URMĂRIREA PENALĂ

CARACTERIZARE GENERALĂ A URMĂRIRII PENALE

§1. Definiţie. Urmărirea penală reprezintă prima etapă a procesului penal, etapă ce permite, prin intermediul funcţiilor specifice, trecerea dosarului în faza de judecată.

§2. Obiect. Potrivit art. 200, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la:

1) existenţa infracţiunilor;2) identificarea făptuitorilor;3) stabilirea răspunderii făptuitorilor.

Obiectivul urmăririi penale este stabilirea faptului dacă se impune sau nu trimiterea în judecată a unei persoane. Urmărirea penală nu are ca obiectiv stabilirea existenţei unei infracţiuni şi vinovăţia persoanei identificate ca fiind făptuitorul dincolo de orice îndoială rezonabilă, ci, în mod esenţial, obiectivul urmăririi penale este acela de strîngere a probelor necesare formulării unei acuzaţii şi trimiterii inculpatului în faţa instanţei în vederea judecării sale. Prin probele strânse în faza de urmărire penală procurorul urmăreşte să dovedească doar o suspiciune rezonabilă împotriva unei persoane, suspiciune care poate fundamenta o acuzaţie în materie penală şi care poate justifica o trimitere în judecată a acuzatului.

Sublinierea acestui obiectiv al urmăririi penale este necesară pentru a înlătura o confuzie ce îşi păstrează încă procesul penal român o anumită influenţă, confuzie datorată apartenenţei sistemului român la sistemul sovietic de procedură penală: în procesul penal etapa esenţială este judecata, şi nu urmărirea penală. Urmărirea penală este doar o etapă pregătitoare a judecăţii. Din acest considerent, judecata nu trebuie să se limiteze la o simplă evaluare a dosarului de urmărire penală, ci în faza de judecată, în mod nemijlocit, se impune readministrarea, în măsura în care este posibil (ex: efectuarea unei percheziţii domiciliare nu poate fi reluată în faza de judecată) şi punerea în discuţie a tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale.

§3. Limite. Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală cunoaşte următoarele două limite :1) limita iniţială: rezoluţia de începere a urmăririi penale2) limita finală: soluţia procurorului de trimitere / netrimitere în judecată.

Sub aspectul obiectului, urmărirea penală se limitează la fapta şi persoana faţă de care s-a început urmărirea penală sau faţă de care s-a dispus extinderea cercetărilor penale.

§4. Caractere. Urmărirea penală cunoaşte următoarele trăsături:1) caracter nepublic : nu orice persoană are acces la efectuarea actelor de urmărire penală2) caracter necontradictoriu : în cursul urmăririi penale, administrarea probelor sau soluţionarea

unor cereri nu impune punerea în discuţia părţilor în mod contradictoriu. Chiar dacă apărătorii părţilor participă la efectuarea unor acte de urmărire penală, participarea se reduce la o simplă asistare, fără a fi recunoscută o dezbatere contradictorie. Urmărirea penală dobândeşte caracter contradictoriu atunci când se desfăşoară unele proceduri jurisdicţionale (ex. : soluţionarea de către

1

judecător a propunerii de arestare preventivă ; soluţionarea propunerii de percheziţie domiciliară nu are caracter contradictoriu)

3) caracter preponderant scris : decurge din lipsa de contradictorialitate. Astfel, declaraţia unui martor presupune într-adevăr o relatare verbală, dar dacă apărătorii părţilor sun prezenţi, aceştia nu pot adresa martorului întrebări, iar declaraţia martorului a se consemnează în scris.

§5. Organele competente să efectueze urmărirea penală. În baza art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori (v. art. 209) şi de către organele de cercetare penală (organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale). Procurorul reprezintă principalul organ de urmărire penală.

Organele de cercetare penală pot efectua acte de cercetare penală sub rezerva acelor acte ce reprezintă atributul exclusiv al procurorului ca titular al funcţiei de acuzare (ex.: punerea în mişcare a acţiunii penale, extinderea cercetării penale, trimiterea / netrimiterea în judecată). Distingem astfel între :

1) cercetarea penală → aparţine organelor de cercetare penală şi presupune în primul rând efectuarea de procedee probatorii (ascultarea învinuitului sau inculpatului, ascultarea martorilor)

2) urmărirea penală = cercetarea penală + acte specifice funcţiei de acuzare → aparţine procurorului

În domeniul organelor de cercetare penală, principalele modificări aduse prin Legea nr. 356/2006 au avut ca obiect desemnarea lucrătorilor din poliţia judiciară. Potrivit art. 201 alin. 3 ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare funcţionează lucrători specializaţi din Ministerul Internelor şi Reformei Administraţiei:

1) desemnaţi nominal de ministrul internelor şi reformei administrative, 2) cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ, şi 3) care îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de pe lângă

ÎCCJ. Retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă ÎCCJ conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare.

Organele de cercetare penală deţin competenţa generală în a efectua cercetarea penală. Potrivit art. 209 alin. 3 procurorul are o competenţă concretă, expres prevăzută de lege. Înafara infracţiunilor prevăzute expres, procurorul poate prelua orice cauză de la organul de cercetare penală în vederea efectuării urmăririi penale.

În cauzele în care urmărirea penală trebuie efectuată în mod obligatoriu de către procuror, organele de cercetare penală pot efectua acte de urmărire penală în doar două situaţii :

1) art. 213 : organul de cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui. Lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, prin procurorul care exercită supravegherea activităţii organului ce le-a efectuat, procurorului competent.

2) art. 217 : în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. Delegarea organelor de cercetare penală trebuie să respecte cerinţele impuse de art. 135 cu trimitere la art. 132 (spre exemplu, nu poate fi delegată dispunerea începerii urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale)

În ceea ce priveşte competenţa procurorului, potrivit art. 209 alin. 4 este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (ex. : urmărirea penală într-o cauză ce are ca obiect o infracţiune de omor este în competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă tribunal, urmărirea penală într-o cauză ce are ca obiect o infracţiune de furt săvârşită de un senator este în competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă ÎCCJ).

Potrivit art. 209 alin. 41 procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic superior, când:

2

a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor; b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii instanţei; c) există pericolul de tulburare a ordinii publice; d) urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Textul a fost declarat neconstituţional prin decizia nr. 1058/2007. În motivare, Curtea Constituţională a arătat că:

(…) Restrângerea posibilităţii procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic superioare de a prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, realizată prin dispoziţiile lit.a), b), c) şi d) ale art. 209 alin. 41 din Cpp, încalcă în mod vădit prevederile art.132 alin.(1) din Constituţie, potrivit cărora “Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”, astfel încât, în ceea ce priveşte aceste dispoziţii legale, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie admisă.

Curtea reţine în acest sens că principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public, prevăzut de dispoziţiile constituţionale mai sus menţionate, şi care conferă specificul acestei categorii de magistraţi, semnifică legătura existentă între procurorii care compun Ministerul Public, în considerarea căreia aceştia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte, din ordinul acestora. În virtutea statutului procurorilor consacrat de Constituţie, diferit de cel al judecătorilor, care sunt independenţi, controlul ierarhic în activitatea procurorilor nu se poate realiza fără posibilitatea efectuării actelor şi lucrărilor de competenţa procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic inferioare de către însuşi procurorul ierarhic superior, care controlează activitatea procurorilor din subordinea sa. Aşa fiind, reglementarea, cu caracter strict şi limitativ, a unor situaţii în care cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare pot fi preluate, pentru efectuarea urmăririi penale, de procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare restrânge în mod nejustificat competenţa acestora din urmă, cu consecinţa încălcării principiilor care guvernează activitatea Ministerului Public.

Chiar dacă, aparent, lit.d) teza întâi a art.209 alin.41 din Cpp atenuează caracterul excesiv de restrictiv al dispoziţiilor cuprinse în lit.a), b) şi c), prin referirea la „alte împrejurări obiective” în care există posibilitatea preluării cauzelor în discuţie, teza finală a aceluiaşi text de lege anulează, practic, acest efect, deoarece condiţionează măsura preluării cauzelor de „acordul procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală”. Această condiţie impusă de lege nu numai că este într-o vădită contradicţie cu principiul controlului ierarhic ce guvernează activitatea procurorilor, ci poate crea şi suspiciuni cu privire la modul în care aceşti magistraţi îşi îndeplinesc atribuţiile, întrucât induce ideea posibilităţii unei “negocieri”, pe linie ierarhică, a competenţei de efectuare a urmăririi penale, în funcţie de diversele particularităţi ale unor cauze.

În plus, limitarea de competenţă stabilită prin prevederile lit.a), b), c) şi d) ale art.209 alin.41 din Cpp se poate dovedi, în practică, o piedică în calea eficientizării activităţii de urmărire penală, ceea ce contrazice însăşi raţiunea reglementării exprese a posibilităţii procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic superioare de a prelua, în vederea urmăririi penale, cauze din competenţa parchetelor ierarhic inferioare.

§6. Actele organelor de urmărire penală. Potrivit art. 203 în desfăşurarea urmăririi penale, organul de urmărire dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale prin ordonanţă, acolo unde legea prevede aceasta (ex.: punerea în mişcare a acţiunii penale, suspendarea urmăririi penale), iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată (ex. : începerea urmăririi penale). Constatarea efectuării unor procedee probatorii se consemnează în proces verbal (ex. : procesul verbal de cercetare la faţa locului).

Atunci când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate anumite măsuri ce intră în competenţa exclusivă a procurorului sau judecătorului, face propuneri motivate pe care le înaintează procurorului. Aceste propuneri se consemnează într-un referat (ex. : referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale).

În mod exclusiv, de competenţa procurorului este întocmirea rechizitoriului ca act de trimitere în judecată.

3

FORMELE FUNDAMENTALE ALE ACTIVITĂŢILOR DE URMĂRIRE PENALĂ

Având în vedere competenţa de efectuare şi calitatea procurorului de a fi conducător al urmăririi penale şi titular al funcţiei de acuzare, în sistemul român, activităţile de urmărire penală (în sens larg) se pot clasifica în două categorii: cercetările penale şi urmărirea penală (în sens restrâns).

Această distincţie se fundamentează şi pe natura juridică distinctă a calor două categorii de organe de urmărire penală: organul de cercetare penală şi procurorul.

organ de execuţie organ judiciaractivitate de strângere a probelor ca urmare a dispoziţiilor organelor judiciare, fără a se recunoaşte dreptul de a face aprecieri asupra probelor strânse şi de a da soluţii sau de a lua măsuri procesuale

activitate de strângere a probelor + activitate de evaluare a probelor în care se recunoaşte dreptul de a aprecia probele şi de a pronunţa soluţii procesuale sau de a lua măsuri procesuale

cercetarea penală urmărirea penală

Organul de cercetare penală trebuie să fie considerat astfel un organ de execuţie aflat sub supravegherea procurorului şi care desfăşoară cercetarea penală, iar procurorul reprezintă organul judiciar care are dreptul de a lua decizii în exercitarea funcţiei de acuzare .

În sistemul român însă, activitatea organelor de cercetare penală depăşeşte activitatea „administrativă” de strângere a probelor, aceste organe putând face şi evaluări a probelor prin dispunerea unor măsuri procesuale (ex.: reţinerea). În egală măsură, sistemul român recunoaşte organelor de cercetare penală o competenţă materială proprie în efectuarea cercetării penale.

Secţ. I. Cercetările penale

§1. Noţiune. Cercetarea penală înseamnă orice activitate de urmărire penală efectuată în mod nemijlocit de organele de cercetare penală, cu excepţia celor date în competenţa exclusivă a procurorului ori efectuate personal de către procuror în calitate de titular al funcţiei de acuzare în procesul penale.

Exemplu: într-o cauză ce are ca obiect săvârşirea unei infracţiuni de furt în formă simplă, cercetarea penală aparţine organului de cercetare penală, dar anumite acte (punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea / netrimiterea în judecată) sunt în competenţa exclusivă a procurorului.

Activitatea de cercetare penală se desfăşoară sub supravegherea procurorului.

§2. Categorii de activităţi efectuate de OCP. Organele de cercetare penală efectuează în cauzele ce au ca obiect infracţiuni de competenţa acestora:

1. dispunerea începerii urmăririi penale, sub rezerva confirmării procurorului;2. acte de cercetare penală (ex.: ascultări de persoane; dispunerea unor constatări tehnico –

ştiinţifice; percheziţia corporală etc.);3. dispunerea unor măsuri procesuale (ex.: reţinerea pe o durată de până la 24h);7. propunerea de soluţii, materializate în referate, privind acele acte de competenţa exclusivă a procurorului (ex.: referat cu propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, referat cu propunere de netrimitere în judecată).

Secţ.II. Urmărirea penală

§1. Noţiune. Urmărirea penală aparţine procurorului şi cuprinde atât ipotezele de urmărire penală proprie a procurorului, cât şi exercitarea de către acesta a supravegherii asupra actelor de cercetare penală şi dispunerea actelor ce pun în valoare funcţia de acuzare.

§2. Urmărirea penală efectuată personal de către procuror. În baza art. 209 procurorul efectuează personal acte de urmărire în două situaţii:

1) cu titlul facultativ, în cauzele pe care le supraveghează în baza art. 209 alin.24

2) în infracţiunile pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (art. 209 alin.3): art. 155 - 173, art. 174 - 177, art. 179, art. 189 alin. 3 - 6, art. 190, art. 191, art. 211 alin. 3, art. 212, art. 236, art. 239, art. 2391, art. 250, art. 252, art. 2531 - 255, art. 257, art. 265 - 268, art. 273 - 276, art. 279-1, art. 280, art. 280-1, art. 302-2, art. 317, art. 323 şi art. 356 - 361 din C. pen., în cazurile arătate în art. 27 pct. 1 lit. b) - e), art. 281 pct. 1 lit. b) şi pct. 5, art. 282 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1 din prezentul cod, în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii, precum şi în cazul altor infracţiuni date prin lege în competenţa sa.

§3. Supravegherea exercitată de procuror asupra activităţii de cercetare penală. Potrivit art. 218 procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a

poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale.

Această supraveghere cunoaşte două modalităţi: 1) Supravegherea din oficiu – procurorul supraveghează activitatea de cercetare penală prin

următoarele forme :a) verificarea lucrărilor de cercetare penală (art. 218 alin. 3)b) participare la efectuarea oricărui act de cercetare penală (art.218 alin.3)c) trecerea cauzei de la un organ la altul (art.217)d) autorizarea, confirmarea, aprobarea sau avizarea unor actee) dispoziţii obligatorii (art.219).

În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală, procurorul fiind singurul competent în acest sens. Totuşi, art. 219 prevede că în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse.

Probleme: Comentaţi valoarea juridică a dispoziţiilor date de procuror organelor de cercetare penală.f) infirmarea actelor sau măsurilor procesuale nelegale (art.220)

2) Supravegherea la plângere – potrivit art. 275, procurorul efectuează supravegherea asupra activităţii de cercetare penală cu ocazia rezolvării plângerii care se poate introduce împotriva actelor de cercetare penală în măsura în care prin acestea s-a adus o vătămare intereselor legitime ale persoanei.

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Secţ.I. Începerea urmăririi penale

§1. Noţiune. Începerea urmăririi penale reprezintă momentul de declanşare al procesului penal şi produce următoarele efecte:

1 naşterea cadrului legal de exercitare al drepturilor şi obligaţiilor procesuale2 dobândirea de către făptuitor a calităţii procesuale de învinuit (v. art.229)3 devine posibilă luarea unor măsuri procesuale privative de libertate ( reţinerea sau arestarea

preventivă) sau restrictive de libertate (obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara)4 pot fi administrate probe cu respectarea regulilor specifice procesului penal

(!) datele sau informaţiile strânse în cursul actelor premergătoare nu pot primi valoarea de probă întrucât nu au fost administrate cu respectarea dispoziţiilor specifice procesului penal.

Într-adevăr art. 224 alin. 3 prevede că procesul-verbal de consemnare a actelor premergătoare poate constitui mijloc de probă, dar această simplă dispoziţie normativă nu poate realiza o conversie legală a datelor în probe atât timp cât nu au fost respectate regulile legale de administrare a probelor. Doar după ÎUP se poate vorbi, în mod legal, de strângere de probe.

5

Ex.: în baza art. 224 alin. 3, „declaraţia făptuitorului” chiar dacă a fost obţinută fără respectarea regulilor formale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului poate fi utilizată, prin intermediul procesului verbal de consemnare a actelor premergătoare, drept mijloc de probă în procesul penal.

§2. Modalităţi de ÎUP. Urmărirea penală poate fi începută fie numai in rem (cu privire la faptă),

fie in rem şi in personam (cu privire la faptă şi la persoana făptuitorului).De regulă ÎUP se dispune in rem cu privire la faptă, urmând ca unul din obiectivele UP să fie şi

identificarea făptuitorului. ÎUP se dispune in rem doar atunci când nu există date sau informaţii privind persoana făptuitorului.

Ex.: descoperirea unui cadavru; există date şi informaţii suficiente pentru ca fapta să fie considerată omor, dar nu se cunoaşte încă persoana făptuitorului → se dispune ÎUP in rem cu privire la faptă.

Din momentul în care se cunosc date sau se obţin informaţii informaţii privind persoana făptuitorului se va dispune ÎUP şi in personam.

(?) de ce trebuie subliniată această condiţie a ÎUP şi in personam? Pentru ca persoana suspectă să dobândească toate drepturile procesuale recunoscute învinuitului şi pentru a se evita practica neloială a audierii acesteia în calitate de martor (spre exemplu, în Cpp francez se dispune în mod expres că nu poate fi audiată ca martor persoana împotriva căreia există indicii temeinice privind săvârşirea infrcaţiunii ce constituie obiectul cauzei). Atât timp cât există date sau informaţii care susţin suspiciunea rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune, trebuie dispusă ÎUP in personam.

(?) poate fi dispusă percheziţia domiciliară în cazul ÎUP in rem ?

§3. Condiţii. Pentru începerea urmăririi penale trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 1) să existe date sau informaţii privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală2) să nu existe vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în

art. 10, cu excepţia:a) lit. b1 : se dispune obligatoriu începerea urmăririi penale şi b) lit. i : competenţa aparţine în mod exclusiv instanţei.

§4. Procedura. Dispunerea începerii urmăririi penale parcurge următoarele etape:1. verificarea îndeplinirii condiţiilor2. dispoziţia de începere a urmăririi penale

Începerea urmăririi penale se dispune de către organul de cercetare penală sau de către procuror personal. Pentru a fi valabilă, începerea urmăririi penale trebuie dispusă de organul de urmărire penală competent. Ea nu poate face obiectul unei delegări a organului de cercetare penală de către procuror şi nu poate fi dispusă prin comisie rogatorie.

Aspecte importante:

(a) Potrivit art. 228 alin.1 dispoziţia organului de urmărire penală se consemnează într-o rezoluţie, act ce trebuie să conţină data şi ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru special.

Dispoziţia art. 228 alin.1 a fsot modificată prin Legea nr. 356/2006, fiind impuse astfel cumulativ două condiţii privind actul de începere a urmăririi penale:

a) condiţia menţionării exprese a datei şi orei la care s-a dispus începerea urmăririi penale; b) condiţia înregistrării într-un registru special. Raţiunea care stă la baza textului este aceea de a sublinia importanţa începerii urmării penale, ca

moment în care făptuitorul dobândeşte calitatea procesuală de învinuit şi devine titular de drepturi şi obligaţii procesuale. În egală măsură, prin aceste elemente de formalism procesual legiuitorul încearcă să limiteze eventuale abuzuri săvârşite în practică prin operaţiuni de antedatare/postdatare a actului de începere a urmăririi penale şi să garanteze astfel succesiunea legală a actelor procesuale.

6

În plus, noua formă a alin. 31 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 356/2006 unifică natura juridică a actului prin care se dispune începerea urmăririi penale. În mod unitar, atât în ipoteza plângerii şi a denunţului, dar şi în cazul sesizării din oficiu, începerea urmăririi penale se dispune prin rezoluţie. Această modificare se reflectă şi în abrogarea alin. 3, text care dispunea: „când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale”. Modificarea ni se pare firească, deoarece, în esenţă, procesul-verbal reprezintă un înscris ce consemnează derularea unui eveniment, şi nu un act de dispoziţie. Or, începerea urmăririi penale reprezintă un asemenea act de dispoziţie al organului de urmărire penală.

(c) În baza art.228 alin.31, atunci când organul de cercetare penală dispune în cauzele de competenţă proprie începerea urmăririi penale, rezoluţia se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Confirmarea are o importanţă deosebită şi reprezintă asumarea de către procuror, în urma unui control de legalitate şi temeinicie, a actului de începere a urmăririi penale dispus de OCP . Lipsa confirmării determină nulitatea actului de începere a urmăririi penale. Această concepţie subliniază tendinţa legiuitorului de a consolida rolul procurorului de a fi titular şi conducător al urmăririi penale.

Procurorul poate fie să confirme actul, fie să-l infirme. În această ultimă ipoteză procurorul trebuie să dispună soluţii subsidiare, fie continuarea actelor premergătoare, fie chiar soluţia diametral opusă şi anume neînceperea urmăririi penale.

ÎUP dispusă de procuror nu cunoaşte ca şi condiţie de validitate confirmarea conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic superior.

3. citarea învinuitului pentru a se prezenta în această calitate în faţa organului de urmărire penală, comunicarea faptei în raport cu care s-a dispus începerea urmăririi penale, precum şi a încadrării juridice, comunicarea dreptului la apărător şi a dreptului de a nu face declaraţii. Îndeplinirea acestor formalităţi trebuie consemnată într-un proces-verbal.

Chemarea învinuitului în faţa OUP reprezintă o garanţie importantă a dreptului la apărare întrucât acesta ia cunoştinţă de faptul că s-a început o urmărire penală împotriva sa şi îi este comunicată învinuirea.

4. ascultarea persoanei în calitate de învinuit

§5. Art.10 lit.b1. Caz special de începere a urmăririi penale. Potrivit art. 230 atunci când fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul, sesizat potrivit art. 228 alin. 2, dispune prin ordonanţă (! nu rezoluţie) scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este cazul, persoana care a făcut sesizarea.

Cazul prevăzut la art. 10 lit. b1 nu constituie un caz de blocare a începerii urmăririi penale, ci din contră, dispoziţia de începere este obligatorie urmată de dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni de natură administrativă prevăzută de art. 91 C.pen. Această reglementare se justifică prin :

1) necesitatea ca lipsa de pericol social să fie dovedită prin probe administrate în cursul unui proces penal;

2) aplicarea unei sancţiuni administrative trebuie să fie consecinţa unei soluţii procesuale. Împotriva ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală în temeiul art. 10

alin. 1 lit. b1 se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înştiinţarea prevăzută în art. 246. Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3, iar dacă s-a făcut plângere şi a fost respinsă, după respingerea acesteia (efect suspensiv de executare).

(?) având în vedere că, în baza art. 91 C.pen., procurorul aplică o sancţiune, nu s-ar impune în mod obligatoriu controlul unui judecător asupra acestei decizii? Mai ales în ceea ce priveşte sancţiunea amenzii.

7

Deşi, în principiu, sistemul român se opune recunoaşterii principiului oportunităţii în materie penală, în fapt, aplicarea art. 10 lit. b1 pune în mod direct în valoare acest principiu.

Astfel, în aplicarea art. 181 C. pen., de lege lata, decizia de scoatere de sub urmărire penală nu înlătură regula obligativităţii acţiunii penale întrucât nu suntem în prezenţa unei infracţiuni care să impună această obligativitate. În realitate însă, dincolo de aceste norme de drept material care oricum promovează o concepţie depăşită a noţiunii de „infracţiune”, ceea ce realizează procurorul este o apreciere a caracterului oportun al exerciţiului acţiunii penale. De lege lata, nu suntem în prezenţa unei alternative la acţiunea penală care rămâne în continuare indisponibilă, ci suntem în prezenţa unui obstacol. În practică însă, aplicarea art. 181 şi a textului corelativ procesual a art. 10 lit. b1) reprezintă o alternativă pusă în aplicare prin dreptul de apreciere al procurorului.

§6. Infracţiunile de audienţă. Caz special de începere a urmăririi penale. Potrivit art. 299 dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele constată acea faptă şi identifică pe făptuitor, iar procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. Acest proces-verbal are valoarea unui act de constatare.

Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. În această ipoteză, încheierea de şedinţă are valoarea unui act de începere a urmăririi penale.

(?) în ipoteza în care încheierea de şedinţă are valoare de act de începere a urmăririi penale, nu este încălcat principiul separaţiei funcţiilor judiciare?

Secţ.II. Efectuarea urmăririi penale faţă de învinuit

§1. Noţiune. Urmărirea penală faţă de învinuit se desfăşoară atunci când procurorul nu dispune în cursul urmăririi penale punerea în mişcare a acţiunii penale, formularea acuzaţiei intervenind doar în momentul trimiterii în judecată prin rechizitoriu.

§2. Conţinut. În raport cu criteriile de stabilire a competenţei, urmărirea penală faţă de învinuit se efectuează fie de către organele de cercetare penală, fie de către procuror.

Actele de urmărire penală faţă de învinuit constau în următoarele: 1) activităţi de strângere a probelor privind existenţa infracţiunii, vinovăţia învinuitului,

stabilirea condiţiilor de angajare a răspunderii penale;2) dispunerea măsurii reţinerii de către OCP sau procuror. Arestarea preventivă a învinuitului

este în competenţa exclusivă a judecătorului.3) dispunerea măsurilor asigurătorii de către procuror.

Secţ.III. Efectuarea urmăririi penale faţă de inculpat

§1. Noţiune. Urmărirea penală faţă de inculpat se desfăşoară atunci când procurorul dispune în cursul urmăririi penale punerea în mişcare a acţiunii penale.

8