se abţine de a mai sesiza o

instanţă. Jurisprudenţa europeană şi constituţională admite de fapt în mod clar principiul unei sancţiuni aplicate de o autoritate,

alta decât instanţa judecătorească, sub rezerva protejării accesului la aceasta din urmă, dacă persoana nu este de acord cu

decizia. În contextul acestor principii, dreptul administrativ represiv s-a construit în jurul a doi piloni: sancţiunea pronunţată

de administraţie şi tranzacţia. În acelaşi context, dreptul penal a multiplicat modalităţile de răspuns, fără a conferi procurorului

Republicii o putere proprie de sancţiune şi de tranzacţie. Această perspectivă invită la remodelarea răspunsului penal alternativ

şi simplificat. Ea justifică faptul că, în acelaşi timp, puteri proprii de sancţiune şi de tranzacţie să fie, în sfârşit, încredinţate

procurorului Republicii, în limitele competenţei naturale a judecătorului, pentru orice măsură ce atinge habeas-corpus.

Subiect: încălcarea legii; procurorul Republicii; sancţiune; sancţiune administrativă; tranzacţie

Referințe bibliografice


8. GIACOPELLI, MURIEL – La pénétration des règles du procès pénal devant le juridictions de

l’application des peines: état des lieux = Pătrunderea normelor de drept penal în procesul de aplicare apedepselor: prezentare a stării de fapt. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 4, 2015,

p. 799-812.

Modul de organizare a „procesului penal” în faţa instituţiilor care aplică pedepsele derogă de la regulile şi principiile care

conduc procesul penal. Această specificitate ataşată aplicării pedepselor se explică prin aceea că legiuitorul, la stabilirea

executării pedepselor, s-a interesat îndeosebi de condiţia persoanelor condamnate, necăutând să transpună în faza de aplicare

a pedepselor garanţiile acordate pe parcursul procesului penal. Ajungând la maturitate dreptul de aplicare a pedepselor, este

din ce în ce mai puţin justificabilă excluderea principalelor principii ale procesului penal, începând cu aplicarea controversată

a regulilor procesului echitabil. Analiza hotărârilor recente arată că schimbarea este în curs şi că jurisprudenţa este din ce în

ce mai sensibilă la argumentele în favoarea pătrunderii regulilor procesului penal în faţa instituţiilor de aplicare a pedepselor.

Subiect: aplicare pedepse; principiile procesului penal; proces echitabil; proces penal

9. MASERA, LUCA – Evidence épidémiologique d’une augmentation de la mortalité et responsabilité

pénale. A la recherche d’une qualification pénale pour une nouvelle catégorie épistémologique = Evidenţaepidemiologică a creşterii mortalităţii şi responsabilitatea penală. În căutarea unei calificări penale pentru onouă categorie epistemiologică. În: Revue de science criminelle et de droit pénal comparé – nr. 3, 2015,

p. 553-572.

Acest articol tratează problema rolului ce trebuie atribuit în dreptul penal înregistrării epidemiologice într-un caz de mortalitate

în exces, la o populaţie expusă la un factor de risc dat. Sunt mai întâi analizate răspunsurile pe care le-a dat jurisprudenţa

italiană: abordarea tradiţională, care utilizează cunoştinţele epidemiologice pentru a dovedi cauzalitatea individuală în procese

de omucidere sau vătămări involuntare, şi abordarea mai recentă, care foloseşte aceste cunoştinţe pentru a dovedi infracţiunea

de „dezastru intenţionat”. Apoi este avansată o altă soluţie, bazată pe acuzarea de infracţiune de omucidere sau rănire prin

instrumentul de la „locul stabilirii alternative a victimei” şi analizarea reacţiilor ridicate de această doctrină. În final sunt

propuse observaţii de sinteză asupra problemei analizate.

Subiect: factor de risc dat; înregistrare epidemiologică; mortalitate în exces; omucidere; rănire; răspundere penală

10. SUPIOT, ELSA – Empreintes génétiques et droit pénal. Quelques aspects éthiques et juridiques =

Amprentele genetice şi dreptul penal. Câteva aspecte etice şi juridice. În: Revue de science criminelle et de droit

pénal comparé – nr. 4, 2015, p. 827-835.

Expertiza genetică a fost utilizată pentru prima dată în 1986 într-un proces american, impunându-se rapid ca „regină a probelor”

datorită marii sale fiabilităţi. Identificarea pe baza amprentei genetice se sprijină pe părţi numite „necodificatoare” din ADN-ul

nuclear sau din ADN-ul mitocondrial. Proba genetică se bazează pe posibilitatea de comparare a unei urme de ADN necunoscut

cu profilul ADN al unei persoane identificate pentru stabilirea probabilităţii ca această urmă să provină de la această persoană.

Ea cere astfel un element de comparare şi pledează pentru constituirea unei baze de date conţinând amprente genetice cât se

poate de cuprinzătoare. „Regina probelor” pune astfel în discuţie implicaţiile în materia drepturilor omului şi mai ales cele

referitoare la respectarea dreptului la viaţă privată, la demnitate, la imaginea propriei persoane sau la dreptul la un proces

echitabil. Pasul înapoi făcut în materia expertizei genetice conduce de fapt spre o relativizare a caracterului său infailibil.

Expertiza genetică nu este decât un element de probă printre altele, care trebuie să fie supus unei aprecieri critice şi care poate

aduce atingere drepturilor omului, mai ales datorită recurgerii pe scară largă la înregistrarea masivă a datelor personale.

Subiect: amprentă genetică; baze de date; drept penal; drepturile omului; probă

REVUE DU DROIT PUBLIC

11. FERRARI, SÉBASTIEN – L’exécution par le juge administratif des décisions QPC rendues par le

Conseil constitutionnel = Aplicarea hotărârilor referitoare la constituţionalitate emise de ConsiliulConstituţional de către judecătorul administrativ. În: Revue du droit public – nr. 6, 2015, p. 1495-1532.

Autonomia judecătorului administrativ şi a Consiliului Constituţional, fiecare evoluând în propria sferă de atribuţii, interzicea

analizarea raporturilor dintre ele altfel decât ca o simplă luare în considerare de către primul a faptului judecat de cel de-al

doilea. Dacă judecătorul administrativ a acceptat treptat să pună în aplicare deciziile emise de Consiliul Constituţional, în baza

articolului 62 din Constituţie, el s-a considerat legat doar în ceea ce priveşte lucrul judecat ataşat chiar dispozitivului deciziei

şi de motivele care în mod necesar îl susţin. Această concepţie restrictivă despre autoritatea deciziilor Consiliului nu trebuie



să surprindă, în absenţa unei reglementări în ceea ce priveşte considerarea deciziilor unui judecător asupra deciziei celuilalt.

Recunoaşterea ulterioară de către judecătorul administrativ a autorităţii absolute a lucrului judecat, la hotărârea de

neconstituţionalitate pronunţată de Consiliu, nu a modificat natura acestor raporturi. Problema executării deciziilor Consiliului

Constituţional se pune mai puţin pentru judecătorul obişnuit, interesând mai degrabă pe legiuitor şi pe judecătorul administrativ.

Acestora din urmă le revine extragerea consecinţelor din deciziile Consiliului. În ceea ce-l priveşte pe judecătorul obişnuit, el

este chemat să se pronunţe asupra lor doar dacă executarea hotărârii dă naştere unui litigiu. Noţiunile de aplicare şi de executare

nu se confundă, ele desemnează raporturi de natură a priori foarte diferite.

Subiect: aplicare decizii Consiliul Constituţional; judecător; neconstituţionalitate; raportul dintre judecător şi deciziile Consiliului

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT COMMERCIAL ET DE DROIT ÉCONOMIQUE

12. BRIGNON, BASTIEN – Conséquences de la commercialité des actes = Consecinţele comercialităţiiactelor. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 4, 2015, p. 671-685.

Dreptul comercial francez are o dublă abordare: fie ca o concepţie obiectivă, axată pe actele de comerţ, fie una subiectivă, bazată

pe comercianţii înşişi. Concepţia obiectivă are tendinţa să primeze. Această superioritate a actelor de comerţ are mai multe

consecinţe: o competenţă mai largă a instanţei de comerţ, o solidaritate contractuală etc. Ea atestă evoluţia jurisprudenţială a

naturii cesiunii drepturilor sociale. Concepţia obiectivă are consecinţe şi în ceea ce priveşte competenţa tribunalului arbitral

şi validitatea clauzelor compromisorii întrucât cesiunile fondurilor de comerţ permit verificarea lor. Dincolo de problematica

competenţei jurisdicţionale, concepţia obiectivă în dreptul comercial permite o ramificare mai profundă, menită nu doar să

repună întrebări, cât mai ales să obţină noi perspective în unele litigii.

Subiect: acte de comerţ; cesiune drepturi sociale; comercialitate; comerciant; instanţa comercială

13. COUPET, CAROLINE – Les normes d’origine privée. Réflexions à partir des recommandations de

l’Autorité de régulation professionnelle de la publicité et du code AFEP-MEDEF = Reglementările deorigine privată. Reflecţii plecând de la recomandările Autorităţii de reglementare profesională a publicităţii şiale Codului AFEP-MEDEF. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 3, 2015,

p. 437-454.

Codul AFEP-MEDEF şi recomandările Autorităţii de reglementare profesională a publicităţii constituie două texte normative

elaborate de actori privaţi, fără control statal, având vocaţia de a produce efecte asupra persoanelor străine de cercul emitenţilor.

Ele au în comun faptul că au cunoscut o „înăsprire” progresivă: reglementări suple la origine se apropie încet-încet de noţiunea

de drept dur. Iată elementele care justifică o reflecţie asupra garanţiilor ce însoţesc elaborarea lor, controlul şi chiar legitimitatea.

Subiect: publicitate; reglementare profesională

14. GLAIS, MICHEL – Une latitude de plus en plus étroite pour les entreprises qualifiées de

„dominantes” dans leurs strategies de défense de leurs positions de marché = O libertate din ce în ce mailimitată pentru întreprinderile calificate ca „dominante” în strategiile lor de apărare a poziţiilor lor pe piaţă.

În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit économique – nr. 4, 2015, p. 649-669.

Titlul acestui articol este justificat de două decizii adoptate în 2014 de Autoritatea pentru Concurenţă. Grupului Amaury,

proprietar al cotidianului sportiv „L’Equipe”, i-a fost reproşat faptul de a fi lansat pe această piaţă un cotidian suplimentar,

pentru a contracara apariţia titlului „10sport.com”, la un preţ identic, pentru acelaşi număr de pagini (decizia din 20 februarie

2014 nr. 14-D-02). Şi societatea Nespresso a fost obligată să ia câteva angajamente constrângătoare, ca urmare a „preocupărilor”

jandarmului concurenţei, solicitate de două întreprinderi care s-au plâns de comportamentul primei. Conform acestor

întreprinderi, comportamentul Nespresso a avut ca efect frânarea strategiei lor de punere pe piaţă a capsulelor de cafea

compatibile cu maşinile Nespresso. I s-a reproşat în principal firmei Nespresso că a modificat în mai multe rânduri

caracteristicile aparatelor sale şi ale capsulelor şi, în plus, că a denigrat indirect calitatea capsulelor concurente, prin practici

judecate ca fiind ilicite (decizia din 4 septembrie 2014, nr. 14-D-09).

Subiect: concurenţă; limitare; societate dominantă; strategie de piaţă



15. UAGAGNEUR, LUC-MARIE – Vers des nouveaux paradigmes du droit dans l’économie numérique =

Către noi paradigme ale dreptului în economia digitală. În: Revue trimestrielle de droit commercial et de droit

économique – nr. 3, 2015, p. 455-473.

Transformarea digitală nu operează doar în domeniul pieţei sau al societăţii. Prin schimbările aduse de ea în raporturile

economice, conduce la nevoia regândirii pertinenţei obiectului juridic fundamental, precum proprietatea sau schimburile. Se

pune problema frontierelor juridice structurante, precum patrimonialitatea şi extrapatrimonialitatea sau publicitatea informaţiei.

Astfel, va trebui reconsiderată natura juridică a noilor scopuri sub formă de algoritmi.

Subiect: date informatice; economie; proprietate; reputaţie; transparenţă

REVUE TRIMESTRIELLE DE DROIT EUROPÉEN

16. BIARD, ALEXANDRE; FAURE, MICHAËL – Ce que l’économie comportamentale peut apporter

aux juristes: illustrations européennes = Ce poate aduce economia comportamentală juriştilor: exempleeuropene. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4, 2015, p. 715-735.

După controversele suscitate de mişcarea „Law and Economics” în Europa acestor ultimi ani, este sigur că introducerea

lucrărilor de economie comportamentală (în engleză „behavioural economics”) în gândirea şi practica juridică europeană va

fi ţinta a numeroase discuţii şi polemici. Astfel, este util astăzi a clarifica termenii şi miza dezbaterii. Aparţinând la ora actuală

în principal domeniului economic şi al cercetării psihologice, lucrările de economie comportamentală sunt puţin cunoscute în

alte discipline. Iar juriştii nu au în acest domeniu decât un interes relativ. Constatând acest decalaj, obiectivul acestui articol

este acela de a invita juriştii la o reflecţie asupra utilităţii economiei comportamentale în sfera dreptului. Având în vedere

originile mişcării „Behavioural Law and Economics” şi subliniind limitele acesteia, sunt dezvoltate patru exemple rezultate

din actualitatea normei europene pe care economia comportamentală le permite a fi abordate dintr-o altă perspectivă. Juriştii

pot găsi în aceste lucrări o manieră alternativă şi complementară de abordare a disciplinei lor, creând astfel bazele unui dialog

veritabil între jurişti şi cercetătorii în ştiinţele sociale.

Subiect: economie comportamentală; economişti; euristică; jurişti; ştiinţe sociale

17. BROSSET, ESTELLE – Le juge de l’Union et le principe de précaution: éetat des lieux = JudecătorulUniunii şi principiul de precauţie: situaţia actuală. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4, 2015,

p. 737-755.

Principiul precauţiei este „coborât din cerul relaţiilor internaţionale pe pământul drepturilor naţionale”. Din anii ’80, domeniul

poluării atmosferice sau protecţia Mării Nordului au servit drept teren propice, apoi Conferinţa de la Bergen referitoare la

dezvoltarea durabilă şi Declaraţia de la Rio din 13 iunie 1992 i-au dat principiului o aplicare cvasigenerală în dreptul

internaţional al mediului, devenind din acel moment un principiu notoriu, consacrat de marea majoritate a convenţiilor

internaţionale referitoare la lupta împotriva poluării. În această operaţiune de „coborâre” de la principiul de precauţiune, este

bine cunoscut că dreptul Uniunii a participat incontestabil la difuzarea şi întărirea principiului. Odată cu Tratatul asupra Uniunii

Europene (TUE) semnat în 1992, principiul a fost inserat chiar în textul primar al articolului 191, paragraful 2 al Tratatului

asupra funcţionării Uniunii Europene (TFUE), care prevede că „politica Uniunii în domeniul mediului [...] este fondată pe

principii de precauţie şi de acţiune preventivă”. De la această dată, principiul în cauză a dobândit statutul de principiu

constituţional în domeniul politicii Uniunii în materie de mediu. În aplicarea acestui articol, numeroase texte adoptate de către

insituţii exprimă principiul sub formă de obligaţii de drept derivat, constând în interdicţii sau restricţii de utilizare.

Subiect: acţiune preventivă; judecător; principiul de precauţie

18. DE SADELEER, NICOLAS – Terroir et génie génétique: la réglementation des OGM à l’épreuve de

forces centrifuges et centripètes = Solul şi ingineria genetică: reglementarea OMG la testul forţelor centrifugeşi centripete. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 3, 2015, p. 497-528.

Între forţele centripete şi cele centrifuge, dreptul OMG avansează cu ezitări. Un nou punct de echilibru pare a fi fost găsit între

normele centralizate de punere pe piaţă a acestor organisme şi intenţia statului de a reglementa introducerea lor în cultură.

Subiect: cultura OMG; inginerie genetică; OMG; sol



19. KOCHENOV, DIMITRY; PECH, LAURENT; PLATON, SÉBASTIEN – Ni panacée, ni gadget: le

nouveau cadre de l’Union européenne pour renforcer l’Etat de droit = Nici remediu, nici instrument: „noulcadru al Uniunii Europene de întărire a statului de drept”. În: Revue trimestrielle de droit européen – nr. 4,

2015, p. 689-714.

În ultima perioadă, Uniunea Europeană a cunoscut mai multe „crize” ale statului de drept. Dacă exemplul Ungariei este primul

care vine în minte, acesta nu este un caz izolat. Or, respectarea statului de drept este una din valorile fundamentale ale Uniunii

Europene. În scopul ameliorării garanţiei, Comisia Europeană a dezvoltat recent un mecanism care să-i permită să reacţioneze

la ameninţările sistematice împotriva statului de drept. Acest mecanism încearcă să remedieze lipsa de echivalenţă a

mecanismelor existente, mai precis procedura de suspendare a dreptului şi procedura pentru încălcarea dreptului în faţa acestor

ameninţări. El evită, printre altele, capcanele diferitelor propuneri avansate atât de doctrină, cât şi de actorii instituţionali, în

lupta contra acestor ameninţări. Acest mecanism este departe de a fi unul perfect. Dacă prezintă avantajul supleţii şi dă pentru

prima dată o definiţie satisfăcătoare a statului de drept, el prezintă în schimb riscul unei minime concretizări, nedefinind

suficient noţiunea centrală de „ameninţare sistematică”. Dar rămâne totuşi un pas important înainte, mai ales în comparaţie cu

propunerile mai puţin ambiţioase emise de Consiliu. Lipsa voinţei politice a Comisiei de activare a acestui nou mecanism, când

încălcarea şi ameninţarea flagrantă a statului de drept sunt evidente şi de natură sistemică în Ungaria, rămâne doar la stadiul

de alarmare.

Subiect: ameninţarea sistemică; definiţia statului de drept; întărire stat de drept; stat de drept



Consiliul Legislativ – Bucureşti, Palatul Parlamentului, Corp B1

Calea 13 Septembrie, nr. 1-3, sector 5, cod poştal 050711

Tel: 021.313.66.08; fax: 021.414.20.61; website: www.clr.ro

� Colegiul ştiinţific: Dragoş Iliescu, Preşedintele Consiliului Legislativ

Sorin Popescu, Preşedintele Secţiei de evidenţă oficială a legislaţiei şi documentare

Nicolae Turcu, Preşedintele Secţiei de drept privat, locţiitorul Preşedintelui Consiliului

Legislativ

Benonica Vasilescu, Preşedintele ad-interim al Secţiei de drept public

Cristian Kevorchian, Şeful ad-interim al Departamentului de informatică legislativă

Cezar Manda, consilier, Departamentul pentru armonizarea legislaţiei cu reglementările

Uniunii Europene

�Colegiul de redacţie: Sorin Popescu (coordonator)

Lucica-Violeta Niculae

Mirela Paven

Cristina Păiș

� Tipografia „Monitorul Oficial” R.A., str. Parcului nr. 65, sector 1, Bucureşti

Punctele de vedere exprimate în această publicaţie nu reprezintă analize oficiale asupra legislaţiei,

ci doar opinii personale ale autorilor.

ISSN 1583-3178

valorificarea normelor de tehnică legislativă în controlul ... · pdf...

Documents