1

Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative, Craiova

Departamentul de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Programul de studii: Drept

Disciplina: PROTECŢIA INTERNAŢIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Anul: III

SINTEZE CURS

2

CAPITOLUL I

TEORIA GENERALǍ A DREPTURILOR OMULUI

1.1. Repere privind evoluţia istorică a drepturilor omului

Istoria drepturilor omului se pierde în negura vremurilor, fiind indisolubil legată de însăşi

istoria comportamentului interuman. Căutarea surselor, a normelor care guvernează drepturile

omului, începe cu studierea tradiţiilor, a obiceiurilor, a urmelor arheologice, a primelor mărturii

scrise.

Geneza drepturilor omului coboară până în zorii Antichităţii, trece prin veacurile Evului

Mediu, se dezvoltă prin contribuţia importantă a secolelor XVII-XVIII, pentru ca anii ce au

urmat celui de-Al Doilea Război Mondial să le dea definitiv contur. Unii autori sunt de părere că

geneza drepturilor omului se află în sistemele de gândire stoice, naturaliste, greceşti şi romane

din Antichitate, care au explicat mai bine relaţia dintre individ, religie şi statul laic, elaborând

noţiunea unui drept natural, în care omul este stăpânul propriului său destin, iar legile sunt doar

replici ale unui drept etern, imuabil şi universal, care se impune implacabil relaţiilor sociale.

Istoria concepţiilor cu privire la drepturile omului începe odată cu primele legi ale

societăţilor organizate în stat. Codul lui Hammurabi, apărut pe teritoriul actual al Irakului, în

jurul anului 2000 î.e.n., constituie primul cod legislativ scris, care conţine, în formă incipientă,

unele drepturi ale omului, dispunând că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi sau nu li se poate

confisca averea fără o dreaptă judecată1.

Dreptul roman, ,,părintele spiritual” al dreptului european contemporan, stabilea, prin

Legea celor XII table, edictată în anul 451 î.e.n., drepturile cătăţeanului, printre care dreptul la

proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul de a-şi alege conducătorii,

dreptul de a protesta şi dreptul la fericire.

Pe teritoriul actual al Iranului, în anul 570 î.e.n., a fost edictată Carta Cyrus, care evoca

existenţa unor drepturi ale omului, precum dreptul la libertate, dreptul la securitate, libertatea de

mişcare, etc.

Democraţia ateniană din secolul V î.e.n. reprezintă o încercare de afirmare a drepturilor

omului, mai ales în plan politic.

Termenul de ,,democraţie” provine din greaca veche, fiind format prin alăturarea a două

cuvinte: ,,demos” - popor şi ,,kratos” - putere. Sensul originar, primordial al termenului, este

acela de ,,domnie a poporului”. Ca formă de guvernământ şi de organizare socială, democraţia a

apărut în epoca înfloritoare a lui Pericle (461-429 î.e.n.), strălucit om politic şi orator al

Antichităţii, în timpul căruia Atena a cunoscut cea mai mare dezvoltare economică şi culturală.

Atena a fost primul stat democratic din istoria umanităţii şi a rămas, până astăzi, cu toate

limitele lui, un model de stat ideal. Democraţia ateniană nu a durat însă foarte mult. După

moartea lui Pericle, ea a fost erodată de luptele interne dintre moderaţi şi radicali, sfârşind prin

instaurarea regimului oligarhic al celor treizeci de tirani. Această lecţie avea să se repete de mai

multe ori în decursul istoriei. Nu o dată democraţiile au decăzut, fiind înlocuite cu dictaturi şi

1 Vladimir Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lumina Lex, 1994, p. 28.

3

regimuri totalitare. Astfel, după Marea Revoluţie Franceză (1789-1795) a urmat Restauraţia şi

Imperiul lui Napoleon Bonaparte.

Secolele XVI-XVII au fost marcate de prezenţa unor mari jurişti şi gânditori politici,

precum Jean Bodin, Hugo Grotius, Thomas Hobbes şi John Locke, care au contribuit la

dezvoltarea ideilor despre stat şi om, despre relaţia de antiteză dintre putere şi individ, despre

dreptul natural şi dreptul pozitiv, despre suveranitate şi libertate. Doctrina drepturilor naturale

individuale, cu rădăcini în diferite civilizaţii istorice, a fost dezvoltată în aceste secole de şcoala

dreptului natural şi reluată de filosofii francezi în secolul al XVIII-lea. Ea are ca fundament ideea

potrivit căreia, înainte de a stabili o organizare politică, oamenii trăiau într-o stare de libertate

totală, descrisă de Thomas Hobbes ca una de completă anarhie. Peste această stare s-a suprapus

formarea de comunităţi umane politic şi civil organizate; acestea au avut adesea şi perioade

îndelungate cu caracter absolutist, în care cei ce exercitau autoritatea au negat orice drepturi şi

libertăţi celor guvernaţi.

În operele sale, Hugo Grotius (1583-1645) a insistat asupra desfiinţării discriminării

facute între creştini şi restul oamenilor. ,,Dreptul natural - afirma Hugo Grotius - este într-o

asemenea măsură imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba”.

Meritul de a fi cercetat pentru prima oară principiul separării puterilor în stat îi revine

filosofului şi juristului englez John Locke (1632-1704). El a fost practic autorul acestei doctrine,

atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. Filosoful englez susţinea existenţa a

trei puteri în stat: legislativă, executivă şi federativă. Puterea legislativă trebuia să aparţină

parlamentului şi era considerată puterea supremă, deoarece edicta reguli de conduită general

obligatorii. Puterea executivă, limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu

puteau fi prevăzute prin lege, urma să fie încredinţată monarhului. Puterea federativă era

încredinţată tot regelui, atribuindu-i dreptul de a declara război, de a face pace şi de a încheia

tratate. În viziunea lui Locke, expusă mai cu seamă în lucrarea ,,Second Treaties of Government”

din 1688, prin contractul social, oamenii abandonează o parte din libertatea lor în favoarea

suveranului pe care l-au creat; ei determină însă cu precizie drepturile şi libertăţile pe care înţeleg

să le păstreze şi cărora suveranul nu le poate aduce atingere.

Montesquieu (1689-1755), în lucrarea ,,Spiritul Legilor” din 1748, susţinea principiul

separaţiei puterilor în stat, argumentând că numai în aceste condiţii poate fi garantată respectarea

drepturilor omului.

Voltaire (1694-1778) a afirmat egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea gândirii,

libertatea cuvântului şi a condamnat pedeapsa cu moartea, tortura şi arbitrariul.

Immanuel Kant (1724-1804) a definit dreptul ca fiind ,,complexul condiţiilor prin care

voinţa fiecăruia poate să coexiste cu voinţa altora conform unei legi universale de libertate”. Tot

el sublinia ideea că libertatea este un drept natural înnăscut, ea reprezentând o valoare naturală

care plasează omul deasupra lumii”.

Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), în operele ,,Discurs asupra originii şi fundamentelor

inegalităţii între oameni” (1753) şi ,,Contractul social” (1762), a abordat problematica drepturilor

omului, susţinând că nefericirea fiinţei umane se datorează atât proprietăţii private cât şi

dominaţiei politice. În viziunea lui Rousseau, diametral opusă faţă de cea a lui Locke, prin

contractul social oamenii au abandonat complet libertatea lor originară în mâinile suveranului. El

nu vede însă prin aceasta o pierdere a libertăţii, considerând că, prin protecţia pe care această

comunitate o oferă, sunt menţinute drepturile şi libertăţile abandonate. Această concepţie

presupune o organizare politică în care poporul, constituit în corp legiuitor, să fie chemat să

adopte legile, deci un regim de democraţie directă.

4

În Evul Mediu au apărut şi o serie de documente deosebit de importante din punct de

vedere politic şi juridic, care au contribuit la dezvoltarea problematicii drepturilor omului.

Semnificativă din acest punct de vedere este Magna Charta Libertatum – Marea Cartă a

Libertăţilor, care constituie primul document european atestat, semnat de către regele Ioan Fără

de Ţară, în anul 1215, ca urmare a înţelegerii intervenite între acesta şi nobilii rebeli. Acest

document pune bazele unei monarhii limitate şi enunţă totodată o serie de garanţii şi privilegii

pentru cetăţenii şi nobilimea Angliei. Magna Charta nu este însă numai o concedare de privilegii

către aristocraţia britanică, ci şi o constituţie care garantează drepturi şi libertăţi. Odată cu Magna

Charta Libertatum, a început lunga perioadă de constituire a ceea ce numim în zilele noastre

,,instrumente de protecţie şi de promovare a drepturilor omului”.

Magna Charta Libertatum a influenţat elaborarea unor documente ulterioare cu relevanţă

deosebită pentru drepturile omului, cum ar fi Habeas Corpus Act (1679) şi Bill of Rights (1689).

În Bill of Rights, care reprezintă o veritabilă constituţie, au fost proclamate anumite

drepturi individuale: dreptul de a nu i se aplica o pedeapsă ilegală şi crudă; dreptul de a i se

comunica motivele arestării; dreptul de a fi eliberat pe cauţiune; dreptul la alegeri libere;

libertatea cuvântului; dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juraţi. De asemenea, prin

intermediul acestui document, era îngrădită puterea monarhică, suveranul nemaiavând dreptul să

abroge legile şi nici să îngăduie vreunei clase privilegiate să le încalce.

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea au avut loc două evenimente majore, a căror

influenţă a fost determinantă pentru evoluţia ulterioară a drepturilor omului.

Este vorba, în primul rând, de Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii

din 1776, emisă cu ocazia rebeliunii coloniilor engleze din America de Nord împotriva Marii

Britanii şi adoptată la 4 iulie 1776 la Philadelphia. Cel de al doilea document, în ordine

cronologică, îl constituie Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, emisă cu ocazia

Revoluţiei Franceze de la 1789.

Anterior Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite ale Americii, în mai 1776, a fost

proclamată Virginia Bill of Rights, care stipula că ,,toţi oamenii sunt de la natură în mod egal

liberi şi independenţi şi au anumite drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi la

libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi conserva proprietatea şi de a urmări să obţină

fericire şi siguranţă”.

Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii proclama o serie de drepturi şi

libertăţi fundamentale, cum ar fi: dreptul la viaţă, dreptul la libertate, egalitatea în faţa legii,

dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă împotriva opresiunii, libertatea de

gândire, libertatea de expresie şi de manifestare. Garantarea acestor drepturi proclamate a fost

făcută prin intermediul Constituţiei Statelor Unite ale Americii, care a înscris, pentru prima dată

în conţinutul unui document normativ, principiul separaţiei puterilor în stat. În Declaraţia de

Independenţă a Statelor Unite, prima dispoziţie proclamă: ,,Toţi oamenii au fost creaţi egali; ei

au fost înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se

găsesc viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. Guvernele sunt stabilite de oameni pentru garantarea

acestor drepturi şi dreapta lor putere emană din consimţământul guvernanţilor”. ,,Considerăm că

următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei

au fost înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile printre care Viaţa, Libertatea şi

Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere

5

rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva

acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice acel guvernământ şi să instituie altul”2.

Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii a fost sursa primară de inspiraţie

pentru autorii francezi ai Declaraţiei Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, care a constituit actul de

naştere al universalizării drepturilor omului. Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului,

adoptată de Adunarea Constituantă franceză în 1789, proclama: ,,Oamenii se nasc şi rămân liberi

şi egali în drepturi”; ,,Scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi

imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la

opresiune”.

Din acel moment istoric, caracterizat prin naşterea ideii de libertate, apare conceptul

individului ca subiect cu demnitate şi drepturi intrinseci ce trebuie respectate, nu numai de

semenii săi, ci şi de cei care exercită autoritatea. Indiferent de limitele sale şi de criticile ce îi pot

fi aduse, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului este un punct cheie pentru a înţelege de

ce statele sunt principalele responsabile pentru violarea drepturilor omului. Astfel, drepturile

omului apar în momentul recunoaşterii şi consacrării statului de drept şi democraţiei.

Ecourile acestor documente s-au resimţit în întreaga lume, dovadă fiind constituţiile

adoptate de diverse ţări, care au înscris în conţinutul lor aceste drepturi şi libertăţi fundamentale,

dintre care putem aminti constituţiile din Olanda (1798), Suedia (1809), Spania (1812), Belgia

(1831), Sardinia (1848), Danemarca (1849), Prusia (1850). În ţara noastră, drepturile cetăţeneşti

au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după Unirea Principatelor Române din 1859.

Până în anul 1945 problematica drepturilor omului a avut o evoluţie sinusoidală, ea

punând accent în acea perioadă pe eliminarea sclaviei, pe protecţia lucrătorilor din industrie, pe

protecţia victimelor războiului, pe protecţia minorităţilor. Limitele normative la care s-a ajuns nu

au fost însă suficiente, iar atrocităţile comise în cele mai recente conflicte armate, în special în

cazul războaielor mondiale, au demonstrat faptul că respectul demnităţii umane trebuie să

reprezinte un ţel al tuturor statelor.

Pornind de la concepţia marxistă asupra societăţii, partidele comuniste ajunse la putere

într-o serie de ţări au încercat să clădească o societate diferită, în care statul, pretinzând că acordă

prioritate drepturilor sociale, economice şi culturale ale individului, devine principalul proprietar

al bunurilor şi tinde să dirijeze viaţa politică, economică, socială şi culturală. Având această

viziune diformă asupra realităţii, statul comunist îşi asumă în întregime garantarea drepturilor

omului în ansamblul lor, fie politice, economice, sociale sau culturale. În fapt însă, comunismul a

adus restrângeri importante drepturilor şi libertăţilor individuale, de multe ori suprimându-le

chiar existenţa.

Calea către construirea unui sistem internaţional de protecţie a drepturilor omului,

precum şi stabilirea obligaţiei unei cooperări internaţionale în acest domeniu, a fost deschisă prin

adoptarea Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite la San Francisco în 1945. Carta O.N.U. a instituit

un organism specializat în domeniul protecţiei drepturilor omului, respectiv Comisia pentru

Drepturile Omului.

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, document politic ce pune la baza drepturilor şi libertăţilor omului egalitatea

în drepturi.

Printre drepturile civile şi politice ale omului enunţate în Declaraţie, putem enumera:

dreptul la viaţă, dreptul la libertate şi demnitate, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau robie,

2 The Declaration of Independence, Webster’s Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language,

Gramercy Books, New York, 1994, p. 1700.

6

dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,

egalitatea în faţa legii, dreptul de nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar, dreptul la un

proces echitabil în materie civilă şi penală, dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la

pronunţarea unei sentinţe în cadrul unui proces public, dreptul la respectarea vieţii private şi a

proprietăţii, dreptul de a circula liber, dreptul la o cetăţenie, dreptul de a se căsători şi întemeia o

familie, libertatea gândirii, libertatea de opinie şi de exprimare, libertatea de întrunire şi asociere

paşnică, dreptul de a participa, direct sau prin reprezentanţi, la conducerea treburilor publice şi

dreptul de a avea acces la funcţiile publice ale ţării sale.

Din categoria drepturilor economice, sociale şi culturale ale omului, pot fi menţionate:

dreptul la securitate socială, dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii, dreptul la un salariu

egal pentru o muncă egală, dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate, dreptul la

un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, dreptul

mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire specială, dreptul la învăţământ şi dreptul de a lua parte

în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii.

La 16 decembrie 1966 au fost adoptate, tot de către Adunarea Generală a O.N.U., cele

două pacte ale drepturilor omului, respectiv: Pactul drepturilor civile şi politice şi Pactul

drepturilor economice, sociale şi culturale.

În cadrul Conferinţei Europene de Cooperare şi Securitate în Europa din 1975, a fost

adoptat Actul final de la Helsinki, care a proclamat cele mai importante drepturi ale omului.

Continuarea acestei iniţiative începută la Helsinki a venit odată cu Reuniunea de la Viena

(1989), când a fost adoptat Mecanismul Dimensiunii Umane.

1.2. Semnificaţia conceptului de ,,drepturi ale omului” în lumea contemporană

Pe plan internaţional, nu a fost adoptată până în prezent o definiţie oficială a drepturilor

omului, dar în literatura de specialitate autohtonă sau străină ele au fost definite fie ca

,,ansamblul de norme juridice internaţionale, prin care sunt recunoscute individului atribute şi

facultăţi care îi asigură demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază

de garanţii instituţionale apropiate”3, fie ca ,,o recunoaştere a unor spaţii de autodeterminare a

persoanei umane, consacrate prin norme juridice internaţionale, dar şi naţionale, care beneficiază

de un regim juridic de protecţie, în raport cu puterea publică”4, fie ca drepturi ,,esenţiale pentru

fiinţa umană, ce decurg direct din existenţa fiinţei umane, din demnitatea omului, independent de

formalizarea lor juridică internaţională”5.

În viziunea profesorului universitar Adrian Năstase, drepturile omului sunt ,,acele

prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în

raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi

care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în

contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei anumite societăţi”6.

3 Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I – Drepturi şi libertăţi,

Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 14.

4 H. Oberdorff, Droits de l’homme et libertés fondamentales, Ed. Dalloz, Paris, 2003, p. 2.

5 Corneliu Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – surse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000, p. 7.

6 Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului,

Bucureşti, 1992, p. 55.

7

,,Drepturile omului sunt acele libertăţi, imunităţi şi beneficii stabilite în conformitate cu

valorile contemporane, pe care orice fiinţă umană este îndreptăţită să le pretindă de la societatea

în care trăieşte”7.

Se poate observa că nu există o unitate în ceea ce priveşte elementele definitorii ale

acestui concept; unii autori încearcă să definească drepturile omului utilizând concepte pe cât de

frumoase la prima vedere, pe atât de fluide, interpretabile şi greu de explicat, ce nu ajută cu

nimic la clarificarea dimensiunii lor juridice (demnitatea umană, libertatea, dezvoltarea

personalităţii umane, egalitatea); alţi autori încearcă să stabilească anumite criterii în baza cărora

ar putea fi considerate anumite drepturi ca fiind ale omului, cum ar fi apartenenţa acestora la

dreptul internaţional, fie ca norme juridice, fie ca drepturi naturale. Abordarea ştiinţifică a acestui fenomen omniprezent în viaţa noastră presupune o

distincţie clară între diferitele niveluri de analiză pe care complexitatea drepturilor omului le

implică. Astfel, filosofia şi morala drepturilor omului se preocupă de aspectele generale şi etice

ale problematicii, în timp ce ideologia politică a drepturilor omului (pe plan intern şi

internaţional) are în vedere aspectele practice ale acestora la nivel de deziderate, promisiuni,

realizări şi neîmpliniri, iar dreptul pozitiv al drepturilor omului se concentrează în special pe

mecanismele juridice de garantare şi pe sancţionarea încălcărilor acestora8.

Drepturile omului, din punct de vedere al etimologiei acestei sintagme, se referă la

drepturile şi libertăţile persoanei umane în orice moment al existenţei sale şi independent de

apartenenţa la un anumit grup de identificare în funcţie de elemente subiective sau obiective

precum rasa, etnia, limba, religia, cultura, voinţa de a trăi împreună, etc; drepturile omului se

manifestă pe planul societăţii umane globale şi privesc individul în sine - individul universal.

Drepturile omului sunt atemporale şi aspaţiale, iar exercitarea lor nu depinde sau nu ar trebui să

depindă de condiţia individului.

1.3. Trăsăturile drepturilor omului

Drepturile omului sunt naturale, universale, indivizibile, imprescriptibile şi inalienabile.

Drepturile omului sunt naturale sau congenitale, individul deţinându-le de la naşterea sa

până la moarte, proprietate care le face imune la alterări ulterioare din partea statului.

Universalitatea drepturilor omului semnifică faptul că ele privesc toate fiinţele umane, în

orice loc s-ar afla, indiferent de sex, rasă, religie, vârstă şi orice alte trăsături care i-ar putea

deosebi pe cei ce compun marea familie umană, finalitatea reglementărilor naţionale, regionale şi

internaţionale fiind valorificarea acestor drepturi faţă de orice alte persoane, în toate ţările lumii,

pe baza unui standard minim pe care toate statele sunt chemate să-l accepte şi să-l transpună în

legi şi de la care nu se admit derogări decât prin lege şi pentru raţiuni bine determinate.

Indivizibilitatea drepturilor omului este principiul care subliniază abordarea globală a

drepturilor omului, în ansamblul lor, cuprinzând toate categoriile de drepturi şi libertăţi, plecând

de la legătura indestructibilă care există între ele, indiferent de domeniul de aplicare (politic,

social, economic, cultural, juridic) sau de spaţiul în care trebuie implementate ori de categoria de

persoane destinatare.

Imprescriptibilitatea drepturilor omului rezidă în faptul că acestea sunt perene,

intangibile în timp, exercitarea lor nefiind supusă niciunui termen.

Inalienabilitatea drepturilor omului se poate traduce prin faptul că ele nu pot fi

transferate şi nu pot face obiectul unei tranzacţii, deoarece sunt integrate esenţei fiinţei umane.

7 Lenkin Louis, The Age of Rights, Columbia University Press, New York, 1990, p. 38.

8 Frédéric Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 25.

8

Drepturile omului nu sunt negociabile, iar titularii lor nu pot să renunţe la ele, sub sancţiunea

nulităţii.

1.4. Obiectul şi subiectele dreptului internaţional al drepturilor omului

Obiectul dreptului internaţional al drepturilor omului îl constituie drepturile şi libertăţile

fundamentale ale individului, care reprezintă conţinutul relaţiilor internaţionale din acest

domeniu. Datorită evoluţiei dinamice a relaţiilor internaţionale din domeniul drepturilor omului,

obiectul acestei discipline se află într-o expansiune continuă. Apariţia unor noi relaţii interumane

determină necesitatea unor noi reglementări în domeniul drepturilor omului.

Iniţial, subiect al Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului a fost considerat statul, iar

ulterior, organizaţia internaţională. Acest lucru se justifică prin aceea că, în perioada respectivă,

Dreptul Internaţional al Drepturilor Omului făcea parte din Dreptul Internaţional Public, iar

persoanele fizice nu au fost recunoscute ca subiect, deoarece se considera că acestea sunt supuse

jurisdicţiilor naţionale. De abia în perioada interbelică şi mai pregnant după cel de Al Doilea

Război Mondial s-a lansat ideea extinderii sferei subiectelor de Drept Internaţional al Drepturilor

Omului. Unii autori au susţinut că prin recunoaşterea persoanei ca subiect de Drept Internaţional

al Drepturilor Omului s-ar aduce atingere suveranităţii statelor. Acest fapt a dus la conturarea

unui nou principiu şi anume principiul subsidiarităţii, potrivit căruia, sesizarea instanţelor

internaţionale din domeniul drepturilor omului nu poate fi făcută decât după ce au fost utilizate

toate căile judiciare interne de soluţionare a litigiului. Datorită triumfului teoriilor favorabile

recunoaşterii, în ziua de azi persoana fizică are calitatea de subiect de drept internaţional al

drepturilor omului.

Concluzionând, putem afirma că subiecte ale raportului juridic din domeniul drepturilor

omului sunt, în principal, statele, care au obligaţia de a garanta acordarea şi respectarea

drepturilor omului pe plan intern, organizaţiile internaţionale, care intervin în proclamarea şi

apărarea drepturilor fundamentale şi a libertăţii cetăţenilor şi indivizii, persoane fizice sau

juridice, care sunt destinatarii valorilor protejate şi care au facultatea de a apela la forţa coercitivă

a statului sau a instanţelor internaţionale atunci când aceste valori le sunt desconsiderate.

1.5. Izvoarele dreptului internaţional al drepturilor omului

Noţiunea de izvor de drept desemnează forma de apariţie şi de exprimare a unei norme

juridice.

În materia drepturilor omului, izvoarele de drept sunt constituite din mijloacele juridice

prin care statele, pe baza acordului lor de voinţă, creează noi norme sau le dezvoltă şi le modifică

pe cele existente.

Principalele izvoare ale Dreptului Internaţional al Drepturilor Omului sunt tratatul

internaţional şi cutuma internaţională.

a) Tratatul internaţional.

Tratatul internaţional este expresia voinţei unanime a statelor, materializată într-un

document scris, încheiat în scopul de a produce efecte juridice între statele semnatare. Tratatul

internaţional mai poate fi întâlnit sub următoarele denumiri: convenţie, pact, acord, protocol,

statut etc.

În materia drepturilor omului, majoritatea tratatelor internaţionale sunt întâlnite sub

denumirea de convenţii internaţionale.

Din punct de vedere al sferei geografice de aplicare a lor, convenţiile internaţionale se

clasifică în două categorii: convenţii universale şi convenţii regionale.

9

Din punct de vedere al obiectului lor, adică al categoriilor de drepturi ale omului pe care

le reglementează, convenţiile internaţionale se clasifică în două categorii:

- convenţii generale - care reglementează drepturile omului privite în ansamblul lor, cum

sunt: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia Americană a Drepturilor Omului,

Pactul cu privire la drepturile civile şi politice, Pactul cu privire la drepturile economice, sociale

şi culturale;

- convenţii speciale - care reglementează numai anumite categorii de drepturi ale omului,

cum ar fi, de exemplu, convenţiile ce vizează protecţia dreptului la viaţă: Convenţia cu privire la

prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (1948), Convenţia privind imprescriptibilitatea

crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii (1968), Convenţia împotriva luării de ostatici

(1979), etc.

Tratatele moderne care reglementează protecţia juridică a drepturilor omului au fost

precedate de adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. Prin adoptarea tratatelor,

care au ca sursă de inspiraţie această Declaraţie, s-a creat obligaţia juridică pentru părţile

contractante de a-şi armoniza legislaţia şi practicile interne cu prevederile tratatelor. Tratatele au

definit şi au detaliat, în termeni juridici, drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie. Prin aceste

tratate, statele semnatare au dobândit nu numai obligaţia de a pune în aplicare prevederile lor, ci

şi dreptul de a solicita altor state-părţi să le pună în aplicare, în virtutea principiului pacta sunt

servanda.

b) Cutuma internaţională.

Cutuma internaţională este rezultatul unei experienţe îndelungate, perpetuată prin

repetarea unei practici constante, adică a unei reguli acceptată de anumite comunităţi ca fiind

conformă cu interesele lor. Fiind cel mai vechi izvor de drept, cutuma este mai rar întâlnită în

practica internaţională. De regulă, cutuma constituie izvor al drepturilor omului atunci când

normele juridice existente în tratatele internaţionale fac trimitere directă la ea.

1.6. Drepturile omului: universale sau relative din punct de vedere cultural?

Universalitatea drepturilor omului semnifică faptul că ele privesc toate fiinţele umane, în

orice loc s-ar afla, indiferent de sex, rasă, religie, vârstă şi orice alte trăsături care i-ar putea

deosebi pe cei ce compun marea familie umană, finalitatea reglementărilor naţionale, regionale şi

internaţionale fiind valorificarea acestor drepturi faţă de orice alte persoane, în toate ţările lumii,

pe baza unui standard minim pe care toate statele sunt chemate să-l accepte şi să-l transpună în

legi şi de la care nu se admit derogări decât prin lege şi pentru raţiuni bine determinate. Aceste

drepturi sunt naturale sau congenitale, deoarece omul le deţine de la naşterea sa şi până la

moarte, proprietate care le face imune la alterări ulterioare din partea statului.

Teoria drepturilor omului trebuie privită ca o teorie valabilă independent de timp şi de

spaţiu, ca o teorie universală. Dacă este adevărat că doar cetăţenii se pot bucura de toate

drepturile, această condiţie a apartenenţei la stat nu poate fi aplicată într-un astfel de mod încât să

afecteze caracterul universal al drepturilor omului. Principiul universalităţii drepturilor omului

poate fi formulat expres de constituţia unui stat sau de o declaraţie de drepturi, aşa cum o face, de

exemplu Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789, afirmând în articolul 2

că ,,scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale

omului” sau Declaraţia din Virginia din 1776, care stipulează că ,,toţi oamenii sunt prin natură,

atât liberi cât şi independenţi şi au drepturi inerente, de care, intrând într-un stadiu al societăţii,

nu pot prin niciun contract să priveze sau să lipsească posteritatea”. Dar chiar şi acolo unde

universalitatea nu este prevăzută în mod expres într-un document cu valoare juridică, drepturile

10

omului rămân tot universale, căci universalitatea este un principiu general al dreptului în

democraţiile moderne. Universalitatea drepturilor omului înseamnă că ele se aplică tuturor

fiinţelor umane, că reglementările statale trebuie să se conformeze unor principii universal-

valabile atunci când se referă la drepturile omului.

Această universalitate se desfăşoară pe trei planuri: ,,Pe plan raţional, universalitatea

desemnează atribuirea drepturilor tuturor fiinţelor umane. Aceste drepturi sunt raţionale şi

abstracte, în acord cu faptul că ele sunt atribuite tuturor oamenilor şi că ele sunt purtătoare ale

unei pretenţii de validitate generală datorată criteriilor morale care le fondează. Pe plan temporal,

universalitatea presupune ca aceste drepturi să fie generale şi abstracte – situate în marginea

timpului şi valide în orice moment istoric. Pe plan spaţial, în fine, universalitatea sugerează

extinderea culturii drepturilor omului la toate societăţile politice, fără excepţie”9. Este în fond

ceea ce afirma şi Declaraţia franceză: drepturile sunt naturale, deci rezultă direct din natura

umană, din raţiune, fiind aplicabile tuturor celor care au această calitate de a fi raţionali, adică

tuturor fiinţelor umane; sunt imprescriptibile, deci scoase din contextul temporal; şi aplicabile ca

scop oricărei asociaţii politice, ceea ce le scoate încă odată din timpul istoric, dar şi din oricare

spaţiu cultural sau politic particular. Prin urmare, universalitatea drepturilor omului nu înseamnă

generalizarea lor, căci ,,generalizarea menţine distincţia între drepturile omului şi drepturile

cetăţeanului”10

. Această universalitate a drepturilor omului, consacrată sau nu constituţional în

mod expres, creează unele consecinţe juridice concrete.

Atemporalitatea drepturilor omului se traduce prin faptul că existenţa lor nu poate fi

afectată de curgerea timpului; de aceea, dreptul pozitiv al drepturilor omului nu poate retrage ori

şterge un drept sau o libertate fundamentală din catalogul universal al acestora, ci doar limita

exerciţiul lor. Doar atributele drepturilor vor putea fi modelate normativ de legiuitor, fără a le

suprima însă existenţa. O golire excesivă de conţinut ar ştirbi din esenţa lor. Drepturile omului

sunt din ce în ce mai mult o creaţie jurisprudenţială. Prin opera sa creatoare, judecătorul poate

introduce pe firmamentul dreptului noi libertăţi sau poate descoperi valenţe ale unor libertăţi deja

consacrate, dar nu poate niciodată şterge sau retrage o libertate fundamentală din catalogul

universal al acestora, căci drepturile omului sunt atemporale şi universale. Caracterul universal al

drepturilor omului transcede limitele oricărui stat particular.

Universalitatea drepturilor omului impune mijloace de apărare tot mai evoluate pentru

prezervarea libertăţii indivizilor. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului porneşte, încă din

primul său paragraf, de la recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane, a

drepturilor lor egale şi inalienabile, ca fundament al libertăţii, păcii şi dreptăţii în lume. Carta

O.N.U. prevede, în articolul 55, că statele membre vor promova respectarea universală şi efectivă

a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

De la aceeaşi concepţie pornesc şi pactele internaţionale asupra drepturilor civile şi

politice, respectiv asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, potrivit cărora restricţii sau

derogări de la aceste drepturi nu pot fi admise decât în aplicarea legilor şi convenţiilor şi nicio

prevedere nu poate fi interpretată ca implicând pentru un stat, un grup sau o persoană dreptul de

a desfăşura o activitate sau de a săvârşi un act care să distrugă drepturi sau libertăţi recunoscute

prin pacte.

9 Gregorio Peces-Barba Martinez, Théorie générale des droits fondamentaux, Librairie générale de droit et de

jurisprudence, Paris, 2004, p. 271.

10

Ibidem, p. 273.

11

Pe aceeaşi linie, merită amintită şi Declaraţia de la Viena, adoptată cu prilejul Conferinţei

Mondiale a Drepturilor Omului, la 25 iunie 1993, care proclamă că ,,Toate drepturile omului sunt

universale, nedisociabile, interdependente şi intim legate”.

O altă consecinţă a caracterului universal al drepturilor omului este apariţia dreptului

umanitar internaţional, care reflectă procesul de amplificare a mecanismelor de protecţie a

drepturilor fundamentale la nivel mondial, ca rezultat al necesităţii de a proteja indivizii în

cazurile de conflict armat: războaie, inclusiv războaie civile, revoluţii armate, insurecţii etc. În

optica lui Rodrigo Borja, care îl considera ca ,,drept de ingerinţă umanitară”, structurarea sa are

ca obiect salvarea ,,victimelor inocente ale conflictului armat rezultând din necesitatea de apărare

a drepturilor omului în toate teritoriile în cazuri de procese acute de descompunere statală,

ameninţare a păcii şi încălcare a garanţiilor civile şi politice”.

Marea majoritate a tratatelor şi convenţiilor importante din domeniul drepturilor omului

au vocaţie de universalitate, adresându-se tuturor statelor lumii. Există însă şi tratate adoptate în

plan regional (cu vocaţie regională): în Europa, Convenţia de la Roma din 1950 şi Carta socială

europeană din 1961; în America, Declaraţia americană a drepturilor omului din 1948 şi

Convenţia americană a drepturilor omului din 1969; în Africa, Carta africană a drepturilor

omului şi popoarelor din 1981, în zona ţărilor arabe, Declaraţia islamică universală a drepturilor

omului din 1981. Toate acestea au ca unică sursă de inspiraţie Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului din 1948, fără a infirma, dincolo de particularităţile fiecăreia dintre ele,

principiul general al universalităţii drepturilor omului11

.

Chiar şi în zilele noastre, când principiul universalităţii a fost ridicat la rang suprem în

principalele documente normative din domeniul drepturilor omului, are loc o aprinsă polemică

între apărătorii universalităţii şi cei care susţin teoria potrivit căreia aceste drepturi ar fi relative

din punct de vedere cultural. Pentru adepţii relativismului, după cum explică Flávia Piovesan,

,,noţiunea de drepturi este strict legată de sistemul politic, economic, cultural, social şi moral

existent într-o societate determinată”. În acest avansat proces de globalizare care a cuprins lumea

zilelor noastre, teza relativistă pare să aibă tot mai mulţi simpatizanţi, prin creşterea exigenţelor

în ceea ce priveşte respectarea şi aplicarea diversităţii: diversitate culturală, religioasă, etnică,

rasială. Diversitate de obiceiuri. Diversitate de percepţie a moralei. Diversităţi sociale.

Diversitate de drepturi.

Dezbaterea referitoare la relativismul cultural al drepturilor omului a fost lansată din mai

multe direcţii. După unii autori, una dintre ele s-ar regăsi în studiile şi cercetările comunitariene

care, cu anumite accente şi nuanţe, ,,pledează pentru apărarea unui anumit mod de viaţă,

idealizat, împotriva individualismului şi alienării pe care liberalismul drepturilor omului încearcă

să-l impună”. O asemenea poziţie este uneori catalogată în literatură drept ,,absolutism cultural”,

deoarece apreciază cultura unei societăţi drept valoare etică supremă. Între alte argumente, acest

punct de vedere consideră că ,,Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată în 1948 a

fost profund influenţată de gândirea Occidentală încât nu are nicio relevanţă pentru societăţile

non-occidentale; drepturile omului sunt valori etnocentrice ale societăţilor occidentale” -

consideră Alisoii Dundues Renteln.

O altă direcţie care a adus în discuţie relaţia dintre universalitatea drepturilor omului şi

contextul cultural vine dinspre ţările asiatice. Abdullahi An-Na'im consideră12

că standardele

11

Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007, p. 56. 12

An-Na’im, A., Toward an Islamic Reformation: Civil Liberties, Human Rights, and International Law, Syracuze University Press, 1990, p. 23

12

internaţionale ale drepturilor omului ar putea fi mai uşor respectate dacă ar reflecta tradiţia

culturală a grupurilor şi comunităţilor. Potrivit unui alt cunoscut autor - Bilahari Kausikan - în

discuţia asupra universalităţii drepturilor omului ,,nu trebuie să se uite că marea diversitate a

tradiţiilor culturale, a structurilor politice şi a nivelurilor de dezvoltare, va face dificilă, dacă nu

chiar imposibilă, definirea unui regim unic şi coerent al drepturilor omului într-o zonă care

cuprinde vasta regiune întinsă din Japonia până în Burma şi în care se întâlnesc tradiţii

confucianiste, budiste, islamice, hinduse. Cu toate acestea, mişcarea spre un astfel de ideal este

posibil să continue. Ceea ce este totuşi clar, este că există o nemulţumire generală în toată

regiunea legată de interpretarea occidentală a drepturilor omului, şi pe bună dreptate”. În

sprijinul acestei poziţii, Kausikan menţionează concluziile unui studiu realizat de David

Hitchock, fost funcţionar la Agenţia Ameriacnă de Informaţii (USIA). Analiza întreprinsă

evidenţia că există diferenţe semnificative între valorile societăţilor asiatice şi cele occidentale.

Între valorile dominante în societăţile asiatice, Hitchock identifica: cinstea, auto-disciplina şi

ordinea. După concluziile aceluiaşi studiu, americanii sunt mult mai preocupaţi de realizarea

personală, de ajutorarea celorlalţi şi de libertatea personală. În consecinţă, motivează B.

Kausikan, ,,n-ar trebui să surprindă pe nimeni faptul că societăţile asiatice şi occidentale înţeleg

în mod diferit drepturile omului şi democraţia”.

Disputa universalism-relativism în promovarea drepturilor omului s-a manifestat, în

special în ultimele două decade, şi sub forma reacţiilor critice ale mişcărilor feministe. Criticile

au fost adresate în egală măsură universalismului cât şi relativismului în abordarea drepturilor

omului. Perspectivei universaliste i s-a reproşat că încearcă să impună valori şi standarde

caracteristice femeii occidentale, neglijând varietatea tradiţiilor şi condiţiilor culturale în care

trăiesc femeile, în special în Asia şi Africa. De exemplu, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la

Cairo din 1994 pe problemele populaţiei, mai multe guverne musulmane au condamnat ceea ce

ele au considerat, ,,impunerea normelor occidentale” care promovează libertatea şi autonomia

sexuală. Relativismului i s-a imputat că în tentativa sa de a adapta drepturile omului la o varietate

de condiţii culturale, favorizează discriminarea împotriva femeii, în special în acele societăţi în

care tradiţiile locale impun roluri diferite femeii şi bărbatului.

Un alt punct de vedere apreciază că în evaluarea relaţiei şi controversei universalism -

relativism în implementarea drepturilor omului ar trebui să abandonăm perspectiva filosofiei

morale şi politice în favoarea unei abordări sociologice, istoric orientată, fundamentată pe analiza

macro-comparativă. Perspectiva sociologică redefineşte această relaţie, o transformă dintr-o

opoziţie polară într-un contiuum care pare mai plauzibil în contextul actual marcat de pluralism

şi de globalizare. Variate studii şi cercetări sociologice recente au evidenţiat că nu există valori

universale, transistorice. Această constatare este frecvent utilizată în cadrul discursului

postmodern articulat în jurul pluralismului socio-cultural ce caracterizează lumea contemporană.

Există doar un număr redus de valori care sunt într-adevăr universale sau quasi-universale.

,,Religiile universale în sfera vieţii culturale, sistemul statelor-naţiune şi tendinţa mai

recentă de democratizare globală în sfera politică, migraţia masivă a capitalului în producţia

internaţională şi în sfera economică - toate acestea, precum şi tehnologiile de care sunt legate, au

condus la o realitate care este exact opusul societăţii auto-suficiente, izolate cultural”13

- susţine

cunoscutul sociolog britanic N. Mouzelis.

În condiţiile schimbate ale lumii de azi, se creează premisele răspândirii treptate şi

acceptării graduale a valorilor centrale ale modernităţii târzii: productivitatea în sfera economică,

13

Mouzelis, N., Towards a Transcultural Value System: A New Perspective ou Relativism, The Responsive Commnnity. Rights and Responsabilities, Vol. 10, Fall 2000, Issue 4, p. 17

13

democraţia în cea politică, solidaritatea în viaţa socială, autonomia şi auto-realizarea în sfera

culturală. Aceste valori nu sunt transistorice sau univesale în sensul raţiunii kantiene sau al

idealismului platonian. Generalitatea lor este mai degrabă una practică, ce decurge din utilizarea

lor de către un număr din ce în ce mai mare de oameni, grupuri şi comunităţi care trăiesc în cele

mai diferite colţuri ale globului într-o realitate post-tradiţională. Datorită globalizării acestor

valori, a transformării lor în moduri de viaţă la nivelul celor mai diferite comunităţi este posibil,

crede N. Mouzelis, ,,să depăşim relativismul cultural şi să condamnăm încălcarea drepturilor

omului indiferent dacă ea se întîmplă în Israel, Turcia, Irlanda de Nord sau China”14

.

CAPITOLUL II

PRIMA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE CIVILE ŞI

POLITICE

2.1. Contextul social-istoric al consacrării drepturilor civile şi politice

Drepturile omului au apărut odată cu trecerea la societatea burgheză. Prima generaţie de

drepturi, numite drepturi civile şi politice, este rezultatul filosofiei iluministe din a doua jumătate

a secolului al XVIII-lea şi al concepţiei liberale despre dreptul natural. Existenţa unor drepturi

inalienabile şi imprescriptibile ale omului este o concepţie care răzbate din toate declaraţiile de

drepturi din această perioadă. ,,Oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi”, se spune în primul

alineat al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului de la 1789. Astfel, scopul oricărui stat

trebuie să fie apărarea acestor drepturi naturale, individul uman fiind aşezat în centrul sistemului

politic. Primele declaraţii de drepturi au apărut pe continentul american, culminând cu Declaraţia

de independenţă din 1776 unde în alineatul al doilea se menţionează: ,,Considerăm că

următoarele adevăruri sunt evidente prin ele însele: acela că toţi oamenii au fost creaţi egali, că ei

au fost înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, printre care Viaţa, Libertatea

şi Căutarea Fericirii, că pentru a apăra aceste drepturi sunt instituite guvernăminte a căror putere

rezultă din consimţământul celor guvernaţi, că ori de câte ori vreun guvern acţionează împotriva

acestor ţeluri este dreptul poporului să modifice sau să înlocuiască acel guvernământ şi să

instituie altul”.

Liberalismul clasic presupune organizarea statului astfel încât să se asigure protecţia

acestor drepturi fundamentale. Din declaraţiile de drepturi ale vremii rezultă că din prima

generaţie fac parte: dreptul la viaţă, libertatea individuală, proprietatea, libertatea industriei şi

comerţului, libertatea conştiinţei, a opiniei, libertatea presei etc. Toate acestea rezultă deci din

concepţia generală despre stat şi despre raporturile acestuia cu individul. Astfel statul, aşa cum

am menţionat, trebuie să fie în esenţă protectorul drepturilor fundamentale. El este conceput ca

un stat minimal în sensul că nu intervine în mod direct în economie, lăsând să funcţioneze liber

piaţa cu mecanismele ei de autoreglare. Într-un sistem economic astfel conceput, este esenţială

proprietatea, cea care asigură securitatea materială a cetăţenilor şi constituie totodată stimulul

pentru participarea lor la activităţile economice, uneori şi la cele politice. De asemenea, statul

14

Ibidem, p. 18

14

trebuie să fie laic, echidistant faţă de orice religie şi să nu împiedice libera circulaţie a

informaţiei.

Toate drepturile proclamate în această perioadă au fost recunoscute şi nu create de

puterea politică, iar proclamarea lor s-a realizat prin raportare la stat şi oarecum împotriva

acestuia, având ca efect obligaţia generală şi negativă a statului de a nu le aduce atingere şi de a

le apăra împotriva oricăror alte încălcări. Ele sunt drepturi pe care anglo-saxonii le numesc

,,freedoms from” şi implică o eliberare de sub dominaţia statului.

Formularea ,,drepturi civile şi politice” este folosită în titlul Pactului internaţional adoptat

prin rezoluţia Adunării generale 2200 A(XX1) din 16 decembrie 1966, deşi în prevederile

Pactului nu se face o distincţie între cele două categorii de drepturi şi niciunul din drepturile

enunţate nu este denumit civil sau politic. Nu există o distincţie clară între drepturi civile şi

politice, o împărţire a lor în cele două categorii. Pactul care foloseşte cele două categorii nu le

defineşte şi nu le separă în niciun fel; Comitetul Drepturilor Omului nu a făcut asemenea

categorisiri în activitatea sa curentă sau în comentariile sale.

Atât Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, cât şi Convenţia europeană

din 1950, Convenţia americană din 1969 şi Convenţia africană din 1981 - care sunt principalele

documente juridice internaţionale, izvoare ale normelor care prevăd drepturi civile şi politice -

conţin şi o serie de prevederi de ordin general care determină sfera aplicării acestor drepturi,

principalele obligaţii de ansamblu ale statelor şi cadrul de ansamblu al aplicării lor.

Pactul internaţional şi Convenţia africană, enunţă în primele lor articole dreptul

popoarelor la autodeterminare, incluzând dreptul de a-şi determina liber statutul politic şi de a

promova liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, dar şi dreptul de a dispune liber de

resursele lor naturale, fară a aduce atingere obligaţiilor decurgând din cooperarea economică

internaţională şi din dreptul internaţional. Se stabileşte, prin aceasta, legătura între dreptul

popoarelor la autodeterminare şi drepturile omului, cadrul natural al aplicării prevederilor

respective.

2.2. Persoanele beneficiare ale drepturilor civile şi politice

Potrivit Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, prevederile sale se

aplică tuturor persoanelor aflate pe teritoriul unui stat parte şi supus jurisdicţiei sale; aceasta

înseamnă că sunt avute în vedere numai persoanele fizice, atât cetăţenii, cât şi, în ce priveşte

numeroase drepturi şi libertăţi, orice alte persoane aflate pe teritoriul statului, şi nu corporaţii sau

alte persoane juridice. Fiecare stat trebuie să asigure respectarea şi garantarea drepturilor şi

libertăţilor omului, pe teritoriul său, în majoritatea cazurilor pentru toate persoanele; un stat

trebuie să respecte şi să asigure unele drepturi şi cetăţenilor săi aflaţi în alte ţări, ca de exemplu

dreptul de a reveni în ţara sa, dreptul la un proces just şi public, judecat de un tribunal competent,

independent şi imparţial, dreptul la apărare şi dreptul de a fi judecat în prezenţa sa, respectarea

vieţii sale private, a familiei, inviolabilitatea locuinţei şi corespondenţei, dreptul la onoare şi

reputaţie, egalitatea în drepturi şi răspunderi în familie şi faţă de copii, dreptul de a lua parte la

treburile publice (de exemplu, de a participa la alegeri, chiar aflat în străinătate) şi desigur

egalitatea în drepturi şi nediscriminarea pe motive de rasă, sex, limbă, religie sau alte motive.

2.3. Obligaţiile statelor

Constatăm ca Pactul internaţional, ca şi convenţiile regionale afirmă în general că fiecare

persoană sau fiecare cetăţean are dreptul, toate persoanele au dreptul, sau că nimeni nu va face

obiectul unei conduite interzisă în mod expres. Obligaţiile statelor sunt enunţate în prevederi

15

generale care acoperă ansamblul drepturilor şi libertăţilor. Astfel, statele sunt obligate, potrivit

Pactului internaţional, să respecte şi să asigure aceste drepturi. Convenţia europeană angajează

statele părţi să asigure oricărei persoane aflată sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile pe care le

enunţă.

Obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile omului înseamnă a nu încălca aceste

drepturi şi libertăţi, a nu întreprinde nimic în acest scop; aceasta se refera la orice măsură sau

acţiune a guvernului, a oricărei autorităţi şi oricărui oficial, la orice nivel de guvernare. Obligaţia

de a asigura include pe cea de a respecta, dar are o sferă substanţial mai largă; ea implică

îndatorirea statului de a lua toate măsurile necesare pentru a permite persoanelor să beneficieze

de drepturile garantate, ori să le exercite, de a crea condiţiile concrete cerute sau de a înlătura

obstacole, fie din partea autorităţilor, fie din partea altor persoane.

Obligaţia de a recunoaşte anumite drepturi vizează fenomene sociale (reuniune, familie,

societate) pe care normele de drept le consfinţesc, dându-le protecţia legală; obligaţia de

protecţie în aceste domenii are un conţinut mult mai larg, chiar mai larg decât cea de asigurare;

nu este vorba numai de a elimina obstacole, ci de a crea condiţii economice şi sociale în multiple

domenii, care să permită o dezvoltare normală, sub toate aspectele, a copiilor şi o evoluţie

normală a familiei.

Cea mai importantă obligaţie - atât pentru a respecta, cât şi pentru a asigura beneficiul şi

exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului - este adoptarea legilor care să prevadă cât mai

explicit aceste drepturi şi libertăţi şi obligaţiile corespunzătoare15

. În acest sens, Pactul

internaţional cât şi documentele pentru regiunea americană şi cea africană cer statelor părţi să

adopte măsurile legislative şi alte măsuri necesare, pentru a da efect drepturilor înscrise în aceste

documente.

În afară de obligaţia de a adopta legi, statele trebuie să adopte şi măsuri de ordin

administrativ, organizatoric şi altele, ca de exemplu să îmbunătăţească administrarea jurisdicţiei

penale, să-şi disciplineze funcţionarii, să asigure funcţionarea corectă a serviciilor de imigrare, să

permită un acces mai larg al publicului la locuri de adunare publică, la exprimare; să ia orice

măsuri împotriva intervenţiei private care ar restrânge exerciţiul unor drepturi, de exemplu al

dreptului la vot sau al altor drepturi privind participarea la treburile publice.

O altă obligaţie de ordin general a statelor în legătură cu drepturile civile şi politice este

de a asigura persoanelor ale căror drepturi sunt încălcate recursuri efective, indiferent dacă

încălcarea este comisă de persoane care acţionează în calitate oficială sau de alte persoane;

statele trebuie să asigure că drepturile persoanelor care exercită asemenea recursuri vor fi

determinate de autorităţi judiciare, administrative sau legislative, sau de orice alte autorităţi

competente potrivit sistemului lor juridic, să promoveze posibilităţile recursului în justiţie şi să

pună în aplicare asemenea recursuri16

.

2.4. Posibilitatea unor derogări

Exceptând Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, toate documentele privind

drepturile civile şi politice prevăd posibilitatea unor derogări limitate în timp, limitate în ceea ce

priveşte sfera drepturilor omului care pot face obiectul derogării, dar şi condiţii foarte clare,

astfel încât efectul lor asupra drepturilor şi libertăţilor omului să fie cât mai redus.

15

Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti, 2007, p. 97.

16

Ion Diaconu, op. cit., p. 98.

16

În primul rând, asemenea derogări pot fi aplicate numai în perioade de pericol public,

care ameninţă existenţa naţiunii; convenţia europeană şi cea americană se referă şi la perioade de

război; cea americană şi la alte pericole, adăugând ameninţarea la independenţa sau securitatea

statului respectiv. Pactul internaţional asupra drepturilor civile şi politice nu a inclus o referire la

perioada de război, deoarece s-a apreciat că nu trebuie să se ia în considerare posibilitatea

războiului, O.N.U. fiind creată în scopul de a preveni şi elimina războaiele din viaţa societăţii.

Desigur, conceptul de pericol public care ameninţă viaţa naţiunii include şi războiul, acesta fiind

probabil cel mai dramatic caz de pericol public; alte pericole pot fi catastrofele naturale,

tulburările interne. O condiţie pe care o implică documentele menţionate este să fie vorba de o

ameninţare majoră. Asemenea măsuri derogatorii nu pot să se refere, potrivit Pactului

internaţional, la o serie de drepturi şi libertăţi, şi anume: dreptul la viaţă; interzicerea torturii;

interzicerea sclavajului şi a servajului; interzicerea întemniţării pentru imposibilitatea plăţii unei

datorii contractuale; interzicerea incriminării pentru acte sau omisiuni care la data comiterii nu

constituiau infracţiuni potrivit dreptului intern sau dreptului internaţional; dreptul fiecăruia de a i

se recunoaşte personalitatea în faţa legii; libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.

Convenţia împotriva torturii sau altor tratamente ori pedepse crude, inumane sau

degradante din 1984 şi Convenţia interamericană similară din 1985 prevăd, de asemenea, că

nicio împrejurare excepţională, fie stare de război sau ameninţare cu războiul, instabilitate

politică internă sau orice alt pericol public, nu poate fi invocată ca justificare a torturii, ca de

altfel nici ordinul unui ofiţer superior sau al unei autorităţi publice. Majoritatea acestor drepturi

sunt considerate atât de importante, încât trebuie protejate şi în timp de pericol public

excepţional. Deoarece statele nu pot deroga de la aceste drepturi nici în caz de pericol public,

prin măsuri interne, se consideră că ele nu pot deroga nici prin acorduri între ele; aceasta

înseamnă că normele respective au caracter imperativ în dreptul internaţional contemporan.

În al treilea rând, adoptarea unor asemenea derogări este supusă unor condiţii de fond şi

de formă. Măsurile de derogare adoptate trebuie să fie strict necesare în funcţie de cerinţele

situaţiei; ele nu trebuie să fie în contradicţie cu obligaţiile asumate de state conform dreptului

internaţional; îndeosebi, ele nu trebuie să implice discriminări exclusiv pe temei de rasă, culoare,

sex, limbă, religie sau origine socială. Nerespectarea oricăreia din aceste condiţii face ca

măsurile respective să constituie încălcări ale drepturilor omului. Pentru adoptarea unor

asemenea măsuri derogatorii, existenţa pericolului public care ameninţă viaţa naţiunii trebuie să

fie oficial proclamată; aceasta este o cerinţă a Pactului internaţional. Măsurile trebuie să fie

imediat notificate statelor părţi, prin intermediul depozitarului tratatului respectiv, precizând

articolele de la care se derogă şi raţiunile măsurii; sfârşitul derogării trebuie, de asemenea,

notificat.

2.5. Protecţia contra abuzului

Documentele menţionate conţin şi o clauză generală, potrivit căreia prevederile lor nu pot

fi interpretate ca implicând pentru orice stat, grup sau persoană, dreptul de a se angaja în

activităţi sau de a comite acte îndreptate către distrugerea oricăruia din drepturile omului sau

limitarea lor mai mult decât este prevăzut. Aceasta înseamnă că niciunul din drepturile prevăzute

nu trebuie folosit în scopuri distructive pentru drepturile omului. În ceea ce priveşte persoanele şi

grupurile, prevederile respective se referă la activităţi sau îndeplinirea de acte menite să distrugă

drepturile omului sau să limiteze exercitarea lor. În baza acestor prevederi, statele pot interzice

organizaţii teroriste sau activităţi teroriste, ori organizaţii care promovează discriminarea rasială

sau incită ia violenţă pe baze de rasă, culoare, origine etnică, iar membrii organizaţiei respective

17

nu pot invoca dreptul la asociere sau libertatea de reuniune, pentru a contesta această măsură. O

altă clauză menită să împiedice abuzurile este cea prin care este interzisă folosirea Pactului sau

Convenţiei respective ca temei pentru a nega sau a limita drepturi mai extinse de care persoanele

pot beneficia sau la care sunt îndreptăţite potrivit legii sau practicii naţionale, ori potrivit altor

tratate internaţionale; scopul urmărit este acela de a preveni justificarea, pe baza prevederilor lor,

a neaplicării altor convenţii sau a legilor naţionale care oferă persoanelor un regim mai favorabil.

2.6. Clauzele nediscriminatorii

Tot ca dispoziţii generale, Pactul internaţional şi convenţiile regionale prevăd că toate

persoanele se vor bucura de drepturile prevăzute fără nicio discriminare pe bază de rasă, culoare,

sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau

orice alt statut; convenţia europeană adaugă drept motiv care nu justifică discriminarea

apartenenţa la o minoritate naţională, iar convenţia americană referirea expresă la situaţia

economică. De asemenea, Pactul internaţional angajează statele părţi să asigure bărbaţilor şi

femeilor drepturi egale de a beneficia de drepturile civile şi politice prevăzute. Deşi nu prevăd

drepturi substanţiale, aceste clauze au o importanţă primordială în domeniul drepturilor omului,

adăugând la drepturile substanţiale dimensiunea egalităţii în drepturi. Obligaţiile asumate prin

aceste clauze vizează mai ales „asigurarea” exercitării drepturilor şi libertăţilor, respectiv

acţiunea afirmativă a statelor pentru a crea condiţiile concrete necesare exercitării fără

discriminare a unor drepturi şi libertăţi (de exemplu, pentru a facilita accesul femeilor la funcţii

publice, exercitarea dreptului la libera expresie al persoanelor care vorbesc limbi de circulaţie

restrânsă, a dreptului la educaţie al persoanelor care fac parte din minorităţi).

2.7. Conţinutul drepturilor civile şi politice

Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă poate fi considerat piedestalul drepturilor omului, valoarea supremă a

acestora. Statul are obligaţia de a nu aduce atingere el însuşi, prin agenţii săi, vieţii persoanei, dar

şi obligaţia ca în anumite cazuri să protejeze viaţa unei persoane împotriva atingerilor ce-i pot fi

aduse de terţi. La aceste obligaţii ale statului se mai adaugă, în anumite sisteme, şi obligaţia

procedurală de a efectua o anchetă efectivă ori de câte ori a fost adusă o atingere acestui drept

fundamental.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului dispune în art.2 că:

,,1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi

cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un

tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile

în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal

deţinute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a contribuit la adoptarea, în anul 1985, a

Protocolului adiţional nr.6 la Convenţie, prin intermediul căruia a fost abolită pedeapsa cu

moartea pe timp de pace. Prin Protocolul nr.13 la Convenţie, intrat în vigoare în 2003, pedeapsa

cu moartea a devenit inaplicabilă chiar şi în timp de război.

18

Articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a instituit în sarcina statelor

contractante trei obligaţii referitoare la protecţia dreptului la viaţă17

:

- obligaţia negativă generală a statelor de a nu aduce atingere, prin agenţii lor, vieţii

persoanelor;

- obligaţia pozitivă substanţială a statelor de a lua toate măsurile necesare pentru protecţia

dreptului la viaţă;

- obligaţia pozitivă procedurală a statelor de a efectua o anchetă eficace ori de câte ori

este pusă sub semnul întrebării încălcarea dreptului la viaţă pe plan intern.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă, Convenţia Americană a Drepturilor Omului prevede

următoarele: orice persoană are dreptul la respectul vieţii sale; nimeni nu poate fi privat în mod

arbitrar de viaţa sa; în ţările în care nu este desfiinţată pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea

fi aplicată decât pentru sancţionarea crimelor celor mai grave, pe baza unor sentinţe definitive,

pronunţate de un tribunal competent; pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele

care au desfiinţat-o; în niciun caz pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată pentru delicte politice

sau pentru crime de drept comun conexe celor politice; pedeapsa cu moartea nu poate fi aplicată

persoanelor care în momentul comiterii crimei aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 ani şi nici

femeilor gravide; orice persoană condamnată la moarte are dreptul să ceară amnistierea sau

graţierea ori comutarea pedepsei.

Potrivit art.22 alin.1 din Constituţia României, ,,dreptul la viaţă precum şi dreptul la

integritatea fizică şi psihică a persoanei sunt garantate”. Potrivit art.22 alin.2, ,,nimeni nu poate fi

supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”. Deşi conţinutul

dreptului la viaţă este extrem de vag în prevederile constituţionale, art.22 alin.3 este foarte

categoric în sensul interzicerii, în orice circumstanţe, a aplicării pedepsei cu moartea - ,,pedeapsa

cu moartea este interzisă”.

Legislaţia noastră a stabilit că dreptul la viaţă începe în momentul când copilul, separat

de corpul mamei, îşi începe existenţa sa proprie. Dreptul la viaţă încetează odată cu producerea

fenomenului natural al morţii. Acest drept este protejat şi de dreptul nostru penal, care

pedepseşte orice acţiune sau inacţiune ce ar duce la încălcarea dreptului la viaţă.

Problema eutanasiei a provocat controverse în literatura de specialitate. Eutanasia constă

într-un act de ,,umanitate”, de scutire a victimei de chinurile unei boli incurabile, care îi provoacă

mari suferinţe, de către personalul medical sau de către soţ sau o rudă apropiată, de exemplu

printr-o injecţie letală18

. Deşi multe ţări permit formal eutanasia, cum este cazul Olandei, prima

ţară care a legalizat-o, în legislaţia noastră aceasta nu este acceptată, mai mult chiar, orice acţiune

sau inacţiune în acest sens este incriminată. Trecând peste argumentele de ordin moral şi religios

privind eutanasia, s-a concluzionat că recunoaşterea acesteia ar duce, în final, la întărirea

tendinţelor sinucigaşe ale membrilor societăţii.

2. Dreptul de a rezista contra opresiunii

Acest drept are o dimensiune specială, în sensul că el nu poate fi exercitat oriunde şi

oricând. O condiţie esenţială pentru exercitarea acestui drept este aceea a existenţei opresiunii. În

limbajul comun, opresiunea presupune o acţiune de lipsire de drepturi prin intermediul unui abuz

de putere. Cu alte cuvinte, opresiunea nu se poate exercita decât de către persoanele care au

acces la putere. Există mai multe forme ale opresiunii, aceasta putându-se structura în:

- opresiunea ideologică, care se fundamentează pe anumite tradiţii şi concepţii;

17

Sebastian Răduleţu, op. cit., p. 124-125.

18

Vasile Ciuvăţ, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Themis, Craiova, 2000, p. 107.

19

- opresiunea rasială, care implică existenţa discriminării pe acest criteriu;

- opresiunea statală, care se manifestă prin comanda celor ce deţin puterea asupra celor

guvernaţi.

Constituţia României, în art.30 alin.7 menţionează că ,,sunt interzise de lege defăimarea

ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau

religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi

manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”.

Discriminarea este definită ca fiind orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă,

pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau

orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu care are ca scop

sau efect restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de

egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de

lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Există mai multe forme de manifestare a discriminării: discriminarea rasială,

discriminarea etnică, discriminarea sexuală, discriminarea religioasă, discriminarea bazată pe

orientarea sexuală, discriminarea bazată pe limbă etc.

Pe plan internaţional există o serie de convenţii care au ca obiect de reglementare

diferitele forme de discriminare. Putem enumera printre acestea:

- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965 şi intrată în vigoare în 1969. Prin discriminare

rasială se înţelege ,,orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă,

culoare, ascendenţă sau origine naţională ori etnică, care are ca scop sau efect de a distruge sau

compromite recunoaşterea, folosinţa sau exercitarea, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului

şi a libertăţilor fundamentale în domeniile: politic, economic, social şi cultural sau în oricare alt

domeniu al vieţii publice”19

. Pentru ducerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei a fost

înfiinţat un organism numit Comitetul pentru eliminarea discriminării rasiale.

- Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. la 30 noiembrie 1973 şi care a intrat în vigoare la 18 iulie 1976.

Apartheid-ul este catalogat de această Convenţie ca fiind ,,o crimă împotriva umanităţii”.

Apartheid-ul (care înseamnă separare în limba afrikaans ) este un sistem social, politic şi

economic rasist, impus de guvernele minorităţii albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX.

Apartheid-ul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorităţii negre i se interzicea,

printre altele, dreptul la vot şi libera circulaţie. În sens larg, apartheid-ul desemnează politica de

separare a comunităţilor etnice sau rasiale diferite. Termenul se referă însă la cazul sud-african.

Istoria apartheid-ului sud-african acoperă perioada cuprinsă între anii 1949, când a fost impusă

din punct de vedere juridic această politică, şi 1994, când s-au organizat primele alegeri libere.

Regimul apartheid din Africa de Sud a devenit un sinonim universal al încălcării drepturilor

omului.

- Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei,

adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1979 şi intrată în vigoare la 3

septembrie 1981. Discriminarea femeilor violează un principiu fundamental al drepturilor omului

- principiul egalităţii în drepturi şi încalcă în acelaşi timp unul dintre drepturile fundamentale ale

omului - egalitatea femeii cu bărbatul. Statele părţi la Convenţie se angajează că vor lua toate

măsurile necesare pentru eliminarea discriminării bazate pe criterii sexuale, în toate domeniile de

19

Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, art. 1.

20

activitate. Ca mecanism de supraveghere a îndeplinirii prevederilor Convenţiei a fost creat

Comitetul pentru eliminarea discriminării faţă de femei.

Există două tipuri de discriminare rasială şi anume:

- discriminarea directă, care apare atunci când o persoană este tratată, din cauza originii

ei rasiale sau etnice, mai puţin favorabil decât a fost tratată sau ar fi tratată altă persoană,

aflată într-o situaţie comparabilă20

.

- discriminarea indirectă, care se manifestă atunci când o prevedere, un criteriu sau o

practică aparent neutră creează persoanelor de o anumită origine rasială sau etnică un

dezavantaj în comparaţie cu alte persoane, cu execepţia cazului în care acea prevedere, acea

practică sau acel criteriu sunt justificate obiectiv printr-un scop legitim şi mijloacele de

realizare a acelui scop sunt adecvate şi necesare21

.

În ţara noastră, în vederea aplicării normelor juridice privind combaterea discriminării, a

fost creat un organism specializat, care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu - Consiliul

Naţional pentru Combaterea Discriminării. Scopul acestui organism este acela de a implementa

principiul egalităţii între oameni, prevăzut în majoritatea documentelor din domeniul drepturilor

omului.

3. Dreptul la libertate şi siguranţă.

Orice persoană22

are dreptul la libertate şi la siguranţă. În situaţia în care o persoană este

arestată, ea trebuie să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege,

asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa. Persoana arestată

sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin

lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare. Ea are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil

sau eliberată în cursul procedurii. De asemenea, ea are dreptul să introducă un recurs în faţa unui

tribunal pentru ca acesta să decidă într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să

dispună eliberarea sa, dacă deţinerea este legală.

4. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

Potrivit articolului 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are

dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în

care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură necesară pentru securitatea

naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor

penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

5. Dreptul la propria imagine

Reprezintă un derivat al dreptului la viaţă privată, fapt ce impune ca folosirea publică a

imaginii unui individ să se facă numai cu consimţământul său.

6. Dreptul la căsătorie

Începând23

cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de

a întemeia o familie conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.

20

Directiva Consiliului U.E. nr. 2000/43/EC din 29 iunie 2000, art. 2.1.2. a. 21

Ibidem, art. 2.1.2. b. 22

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5.

23

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 12.

21

7. Libertatea de exprimare

Potrivit art.10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul

la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de

a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de

frontiere.

Exercitarea acestor libertăţi implică îndatoriri şi responsabilităţi, ce pot fi supuse unor

formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare

într-o societate democratică. Exercitarea acestor libertăţi poate fi limitată doar în două cazuri, şi

anume: pentru protecţia securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice şi

pentru respectul drepturilor sau a reputaţiei altora.

8. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Orice persoană24

are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest

drept include libertatea de a schimba religia sau convingerea precum şi libertatea individului de

a-şi manifesta religia sau convingerea în mod colectiv sau individual, în public sau în particular,

prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor. Libertatea individului de a-şi manifesta

religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, fiind prevăzute

de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru siguranţa publică,

protecţia ordinii, a sănătăţii sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor

altora.

9. Dreptul la proprietate

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede dreptul fiecărei persoane la

proprietate, atât singură, cât şi în colectivitate, precum şi interdicţia de a priva o persoană în mod

arbitrar de proprietatea sa (articolul 17). Cu toate acestea, datorită divergenţelor ideologice care

au marcat perioada elaborării şi adoptării celor două Pacte internaţionale privind drepturile

omului, niciunul dintre ele nu cuprinde prevederi referitoare la dreptul de proprietate.

Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965 prevede

dreptul oricărei persoane de a deţine proprietate, singură, ca şi în asociere cu alţii, precum şi

obligaţia statelor de eliminare a oricărei discriminări pe motiv de rasă, culoare, origine naţională

sau etnică în acest domeniu. La fel, Convenţia pentru eliminarea oricărei forme de discriminare

faţă de femei din 1979 prevede că statele vor elimina discriminările între bărbaţi şi femei, în

legătură cu căsătoria, şi vor asigura îndeosebi aceleaşi drepturi pentru ambii soţi în ceea ce

priveşte deţinerea, dobândirea, administrarea, beneficiul şi dispunerea de proprietate.

Convenţiile regionale europeană şi americană tratează dreptul la proprietate împreună cu

drepturile civile şi politice. Astfel, în timp ce Convenţia europeană din 1950 nu a inclus

prevederi referitoare la dreptul de proprietate, acestea vor fi incluse în Protocolul nr. l la această

Convenţie, adoptat în 1952. Potrivit acestui Protocol, orice persoană fizică sau juridică este

îndreptăţită să beneficieze paşnic de posesiunile sale. Nimeni nu va fi lipsit de posesiunea sa

decât pentru un interes public şi cu respectarea condiţiilor prevăzute în lege şi a principiilor

generale ale dreptului internaţional. Se prevede totodată că aceste dispoziţii nu pot fi opuse

dreptului unui stat de a aplica legile pe care el le consideră necesare pentru a controla folosirea

proprietăţii în conformitate cu interesul general şi de a obţine plata impozitelor sau a altor

contribuţii ori penalităţi..

24

Vezi în acest sens Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 9.

22

Dreptul la proprietate face obiectul procedurilor de protecţie adoptate în plan european şi

american, inclusiv procedurile judiciare în cadrul curţilor respective pentru drepturile omului.

Deşi în cele două documente regionale dreptul la proprietate este tratat împreună cu drepturile

civile şi politice, el are în mod evident o funcţie dublă. El este baza unor venituri care pot asigura

un standard de viaţă adecvat, dar oferă şi baza independenţei, deci a libertăţii. El a fost,

istoriceşte, un element crucial în lupta pentru egalitate şi libertate; de aceea, a fost suplimentat cu

alte două drepturi: dreptul la muncă, care poate oferi şi el venituri asigurând un standard de viaţă

adecvat, şi dreptul la securitate socială, care are în vedere să completeze veniturile obţinute din

proprietate sau din muncă, dacă nu sunt suficiente, sau să le înlocuiască, pentru a asigura

persoanelor în cauză un nivel de viaţă decent.

CAPITOLUL III

A DOUA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE ECONOMICE,

SOCIALE ŞI CULTURALE

3.1. Contextul social-istoric al consacrării drepturilor economice, sociale şi culturale

A doua generaţie de drepturi ale omului, denumite drepturi economice şi sociale, a apărut

spre sfârşitul secolului XIX-lea, când contestaţiile împotriva statului liberal, mai ales din partea

socialiştilor, au început să-şi facă simţite efectele. Rolul statului a început să se schimbe atât în

Europa cât şi în Statele Unite, mai ales după criza economică din 1929-1933 când, odată cu

politica ,,New Deal” a preşedintelui Roosevelt, intervenţionismul puterii publice în viaţa

economică s-a accentuat. Statul a început să participe în mod direct la viaţa economică,

asumându-şi multiple responsabilităţi sociale, devenind un adevărat stat-providenţă. Această

tendinţă s-a dezvoltat în special în Europa Occidentală după Al Doilea Război Mondial, până în

anii 70.

În aceste condiţii au apărut noi drepturi fundamentale, precum dreptul la protecţie socială,

dreptul la educaţie, dreptul la muncă, la sănătate etc. Aceste drepturi se deosebesc în mod radical

de cele din prima generaţie, întrucât ele nu presupun din partea statului o abstenţiune, ci, din

contră, o prestaţie pozitivă; statul are astfel o obligaţie corelativă pozitivă de a da sau a face.

Drepturile din a doua generaţie sunt drepturi-creanţă împotriva statului. Cele mai multe dintre ele

nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi considerate drepturi fundamentale, în sensul de puteri de

autodeterminare, aşa cum am precizat mai sus, ci sunt simple drepturi subiective. Unele dintre

aceste noi drepturi chiar intră în conflict cu cele din prima generaţie. ,,Statul providenţă, rezultat

din această extindere, tinde să reducă din ce în ce mai mult autonomia societăţii civile şi a

indivizilor. Drepturile omului şi libertăţile publice din a doua generaţie, care cer trecerea către

acest stat-providenţă, duc la slăbirea libertăţilor clasice. Nu este vorba neapărat de reducerea

formală a drepturilor din prima generaţie, dar statul este din ce în ce mai greu de contracarat,

23

pentru că el este din ce în ce mai puternic”25

. Concretizarea acestor drepturi este mult mai

dificilă, întrucât ele presupun un efort economic din partea statului Din această perspectivă,

protecţia juridică de care se bucură aceste drepturi este în general mai redusă decât cea a

drepturilor din prima generaţie. Drepturile economice, sociale şi politice se bazează pe un fel de

filosofie socializantă, diametral opusă filosofiei liberale care fundamentează prima generaţie de

drepturi ale omului.

3.2. Regimul juridic al drepturilor economice, sociale şi culturale

Înfăptuirea drepturilor economice, sociale şi culturale presupune eforturi pentru integrare

socială, solidaritate şi egalitate, inclusiv pentru o anumită redistribuire a veniturilor, căci aceste

drepturi implică o preocupare majoră pentru protecţia grupurilor vulnerabile, între care săracii,

handicapaţii, populaţiile indigene şi altele. Realizarea unora din aceste drepturi ţine, mai mult

decât a celor civile şi politice, de politici şi programe. Drepturile economice, sociale şi culturale

sunt de obicei tratate diferit faţă de cele civile şi politice. La o analiză mai strictă, drepturile

culturale diferă atât faţă de cele economice şi sociale, cât şi de cele civile şi politice, deşi pot fi

considerate ca fiind strâns legate de ansamblul drepturilor omului. Însăşi distincţia între drepturi

civile şi politice şi drepturi economice, sociale şi culturale nu este ermetică şi strictă, din multe

puncte de vedere:

- principiile fundamentale ale egalităţii în drepturi şi nediscriminării sunt comune pentru

toate aceste drepturi;

- articolul 27 din Pactul privind drepturile civile şi politice enunţă, ca drepturi specifice

ale persoanelor care fac parte din minorităţi, dreptul la cultură, la folosirea limbii materne şi la

profesarea şi practicarea propriei religii; dreptul la cultură este înscris şi în Pactul asupra

drepturilor economice, sociale şi culturale, iar limba şi religia, într-un sens mai larg, fac parte din

cultură; dacă acestea sunt drepturi civile şi politice pentru persoanele care fac parte din

minorităţi, ele trebuie să aibă acelaşi caracter pentru toate persoanele;

- libertatea de asociere este prevăzută în ambele Pacte;

- dreptul la educaţie, cel puţin dreptul la alfabetizare, tinde să fie considerat ca parte a

drepturilor politice;

- se recunoaşte tot mai mult complexitatea măsurilor care trebuie luate pentru a promova

unele drepturi civile şi politice, ca protecţia copilului, dreptul de a întemeia o familie, dreptul de

a lua parte la treburile publice, ceea ce le plasează alături de drepturile economice şi sociale în

ceea ce priveşte modul în care sunt concepute, interpretate şi protejate.

În realitate, multe dintre drepturile omului cer atât o acţiune pozitivă, cât şi abţineri din

partea statului. De exemplu, exercitarea dreptului de vot reclamă o activitate pozitivă susţinută

din partea statului, ca de altfel şi dreptul la garanţii în procesul penal. Dreptul (social) de a se

căsători şi a întemeia o familie este şi pozitiv şi negativ, ca de altfel şi dreptul de a participa la

viaţa culturală şi drepturile decurgând din nediscriminare.

În evoluţia lor istorică, drepturile omului au vizat protecţia a trei valori fundamentale:

integritatea omului, libertatea şi egalitatea; este evident că acestea includ şi drepturile civile şi

politice, şi pe cele economice, sociale şi culturale. Există desigur anumite diferenţe între

drepturile economice, sociale şi culturale şi cele civile şi politice; dar există diferenţe la fel de

importante în cadrul fiecăreia dintre categorii, ca şi importante similarităţi între ele. Astfel,

dreptul la viaţă (civil şi politic) şi cel la hrană (economic şi social) reprezintă mijloace diferite

25

Ion Dogaru, Dan Claudiu Dănişor, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Zamolxe, Chişinău, 1998,

p.47.

24

care protejează aceeaşi valoare. De asemenea, participarea la viaţa politică, în diferite forme şi

participarea la viaţa economică, prin dreptul la muncă, prezintă puternice analogii. Unele dintre

drepturile economice şi sociale pot fi reclamate chiar în dreptul intern, în măsura în care sunt

formulate precis în documentele internaţionale, ori în legile naţionale adoptate în aplicarea

acestora. Oricum ar fi însă formulate, ele pot fi reclamate în justiţie, în toate ţările lumii, prin

intermediul normelor general-acceptate ale egalităţii în drepturi şi nediscriminării, în măsura în

care o persoană pretinde că face obiectul unei discriminări pe motiv de sex, rasă, origine etnică

ori altele, în garantarea sau exercitarea acestor drepturi26

.

Cele două pacte recunosc diferenţa de caracter a celor două categorii de drepturi. Astfel,

Pactul privind drepturile civile şi politice este redactat în termeni de drepturi individuale, ca de

exemplu: orice persoană are dreptul inerent la viaţă; nimeni nu va fi ţinut în sclavie; toate

persoanele vor fi egale etc. Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale se adresează

numai statelor, nu persoanelor; se prevede că „Statele părţi recunosc dreptul la muncă”; ele „se

angajează să asigure dreptul fiecăruia de a forma sindicate”; ele „recunosc dreptul fiecăruia la

educaţie”. A existat un acord, o recunoaştere clară că mijloacele pentru a obţine punerea în

aplicare a angajamentelor social-economice sunt diferite de cele cerute pentru drepturile civile şi

politice. Cu toate acestea, Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale este un tratat

care conţine norme juridice, nu numai aspiraţii şi idealuri. Statele părţi au obligaţia „de a lua

măsuri (...) folosind la maximum resursele lor disponibile pentru a obţine în mod progresiv

deplina realizare” a acestor drepturi; se recunoaşte că îndeplinirea acestei obligaţii poate necesita

programe naţionale majore şi asistenţă internaţională, dar acestea sunt modalităţi şi nu afectează

caracterul juridic al obligaţiilor.

În lumina majorităţii documentelor internaţionale adoptate în ultimele decenii şi a

practicii internaţionale, nu se poate susţine în mod rezonabil că drepturile economice, sociale şi

culturale nu ar fi drepturi ale omului. Astfel, dincolo de orice consideraţii tactice sau politice,

drepturile omului trebuie examinate şi puse în aplicare în ansamblul lor, într-o abordare

echilibrată şi integrată. Desigur, înfăptuirea drepturilor economice, sociale şi culturale presupune

alocarea de resurse. Lipsa resurselor nu elimină însă obligaţia statului de a controla amploarea

realizării acestor drepturi şi de a elabora strategii şi programe de promovare a lor. Chiar în

perioade de gravă penurie de resurse, datorată unui proces de ajustare, unei recesiuni economice

sau altor factori, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale consideră că

elementele vulnerabile ale societăţii trebuie să fie protejate prin adoptarea de programe specifice.

În ceea ce priveşte drepturile economice, sociale şi culturale, este evident că obligaţiile

revin în cea mai mare măsură statelor. Statele au desigur obligaţii directe; ele pot şi trebuie să

impună obligaţii şi persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia lor, în esenţă de a respecta

drepturile altor persoane şi de a contribui la bunăstarea generală, astfel încât să facă posibilă

constituirea resurselor pentru ca toate persoanele să se bucure de drepturi economice, sociale şi

culturale. Obligaţiile statelor se situează la trei niveluri: în primul rând, de a respecta libertatea

persoanei de a-şi alege un loc de muncă, de a folosi resursele necesare, singură sau în asociere cu

alte persoane; în al doilea rând, statele au obligaţia de a proteja libertatea de acţiune şi de folosire

a resurselor unei persoane, împotriva altor subiecte, mai puternice sau mai agresive, de exemplu,

interese economice mai puternice, fraudă, comportamente contrare normelor comerţului sau

nerespectarea contractelor, deversarea de substanţe periculoase sau toxice; în al treilea rând,

statele au obligaţia de a asista şi de a înfăptui drepturile economice, sociale şi culturale, constând

în măsuri pentru a îmbunătăţi producţia, conservarea şi distribuirea hranei, folosind tehnologiile

26

Ion Diaconu, op. cit., p. 113.

25

moderne, uneori de a dezvolta sau reforma sistemele agrare, alteori chiar de a acoperi nevoile de

bază, constând în hrană, ajutor alimentar sau securitate socială, de exemplu, pentru şomeri,

persoane în vârstă, marginalizate, ori în situaţii de catastrofe sau crize.

Astfel, protecţia efectivă a drepturilor economice, sociale şi culturale poate fi asigurată în

primul rând pe căi legislative, bugetare şi alte măsuri pozitive ale statelor; caracterul justiţiabil şi

căile de obţinere a realizării acestor drepturi în justiţie reprezintă doar unul din mijloace, a cărui

absenţă sau nefolosire nu poate să pună la îndoială caracterul lor de drepturi.

Documentele internaţionale prevăd posibilitatea stabilirii prin lege a unor restricţii în

exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale. Pactul internaţional şi Protocolul american

prevăd că beneficiul şi exercitarea acestor drepturi pot fi supuse unor limitări sau restricţii

stabilite prin lege, în măsura în care acestea sunt compatibile cu natura drepturilor în cauză şi

sunt adoptate pentru a favoriza bunăstarea generală într-o societate democratică. Carta europeană

se referă la protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane şi la protecţia interesului public, a

securităţii naţionale, sănătăţii publice şi moralei. Pactul internaţional prevede, pentru ţările în

curs de dezvoltare, libertatea de a determina în ce măsură vor garanta drepturile economice

recunoscute în Pact persoanelor care nu au cetăţenia lor. Carta europeană prevede posibilitatea de

a adopta măsuri derogatorii de la obligaţiile asumate de statele părţi, în timp de război sau

ameninţare de război sau alt pericol public care ameninţă existenţa naţiunii, în măsura strict

cerută de situaţie. Toate aceste documente prevăd angajamentul statelor-părţi de a garanta

exercitarea drepturilor recunoscute fără nicio discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă,

religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice

altă situaţie.

Documentele internaţionale reflectă concepţia interdependenţei dintre drepturile civile şi

politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. În acest sens, preambulul Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului observă că ,,cea mai înaltă aspiraţie a oamenilor obişnuiţi este

clădirea unei lumi în care fiinţele umane să se bucure de libertatea cuvântului şi a credinţei şi să

fie la adăpost de teamă şi nevoi”.

3.3. Conţinutul principalelor drepturi economice, sociale şi culturale Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, precum şi

documentele regionale privind drepturile omului, permit o sinteză a principalelor drepturi din

această categorie şi a diferitelor lor aspecte.

3.3.1. Dreptul la muncă şi drepturi conexe

Conform Pactului internaţional privind drepturile economice, sociale şi politice, statele

părţi recunosc dreptul la muncă, cuprinzând dreptul fiecărei persoane de a avea posibilitatea de

a-şi câştiga existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată. Pactul internaţional şi

documentele regionale prevăd că măsurile luate de fiecare stat pentru a asigura exercitarea

deplină a acestui drept trebuie să includă orientarea şi formarea tehnică şi profesională,

elaborarea de programe, politici şi tehnici, de natură să asigure o dezvoltare economică, socială

şi culturală constantă şi o angajare productivă deplină, în condiţii care să garanteze persoanelor

beneficiul libertăţilor politice şi economice fundamentale.

În strânsă legătură cu dreptul la muncă, documentele internaţionale se referă la dreptul

fiecărei persoane de a beneficia de condiţii de muncă juste şi favorabile. În esenţă, documentele

menţionate prevăd, în formulări mai mult sau mai puţin apropiate: dreptul la o remuneraţie care

să asigure tuturor angajaţilor cel puţin o existenţă decentă pentru ei şi familiile lor; salarii

26

echitabile şi remuneraţie egală la muncă de valoare egală, fără deosebire; condiţii de muncă

similare şi remuneraţie egală pentru femei, pentru muncă de valoare egală; securitatea şi igiena

muncii; posibilităţi egale de promovare la categoria superioară adecvată, pe baza vechimii în

serviciu şi a aptitudinilor; odihnă, vacanţe, limitare raţională a duratei muncii, concedii periodice

plătite, remunerarea zilelor de sărbătoare; eliminarea riscurilor ocupaţiilor inerent periculoase

sau dăunătoare sănătăţii, iar acolo unde acest lucru nu este posibil, reducerea orarului de muncă

sau plata unor indemnizaţii adiţionale pentru cei angajaţi în asemenea munci; informarea

angajaţilor despre aspectele esenţiale ale contractului şi relaţiilor de muncă, precum şi despre

încetarea angajării; creşterea salariului pentru ore prelungite de muncă; acceptarea reducerii

salariului numai în condiţii stabilite de lege, de contractul colectiv sau prin hotărâre

arbitrală;dreptul fiecărui angajat de a-şi urma profesia, devotându-se activităţii care răspunde

aşteptărilor sale şi de a-şi schimba locul de muncă.

Dreptul la muncă propriu-zis nu are drept corelativ obligaţia de a garanta un loc de

muncă pentru fiecare persoană; el înseamnă dreptul de acces la muncă, dar şi dreptul la protecţia

muncii (a nu fi demis în mod arbitrar, a beneficia de o perioadă rezonabilă de preaviz); dreptul la

protecţie împotriva şomajului (statele trebuie să declare şi să urmeze politici active pentru

promovarea angajării depline, libere, stabile şi productive). Sunt mai curând drepturi de

comportament al statelor; drepturile subiective ale persoanelor sunt legate numai de protecţia

dreptului la muncă şi de drepturile decurgând din muncă (ore de muncă, concediu plătit, dreptul

la o remuneraţie justă, dreptul la condiţii de muncă sigure şi sănătoase, dreptul la orientare şi

formare profesională, protecţia femeilor, copiilor şi tinerilor care muncesc).

3.3.2. Dreptul individului de a se organiza

Documentele internaţionale prevăd obligaţia statelor de a asigura dreptul fiecărei

persoane de a forma sindicate împreună cu alte persoane, ori de a se afilia la sindicate alese de

ea, pentru a-şi proteja interesele economice şi sociale şi dreptul la grevă, în conformitate cu

legea.

Carta europeană recunoaşte dreptul angajaţilor şi al patronilor la acţiune colectivă în caz

de conflict de interese, inclusiv dreptul la grevă, sub rezerva obligaţiilor decurgând din

contractele colective. De asemenea, sunt prevăzute dreptul sindicatelor de a forma federaţii sau

confederaţii naţionale şi dreptul acestora de a forma organizaţii sindicale internaţionale ori de a

se afilia la acestea, dreptul sindicatelor de a acţiona liber (Pactul internaţional şi Protocolul

american). Carta europeană prevede că statele se angajează ca legile lor să nu împiedice

libertatea angajaţilor şi a patronilor de a forma organizaţii locale, naţionale sau internaţionale

pentru protecţia intereselor lor economice şi sociale.

Toate documentele prevăd că legile naţionale stabilesc în ce măsură membrii forţelor

armate şi ai poliţiei pot exercita drepturile menţionate. Pactul internaţional include şi funcţionarii

publici, iar Protocolul american membrii serviciilor publice esenţiale.

În aceeaşi ordine de idei, Carta europeană prevede angajamentul statelor de a promova

consultări comune între angajaţi şi patroni, ca şi mecanisme pentru negocieri între organizaţiile

lor, pentru reglementarea termenilor şi condiţiilor dc angajare prin contracte colective, de a

promova mecanisme de conciliere şi de arbitraj pentru reglementarea conflictelor de muncă.

Toate documentele menţionate prevăd posibilitatea de a supune exercitarea acestor

drepturi restricţiilor prevăzute de lege, necesare într-o societate democratică pentru protecţia

securităţii naţionale sau a ordinii publice, sănătăţii publice, moralei, drepturilor şi libertăţilor

altor persoane.

27

3.3.3. Dreptul la securitate socială

Pactul internaţional prevede, într-o formulare generală, recunoaşterea dreptului fiecărei

persoane la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale. După ce formulează principiul

dreptului angajaţilor la securitate socială şi dreptul de a beneficia de servicii sociale, Carta

europeană prevede angajamentul statelor de a stabili şi menţine sisteme sociale de securitate, de

a se strădui să le ridice treptat la un nivel mai înalt, şi prin acorduri cu alte state, să asigure

tratament egal cetăţenilor şi celor ai altor state părţi în acest domeniu şi să acorde drepturi de

securitate socială prin cumularea perioadelor completate conform legislaţiei fiecărui stat parte.

Mai direct, Protocolul american prevede că fiecare persoană are dreptul la securitate

socială, de natură să o protejeze de consecinţele bătrâneţii ori ale invalidităţii, care ar lipsi-o fizic

sau mental de mijloacele unei existenţe demne şi decente; în caz de deces al beneficiarului,

beneficiile securităţii sociale trebuie să revină celui care depinde de el. Se prevede că pentru cei

angajaţi dreptul la securitate socială va cuprinde cel puţin îngrijirea medicală şi o indemnizaţie

sau pensie în caz de accident de muncă ori boală profesională, iar în cazul femeilor, concediu de

maternitate plătit pre şi post natal.

Carta europeană prevede, în plus, că statele părţi se angajează să promoveze sau să

asigure servicii care să contribuie la bunăstarea şi dezvoltarea persoanelor şi grupurilor şi la

adaptarea lor la mediul social, de asemenea, să încurajeze participarea persoanelor şi a

organizaţiilor voluntare la stabilirea şi menţinerea unor asemenea servicii.

Atât Carta europeană, cât şi Protocolul american cuprind prevederi referitoare la

drepturile persoanelor în vârstă şi ale persoanelor handicapate şi obligaţiile statelor în ceea ce

priveşte condiţiile de viaţă decentă, participarea lor la viaţa profesională şi socială şi asigurările

sociale. Carta africană cere, de asemenea, statelor să adopte măsuri speciale de protecţie în

favoarea persoanelor în vârstă şi handicapate, în conformitate cu nevoile lor fizice şi morale.

După cum am văzut, se folosesc conceptele de securitate socială, prin care înţelegem

beneficiile câştigate de salariaţi şi familiile lor, ca urmare a muncii depuse, şi asistenţă socială,

cuprinzând beneficii acordate unei persoane sau unui grup de persoane de către stat, din fonduri

publice; adesea, prin securitate socială se înţelege şi asistenţa socială. Unele forme de securitate

socială pot fi considerate forme de proprietate, mai ales cele bazate pe scheme de asigurări

finanţate în parte de beneficiari.

3.3.4. Dreptul la un nivel de viaţă decent

Conform Pactului internaţional, statele recunosc dreptul fiecărei persoane la un nivel de

viaţă suficient pentru ea şi familia sa, incluzând hrană, îmbrăcăminte şi o locuinţă satisfăcătoare,

ca şi la o îmbunătăţire constantă a condiţiilor sale de existenţă. Este recunoscut dreptul

fundamental al fiecărei persoane de a fi la adăpost de foame şi în acest scop se cere statelor să ia

măsuri individuale sau prin cooperare internaţională, inclusiv prin programe concrete, pentru a

îmbunătăţi metodele de producţie, păstrare şi distribuţie a produselor alimentare, folosind

cunoştinţele tehnice şi ştiinţifice, prin educaţie nutriţională, prin dezvoltare sau reformă agrară,

ca şi pentru a asigura o repartizare echitabilă a resurselor alimentare mondiale, ţinând seama de

nevoile şi de problemele care se ridică ţărilor importatoare şi exportatoare.

Documentele regionale sunt mai puţin explicite. Protocolul american se referă numai la

dreptul la hrană adecvată şi cere statelor părţi să îmbunătăţească metodele de producţie, livrare şi

distribuire a hranei şi să promoveze o cooperare internaţională mai largă în acest scop. După ce

proclamă dreptul la protecţie împotriva sărăciei şi dreptul la locuinţă, Carta europeană prevede

28

că, pentru a asigura exercitarea efectivă a acestui drept, statele părţi trebuie să adopte măsuri în

cadrul unei abordări globale şi coordonate pentru a promova accesul persoanelor care trăiesc sau

riscă să trăiască într-o situaţie de excludere socială ori de sărăcie, ca şi al familiilor lor, îndeosebi

la muncă, locuinţă, formare profesională, educaţie, cultură şi asistenţă socială şi medicală,

precum şi să revadă aceste măsuri şi să le adapteze la nevoi. Carta prevede dreptul la asistenţă

socială pentru persoanele care nu dispun de resursele necesare, inclusiv dreptul de a beneficia de

serviciile de asistenţă socială. De asemenea, Carta europeană prevede că statele vor lua măsuri

pentru a promova accesul la locuinţe de nivel corespunzător, a preveni şi reduce lipsa de locuinţe

în scopul eliminării ei treptate, a face preţul locuinţelor accesibil celor care nu au resurse

adecvate.

Comitetul pentru drepturi economice, sociale şi culturale a identificat o serie de aspecte

ale acestui drept, şi anume: a) securitatea legală a ocupării, în sensul că oricare ar fi regimul de

ocupare (proprietar, chiriaş, coproprietar, locuinţă de urgenţă), orice persoană trebuie să fie

protejată împotriva expulzării, hărţuielii sau altor ameninţări; b) dotarea cu servicii, echipamente

şi infrastructuri necesare - apă potabilă, energie, încălzire, lumină, instalaţii sanitare şi altele; c)

costul locuinţei să fie la un nivel care să nu compromită alte nevoi fundamentale, deci să nu fie

disproporţionat faţă de venituri; d) locuinţa să ofere spaţiul convenabil, să asigure protecţia

contra frigului, ploii, căldurii, vântului; e) să fie accesibilă tuturor, inclusiv grupurilor

defavorizate - persoane în vârstă, copii, handicapaţi, seropozitivi, victime ale catastrofelor

naturale; f) să fie situată într-un loc unde sunt posibilităţi de muncă, servicii de sănătate, şcolare

şi alte servicii sociale; g) să respecte mediul cultural al regiunii unde este construită.

În mai multe cazuri supuse ei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat ca

justiţiabil dreptul la locuinţă, deşi Convenţia Europeană pe baza căreia funcţionează nu prevede

acest drept, în legătură cu dreptul la proprietate, dreptul la viaţă privată şi cu alte drepturi civile

şi politice. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Comitetul de experţi independenţi, organism însărcinat

să promoveze aplicarea Cartei Sociale Europene, cu privire la dreptul la locuinţă pentru familii,

persoane în vârstă şi muncitori migranţi.

În ceea ce priveşte dreptul la hrană, se recunoaşte că acesta este legat mai ales de starea

de sărăcie. Aceasta este extinsă în ţările în curs de dezvoltare şi se exprimă în faptul că nu sunt

satisfăcute nevoile de bază, inclusiv cele de hrană. Există încă zone de sărăcie şi în ţările

dezvoltate. Obligaţiile statelor sunt de a crea condiţii şi a favoriza ca persoanele expuse să-şi

procure singure resursele pentru realizarea acestui drept, iar în măsura în care acest lucru nu este

posibil, să asigure ele însele resursele pentru ca persoanele care au nevoie să beneficieze de un

nivel minim de exercitare a acestui drept.

Asigurarea unui nivel de viaţă adecvat poate fi realizată pe baza dreptului la proprietate, a

exercitării dreptului la muncă, în condiţii de demnitate umană şi care să ofere un venit suficient

pentru aceasta sau, dacă acestea nu sunt disponibile ori nu sunt suficiente, pe baza dreptului la

securitate socială. Se consideră că obligaţiile statelor de a asigura un standard de viaţă adecvat

pentru orice persoană sub jurisdicţia sa sunt în primul rând obligaţii de rezultat şi că este dificil a

formula obligaţii precise de conduită ale statelor. Statele trebuie, desigur, să evalueze periodic

situaţia din punctul de vedere al standardului de viaţă, să identifice grupurile de populaţie care nu

au un standard de viaţă adecvat şi să ia măsurile necesare.

Statele sunt obligate, în primul rând, să asigure spaţiul de libertate al fiecărei persoane

pentru a folosi propriile resurse în acest scop (proprietate, muncă, securitate socială). În al doilea

rând, ele trebuie să protejeze aceste resurse împotriva altor persoane, juridice sau fizice (protecţia

dreptului populaţiilor indigene asupra pământului lor, a profesiei şi locului de muncă împotriva

29

actelor ilegale, protecţia sănătăţii şi igienei hranei şi apei, reglementarea preţurilor alimentare şi

acordarea de subsidii etc.). În sfârşit, statele trebuie să sprijine persoanele care pot să folosească

mai bine resursele lor, prin credite, pregătire tehnică şi profesională, reglementarea preţurilor,

subsidii, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, să asigure direct condiţiile de viaţă

adecvate, prin măsuri de redistribuire şi aranjamente de securitate sau asistenţă socială. O atenţie

specială trebuie acordată copiilor, persoanelor deţinute, refugiaţilor, care nu pot, prin mijloacele

lor proprii, să-şi acopere nevoile de viaţă de bază.

3.3.5. Dreptul la protecţia sănătăţii

Sănătatea fiinţei umane este o condiţie primordială şi indispensabilă pentru exercitarea

tuturor celorlalte drepturi ale omului, indiferent de clasa sau generaţia din care fac parte. Din

această perspectivă, se poate afirma că sănătatea este o noţiune cu valoare de principiu, ce

contribuie la conturarea cadrului în care se exercită drepturile fundamentale, alături de

demnitatea umană, de principiul egalităţii în drepturi sau de cel al libertăţii27

.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept relativ nou, care nu se regăseşte în primele

declaraţii de drepturi de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Acest drept are un conţinut specific,

determinat în primul rând de rolul pe care îl joacă statul în aplicarea sa. Emergenţa dreptului la

protecţia sănătăţii pe scena internaţională a drepturilor omului a avut loc la scurt timp după

încheierea celui de-al doilea război mondial, odată cu proclamarea Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948:

,,Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei

sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile sociale

necesare. El are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în

celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma unor împrejurări independente

de voinţa sa” (art.21-1). Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a consacrat într-o manieră

indirectă dreptul la protecţia sănătăţii, punând accentul în mod evident pe protecţia socială.

Trebuie subliniat însă că acest document internaţional, în ciuda prestigiului de care se bucura în

epocă Organizaţia Naţiunilor Unite, nu a avut decât o valoare politică, declarativă, fiind lipsit de

orice efect juridic direct.

Prima consacrare expresă a dreptului la sănătate, dublată de o forţă juridică ceva mai bine

conturată, s-a realizat prin intermediul Pactului referitor la drepturile economice, sociale şi

culturale din 16 decembrie 1966: ,,Statele părţi la prezentul pact recunosc fiecărei persoane

dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală pe care aceasta este capabilă să

o aibă” (art.12, alin.1). Este evident că în această situaţie putem vorbi de consacrarea unui drept

la sănătate autonom, recunoscut de statele-părţi la acest pact. Prevederea respectivă nu mai este o

simplă declaraţie de drepturi; ea dobândeşte teoretic o forţă obligatorie întrucât se instituie un

control non-jurisdicţional în acest sens. Astfel, statele-părţi sunt obligate să facă rapoarte

periodice cu privire la măsurile adoptate şi la progresele înregistrate în apărarea drepturilor

menţionate în acest tratat internaţional. Acest tip de control politic şi nu juridic are însă o

eficacitate redusă deoarece nu permite accesul direct al cetăţenilor, titularii drepturilor apărate, la

organele internaţionale de control al aplicării Pactului respectiv.

Pe plan regional, Carta africană a drepturilor omului şi popoarelor prevede că statele părţi

trebuie să ia măsurile necesare pentru a proteja sănătatea locuitorilor lor şi să se asigure că

aceştia vor primi îngrijire medicală atunci când sunt bolnavi.

27

Ion Diaconu, Protecţia drepturilor omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Fundaţiei ,,România de

Mâine”, Bucureşti, 2007, p. 122.

30

Protocolul american cere statelor să considere sănătatea ca un bun public şi să ia măsuri

privind sănătatea primară pentru toate persoanele şi familiile lor, imunizarea universală

împotriva principalelor boli infecţioase, educaţia populaţiei pentru prevenirea şi tratarea

problemelor de sănătate, satisfacerea nevoilor de sănătate pentru grupurile de înalt risc şi cele a

căror sărăcie le face vulnerabile.

La nivel european, dreptul la ocrotirea sănătăţii a fost recunoscut prin Carta socială

europeană, elborată la 18 octombrie 1961. Articolul 11, intitulat ,,Dreptul la protecţia sănătăţii”,

prevede: ,,În vederea asigurării exerciţiului efectiv al dreptului la protecţia sănătăţii, Părţile

contractante se angajază să ia, fie direct, fie în cooperare cu organismele publice şi private,

măsurile necesare pentru:

1. a elimina pe cât posibil cauzele unei sănătăţi deficiente;

2. a prevedea servicii de consultanţă şi educaţie privind ameliorarea sănătăţii şi

dezvoltarea sentimentului responsabilităţii individuale în materie de sănătate;

3. a preveni pe cât posibil bolile epidemice şi altele”.

Şi în cadrul acestui instrument regional de protecţie a drepturilor omului se prevede un

control non-jurisdicţional al aplicării prevederilor sale de către statele semnatare. Astfel, statele

membre, precum şi unele organizaţii non-guvernamentale pot face reclamaţii privind executarea

deficientă a prevederilor tratatului, ceea ce poate duce la efectuarea unui raport de către un

comitet de experţi independenţi şi la adoptarea unor recomandări ale Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei. Nici în acest caz nu ne aflăm în faţa unei protecţii jurisdicţionale, ci politice,

mult mai puţin eficientă.

Cel mai important tratat regional pentru apărarea drepturilor omului – Convenţia de la

Roma din 1950 – nu cuprinde nicio dispoziţie referitoare la sănătate. Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului a aplicat acest tratament ,,discriminatoriu” tuturor drepturilor din a doua

generaţie, denumite generic drepturi economice, sociale şi culturale, fapt a cărui explicaţie se

regăseşte în contextul istoric în care a fost redactată şi semnată Convenţia. Concepută şi semnată

în primii ani de după terminarea celui de-al doilea război mondial, într-o Europă aflată încă în

reconstrucţie, Convenţia s-a vrut a fi un tratat care să nu împovăreze şi mai mult statele

contractante prin obligaţii pozitive, dificil de suportat din punct de vedere economic, specifice

drepturilor din a doua generaţie. Convenţia nu apără în mod expres nici dreptul la protecţia

sănătăţii şi nici dreptul la un mediu sănătos.

Cu toate acestea, treptat, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a abordat

problematica acestor drepturi într-un mod constructiv, protejându-le în mod indirect, printr-o

interpretare extensivă a articolului 8, care garantează dreptul la respectarea vieţii private şi

familiale, a domiciliului şi a corespondenţei. În hotărârea din 19 februarie 1998, pronunţată în

cauza Guerra şi alţii contra Italiei, Curtea de la Strasbourg a stabilit că statul nu are numai

obligaţia generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului la viaţă privată, ci şi anumite

obligaţii pozitive, fără de care acest drept nu ar fi unul efectiv. Astfel, în speţa respectivă, statul a

fost condamnat pentru că nu a luat măsuri eficiente de protecţie a persoanelor contra activităţii

poluante desfăşurate de o uzină care producea îngrăşăminte chimice pentru agricultură.

Atingerile grave aduse de această uzină mediului înconjurător, şi implicit locuitorilor din zonă,

au fost considerate de instanţa europeană ca fiind o încălcare a dreptului la viaţă privată. În acest

fel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cel mai eficient instrument de protecţie a

drepturilor fundamentale la nivel european, apără în mod indirect dreptul la sănătate, chiar dacă

nu l-a consacrat în mod expres.

31

3.3.6. Dreptul la educaţie

Documentele internaţionale cer statelor să recunoască dreptul oricărei persoane la

educaţie. Potrivit Pactului internaţional şi Protocolului american, statele convin că educaţia

trebuie să vizeze înflorirea deplină a personalităţii umane şi a simţului demnităţii, să pună fiecare

persoană în măsură să joace un rol util într-o societate liberă, să favorizeze înţelegerea, toleranţa

şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase, să întărească

respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi să încurajeze dezvoltarea

activităţilor O.N.U. pentru menţinerea păcii.

În vederea asigurării exercitării acestui drept, statele recunosc că: a) învăţământul primar

trebuie să fie obligatoriu şi accesibil, gratuit tuturor; b) învăţământul secundar, inclusiv cel tehnic

şi profesional, trebuie să fie generalizat şi accesibil tuturor, pe toate căile, inclusiv prin

instaurarea treptată a gratuităţii; c) învăţământul superior trebuie să fie accesibil tuturor în

condiţii de egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia, mai ales prin instaurarea treptată a

gratuităţii; d) trebuie încurajată educaţia de bază pentru persoanele care nu au primit instrucţiune

primară sau nu au urmat ciclul complet; e) trebuie dezvoltată o reţea şcolară la toate nivelele,

stabilit un sistem adecvat de burse şi îmbunătăţită continuu situaţia materială a personalului

didactic. Statele se angajează să respecte libertatea părinţilor şi a tutorilor legali de a alege pentru

copii instituţia de educaţie, publică sau privată, dar care trebuie să fie conformă cu cerinţele

minimale ce pot fi stabilite de stat în domeniul educaţiei.

Principalul element al dreptului la educaţie este dreptul oricărei persoane, în special al

copiilor, de a primi educaţie. Acestui drept îi corespunde obligaţia statelor de a asigura educaţie

elementară gratuită şi obligatorie tuturor, educaţie secundară disponibilă şi accesibilă tuturor,

educaţie superioară accesibilă tuturor, pe bază de capacitate. Acestea sunt obligaţii de rezultat.

La acestea se adaugă obligaţii de comportament, privind introducerea progresivă a educaţiei

secundare gratuită sau cu ajutor financiar, introducerea progresivă a educaţiei superioare gratuită,

intensificarea educaţiei de bază pentru cei care nu au primit educaţie elementară completă,

stabilirea de programe speciale de educaţie pentru handicapaţi şi eliminarea ignoranţei şi

analfabetismului. Alte obligaţii de rezultat, care acoperă toate aceste aspecte ale dreptului la

educaţie, inclusiv cele cărora le corespund obligaţii de comportament, decurg din principiul

nediscriminării. Orice măsură pe care statul o adoptă în acest domeniu trebuie să nu stabilească

diferenţe, restricţii sau excluderi pe bază de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau

altele. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în 1968 că prevederile Convenţiei

Europene garantează dreptul la acces egal, adică nediscriminatoriu, la orice tip şi nivel de

educaţie existent în ţara în cauză. A doua serie de libertăţi legate de educaţie este cea de a alege

educaţia. Desigur, există obligaţia de a urma şcoala elementară, căci aceasta trebuie să fie

obligatorie. În acelaşi timp, documentele internaţionale consacră libertatea părinţilor de a alege

tipul de educaţie pe care doresc să o dea copiilor lor, în conformitate cu convingerile lor

religioase, morale sau filozofice. Convenţia privind drepturile copilului prevede, de asemenea,

obligaţia statelor de a lua toate măsurile pentru ca disciplina şcolară să fie administrată în

conformitate cu demnitatea umană a copilului şi în conformitate cu prevederile Convenţiei.

Practica judiciară a Curţii Europene a Drepturilor Omului confirmă că pedepsele corporale, atât

în şcoli publice, cât şi în cele private, sunt interzise potrivit diferitelor prevederi ale Convenţiei.

32

3.3.7. Drepturile culturale

În formulări de ordin general, Pactul internaţional şi Protocolul de la San Salvador prevăd

că statele părţi vor recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a lua parte la viaţa culturală, de a

beneficia de progresul ştiinţific şi de aplicaţiile sale şi de a beneficia de protecţia intereselor

morale şi materiale decurgând din orice producţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor

este. De asemenea, statele se angajează să respecte libertatea necesară cercetării ştiinţifice şi

activităţilor creatoare.

În legătură cu aceste drepturi şi libertăţi, se prevede că statele vor avea în vedere că

exercitarea lor deplină trebuie să includă şi măsurile necesare pentru a asigura menţinerea,

dezvoltarea şi difuzarea ştiinţei şi culturii. Statele recunosc, de asemenea, necesitatea şi

avantajele încurajării şi dezvoltării cooperării şi contactelor internaţionale în aceste domenii.

Carta africană adaugă, ca obligaţie a statelor, promovarea şi protecţia valorilor morale şi

tradiţionale recunoscute de comunitate şi, ca obligaţie a persoanei, păstrarea şi întărirea valorilor

culturale africane în raporturile cu alţi membri ai societăţii, în spirit de toleranţă, dialog şi

consultări şi contribuţia la promovarea bunăstării morale a societăţii.

Dreptul la dezvoltarea culturii a fost formulat şi în documente UNESCO. În ceea ce

priveşte persoanele care fac parte din minorităţi, Pactul internaţional privind drepturile civile şi

politice prevede că aceste persoane au dreptul de a beneficia de cultura lor şi de a folosi limba

lor.

Pornind de la o definiţie extinsă a culturii, în sensul de sistem de simboluri, valori,

cunoştinţe, creaţii spirituale şi materiale, în care oamenii găsesc, selecţionează şi creează idei

pentru a-şi organiza acţiunea, este vorba de un complex de drepturi care pot fi grupate în mai

multe categorii: dreptul la creativitate culturală, dreptul de acces la cultură, dreptul de participare

la viaţă culturală, dreptul de a lua parte la progresul ştiinţific, dreptul la informaţie şi într-un sens

mai larg, dreptul la educaţie. Este vorba de drepturi individuale care au, desigur, ca şi drepturile

sociale şi economice în general, o puternică dimensiune colectivă, fiind vorba de persoane care

împărtăşesc valori culturale comune şi care păstrează şi dezvoltă aceste valori acţionând în

comun.

Şi în acest domeniu, îndatoririle statelor pot fi examinate din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, statul trebuie să respecte drepturile oricărei persoane legate de creaţia culturală,

accesul la cultură, participarea la viaţa culturală. De asemenea, statul trebuie să protejeze dreptul

la creaţie împotriva oricăror piedici sau atingeri, să protejeze interesele morale şi materiale ale

autorilor împotriva însuşirii sau folosirii fără drept, a oricărei deformări sau altor atingeri. Statele

trebuie să protejeze şi dreptul de acces la cultură şi de a folosi cuceririle progresului ştiinţific. În

sfârşit, prezintă o importanţă deosebită obligaţiile statelor de a crea condiţii pentru participarea

tuturor la viaţa culturală, de a încuraja, sprijini şi asigura utilizarea progresului ştiinţific şi a

aplicaţiilor sale în folosul tuturor persoanelor, de a crea condiţii pentru accesul general la cultură,

de a lua măsurile necesare pentru prezervarea valorilor culturale, pentru difuzarea şi dezvoltarea

culturii şi ştiinţei, şi în sfârşit, pentru a favoriza cooperarea şi contactele în domeniile culturii şi

ştiinţei.

3.3.8. Protecţia familiei şi a copilului

Documentele internaţionale acordă un loc important, în cadrul drepturilor economice,

sociale şi culturale, protecţiei familiei şi copilului. Ele reiau prevederile Pactului privind

drepturile civile şi politice, conform cărora familia este elementul natural şi fundamental al

societăţii şi statul trebuie să o protejeze, mai ales în ceea ce priveşte formarea ei şi pe perioada în

33

care asigură întreţinerea şi creşterea copiilor. Carta europeană merge mai departe, cerând statelor

părţi să promoveze protecţia economică, juridică şi socială a vieţii de familie prin mijloace cum

sunt beneficiile sociale şi de familie, aranjamente fiscale, acordarea de locuinţe familiale,

beneficii pentru noii căsătoriţi şi alte mijloace adecvate.

Pactul internaţional, ca şi Protocolul american, se referă la acordarea unei protecţii

speciale mamei, înainte şi după naştere, şi la acordarea unui concediu plătit şi a unor prestaţii de

securitate socială adecvate în această perioadă. Carta europeană adaugă la aceasta acordarea de

timp liber pentru hrănirea copilului, interdicţia pentru cei ce angajează de a desface contractul de

muncă al femeii în această perioadă şi de a angaja femeile însărcinate sau care cresc copii mici în

mine sau în alte ocupaţii neadecvate, periculoase, dure şi dăunătoare sănătăţii. Carta africană cere

statelor să elimine orice discriminare faţă de femei, iar în ceea ce priveşte protecţia drepturilor

femeii şi copilului face trimitere la documentele internaţionale.

În ceea ce priveşte protecţia copilului, Pactul internaţional prevede că statele vor lua

măsuri speciale de protecţie şi asistenţă pentru toţi copiii şi adolescenţii, fară discriminare în

funcţie de filiaţie sau alte motive. Copiii şi adolescenţii trebuie să fie protejaţi împotriva

exploatării economice şi sociale; în acest scop, legea trebuie să interzică angajarea lor în munci

care pot să compromită moralitatea sau sănătatea lor, să pună în pericol sau să dăuneze

dezvoltării lor normale, iar statele să fixeze limita sub care este interzisă munca salariată a

copiilor. Protocolul american se referă, în termeni mai generali, la hrană adecvată pentru copii de

vârstă mică şi şcolară şi la protecţia adolescenţilor, pentru a asigura dezvoltarea capacităţilor lor

fizice, intelectuale şi morale, iar într-un articol separat privind drepturile copilului, la protecţia

statutului de minor de către familie, societate şi stat, la dreptul copilului de a creşte sub protecţia

şi responsabilitatea părinţilor şi de a nu fi separat de mama sa decât în împrejurări excepţionale,

recunoscute de justiţie, ca şi la dreptul copilului la educaţie gratuită şi obligatorie, cel puţin în

învăţământul elementar şi de a continua formarea sa la nivele superioare ale sistemului de

educaţie.

Carta europeană se referă pe larg la drepturile copiilor şi tinerilor în ceea ce priveşte

procesul muncii; se stabileşte vârsta minimă de angajare la 15 ani, cu excepţia muncilor uşoare,

nedăunătoare sănătăţii, moralei şi educaţiei, şi la 18 ani vârstă minimă de angajare pentru munci

considerate periculoase sau dăunătoare sănătăţii. Statele trebuie să se asigure că în perioada

învăţământului obligatoriu angajarea în muncă nu-i va lipsi pe tineri de beneficiul deplin al

educaţiei, iar pentru cei sub 18 ani să limiteze orarul de muncă în funcţie de nevoile lor de

dezvoltare, mai ales de formare profesională, să nu-i angajeze în munci de noapte decât în cazuri

admise de lege, să le acorde şi alte facilităţi privind concediul anual plătit şi protecţie specială

faţă de pericole fizice şi morale la care sunt expuşi direct sau indirect în câmpul muncii. Într-un

articol separat, Carta europeană cere statelor să ia măsuri pentru a asigura copiilor şi tinerilor

îngrijirea, asistenţa, educaţia şi formarea profesională necesare, prin crearea şi menţinerea de

instituţii şi servicii adecvate, protecţia lor împotriva neglijenţei, violenţei sau exploatării,

protecţia şi asistenţa specială celor lipsiţi de sprijinul familiei şi a le asigura educaţia primară şi

secundară.

3.3.9. Dreptul la proprietate

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte dreptul fiecărei persoane la

proprietate, atât singură, cât şi în colectivitate, precum şi interdicţia de a priva o persoană în mod

arbitrar de proprietatea sa (art.17). Cu toate acestea, datorită divergenţelor ideologice care au

34

marcat perioada elaborării şi adoptării celor două Pacte internaţionale privind drepturile omului,

niciunul dintre acestea nu cuprinde prevederi referitoare la dreptul de proprietate.

Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din 1965 prevede

dreptul fiecărei persoane de a deţine proprietate, fie în mod individual, fie în asociere cu alte

persoane, precum şi obligaţia statelor de eliminare a oricărei discriminări pe motiv de rasă,

culoare, origine naţională sau etnică în acest domeniu. De asemenea, Convenţia pentru

eliminarea oricărei forme de discriminare faţă de femei, adoptată în 1979, prevede că statele vor

elimina discriminările între bărbaţi şi femei în legătură cu căsătoria şi vor asigura aceleaşi

drepturi pentru ambii soţi, în ceea ce priveşte deţinerea, dobândirea, administrarea, beneficiul şi

dispunerea de proprietate.

Atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Convenţia americană, abordează

dreptul de proprietate împreună cu drepturile civile şi politice. Primul Protocol Adiţional la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptat în 1952, reglementează în art.1 protecţia

dreptului de proprietate: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor

sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în

condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata

impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”. Acest articol consacră trei norme distincte de

protecţie a dreptului de proprietate: prima, cu caracter general, care enunţă principiul respectării

proprietăţii; a doua, care se referă la privarea de proprietate, pe care o supune anumitor condiţii;

a treia, care priveşte reglementarea folosinţei bunurilor în conformitate cu interesul general,

recunoscând statelor dreptul de a aplica legile pe care le consideră necesare în acest scop.

Dreptul la proprietate face obiectul procedurilor de protecţie adoptate în plan european şi

american, inclusiv procedurile judiciare în cadrul curţilor respective pentru drepturile omului.

Deşi în cele două documente regionale dreptul la proprietate este tratat împreună cu drepturile

civile şi politice, el are în mod evident o funcţie dublă28

. El este baza unor venituri care pot

asigura un standard de viaţă adecvat, dar oferă şi baza independenţei, deci a libertăţii. Din punct

de vedere istoric, dreptul de proprietate a constituit un element crucial în lupta pentru egalitate şi

libertate; de aceea, conţinutul său a fost îmbogăţit cu alte două drepturi: dreptul la muncă, care

poate oferi şi el venituri asigurând un standard de viaţă adecvat, şi dreptul la securitate socială,

care are în vedere să completeze veniturile obţinute din proprietate sau din muncă, dacă nu sunt

suficiente, sau să le înlocuiască, pentru a asigura persoanelor în cauză un nivel de viaţă decent.

Datorită acestor considerente, dreptul de proprietate este perceput mai degrabă ca o funcţie

socială şi încadrat în categoria drepturilor economice, sociale şi culturale. Protecţia sa impune

menţinerea unui echilibru just între interesul public şi interesul privat, statul având obligaţia

pozitivă de a proteja dreptul de proprietate faţă de intervenţia terţilor.

28

Ion Diaconu, op. cit., p. 130.

35

CAPITOLUL IV

A TREIA GENERAŢIE DE DREPTURI ALE OMULUI: DREPTURILE DE

SOLIDARITATE

4.1. Aspecte generale

A treia generaţie de drepturi ale omului, apărută în ultimii ani, este formată din drepturi

care, după părerea unor autori, sunt foarte vagi, nu au o semnificaţie precisă, nu au un conţinut

precis şi nici un titular determinat, nu sunt propriu-zis opozabile, în sensul că titularul lor nu are

posibilitatea de a-şi apăra dreptul în faţa unei instanţe şi care nu presupun o sancţiune organizată.

Aceste drepturi sunt imprecise şi pot crea confuzii.

În dreptul internaţional contemporan sunt din ce în ce mai mult recunoscute, în contextul

drepturilor omului, aşa-numitele drepturi de solidaritate, ca expresie a unei concepţii de viaţă în

comunităţi mai largi şi care nu ar putea fi realizate decât prin eforturi conjugate. Sunt menţionate

în acest sens dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la pace. Alţi autori

adaugă drepturi cu privire la patrimoniul comun al umanităţii.

Drepturile de solidaritate şi-au găsit expresia până în prezent, în ansamblu, în documente

de tip declarativ - declaraţii şi rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. sau ale unor conferinţe

internaţionale; în mod indirect, ele se regăsesc şi în tratate internaţionale, cum sunt cele din

domeniul mediului, al dezarmării şi al eliminării folosirii forţei din relaţiile internaţionale.

Se susţine că de aceste drepturi trebuie să beneficieze nu numai persoanele, ci şi grupurile

şi popoarele şi că realizarea lor presupune cooperarea globală, bazată pe noţiunea de solidaritate

internaţională.

Statutul acestor drepturi, ca drepturi individuale ale persoanei, ca şi conţinutul lor, ridică

numeroase probleme şi suscită controverse; ele au o dimensiune colectivă mult mai pronunţată

decât celelalte categorii sau clase de drepturi ale omului.

Drepturile de solidaritate ridică probleme fundamentale pentru omenire şi pentru viaţa pe

planeta noastră; de aceea, sunt tot mai mult recunoscute ca drepturi ale omului în sensul larg al

cuvântului.

Dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la pace, sunt extrem de

importante, deoarece drepturile individuale, fie ele politice, civile, ori economice, sociale,

culturale, nu se pot realiza şi menţine în vacuum; ele sunt drepturi individuale în societate şi

depind de societate. Ele nu pot fi pe deplin respectate dacă societatea este în război sau este

subdezvoltată. Însuşi Pactul asupra drepturilor civile şi politice permite derogări de la multe

drepturi ale omului „în cazul unor situaţii de pericol public excepţional care ameninţă existenţa

naţiunii”.

Unii autori nu sunt de acord cu conceptul de drepturi de solidaritate, afirmând că ele ar

duce la o diluare, o denaturare a drepturilor omului, sau că ar fi pierdute din vedere libertăţile

individuale. Principalele critici sunt însă că ele ar fi prea teoretice, lipsite de un conţinut specific.

Este o falsă dilemă dacă aceste drepturi prevalează faţă de drepturile individuale sau pot

fi opuse acestora. Nu încape îndoială că există un nucleu de drepturi individuale, privind

integritatea şi demnitatea persoanei, care nu trebuie sacrificate nici în numele unor interese

36

superioare care pot fi incluse în categoria unor asemenea „drepturi colective”. În fapt, ar fi

absurd a susţine că tortura sau înfometarea unor persoane poate duce la dezvoltare economică,

sau că reprimarea unor persoane contribuie la dezvoltarea naţională ori la menţinerea păcii

sociale. Dimpotrivă, experienţa istorică arată că atât dezvoltarea economică, socială şi culturală,

cât şi protecţia securităţii naţionale şi protecţia mediului, reclamă politici şi programe de

respectare a drepturilor omului. Drepturile de solidaritate apar astfel ca o completare, pe un alt

plan, a drepturilor individuale ale omului, ca o nouă abordare în plan moral şi juridic a unor

probleme de importanţă capitală pentru om, pentru toţi oamenii, probleme care au un impact cert,

nu întotdeauna pozitiv asupra drepturilor individuale ale omului.

Documentele şi practica internaţională nu numai că au confirmat legătura strânsă

existentă între drepturile şi libertăţile omului, dezvoltare, democraţie şi pace, dar au dezvoltat

conceptele respective, îmbogăţindu-le cu noi dimensiuni şi întărind pe fiecare prin noi elemente

ale celorlalte şi prin conexiunile dintre ele. În ultimă instanţă, trebuie să ne reamintim articolul

28 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Oricine are dreptul la o

ordine socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile enunţate în Declaraţie pot fi pe

deplin realizate”.

În acest context, menţionăm şi preocupările pentru drepturile şi protecţia generaţiilor

viitoare. Preocupările în acest domeniu în cadrul UNESCO au dus la 27 noiembrie 1997 la

adoptarea unei „Declaraţii privind răspunderile generaţiilor prezente faţă de generaţiile viitoare”.

Declaraţia subliniază: necesitatea de a asigura generaţiilor viitoare libertatea de alegere în ceea

ce priveşte sistemul politic, economic şi social, ca şi diversitatea culturală; angajamentul fiecărei

generaţii de a menţine şi perpetua omenirea; răspunderea generaţiei prezente de a menţine

Pământul necontaminat şi a evita ca viaţa pe Pământ să fie compromisă prin modificări ale

ecosistemelor sau prin progresul ştiinţific şi tehnic. Este evident, aşa cum am arătat, că toate

documentele internaţionale cer statelor să adopte legi şi alte măsuri, care vizează de la structura

lor instituţională până la domeniile economic, social şi cultural, pentru a asigura respectarea şi

înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului. Participarea organizaţiilor neguvernamentale în

promovarea respectării acestor drepturi şi libertăţi, ca parte a societăţii civile, ca şi a persoanelor

în procedurile deschise pentru respectarea drepturilor lor, în plan naţional sau internaţional, sau

pe un plan mai larg, în cadrul societăţii civile, şi acţiunea organismelor internaţionale, în cadrul

competenţelor lor, completează tabloul mediului în care are loc, în societăţile contemporane,

respectarea şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului.

4.2. Conţinutul principalelor drepturi de solidaritate

4.2.1. Dreptul la dezvoltare

Relaţia strânsă dintre dezvoltarea economică şi socială şi drepturile omului este

recunoscută în Carta Naţiunilor Unite. Articolul 55 al Cartei cere O.N.U. să promoveze: a)

standarde mai înalte de viaţă, angajare deplină în muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare

economică şi socială; b) soluţionarea problemelor internaţionale economice, sociale, de sănătate

şi a celor legate de acestea; c) respectarea universală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului. Statele membre s-au angajat, potrivit articolului 56, să ia măsuri în comun şi separat

pentru realizarea acestor obiective.

Singurul document juridic internaţional privind drepturile omului care recunoaşte dreptul

la dezvoltare este Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Conform articolului 22 al

Cartei, toate popoarele au dreptul la dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, cu luarea în

considerare a libertăţii şi identităţii lor şi beneficiind în mod egal de moştenirea comună a

37

omenirii; statele au obligaţia, individual şi colectiv, de a asigura exercitarea dreptului la

dezvoltare.

În cadrul O.N.U., Declaraţia asupra dreptului la dezvoltare a fost adoptată în 1986, prin

vot. Numai în 1993, la Conferinţa mondială a O.N.U. privind drepturile omului de la Viena, s-a

realizat consensul pentru a include în Declaraţia şi programul de acţiune adoptate texte care

reafirmă dreptul la dezvoltare ca un drept universal şi inalienabil al omului şi ca parte integrantă

a drepturilor fundamentale ale omului. S-a acceptat că omul este subiectul central al dezvoltării

şi că lipsa de dezvoltare nu poate fi invocată pentru a justifica încălcarea drepturilor omului.

Dacă se poate susţine că toate statele acceptă dreptul la dezvoltare, ca parte integrantă a

complexului drepturilor şi libertăţilor omului, nu există încă un consens asupra conţinutului

acestuia. În principal, se pune problema dacă dreptul la dezvoltare adaugă ceva la dreptul la

autodeterminare şi la dreptul de a participa la conducerea afacerilor publice, în sensul cel mai

larg, ori la exercitarea drepturilor economice, sociale şi culturale.

O analiză a textului Declaraţiei din 1986 relevă mai multe elemente fundamentale. În

primul rând, dreptul la dezvoltare conţine atât drepturi individuale cât şi de grup, beneficiari fiind

„orice persoană şi toate popoarele”. Cu toate acestea, se subliniază că omul este subiectul central

al dezvoltării şi trebuie să fie participantul şi beneficiarul activ al dreptului la dezvoltare. Nu sunt

menţionate statele ca beneficiare ale dreptului la dezvoltare; statele, ca formă de organizare

social-umană, nu pot fi titulare ale dreptului la dezvoltare ca drept al omului; nu se poate însă

nega că în raporturile internaţionale dintre state acestea au sau dobândesc drepturi şi obligaţii în

legătură cu procesul dezvoltării, sau chiar că statele pot avea anumite răspunderi colective de a

asigura realizarea dreptului la dezvoltare. Este important, de asemenea, să subliniem că dreptul la

dezvoltare este conceput ca drept de a beneficia de dezvoltare economică, socială, culturală şi

politică, în care toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului să fie pe deplin realizate.

Declaraţia dă astfel expresie concepţiei privind natura indivizibilă şi interdependentă a

drepturilor omului.

Declaraţia subliniază importanţa participării fiecărei persoane, a popoarelor, la procesul

dezvoltării, dreptul lor de a beneficia de acest proces, obligaţia statelor de a încuraja participarea

populară în toate domeniile, ca factor important al dezvoltării şi al realizării depline a drepturilor

omului. Un alt concept pe care Declaraţia îl tratează în contextul dezvoltării este cel al dreptăţii.

Se subliniază necesitatea de a asigura bunăstarea întregii populaţii şi a tuturor persoanelor, pe

baza participării lor nu numai la dezvoltare, ci şi la distribuirea justă a beneficiilor decurgând din

aceasta, de a asigura egalitatea de oportunităţi pentru toţi în ceea ce priveşte accesul lor la resurse

de bază, la educaţie, servicii de sănătate, locuinţe, muncă şi la distribuirea justă a venitului.

Aceste aspecte ţin de aplicarea principiilor nediscriminării şi egalităţii în drepturi şi, în ansamblu,

de protecţia drepturilor economice, sociale şi culturale.

Ca mijloace de acţiune, Declaraţia evidenţiază politicile şi programele naţionale, dar şi

cooperarea internaţională. Este evident că înfăptuirea dezvoltării în fiecare ţară trebuie să

privească orice persoană şi orice colectivitate umană, atât din punctul de vedere al participării,

cât şi al accesului la rezultatele procesului dezvoltării; măsura în care fiecare persoană poate să

se raporteze la procesul dezvoltării depinde, desigur, de condiţiile concrete create, de conţinutul

şi stadiul procesului de dezvoltare, de împrejurările internaţionale.

Ca drept individual, se poate susţine că dreptul la dezvoltare nu este un drept independent

sau distinct, ci mai curând o consecinţă a recunoaşterii în plan intern şi internaţional a drepturilor

economice, sociale şi culturale, în ansamblu a dreptului la viaţă, cu toate aspectele sale.

Dezvoltarea este însă, prin esenţa ei, un proces care se realizează la nivelul ţărilor şi popoarelor,

38

al naţiunilor constituite. De aceea, dreptul la dezvoltare este în esenţă un drept colectiv; deşi, ca

orice fenomen social-uman, prezintă şi importante aspecte individuale, ceea ce este determinant

este caracterul său colectiv. În acest sens, Declaraţia menţionată proclamă răspunderea

primordială a statelor pentru crearea condiţiilor naţionale şi internaţionale favorabile realizării

acestui drept, îndatorirea lor de a lua pe plan naţional toate măsurile necesare pentru realizarea

dreptului la dezvoltare, iar pe plan internaţional de a lua măsuri, separat şi în comun, pentru

formularea unor politici internaţionale care să favorizeze realizarea deplină a acestui drept.

Considerat ca drept colectiv, obligaţiile corelative revin, în plan naţional, statului, entităţilor

publice locale şi altor persoane juridice, iar în plan internaţional, comunităţii internaţionale,

organizaţiilor internaţionale, şi fiecărui stat care le compune; în primul rând, este vorba de

obligaţia de a nu se opune dezvoltării, a nu o împiedica şi a o proteja şi, în al doilea rând, de a

promova dezvoltarea prin politici şi programe corespunzătoare.

Dezvoltarea trebuie văzută ca un concept relativ şi dinamic; relativ, în sensul că nu poate

exista un model unic şi absolut de dezvoltare, fiecare societate urmând să-şi aleagă calea

dezvoltării în funcţie de situaţia sa specifică; dinamic, în sensul că obiectivele şi cerinţele

dezvoltării evoluează în timp. Prin caracterul său complex, vizând ansamblul aspectelor

dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi altele, ca proces integrat, dreptul la

dezvoltare are fără îndoială efecte asupra ansamblului drepturilor omului, căci statele naţionale,

popoarele şi naţiunile constituie cadrul în care aceste drepturi se exercită. Înfăptuirea dreptului la

dezvoltare a persoanelor şi popoarelor are loc în condiţiile participării unor pături din ce în ce

mai largi ale populaţiei şi determină întărirea tendinţei spre exercitarea tot mai deplină a

drepturilor omului.

Dreptul la dezvoltare reprezintă, în esenţă, o sinteză a ansamblului drepturilor omului,

căci înfăptuirea lui efectivă de către state şi popoare este o premisă pentru a asigura exercitarea

drepturilor şi libertăţilor omului. Aceasta este, de altfel, orientarea fundamentală a pactelor

asupra drepturilor omului, care pornesc de la concepţia că înfăptuirea drepturilor fiecărui popor

de a dispune de el însuşi şi de a folosi în mod liber resursele sale naturale constituie condiţia

primordială a respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

4.2.2. Dreptul la pace

Acest drept îşi găseşte tot mai mult locul în documentele internaţionale. Încă din

preambulul Cartei, Organizaţia Naţiunilor Unite îşi propunea „să salvgradeze generaţiile

următoare de flagelul războiului”. Dintre documentele juridice privind drepturile omului, Carta

Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor din 1981 prevede că „toate popoarele au dreptul la

pace şi securitate naţională şi internaţională”.

Adunarea generală a O.N.U. a adoptat în 1984 Declaraţia asupra dreptului popoarelor la

pace, prin care proclama solemn că toate popoarele de pe pământ au un drept sacru la pace şi

declara că respectarea dreptului la pace al popoarelor şi promovarea înfăptuirii acestui drept

constituie o obligaţie fundamentală pentru orice stat. Se afirmă, pe drept cuvânt, că însăşi natura

dreptului internaţional a cunoscut o profundă schimbare, dintr-un „drept al războiului”, cum a

fost de-a lungul secolelor, devenind un veritabil drept al păcii, ca urmare a abolirii dreptului la

război, a interzicerii folosirii forţei şi ameninţării cu forţa în raporturile dintre state.

De asemenea, treptat, în cadrul O.N.U. s-a acceptat faptul că pacea nu înseamnă numai

absenţa războiului, ci şi realizarea unei justiţii sociale. În acest sens, Declaraţia Adunării generale

privind pregătirea societăţilor pentru a trăi în pace foloseşte conceptul de „pace justă şi durabilă”,

care este descrisă nu numai ca libertate faţă de opresiune şi violenţă, ci şi ca un proces de

39

dezvoltare şi cooperare între toate statele. Declaraţia prevede că ,,Toate naţiunile şi toate fiinţele

umane au dreptul inerent de a trăi în pace. Respectarea acestui drept, ca şi a celorlalte drepturi

ale omului, este în interesul comun al întregii umanităţi şi constituie o condiţie indispensabilă

pentru progresul tuturor naţiunilor, mari sau mici, în toate domeniile”.

În 1989, UNESCO a organizat un Congres internaţional pentru pace în conştiinţa

oamenilor, care a adoptat o declaraţie, invitând statele, organizaţiile guvernamentale şi

neguvemamentale, comunitatea culturală, ştiinţifică şi din domeniul educaţiei şi orice persoane

să contribuie la clădirea unui nou concept al păcii, prin dezvoltarea unei culturi a păcii, bazată pe

valorile universale ale respectului pentru viaţă, libertate, dreptate, solidaritate, toleranţă,

drepturile omului şi egalitate între bărbaţi şi femei.

Dreptul la pace poate fi examinat şi ca o extensie a dreptului la viaţă şi a altor drepturi ale

omului, ca numitor comun al mai multor drepturi ale omului, ca o dezvoltare a articolului 3 al

Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului: „Oricine are dreptul la viaţă, la libertate şi

securitatea persoanei”.

Obiectul dreptului la pace este de a apăra bunurile cele mai de preţ ale popoarelor -

existenţa, independenţa şi libertatea, munca lor creatoare - de a salvgarda valorile materiale şi

spirituale realizate de ele de-a lungul secolelor.

Dreptul oamenilor la pace se prezintă astfel, atât ca un corolar direct al dreptului la viaţă,

cât şi ca o premiză a înfăptuirii tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi. În absenţa condiţiilor care

să-i garanteze pacea şi securitatea, niciun stat nu poate îndeplini funcţiile sale esenţiale, nu poate

înfăptui dreptul la dezvoltarea ţării şi poporului respectiv. Orice ameninţare externă, orice pericol

pentru securitatea unei ţări sunt de natură să împiedice realizarea măsurilor şi proiectelor sale de

dezvoltare, să diminueze posibilităţile de a asigura înfăptuirea drepturilor omului. Dreptul la pace

este, pe drept cuvânt, considerat ca un drept al omului, al comunităţii umane, de data aceasta la

nivelul planetei; respectarea acestui drept face necesară încetarea tuturor conflictelor şi

soluţionarea problemelor şi diferendelor prin negocieri, prin mijloace paşnice, trecerea la

înfăptuirea de măsuri hotărâte de dezarmare, în primul rând de dezarmare nucleară, ca şi de

reducere substanţială a armamentelor clasice, efectivelor şi cheltuielilor militare.

4.2.3. Dreptul la un mediu sănătos

Dreptul internaţional contemporan se caracterizează prin recurgerea tot mai susţinută la

criteriul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în ceea ce priveşte protecţia

mediului înconjurător. Este însă o relaţie reciprocă, deoarece omul se află şi la originea poluării

şi distrugerii mediului. De aici necesitatea de a reconcilia două aspecte ale aceluiaşi fenomen:

persoanele şi colectivităţile umane sunt beneficiare ale drepturilor omului, inclusiv ale dreptului

la un mediu sănătos, dar şi cele care produc daune mediului. De aceea, mai mult ca în alte

domenii, protecţia drepturilor individuale trebuie calificată prin necesitatea protecţiei mediului

pentru toţi. Cea mai bună cale pentru a asigura protecţia dreptului la un mediu sănătos este de a-l

ancora în drepturile omului universal recunoscute la viaţă, sănătate, la viaţă privată, în drepturile

de acces la informaţie în problemele de mediu şi la căi de recurs împotriva acţiunilor care încalcă

drepturile persoanei (inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti).

Pactele internaţionale nu se referă la dreptul la mediu. Dintre documentele regionale,

Carta africană postulează dreptul popoarelor la „un mediu de ansamblu satisfăcător, favorabil

dezvoltării lor”, iar Protocolul adiţional din 1988 la Convenţia Americană a Drepturilor Omului,

adoptat la San Salvador, recunoaşte dreptul individual de a trăi într-un mediu sănătos şi de a avea

acces la seviciile publice de bază. Este ştiut că documentele privind normele aplicabile în timpul

40

conflictelor armate acordă importanţă deosebită protecţiei mediului. Conferinţa pentru drepturile

omului de la Viena din 1993 consideră dezvoltarea durabilă - care include fără îndoială aspecte

privind protecţia mediului - ca element al protecţiei drepturilor omului.

Prin conţinutul lor, drepturile la mediu se prezintă mai mult ca drepturi colective decât

individuale. Astfel, în ceea ce priveşte drepturile popoarelor autohtone, standardele

internaţionale în curs de elaborare postulează dreptul comunităţilor respective la „păstrarea,

restaurarea şi protecţia mediului”, nu al persoanelor luate individual.

Conferinţa de la Stockholm din 1972 a pus accentul mai ales pe răspunderi în domeniul

mediului, decât pe drepturi. Declaraţia adoptată a reafirmat „dreptul fundamental la libertate,

egalitate şi condiţii adecvate de viaţă, într-un mediu de o calitate care să permită o viaţă în

demnitate şi bunăstare”, adăugând însă conceptul de „răspundere solemnă pentru protecţia şi

îmbunătăţirea mediului, pentru generaţiile prezente şi viitoare”. De altfel şi documentele

ulterioare au oscilat între a afirma că protecţia drepturilor omului este obiectivul major al

protecţiei mediului şi a sublinia că „distrugerea crescândă a mediului cauzată de activităţile

umane este preocuparea majoră a protecţiei mediului”. Aşa cum s-a afirmat, „mediul este în

esenţă un bun colectiv a cărui folosire trebuie coordonată într-un proces echilibrat. Dreptul însuşi

nu poate înlocui acest proces colectiv”.

În plan european se insistă tot mai mult asupra dreptului de acces la informare în

problemele mediului şi asupra conceptului de evaluare a impactului asupra mediului. O directivă

din 1990 a Comisiei comunităţilor europene cu privire la libertatea accesului la informare în

domeniul mediului a determinat preocupări privind interpretarea Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului din 1950 ca incluzând un asemenea drept şi supunerea unor asemenea cazuri

organismelor europene.

Evoluţia paralelă a protecţiei drepturilor omului şi a protecţiei mediului şi conştientizarea

relaţiei dintre ele au determinat tendinţa spre armonizarea celor două seturi de reglementări.

Astfel, dacă documentele şi practica privind drepturile omului au inclus tot mai mult

considerente privind mediul, în fapt dreptul la un mediu sănătos, documentele şi practica privind

mediul stabilesc tot mai mult ca postulat respectarea unor drepturi fundamentale ale omului şi se

referă la mecanisme pentru promovarea acestora.

CAPITOLUL V

PROTECŢIA DREPTURILOR OMULUI ÎN SISTEMUL ORGANIZAŢIEI

NAŢIUNILOR UNITE

5.1. Aspecte generale

În secolul XX, dinamica mişcării pentru drepturile omului a fost influenţată în mod

decisiv de activitatea unor organizaţii internaţionale, precum şi de anumite ideologii. În timp ce

ideologiile au furnizat temeiul şi legitimitatea drepturilor omului, organizaţiile internaţionale

guvernamentale şi non-guvernamentale au avut rolul esenţial în procesul de codificare a

41

normelor de drept internaţional al drepturilor omului, precum şi în monitorizarea implementării

lor de către statele membre. În cadrul sistemului universal, rolul primordial în protecţia

drepturilor omului a revenit Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi organismelor sale

specializate (OIM, UNESCO, UNICEF, OMS, etc.).

Încă de la constituirea sa, în 1945, după cel de Al Doilea Război Mondial, Organizaţia

Naţiunilor Unite a contribuit decisiv la dezvoltarea mişcării pentru drepturile omului. Cadrul

juridic internaţional care marchează începutul ,,erei drepturilor” este constituit dintr-o serie de

documente, ce formează Carta internaţională a drepturilor omului, documente elaborate,

adoptate şi aplicate în cadrul O.N.U.29

. Aceste documente sunt: Carta O.N.U., Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului şi cele două Pacte ale O.N.U. privind drepturile omului.

5.2. Fundamentele juridice şi politice ale protecţiei drepturilor omului în sistemul

Organizaţiei Naţiunilor Unite

5.2.1. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite

Carta O.N.U. a fost adoptată în perioada 25-26 iunie 1945 la San Francisco de către

Adunarea Generală a O.N.U. şi a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945. Ea reprezintă primul

document internaţional cu caracter multilateral care face referire la drepturile fundamentale ale

omului. Carta Naţiunilor Unite a fost adoptată în scopul creării condiţiilor necesare pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a respectării obligaţiilor care decurg din

tratatele internaţionale. În realizarea acestor ţeluri, se reafirmă credinţa în drepturile

fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a

bărbaţilor şi femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici30

.

Articolul 1(3) al Cartei Naţiunilor Unite declara următorul scop ca fiind unul dintre

obiectivele O.N.U.: „Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor

internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară, precum şi promovarea şi

încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire

de rasă, sex, limbă sau religie”. Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile

O.N.U. şi ale statelor membre, care împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate şi

de bunăstare necesare unor legături paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea

principiului egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru

realizarea acestor ţeluri, statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze: „ridicarea nivelului

de trai, deplina folosire a braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi

socială; rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice

şi al altor probleme conexe şi cooperare internaţională în domeniile culturii şi educaţiei;

respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără

deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.

Prin conţinutul său, Carta Naţiunilor Unite aduce ca noutate internaţionalizarea

drepturilor omului, acestea devenind obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al

reglementărilor interne ale statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine că

drepturile omului cad sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă totuşi că orice

încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes

internaţional. Înseamnă însă că şi în cazul absenţei unor obligaţii asumate printr-un tratat un stat

nu mai poate afirma ca prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent în ce proporţie sau cât de

29

Selejan-Guţan Bianca, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 6 30

Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 6.

42

sistematic s-ar produce, este o problemă ce ţine exclusiv de jurisdicţia sa internă. Carta reprezintă

un tratat internaţional multilateral, iar statele care sunt părţi la ea recunosc drepturile omului aşa

cum sunt consacrate în cuprinsul dispoziţiilor acesteia.

Totodată, Carta precizează obligaţia statelor membre O.N.U. de a coopera cu organizaţia

pentru promovarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Pe baza dispoziţiilor

Cartei Naţiunilor Unite şi a noii concepţii ce rezulta din aceasta cu privire la drepturile omului,

Adunarea Generală a O.N.U. a proclamat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, ca un

prim instrument internaţional referitor la drepturile omului. Aceasta a dobândit o importanţă

politică şi juridică deosebită de-a lungul timpului, datorită valorilor pe care le promovează şi le

apără.

5.2.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care reprezintă primul document cuprinzător în sfera

drepturilor omului adoptat de o organizaţie internaţională universală. Datorită importanţei

juridice şi politice dobândite de-a lungul timpului, Declaraţia constituie, alături de Magna

Charta, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului şi Declaraţia de independenţă a

Americii, un reper important în lupta omenirii pentru libertate. Deşi cuprinsă într-un cadru nu

întotdeauna sistematic, Declaraţia are meritul incontestabil de a fi proclamat o gamă foarte largă

de drepturi ale omului. Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi, Declaraţia universală este

mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât orice altă declaraţie de drepturi ale omului

elaborată până în acel moment pe planul legislaţiei interne.

Declaraţia universală nu este un tratat. Ea a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.

ca rezoluţie, neavând putere de lege, scopul său fiind acela de a oferi un mod de înţelegere

comun al drepturilor fundamentale şi de a servi tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard

comun de înfăptuire. Odată cu trecerea timpului, această situaţie s-a schimbat, Declaraţia

transformându-se dintr-o recomandare fără caracter obligatoriu într-un document cu valoare

juridică. Determinant pentru această transformare substanţială a fost faptul că, de fiecare dată

când O.N.U., organizaţiile internaţionale sau guvernele doreau să invoce prevederi referitoare la

drepturile omului sau să reclame o încălcare a acestora, făceau referire şi se bazau pe Declaraţie

ca reprezentând standardul ce trebuia respectat.

Declaraţia Universală cuprinde două mari categorii de drepturi: drepturile civile şi

politice şi drepturile economice, sociale şi culturale. Din categoria drepturilor civile şi politice

fac parte: dreptul la viaţă, la libertatea şi la securitatea persoanei, interdicţia sclaviei, torturii şi

tratamentelor crude, inumane sau degradante, dreptul de a nu fi supus în mod arbitrar arestării,

reţinerii sau exilului, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la viaţa

privată şi dreptul de proprietate. Declaraţia proclamă libertatea de exprimare, de religie şi dreptul

la libera circulaţie. Articolul 21 prevede drepturile politice ale individului, inclusiv dreptul

acestuia de a participa la guvernarea ţării sale, direct sau prin reprezentanţi liber aleşi. Din

categoria drepturilor economice, sociale şi culturale fac parte: dreptul persoanei la asigurări

sociale, la muncă şi la protecţie împotriva şomajului, dreptul la plata egală pentru muncă egală,

dreptul la odihnă, dreptul la educaţie. Declaraţia înscrie ideea gratuităţii învăţământului

elementar şi general şi a posibilităţii egale de acces tuturor, pe bază de merit , la învăţământul

superior. Printre alte prevederi ale acestui document se înscrie si aceea că orice persoană are

dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii, de a beneficia de ocrotirea

intereselor morale şi materiale care decurg din orice lucrare ştiinţifică, literară sau artistică a sa.

43

La aproape 60 de ani de la adoptare, ,,Declaraţia îşi păstrează locul său de onoare în

istoria mişcării pentru drepturile omului. Niciun alt document nu a surprins mai bine momentul

istoric, n-a atins aceeaşi forţă morală şi nu a exercitat o infulenţă mai mare asupra mişcării în

ansamblul său…Declaraţia a exprimat într-un limbaj elocvent speranţele şi idealurile unei lumi

eliberate de ororile celui de-al doilea război mondial. Oricât de evident ar părea astăzi, Declaraţia

aduce un mesaj mult mai radical decât au intenţionat poate chiar şi promotorii săi. Ea a repus

mereu în discuţie doctrinele tradiţionale din domeniul dreptului internaţional, a îndreptat constant

discursul relaţiilor internaţionale asupra unor probleme vitale pentru demnitatea umană şi pentru

pace’’31

.

Constituind primul document de mare prestigiu internaţional în planul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului, Declaraţia Universală a reprezentat punctul de plecare al unei

vaste acţiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite,

care au întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi. O serie de state care şi-au dobândit

independenţa după anul 1960 (Republica Mali, Togo, Coasta de Fildeş, Gabon, Ciad) au afirmat

expres în textul constituţiilor lor adeziunea la principiile cuprinse în Declaraţie, fapt ce relevă că

pe teritoriul statelor respective declaraţia a dobândit o forţă juridică incontestabilă32

.

Declaraţia recunoaşte că drepturile pe care le proclamă nu sunt absolute, oferind statelor

semnatare posibilitatea de a adopta legi prin care să limiteze exerciţiul acestor drepturi33

.

5.2.3. Cele două Pacte internaţionale privind drepturile omului: Pactul privind

Drepturile Civile şi Politice şi Pactul privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale

Un moment important al activităţilor desfăşurate de ONU pe linia apărării, promovării şi

respectării drepturilor omului l-a constituit adoptarea celor două Pacte internaţionale ale

drepturilor omului: Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale şi

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Cele două Pacte internaţionale au fost adoptate de Adunarea Generală a ONU şi deschise

spre semnare în decembrie 1966. Abia după un deceniu a fost posibilă intrarea lor în vigoare,

prin ratificarea de către 35 de state. Având statutul de tratat internaţional, cele două Pacte creează

obligaţii juridice pentru statele părţi. Cele două Pacte cuprind o primă parte comună, compusă

dintr-un singur articol, care afirmă principiul autodeterminării popoarelor, dreptul lor de a-şi

stabili statutul politic, de a-şi asigura liber dezvoltarea economică, socială şi culturală şi de a

dispune liber de bogăţiile şi de resursele lor naturale34

.

5.2.3.1. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice Acest Pact a fost adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la data de 16 decembrie 1966 şi

a intrat în vigoare în 1976, fiind ratificat de statul român în noiembrie 1974.

Pactul cuprinde o serie de drepturi civile şi politice, printre care se evidenţiază: dreptul la

viaţă, dreptul la libertate şi la securitate personală, dreptul de a participa la viaţa politică, dreptul

la sufragiu universal, egal şi secret, egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, libertatea de

gândire, libertatea conştiinţei etc. Raportat la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul

conţine şi alte drepturi, precum: dreptul persoanelor private de libertate de a fi tratate cu respect

31

H. Steiner, Securing Human Rights: The First Half Century of the Universal Declaration and Beyond, Harvard

Magazine, September-October 1998, p. 45.

32

Victor Duculescu, op. cit., p. 66.

33

Selejan-Guţan Bianca, op. cit., p. 8.

34

Ibidem, p. 9.

44

şi omenie, dreptul copilului de a dobândi o cetăţenie, dreptul copilului la protecţie specială,

libertatea de a nu fi închis pentru datorii. Pe de altă parte, din conţinutul Pactului lipsesc o serie

de drepturi importante precum: dreptul de proprietate, dreptul de a solicita şi de a primi azil

politic, dreptul la o cetăţenie.

Pactul cuprinde şi o clauză care permite ca ,,în timp de pericol public, ameninţând

existenţa naţiunii” să poată fi limitate sau chiar suspendate o parte din drepturile consacrate, cu

excepţia următoarelor: dreptul la viaţă; dreptul de a nu fi supus torturii şi nici unor pedepse sau

tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau în servitute;

dreptul individului de a nu fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o

obligaţie contractuală; dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu

constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au

fost săvârşite (neretroactivitatea legii penale) şi dreptul la aplicarea legii mai favorabile (mitior

lex); dreptul la recunoaşterea pretutindeni a personalităţii juridice; dreptul la libertatea gândirii,

conştiinţei şi a religiei.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat prin două

Protocoale facultative.

Primul este Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile

civile şi politice. Acest tratat adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. ca document separat, a fost

elaborat pentru a suplimenta măsurile de realizare a scopurilor Pactului. El oferă persoanelor

particulare care se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta

Comitetului drepturilor omului comunicări sau plângeri individuale. Persoanele particulare pot

adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar dacă au epuizat toate căile interne de

recurs (art.2). Comitetul drepturilor omului nu va admite acele plângeri ale persoanelor

particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al dreptului de petiţionare sau sunt

incompatibile cu dispoziţiile Pactului (art.3). Plângerile persoanelor particulare acceptate de către

Comitet vor fi transmise statelor vizate, care în termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii

Comitetului sau dacă este cazul, vor comunica măsurile luate pentru remedierea situaţiei (art.4).

Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane particulare, dacă

această plângere este în curs de examinare de către o altă instanţă internaţională.

Al doilea este Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile si

politice referitor la abolirea pedepsei capitale, adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în anul

1989. În acest scop se prevede, în primul rând, că din momentul în care un stat ratifică

Protocolul, nicio persoană aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată şi, în al doilea rând, că

fiecare stat-parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu

moartea, pe teritoriul aflat sub jurisdicţia sa. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve de la

prevederile sale, însă permite aplicarea pedepsei capitale în timp de război, pentru crime cu

caracter militar (art. 2).

Pentru a asigura respectarea prevederilor Pactului, a fost înfiinţat Comitetul pentru

Drepturile Omului, compus din 18 experţi, ce au un mandat de 4 ani. Dintre atribuţiile

Comitetului Drepturilor Omului, fac parte: administrarea sistemului de rapoarte; administrarea

mecanismului de plângeri inter-state; îndeplinirea anumitor funcţii de reglementare a

diferendelor dintre state, izvorâte din aplicarea Pactului; examinarea pângerilor prezentate de

particulari.

Persoanele ale căror drepturi au fost violate de către un stat se pot adresa Comitetului

Drepturilor Omului, în conformitate cu Protocolul facultativ referitor la Pactul internaţional

45

privind drepturile civile şi politice35

. Deoarece nu este un organ judiciar, soluţiile date de

Comitet au un caracter de recomandare. Conform regulamentului propriu, Comitetul Drepturilor

Omului poate să propună măsuri provizorii, pe care statele trebuie să le adopte pentru a evita

prejudicierea ireparabilă a victimelor presupuselor violări36

. Comitetul este format din

resortisanţi ai statelor-părţi la Pactul privind drepturile civile şi politice, aceştia trebuind să fie

personalităţi de înaltă moralitate şi să aibă o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor

omului.

5.2.3.2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale

Pactul privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a fost adoptat de Adunarea

Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi a intrat în vigoare în 1976, fiind ratificat de statul

român în 1974.

Spre deosebire de Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, Pactul privind

drepturile economice, sociale şi culturale nu numai că enunţă categoriile de drepturi specifice, ci

le descrie amănunţit, arătând totodată măsurile ce se impun pentru a se realiza respectarea lor.

Printre drepturile cuprinse în acest Pact menţionăm: dreptul la muncă, dreptul la odihnă,

dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul la protecţia muncii, dreptul la asigurări

sociale, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie specială pentru femei şi copii, dreptul de a

participa la viaţa culturală, dreptul individului de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi

mintală etc.

Statele-părţi la acest Pact se angajează să garanteze că drepturile enunţate în el vor fi

exercitate fără nicio discriminare întemeiată pe criterii de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie

politică, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă împrejurare.

Pentru respectarea prevederilor Pactului, în 1985 a fost înfiinţat Comitetul Drepturilor

Economice, Sociale şi Cuturale, format din 18 membri, cu un mandat de 4 ani. Atribuţiile

Comitetului constau în: supravegherea modului de îndeplinire a obligaţiilor pe care statele-părţi

la Pact şi le-au asumat; atragerea atenţiei cu privire la standardul minim de îndeplinit.

5.2.4. Alte tratate internaţionale cu vocaţie universală în domeniul protecţiei

drepturilor omului

Pe lângă Carta internaţională a drepturilor omului, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat

de-a lungul timpului un important număr de tratate care abordează tipuri specifice de încălcări

ale drepturilor omului. În continuare vom prezenta câteva dintre aceste tratate.

a) Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei şi a

altor membri ai unor grupuri naţionale în timpul celui de-al doilea război mondial. Convenţia

declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internaţional, indiferent dacă este săvârşit pe

timp de pace sau pe timp de război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului

internaţional, aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate,

fără a implica răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima de război reprezintă o

infracţiune gravă pentru care făptuitorul individual poate fi pedepsit37

. Convenţia defineşte

35

Protocolul a fost adoptat şi deschis pentru semnare, ratificare şi aderare către Adunarea Generală a O.N.U. prin

Rezoluţia 2200A/XXI din martie 1976.

36

Regula 86.

37

Th. Buergenthal, R. Weber, op. cit., p. 43.

46

genocidul ca fiind comiterea unor anumite acte cu intenţia de a distruge, în întregime sau parţial,

un grup naţional, etnic, rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:

- a ucide membrii ai grupului;

- a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;

- a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza distrugerea sa

psihică în întregime sau parţial;

- a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;

- transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.

b) Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965. Convenţia interzice

discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind orice diferenţiere, excludere, restricţie sau

preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine naţională sau etnică, care are ca

scop sau efect distrugerea ori compromiterea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării în condiţii

de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în domeniile politic, economic,

social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice. Convenţia condamnă orice propagandă şi

toate organizaţiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase şi care

justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere statelor părţi să adopte măsuri pentru

eliminarea şi sancţionarea actelor de discriminare.

Statele părţi la convenţie trebuie să respecte următoarele:

- să nu săvârşească acte sau practici de discriminare rasială;

- să nu încurajeze, să nu apere sau să sprijine discriminarea rasială, practicată de o

persoană sau o organizaţie;

- să ia măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale naţionale şi locale şi

- să abroge, să modifice sau să anuleze legile şi regulamentele care duc la discriminarea

rasială;

- să favorizeze organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.

c) Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de

femei.

Acest tratat a fost adoptat de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 şi a definit

discriminarea faţă de femei ca fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată pe sex şi care

are ca efect sau scop de a compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de

către femei, indiferent de starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi bărbaţilor, a

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural şi

civil, sau în orice alt domeniu. Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să

elimine discriminarea faţă de femei, prin măsuri legislative şi de altă natură. Astfel de măsuri

sunt: înscrierea în constituţiilor statelor a egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul; sancţionarea

de către state a practicilor discriminatorii faţă de femei. Convenţia cere statelor părţi să adopte

măsuri pentru eliminarea prejudecăţilor şi a practicilor cutumiare bazate pe ideea de inferioritate

sau superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le mai revine obligaţia de suprimare, sub

orice formă, a comerţului şi a exploatării prostituţiei feminine (art.6).

d) Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane

sau degradante.

47

Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984 şi a definit tortura ca fiind

orice act prin care o durere sau suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat

aplicate unei persoane în scopul, în special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană

informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană sau

este bănuită că la comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau asupra unei terţe

persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă oarecare de discriminare, când o astfel de

durere sau suferinţă sunt aplicate de un agent cu funcţii publice sau o altă persoană acţionând cu

titlu oficial sau la instigarea sa, ori cu consimţământul său expres sau tacit (art.1). Ea prevede că

nicio circumstanţă excepţională nu poate fi invocată pentru justificarea torturii, precum nici

ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice. Statul nu trebuie să expulzeze, să respingă sau

să extrădeze o persoană spre un alt stat, dacă există motive serioase că persoana respectivă riscă

să fie supusă torturii în acel stat (art.3). Declaraţiile obţinute prin tortură nu pot fi invocate ca

probe într-un proces.

Statelor le revin şi următoarele obligaţii: să includă în legislaţia lor penală actele de

tortură ca infracţiuni care se pedepsesc (art.4); să reţină persoana bănuită că a săvârşit

infracţiunea de tortură, dacă se află pe teritoriul său (art.6); statul care deţine persoana bănuită de

săvârşirea infracţiunii de tortură, dacă nu o extrădează, este obligat să o judece (art.7), etc.

Convenţia mai prevede că orice persoană victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor

competente ale statului şi de a obţine reparaţii şi despăgubiri. În cazul când victima a murit,

urmaşii ei au dreptul la o indemnizaţie.

e) Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a

O.N.U. în anul 1989.

Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepţia

cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).

Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor, motiv pentru

care ei trebuie să crească în familia lor, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.

Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care precizează că în toate

acţiunile care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau private,

instanţe de judecată, autorităţi administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în

primul rând interesul copilului.

Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor-părţi: să vegheze ca

funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au responsabilităţi faţă de copii şi asigură

protecţia lor, să fie conforme cu normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca

nici un copil să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie este în

interesul copilului; să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile necesare; să protejeze copiii

împotriva folosirii ilicite a stupefiantelor sau substanţelor psihotrope; să protejeze copiii

împotriva oricărei forme de exploatare sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea

şi comerţul cu copii în acest scop, etc. Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi

obligaţia părinţilor, a membrilor familiei şi a comunităţii de a da copilului orientare şi sfaturi

(art.5). De asemenea, se afirmă principiul potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună

pentru creşterea şi dezvoltarea copilului (art.18). Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o

viaţă plină şi decentă, care să asigure participarea lor la viaţa colectivităţii din care fac parte

(art.23). Copii aparţinând minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au dreptul la propria

viaţă culturală, de a practica propria religie şi de a folosi propria limbă (art.3).

48

5.3. Organisme de monitorizare a implementării drepturilor omului înfiinţate pe

baza Cartei Naţiunilor Unite

5.3.1. Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului

Prin rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr.10449 din 15 martie 2006, a fost înfiinţat

Consiliul Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului, care a înlocuit Comisia pentru Drepturile

Omului, criticată în ultima decadă pentru politizarea sa excesivă. Politica Naţiunilor Unite în

domeniul drepturilor omului este realizată, prin intermediul Adunării Generale, de un important

număr de organizaţii .

Una dintre cele mai importante organizaţii interguvernamentale cu atribuţii în domeniul

drepturilor omului a fost Comisia pentru Drepturile Omului. Ea a fost înfiinţată în 1946 de

Consiliul Economic şi Social şi, pe parcursul a 60 de ani, a realizat coordonarea întregii politici

în problematica drepturilor omului. Ea a fost activ implicată în codificarea a noi nonne de drept

internaţional al drepturilor omului. Ea a asigurat monitorizarea respectării drepturilor omului în

toată lumea. Iniţial, Comisia şi-a orientat activitatea în direcţia definirii şi codificării standardelor

internaţionale în materia drepturilor omului. În ultimele două decenii, Comisia pentru Drepturile

Omului a creat un sistem de proceduri speciale destinat investigării încălcărilor drepturilor

omului. În cadrul sesiunii anuale a Comisiei, atât statele cât şi organizaţiile non-guvernamentale

prezentau informări cu privire la diferite situaţii supuse atenţiei lor. Pe baza examinării acestor

situaţii, au fost desemnate grupuri de experţi mandataţi să examineze situaţiile la faţa locului, să

poarte discuţii cu guvernele, să realizeze asistenţă, şi să condamne încălcările. În ultima decadă,

Comisia şi-a îndreptat atenţia în direcţia promovării drepturilor economice, sociale şi culturale

precum şi a dreptului la dezvoltare. Au fost create în acest scop o serie de grupuri de lucru

mandatate să analizeze efectele datoriei externe şi a sărăciei extreme asupra drepturilor omului.

De asemenea, printre priorităţile agendei de lucru a Comisiei s-au numărat promovarea

drepturilor femeii şi protecţia drepturilor copilului. De o atenţie specială au beneficiat: situaţia

copiilor în conflictele armate; violenţa împotriva femeii; traficul cu femei şi fete; drepturile

grupurilor vulnerabile, în special ale minorităţilor etnice, religioase şi lingvistice precum şi ale

populaţiilor indigene.

Începând cu anul 1948, Comisia a fost asistată de o Subcomisie pentru Prevenirea

Discriminării şi Protecţia Minorităţilor (transformată ulterior în Subcomisia pentru Promovarea

şi Protecţia Drepturilor Omului), alcătuită din 26 de experţi independenţi din întreaga lume.

Subcomisia a creat la rândul său mai multe grupuri de lucru, mandatate cu protecţia drepturilor

populaţiilor indigene, minorităţilor şi grupurilor vulnerabile. Printre problemele de care s-a

ocupat Comisia, a fost şi cea a combaterii unor forme moderne de sclavie (munca forţată, adopţia

ilegală şi pseudo-legală, care urmăreşte exploatarea copiilor precum şi exploatarea sexuală în

timp de război etc).

5.3.2. Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului

În perioda premergătoare Conferinţei de la Viena, Naţiunile Unite şi-au intensificat

eforturile de promovare şi implementare a drepturilor omului. Acest efort a fost coordonat de

Comisia pentru Drepturile Omului şi a beneficiat de sprijinul Secretariatului Centrului Naţiunilor

Unite pentru Dreptiuile Omului. În 1993, Adunarea Generală a întărit sistemul promovării şi

implementării drepturilor omului, prin crearea postului de înalt Comisar al Naţiunilor Unite

pentru Drepturile Omului.

49

Mandatat să coordoneze toate programele Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului

şi să le îmbuuătăţescă eficienţa, înaltul Comisar a devenit principalul responsabil al promovării şi

implementării drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite. Acţionând sub directa autoritate a

Secretarului General, ca reprezentant al său în domeniul drepturilor omului, înaltul Comisar

raportează Adunării Generale, Consiliului Economic şi Social şi Comisiei pentru Drepturile

Omului. Departamentul înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului

funcţionează ca Secretariat al Comisiei pentru Drepturile Omului şi focalizează întreaga

activitate a Naţiunilor Unite pentru activităţile desfăşurate în domeniul drepturilor omului.

În 1997, în cadrul unui amplu proces de reorganizare şi îmbunătăţire a eficienţei

Organizaţiei Naţiunilor Unite, Secretarul General Kofi Aman a aşezat drepturile omului în

centrul întregii activităţi a Naţiunilor Unite. Secretarul General a organizat activitatea Naţiunilor

Unite în patru domenii fundamentale - pacea şi securitatea, politicile economice şi sociale,

cooperarea în domeniul dezvoltării, politicile umanitare - iar drepturile omului ca un al cincilea

domeniu care le intersectează pe toate celelalte. Drepturile omului devin astfel nucleul central al

întregii activităţi a Naţiunilor Unite. În contextul acestui amplu proces de reorganizare,

Departamentul înaltului Comisar pentru Drepmrile Omului şi Centrul pentru Drepturile Omului

au fuzionat într-o singură structură: Departamentul înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru

Drepturile Omului.

5.3.3. Departamentul Înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile

Omului

Sediul departamentului este la Geneva. Activitatea sa este asigurată de 200 de persoane,

precum şi de departamente naţionale organizate în toată lmnea. În cadrul noii structuri, mandatul

înaltului Comisar al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului are patru componente esenţiale:

- realizarea parteneriatului global pentru drepturile omului;

- prevenirea încălcărilor drepturilor omului şi acţiunea în caz de urgenţă;

- promovarea drepturilor omului, a democraţiei şi dezvoltării, a păcii durabile;

- coordonarea sistemului global al Naţiunilor Unite şi al programelor pentru drepturile

omului.

De asemenea, în cadrul mandatului lărgit, înaltul Comisar al Naţiunilor Unite sprijină

activitatea Comisiei pentru Drepturile Omului pe problemele promovării drepturilor femeilor şi

copiilor, combaterii discriminării rasiale, protecţiei grupurilor vulnerabile şi a minorităţilor.

5.4.Mecanisme convenţionale şi extraconvenţionale de monitorizare a implementării

drepturilor omului în sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite

În cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite există două categorii de mecanisme prin

intermediul cărora sunt protejate drepturile omului: mecanismele convenţionale (constituite din

comitetele create prin diverse documente internaţionale) şi mecanismele extraconvenţionale

(concretizate în diverse anchete speciale).

5.4.1. Mecanisme convenţionale

Prin tratate au fost create şapte comitete specializate pentru monitorizarea acţiunilor

statelor-părţi în direcţia implementării prevederilor documentelor internaţionale în materia

drepturilor omului:

a) Comitetul pentru Drepturile Omului, care monitorizează implementarea Pactului

Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice. Activitatea sa este asigurată de 18 experţi

50

independenţi, a căror competenţă în domeniul drepturilor omului beneficiază de o recunoaştere

internaţională. Comitetul a început să funcţioneze odată cu intrarea în vigoare a Pactului, în

1976. Primul Protocol Facultativ, intrat învigoare adată cu Pactul, autorizează Comitetul să

primească şi să examineze plângeri ale persoanelor fizice cu privire la încălcarea drepturilor lor

civile şi politice. De asemenea, Comitetul este însărcinat să monitorizeze aplicarea celui de al

doilea Protocol Facultativ asupra abolirii pedepsei cu moartea.

b) Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale monitorizează

implementarea Pactului Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale şi este

constituit din 18 experţi independenţi, a căror competenţă în materia drepturilor omului

beneficiază de o recunoaştere internaţională. Comitetul a fost creat de Consiliul Economic şi

Social în 1985, la nouă ani după intrarea în vigoare a Pactului. Spre deosebire de alte comitete, ai

căror membri sunt aleşi de statele-părţi pentru respectiva convenţie şi raportează Adunării

Generale, membrii Comitetului pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale sunt aleşi de

Consiliul Economic şi Social, căruia îi şi raportează.

c) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale monitorizează implementarea

Convenţiei Internaţionale asupra Eliminării tuturor Formelor de Discriminare Rasială.

Activitatea sa este asigurată de 18 expeiţi şi a început să funcţioneze în 1969, după intrarea în

vigoare a Convenţiei. Este cel mai vechi organism de monitorizare creat în cadrul unei convenţii.

d) Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii este compus din 23 de

experţi independenţi şi monitorizează implementarea Convenţiei asupra Eliminării Tuturor

Formelor de Discriminare împotriva Femeii, din 1981.

e) Comitetul împotriva Torturii monitorizează respectarea Convenţiei împotriva Torturii

şi a altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane sau Degradante. Comitetul funcţioneză din

1987, iar activitatea sa este asigurată de 10 experţi independenţi.

f) Comitetul pentru Drepturile Copilului este compus din 18 experţi independenţi şi

monitorizează din 1991 implementarea Convenţiei asupra Drepturilor Copilului.

g) Comitetul pentru muncitorii emigranţi.

5.4.2. Mecanisme extraconvenţionale de monitorizare a implementării drepturilor

omului

Natura neconvenţională, aci hoc, a procedurilor speciale realizate sub auspiciile Comisiei

pentru Drepturile Omului a permis un răspuns mai flexibil la încălcările grave ale drepturilor

omului decât cel al organismelor create de diferite tratate. Aceste proceduri se realizează cu

sprijinul unor experţi în drepturile omului, împuterniciţi prin mandate speciale, ca Raportori

Speciali, Reprezentanţi, Experţi Independenţi sau ca Grup de lucru (atunci când sunt investiţi

prin acelaşi mandat). Ei examinează, monitorizează şi raportează Comisiei pentru Drepturile

Omului fie asupra situaţiei drepturilor omului în anumite state şi teritorii ori asupra unor

fenomene globale care generează încălcări grave ale drepturilor omului în lumea întreagă.

Anumite mandate speciale sunt încredinţate Secretarului General sau reprezentanţilor săi

speciali.

Peste 20 de mandate monitorizează la ora actuală drepturile omului în ţări cum ar fi

Afganistan, Cambodgia, Republica Democrată Congo, Iran, Iraq, Rwauda sau fosta Iugoslavie.

Adunarea Generală a desemnat un Reprezentant Special al Secretarului General pentru situaţia

copiilor în conflictele armate. Fosta Comisie pentru Drepturile Omului a desemnat un

Reprezentant special al Secretarului General şi a stabilit un important număr de mandate

tematice asupra: detenţiei arbitrare; formelor actuale de rasism, discriminarea rasială şi

51

xenofobia; execuţiile extrajudiciare; libertatea de opinie şi expresie; independenţa judecătorilor

şi avocaţilor; intoleranţa religioasă; dreptul la dezvoltare; dreptul la educaţie; vânzarea de copii;

prostituţia copiilor; tortura; violenţa împotriva femeii.

De asemenea, există Grupuri de Lucru care monitorizează şi raportează despre: formele

actuale de sclavie, populaţii indigene şi minorităţi. Subcomisia pentru Drepturile Omului a

desemnat Raportori Speciali şi Experţi Independenţi mandataţi să realizeze studii asupra unor

probleme cum ar fi: drepturile omului şi distribuţia veniturilor; practicile tradiţionale care

afectează sănătatea femeii şi a copiilor-fete; violul şi sclavia sexuală în timpul conflictelor

armate; privatizarea închisorilor; terorismul şi drepturile omului; drepturile omului şi progresul

ştiinţific.

Mandate tematice au fost de asemenea încredinţate Secretarului General pe probleme

cum ar fi: drepturile omului şi ştiinţa juridică, drepturile omului şi exodul în masă al unor grupuri

şi populaţii, drepturile omului şi terorismul, violul şi abuzul asupra femeii în zonele de conflict

armat, represaliile împotriva persoanelor care cooperează cu organismele Naţiunilor Unite pentru

drepturile omului, etc.

5.4.3. Proceduri de comunicare a încălcărilor drepturilor omului în sistemul

Naţiunilor Unite.

La prima sa întrunire, în 1947, Comisia Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului a

subliniat necesitatea adoptării unor proceduri care să permită comunicarea încălcărilor flagrante

ale drepturilor omului. Procedurile stabilite iniţial s-au îmbunătăţit în timp, devenind un

instrument important în procesul implementării şi respectării drepturilor omului.

În 1959, Consiliul Economic şi Social a decis ca o listă confidenţială de comunicări

adresate Naţiunilor Unite, cu plângeri referitoare la încălcările drepturilor omului, să fie trimisă

la Comisia pentru Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru prevenirea Discriminării şi Protecţia

Minorităţilor. Guvernele şi statele la care se făcea referire primeau copii, iar răspunsurile lor

erau, de asemenea, trimise Comisiei pentru Drepturile Omului.

Începând cu anul 1967, Consiliul Economic şi Social a autorizat Comisia pentru

Drepturile Omului şi Sub-Comisia pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor să

examineze informaţiile relevante pentru încălcările flagrante ale drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale din toate statele. Consiliul a decis să mandateze Comisia cu ,,realizarea unor studii

detaliate asupra situaţiilor care ar putea releva încălcări flagrante şi constante ale drepturilor

omului, a unor rapoarte şi recomandări adresate Consiliului”.

Un alt pas important a fost făcut în 1970, odată cu adoptarea de către Consiliul Economic

şi Social ,,a procedurii de analiză a comunicărilor referitoare la încălcările drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale”. Aceasta este cunoscută sub numele de ,,Procedura 1503”, după

numărul rezoluţiei Consiliului prin care a fost adoptată. Ea nu se ocupă de cazurile individuale ca

atare, ci de situaţiile care afectează un număr mare de oameni pe o perioadă îndelungată de timp.

Posibiliatea de a trata cazurile individuale a devenit efectivă din 1976, odată cu intrarea în

vigoare a primului Protocol Facultativ al Pactului privind Drepturile Civile şi Politice.

Deosebirea dintre cele două proceduri constă în faptul că prima se referă la examinarea situaţiilor

şi cea de a doua de analiza plângerilor individuale.

a) Procedura 1503 este destinată examinării situaţiilor care conduc la încălcări flagrante

ale drepturilor omului. Lunar, un Grup de lucru, alcătuit din cinci experţi ai Sub-Comisiei pentru

Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor (actualmente Sub-Comisia pentru Promovarea

şi Protecţia Drepturilor Omului) primesc de la Secretarul General al Naţiunilor Unite o listă de

52

comunicări, cu descrierea fiecărui caz, şi a răspunsurilor primite de la guverne. Lista este, de

asemenea, remisă membrilor Comisiei pentru Drepturile Omului. Grupul de lucru analizează

toate comunicările şi răspunsurile primite de la guverne şi selectează, pentru a fi supuse

dezbaterii Sub-Comisiei, cazurile pentru care există dovezi ale încălcării flagrante a drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale, respectiv, situaţii care afectează un număr mare de oameni,

pe perioade îndelungate de timp. La rândul său, Sub-Comisia analizează comunicările remise de

Grupul de lucru şi decide dacă situaţiile respective trebuie aduse la cunoştinţa Comisiei pentru

Drepturile Omului. Comisia decide dacă este necesar un studiu detaliat al unei anumite situaţii

particulare, precum şi instituirea unui grup ad hoc pentru a realiza o investigaţie la faţa locului

(dar numai cu consimţământul statului în care au loc încălcările menţionate în comunicare).

Pentru a decide ce comunicări sunt acceptate pentru examinare, Sub-Comisia pentru

Prevenirea Discriminărilor şi Protecţia Minorităţilor a stabilit o serie de norme procedurale.

Conform acestor reguli, o comunicare:

- nu trebuie să contravină principiilor Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, sau altor tratate ori convenţii privind drepturile omului;

- ea nu poate fi admisă decât dacă aprecierile prezentate constituie temeiuri rezonabile (se

iau în considerare inclusiv răspunsurile primite de la guvernele respective) care atestă încălcarea

flagrantă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

- comunicările pot fi admise dacă sunt formulate de persoane individuale sau grupuri care

pretind a fi victime ale încălcării drepturilor omului; de asemenea, ele pot fi admise şi atunci

când sunt remise de orice persoană sau grup de persoane, care, în mod direct, au luat cunoştinţă

de aceste încălcări. Atunci când comunicările sunt aduse la conoştinţă de organizaţii

nonguvernamentale, condiţia impusă de normele procedurale este ca aceste organizaţii să

acţioneze cu bună credinţă şi în concordanţă cu principiile generale ale drepturilor omului;

- comunicarea trebuie să descrie fapte, scopul petiţiei, precum şi drepturile care au fost

încălcate. De regulă, o comunicare care foloseşte un limbaj abuziv sau care aduce insulte statului

împotriva căruia este formulată nu este luată în considerare. Dacă celelalte cerinţe sunt

îndeplinite, şi după eliminarea formulărilor jignitoare, astfel de comunicări sunt totuşi admise;

- nu sunt admise comunicările care încalcă principiile Cartei Naţiunilor Unite sau au o

motivaţie politică;

- pentru a fi admisă, o comunicare trebuie să probeze că au fost epuizate toate căile

interne de soluţionare sau că acestea sunt ineficiente şi durata lor în timp este nejustificat de

mare.

Toate acţiunile întreprinse în cadrul Procedurii 1503 rămân confidenţiale cel puţin până

în momentul în care Comisia raportează Consiliului Economic şi Social. Până în acest stadiu,

documentele organismelor implicate au caracter privat şi confidenţial. Din 1978, Preşedintele

Comisiei pentru Drepturile Omului anunţă, în cadrul sesiunilor publice, numele ţărilor care sunt

examinate. În anii 80, Naţiunile Unite primeau, prin intermediul acestei proceduri, în jur de

25.000 de plângeri pe an. Numărul lor a atins recordul de 300.000 în 1993. În ultimii ani, media

a fost de 50.000. Procedura 1503 a fost prezentă într-un important număr de ţări. Între 1972 şi

1999, 75 de state au făcut obiectul investigaţiilor. Dintre acestea, 20 au fost din Africa, 23 din

Asia, 15 din America latină, 12 în Europa de est şi 5 în Europa occidentală.

b) Procedura Protocolului facultativ a fost reglementată de Pactul Internaţional privind

Drepturile Civile şi Politice şi de primul său Protocol Facultativ. Ambele documente au intrat în

vigoare la data de 23 martie 1976. Statele-părţi la Pact şi la Protocol recunosc dreptul

Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului de a primi şi analiza comunicări remise

53

de persoane fizice care pretind că drepturile civile şi politice le-au fost încălcate de un anumit

stat.

Comunicările primite de la persoanele fizice sunt analizate de Comitet în sesiuni speciale,

care nu sunt publice. Scrisorile şi documentele Comitetului sunt confidenţiale. Pentru ca o

comunicare să fie admisă, ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie semnată şi să provină de la o persoană aflată sub jurisdicţia unui stat care a

ratificat Protocolul Facultativ. De regulă, comunicarea trebuie să aparţină persoanei ale cărei

drepturi au fost încălcate. Totuşi, dacă aceasta este în imposibilitatea de a trimite plângerea, ea

poate fi remisă şi de o persoană care justifică calitatea de a acţiona în numele victimei presupusei

încălcări. Persoana care nu are o astfel de legătură cu victima nu poate remite comunicarea;

- plângerea trebuie să fie compatibilă cu prevederile Convenţiei şi nu poate fi luată în

considerare dacă aceeaşi problemă se află deja în curs de examinare în cadrul unei alte proceduri

internaţionale;

- toate căile interne de atac trebuie să fi fost epuizate înainte ca o astfel de plângere să fie

adresată Comitetului.

Grupul de lucru pentru Comunicări poate cere presupusei victime sau statului să

furnizeze, într-un termen precizat, în formă scrisă, informaţii suplimentare. Odată ce

comunicarea a fost declarată admisă, Comitetul cere statului implicat să explice şi să clarifice

problema, precum şi ce acţiuni a întreprins în scopul soluţionării ei. Statul are la dispoziţie un

termen de 6 luni pentru a răspunde. Autorul plângerii are de asemenea posibilitatea de a face

comentarii pe marginea răspunsului statului. Procedura Protocolului facultativ pune în poziţie de

egalitate autorul plângerii şi statul implicat. Fiecare parte are posibilitatea de a face comentarii şi

intervenţii pe marginea motivelor invocate de cealaltă parte. Ulterior, Comitetul îşi exprimă

propriul punct de vedere şi îl remite autorului plângerii şi statului în cauză. Procedura de analiză

a comunicărilor este confidenţială. Sunt însă întotdeauna făcute publice punctele de vedere

formulate de Comitetul pentru Drepturile Omului în cazul comunicărilor admise, precum şi

deciziile prin care sunt respinse aceste comunicări.

c) Alte proceduri de comunicare înfiinţate prin tratate

În afară de cele două sisteme descrise mai sus, alte trei tratate privind drepturile omului

reglementează proceduri care permit remiterea, în anumite condiţii, de plângeri individuale:

Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, Convenţia împotriva

Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane sau Degradante, precum şi Convenţia

asupra Eliminării Tuturor formelor de Discriminare împotriva Femeii.

Articolul 14, paragraful 1 din Convenţia asupra Eliminării Tuturor Formelor de

Discriminare Rasială prevede că ,,orice stat parte poate declara, în orice moment, că recunoaşte

Comitetului competenţa de a primi şi examina comunicări venite de la persoane sau grupuri de

persoane ţinând de jurisdicţia sa, care se consideră victime ale încălcării, de către statul-parte, a

unor drepturi prevăzute în prezenta Convenţie. Comitetul nu primeşte nicio comunicare privind

un stat parte care nu a făcut o astfel de declaraţie”. Comunicările sunt admise doar dacă au fost

epuizate toate căile interne de soluţionare.

În cadrul Convenţiei împotriva Torturii şi altor Tratamente şi Pedepse Crude, Inumane

sau Degradante, articolul 22 prevede că ,,orice stat parte la prezenta Convenţie poate, în virtutea

prezentului articol, să declare în orice moment că recunoaşte competenţa Comitetului de a primi

şi examina comunicări prezentate de către sau în numele unor persoane particulare care ţin de

jurisdicţia sa şi care pretind că sunt victime ale unei încălcări, de către statul parte, a prevederilor

54

Convenţiei. Comitetul nu va primi nicio comunicare în care este implicat un stat parte care nu a

făcut o asemenea declaraţie”.

În cadrul reglementărilor din Convenţia asupra Eliminării Tuturor formelor de

Discriminare împotriva Femeii, începând din martie 1999, odată cu adoptarea Protocolului

facultativ de către Comisia cu privire la Statutul Femeii, sunt admise comunicări individuale cu

privire la încălcările drepturilor prevăzute de această convenţie. Plângerile pot fi adresate

Comitetului pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeii.

Există şi alte mecanisme de supraveghere a implementării şi respectării drepturilor

omului, care funcţionează sub egida unor agenţii specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Organizaţia Internaţională a Muncii (ILO) şi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură (UNESCO) au creat diferite mecanisme de protecţie a drepturilor omului. De

exemplu, o procedură specială de apărare a dreptului la asociere funcţionează în cadrul

Organizaţiei Internaţionale a Muncii. Pe baza acestei proceduri, pot fi formulate plângeri

împotriva statelor care nu s-au obligat, prin alte tratate, să respecte acest drept. De asemenea,

Comitetele de experţi care funcţionează în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură, primesc cu regularitate rapoarte de la guvernele statelor care au adoptat

documentele acestei agenţii cu privire la măsurile de implementare a drepturilor din acest

domeniu.

În ceea ce priveşte Convenţia pentru Drepturile Copilului, din păcate, aceasta nu prevede

nicio procedură specială de comunicare a încălcării drepturilor copilului. Comitetul pentru

Drepturile Copilului poate solicita, conform art.44, alin.4, doar ,,informaţii relevante referitoare

la implementarea Convenţiei”. De asemenea, astfel de informaţii pot fi solicitate de la guverne,

dacă există date care indică încălcări grave ale drepturilor copiilor.

CAPITOLUL VI

SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

6.1. Aspecte generale Noţiunea de sistem de protecţie a drepturilor omului semnifică un ansamblu structural de

norme, instituţii, mecanisme şi proceduri, care funcţionează în mod coerent, în scopul promovării

şi respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Sistemul european de protecţie a drepturilor omului este cel mai important şi mai complet

sistem regional de protecţie a drepturilor omului. El a avut la bază curentul europenist,

democratic şi liberal, afirmat cu putere mai ales după Al Doilea Război Mondial, ca o reacţie la

suferinţele provocate de ororile sale, dar şi la noile regimuri totalitare impuse în Europa de Est

după 1945. Drepturile şi libertăţile fundamentale apar astfel ca un sistem de valori continental, pe

care se va încerca ulterior construirea tuturor celorlalte instituţii europene.

Din cadrul sistemului european fac parte o serie de organisme internaţionale regionale,

precum: Consiliul Europei, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.).

Ţările europene au fost primele care au acceptat cedarea de prerogative suverane unor instituţii

supranaţionale, plecând de la conştiinţa faptului că în această etapă a civilizaţiei umane este mai

profitabil pentru toată lumea ca atribuţiile în domeniul protecţiei drepturilor fundametale să fie

exercitate în comun, atât în beneficiul indivizilor, cât şi al statelor şi colectivităţilor locale.

55

6.2. Protecţia drepturilor omului sub tutela Consiliului Europei

Consiliul Europei a fost înfiinţat la 5 mai 1949, fiind o organizaţie de cooperare şi nu una

de integrare. Scopul său este acela de a realiza o mai mare unitate între membrii săi, pentru

salvgardarea idealurilor şi principiilor care sunt moştenirea lor comună şi a facilitării progresului

lor economic şi social. Sediul său se află la Strasbourg, oraş situat la graniţa franco-germană,

simbolizând dorinţa de reconciliere, înţelegere şi cooperare a statelor europene divizate în cel de

al Doilea Război Mondial. Acţionând pentru întărirea unităţii europene, Consiliul Europei dă

posibilitatea şi altor state de a dobândi calitatea de membru, dar numai dacă statul candidat

acceptă următoarele condiţii:

- acceptarea principiilor statului de drept;

- asigurarea unui sistem politic bazat pe principiul separaţiei puterilor în stat;

- asigurarea pluripartidismului;

- acceptarea principiului potrivit căruia fiecare persoană aflată sub jurisdicţia sa să se

bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;

- asumarea obligaţiei de a colabora cu ceilalţi membrii ai Consiliului pentru realizarea

obiectivelor şi scopului organizaţiei.

Printre activităţile desfăşurate de Consiliul Europei în domeniul protecţiei drepturilor

omului trebuie amintite:

- protecţia drepturilor civile şi politice (realizată prin intermediul plângerilor adresate

Curţii Europene a Drepturilor Omului);

- protecţia drepturilor sociale şi economice (realizată prin intermediul plângerilor

colective şi a sistemelor de monitorizare);

- protecţia persoanelor private de libertate (realizată prin intermediul unui sistem de vizite

făcute de Comitetul pentru prevenirea torturii).

România a devenit membră a Consiliului Europei la 28 septembrie 1993.

În vederea realizării scopului său, Consiliul Europei are două organe principale şi anume:

Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară.

Comitetul Miniştrilor este constituit din miniştrii de externe ai statelor membre, având

competenţe de natură administrativă şi judiciară. Comitetul Miniştrilor reprezintă organul de

decizie al Consiliului Europei, fiind format din 46 de membri.

Adunarea Parlamentară, cunoscută şi sub denumirea de Parlamentul Europei, este

constituită din reprezentanţii fiecărui stat membru şi are competenţă consultativă. De regulă,

Adunarea Parlamentară îşi desfăşoară activitatea în sesiuni lunare, dar în mod excepţional se

poate întruni şi în sesiuni extraordinare. Lucrările sale se desfăşoară la Strasbourg.

Un rol important în promovarea conceptului de ,,drepturi ale omului”, dar şi în asigurarea

respectării efective a acestor drepturi în toate statele membre, îl are postul de Comisar pentru

drepturile omului, creat în 1999 ca instituţie independentă a Consiliului Europei. În acest post

este ales de către Adunarea Parlamentară cel care întruneşte majoritatea de voturi dintr-o listă de

trei candidaţi, stabilită de Comitetul Miniştrilor dintre cetăţeni ai statelor membre cu experienţă

recunoscută în domeniul drepturilor omului. Activitatea Comisarului este orientată în patru

direcţii majore şi anume: promovarea educaţiei în respectarea drepturilor omului, încurajarea

înfiinţării de structuri naţionale şi stimularea celor existente, identificarea carenţelor în legislaţia

şi practica statelor şi promovarea respectării drepturilor omului prin urmărirea aplicării

instrumentelor şi deciziilor Consiliului Europei. Comisarul pentru drepturile omului are obligaţia

de a prezenta Comitetului Miniştrilor şi Adunării Parlamentare un raport anual asupra activităţii

56

sale, dar şi dreptul de a adresa recomandări şi avize asupra oricăror cauze de nerespectare a

drepturilor omului, exercitându-şi funcţiile în mod independent şi cu imparţialitate, respectând

diferitele organisme de monitorizare şi cooperând cu alte instituţii internaţionale din domeniu, cu

posibilitatea de a interveni pe baza oricărei informaţii pertinente furnizate de guvern, parlament,

mediatori naţionali şi avocaţi ai poporului, particulari sau organizaţii neguvernamentale. Totuşi,

având o misiune complementară şi esenţialmente preventivă, Comisarul nu are decât un rol de

îndrumare şi informare în materia practicii drepturilor omului şi a prevenirii încălcării lor, fără

niciun fel de atribuţii jurisdicţionale, neputând accepta cererile de prezentare a plângerilor

individuale către tribunalele naţionale sau internaţionale.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a luat această denumire în 1994, cu

ocazia Conferinţei de la Budapesta, succesoarea Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în

Europa din 1 august 1975. O.S.C.E. s-a născut din necesitatea de a realiza o punte de legătură

între Est şi Vest, la baza sa stând Actul Final al Conferinţei de la Helsinki din 1975, care a

dezvoltat sistemul normativ al drepturilor omului, extinzându-l în plan teritorial şi în statele

totalitare, unde, deşi unele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului erau enunţate, acestea nu

erau respectate în plan aplicativ.

Statele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa afirmă că vor

respecta drepturile omului şi libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire, religie sau

convingere, pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Ele îşi exprimă hotărârea de

a garanta exercitarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ce derivă din

demnitatea inerentă a persoanei umane, fiind esenţiale pentru dezvoltarea sa liberă şi deplină. Ele

recunosc că drepturile şi libertăţile civile, politice, economice, sociale, culturale şi alte drepturi şi

libertăţi sunt de o importanţă primordială şi trebuie să fie îndeplinite prin toate mijloacele

corespunzătoare.

În acest sens, statele membre vor acţiona în următoarele direcţii:

- vor respecta dreptul cetăţenilor de a contribui activ, individual sau în asociere cu alţii, la

promovarea şi protejarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, vor asigura existenţa

unor căi de recurs efective, precum şi a unor informaţii complete despre acestea pentru toţi cei

care pretind că drepturile şi libertăţile lor fundamentale au fost încălcate; ele vor aplica, între

altele, în mod efectiv, următoarele recursuri: dreptul individului de a apela la organele executive,

legislative, judiciare sau administrative; dreptul la o audiere corectă şi publică, într-un timp

rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial, incluzând dreptul de a prezenta

argumente juridice şi de a fi reprezentat de un avocat, la alegerea sa; dreptul de a fi informat

prompt şi oficial asupra hotărârii luate ca urmare a oricărui apel, inclusiv asupra temeiurilor

legale pe care se bazează această decizie. Această informare va fi furnizată, de regulă, în scris şi

într-un mod care să permită persoanei să facă uz efectiv de alte recursuri disponibile;

- statele participante îşi reafirmă hotărârea de a asigura drepturi egale pentru bărbaţi şi

femei. În consecinţă, ele vor lua toate măsurile necesare, inclusiv măsuri legislative, pentru

promovarea participării egale şi efective a bărbaţilor şi a femeilor la viaţa politică, economică,

socială şi culturală;

- se vor lua măsuri efective pentru a preveni şi elimina discriminarea împotriva

persoanelor sau comunităţilor, pe motiv de religie sau convingere, în recunoaşterea, exercitarea

şi beneficiul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în toate domeniile vieţii civile,

politice, economice, sociale şi culturale şi pentru a fi asigurată egalitatea efectivă între

credincioşi şi necredincioşi. În acest scop, statele vor respecta dreptul acestor comunităţi

religioase de a stabili şi menţine lăcaşuri de rugăciune şi de adunare liber accesibile, de a se

57

organiza ele însele în conformitate cu structura lor ierarhică şi instituţională, de a selecta, numi şi

înlocui personalul lor, în conformitate cu cerinţele şi normele lor respective, ca şi cu orice alt

angajament acceptat liber între ele şi statul lor, de a solicita şi primi contribuţii voluntare

financiare şi de altă natură;

- statele participante vor respecta pe deplin dreptul fiecăruia la libertatea de mişcare şi de

alegere a domiciliului în cadrul frontierelor fiecărui stat şi de a părăsi orice ţară, inclusiv propria

ţară, precum şi de a se întoarce în ţara sa;

- statele participante se vor asigura ca nimeni să nu fie arestat, deţinut sau exilat în mod

arbitrar, ca toate persoanele aflate în detenţie sau încarcerate să fie tratate în mod uman şi cu

respectarea demnităţii inerente persoanei umane, ca tortura şi alte acte de cruzime să fie interzise,

inclusiv tratamentele şi pedepsele inumane sau degradante şi vor lua măsuri efective pentru

prevenirea şi pedepsirea acestor practici.

Procesul început la Helsinki a continuat cu o serie de reuniuni europene: Belgrad (1977-

1978), Madrid (1983), Viena (1989), Paris (1989), Copenhaga (1990), Moscova (1991).

O importanţă deosebită o prezintă reuniunea de la Viena, când în Documentul final al

reuniunii, în partea intitulată ,,Dimensiunea Umană a C.S.C.E.”, au fost puse bazele unui

mecanism care avea drept scop purtarea de discuţii şi schimbul de informaţii între statele

participante, în situaţia în care se considera că într-un stat se încalcă drepturile omului în mod

repetat.

Ultimele trei conferinţe enunţate anterior au avut ca scop dezvoltarea mecanismului

dimensiunii umane.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă, semnată la 21 noiembrie 1990, a marcat primul

pas spre trecerea la o formă instituţionalizată. În Cartă s-a menţionat necesitatea creării unor

structuri permanente ale C.S.C.E., ea fiind primul document oficial prin care s-a luat act de

încetarea războiului rece.

Summitul de la Helsinki din 1992 a dus la crearea unor instituţii precum: Înaltul Comisar

pentru Minorităţile Naţionale, Forumul pentru Securitate şi Cooperare, Forumul Economic.

Summit-ul de la Budapesta din 1994 a adoptat documentul ,,Spre un parteneriat adevărat

într-o nouă eră”. Cu această ocazie, denumirea C.S.C.E. a fost schimbată în O.S.C.E.

Summit-ul de la Lisabona din 1996 a aprobat documentul ,,Cadrul pentru controlul

armamentului şi dezvoltarea unui program al Forumului pentru Securitate şi Cooperare”.

Summit-ul de la Istambul din 1999 a adoptat Carta Securităţii Europene.

În urma acestor reuniuni internaţionale, au fost constituite o serie de organisme în cadrul

O.S.C.E. precum:

- Consiliul Ministerial;

- Consiliul Superior;

- Forumul pentru Cooperare în Domeniul Securităţii;

Procesul de luare a deciziilor în cadrul O.S.C.E. cuprinde 3 nivele, reprezentate de:

- Summit, care constituie cel mai înalt nivel de luare a deciziilor;

- Consiliul Ministerial, care ia deciziile în perioada cuprinsă între summit-uri;

- Consiliul Permanent, care ia decizii privind activitatea cotidiană a O.S.C.E.

Pe măsura instituţionalizării O.S.C.E., s-au dezvoltat noi structuri în ceea ce priveşte

procesul de luare a deciziilor. Aceste noi structuri privesc:

- Preşedintele Executiv;

- Secretarul General şi Secretariatul;

- Biroul Secretarului General;

58

- Centrul pentru Prevenirea Conflictelor;

- Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii;

-Coordonatorul activităţilor O.S.C.E. din domeniul economic şi cel al protecţiei mediului;

- Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului etc.

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile Omului a luat fiinţă prin transformarea

Biroului pentru Alegeri Libere, ca urmare a deciziei luate de Consiliul Ministerial al O.S.C.E. în

1992.

Printre activităţile desfăşurate de Birou pot fi menţionate:

- activitatea de promovare a alegerilor democratice, ce se realizează, de regulă, prin

monitorizarea procesului electoral;

- acţiuni de consolidare a instituţiilor democratice şi a drepturilor omului prin acordarea

de sprijin;

- acţiuni de monitorizare a aplicării angajamentelor asumate de state în domeniul

drepturilor omului.

Cele două organisme ale sistemului european de protecţie a drepturilor omului au adoptat

o serie de documente ce reprezintă surse juridice în acest domeniu şi anume:

- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- Carta Socială Europeană;

- Actul Final al O.S.C.E.

În 1992, O.S.C.E. a creat postul de Înalt Comisar pentru Minorităţi Naţionale, în scopul

înlăturării tensiunilor etnice ce pot degenera într-un conflict. Sediul Înaltului Comisar pentru

Minorităţi Naţionale se află la Haga, în Olanda.

6.2.1. Protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin intermediul

Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

6.2.1.1. Consideraţii introductive

Unul dintre cele mai eficiente sisteme de protecţie a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale îl reprezintă cel dezvoltat de către Consiliul Europei, odată cu adoptarea, la 4

noiembrie 1950, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, tratat intrat în vigoare la 3

septembrie 1953.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului are un caracter obiectiv, în sensul că aplicarea

sa nu este supusă condiţiilor de reciprocitate, aşa cum se întâmplă cu tratatele internaţionale de

tip clasic. Cu alte cuvinte, statele sunt ţinute să-şi respecte obligaţiile asumate prin ratificarea

Conveţiei, indiferent dacă celelalte părţi la acest tratat le respectă sau nu pe ale lor. Un stat

membru nu va putea astfel să nu respecte Convenţia şi să invoce în apărarea sa excepţia

neîndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi (exceptio non adimpleti contractus). Acest

caracater obiectiv al Convenţiei a fost subliniat în mai multe rânduri de către Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Spre exemplu, în hotărârea pronunţată la 18 ianuarie 1978 în cauza Irlanda

contra Regatului Unit, instanţa europeană a menţionat: „Spre deosebire de tratatele internaţionale

de tip clasic, Convenţia depăşeşte cadrul unei simple reciprocităţi între statele contractante. În

locul unei reţele de angajamente sinalagmatice bilaterale, ea creează obligaţii obiective care,

conform preambulului său, beneficiază de o «garanţie colectivă». Prin articolul 24, Convenţia

permite statelor contractante să pretindă respectarea acestor obligaţii fără să trebuiască să

59

justifice vreun interes ce derivă, spre exemplu, din împrejurarea că o măsură pe care ele o

denunţă a lezat pe unul dintre cetăţenii lor”38

.

Consecinţa imediată a acestui caracter obiectiv al Convenţiei este faptul că, în temeiul

articolului 33, orice stat membru al Convenţiei poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse

încălcări a prevederilor Convenţiei şi a protocoalelor sale de către un alt stat membru. Aceste

cereri, denumite interstatale, nu presupun ca şi condiţie de exerciţiu dovedirea interesului statului

reclamant. O astfel de cerere este o veritabilă actio popularis, menită să ridice în faţa Curţii

aspecte ce ţin de ordinea publică în Europa39

. De asemenea, o altă consecinţă a obligaţiilor

obiective pe care Convenţia le creează în sarcina statelor, este şi limitarea puterii de derogare a

statelor de la anumite prevederi convenţionale, precum şi controlul rezervelor acestora în

legătură cu dispoziţiile Convenţiei. Articolul 15, paragraful 1 din Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului prevede că ,,în caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa

naţiunii, orice Înaltă Parte Contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute

de prezenta Convenţie, în măsura strictă în care situaţia o impune şi cu condiţia ca aceste măsuri

să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional”. Cu toate acestea,

conform paragrafului 2 al aceluiaşi articol, derogările nu sunt permise în ceea ce priveşte

obligaţiile impuse de articolul 2 (dreptul la viaţă), cu excepţia cazului de deces rezultând din acte

licite de război, articolul 3 (interzicerea torturii), articolul 4 paragraful 1 (interzicerea sclaviei) şi

articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege), articol ce consacră principiul legalităţii incriminării

infracţiunilor şi pedepselor. Pe de altă parte, rezervele cu caracter general nu sunt autorizate,

conform articolului 57 din Convenţie: ,,Orice stat, în momentul semnării prezentei Convenţii sau

al depunerii instrumentului său de ratificare, poate să formuleze o rezervă în legătură cu o

dispoziţie anume a Convenţiei, în măsura în care o lege atunci în vigoare pe teritoriul său nu este

conformă cu această dispoziţie. Rezervele cu caracter general nu sunt autorizate în termenii

prezentului articol”. Prin urmare, statele pot formula o rezervă numai în legătură cu o anumită

dispoziţie a Convenţiei, dar şi acestea pot fi controlate de către Curte Europeană a Drepturilor

Omului şi, dacă este cazul, invalidate. De asemenea, Convenţia creează posibilitatea pentru

persoanele particulare, fizice sau juridice, să sesizeze direct Curtea Europeană a Drepturilor

Omului prin depunerea unei cereri individuale, în conformitate cu articolul 34, în vederea

apărării drepturilor lor apărate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale.

Convenţia nu protejază în mod exhaustiv toate drepturile şi libertăţile fundamentale, ci se

limitează doar la garantarea unora dintre acestea, precum: dreptul la viaţă (art. 2), dreptul la

integritate fizică şi psihică (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau supus la muncă forţată

(art. 4), dreptul la libertate şi siguranţă (art. 5), dreptul la neretroactivitatea legii penale (art. 7),

dreptul la protecţia vieţii private şi de familie (art. 8), libertatea de gândire, de conştiinţă şi de

religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10), libertatea de întrunire şi de asociere (art. 11) sau

dreptul de proprietate (art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţie). În afara unor dispoziţii

cu conotaţie socială (libertatea sindicală, interzicerea muncii forţate, etc.) şi a unui drept cu

caracter economic (respectarea bunurilor), toate sunt, în esenţă, drepturi civile şi politice.

Alături de aceste drepturi fundamentale substanţiale, Convenţia protejează şi anumite

drepturi procesuale, fără de care drepturile substanţiale menţionate ar fi lipsite de o protecţie

juridică efectivă: dreptul de acces la justiţie, dreptul la un tribunal independent şi imparţial,

dreptul la o judecată echitabilă, publică şi contradictorie, care să se desfăşoare într-un termen

38

Irlanda c. Regatul Unit, hotărârea din 18 ianuarie 1978, parag. 239.

39

Radu Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii., Vol. 1, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2007, p. 8.

60

rezonabil, dreptul la apărare etc. Această multitudine de drepturi procesuale sunt grupate în

cadrul noţiunii mai largi de ,,drept la un proces echitabil”, consacrat prin articolul 6 din

Convenţie.

Convenţia mai cuprinde şi alte dispoziţii de natură procedurală, precum obligaţia impusă

statelor, în temeiul articolelor 2 şi 3, de a desfăşură o anchetă efectivă în scopul remedierii

încălcărilor dreptului la viaţă sau a dreptului la integritate fizică şi psihică. De asemenea, o altă

dispoziţie procedurală importantă a Conveţiei, este dreptul la un recurs efectiv, consacrat de

articolul 13: ,,Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au

fost încălcate, are dreptul la acordarea unui recurs efectiv, în faţa unei instanţe naţionale, chiar şi

atunci când încălcarea ar fi fost comisă de către persoane care au acţionat în exercitarea

atribuţiilor lor oficiale”. Acest drept vine în completarea caracterului subsidiar al acţiunii Curţii.

El are o mare importanţă în determinarea statelor să încorporeze efectiv Convenţia în sistemele

naţionale de drept prin posibilitatea ca, în temeiul articolului 13, dispoziţiile sale să poată fi

invocate direct în faţa judecătorului naţional.

6.2.1.2. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost instituită în 1959, pentru asigurarea unui

control al aplicării Convenţiei.

Prevederile iniţiale ale Convenţiei stipulau că solicitanţii individuali (particulari, grupuri

sau organizaţii neguvernamentale) puteau adresa Comisiei plângeri împotriva statelor semnatare

ale Convenţiei. În cazul în care aceste plângeri erau admise, ele făceau obiectul unor încercări de

reglementare amiabilă. În cazul în care aceste tentative eşuau, Comisia redacta un raport pe care

îl transmitea Comitetului Miniştrilor, care decidea dacă a fost violată sau nu Convenţia, acordând

şi eventuala satisfacţie echitabilă victimei, în termen de trei luni de la transmiterea raportului.

Comisia şi statele (nu şi particularii) aveau dreptul de a sesiza Curtea dacă statul acuzat îi

acceptase jurisdicţia obligatorie, pentru a se lua o hotărâre definitivă şi obligatorie. Această

procedură era una relativ complexă, iar după ratificarea Convenţiei de către un număr mare de

state, s-a dovedit a fi deosebit de greoaie. În aceste condiţii, la 1 noiembrie 1998, a intrat în

vigoare Protocolul adiţional nr.11 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care s-a

reformat întreg mecanismul de protecţie a drepturilor prevăzute în Convenţie, toate încălcările

acestora fiind supuse direct jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care are

competenţa de a soluţiona plângerile ce îi sunt adresate.

Constituirea şi organizarea Curţii

Curtea este compusă din atâţia judecători câte state au semnat Convenţia, judecători aleşi

de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe

o listă de 3 candidaţi propuşi de fiecare stat membru, pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi

reînnoit. Judecătorii îşi exercită mandatul cu titlu individual şi nu ca reprezentanţi ai statelor din

care provin. De asemenea, Convenţia prevede că ,,judecătorii trebuie să se bucure de cea mai

înaltă reputaţie morală şi să întrunească condiţiile cerute pentru exercitarea unor înalte funcţiuni

judiciare sau să fie jurişti cu o reputaţie cunoscută” (art. 21, alin. 1). Judecătorii trebuie să se

bucure de cea mai înaltă consideraţie morală şi să îndeplinească acele condiţii cerute pentru

exercitarea de înalte funcţii judiciare sau să fie jurişti posedând o competenţă notorie. Judecătorii

sunt independenţi şi imparţiali şi îşi exercită funcţiile fără a reprezenta statele ai căror cetăţeni

sunt. Ei se pronunţă în funcţie de convingerile lor juridice şi neavând în vedere alte considerente.

Judecătorii nu pot exercita pe durata mandatului lor nicio activitate politică sau administrativă şi

61

nici vreo activitate profesională incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă şi de

imparţialitate40

.

Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un mandat

de 9 ani, după următoarea procedură:

- statele membre înaintează o listă de 3 persoane nominalizate în vederea numirii în

funcţia de judecător;

- Adunarea Parlamentară, din lista prezentată de statele membre, alege un judecător

pentru un mandat de 9 ani.

La terminarea mandatului judecătorul are dreptul de a fi reales. Odată la 3 ani are loc o

reînnoire parţială a numărului de judecători, respectiv pentru jumătate din numărul de judecători

cărora le expiră mandatul şi care vor fi astfel înlocuiţi de alţi judecători. Pentru aceasta, mandatul

a jumătate dintre judecătorii desemnaţi cu ocazia primei alegeri ia sfârşit după o perioadă de 3

ani, aceştia fiind desemnaţi prin tragere la sorţi efectuată de Secretarul general al Consiliului

Europei. Mandatul judecătorilor se încheie de drept la data la care au împlinit vârsta de 70 de ani.

Dacă un judecător nu mai corespunde cu cerinţele funcţiei sale, poate fi revocat de către ceilalţi

judecători ai Curţii, cu o majoritate de 2/3 din numărul lor.

Ordinea rangurilor judecătorilor este următoarea:

1. Preşedintele Curţii;

2. Vicepreşedinţii;

3. Preşedinţii secţiilor;

4. Ceilalţi judecători.

În prezent, Curtea este formată din 47 de judecători, fiecare dintre aceştia având o

cetăţenie distinctă. Curtea este constituită din următoarele organisme: Adunarea Plenară a Curţii;

Comitetele Curţii (3 judecători); Camerele Curţii (7 judecători); Marea Cameră (17 judecători);

Complete de judecător unic. La cererea Adunării generale a Curţii, Comitetul de Miniştri poate

reduce la cinci numărul judecătorilor Camerei, prin decizie unanimă şi pentru o perioadă

determinată.

Curtea este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi, vicepreşedinţii Curţii fiind în

acelaşi timp şi preşedinţii a două din cele patru Secţii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii

de secţie sunt aleşi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în adunare plenară,

mandatul lor fiind de 3 ani.

Fiecare Secţie a Curţii cuprinde câte 10 sau 11 judecători, fiind prezidată de un preşedinte

şi doi vicepreşedinţi. Componenţa secţiilor este stabilită în funcţie de următoarele criterii:

sistemele de drept pe care judecătorii ce intră în componenţa unei anumite secţii le cunosc;

aşezarea geografică a statului ai căror reprezentanţi sunt judecătorii, membri ai secţiei;

repartizarea echilibrată a numărului de judecători femei şi judecători bărbaţi din cadrul fiecărei

secţii.

Componenţa secţiilor este stabilită de toţi membrii Curţii, reuniţi în plen, la propunerile

făcute de către preşedintele Curţii. Curtea reunită în plen stabileşte componenţa secţiilor în

cadrul aceleiaşi şedinţe în care plenul Curţii alege preşedintele Curţii şi pe cei doi vicepreşedinţi

ai Curţii, precum şi pe cei patru preşedinţi şi cei patru vicepreşedinţi ai secţiilor.

La propunerea preşedintelui secţiei, preşedintele Curţii stabileşte un număr de comitete

de filtraj, constituite din 3 judecători şi conduse de către judecătorul cel mai înalt în rang.

Camerele Curţii sunt compuse din 7 judecători, dintre care obligatoriu unul este cel al

statului implicat ca parte în proces. Numirea judecătorilor este făcută de către preşedintele

40

Corneliu-Liviu Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 90.

62

secţiei. Rolul Camerelor este, pe de o parte, de a se pronunţa asupra fondului cauzei, iar pe de

altă parte, unul de filtraj, ele pronunţându-se asupra admisibilităţii cererii în cazurile în care

petent este un stat-parte la Convenţie.

Competenţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are două tipuri de competenţă:

- materială - competenţa de a soluţiona cauzele cu care este învestită;

- competenţă consultativă - competenţa de a acorda avize privind problemele juridice

referitoare la interpretarea clauzelor Convenţiei sau a Protocoalelor sale adiţionale. Avizele

consultative ale Curţii se acordă prin decizii motivate, fundamentate pe opinia unanimă a

judecătorilor Curţii.

Procedura în faţa Curţii

Curtea Europeană a Drepturilor Omului poate fi sesizată de către persoane fizice, grupuri

particulare, organizaţii neguvernamentale sau de către state-părţi la Convenţie. Specificul

mecanismului european de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale prevăzute de

Convenţie este acela că o persoană particulară, fizică sau juridică, poate sesiza în mod direct

Curtea europeană, depunând o plângere contra statului despre care pretinde că i-ar fi încălcat un

drept sau o libertate fundamentală apărată de Convenţie, în conformitate cu articolul 34.

Procedura de soluţionare a unei astfel de plângeri presupune o primă fază în care se analizează

îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate, urmată de o a doua fază, când instanţa se pronunţă pe

fondul cererii. Această procedură este contradictorie şi, în principiu, scrisă.

Stadiul examinării admisibilităţii plângerii

În ceea ce priveşte procedura în faţa Curţii, cererile individuale sunt supuse iniţial unui

control de admisibilitate, ele trebuind să îndeplinească anumite condiţii obligatorii, prevăzute în

articolul 35 din Convenţie:

- în primul rând, pentru ca o cerere să fie admisibilă, reclamantul trebuie să fi epuizat

toate căile de atac interne. Această regulă constituie o practică internaţională curentă, fondată pe

convingerea că fiecare stat trebuie să poată îndrepta mai întâi el o eventuală încălcare a

drepturilor fundamentale între graniţele sale, şi abia apoi să fie supus unei proceduri

internaţionale. Fundamentul acestei reguli îl constituie principiul subsidiarităţii, care, pe de o

parte, are drept efect respectarea suveranităţii statelor, iar pe de altă parte conduce la

implementarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel naţional, întrucât instanţele

naţionale sunt primele care trebuie să o aplice. Această regulă nu este interpretată însă în mod

rigid; reclamantul trebuie să epuizeze toate mijloacele interne utile, adică numai pe acelea care

sunt eficace în apărarea drepturilor prevăzute de Convenţie. Pentru a determina acest lucru, de

regulă, Curtea procedează la o analiză de substanţă a cazului, pentru a se verifica eficacitatea

căilor de recurs interne. Tot din această perspectivă, un reclamant nu este obligat să invoce

Convenţia în faţa jurisdicţiilor interne dacă a invocat norme a căror incidenţă este aceeaşi cu a

celor internaţionale;

- cea de a doua condiţie de admisibilitate este ca reclamantul să introducă cererea într-un

termen de 6 luni de la data la care a rămas definitivă hotărârea internă atacată cu recurs. În cazul

României, acest termen se calculează începând de la data la care reclamantul a putut lua

cunoştinţă de conţinutul hotărârii pronunţate de instanţa de recurs;

63

- de asemenea, pentru a fi admisibilă, cererea reclamantului trebuie să se refere la

încălcarea unuia dintre drepturile apărate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau de

Protocoalele adiţionale ale acesteia, şi nu la orice drept fundamental, chiar dacă acesta este

prevăzut în alte acte încheiate sub egida Consiliului Europei;

- o altă condiţie de admisibilitate este aceea ca reclamantul să se plângă de încălcarea

unui drept al său, încălcare care a avut loc într-o perioadă în care Convenţia era obligatorie

pentru statul împotriva căruia îşi îndreaptă plângerea. În cazul României, reclamantul nu poate

invoca decât violări care au avut loc după data de 20 iunie 1994, dată la care România a ratificat

Convenţia.

- să nu existe identitate de obiect al cererii cu unele plângeri deja soluţionate sau în curs

de soluţionare la Curte sau la alte organisme internaţionale şi care nu conţin fapte noi. Prin

urmare, se poate spune că nu sunt admisibile cererile în privinţa cărora există autoritate de lucru

judecat;

- cererile să nu fie anonime;

- plângerile să nu fie vădit nefondate sau abuzive.

Decizile cu privire la admisibilitate pot fi luate de către comitete sau de către Camere.

Atunci când o plângere este vădit inadmisibilă, ea este declarată ca atare de către un comitet

format din 3 judecători care trebuie să ia această decizie în unanimitate. O astfel de decizie este

definitivă. De asemenea, deciziile asupra admisibilităţii pot fi luate de către Cameră, în complet

format din 7 judecători. Camera poate declara o plângere ca fiind admisibilă, parţial admisibilă

sau inadmisibilă.

Stadiul examinării pe fond a cauzei

După declararea unei cereri ca fiind admisibilă, Curtea trece la o examinare pe fond a

acesteia. Examinarea pe fond se face de către Camera Curţii. La proces participă şi reprezentanţii

părţilor implicate. Urmează o procedură contradictorie, în cadrul căreia statele în cauză sunt

obligate să furnizeze toate informaţiile necesare. Procedura este atât orală cât şi scrisă, pot fi

audiaţi martori, iar Curtea poate dispune efectuarea unei expertize. În cadrul procesului, sunt

admise şi eventuale intervenţii ale terţilor, cum ar fi, de exemplu, intervenţiile statelor ai căror

resortisanţi au depus plângeri împotriva unui alt stat semnatar al Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului.

Potrivit articolului 30 din Convenţie, ,,în cazul în care cererea prezentată unei Camere

ridică o problemă gravă privind interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale, sau dacă

soluţionarea unei cauze poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de

Curte, Camera poate, atâta timp cât nu a pronunţat hotărârea sa, să se desesizeze în favoarea

Marii Camere, în afara cazului în care una dintre părţi se opune la aceasta”. Marea Cameră va

pronunţa o hotărâre definitivă.

Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se motivează şi sunt obligatorii pentru

părţi. Adoptarea lor se face în secret, în Camera de Consiliu, fiind prezenţi, în principiu, doar

judecătorii şi grefierul. Hotărârea este luată cu votul majorităţii judecătorilor care instrumentează

cazul, iar în caz de egalitate se poate repeta votarea. Dacă la noua votare se constată o nouă

egalitate, va avea câştig de cauza partea care cuprinde votul preşedintelui. Nu sunt permise

abţineri ce ţin de probleme referitoare la admisibilitatea ori fondul cauzei. Curtea poate proceda

la respingerea ca inadmisibilă a unei cereri în orice stadiu al procedurii.

O altă procedură ce poate fi urmată de către Curte o reprezintă încercarea de a se ajunge la

o reglementare amiabilă între cele două părţi, procedură în care instanţa internaţională devine un

64

adevărat mediator, dar urmăreşte în acelaşi timp ca orice înţelegere să se realizeze cu respectarea

drepturilor omului. Când se ajunge la o înţelegere între părţi, cazul este scos de pe rolul Curţii

printr-o decizie care trebuie să se limiteze numai la o expunere succintă a faptelor şi la soluţia

adoptată (articolul 39 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului).

De asemenea, potrivit articolului 37 alin. (1) din Convenţie, în orice stadiu al procedurii,

Curtea poate să scoată de pe rol o cauză dacă reclamantul decide să nu îşi mai menţină plângerea

ori dacă litigiul a fost rezolvat sau pentru orice alt motiv constatat de Curte, motiv pentru care nu

se mai impune continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea

cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenţie şi prin Protocoalele o

impune în mod deosebit. Potrivit articolului 37 alin. (2), Curtea poate hotărî repunerea pe rol a

unei cereri atunci când consideră că împrejurările justifică acest demers.

Atacarea hotărârilor pronunţate de una dintre Camere şi retrimiterea cauzei în faţa

Marii Camere

Potrivit dispoziţiilor articolului 43 din Convenţie, în cazuri excepţionale, oricare dintre

părţile aflate în litigiu poate solicita retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, într-un termen de

până la 3 luni de la data la care a fost pronunţată hotărârea Camerei ce a judecat cauza. Marea

Cameră va accepta cererea de rejudecare a cauzei numai după ce un colegiu format din 5

judecători ai săi va analiza dacă litigiul ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea sau

aplicarea Convenţiei ori a protocoalelor sale adiţionale sau o altă problemă gravă, cu caracter

general. În cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţă asupra cauzei

printr-o hotărâre definitivă. De asemenea, înainte de a se pronunţa pe fondul cauzei, dacă niciuna

dintre părţi nu se opune, Camera se poate desesiza în favoarea Marii Camere, dacă în cauză se

ridică o problemă gravă referitoare la interpretarea Convenţiei sau a protocoalelor sale ori dacă

soluţionarea unei probleme poate conduce la o contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de

Curte.

Hotărâri definitive

Potrivit art. 44 alin. (1), hotărârile Marii Camere sunt definitive, iar potrivit alin. (2) al

aceluiaşi articol hotărârile uneia dintre Camere devin definitive în următoarele situaţii:

- când părţile declară că ele nu vor cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere;

- la 3 luni de la data hotărârii, dacă retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere nu a fost

cerută;

- când Colegiul Marii Camere respinge cererea de retrimitere formulată potrivit

articolului 43.

Plângerile interstatale

Orice stat-parte la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate adresa Curţii o

plângere împotriva unui alt stat membru în cazul încălcării unui drept prevăzut de Convenţie.

Aceste plângeri nu urmează procedura aplicabilă cererilor individuale, fiind soluţionate direct de

către Marea Cameră a Curţii.

Executarea hotărârilor Curţii

Dacă se constată o încălcare a unuia dintre drepturile prevăzute de Convenţia Europeană

a Drepturilor Omului, Curtea poate obliga statul în cauză la plata unei sume de bani către

reclamant, sumă ce reprezintă cuantumul prejudiciului suferit.

65

Hotărârile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele semnatare ale Convenţiei.

Ele sunt transmise Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea lor. Această activitate

poate consta în verificarea reformelor legislative sau administrative la care s-au angajat statele ca

urmare a constatării unei încălcări a drepturilor apărate de Convenţie, sau, în cazul hotărârilor

prin care s-a acordat o satisfacţie echitabilă, Comitetul de Miniştri trebuie să supravegheze plata

efectivă a sumei respective. Cu toate acestea, nu se poate lua nicio măsură directă împotriva

statelor care refuză să pună în aplicare o hotărâre definitivă a Curţii, decât sancţiuni politice, cum

ar fi, de exemplu, excluderea din Consiliul Europei.

De regulă, executarea hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului

se face în mod volitiv de către partea care a pierdut procesul. Prin urmare, se pune problema ce

se întâmplă în situaţia în care această parte nu doreşte să execute hotărârea. Astfel, art. 46 din

Convenţie desemnează organul de supraveghere a executării hotărârilor şi anume Comitetul

Miniştrilor.

Acesta are următoarele atribuţii:

- să verifice dacă satisfacţia echitabilă acordată de către Curte a fost plătită, însoţită de

unele eventuale daune-interese de întârziere;

- să examineze dacă au fost luate măsuri individuale pentru a asigura că încălcarea a

încetat şi că partea lezată este plasată, în măsura posibilităţii, în situaţia în care se afla înainte de

încălcarea Convenţiei;

- să controleze dacă au fost adoptate măsuri generale, pentru a preveni noi încălcări

similare cu cele constatate.

Statul care trebuie să execute hotărârea are obligaţia de a se justifica în faţa tuturor

celorlalte state în cazul în care se constată o întârziere excesivă a acestei executări.

Comitetul Miniştrilor are la îndemână două posiblităţi în ceea ce priveşte determinarea

statului care a pierdut procesul să execute obligaţiile ce rezultă din decizia instanţei. Este vorba,

în primul rând, de adoptarea rezoluţiilor interimare şi în al doilea rând de aplicarea articolului 8

al Statutului Consiliului Europei. Rezoluţiile interimare sunt adoptate în scopul informării

Comitetului de Miniştri asupra stadiului de executare a hotărârii sau pentru a formula anumite

sugestii referitoare la aceasta. Articolul 8 din Statut dă posibilitatea excluderii unui stat membru,

dacă încalcă dispoziţiile articolului 3, ce prevede că poate fi considerată o atingere gravă

principiului supremaţiei dreptului şi celui al respectării drepturilor omului neexecutarea hotărârii

Curţii Europene a Drepturilor Omului. Totuşi, datorită caracterului său excesiv, această măsură

nu a fost luată până în prezent.

Importanţa jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Mecanismul de protecţie a drepturilor omului care funcţionează la nivel european în baza

Convenţiei este un sistem de drept jurisprudenţial, deşi acest lucru nu este expres menţionat.

Apărarea concretă a drepturilor fundamentale prevăzute de Convenţie se realizează prin regulile

de drept create de către Curte în jurisprudenţa pe care o dezvoltă. Hotărârile pronunţate de către

aceasta sunt obligatorii pentru statul condamnat, acesta fiind ţinut să execute dispozitivul. Însă

aceste hotărâri au şi o autoritate de lucru judecat, în sensul că interpretarea pe care Curtea o

conferă dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului este obligatorie atât pentru

statele contractante, cât şi pentru Curte însăşi, în activitatea sa jurisdicţională ulterioară. Instanţa

europeană nu îşi schimbă propria jurisprudenţa decât în cazuri excepţionale şi cu o temeinică

motivare, în general atunci când condiţiile sociale se modifică în mod semnificativ. Această

caracteristică face ca mecanismul de apărare a drepturilor omului la nivel european să fie unul

66

foarte suplu, perfect adaptabil schimbărilor care apar odată cu evoluţia societăţii. Din acest punct

de vedere, jurisprudenţa Curţii are chiar un efect preventiv. Atunci când într-un caz concret

Curtea adoptă o anumită soluţie, este de aşteptat ca ea să adopte această soluţie şi în viitoarele

cazuri asemănătoare. Această împrejurare face ca statele care au acelaşi tip de probleme privind

protecţia drepturilor fundamentale să poată reacţiona din timp la nivel legislativ sau la nivelul

practicilor administrative pentru a preveni eventuale condamnări ale lor.

6.3. Protecţia drepturilor omului în cadrul Uniunii Europene

6.3.1. Aspecte generale

Tratatele iniţiale care au creat comunităţile europene nu conţineau prevederi referitoare la

protecţia drepturilor fundamentale ale omului, având un conţinut strict economic. În prezent,

când Uniunea a evoluat de la o comunitate economică la una politică, economică şi socială, şi

are competenţe mult mai extinse, cerinţa respectării drepturilor omului se pune în alţi termeni.

Statele membre au respins iniţial creşterea semnificaţiei drepturilor omului în contextul dreptului

comunitar, pe de o parte pentru ca prin aceasta Curtea să nu extindă aplicarea dreptului

comunitar în domenii pe care le considerau în competenţa lor, să nu avanseze obiectivele

comerciale ale pieţei comune, accentuând asupra ,,drepturilor de piaţă” în dauna drepturilor cu

adevarat fundamentale, să nu acţioneze ca o a doua Curte europeană a drepturilor omului, ori

fiind preocupate că instituţiile comunitare ar putea fi supuse sistemului de la Strasbourg şi

jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului41

.

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului au fost însă înscrise în constituţiile

statelor, pe baza Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a Convenţiei europene din 1950

referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Exista astfel o disparitate între

constituţiile statelor şi dreptul comunitar; deoarece actele comunitare au vizat tot mai mult

drepturi şi interese ale persoanelor, această disparitate nu putea să se prelungească prea mult, cu

riscul punerii în discuţie a legitimităţii democratice a comunităţilor. Au apărut cazuri în care curţi

constituţionale interne au refuzat aplicarea unor decizii ale Curţii Europene de Justiţie, pe

motivul că încalcă un principiu fundamental stabilit în dreptul constituţional intern. Ca urmare,

deşi a continuat să sublinieze autonomia principiilor generale ale dreptului comunitar faţă de

principiile stabilite în constituţiile statelor membre, Curtea a admis că principiile generale şi

drepturile protejate în cadrul dreptului comunitar nu sunt independente faţă de cultura şi tradiţiile

juridice ale statelor membre; Curtea s-a referit, ca izvor de inspiraţie, la tradiţiile comune ale

acestor state, afirmând că nu va sprijini măsuri incompatibile cu drepturi fundamentale ale

omului recunoscute şi protejate de constituţiile statelor membre, ca şi de tratatele internaţionale

din acest domeniu acceptate de statele membre.

6.3.2. Preocupări ale comunităţilor privind drepturile omului

Instituţiile politice ale comunităţilor au exprimat, de asemenea, cu claritate poziţia lor în

această problemă. Într-o Declaraţie comună a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei din 1977

privind drepturile fundamentale, cele trei instituţii subliniau importanţa pe care ele o acordă

drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi din constituţiile statelor

membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi declarau că, în exercitarea competenţelor lor şi

în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor continua să respecte aceste drepturi.

41

Philip C., La Constitution européenne , P.U.F., Paris, 2004, p. 47.

67

Treptat, Curtea a făcut referiri la convenţii internaţionale şi la principii generale acceptate

de statele membre în acest domeniu. Cu privire la stabilirea conţinutului acestor principii, Curtea

a precizat următoarele:

- nu va admite măsuri incompatibile cu drepturile fundamentale recunoscute şi garantate

de constituţiile statelor membre;

- documentele internaţionale privind drepturile omului la care statele membre au cooperat

sau au aderat pot oferi indicaţii de care este necesar să se ţină seama în cadrul dreptului

comunitar, ceea ce permite integrarea Convenţiei din 1950 în dreptul comunitar, prin intermediul

principiilor generale, ca standard minim european;

- drepturile fundamentale nu trebuie considerate absolute, ci trebuie privite de funcţia

socială a bunurilor şi activităţilor protejate, aplicând limitări justificate prin obiective de interes

general urmărite de comunitate.

În alte cazuri, Curtea a cerut statelor membre să aplice prevederi ale dreptului comunitar,

bazate pe protecţia drepturilor omului, afirmând că ele reflectă un principiu general de drept,

bazat pe tradiţii constituţionale comune ale statelor membre.

Tratatul de la Maastricht din 1992 a înscris mai multe clauze privind respectarea

drepturilor omului; astfel, se prevede că politica în domeniul cooperării pentru dezvoltare (deci

în relaţia cu ţările care primeau asistenţă) trebuie să contribuie la obiectivul general al dezvoltării

şi consolidării democraţiei şi statului de drept şi la respectarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului. În capitolul asupra Uniunii, s-a prevăzut că Uniunea va respecta

drepturile fundamentale garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale;

cerinţa respectării drepturilor omului a fost menţionată şi în prevederile referitoare la pilonii II

(PESC) şi III (JAI); ea rămânea în continuare inaplicabilă direct în ceea ce priveşte pilonul I

(piaţa internă).

Tratatul de la Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pe principiile libertăţii,

democraţiei şi respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Această prevedere a

devenit justiţiabilă, ceea ce înseamnă că jurisdicţia Curţii de Justiţie s-a extins de la pilonul

comunitar şi la alte probleme în care comunităţile au primit competenţe (cele privind azilul,

imigraţia şi dreptul civil). De asemenea, tratatul abilitează Consiliul să suspende unele drepturi

ale acelor state membre care sunt găsite responsabile de încălcări serioase şi persistente ale

acestor drepturi. Respectarea acestor drepturi este înscrisă şi ca o condiţie a solicitării calităţii de

membru şi a aderării la Uniune.

Tratatul de la Amsterdam a preluat Acordul privind politica socială şi a adăugat articole

privind educaţia, cultura, sănătatea publică, precum şi capitole privind coeziunea economică şi

socială şi politica de angajare, cu obiectivul promovării angajării depline. Alte prevederi se

referă la Fondul Social European, stabilit pentru a acorda asistenţă financiară în vederea realizării

unora din obiectivele sociale ale comunităţii, cum sunt sprijinirea formării profesionale şi

promovarea angăjarii în muncă, mai ales pentru grupurile defavorizate ca şomerii de lungă

durată, muncitorii migranţi sau femeile care îşi reiau activitatea după întreruperi.

Prevederile sociale ale tratatului oferă baza pentru acţiunea legislativă a comunităţii în

vederea îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi de viaţă ale muncitorilor, inclusiv egalitatea între

bărbaţi şi femei pe piaţa muncii.

Drepturile fundamentale sunt luate în considerare şi ca punct de plecare pentru

competenţa de a legifera. În acest sens, tratatul prevede competenţa instituţiilor comunitare, în

limitele atribuţiilor lor, de a lua măsuri adecvate pentru a combate discriminarea pe bază de sex,

origine rasială sau etnică, religie sau credinţă, handicap, vârstă sau orientare sexuală.

68

Curtea a admis că există limite ale drepturilor omului ca bază legislativă a activităţii

comunităţii. Se acceptă însă că pot fi adoptate măsuri specifice ale comunităţii pentru protecţia

drepturilor omului, cu condiţia să nu modifice tratatele prin modificări ale obiectivelor

comuniăţii. Astfel, respectarea drepturilor omului este considerată o condiţie a legalităţii actelor

comunittăţii.

Consiliul a cerut, în 1994, avizul Curţii privind calitatea comunităţii de a deveni parte la

Convenţia europeană privind drepturile omului din 1950, pornind de la o propunere a Comisiei

care mai fusese prezentată în 1979. Curtea a dat un aviz negativ, invocand lipsa competenţei

comunităţii de a adera la această Convenţie şi arătând că sigura soluţie ar fi adoptarea unei clauze

exprese în tratate. Curtea a declarat că nu poate decide asupra compatibilităţii aderării la

Convenţia din 1950 cu tratatul CE, în absenţa unei informaţii suficiente asupra aranjamentelor

instituţionale pe care le presupune. În esenţă, aderarea comunităţii la Convenţia din 1950 ar

însemna integrarea prevederilor acestei Convenţii în ordinea juridică comunitară, dar şi

supunerea instituţiilor comunitare jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar

legalitatea actelor comunitare ar putea fi contestată şi la Curtea de la Strasbourg.

Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007 prevede că Uniunea va adera la

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; prin aceasta s-a dat Uniunii autorizarea necesară în

acest scop, adăugând totodată că aceasta nu modifică competenţele Uniunii. S-a degajat deci un

consens cu privire la oportunitatea aderării; Consiliul va trebui, cu o majoritate calificată, să

decidă asupra deschiderii unor negocieri, să stabilească directivele pentru negocieri şi, cu acordul

Parlamentului, să încheie acordul de aderare.

6.3.3. Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene

În anul 2000, la Conferinţa Interguvernamentală de la Nisa, a fost adoptată Carta

Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Tratatul de reformă adoptat la Lisabona în 2007

conţine o referire transversală la Carta drepturilor fundamentale, aşa cum a fost convenit textul

acesteia la Conferinţa interguvernamentală din 2004, conferindu-i valoare juridică obligatorie,

dar fără a include în tratat textul Cartei.

Carta reafirmă, cu respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii şi a principiului

subsidiarităţii, drepturile care rezultă în principal din tradiţiile constituţionale şi din obligaţiile

internaţionale comune ale statelor membre, din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi

Libertăţilor Fundamentale, din Cartele Sociale adoptate de Uniune şi de către Consiliul Europei,

precum şi din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Carta precizează că promovarea unei dezvoltări echilibrate şi durabile şi libera circulaţie

a persoanelor, serviciilor, mărfurilor şi capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire, pe care îşi

propune să le promoveze şi să le asigure, fac necesară consolidarea protecţiei drepturilor

fundamentale.

Prezintă un interes deosebit semnificaţia dată prevederilor Cartei în preambulul acesteia:

- pentru prima dată instituţiile judiciare comunitare şi tribunalele naţionale vor avea

competenţa de a judeca litigii privind încălcări ale drepturilor fundamentale înscrise în Cartă, ca

parte a dreptului comunitar;

- Carta reafirmă drepturi; ea nu le creează; textul afirmă că Uniunea recunoaşte

drepturile, libertăţile şi principiile enunţate, formulare care pare limitativă;

- respectarea competenţelor şi sarcinilor Uniunii este enunţată drept condiţie prealabilă a

recunoaşterii lor; aceasta ar putea determina în unele cazuri contrapunerea celor două seturi de

obiective şi valori şi deci dificultăţi de interpretare şi aplicare;

69

- izvoarele acestor drepturi sunt tradiţiile constituţionale şi obligaţiile internaţionale

asumate de statele membre în plan european şi jurisprudenţa celor două curţi europene; pentru

prima dată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este pusă pe picior de egalitate

cu cea a Curţii Europene de Justiţie.

Este un context extrem de complex, în care Curtea de Justiţie, Tribunalul de Primă

Instanţă şi tribunalele speciale prevăzute în Tratat, ca şi tribunalele naţionale, vor trebui să

găsească temeiurile pentru interpretarea Cartei şi fundamentarea deciziilor lor.

Drepturile fundamentale sunt grupate pe titluri, astfel:

-demnitatea (demnitatea umană, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei,

interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea

sclaviei şi a muncii forţate);

-libertatea (dreptul la libertate şi securitate, respectarea vieţii private şi de familie,

protecţia datelor cu caracter personal, dreptul la căsătorie şi dreptul de a întemeia o familie,

libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de exprimare şi de informare, libertatea de

întrunire şi de asociere, libertatea artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea de alegere a

ocupaţiei şi dreptul la muncă, libertatea de a desfăşura o activitate comercială, dreptul de

proprietate, dreptul de azil, protecţia în caz de strămutare, expulzare sau extrădare);

-egalitatea (egalitatea în faţa legii, nediscriminarea, diversitatea culturală, religioasă şi

lingvistică, egalitatea între femei şi bărbaţi, drepturile copilului, drepturile persoanelor în vârstă,

integrarea persoanelor cu handicap);

-solidaritatea (dreptul lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii,

dreptul la negociere şi la acţiune colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia

în cazul concedierii nejustificate, condiţii de muncă echitabile şi corecte, interzicerea muncii

copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă, dreptul la viaţa de familie şi viaţa profesională,

securitatea socială şi asistenţa socială, protecţia sănătăţii, accesul la serviciile de interes

economic general, protecţia mediului, protecţia consumatorului);

-drepturile cetăţenilor Uniunii (dreptul de a alege şi a fi ales în Parlamentul European,

dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor locale, dreptul la o bună administrare, dreptul de

acces la documente, accesul la mediatorul european, dreptul de petiţionare, libertatea de

circulaţie şi de şedere, protecţia diplomatică şi consulară);

-justiţia (dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, prezumţia de

nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi

pedepselor, dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune);

Carta conţine şi dispoziţii generale privind interpretarea şi aplicarea prevederilor ei

(domeniul de aplicare, întinderea şi modul de interpretare a drepturilor, respectiv a principiilor,

nivelul de protecţie şi interzicerea abuzului de drept).

Observăm că sunt incluse atât drepturi politice şi civile cât şi drepturi economice, sociale

şi culturale, care în sistemul Consiliului Europei sunt reglementate prin alte documente şi nu fac

obiectul jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor Omului decât parţial, din punctul de vedere al

principiului nediscriminării. Pentru prima dată drepturi economice, sociale şi culturale vor face

obiectul unei protecţii judiciare în plan internaţional.

Totodată, reţine atenţia formularea drepturilor fundamentale în termeni mai generali

decat în alte documente internaţionale; aceasta va face necesar, în caz de litigii, să se recurgă la

explicaţiile redactate sub autoritatea prezidiului Convenţiei Europene şi, desigur, la convenţiile

adoptate în cadrul Uniunii sau al Consiliului Europei şi la jurisprudenţa respectivă.

70

De asemenea, unele din drepturile fundamentale vizează dreptul penal, respectiv

judecarea şi pedepsirea pentru fapte penale, care sunt incriminnate ca atare în legile naţionale ale

statelor.

Textul reflectă şi evoluţii care s-au produs după adoptarea Convenţiei europene din 1950,

incluzând drepturi din domenii ca biotehnologia, protecţia datelor, accesul la documente ş.a.

Tratatul distinge între prevederile sale din acest titlu pe cele care prevăd drepturi şi

libertăţi de cele care prevăd principii. Numai primele pot fi invocate direct în faţa judecătorului,

în caz de încălcare. Se prevede că invocarea în faţa judecătorului a prevederilor referitoare la

principii nu este admisă decât pentru interpretarea şi controlul legalităţii actelor de punere a lor

în aplicare.

Dispoziţiile Cartei sunt obligatorii pentru instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile

Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarităţii, fără a extinde domeniul de aplicare a dreptului

Uniunii în afara competenţei acesteia, fără a-i modifica competenţele şi sarcinile şi fără a crea

competenţe sau sarcini noi. Ele se aplică şi statelor membre, în cazul în care acestea pun în

aplicare dreptul comunitar.

Rezultă că aceste rezerve şi precizări au în vedere protecţia competenţelor care rămân ale

statelor în domeniul drepturilor omului şi prevenirea extinderii competenţelor organelor Uniunii

în aceste probleme, folosind prevederile Cartei drepturilor fundamentale.

Carta prevede posibilitatea unor restrângeri ale exercitării drepturilor fundamentale, cu

respectarea principiului proporţionalităţii, dacă sunt necesare şi numai dacă răspund unor

obiective de interes general recunoscute de către Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi

libertăţilor altor persoane.

Pentru asigurarea coerenţei necesare între Carta drepturilor fundamentale şi Convenţia

europeană din 1950, se prevede că, în măsura în care unele drepturi corespund celor garantate

prin Convenţia europeană, înţelesul şi sfera lor de aplicare, ca şi restricţiile admise sunt identice

cu cele din convenţia europeană; mai ales în ceea ce priveşte restricţiile, legiuitorul trebuie să

respecte normele instituite în cadrul Consiliului Europei, care devin aplicabile automat, fără a se

aduce atingere autonomiei dreptului Uniunii. Se afirmă în mod clar că nivelul protecţiei asigurate

de Cartă nu poate fi niciodată inferior celui garantat prin Convenţia europeană.

Prin referirile repetate la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi indicarea

prevederilor acesteia drept sursă a drepturilor fundamentale, se urmăreşte apropierea substanţială

a celor două documente, cu scopul asigurării interpretării şi aplicării uniforme a Convenţiei

europene şi a Cartei drepturilor fundamentale.

6.3.4. Cum se poate asigura coerenţa şi complementaritatea celor două subsisteme Având în vedere că toate statele membre ale Uniunii sunt state membre ale Consiliului

Europei, iar alte state membre ale Consiliului Europei doresc să devină membre ale Uniunii, se

impune găsirea căilor adecvate pentru ca aceste două sisteme de protecţie a drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale omului să nu intre în competiţie.

Evoluţia normativă şi instituţională de până în prezent arată că nu există dificultăţi majore

în realizarea acestui obiectiv. Din punct de vedere normativ, constatăm că documentele adoptate

în cadrul Consiliului Europei şi cele adoptate în cadrul Uniunii Europene nu intră în contradicţie,

deşi se pot constata accente diferite şi nuanţe, decurgând mai ales din faptul că Uniunea

Europeană s-a dezvoltat iniţial ca o organizaţie de integrare economică, cu accent pe crearea

pieţei unice şi continuă procesul de integrare în toate domeniile.

71

În acţiunea lor practică, se poate constata că instituţiile celor două organisme au acţionat

pentru evitarea unor evoluţii contradictorii. Astfel, într-o Declaraţie comună din 1977 a

Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei comunităţilor, cele trei instituţii au subliniat

importanţa pe care o acordă drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum decurg ele îndeosebi

din constituţiile statelor membre şi din Convenţia europeană din 1950 şi au declarat că, în

exercitarea competenţelor lor şi în urmărirea scopurilor comunităţilor, ele respectă şi vor

continua să respecte aceste drepturi.

Instituţiile au adoptat şi alte documente în acest domeniu, între care declaraţii şi rezoluţii

asupra rasismului şi xenofobiei, o nouă declaraţie comună privind drepturile omului în 1986, o

Declaraţie a Parlamentului European din 1989 privind drepturile fundamentale ale omului, Carta

comunitară a drepturilor sociale comunitare, semnată în 1989 de 11 state membre.

Tratatul de la Maastricht a prevăzut că Uniunea va respecta drepturile fundamentale

garantate de Convenţia din 1950 şi de tradiţiile constituţionale naţionale; tratatul de la

Amsterdam a prevăzut că Uniunea este bazată pr principiile libertăţii, democraţiei şi respectării

drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. La Nisa, Consiliul European a adoptat Carta

drepturilor fundamentale.

În ceea ce priveşte cele două curţi, se poate observa că, în practica sa, Curtea Europeană

de Justiţie a făcut treptat referiri la convenţii internaţionale şi la principiile generale acceptate de

statele membre în acest domeniu. Astfel, Curtea a subliniat legătura dintre prevederile

Convenţiei din 1950 şi normele fundamentale ale dreptului comunitar. Într-un caz, Curtea a

declarat că dreptul de a reclama într-un proces discriminarea sexuală este expresia cerinţei

Convenţiei europene, a principiului egalităţii în drepturi şi a controlului judiciar. În esenţă,

Curtea a pornit de la teza că normele Convenţiei europene reprezintă principii de bază pe care

toate statele membre le-au acceptat, expresie a unor valori comune acceptate, deci parte a

dreptului comunitar. Aceasta i-a permis să menţină teza supremaţiei dreptului comunitar asupra

celui naţional privind drepturile omului, să nu accepte nici aplicarea directă a Convenţiei din

1950, dar totodată să ţină seama de principiile înscrise în această Convenţie. Într-un alt caz,

Curtea de Justiţie s-a referit, pentru a argumenta aplicarea ca drept comunitar fundamental a

eliminării discriminării sociale, la Carta socială europeană din 1961 a Consiliului Europei şi la

Convenţia 111 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii din 1958 privind angajarea în muncă şi

profesia. În acest fel, treptat Curtea a integrat principii ale Convenţiei europene din 1950 în

dreptul comunitar, ca standarde minime care trebuiau respectate. În alte cazuri, Curtea a cerut

statelor membre să aplice prevederi ale actelor comunitare bazate pe protecţia drepturilor omului,

afirmând că ele reflectă un principiu general de drept, acceptat în tradiţiile constituţionale ale

statelor membre.

Atât tratatele, cât şi jurisprudenţa Curţii au admis competenţa instituţiilor comunitare de a

legifera, în limitele atribuţiilor lor, în anumite domenii ale drepturilor omului (nediscriminarea,

dreptul la libera circulaţie şi la şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţeni). De

asemenea, respectarea drepturilor omului a fost considerată treptat ca o condiţie a validităţii

actelor comunitare.

În rezolvarea unora din cazurile care i-au fost supuse, Curtea Europeană de Justiţie a dat

decizii prin care a cerut respectarea unor drepturi ale omului. Astfel, Curtea s-a referit la dreptul

la proprietate, ca drept garantat în ordinea juridică comunitară conform principiilor comune

constituţiilor statelor membre, la exercitarea liberă a activităţilor economice şi profesionale,

drept protejat în ordinea comunitară, cu restricţii legitime numai din raţiuni sociale, la

respectarea vieţii private şi familiale, a normei necumulării a două sancţiuni pentru aceeaşi

72

încălcare, precum şi la unele drepturi de natură procesuală ca dreptul la un recurs judiciar efectiv,

la motivarea deciziilor care afectează un drept recunoscut de o normă comunitară,

neretroactivitatea legilor penale şi altele.

Curtea a dat şi decizii în care s-a întemeiat nu pe obiective economice şi „drepturi de

piaţă”, ci pe respectarea demnităţii şi a egalităţii ca drepturi fundamentale. Un prim caz a fost

acceptarea unei pretenţii conform căreia aplicarea unei scheme comunitare ar încălca dreptul la

demnitate; în decizii mai recente, Curtea a confirmat faptul că dreptul fundamental la demnitate

umană face parte din dreptul comunitar şi că respectarea drepturilor fundamentale ale omului se

impune şi comunităţii şi statelor membre ca interes legitim, care poate să justifice o restricţie a

unei libertăţi garantate de tratat, cum este libertatea de circulaţie a mărfurilor (în favoarea

libertăţii de manifestare şi de expresie).

Cu toate acestea, atunci când Consiliul a cerut avizul Curţii, în 1994, dacă comunitatea ca

atare poate deveni parte la Convenţia din 1950 a Consiliului Europei, Curtea a dat un aviz

negativ, invocând lipsa competenţei comunităţilor de a adera la această Convenţie şi arătând că

singura soluţie ar fi adoptarea unei clauze exprese în tratate. De asemenea, Curtea a arătat că nu

poate decide asupra compatibilităţii aderării la Convenţia din 1950 cu tratatul comunităţii

economice europene în absenţa unei informaţii suficiente cu privire la aranjamentele

instituţionale pe care le presupune.

Au apărut şi cazurile în care există posibilitatea unor decizii ale organismelor create prin

Convenţia din 1950 în probleme considerate de drept comunitar. Astfel, unele persoane s-au

plâns la Comisia şi la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că unele decizii ale

instituţiilor comunitare sau ale statelor membre luate pe baza dreptului comunitar sunt contrare

Convenţiei din 1950.

Comisia de la Strasbourg a acceptat că un stat parte la Convenţia din 1950 nu poate evita

răspunderea pentru protecţia drepturilor omului numai pentru că actele sale sunt cerute de un

acord internaţional şi numai prin participarea la o organizaţie internaţională căreia îi conferă

competenţe. Comisia a decis însă că un stat poate scăpa de răspundere dacă organizaţia

respectivă are un sistem adecvat de protecţie a drepturilor omului şi, afirmând că în cadrul

comunităţii europene există un asemenea sistem, a declarat inadmisibilă plângerea.

Într-un alt caz, Curtea Europeană de Justiţie a refuzat să asimileze localurile profesionale

ale unei întreprinderi domiciliului unei persoane fizice sau morale, în sensul articolului 8 al

Convenţiei europene din 1950, în timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că şi

localurile profesionale exploatate de persoane fizice se bucură de protecţia prevăzută de art.8

(inviolabilitatea domiciliului) dacă ele coincid cu domiciliul lor privat sau locul exercitării unei

activităţi liberale care implică o imbricare strânsă între viaţa privată şi cea profesională.

Răspunzând unei chestiuni prejudiciale ridicată de Curtea de Casaţie a Franţei, Curtea Europeană

de Justiţie a recunoscut că trebuie să se ţină seama de jurisprudenţa CEDO posterioară deciziei

sale.

Tratatul de la Lisabona include între izvoarele normelor incluse în Cartă, Convenţia din

1950 a Consiliului Europei, cartele privind drepturile sociale adoptate de acest Consiliu, ca şi

jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului alături de cea a Curţii Europene de Justiţie şi

prevede că instanţele judecătoreşti ale Uniunii şi ale statelor membre vor interpreta Carta în acest

sens. Declaraţia cu privire la explicaţiile referitoare la Carta drepturilor fundamentale, adoptată

de Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat Tratatul, prezintă la multe din articolele Cartei

drept sursă de prevederi ale Convenţiei din 1950 sau ale protocoalelor la aceasta şi face referire

expresă la unele decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.

73

Mai mult decât atât, Carta prevede că, în măsura în care unele drepturi pe care ea le

enunţă corespund celor garantate prin Convenţia europeană din 1950, înţelesul şi sfera de

aplicare a lor, ca şi restricţiile admise, sunt identice cu cele din Convenţia din 1950. Mai ales în

ce priveşte restricţiile, se subliniază că legiuitorul comunitar trebuie să respecte normele

instituite prin Convenţia din 1950 în sensul practicii CEDO. De asemenea, este enunţat principiul

conform căruia nivelul protecţiei asigurate potrivit Cartei nu poate fi niciodată inferior celui

garantat prin Convenţia europeana din 1950.

Prin referirile repetate la Convenţia europeană din 1950 şi la hotărârile CEDO, atât ca

izvoare ale normelor privind drepturile omului cât şi cu privire la aplicarea lor, se urmăreşte

apropierea substanţială a celor două documente, a celor două sisteme de protecţie a drepturilor

omului.

Totodată, Tratatul din 2004 prevede că Uniunea Europeană va adera la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului din 1950; prin aceasta Tratatul atribuie instituţiilor competenţa

de a adera la această Convenţia, adăugând totodată că acesta nu modifică competenţele Uniunii

definite în tratat. S-a degajat prin urmare consensul ca Uniunea să adere la Convenţia din 1950.

Consiliul va trebui cu majoritate calificată să decidă asupra deschiderii negocierilor, să

stabilească directivele pentru negociere şi, cu acordul Parlamentului European, să încheie

acordul de aderare cu Consiliul Europei. Aranjamentul care se va stabili şi condiţiile aderării va

ridica, desigur, numeroase probleme privind competenţele celor două Curţi, privind judecarea de

plângeri individuale contra instituţiilor Uniunii, dacă Uniunea aderă la toate protocoalele

adiţionale sau numai la unele( de exemplu, la protocolul 12 privind interzicerea discriminării ca

normă generală, privind ansamblul drepturilor omului, au devenit părţi doar 11 state mici şi

mijlocii membre ale Consiliului Europei). La Conferinţa Interguvernamentală care a adoptat

Tratatul din 2004 s-a convenit că aderarea la Convenţia europeană din 1950 trebuie realizată în

conformitate cu proceduri care să asigure menţinerea specificului ordinii juridice a Uniunii.

Totodată, Conferinţa a constatat existenţa unui dialog constant între Curtea de Justiţie a Uniunii

şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dialog care va putea fi consolidat cu ocazia aderării

Uniunii la Convenţia din 1950.

Este deci o problemă care rămâne deschisă, dar care trebuie rezolvată, în condiţiile în

care capitolul din Tratatul semnat în 2004, referitor la Carta fundamentală a drepturilor omului,

va intra în vigoare ca parte a unui tratat al Uniunii Europene, oricare ar fi denumirea sa şi

conţinutul care se va conveni din alte puncte de vedere42

.

42

Balahur Doina, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura Universităţii A.I.Cuza, Iaşi, 2006, p. 34.

74

CAPITOLUL VII

SISTEMUL REGIONAL INTERAMERICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR

OMULUI

7.1. Caracterul eterogen al sistemului interamerican de protecţie a drepturilor

omului

Evoluţia sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului a fost profund

influenţată de diverse evenimente politice care au zdruncinat liniştea continentului, precum

reacţia ostilă a Statelor Unite la proliferarea regimului comunist din Cuba sau prăbuşirea

regimurilor dictatoriale din America Latină. Cuba a fost, până nu demult, singurul stat exclus din

Organizaţia Statelor Americane, în 1962, datorită aderării sale la blocul sino-sovietic. Decizia a

fost suspendată în 2009, însă Statele Unite au solicitat Havanei să respecte Carta drepturilor

fundamentale a Organizaţiei Statelor Americane ca o condiţie obligatorie pentru reprimirea sa în

instanţele regionale43

. Al doilea stat exclus din Organizaţia Statelor Americane a fost Honduras,

în 2009, printr-o decizie (rezoluţie) ce a decurs direct din aplicarea articolului 21 al Cartei

organizatiei, care stipulează că suspendarea unui stat membru poate interveni din momentul în

care există ,,o întrerupere neconstituţională a ordinii democratice într-o ţară membră, iar

demersurile diplomatice se dovedesc lipsite de succes”. Atitudinea guvernului Statelor Unite faţă

de direcţia de evoluţie a sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului a fost

întotdeauna oscilantă, în funcţie de interesele politice pe care le-au avut de-a lungul ultimelor

decenii liderii de la Casa Albă.

Sistemul interamerican de consacrare şi protecţie a drepturilor omului este unul, am putea

spune, destul de eterogen, înglobând, practic, mai multe subsisteme, ce funcţionează pe baza

unor documente juridice a căror însemnătate pentru ţările semnatare diferă în funcţie de zonele

geografice. Principala cauză juridică a eterogenităţii sistemului interamerican de protecţie a

drepturilor omului o reprezintă diferenţele semnificative dintre sistemele de drept aplicabile în

America de Nord şi America Latină, adică între dreptul continental şi cel de common-law.

Doctrina consideră că există trei mari sisteme de drept: sistemul continental-european (cu mai

multe variante naţionale, principalele fiind sistemul juridic francez şi cel german), sistemul de

common-law (aplicabil în Marea Britanie şi în statele care l-au receptat, în principal, fostele

colonii britanice) şi sistemul tradiţional-religios (hindus, budist, islamic, rabinic şi cutumiar-

african)44

. Datorită acestei eterogenităţi, şi în zilele noastre coexistă două surse juridice distincte

ale sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului: Carta Organizaţiei Statelor

Americane, pe de o parte, iar pe de altă parte, Convenţia Americană a Drepturilor Omului.

Aşadar, din punct de vedere juridic, acest sistem se bazează pe două documente internaţionale cu

vocaţie regională: Convenţia Americană a Drepturilor Omului şi Carta Organizaţiei Statelor

Americane.

43

Deşi a fost exclusă în 1962 din Organizaţia Statelor Americane, Cuba rămâne, cel puţin în teorie, un stat membru.

44

Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale în sistemul de drept nord-american, RRDU nr.21/1998, p. 18.

75

7.2. Fundamentele juridice şi politice ale sistemului interamerican de protecţie a

drepturilor omului

7.2.1. Carta Organizaţiei Statelor Americane

Creată în 1948, Organizaţia Statelor Americane este o organizaţie regională în cadrul

Naţiunilor Unite, care se bazează, între alte principii enunţate în Carta ei, pe proclamarea

drepturilor fundamentale ale omului, fără deosebire de rasă, sex, religie sau naţionalitate, pe

unitatea spirituală a continentului, care cere o strânsă cooperare în afirmarea înaltelor idealuri ale

culturii umane, pe credinţa că educaţia popoarelor trebuie să fie îndreptată spre justiţie, libertate

şi pace, ca şi pe faptul că dreptul internaţional este normă călăuzitoare a statelor în relaţiile lor

reciproce.

Compusă din 35 de state, Organizaţia Statelor Americane s-a confruntat cu reale

dificultăţi în tentativa de a crea un sistem propriu de protecţie a drepturilor omului, dificultăţi

datorate reticenţei cu care anumite state au întâmpinat concedarea de prerogative în acest

domeniu, dar şi diferenţelor existente între sistemele de drept aplicabile în America de Nord şi

America Latină45

. Aşa se explică de ce coexistă şi astăzi două surse juridice distincte ale

sistemului interamerican de protecţie a drepturilor omului: Carta Organizaţiei Statelor Americane

şi Convenţia Americană a Drepturilor Omului. Carta Organizaţiei Statelor Americane este

aplicabilă tuturor celor 35 de state membre ale O.S.A., în timp ce Convenţia Americană a

Drepturilor Omului este obligatorie doar pentru statele care au ratificat-o.

În Preambulul său46

, Carta Organizaţiei Statelor Americane, adoptată la 30 aprilie 1948 la

Bogota, în Columbia, prevede că ,,misiunea istorică a Americii este aceea de a oferi omului un

pământ al libertăţii şi un mediu favorabil deplinei dezvoltări a personalităţii sale şi realizării

justelor lui aspiraţii”. De aceea, Carta porneşte de la dezideratul de a consolida pe acest

continent, în cadrul unor instituţii democratice, ,,un regim de libertăţi individuale şi de justiţie

socială bazat pe respectarea drepturilor fundamentale ale omului”, iar articolul 5, litera j din

Cartă enunţă principiul potrivit căruia ,,statele americane proclamă drepturile fundamentale ale

persoanei umane fără nicio deosebire de rasă, de naţionalitate, de religie sau de sex”.

Materializarea acestor deziderate este asigurată prin instituirea unui sistem complex de

organe de conducere, între care enumerăm Adunarea Generală, Consiliul Permanent, Consiliul

interamerican economic şi social, Consiliul Interamerican pentru educaţie, ştiinţă şi cultură,

Secretariatul şi, în special, Comisia interamericană a drepturilor omului (art.112 din Carta OSA),

care are funcţia principală de a promova respectarea şi apărarea drepturilor omului şi de a servi

ca organ consultativ al organizaţiei în această materie47

.

Pornind de la aceste premize, la cea de a 9-a Conferinţă internaţională interamericană de

la Bogota, la 2 mai 1948, a fost adoptată Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor

omului. Din punct de vedere cronologic, ea precede Declaraţia Universală O.N.U., adoptată la 10

decembrie 1948. Declaraţia americană se aseamănă cu Declaraţia O.N.U. prin faptul că are doar

un simplu caracter declarativ, lipsindu-i o forţă coercitivă prin care să poată asigura respectarea

dispoziţiilor sale de către statele semnatare.

45

Ion Dragoman, Protecţia juridică a drepturilor omului, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008, p.

135.

46

Vezi textul Cartei Organizaţiei Statelor Americane în Ionel Cloşcă, Carmen Grigore, op.cit., p.181 şi urm.

47

Se utilizează cuvântul ,,interamerican” pentru a nu se confunda cu vreuna dintre instituţiile S.U.A. de notorietate

pe plan universal.

76

La cea de a 5-a reuniune consultativă a miniştrilor de externe ai ţărilor membre ale

Organizaţiei Statelor Americane (Santiago de Chile, 12-18 august 1959) înalţii reprezentanţi

statali au declarat că progresele înregistrate în domeniul protecţiei drepturilor omului la 11 ani

după adoptarea Declaraţiei americane a drepturilor şi îndatoririlor omului, în paralel cu

experienţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Consiliului Europei în materie, constituie

circumstanţe favorabile încheierii unei convenţii privitoare la drepturile omului pe continentul

american şi că trebuie creat un organism care să asigure efectivizarea respectării drepturilor

omului48

. De aceea, în cadrul aceleiaşi reuniuni, au fost deschise elaborarea unui proiect de

convenţie privitoare la drepturile omului şi crearea unei comisii interamericane a drepturilor

omului care să aibă ca obiectiv promovarea acestor drepturi.

7.2.2. Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului

Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului a fost semnată la San José, în Costa Rica,

la 22 noiembrie 1969, dar avea să intre în vigoare mult mai târziu, abia la 18 iulie 1978.

Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului reflectă aceeaşi inspiraţie ideologică ca şi

Convenţia europeană, afirmând în Preambulul său că ,,drepturile fundamentale ale omului nu

derivă din apartenenţa acestuia la un anumit stat, ci se întemeiază pe atributele persoanei”, iar un

regim de libertate individuală şi de justiţie socială nu poate fi stabilit decât în cadrul instituţiilor

democratice. Convenţia americană garantează drepturi similare cu cele din sistemul european,

consacrând atât drepturi civile şi politice (23 de articole), dar şi drepturi economice, sociale şi

culturale (printr-un articol care face trimitere expresă la normele Cartei OSA).

Încă din primul său articol, Convenţia americană a delimitat cu claritate obligaţiile

statelor privind respectarea şi garantarea drepturilor omului: ,,Statele părţi la această Convenţie

se angajează să respecte drepturile şi libertăţile recunoscute şi să garanteze liberul şi deplinul lor

exerciţiu oricărei persoane supuse jurisdicţiei sale, fără discriminare de vreun fel pe motiv de

rasă, sex, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de orice alt gen, origine naţională sau socială,

poziţie economică, de naştere sau orice altă condiţie socială. Precizând că termenul de

,,persoană” înseamnă ,,fiinţa umană”, Convenţia americană refuză practic persoanelor juridice

posibilitatea de a exercita drepturile consacrate prin dispoziţiile sale. De asemenea, din textul

Convenţiei rezultă că statelelor contractante le incumbă atât obligaţia negativă de a nu încălca

normele sale, cât şi obligaţia pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru ca cetăţenii lor să

poată beneficia efectiv de drepturile şi libertăţile prevăzute. În acelaşi timp, statelor semnatare

ale Convenţiei le este recunoscută posibilitatea de a restricţiona sau chiar anula anumite drepturi,

,,în timp de război, pericol public sau altă stare de necesitate care ameninţă independenţa sau

securitatea lor”, exceptând o listă de drepturi inderogabile, care include, pe lângă drepturile

prevăzute în instrumentele universale şi europene, şi ,,remediile judiciare esenţiale pentru

protecţia drepturilor nederogabile”. La cererea Statelor Unite ale Americii, în Convenţie a fost

inclusă şi aşa-zisa ,,clauză federală”, care recunoaşte unui stat federal posibilitatea de a-şi asuma

obligaţii mai restrânse, angajându-se doar în raport cu acele chestiuni asupra cărora îşi poate

exercita jurisdicţia legislativă şi judiciară. Demn de amintit este şi faptul că tratatul american a

fost completat cu două protocoale adiţionale, unul în 1990, referitor la abolirea pedepsei cu

moartea (intrat în vigoare în 1991), iar celălalt din 1988 (intrat în vigoare în 1999), reglementând

drepturile economice, sociale şi culturale, inclusiv dreptul la un mediu sănătos, protecţia specială

a vârstnicilor şi a persoanelor cu handicap.

48

K. Vasak, La Commision interaméricaine des droits de l’homme, R. Pichon & R. Durand-Anzis, Paris, 1968,

p.282.

77

7.3. Protecţia jurisdicţională a drepturilor omului în cadrul sistemului

interamerican

7.3.1. Comisia Interamericană a Drepturilor Omului

Din punct de vedere procedural, în subsistemul bazat pe Carta Oranizaţiei Statelor

Americane este importantă activitatea desfăşurată de Comisia Interamericană pentru Drepturile

Omului, care a luat fiinţă în anul 1959, Statutul său, adoptat în 1960, conferindu-i prerogative

pentru promovarea drepturilor omului, inclusiv pe aceea de a întocmi studii şi rapoarte şi de a

face recomandări guvernelor statelor membre pentru adoptarea treptată a unor măsuri în favoarea

drepturilor omului în cadrul legislaţiilor interne49

.

Anul 1965 marchează revizuirea Statutului său şi abilitarea Comisiei cu posibilitatea de a

primi şi examina petiţii individuale prin care se reclamă statelor violarea unora dintre drepturile

proclamate în Declaraţia Americană a Drepturilor Omului (la viaţă şi la securitatea persoanei,

egalitatea în faţa legii, libertatea la religie, libertatea de expresie, dreptul individului de a nu fi

arestat arbitrar şi dreptul de a beneficia de înfăptuirea justiţiei).

În 1970, Comisia devine organ al Cartei Organizaţiei Statelor Americane, dobândind

competenţe în supravegherea respectării drepturilor omului şi o legitimitate instituţională şi de

constituire pe care nu o avusese până atunci, inclusiv în ceea ce priveşte practica dezvoltată în

decursul anilor, dar şi cu privire la aplicarea unei convenţii americane a drepturilor omului. În

acest context, s-a impus, în 1979, adoptarea unui nou Statut al Comisiei, potrivit căruia,

atribuţiile acesteia sunt divizate în legătură cu toate statele membre ale Organizaţiei Statelor

Americane: statele-părţi la Convenţie (cărora li se aplică drepturile enunţate în Convenţie) şi

statele care nu sunt părţi la Convenţie (cărora li se aplică drepturile enunţate în Declaraţie). Acest

Statut a atribuit Comisiei o diversitate de funcţii, inclusiv activităţi de promovare şi consultative:

sprijinirea redactării instrumentelor OSA în sfera drepturilor omului; elaborarea de avize la

cererea Consiliului Permanent şi a adunării generale în chestiuni legate de drepturile

fundamentale; organizarea de conferinţe şi publicarea de documente şi broşuri; studii de ţară şi

examinarea petiţiilor individuale; anchete la faţa locului.

,,Studiul de ţară” este o investigaţie a situaţiei drepturilor omului într-un anumit stat

contractant, pe care Comisia o poate demara atunci când deţine dovezi concludente privind

existenţa unor încălcări masive ale drepturilor omului de către autorităţile statale. În primul

raport de ţară, acela privind Cuba, deşi guvernul de la Havana nu a permis vizitarea ţării (la fel a

procedat şi Haiti în aceeaşi perioadă), Comisia a stabilit precedentul audierii de martori şi

administrării de probe, aceste proceduri având loc la Miami, unde au fost ascultate relatările

refugiaţilor cubanezi. În schimb, Republica Dominicană şi-a dat acordul asupra desfăşurării unei

anchete la faţa locului, permiţând Comisiei să viziteze întreaga ţară pentru efectuarea de audieri,

întâlniri cu reprezentanţi ai autorităţilor şi ai opoziţiei, discuţii cu membrii unor grupuri

religioase, de afaceri şi sindicale ori cu persoane particulare şi chiar înfiinţarea de birouri pentru

primirea sesizărilor scrise şi orale, mecanisme utilizate ulterior şi în state precum Argentina

(1980), Nicaragua (1981), Guatemala (1993), Columbia (1993), El Salvador (1994), Haiti

(1994), elemente ale studiilor de ţară făcând obiectul rapoartelor anuale ale Comisiei către

Adunarea Generală şi Consiliul Permanent al Organizaţiei Statelor Americane. Anchetele la faţa

locului sunt convenite prin acorduri încheiate între preşedintele Comisiei şi guvernul vizat, fie la

solicitarea Comisiei, fie la cererea autorităţilor statale respective. Iniţial, regulile investigaţiei la

49

Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 190.

78

faţa locului erau convenite ad-hoc, pentru ca din 1977 să fie prevăzute în Regulamentul de

funcţionare a Comisiei, care stipulează că guvernul ţării-gazdă trebuie să pună la dispoziţia

Comisiei toate cele necesare pentru ca aceasta să-şi poată îndeplini misiunea, angajându-se că nu

va sancţiona colaboratorii naţionali, că va asigura libertatea de circulaţie şi de vizită a membrilor

Comisiei în condiţii de securitate şi că va furniza toate documentele şi informaţiile solicitate.

Pentru evitarea conflictelor de interese, se stipulează că din comisiile speciale de anchetă la faţa

locului nu vor putea face parte cetăţenii sau rezidenţii statului supus investigaţiei. Publicarea

raportului de ţară şi eventuala sa transmitere către Adunarea Generală, cu sau fără comentariile

guvernului, asigură eficacitatea acestei practici de protecţie a drepturilor omului.

Comisia cu sediul la Washington, în Statele Unite, este formată din 7 membri, având un

mandat de 4 ani. Atribuţiile Comisiei şi modul său de funcţionare se aseamănă cu cele ale fostei

Comisii Europene a Drepturilor Omului, dar prezintă şi unele particularităţi. Comisia

Interamericană pentru Drepturile Omului dispune de puteri privind toate statele membre ale

Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.), nu numai asupra acelora care au ratificat Convenţia

Americană a Drepturilor Omului. De asemenea, în categoria drepturilor protejate prin activitatea

Comisiei, sunt incluse atât drepturile enumerate în Convenţia Americană a Drepturilor Omului

cât şi cele cuprinse în Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 al Cartei Americane a Drepturilor Omului, pentru ca o petiţie

sau o comunicare să fie admisă de Comisie trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele

condiţii:

- reclamantul trebuie să fi epuizat toate căile de atac şi de recurs interne, în conformitate

cu principiile generale ale dreptului internaţional;

- prezentarea petiţiei trebuie să fie făcută în termen de 6 luni de la data la care persoana

lezată în drepturi a fost înştiinţată cu privire la sentinţa internă definitivă;

- cauza respectivă să nu fie deja supusă atenţiei unei alte jurisdicţii internaţionale;

- petiţia să conţină numele, naţionalitatea, profesia, domiciliul şi semnătura persoanei sau

persoanelor reclamante ori a reprezentantului legal al entităţii care înaintează petiţia.

În mod excepţional, îndeplinirea primelor două condiţii enunţate mai sus nu mai este

obligatorie atunci când:

- nu există în legislaţia internă a statului în cauză procesul legal în vederea protejării

dreptului sau drepturilor care se afirmă că au fost violate;

- persoanei lezate nu i-a fost permis accesul la recurs sau a fost împiedicată să epuizeze

toate căile interne de atac, din motive obiective şi neimputabile ei;

- există întârzieri nejustificate în decizia cu privire la recursurile menţionate.

Examinarea petiţiilor individuale de către Comisie acoperă la momentul actual toate

drepturile proclamate în Declaraţie şi se bazează pe o procedură asemănătoare celei privind

plângerile făcute în baza Convenţiei, singura diferenţă fiind aceea că întregul proces nu se

încheie printr-o sentinţă judiciară, ca în cadrul statelor-părţi la Convenţie, ci prin întocmirea de

către Comisie a unui raport, denumit ,,decizie definitivă”, care conţine atât expunerea faptelor,

cât şi concluziile şi recomandările Comisiei; dacă unul dintre statele-contractante refuză să se

conformeze recomandării, Comisia poate publica decizia, în raportul anual înaintat Adunării

Generale fiind reproduse într-un capitol unele dintre acestea, cum a fost, de exemplu, cazul celor

referitoare la Canada şi la SUA din anul 1993. Acest sistem nu prezintă însă suficiente garanţii

79

de eficacitate, nicio măsură coercitivă împotriva statelor refractare nefiind adoptată până în

prezent50

.

7.3.2. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului

Deşi a fost creată încă din 1978, odată cu intrarea în vigoare a Convenţiei Interamericane

a Drepturilor Omului, Curtea a primit speţe spre soluţionare abia în 1986, prin admiterea unor

plângeri transmise de Comisia Interamericană, plângeri îndreptate împotriva Republicii

Honduras şi care aveau ca obiect violarea dreptului la viaţă, la un tratament uman şi la libertate

personală51

.

Cu sediul la San José, în Costa Rica, Curtea este formată din 7 judecători, aleşi cu titlu

personal, dar numiţi exclusiv de statele membre ale Convenţiei, judecători care au un mandat de

6 ani. Curtea se întruneşte în cel puţin două sesiuni ordinare pe an sau în sesiuni extraordinare

atunci când este cazul.

Sesizarea Curţii se face de către Comisia Interamericană a Drepturilor Omului sau de

către un stat-parte la Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului.

Competenţele Curţii se referă atât la activitatea sa contencioasă, cât şi la posibilitatea de a

emite avize consultative de interpretare a Convenţiei Interamericane a Drepturilor Omului,

precum şi a altor tratate de drepturile omului. Competenţa contencioasă a Curţii nu este angajată

doar prin simpla ratificare a Convenţiei de către un stat-parte, ci printr-o declaraţie generală de

recunoaştere a jurisdicţiei acesteia52

, precum şi printr-o declaraţie sau convenţie specială, sub

condiţia reciprocităţii, prin care se recunoaşte jurisdicţia Curţii pentru fiecare cauză în parte sau

pentru o perioadă determinată53

. De asemenea, Curtea are competenţa de a adopta măsuri

conservatorii în cauzele în curs de examinare, dar şi în alte cauze, la cererea Comisiei, procedura

emiterii unor ordine de interdicţie fiind adesea utilizată în ultimul deceniu al secolului trecut. Nu

în ultimul rând ca importanţă, există o competenţă consultativă a Curţii, care are dreptul de a cere

avize consultative organelor O.S.A., precum şi tuturor statelor membre ale organizaţiei, în

special pentru a se constata dacă legile interne ale unui stat, inclusiv cele aflate în faza de proiect,

sunt compatibile cu Convenţia sau cu tratatele de drepturile omului din statele americane.

În ceea ce priveşte persoanele fizice care au înaintat petiţii Comisiei Interamericane

pentru Drepturile Omului, acestea nu mai pot sesiza Curtea, deoarece numai statele-părţi şi

Comisia au acest drept şi numai după încheierea procedurilor Comisiei.

Din momentul sesizării sale, Curtea este învestită cu puterea de a reexamina în totalitate

constatările de fapt şi de drept ale Comisiei, hotărârile pronunţate fiind definitive şi nerecurabile;

ele pot fi interpretate ulterior doar de către Curte, în situaţia în care există divergenţe sau

neclarităţi privind înţelesul sau întinderea sentinţelor.

Atunci când se constată o încălcare a unui drept sau a unei libertăţi protejate, Curtea va

dispune ca părţii lezate să i se asigure beneficiul dreptului sau libertăţii încălcate, precum şi

îndreptarea consecinţelor măsurii sau situaţiei care a constituit încălcarea şi plata unei

compensaţii echitabile pentru prejudiciul moral sau material suferit54

.

50

Thomas Buergenthal, Renate Weber, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996, p.

125-158.

51

Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, IRDO, Bucureşti, 1992, p.91-92.

52

Convenţia Interamericană a Drepturilor Omului, art.62, alin. 1 şi 2.

53

Ibidem, art.62. alin.3.

54

Ion Dragoman, op.cit., p.140.

80

Executarea hotărârilor Curţii Interamericane a Drepturilor Omului este una benevolă,

singura posibilitate de cenzură pe care Curtea o are la îndemână împotriva unui stat care refuză

să se conformeze fiind înaintarea spre examinare a unui raport anual referitor la activitatea sa

către Adunarea Generală a O.S.A., raport în care vor fi menţionate în special aceste abuzuri.

O.S.A. va da o rezoluţie prin care condamnă refuzul statului respectiv, rezoluţie care, deşi nu are

valoare juridică, produce un impact major asupra opiniei publice şi are ca finalitate, de regulă,

revizuirea conduitei statului în culpă şi executarea hotărârii.

Deşi nu au obligativitate juridică, rezoluţiile de condamnare date de Organizaţia Statelor

Americane au o însemnătate politică demnă de luat în considerare, conducând la presiuni din

partea opiniei publice, aşa cum s-a întâmplat cu plata daunelor către familiile victimelor de către

Honduras în 1995, în cauza Velasquez Rodriguez din 1988, referitoare la dispariţiile de persoane.

De altfel, Convenţia americană este singurul tratat important din domeniul drepturilor omului

care prevede în mod expres atribuţia organului însărcinat să aplice normele sale de a adopta

măsuri conservatorii în cauzele în curs de examinare, dar şi în alte cauze, la cererea Comisiei. Nu

în ultimul rând ca importanţă, Curtea deţine şi o competenţă consultativă, care îi conferă dreptul

de a solicita anumite avize consultative organelor OSA, dar şi tuturor statelor membre ale

organizaţiei, în special pentru a constata dacă legile interne, inclusiv cele aflate în stadiul de

proiect, sunt compatibile cu Convenţia sau cu celelalte tratate de drepturile omului de pe

continentul american. Încă de la înfiinţarea sa, în 1979, Curtea a adoptat un număr semnificativ

de avize consultative, stabilind, spre exemplu, că organele OSA trebuie să dovedească un

,,interes instituţional îndreptăţit” în materia cererii de avize sau că expresia ,,alte tratate de

protecţie a drepturilor omului în statele americane” cuprinde nu numai tratatele interamericane

sau ale OSA, ci şi orice alte tratate privind garantarea exerciţiului drepturilor omului într-un stat

aparţinând sistemului interamerican.

Chiar dacă avizele consultative nu au o forţă juridică proprie, pronunţările Curţii, fie că

sunt într-o cauză contencioasă, fie că sunt doar avize consultative, dobândesc autoritate de lucru

judecat, care decurge ex officio din caracterul de instanţă judiciară, învestită să interpreteze şi să

aplice normele Convenţiei Americane a Drepturilor Omului. Cu alte cuvinte, avizele consultative

nu sunt o simplă retorică, ci veritabile sentinţe juridice. De aceea, simplul fapt că un stat refuză

să se conformeze avizului constituie o încălcare a Convenţiei. În pofida numărului lor destul de

redus, hotărârile şi avizele Curţii au format o jurisprudenţă care contribuie la evoluţia

mecanismelor de protecţie a drepturilor omului. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie

un aviz din 1982, prin care Curtea a declarat că ,,în general, tratatele moderne de drepturile

omului şi în special convenţiile americane nu sunt tratate multilaterale de tip tradiţional încheiate

pentru a rezolva schimbul de drepturi în avantajul reciproc al statelor contractante”, deoarece

obiectivul şi scopul acestor tratate este ,,protecţia drepturilor de bază ale fiinţelor umane

individuale, indiferent de cetăţenie, atât împotriva statului a cărui naţionalitate o posedă, cât şi

împotriva tuturor celorlalte state contractante”, ceea ce înseamnă că reciprocitatea îşi pierde mult

din relevanţă în cazul tratatelor din domeniul drepturilor omului, iar statul care a ratificat

Convenţia cu formularea unei rezerve nu trebuie să aştepte acordul celorlalte state cu privire la

respectiva rezervă pentru a fi considerat parte la Convenţie.

Situaţia politică din unele ţări latino-americane, dar şi relaţiile interamericane destul de

tensionate, au făcut ca organele mecanismului de protecţie a drepturilor omului să se pronunţe şi

asupra necesităţii respectării principiilor şi normelor dreptului internaţional umanitar în timp de

conflict armat. Atât Comisia, cât şi Curtea au avut adesea prilejul să devină factori importanţi de

mediere şi protecţie a drepturilor omului în situaţii de război civil, conflicte armate internaţionale

81

şi luări de ostatici. Astfel, într-un aviz din 1983, referitor la articolul 27 din Convenţia

Americană a Drepturilor Omului, ale cărui prevederi autorizează statele să suspende obligaţiile

asumate pe cale convenţională în timp de război, pericol public sau altă stare excepţională care le

ameninţă securitatea sau independenţa, cu excepţia drepturilor inderogabile, Curtea a statuat că

nu poate fi admisă o rezervă menită să abiliteze un stat să suspende vreunul dintre drepturile

nederogabile, deoarece ar fi incompatibilă cu scopul şi obiectul Convenţiei; situaţia este însă

diferită, precizează Curtea, dacă o astfel de rezervă ar restrânge doar anumite aspecte ale unui

drept nederogabil, fără a lipsi dreptul ca întreg de scopul său principal, asemenea măsuri

restrictive putând fi considerate, în principiu, incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei. De

asemenea, într-un alt aviz, din 1987, Curtea a decis că recurgerea la habeas corpus şi la alte

garanţii judiciare esenţiale pentru protecţia drepturilor nederogabile nu pot fi suspendate în

situaţii excepţionale, chiar dacă nu sunt definite ca drepturi nederogabile în articolul 27. Cu toate

acestea, în cauza Los Palmeros, în care membri ai armatei şi ai poliţiei columbiene au provocat,

în 1991, moartea a şase persoane, la cererea Comisiei şi a guvernului Columbiei de a decide dacă

încălcările dreptului la viaţă consacrat de articolul 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din

1949 privind protecţia victimelor războiului sunt aplicabile şi sistemului interamerican, Curtea

şi-a declinat, în anul 2000, competenţa de aplicare a normelor dreptului internaţional umanitar

într-o manieră tranşantă şi unanimă, deoarece Convenţia americană a atribuit Curţii numai

competenţa de a determina compatibilitatea actelor sau normelor statelor cu Convenţia, şi nu cu

Convenţiile de la Geneva din 1949.

Această motivaţie a fost criticată în literatura de specialitate, pentru că a revigorat un alibi

de stat despre care se credea că se află în declin şi, în plus, a ratat prilejul de a construi o punte

juridică între cele două ,,discipline surori”, dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional

al drepturilor omului; nerealizarea relaţiei de complementaritate între protecţia drepturilor

omului în situaţii de pace şi în caz de război este cu atât mai regretabilă în contextul latino-

american, caracterizat de numeroase conflicte interne şi de o emergenţă cronică a luptelor de

gherilă sau de folosirea atavică a forţei în raporturile sociale şi politice55

. De aceea,

raţionamentul Curţii a afectat unitatea mecanismului interamerican de protecţie a drepturilor

omului, mai ales că dreptul internaţional umanitar se aplică nu numai în situaţii de conflict armat,

dar şi în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii desfăşurate pe continent de multe ori şi cu o

participare regională consistentă, ca în acţiunile din America Centrală, Salvador, Guatemala sau

Haiti56

.

55

Fanny Martin, Aplicarea DIU de către Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, în R.R.D.U. nr. 41/2002,

p.16 şi nr. 43/2002, p. 22.

56

Pentru mai multe amănunte, a se vedea Paul Dănuţ Duţă, Instituţii de Securitate, operaţiuni, vol. I, Editura

Tehnomedia, Sibiu, 2006, p. 207-214.

82

CAPITOLUL XIII

SISTEMUL REGIONAL AFRICAN DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI

8.1. Particularităţile sistemului regional african de protecţie a drepturilor omului

Sistemul african de protecţie a drepturilor omului este unul atipic, deosebindu-se

fundamental de celelalte sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului prin faptul că el

ocroteşte, pe lângă drepturile individuale, şi o serie de drepturi colective aplicabile naţiunilor.

Organizaţia Unităţii Africane a fost creată în 1963 prin Carta semnată de reprezentanţii a

30 de state la Addis Abeba, în Etiopia, în baza art. 52-54 din Carta O.N.U. în vederea realizării

unei arii de cooperare regională prin intermediul unor instituţii precum Conferinţa şefilor de state

şi de guverne, Consiliul miniştrilor, Secretariatul general, Comisia de mediere, conciliere şi

arbitraj.

Obiectivul declarat al Organizaţiei Unităţii Africane a fost emanciparea deplină a

continentului african de flagelul colonialismului, deziderat care s-a realizat treptat, având în

vedere că la momentul actual fac parte din această organizaţie nu mai puţin decât 53 de state

africane, cu excepţia Marocului, care şi-a suspendat participarea. La reuniunea din iulie 2001 de

la Lusaka (Zambia), statele membre ale Organizaţiei au adoptat un proiect de transformare a ei în

Uniunea Africană, după modelul Uniunii Europene, schimbare caracterizată printr-o extindere a

puterilor şi competenţelor instituţiei, urmărind să creeze în viitor un parlament şi o monedă

unică. Deşi obiectivele par a fi încă îndepărtate, din iulie 2002 putem vorbi de Uniunea Africană

ca succesoare a Organizaţiei Unităţii Africane. Adevărul este că în Carta Organizaţiei Unităţii

Africane există puţine referiri concrete la drepturile omului. În articolul 2, referitor la scopurile

organizaţiei, este menţionat şi acela de a promova cooperarea internaţională, ţinând seama de

Carta O.N.U. şi de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Realizarea acestor scopuri

presupune, în viziunea Cartei Organizaţiei Unităţii Africane, o coordonare şi o armonizare a

politicilor statale în domeniul politic şi în cel diplomatic, economic, educaţional, cultural. În

articolul 20, există o referire indirectă în sensul posibilităţii care se acordă Conferinţei, ca organ

superior al organizaţiei, de a stabili comisii specializate, precum Comisia economică şi socială,

Comisia de educaţie şi cultură, Comisia de sănătate, igienă şi alimentaţie, Comisia de apărare şi

Comisia tehnică, ştiinţifică şi de cercetare, toate cu un potenţial impact şi asupra protecţiei

drepturilor omului.

Astfel, Carta din 1963 ilustrează adevăratele preocupări ale statelor africane, şi anume

protejarea independenţei lor, sprijinirea celorlalte ţări ale continentului să se elibereze de sub

dominaţia colonială, realizarea dezvoltării economice şi sociale, context în care problema

drepturilor omului apare mai degrabă ca un obiectiv secundar, fiind percepută doar prin

intermediul dreptului popoarelor la autodeterminare şi al interzicerii discriminării rasiale. La fel

cum Liga Arabă sau Organizaţia Statelor Americane au un caracter specific, rezultat din istoria,

geografia şi interesele proprii, Carta Unităţii Africane dezvoltă o concepţie unidimensională,

selectivă, asupra drepturilor omului, fiind exclusiv anticolonială; s-a observat, pe bună dreptate,

că şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din 1950 excludea din domeniul său de aplicare

teritoriile colonizate, cu excepţia cazului în care exista o declaraţie expresă a statului colonial

(art. 56), anticipând parcă crearea, într-un viitor nedeterminat, a unui sistem african de protecţie a

drepturilor omului. Aşa se face că prin Carta Unităţii Africane se creează obligaţii juridice

83

privind dreptul popoarelor, dar drepturile omului sunt trimise în sfera competenţelor naţionale.

Această filosofie socială proprie Africii se datorează faptului că aici ,,individul se confundă cu

grupul social”, fiind de neconceput ca fiinţă singulară, existând doar prin grup, care reprezintă

condiţia materială a existenţei sale, cadrul natural al evoluţiei sale şi finalitatea împlinirii lui.

Consecinţa juridică a acestei concepţii totemice a fost materializată în voinţa comună a statelor

africane de a accentua eliminarea colonialismului, deoarece colonialismul reprezintă în sine o

negare a drepturilor omului, iar dreptul popoarelor la autodeterminare este afirmat ca o condiţie

prealabilă a drepturilor omului.

Chiar dacă diferă de filosofia europeană a drepturilor individului, invocate împotriva

grupului şi a puterii politice, şi nu aduce contribuţii semnificative la dezvoltarea drepturilor

omului, Carta Unităţii Africane a avut menirea de a da, în anii de început a organizaţiei,

impulsurile necesare pentru consacrarea decolonizării şi eliminării apertheidului, lăsând statelor

membre aproape toate responsabilităţile privind protecţia drepturilor omului pe continent. După

realizarea scopului propus iniţial, s-a putut trece şi la acţiuni conjugate mai concrete pentru

instituirea unui sistem african de protecţie a drepturilor omului, primul pas în această direcţie

fiind făcut la Nairobi, în 1981, prin adoptarea de către Conferinţa O.U.A. a Cartei Africane a

Drepturilor Omului şi Popoarelor, denumită adesea şi ,,Carta de la Banjul”, după localitatea unde

fusese definitivat proiectul Cartei. Chiar dacă pentru intrarea în vigoare a instrumentului s-a

impus ratificarea acestuia cu o majoritate absolută a statelor membre ale Organizaţiei Unităţii

Africane, Carta a intrat în vigoare în 1986, fiind ratificată până în 2004 de 53 de state. Adoptarea

acestui document a adus o contribuţie decisivă la dezvoltarea dreptului regional african, prin

înlăturarea unei lacune esenţiale în materie de promovare a drepturilor omului.

8.2. Fundamentul juridic al sistemului african de protecţie a drepturilor omului:

Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor

Din punct de vedere juridic, sistemul african de protecţie a drepturilor omului este

fundamentat pe Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, adoptată în iunie 1981 la

Nairobi (Kenya) de către Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.) şi intrată în vigoare în

octombrie 1986.

Acest document este şi el pătruns de filosofia colectivistă africană, acordând, prin

normele pe care le stipulează, o atenţie prioritară drepturilor popoarelor din care să izvorască şi

garanţii pentru drepturile omului, chiar dacă procesul decolonizării luase sfârşit, iar dreptul

popoarelor era conceput doar ca un drept la independenţă, şi nu la secesiune, faţă de care UA

este complet ostilă în numele principiilor inviolabilităţii frontierelor şi integrităţii teritoriale;

dispoziţiile referitoare la drepturile popoarelor evocă azi mai degrabă tendinţa de colectivizare a

drepturilor omului prin aşa-zisele ,,drepturi de solidaritate” din generaţia a treia. Din această

perspectivă, Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor prezintă specificul că găzduieşte

în acelaşi cadru concepte care sunt adesea antinomice ca individ şi popor, drepturi individuale şi

drepturi colective, drepturi clasice şi drepturi postmoderne, drepturi şi îndatoriri, deosebindu-se

substanţial de convenţiile de protecţie a drepturilor omului de pe alte continente.

Documentul african reflectă mai degrabă instrumentele ONU referitoare la drepturile

omului, adaptate însă la virtuţile tradiţiei istorice şi valorile civilizaţiei africane, motiv pentru

care, în Preambulul său, ea enunţă faptul că ,,este esenţial a se acorda în viitor o atenţie deosebită

dreptului la dezvoltare” şi că ,,drepturile civile şi politice nu pot fi disociate de drepturile

economice, sociale şi culturale, nici conceptual, nici ca universalitate”, înfăptuirea lor fiind ,,o

garanţie pentru exerciţiul drepturilor civile şi politice”. Acesta poate fi unul dintre motivele

84

datorită căruia tratatul african este conceput într-o formă care să permită statelor impunerea unor

restrângeri şi limitări excesive în privinţa exerciţiului drepturilor proclamate57

. Negând parcă

eventualele acuze de ,,imaturitate” civilizaţională şi politică, pe baza unei clauze de

nediscriminare cuprinzătoare şi a unei clauze consacrând o protecţie egală a indivizilor, Carta

conţine prevederi privind: garantarea dreptului la viaţă; interzicerea sclaviei, torturii,

tratamentelor sau pedepselor crude, inumane sau degradante, a arestării şi reţinerii în mod ilegal

a indivizilor; interzicerea sancţiunilor retroactive; asigurarea înfăptuirii justiţiei şi desfăşurării

unui proces corect; garantarea libertăţii de religie, a dreptului individului la informare, la

exprimarea liberă a opiniilor; recunoaşterea libertăţii de circulaţie şi interzicerea expulzărilor în

masă; apărarea dreptului de proprietate, dreptului la muncă şi la retribuţie egală pentru muncă

egală, garantarea dreptului la sănătate, dreptului la educaţie, precum şi a dreptului individului de

a participa la viaţa culturală a comunităţii; drepturi speciale instituite pentru protecţia

vârstnicilor, infirmilor şi copiilor.

Uneori, Carta foloseşte o manieră foarte liberală de trimitere la declaraţiile şi convenţiile

internaţionale, ca în cazul protecţiei drepturilor femeilor şi copiilor, iar alteori, acordarea

libertăţilor este condiţionată de respectarea legii şi ordinii, aşa cum se întâmplă în cazul libertăţii

de conştiinţă, liberei profesări şi practicări a religiei, libertăţii de asociere şi de exprimare, în

condiţiile în care nu există o clauză generală de derogare pentru stările excepţionale, ci doar o

trimitere la alte instrumente internaţionale; se consideră chiar că o astfel de clauză ar fi inutilă

din moment ce unele dispoziţii ale Cartei sunt oarecum cu ,,două tăişuri”, statele având o

competenţă aproape discreţionară în aplicarea acestora, pe baza prevalenţei dreptului popoarelor

faţă de drepturile omului. În privinţa dreptului popoarelor, Carta menţionează dreptul la

autodeterminare şi la deplina suveranitate a statelor contractante asupra propriilor resurse

naturale, la dezvoltare, la pace şi la un mediu general prielnic pentru dezvoltarea lor, consolidând

astfel nu numai agenda politică a Unităţii Africane, ci şi pe cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Din această perspectivă, faptul că în Carta Africană sunt proclamate şi obligaţii, diferite de cele

din Convenţia interamericană, nu este deloc surprinzător. Aceste obligaţii se împart în două mari

categorii: prima dintre acestea cuprinde obligaţiile ce pot fi caracterizate ca fiind corelative

drepturilor consacrate (de a respecta drepturile celorlalţi semeni, legea, securitatea colectivă,

morala şi interesul comun), iar cea de-a doua înglobează restricţii ale beneficiarului dreptului,

înfăţişate ca îndatoriri (obligaţia de a-şi respecta părinţii şi de a-i întreţine la nevoie ori de a

păstra şi consolida solidaritatea socială şi naţională, în special atunci când aceasta din urmă este

pusă în pericol). Graniţa dintre cele două categorii este însă destul de vagă şi imprecisă, astfel

încât îndatoririle conţin în substanţa lor riscul ca guvernele să abuzeze de prerogativele

respective58

.

Una dintre trăsăturile particulare ale Cartei Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor

o constituie faptul că din conţinutul ei lipsesc anumite drepturi fundamentale, precum dreptul la

cetăţenie (lipsa acestui drept se justifică pe considerentul că această calitate de membru al

comunităţii africane are la bază legăturile de familie, clan, trib şi naţiune), dreptul la liberă

alegere a partenerului de căsătorie (a cărui absenţă se explică prin existenţa anumitor tradiţii ale

statului african cu privire la căsătorie), dreptul la odihnă, dreptul la timp liber, dreptul la un nivel

de viaţă adecvat.

57

Thomas Buergenthal, Renate Weber, op.cit., p. 159-172.

58

Ion Dragoman, op. cit., p. 145.

85

8.3. Protecţia jurisdicţională a drepturilor omului prin intermediul Comisiei

Africane a Drepturilor Omului şi Popoarelor

Pentru respectarea şi punerea în practică a prevederilor Cartei a fost înfiinţată Comisia

Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, un organism tehnic independent, alcătuit din 11

membri, care îşi exercită funcţia în nume propriu şi nu ca reprezentanţi ai vreunui stat, pe durata

unui mandat de 6 ani. Ei sunt aleşi de Adunarea Şefilor de Stat şi de Guvern ai Organizaţiei

Unităţii Africane, pe baza propunerilor statelor care fac parte din această organizaţie.

Având ca obiectiv specific înlăturarea unor încălcări grave sau masive ale drepturilor

omului şi popoarelor, Comisia Africană înglobează mai multe tipuri de competenţă:

- competenţă de promovare (propune iniţiative care au ca scop aplicarea unitară a

surselor juridice pe care îşi fundamentează activitatea Comisia);

- competenţă quasi-judiciară, care constă în: competenţă interpretativă (Comisia este

abilitată să interpreteze dispoziţiile Cartei O.U.A.); competenţă contencioasă sau jurisdicţională

(Comisia este abilitată să soluţioneze plângerile individuale sau interstatale formulate împotriva

violării drepturilor omului); competenţă quasi-legislativă sau quasi-judiciară (Comisia este

abilitată să stabilească principii şi norme referitoare la soluţionarea problemelor juridice din acest

domeniu, precum şi să formuleze proiecte legislative).

Procedura de judecată

În cazul plângerilor individuale, petiţia se adresează direct Comisiei Africane a

Drepturilor Omului şi Poporelor, care o analizează sub aspectul admisibilităţii, ceea ce presupune

îndeplinirea cumulativă a două condiţii:

- epuizarea de către petent a tuturor căilor de recurs intern;

- reclamaţia să nu se bazeze exclusiv pe informaţii difuzate prin mass-media.

Concluziile Comisiei sunt transmise Adunării Şefilor de Stat şi de Guvern ai O.U.A., care

poate hotărî continuarea examinării cauzei de către Comisie, examinare ce se va finaliza cu un

raport, în care sunt trase concluzii şi făcute recomandări. Raportul este înaintat Adunării Şefilor

de Stat şi de Guvern, care poate dispune publicarea sau restituirea sa pentru modificări. Impactul

produs de dezbaterea şi publicarea raportului asupra statelor vinovate de violarea anumitor

drepturi le determină pe acestea să ia măsurile cuvenite pentru îndreptarea situaţiei.

În cazul plângerilor inter-state, sesizarea Comisiei poate avea loc prin două modalităţi:

- prin înaintarea unui memoriu Comisiei Africane de către statul care se consideră

prejudiciat. După comunicarea memoriului, se iniţiază dezbateri bilaterale pentru rezolvarea

situaţiei, iar dacă în termen de 3 luni de la comunicarea memoriului nu se rezolvă situaţia, oricare

dintre state poate adresa Comisiei o plângere interstatală;

- prin intermediul plângerii inter-state, posibilitate care nu este condiţionată de epuizarea

primei variante, statele putând sesiza direct Comisia, fără a înainta un memoriu în prealabil.

După depunerea materialelor probatorii de către cele două părţi şi după audierea lor,

Comisia întocmeşte un raport în care sunt expuse faptele, sunt menţionate concluziile şi măsurile

ce se impun a fi luate. Raportul se va transmite părţilor implicate şi Adunării Şefilor de Stat şi de

Guvern, care îl poate lua în dezbatere. Nu există un mecanism pragmatic de ducere la îndeplinire

a măsurilor prevăzute în raportul Comisiei Africane.

Sistemul african de protecţie a drepturilor omului ar putea fi perfecţionat prin intrarea în

vigoare a Protocolului de la Uagadugu (Burkina Faso) din 1998 la Carta Africii, prin care se va

institui Curtea Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor. Începând din aprilie 2007, judecători

ai Curţii Africane au depus jurământul; cu toate acestea, Curtea nu era încă operaţională. În

86

momentul în care va deveni operaţională, Curtea va avea jurisdicţie asupra Cartei Africane şi a

Protocoalelor sale şi asupra oricăror altor instrumente relevante privind drepturile omului,

ratificate de părţile implicate. Curtea va accepta plângeri din partea Comisiei, a statelor membre

şi a organizaţiilor africane interguvernamentale.

Nu putem încheia prezentarea mecanismului african de garantare a libertăţilor umane

fundamentale fără câteva precizări referitoare la aplicarea dreptului internaţional umanitar, mai

ales în condiţiile perpetuării conflictelor armate interne şi internaţionale în Africa, care pune în

pericol nu numai pacea şi securitatea regiunii, ci şi pe cea a întregii lumi. Din această cauză,

rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite se referă deseori la violarea

drepturilor omului şi a dreptului internaţional umanitar în state precum Republica Democrată

Congo, Sudan, Liberia, Sierra Leone, Coasta de Fileş, Somalia, solicitând insistent prinderea

vinovaţilor şi deferirea lor spre judecată Tribunalului Penal Internaţional de la Arusha

(Tanzania), creat de ONU în 1994, după genocidul din Ruanda.

De altfel, ca orice altă organizaţie regională de securitate (aşa cum sunt şi OSA sau Liga

Arabă), Uniunea Africană s-a angajat mai activ, din 1993, în lupta contra catastrofelor umanitare

provocate de recursul la arme, prin crearea unui mecanism de gestionare a crizelor şi

reglementare a conflictelor, care are ca o componentă de bază un Consiliu de Pace şi Securitate

African, ceea ce-i permite să se implice în operaţiunile de menţinere a păcii, cu sprijinul

Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Uniunii Europene. Încercând să răspundă provocărilor de

ordin umanitar, Unitatea Africană a adoptat, în anul 2001, Carta africană a drepturilor şi

bunăstării copilului, care interzice, printre altele, folosirea copiilor mai mici de 15 ani în

războaie, deoarece aceasta reprezintă o încălcare gravă a dreptului umanitar. Alte măsuri

prevăzute în Cartă vizează dezarmarea şi demobilizarea combatanţilor ilegali din diferite teatre

de război sau stoparea traficului ilicit de diamante şi buşteni, care afectează dezvoltarea unor ţări

africane şi implică acţiuni ale criminalităţii organizate transnaţional. Literatura de specialitate

consideră că amploarea problemelor umanitare şi handicapul economic cronicizat al

continentului african nu trebuie totuşi să minimalizeze importanţa eforturilor depuse de Unitatea

Africană în ultimii în scopul protecţiei drepturilor omului59

.

8.4. Drepturile omului pe continentul asiatic

Sistemul asiatic de protecţie a drepturilor omului se află, am putea spune, într-o fază

incipientă de cristalizare, emergenţa şi evoluţia sa fiind încetinită de un complex de factori de

ordin cultural, religios sau politic. Cultura asiatică a manifestat până nu demult o vădită reticenţă

la adresa influenţelor occidental-europene sau nord-americane, încercând să păstreze nealterate

tradiţiile şi cutumele care guvernau de milenii această parte a lumii. Un alt obstacol greu de

depăşit în calea afirmării drepturilor omului l-au constituit regimurile dictatoriale care s-au

perindat la conducerea unor state importante din această regiune. Comunismul a prins rădăcini

atât de adânci în ţări precum China, Vietnam, Cambodgia, Coreea de Nord, Laos, încât nu numai

că drepturile omului nu au putut fi exercitate în plenitudinea lor, ci au fost chiar suprimate.

Intervenţiile americane pentru menţinerea democraţiei în Vietnam şi Coreea, motivate prin

exercitarea dreptului de intervenţie umanitară, au fost sortite eşecului şi s-au soldat, pe lângă

pierderile inerente de vieţi omeneşti, cu scindarea unor naţiuni (Coreea a fost divizată în Coreea

de Nord şi Coreea de Sud) pe criterii de viziune şi orientare politică. Utopia comunistă din

Coreea de Nord a atins paroxismul; un întreg popor suferă în tăcere, iar ameninţările armelor

nucleare opresc N.A.T.O. de la o intervenţie brutală pentru restabilirea democraţiei şi apărarea

59

Jean-François Berger, Organizaţia Unităţii Africane pe terenul umanitar, în R.R.D.U. nr. 40/2002, p. 37

87

drepturilor omului. Dincolo de reminiscenţele comuniste din unele state, sistemul asiatic a

început să evolueze, lent, dar progresiv. Un pas important în această direcţie a fost făcut prin

adoptarea Cartei Asiatice a Drepturilor Omului.

Apariţia Cartei a fost posibilă datorită eforturilor Comisiei Asiatice a Drepturilor Omului,

care, împreună cu o serie de organizaţii neguvernamentale din domeniul drepturilor omului, a

proclamat, la 17 mai 1998, Carta Asiatică a Drepturilor Omului, la Kwangiu, în Coreea de Sud.

Fără a fi vorba de o enumerare exhaustivă a drepturilor recunoscute de Carta Asiatică, aceasta

cuprinde: dreptul la viaţă, dreptul la pace, dreptul la democraţie, dreptul la identitate culturală,

dreptul la libertatea religiei şi a conştiinţei, dreptul la dezvoltare şi la justiţie socială, dreptul

,,grupurilor vulnerabile”60

, dreptul femeilor la oportunitatea angajării, dreptul femeii la alegerea

liberă a profesiei, dreptul femeii la asistenţă socială, dreptul femeii la remuneraţie egală cu

bărbatul pentru munca prestată în aceleaşi condiţii, dreptul femeii la compensare privind munca

în familie, dreptul femeii la protecţia sănătăţii, dreptul femeii la protecţia muncii, dreptul femeii

la protecţie socială în timpul sarcinii, când munca poate fi vătămătoare, dreptul la o participare

egală a femeilor la viaţa publică, politică şi socială.

În ceea ce priveşte protecţia şi consacrarea drepturilor copiilor, Carta Asiatică recomandă

tuturor statelor din zonă să adopte Convenţia privind Drepturile Copilului, elaborată de Adunarea

Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989. Mecanismul prin care sunt duse la îndeplinire

prevederile Cartei Asiatice este reprezentat de Comisia Asiatică a Drepturilor Omului.

Un capitol special al Cartei este dedicat consolidării drepturilor omului. Conform art.15

din Cartă, protecţia drepturilor trebuie să aibă la bază următoarele principii:

- principiul protecţiei drepturilor omului împotriva încălcărilor efectuate de către stat,

societatea civilă şi societăţile comerciale;

- principiul responsabilităţii tuturor grupurilor sociale, conform căruia, alături de

responsabilitatea statului privind promovarea şi întărirea drepturilor omului, intervine şi

responsabilitatea grupurilor sociale.

Creată în anul 1986, la iniţiativa unui colectiv de jurişti şi de activişti în domeniul

drepturilor omului, Comisia Asiatică a Drepturilor Omului este o organizaţie neguvernamentală,

cu sediul la Hong Kong, care îşi desfăşoară activitatea în domeniul protecţiei drepturilor omului.

Scopurile sau obiectivele declarate ale Comisiei sunt: crearea unui veritabil sistem

regional de protecţie a drepturilor omului în Asia (scop fundamental); protejarea şi promovarea

drepturilor omului; promovarea unei egalităţi sociale; dezvoltarea unei comunicări rapide prin

folosirea tehnicilor de comunicare moderne, în scopul încurajării acţiunilor rapide de protejare a

drepturilor omului, de îndreptare a greşelilor şi de prevenire a încălcării acestor drepturi în viitor;

promovarea de modele proprii pentru protecţia dreptului la educaţie; promovarea unei apropieri

de şcoala naţională; promovarea unor reforme proprii privind domeniul legal şi administrativ, în

special privind justiţia şi poliţia; realizarea unei strânse colaborări cu victimele violării

drepturilor omului; participarea la procesul de menţinere a păcii, la reconcilieri şi la rezolvarea

conflictelor prin intermediul comisiilor şi tribunalelor internaţionale; iniţierea unor programe

religioase şi culturale în scopul promovării drepturilor omului; încurajarea procesului de

ratificare a instrumentelor O.N.U. pentru protecţia drepturilor omului de către statele din regiune;

încurajarea dezvoltării legislaţiilor interne ale statelor din zonă; stimularea formării unor comisii

60

Carta Asiatică a Drepturilor Omului denumeşte ,,grupuri vulnerabile” acele formaţiuni sociale care sunt slabe

datorită unor motive istorice sau de altă natură. Este vorba de persoanele care au avut conflicte civile cu Guvernul şi

au fost nevoite să-şi părăsească casa şi să se refugieze în alt loc, în ţară sau în străinătate. Un alt exemplu îl

constituie pescarii şi ţăranii, a căror viaţă se degradează datorită marilor patroni.

88

naţionale pentru drepturile omului; cooperarea cu toate organizaţiile care activează în domeniul

drepturilor omului pentru dezvoltarea unui mecanism regional al drepturilor omului.

Organizare:

- Comitetul director - care asigură conducerea organizaţiei, fiind format dintr-un

preşedinte, un director executiv şi 4 membri;

- Comitetul de consilieri - care este format din 10 specialişti de marcă, ce activează în

domeniul drepturilor omului;

- Grupul de bază - care cuprinde aproximativ 200 de membri;

- Membrii - care sunt în număr nelimitat.

Funcţii principale:

- funcţia de investigare - presupune realizarea unor anchete de către o Comisie de

Investigaţii, formată din 3 membri care nu trebuie să aibă nicio legătură cu ţara în care se

efectuează ancheta ce vizează încălcarea drepturilor omului;

- funcţia de prevenţie - se realizează în special prin intermediul derulării unor programe

educaţionale în domeniul drepturilor omului şi prin luarea unor măsuri efective de monitorizare a

drepturilor omului.

Carta Asiatică subliniază necesitatea creării unor instituţii regionale pentru protecţia

drepturilor omului. De asemenea, se menţionează şi imperativul creării unei Curţi regionale a

drepturilor omului, la care să aibă acces atât organizaţiile neguvernamentale din domeniul

drepturilor omului, precum şi alte organizaţii sociale. Rolul acestei Curţi ar fi acela de a întări

protecţia drepturilor omului în regiune.

Titular de disciplină, Lect.univ.dr. Ghidirmic Bogdan