UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE BUCUREŞTI

SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

SINTEZĂ LA DISCIPLINA

ECONOMIE MONETARĂ

Titular curs : lect. univ. dr. Uţă Cristian

I. MONEDA

1.1. DEFINIREA MONEDEI ŞI FUNCŢIILE SALE

Definirea monedei reprezintă o problemă deosebit de complexă şi sensibilă, studierea fenomenului monetar constituind preocuparea economiştilor de peste 30 de secole. Gândirea monetară a creat o serie de curente şi şcoli, fiecare dintre ele încercând să justifice natura monedei, în strânsă legătură cu economia.Orice acţiune economică implică, sub o formă sau alta, utilizarea banilor. Din această cauză fenomenul economic nu poate fi analizat fără a cunoaşte fenomenul monetar; politica economică are ca şi componentă esenţială politica monetară. Domeniul monetar este un domeniu extrem de important al economiei. Moneda deţine un rol fundamental în viaţa economică, starea monedei reflectă starea economiei; o monedă puternică este simbolul unei economii puternice, în timp ce o monedă slabă este percepută ca reprezentând o economie slabă. Rolul fundamental al monedei în economie rezultă şi din faptul că asupra sa se răsfrâng problemele sistemului economic. Istoria economică relevă faptul că toate crizele economice au fost şi crize monetare, uneori aflându-se la originea marilor crize.

În limbajul curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât fenomenul de „monedă", cât şi cel de „bani".

„Moneda" reprezintă un semn bănesc care se prezintă sub forma unui disc confecţionat din metal, având o anumită greutate, care se utilizează ca mijloc de circulaţie şi de plată . In perioada în care moneda unei ţări era confecţionată din metale preţioase, având valoare proprie deplină, aceasta îndeplinea şi funcţia de rezervă a valorii, de tezaurizare. Moneda are un avers (faţă) pe care este gravată valoarea acesteia şi un revers (verso) pe care sunt gravate semnele distinctive ale statului emitent.

Termenul de monedă, în limba română, provine din limba neogreacă (monedha), dar etimologic termenii „monetar", „monetarism", „monetărie" provin de la termenul latin „monetă", de la denumirea templului zeiţei Junon Moneta (sfătuitoarea), templu în care romanii si-au instalat atelierul de batere a pieselor de metal (templul a rămas vestit prin gâştele care i-au avertizat pe romani de atacul barbarilor din anul 390 Î.C.) .

Noţiunea de bani este mai cuprinzătoare decât cea de monedă, cuprinzând toate semnele băneşti. Costin Kiriţescu dă o definiţie completă a banilor: „banii reprezintă un instrument social, o formă particulară imediat mobilizabilă a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, ce conferă deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente". Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată". Etimologic provenienţa termenului „bani" este necunoscută.

Se observă că atât noţiunea de „monedă" cât şi cea de „bani" au fost definite prin funcţiile pe care le îndeplinesc în economie, şi care sunt, de fapt, aceleaşi. Îndeplinind deci aceleaşi funcţii şi acelaşi rol în economie, distincţia între cele două noţiuni „bani" şi „monedă" nu mai are rost, în practică ele fiind sinonime, folosindu-se una în locul celeilalte, de unde şi similitudinea între „masă monetară" şi „masă bănească".

În sens larg, banii constituie ansamblul modalităţilor de plată direct utilizabile pentru efectuarea tranzacţiilor pe piaţa bunurilor şi serviciilor, altfel spus, ansamblul activelor acceptate peste tot, de toţi şi în toate timpurile, pentru stingerea datoriilor.

Utilizarea banilor se bazează pe încredere; căutând motivele pentru care aceştia sunt acceptaţi de către toţi, ajungem la încredere: un individ acceptă un instrument de plată atunci când ştie cu siguranţă că acesta îi va fi acceptat lui însuşi când va dori să cumpere un bun sau să achite o datorie. Această încredere nu vine de la sine: ea poartă girul statului şi s-a impus progresiv (băncile centrale au o vechime cuprinsă 100 şi 200 de ani). Cei care deţin moneda au „puterea" de a obţine bunuri şi servicii din ţara în care a fost emisă moneda respectivă, dar cei care o emit şi o distribuie au o putere şi mai însemnată: aceea de a influenţa distribuirea avuţiei din ţara respectivă. Este, asemeni tuturor puterilor, o putere disputată: „Money its power", spunea economistul francez Francois Perroux (infirmând teza neutralităţii monedei), reproducând expresia lui Harrod. Istoria monetară ilustrează strălucit relaţia dintre emisiunea monetară şi putere, cu alte cuvinte faptul că moneda este un instrument al puterii, disputa pentru putere implicând şi disputa pentru a deţine monopolul emisiunii monetare. Băncile centrale, fie că s-au detaşat dintre celelalte, fiind mai puternice şi beneficiind de sprijinul puterii politice, fie că au fost create de puterea politică, au reuşit să monopolizeze emisiunea de bancnote. Banca Angliei a obţinut privilegiul emiterii bancnotelor în 1844, Banca Franţei în 1848, Banca Germaniei în 1875 etc. Puterea politică a căutat apoi să obţină controlul asupra băncilor de emisiune (acolo unde capitalul nu aparţinea statului) fie prin promulgarea unor legi care defineau exact modul de funcţionare al băncilor centrale şi operaţiunile lor, fie, mai uşor, prin naţionalizarea lor. Chiar şi în prezent, unele bănci centrale nu rezistă presiunilor politice şi abuzează de monopolul emisiunii monetare

Băncile comerciale au reacţionat, căutând să restrângă puterea monopolului emisiunii de bancnote aparţinând băncilor centrale. În acest scop, băncile comerciale au dezvoltat serviciile oferite clienţilor, pentru a face conturile deschise la ele mai atractive decât bancnotele. Au reuşit foarte bine acest lucru, dacă ne gândim că totalul bancnotelor nu mai reprezintă, în prezent, decât aproximativ 10% din totalul masei monetare. Capacitatea de creaţie monetară a băncilor comerciale este limitată, totuşi, de banca centrală prin instrumente specifice, de politică monetară.

Relaţiile monetare internaţionale oferă încă un exemplu, poate şi mai clar, al legăturii dintre putere şi emisiunea monetară. Dolarul este, la ora actuală, moneda internaţională cea mai răspândită, cea mai utilizată (nici chiar euro nu a reuşit să „detroneze" dolarul). Statele europene şi marile întreprinderi internaţionale deţin active în dolari, doresc să-şi sporească această deţinere, în schimb Statele Unite, emitentul dolarilor, sau întreprinderile americane pot cumpăra întreprinderi sau împrumuta sume în dolari altor ţări manifestarea unei puteri evidente. Această supremaţie (întâietate) a dolarului datează de la sfârşitul ultimului război mondial, însoţind Victoria militară a S.U.A. Sistemul Monetar Internaţional (S.M.I.) constituit atunci (1944 - Bretton-Woods) a consfinţit, iar apoi a prelungit această putere. Mai târziu, la începutul anilor şaizeci, ţările europene au pus în discuţie această dominaţie americană, constatând întâietatea dolarului. Deşi convertibilitatea dolarului în aur a fost suspendată (1971), nici crearea S.M.E. (Sistemul Monetar European) şi nici crearea U.E.M. (Uniunea Monetară Europeană) nu au înlăturat încă dominaţia dolarului. Evoluţia cursului euro-dolar în perioada 1999-2001 nu nea încurajat să anticipăm o supremaţie a euro. Prezenţa fizică a euro începând cu 1 ianuarie 2002 a adus o ameliorare a monedei europene faţă de dolar. Un alt exemplu de întrepătrundere strânsă între puterea monetară şi puterea politică este cel al utilizării sistematice a „armei financiare" în conflictele internaţionale. In momentul conflictului dintre Iran şi S.U.A. (1979) după ce diplomaţii americani au fost luaţi ostatici la ambasada americană din Teheran, preşedintele Carter a hotărât îngheţarea activelor iraniene deţinute în băncile americane pentru a exercita

presiuni asupra autorităţilor iraniene. La acea dată, hotărârea nu a avut efectul scontat, deoarece băncile, preocupate de onorarea contractelor, au refuzat să aplice sancţiunile decise de preşedintele S.U.A. In cazul conflictului din Malvine, guvernul britanic a răspuns invadării acestor insule de către Argentina, blocând activele argentiniene din băncile britanice şi opunându-se acordării oricărui nou credit de către acestea adversarei sale. Arma financiară a fost cu atât mai eficace cu cât mai mult de jumătate din datoria externă a Argentinei trecea prin băncile londoneze, iar Argentina trebuia să reînnoiască o mare parte a acestei datorii în cursul anului, neputând face faţă în alt mod deficitului balanţei sale de plăţi. Atunci când a fost evident că Statele Unite erau decise să sprijine hotărârea britanicilor, Argentina s-a aflat în faţa unui blocaj financiar, ce a contribuit la prăbuşirea guvernului argentinian şi la victoria militară britanică. Mai recent, embargoul impus regimului condus de Slobodan Miloşevici a fost tot o luptă dusă pe plan financiar; chiar şi acordarea ajutorului financiar pentru reconstrucţia ţării a fost condiţionată de predarea acestuia (a lui Miloşevici) Tribunalului Internaţional de către noua putere politică. O altă experienţă a utilizării armei financiare este legată de atacul terorist din 11 septembrie 2001. La câteva zile de la acest atac, S.U.A. a anunţat îngheţarea activelor organizaţiilor teroriste deţinute în băncile americane, iar, pe de altă parte, Pakistanul a beneficiat de un substanţial ajutor financiar doar pentru a oferi sprijinul său Statelor Unite (şi N.A.T.O.) în lupta împotriva teroriştilor „găzduiţi" de ţara vecină, Afghanistan. În fine, ultimul exemplu al utilizării armei financiare este legată de atacul asupra Irakului, S.U.A. sprijinind cu fonduri financiare ţările care au sprijinit acest conflict.

În concluzie, datorită forţei sale, puterea monetară trebuie utilizată în aşa fel încât să fie exercitată cât mai mult posibil în interesul general; o bună politică monetară poate împiedica să devină o cauză principală a recesiunii economice. Nu este un bun de consumaţie pentru că nu oferă satisfacţie directă şi nu este nici capital tehnic; moneda reprezintă deci un bun specific definit prin funcţiile pe care le îndeplineşte:

1. Instrument al tranzacţiilor, sau intermediar al schimburilor. 2. Unitate de măsură a valorii. 3. Instrument de rezervă a valorii. 4. Mijloc de plată. 1. Ca intermediar al schimburilor, moneda facilitează schimbul de mărfuri, serveşte drept

contrapartidă între oferta şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor pe toate pieţele6. Desigur că tranzacţiile se pot desfăşura fără monedă, prin troc, însă inconvenientele trocului sunt vizibile:

• întâlnirea în timp şi spaţiu a nevoilor pentru doi indivizi, fiecare deţinând bunul pe care celălalt doreşte să-l obţină;

• indivizibilitatea bunurilor şi dificultatea de a stabili valori egale; Rezultă că trocul limitează considerabil volumul schimburilor şi face imposibilă formarea unui ansamblu de preţuri, a unei scări de valori care să faciliteze evaluarea bunurilor. Recurgerea la un bun intermediar (moneda), permite disocierea celor două contraprestaţii simultane ale trocului în două tranzacţii distincte (separate): vânzarea unui bun contra banilor şi cumpărarea contra banilor a unui alt bun. In anumite perioade de tulburări monetare, când moneda constituie un intermediar de slabă calitate, se revine la tehnica trocului (de exemplu, în Germania, în timpul şi după cel de-al Doilea Război Mondial, ţigările intermediau schimburile). Deşi reprezintă o caracteristică a economiilor nemonetare, schimbul bunurilor în natură

sub forma barterului apare şi în economiile contemporane ca un răspuns la excesul de produse şi

materiale, situaţie în care anumite firme încearcă să realizeze tranzacţii directe - marfă contra marfă7.

2. Ca unitate de măsură a valorii, moneda permite etalonarea şi compararea bunurilor şi serviciilor eterogene; constituie un instrument de măsură universal aplicabil bunurilor, serviciilor şi altor drepturi; cu alte cuvinte, moneda permite cuantificarea relaţiilor sociale, permite fiecărui individ să-şi cunoască drepturile şi obligaţiile în societate.

Particularitatea funcţiei de unitate de măsură a monedei constă în faptul că nu este necesară prezenţa fizică a acesteia. Valoarea bunurilor se exprimă prin preţul lor în monedă. Moneda permite determinarea unei scări generale de preţuri, altfel spus, raporturi de schimb comparabile.

3. Ca instrument de rezervă a valorii, moneda asigură permanenţa valorilor măsurate. Moneda nu este în mod obligatoriu utilizată imediat pentru a efectua tranzacţii; ea poate fi păstrată, permiţând să se amâne decizia de utilizare a sa. In acest fel moneda devine un mijloc de a conserva bogăţia, o întruchipare a avuţiei (averii). Ca mijloc de păstrare a avuţiei (averii), moneda permite transferul în timp al valorii, reprezentând un liant între prezent şi viitor (Keynes). Valoarea reprezentată de o anumită cantitate de bani poate să nu fie tot timpul aceeaşi. Fluctuaţiile puterii de cumpărare a monedei alterează considerabil calitatea acesteia ca instrument de rezervă a valorii. Economisirea, care reprezintă amânarea consumului, se bazează pe siguranţa că valoarea bunurilor la al căror consum s-a renunţat va putea fi regăsită în viitor la momentul în care se va decide utilizarea fondurilor de rezervă. Pentru ca banii să-şi îndeplinească în bune condiţii această funcţie e necesar ca valoarea lor, puterea lor de cumpărare, să fie constantă, sau altfel spus, preţurile practicate în economie să nu se modifice.

În prezent, valoarea monedei fluctuează în timp, deci pe termen lung alte active (aur, imobile, valută) pot îndeplini mai bine rolul de rezervă a valorii.

4. Ca mijloc de plată, moneda este utilizată şi pentru stingerea datoriilor care nu sunt legate direct de schimbul de mărfuri (de exemplu: impozite şi taxe, salarii, acordarea si rambursarea creditelor bancare), instrument al plăţilor amânate vânzarea mărfurilor cu plata în rate.

Este dificil să disociem cele patru funcţii, pentru că societăţile contemporane sunt societăţi de piaţă care au nevoie simultan de un intermediar de schimb şi o unitate de măsură şi de plată pentru a asigura coerenţa sistemului de schimburi şi stabilitatea puterii de cumpărare. Pentru ca piaţa să fie eficientă este necesar ca drepturile consimţite astăzi să poată fi exercitate şi mai târziu, altfel spus, trebuie să permită tezaurizarea. Stabilitatea unităţii de măsură este condiţia bunei funcţionări a acestui sistem, însă, din păcate, stabilitatea nu este niciodată asigurată total. Dacă stabilitatea se transformă în instabilitate, iar aceasta capătă forme alarmante, apare fenomenul de respingere, de renunţare la funcţiile monetare. Amplele fluctuaţii ale nivelului general al preţurilor se derulează în timpul perioadelor de „boom" economic şi criză. Astăzi, în condiţiile persistenţei inflaţiei, rolul de rezervă a puterii de cumpărare este mai greu de îndeplinit.

De asemenea, trebuie să ţinem cont că dezvoltarea operaţiunilor bancare şi financiare a permis lansarea către populaţie a unei game de instrumente de plasament care suplinesc cu succes moneda ca mijloc de rezervă a valorii. Pe de altă parte, stabilitatea monedei apără societatea de tensiunile sociale. Aceasta este dimensiunea socială a banilor, care apare deci la fel de importantă ca şi rolul său economic de piaţă, prezentat până acum.

1.2. MASA MONETARĂ. AGREGATELE MONETARE

Alături de definirea monedei, măsurarea cantităţii de bani este un demers necesar şi constă în determinarea capacităţii de a cheltui a agenţilor economici. Pentru ca funcţiile monedei să fie exercitate în bune condiţii, este necesar ca moneda să existe într-un anumit volum şi într-o anumită structură. Problemele referitoare la raportul de mărime dintre activitatea economico-socială şi cantitatea de monedă sunt abordate şi analizate cu ajutorul conceptelor de masă monetară (MM) şi viteză de circulaţie a banilor (V). Noţiunea de bani nu reprezintă o mărime fixă şi imobilă; există mai multe definiţii statistice ale banilor, fiecare dintre ele stabilind pe scara lichidităţii o anumită delimitare între bani şi celelalte active. Dimensionarea corectă a masei monetare nu poate să nu ţină cont de diversitatea mare a substitutelor monedei pentru a surprinde tot ceea ce se petrece în sistemul economic. În esenţă, masa monetară constă în totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor.

Definirea statistică a banilor presupune identificarea elementelor de activ ale patrimoniului agenţilor economici:

- active reale, care corespund unui bun material; - active financiare, care corespund unor creanţe asupra altor agenţi economici şi

cuprind: • bancnotele (biletele de bancă) reprezintă „promisiunea" băncii centrale

pentru deţinătorul lor de a putea cumpăra bunuri şi servicii de pe piaţă; • conturile curente deschise la bancă reprezintă angajamentul băncii

comerciale de a rambursa agenţilor economici la cerere disponibilul aflat în cont; • bonurile de tezaur reprezintă angajamentul statului de a rambursa suma,

împreună cu o dobândă la o anumită scadenţă; • obligaţiunile reprezintă materializarea angajamentului unui debitor de a

rambursa o sumă şi o dobândă sigură la un moment dat (scadenţă); • acţiunile dau posibilitatea exercitării drepturilor recunoscute pentru un

acţionar (participare la profit, la conducerea societăţii, la lichidarea societăţii). Faţă de bunurile reale, activele financiare valorează atât cât valorează creanţele, ţinând

cont şi de persoanele asupra cărora se manifestă aceste creanţe, de societăţile care le garantează. Este evident că dintre activele financiare enunţate, activele de natură monetară sunt

bancnotele (creanţe asupra băncii centrale) şi conturile deschise la băncile comerciale (creanţe asupra băncilor comerciale). Masa monetară este constituită, în mod tradiţional, din activele financiare cele mai lichide, activele monetare:

• bancnote şi monede metalice emise de banca centrală ce poartă numele de „monedă a băncii centrale";

• solduri creditoare ale conturilor curente (şi asimilate acestora) deschise la băncile comerciale de către agenţii economici, ce poartă numele de monedă scripturală. Altfel spus, masa monetară reprezintă totalitatea creanţelor agenţilor nebancari asupra

sistemului bancar. Unii specialişti susţin includerea în componenţa masei monetare şi a rezervelor lichide ale băncilor comerciale (bancnote şi monede metalice) şi depozitele acestora aflate în conturi deschise la banca centrală; însă acestea nu au semnificaţie economică, atâta timp cât nu sunt puse în circulaţie şi nu sunt utilizate în tranzacţii. Numerarul în casierie al băncilor comerciale asigură doar transformarea monedei de cont în monedă a băncii centrale, la cererea agenţilor nebancari. De asemenea, depozitele băncilor comerciale aflate la banca centrală pot fi transformate în numerar la cererea acestora, dar nu servesc la finanţarea tranzacţiilor, ci la compensarea datoriilor şi creanţelor reciproce ale băncilor.

Deşi am pornit în definirea masei monetare de la activul patrimonial al agenţilor nebancari, deoarece acesta este necuantificabil, în practică, masa monetară se măsoară statistic prin adunarea angajamentelor cu caracter monetar al băncilor, adică pasivul bilanţului centralizat al întregului sistem bancar (numerar şi depozite la bănci comerciale)

Deţinerea titlurilor de valoare influenţează volumul şi structura cheltuielilor deţinătorilor lor ca şi moneda băncii centrale sau moneda de cont. Problema redefinirii masei monetare şi a stabilirii limitei dintre activele monetare şi activele financiare se pune cu acuitate. Masa monetară şi componentele sale sunt analizate şi aprofundate cu ajutorul conceptului de agregat monetar. Agregatul monetar reprezintă un ansamblu de active monetare; Sistemul Contabilităţii Naţionale (în România) defineşte agregatul monetar ca o parte constitutivă a masei monetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată, prin instituţiile bancar-financiare care le gestionează, prin fluxurile economice pe care le mijloceşte. Particularitatea agregatelor monetare este de a se îmbina una în alta, precum păpuşile ruseşti: agregatul mai mic este conţinut în agregatul de talie imediat superioară şi tot aşa până când agregatul cel mai mare le conţine pe toate celelalte.

Criteriul după care sunt incluse activele în agregatele monetare este cel al lichidităţii, al uşurinţei transformării în bani lichizi. Referitor la un activ sau un portofoliu, lichiditatea caracterizează gradul de certitudine, de siguranţă a celui care deţine activul (portofoliul) de a dispune la fiecare moment de o sumă cel puţin egală cu valoarea sa nominală. Analiza economică distinge trei categorii principale de lichidităţi:

M1 - lichidităţile primare sau altfel spus activele perfect lichide, care permit efectuarea de plăţi imediate; acestea sunt: numerarul în circulaţie (bancnote, monede divizionare) şi depozitele la vedere, în principal cele operabile prin cecuri. M1 reprezintă masa monetară în sens restrâns;

M2 - lichidităţile secundare sunt constituite din active care pot fi transformate foarte rapid în lichidităţi primare fără riscul de a pierde capital, adică sunt monetizabile. M2 desemnează masa monetară în sens larg şi cuprinde, în plus faţă de M1, depozitele la vedere neoperabile prin cecuri, depozitele la casele de economii, depozitele la termen aflate în gestiunea băncilor, acţiuni ale fondurilor de ajutor reciproc;

M3 - lichidităţile terţiare sunt constituite din active cu un grad mai mic de lichiditate. Transformarea lor în lichidităţi primare comportă riscul căderii preţului acestor active. M3 cuprinde, pe lângă M2, valorile mobiliare private (acţiuni şi obligaţiuni) şi valori mobiliare publice (împrumuturi ale statului, colectivităţi publice sau întreprinderi publice.

Delimitarea activelor monetare este o problemă actuală. Până nu demult, activele financiare şi cele monetare erau bine ordonate, iar costurile necesare trecerii de la un activ financiar la unul monetar erau mari; în prezent activele sunt multiple, ajungând să se creeze chiar o continuitate a lor, iar costurile tranzacţiilor sunt substanţial diminuate. Problemele care se pun în legătură cu definirea mai largă a masei monetare sunt: limita dintre activele monetare şi activele financiare, dar şi limita dintre bani şi creanţe.

Concurenţa bancară şi pieţele financiare din ce în ce mai sofisticate sunt factori care determină ca limita dintre activele monetare şi cele financiare să fie tot mai greu de stabilit. Formele noi de plasament la termen permit creşterea oricând a lichidităţilor prin transformarea lor în monedă (de exemplu inovaţiile financiare ale anilor 80).

În ce priveşte limita între bani şi creanţe, şi aici părerile sunt împărţite, deoarece deţinerea de monedă reprezintă astăzi, mai ales în ţările dezvoltate posibilitatea de a retrage din contul deschis la bancă numerar. Descoperirea de cont admisă de bancă agenţilor economici,

respectiv cărţile de credit ale populaţiei satisfac incontestabil o cerere de bani. Poziţia specialiştilor în această privinţă este încă controversată.

Stabilirea numărului şi conţinutul agregatelor monetare diferă de la o ţară la alta. Fondul Monetar Internaţional a stabilit câteva linii directoare pentru elaborarea statisticilor financiare internaţionale. Orientările fondului nu ţin însă seama de diversitatea sistemelor financiare şi monetare ale diverselor ţări. De fapt, Fondul Monetar Internaţional identifică trei categorii standardizate ale agregatelor monetare, care pot, dacă este necesar, să fie descompuse în categorii nestandardizate, pentru a face distincţie între lichidităţi, potrivit fiecărei ţări:

• money: numerarul în afara sistemului bancar şi conturile curente ale agenţilor economici deschise la bancă;

• qvassimoney: depozitele bancare ale agenţilor economici; • other items: mijloace băneşti cu mişcare lentă sau fără mişcare.

Banca Centrală Europeană îşi defineşte de asemenea trei agregate monetare: M1 format din numerar şi depozite la vedere, M2 ce cuprinde pe lângă M1 livrete de economii exigibile la vedere şi M3 ce cuprinde pe lângă M2 titlurile organismelor de plasament colectiv şi certificatele de depozit cu scadenţe de maxim doi ani.

In România, masa monetară cuprinde: M1 - alcătuită din numerar în afara sistemului bancar şi disponibilităţile la vedere (până

în decembrie 1991 şi depozitele la termen ale agenţilor economici). M2 - care cuprinde, pe lângă M1, şi cvasibanii, adică economiile populaţiei, depozite în

lei pe termen şi condiţionate şi depozitele în valută ale rezidenţilor.

1.3. INDICATORI MONETARI A. Masa monetară, definită ca totalitate a mijloacelor băneşti existente în economia

unei ţări la un moment dat sau în medie pe o anumită perioadă reprezintă un indicator monetar complex.

Componentele masei monetare sunt studiate cu ajutorul agregatelor monetare. Agregatul cel mai larg (M3) reprezintă lichiditatea globală a unei ţări. Lichiditatea economiei se apreciază cu ajutorul ratei lichidităţii, ca raport între nivelul mediu anual al masei monetare şi un indicator reprezentativ al nivelului de activitate al economiei (de obicei produsul intern brut). Motivul pentru care lichiditatea economiei se apreciază în funcţie de produsul intern brut este evident: când o economie are o lichiditate mare, populaţia şi întreprinderile deţin un volum mare de monedă, care poate alimenta o mare cerere de consum şi poate provoca, prin aceasta, tensiuni inflaţioniste; când într-o economie există o lichiditate insuficientă pot rezulta tensiuni asupra finanţării întreprinderilor, tensiuni care pot să pună în pericol dezvoltarea, creşterea producţiei şi creşterea economică.

B. Circulaţia monetară: studiul masei monetare nu trebuie să se oprească la fluctuaţiile masei monetare privită ca stoc, ci trebuie analizat gradul de utilizare a acestui stoc, pentru că moneda este importantă pentru economie, atât timp cât ea circulă, permite derularea tranzacţiilor. Masa monetară privită ca flux, adică circulaţia monetară reprezintă ansamblul operaţiunilor de încasări şi plăţi determinate de fluxul de bunuri, servicii, informaţii capitaluri în economie sau, mai simplu, mişcarea banilor în economie într-o perioadă de timp. Mărimea circulaţiei monetare dintr-o economie, într-o anumită perioadă (de obicei un an), reprezintă produsul dintre mărimea medie a stocului de bani şi viteza de circulaţie a banilor.

Potrivit ecuaţiei cantitative a lui Irving Fisher, circulaţia monetară concretizată într-un anumit volum de încasări şi plăţi este: P×Q = M×Vc

unde: M - masa monetară; P - nivelul preţurilor; Q - volumul bunurilor şi serviciilor; Vc - viteza

de circulaţie a monedei; C. Viteza de circulaţie a banilor. Intensitatea utilizării banilor este apreciată, deci, prin

viteza de circulaţie a banilor. Buna înţelegere a rolului monedei în activitatea economică presupune măsurarea vitezei de circulaţie a banilor şi explicarea variaţiilor acesteia. Într-un plan abstract, viteza de circulaţie a banilor reprezintă numărul de schimburi parcurse de unitatea monetară într-o perioadă de timp dată şi depinde de volumul tranzacţiilor şi de mixul masei monetare:

Vc = P×Q/M D. Concret, măsurarea vitezei de circulaţie a banilor ridică probleme, deoarece volumul

plăţilor efectuate cu ajutorul monedei este foarte dificil de măsurat. Acest fapt este evident pentru bancnote: biletul de bancă este prin definiţie anonim şi transferat fără formalităţi. Este, deci, imposibil de calculat de câte ori se schimbă, prin câte mâini trece o bancnotă. Tocmai din acest motiv, în practică se calculează mişcarea bancnotelor după vărsămintele şi retragerile efectuate la ghişeele băncilor - viteza de rotaţie a banilor, adică frecvenţa cu care banii se reîntorc la bancă.

Viteza de rotaţie a banilor, calculată sub formă de coeficient indică numărul de rotaţii realizat de masa monetară pentru a servi un anumit volum de încasări şi plăţi, astfel:

K = R/M unde: K - număr de rotaţii; R - rulajul bănesc; Ca durată în zile, viteza de rotaţie se exprimă astfel: Dz = Dp/K = Dp×M/R unde: Dp - durata perioadei analizate (360 sau 90 zile). Dacă viteza de rotaţie creşte, durata în zile a unei rotaţii se reduce. Bancnotele reprezintă

doar o parte a masei monetare (redusă ca pondere). În cazul depozitelor bancare la vedere, se utilizează contabilitatea băncilor, respectiv operaţiunile debitoare şi operaţiunile creditoare care afectează conturile şi care reprezintă aproximativ volumul tranzacţiilor realizate prin utilizarea monedei. Totuşi, nu toate operaţiunile astfel înregistrate sunt tranzacţii veritabile; de exemplu, transferul dintr-un cont în altul al aceluiaşi agent economic (transfer realizat de la o bancă la alta). Viteza de rotaţie a depozitelor la vedere se calculează pornind de la apropierea contabilă a totalului tranzacţiilor bancare ce se efectuează într-o perioadă dată de soldul mediu al conturilor la vedere pe parcursul aceleiaşi perioade. Raportul între volumul tranzacţiilor şi soldul mediu al conturilor se calculează atât pentru conturile agenţilor economici, cât şi pentru conturile persoanelor fizice, foarte diferite între ele; întreprinderile, mai mult decât persoanele fizice, raţionalizează gestiunea lor financiară.

Nu se poate vorbi despre viteza de rotaţie a altor depozite (decât cele la vedere) pentru că acestea nu circulă în formele lor intrinseci, caracteristica acestora fiind tocmai imobilizarea până la conversia lor în numerar. Se poate calcula, eventual, o rată de rotaţie a cererii de conversie a depozitelor la termen în lichidităţi.

Viteza de circulaţie, respectiv de rotaţie a banilor sunt influenţate de o serie de factori, dependenţi la rândul lor de comportamentul subiecţilor economici, dar şi de componenta masei monetare (numerar sau bani de cont). Pe ansamblu, aceşti factori vizează:

• majorarea volumului încasărilor agenţilor economici, respectiv veniturilor populaţiei;

• frecvenţa obţinerii veniturilor populaţiei; • modul de organizare a decontărilor fără numerar în economia respectivă; • modul de realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat; • modul în care este organizat procesul economisirii, al investiţiilor pe piaţa

financiară; • volumul, structura, calitatea bunurilor şi serviciilor puse la dispoziţia

populaţiei, dar şi modificarea cererii de consum a populaţiei; • stabilitatea monedei: în general, în perioade caracterizate de inflaţie, viteza

de circulaţie creşte, deoarece inflaţia determină o diminuare a încasărilor şi este posibil să determine o creştere a cererii de bunuri şi servicii. În sens invers, viteza tinde să se încetinească în perioada de stabilizare, agenţii economici (şi populaţia) au încredere în puterea de cumpărare a monedei. Cunoaşterea situaţiei monetare, a structurii şi evoluţiei componentelor masei monetare,

precum şi a vitezei de circulaţie (respectiv de rotaţie) a banilor reprezintă condiţia stabilirii politicii monetare.

2. ORGANIZAREA MONETARĂ NAŢIONALĂ. SISTEME MONETARE NAŢIONALE

2.1. ELEMENTELE UNUI SISTEM MONETAR Literatura şi practica economică privesc sistemul monetar ca totalitatea normelor juridice

care reglementează operaţiunile de emisiune, circulaţie şi de retragere a banilor din circulaţie. Un sistem monetar naţional reprezintă după academicianul Costin Kiriţescu ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează relaţiile monetare dintr-o ţară.

Sistemele monetare naţionale nu s-au format odată cu apariţia monedei ci mult mai târziu pe parcursul evoluţiei monetare. Încercări de organizare monetară au existat încă din antichitate la greci şi la romani, însă de o organizare corespunzătoare pe linie monetară nu putem vorbi decât în perioada capitalistă. Organizările monetare anterioare acestei perioade erau instabile fărâmiţate (descentralizarea baterii monedei) şi cuprindeau un număr restrâns de elemente. Formarea sistemelor monetare naţionale este strâns legată de formarea statelor centralizate, care şi-au asumat rolul de a crea moneda şi de a defini unitatea monetară.

Sistemul monetar al unei ţări reglementează următoarele elemente ale circulaţiei băneşti: 1. Unitatea monetară; 2. Etalonul monetar; 3. Stabilirea categoriilor de monedă, modul lor de batere, emisiune şi circulaţie; 4. Realizarea creaţiei monetare: instituţii creatoare de monedă şi regimuri de creaţie

monetară; 5. Dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei monetare; 6. Realizarea echilibrului monetar; 7. Implementarea politicii monetare; 8. Stabilirea relaţiilor monetare cu alte ţări;

9. Asigurarea stabilităţii sistemului monetar. Organizarea monetară dintr-o ţară depinde de stadiul de dezvoltare economică, politică,

financiară, dar şi de normele monetare internaţionale. Unitatea monetară reprezintă definirea monedei şi este un atribut al autorităţii monetare.

În condiţiile sistemelor monetare bazate pe o definire în metal a unităţii monetare, două noţiuni trebuie clarificate:

• valoarea paritară reprezentând cantitatea de metal preţios stabilită de autoritatea monetară pentru o unitatea monetară (de exemplu 1 leu în 1867 conţinea 0,3226 g Aur cu titlu de 900%c, respectiv 0,290 g Aur fin; 1 dolar în 1934 conţinea 0,888671 g Aur fin);

• paritatea monetară reprezintă raportul între conţinutul în metal (aur) a două monede, de exemplu, în 1949 valori paritare erau 0,888671 g pentru dolar şi 2,48828 pentru lira sterlină.

Paritatea monetară = (2,48828 g aur/liră)/0,888671 g aur/dolar = 2,80 $/£ În prezent, această definire îmbracă forma cursului de schimb ce reprezintă de fapt preţul

unei monede exprimat într-o altă monedă. Cursul de schimb poate fi: • oficial: stabilit de autoritatea monetară, termen care în prezent este sinonim cu

paritatea adică raportul între conţinutul în aur a două monede (în cazul sistemelor monetare metaliste);

• de piaţă sau liber: stabilit pe pieţe specializate prin confruntarea cererii cu oferta de valută.

Determinarea cursului de schimb poartă numele de cotaţie şi în funcţie de modul de exprimare poate fi:

• cotaţie directă, care se exprimă printr-un număr variabil de unităţi monetare naţionale la o unitate, o sută sau o mie unităţi de monedă străină;

• cotaţia indirectă, care se exprimă printr-un număr variabil de unităţi monetare străine la o unitate monetară naţională (100 sau 1.000); este cazul DST, lira sterlină.

2.2. ETALONUL MONETAR. TIPURI DE SISTEME MONETARE Etalonul monetar reprezintă modalitatea de concretizare a unităţii monetare. În funcţie de

etalonul monetar, distingem mai multe tipuri de sisteme monetare, în evoluţia lor: • sisteme monetare metaliste, sunt cele care au ca etalon monetar metalul (aur,

argint) şi care la rândul lor se împart în: a. sisteme monetare monometaliste, în cazul cărora moneda se defineşte printr-un

singur metal, fie aur, fie argint; b. sisteme monetare bimetaliste, în cazul cărora moneda se defineşte atât în aur cât şi

în argint; • sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur-devize; • sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.

I. Sistemul monetar bazat pe etalonul argint (silver standard) a fost utilizat de un

număr restrâns de ţări, în general ţări mai slab dezvoltate, şi a fost abandonat cel mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cu două excepţii: Indochina, care l-a menţinut până în 1930 şi China până în 1935. În 1828, Rusia a introdus platina ca etalon monetar, dar a abandonat acest sistem după câţiva ani din cauza rarităţii şi valorii foarte ridicate a metalului.

II. Sistemul monetar bimetalist, sistem introdus în secolul XIX, având ca scop asigurarea unei stabilităţi mai bune a monedei; a fost adoptat de Anglia în 1716, S.U.A. în 1792 şi apoi celelalte ţări europene, Franţa, Belgia, Italia, Grecia, chiar şi România în 1867. Unitatea monetară se defineşte atât în aur cât şi în argint, de exemplu în România (1867) leul era definit ca 0,3226 grame aur cu titlu de 900%c şi 5 grame argint cu titlu de 835%c.Pe piaţă circulau simultan monede de aur şi monede de argint iar emisiunea lor era liberă.

După modul de stabilire a raportului de valoare între cele două monede de aur şi de argint deosebim 3 tipuri de bimetalism:

1. a. bimetalism integral; b. bimetalism paralel; c. bimetalism parţial. a. În varianta bimetalismului integral, raportul de valoare între cele două monede era fix,

stabilit de stat prin lege. De exemplu, în România raportul de valoare între cele două monede era de 1 la 14,38. Acest tip de bimetalism avea dezavantajul că odată cu schimbarea raportului de valoare (comercial) între cele două metale pe piaţă, moneda de aur era tezaurizată şi ieşea din circulaţie; de exemplu, dacă în România raportul între cele două metale pe piaţă devenea 1 la 20, deţinătorii de monede de aur schimbau aceste monede pe lingouri de aur, lingourile de aur pe lingouri de argint (la un raport de 1 la 20), iar lingourile de argint erau transformate pe monede de argint şi se obţinea o cantitate mai mare de monedă decât dacă s-ar fi schimbat monedele de aur direct pe monedele de argint. Acest fenomen are caracter legic, lege care a fost formulată astfel: „moneda rea alungă pe cea bună" de către T. Gresham, întemeietorul Băncii Angliei.

b. Dezavantajul manifestat prin dispariţia monedelor de aur din circulaţie a determinat renunţarea la bimetalismul în varianta monedei duble spre sfârşitul secolului XIX. În varianta bimetalismului paralel, raportul de valoare între cele două monede de aur şi argint se stabilea liber pe piaţă fără intervenţia statului în funcţie de raportul de valoare dintre cele două metale. Una din ţările care au aplicat cu succes acest sistem a fost Germania.

c. În varianta bimetalismului parţial, moneda de aur era considerată moneda etalon, conform raportului de valoare aur-argint stabilit de stat prin lege. Moneda de aur era emisă nelimitat având putere circulatorie deplină, în timp ce moneda de argint era doar monedă divizionară, emisă limitat, cu valoare şi putere de cumpărare mai mică.

III. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur cunoaşte două forme: a. etalonul aur-monedă (gold specie standard); b. etalonul aur-lingouri (gold bullion standard).

a) Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă (gold specie standard) reprezintă forma clasică a monometalismului; a fost adoptat de Anglia în 1816, apoi de celelalte ţări europene spre sfârşitul secolului XIX şi S.U.A. în 1900. Are următoarele caracteristici:

• unitatea monetară era definită printr-o cantitate de aur precis determinată; • baterea monedelor era liberă, adică deţinătorii de metal se puteau prezenta la

monetăria statului putând cere preschimbarea nelimitată a metalului în monedă; • în circulaţie se găseau monede de aur şi bancnote convertibile nelimitat în aur; • aurul era mijlocul de plată internaţional, astfel încât masa monetară în fiecare stat

era direct influenţată de mişcările internaţionale ale metalului, iar reglementarea unui eventual deficit se realiza prin transferul aurului de pe o piaţă pe alta.

Funcţiile aurului erau de: confecţionare a monedei, acoperire a monedei, convertibilitatea bancnotei, bani universali.

Acest tip de sistem a fost abandonat de majoritatea ţărilor în jurul anului 1914, cu excepţia S.U.A. care l-a menţinut până în 1933, din cauză că acestea nu mai deţineau cantităţile de aur prin care să asigure convertibilitatea bancnotei. Avantajele incontestabile ale acestui tip de sistem sunt: stabilitatea preţurilor şi stabilitatea cursurilor de schimb (determinate de reglarea spontană a cantităţii de bani în circulaţie), avantaje recunoscute chiar şi de adversarii monometalismului cum a fost Keynes. Aceste avantaje au făcut ca şi în secolul XX să apară adepţi ai definirii metalice a monedei, între care şi profesorul american de origine română Anghel Rugină. b) Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri ( gold bullion standard) a reprezentat o încercare de salvare a monometalismului aur, reprezentând de fapt o limitare a acestuia. A fost utilizat o perioadă scurtă de timp după primul război mondial, a fost puternic afectat şi s-a destrămat din cauza crizei din 1929 -1933. Caracteristicile acestui tip de sistem erau:

• unitatea monetară era legal definită printr-o anumită cantitate de aur; • convertibilitatea bancnotei era limitată la suma necesară procurării unui întreg

lingou de aur, care avea 400 de uncii sau 12,414 kg aur. Datorită acestei convertibilităţi limitate, etalonul aur lingouri a primit numele de „etalon aristocratic"; doar deţinătorii de sume importante puteau transforma bancnotele în aur (un lingou de aur valora aproximativ 1.557 lire sterline în Anglia, aproximativ 215.000 franci francezi în Franţa);

• în circulaţie nu se mai găseau monede de aur, ci doar bancnote convertibile în aur; acoperirea bancnotelor în aur monetar era maxim 40%;

• aurul servea ca mijloc de plată internaţional atunci când transferul său era mai avantajos decât transferul devizelor.

Funcţiile aurului erau: acoperirea bancnotei, convertibilitate limitată a bancnotei, bani universali. Acest tip de sistem a funcţionat o perioadă relativ scurtă, a fost puternic afectat şi s-a destrămat din cauza crizei din 1929-1933.

IV. Sistemul monetar bazat pe etalonul combinat aur-devize (gold exchange standard) a fost adoptat pentru prima dată ca sistem naţional în urma Conferinţei Monetare din 1922 de la Geneva şi ca sistem monetar internaţional în urma Conferinţei Monetare şi Financiare din 1944 de la Bretton-Woods. Acest sistem este caracterizat prin:

• definirea unităţii monetare printr-o anumită cantitate de aur însă, în paralel cu această definire, ţările îşi defineau moneda şi într-o altă valută mai puternică (dolar);

• în circulaţie se găseau bancnote convertibile în valută sau bancnote neconvertibile în valută; dolarul rămâne singura monedă convertibilă în aur;

• convertibilitatea în aur a monedelor principalelor puteri economice ale vremii a permis acestora sa-şi impună monedele naţionale ca monede de rezervă (devize). Este vorba de S.U.A., Anglia etc; de exemplu, în anul 1913, rezervele de lire sterline ale Băncii Angliei erau de trei ori mai mari decât stocurile de aur.

Aurul mai asigura doar acoperirea bancnotei şi convertibilitatea în aur pentru câteva monede naţionale (până în 1944) iar după această dată doar dolarul rămâne convertibil în aur. Acest tip de sistem a funcţionat până în 1971-1976 când toate ţările au trecut la sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare.

V. Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare sau sistem monetar fără etalon a luat fiinţă în urma Conferinţei Monetare de la Kingston (Jamaica) şi prezintă următoarele caracteristici:

• unitatea monetară nu mai este definită în aur, fiind definită doar faţă de altă valută sau faţă de o monedă coş (DST);

• în circulaţie se găsesc bancnote convertibile în valută sau bancnote neconvertibile în valută;

• moneda în circulaţie, pe plan naţional şi internaţional, nu are o valoare fixată de drept, ci are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei ţări; din acest motiv, etalonul a devenit o noţiune abstractă, imposibil de vizualizat, iar metodele de determinare a cursurilor de schimb se bazează pe indicii de preţ.

Puterea de cumpărare exprimă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi achiziţionată cu o unitate monetară. Cuantificarea etalonului putere de cumpărare se realizează prin calculul indicelui preţurilor de consum.

Ipc = 1/ Ip unde: Ipc - indicele puterii de cumpărare; Ip - indicele preţurilor. La rândul său, indicele de preţ exprimă valoarea unui coş de bunuri şi servicii,

reprezentativ pentru populaţie, mai exact, raportul între valoarea coşului exprimat în preţurile anului curent şi valoarea coşului exprimat în preţurile anului precedent (de bază):

Compararea indicilor preţurilor de consum pentru două ţări diferite conduce la

determinarea parităţii puterii de cumpărare, care la rândul său indică nivelul orientativ al cursului de schimb dintre monedele celor două ţări. Cursul de schimb, reprezentând puterea de cumpărare pe plan extern a unei monede este însă influenţat şi de alţi factori: politica monetară, politica bugetară, balanţa de plăţi concretizată în cererea şi oferta de valută pe piaţă etc.

2.3. CATEGORII DE MONEDĂ. MODUL DE BATERE ŞI EMISIUNE AL

ACESTORA 2.3.1. Moneda cu valoare integrală Reprezintă moneda confecţionată din metal monetar (aur, argint) a cărei valoare nominală

coincide cu valoarea reală a metalului din care este confecţionată. De exemplu, dacă leul era definit prin 0,3226 g aur, cu titlu 900%c, o monedă de 10 lei cântărea 3,226 g aur cu titlu 900%c, adică 2,9 g aur pur.

Caracteristica principală a acestei monede, şi anume baterea liberă, a declanşat mecanismul tezaurelor pe plan intern, potrivit căruia cantitatea de bani în circulaţie se regla spontan în funcţie de volumul tranzacţiilor: dacă acesta înregistra o creştere se manifesta cererea de monedă suplimentară, preţul aur-lingou scădea, stimulând deţinătorii de lingouri să le transforme în monedă prin operaţiunea de batere. În acest fel creştea şi cantitatea de bani în circulaţie. Pe măsură ce populaţia recurgea la operaţia de batere (confecţionare) a monedei, creştea cantitatea de monedă în circulaţie, până când oferta ajungea să depăşească cererea de monedă; în această situaţie, se înregistra creşterea preţului aurului-lingou. În momentul în care preţul aurului- lingou depăşea cantitatea de monedă ce se obţinea din baterea sa, populaţia înceta să recurgă la operaţia de batere, afluxul de monedă în circulaţie era stopat. Astfel, se restabilea echilibrul între necesităţile de monede de aur şi cantitatea de metal monetar existentă în circulaţie. Un mecanism asemănător, numit „punctele aurului", funcţiona pe plan internaţional, prin circulaţia liberă a aurului; potrivit acestui mecanism cantitatea de bani în circulaţie se regla în funcţie de soldul balanţei comerciale a ţării respective. Dacă balanţa comercială era excedentară, exportatorii preferau încasarea în aur, iar dacă balanţa comercială era deficitară, importatorii preferau să plătească în aur; în ambele situaţii se asigura stabilitatea cursurilor de

schimb. Atât exportatorii, cât şi importatorii avea posibilitatea de a alege stingerea creanţei (respective datoriei) fie în valută, fie în aur. Soluţia optimă între cele două variante era, pentru exportator, cea care îi asigura cea mai mare cantitate de monedă naţională (având de încasat, urmărea să încaseze cât mai mult), ţinând cont de cheltuielile de transport, ambalare, pază şi asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în cazul în care alegea varianta de încasare în aur (practic încasa mai puţin cu aceste costuri aferente transportului aurului). Cursul, punctul sub care exportatorul preferă să încaseze în Aur se numeşte punctul inferior al aurului, şi se calculează ca diferenţă în paritate şi cheltuieli aferente transportului aurului.

P. I. A. =P - Cht unde: P.I.A. - punct inferior al cursului; Cht - cheltuieli aferente transportului aurului; P - paritate (raportul între conţinutul în metal ale celor două monede - ale partenerilor

economici). Pentru importator, soluţia optimă dintre cele două variante era cea care îi asigura cea mai

mică cantitate de monedă naţională (având de plătit, urmărea să plătească cât mai puţin), ţinând cont de cheltuielile de transport, pază şi asigurare ale aurului pe care trebuia să le suporte, în cazul în care alegea varianta de a plăti în aur (practic plătea mai mult cu aceste costuri aferente transportului aurului). Cursul, punctul peste care importatorul prefera să plătească în aur se numeşte punctul superior al aurului şi se calculează adunând la paritate cheltuielile aferente transportului cursului:

P. S. A . =P+Cht unde: P.S.A. = punctul superior al cursului; În situaţia unei balanţe comerciale excedentare a unei ţări, adică un export care depăşea

importul, oferta era mai mare decât cererea de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce determina aprecierea monedei naţionale (era necesară o cantitate mai mică de monedă naţională pentru a procura o unitatea monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă cobora sub punctul inferior al aurului, exportatorii doreau să încaseze în aur, în timp ce importatorii manifestau în continuare cerere pentru valută (plăteau n valută importurile), ceea ce determina echilibrarea cererii cu oferta de valută şi deci a cursului de schimb, fără intervenţia autorităţii monetare. Invers, în cazul unei balanţe comerciale deficitare care depăşea exportul, cererea era mai mare decât oferta de valută pe piaţa valutară a ţării respective, ceea ce determina deprecierea monedei naţionale (valuta devenea mai scumpă, adică era necesară o cantitate mai mare de monedă naţională pentru a procura o unitate monetară străină); când cursul de schimb pe piaţă depăşea punctul superior al aurului, importatorii doreau să plătească în aur, în timp ce exportatorii alegeau varianta valută, ceea ce asigura echilibrarea cererii cu oferta de valută şi deci a cursului de schimb, de asemenea fără intervenţia autorităţii monetare.

În concluzie, în condiţiile circulaţiei libere a aurului, se asigura echilibrul pieţei valutare în mod spontan, fără intervenţia autorităţii monetare cu care suntem obişnuiţi în prezent, şi anume:

• cumpărarea de valută de pe piaţă în cazul aprecierii monedei naţionale; • vânzarea de valută de pe piaţă în cazul deprecierii monedei naţionale. Echilibrul pieţei valutare reflectă stabilitatea monedei naţionale, şi deci a schimburilor

economice între ţări.

2.3.2. Moneda fără valoarea integrală Confecţionată din diferite metale ieftine (aramă, nichel, zinc, aluminiu), moneda fără

valoare integrală are o valoare intrinsecă foarte redusă în raport cu valoarea nominală cu care este investită. Dreptul de batere a acestei monede nu a fost niciodată liber ca şi în cazul monedelor cu valoare integrală, ci a aparţinut statului. Din confecţionarea acestei monede statul realizează un venit monetar ca diferenţă între valoarea nominală mai mare şi valoarea reală mai mică. La început a fost confecţionată ca monedă divizionară, dar în prezent ea există şi ca multiplu al unităţii monetare şi reprezintă un atribut al Monetăriei Statului. Pentru această categorie de monedă statul limitează atât volumul, pentru a evita legea lui T. Gresham „moneda rea o alungă pe cea bună", cât şi puterea sa de plată. Surplusul de monedă divizionară este preschimbat în bancnote la casieriile băncilor.

2.3.3. Bancnota sau biletul de bancă Emisă de banca centrală, bancnota are o valoare intrinsecă inferioară valorii sale

nominale. Din această cauză, emisiunea de bancnote pune problema acoperirii acestora. Acoperirea bancnotei reprezintă obligaţia stabilită prin lege pentru banca emitentă de a

deţine un anumit stoc de metal (aur, argint) sau alte valori care să stea la baza emisiunii sale. Rolul acestor valori deţinute de bancă este menţinerea echilibrului masei monetare şi evitarea creşterii inflaţiei prin surplus monetar.

Distingem mai multe tipuri de acoperire a bancnotei: 1. Acoperirea în metal monetar (aur sau argint) este o formă de acoperire în legătură

cu care a existat şi celebra dispută din secolul XIX între „şcoala monetară" care susţinea o acoperire de 100% a bancnotei în aur şi „şcoala bancară" care susţinea o acoperire mult mai redusă (40%). A câştigat „şcoala bancară", iar acoperirea bancnotei a suferit modificări atât în ce priveşte proporţia de acoperire, cât şi în ce priveşte baza de raportare a acestei acoperiri. Proporţia de acoperire a bancnotei s-a redus de la 40% (procent stabilit pe baze empirice), la 35%, 25%, 20% până când s-a renunţat complet la enunţarea acoperirii bancnotei în aur, după cel de-al doilea război mondial, pentru că ţările nu mai puteau să asigure această acoperire enunţată. Baza de raportare a suferit şi ea modificări în sensul reducerii: la început se utiliza ca bază de raportare totalul bancnotelor emise, apoi 40% din totalul bancnotelor emise, iar în cele din urmă baza de raportare a devenit volumul angajamentelor la vedere ale băncii centrale (depozitele deţinute de băncile comerciale la banca centrală).

Renunţarea la enunţarea procentului de acoperire în aur a bancnotei nu trebuie înţeleasă ca o renunţare la acoperirea în aur, adică la deţinerea de către banca centrală a stocului de metal. Poziţia aurului a rămas controversată după destrămarea sistemelor monetare bazate pe etalonul metal, în sensul că toate ţările fac eforturi pentru a-şi consolida rezerva de aur. După cum ştim, Banca Centrală a României anunţă zilnic preţul unui gram de aur, iar în anumite perioade cumpără aur (la acest preţ anunţat) tocmai pentru a-şi consolida rezerva de aur. Remarcăm această cumpărare de către banca centrală doar în anumite perioade, datorită faptului că în schimbul aurului, sunt puse în circulaţie bancnote, adică creşte masa monetară naţională în circulaţie.

2. Acoperirea în efecte de comerţ avalizate (garantate) reprezintă o acoperire reală pentru că la baza emiterii efectelor de comerţ stă circulaţia mărfurilor şi deci creşterea producţiei,

iar odată ce cambiile sunt încasate de către banca centrală într-o perioadă imediat următoare, bancnotele puse în circulaţie revin la emitent (banca centrală).

3. Acoperirea în devize reprezintă tot o acoperire reală, pentru că banca centrală obţine aceste devize prin intervenţia pe piaţa valutară de la exportatori, deci tot pe baza circulaţiei mărfurilor, însă pe plan internaţional; de fapt fiecare bancă centrală îşi formează o rezervă valutară care, pe lângă rolul de acoperire a bancnotei, are şi rolul de susţinere a cursului de schimb.

4. Acoperirea în titluri de stat, o formă mai rară de acoperire, pentru că nu reprezintă o acoperire reală, ci doar formală, pentru că titlurile de stat sunt emise pentru acoperirea unor cheltuieli ale statului. De fapt, când banca centrală cumpără titluri de stat face o emisiune monetară fără acoperire, transformând un împrumut de stat, ca modalitate neinflaţionistă de acoperire a deficitului bugetar, în inflaţie.

5. Acoperirea în mărfuri este o problemă delicată ce trebuie abordată diferit de la o ţară la alta. Cu cât acoperirea în mărfuri este mai mare, cu atât inflaţia este mai mică.

Emisiunea de bancnote presupune şi măsuri de prevenire a falsificării acestora (măsuri ale băncii centrale), adică: confecţionarea din hârtie specială, filigranarea unor desene tridimensionale, culoarea folosită, semnătura guvernatorului şi casierului băncii centrale, inserţia unui fir metalic de siguranţă, înserierea după anumite criterii cunoscute doar de banca centrală.

2.3.4. Banii de cont Banii de cont sau moneda scripturală reprezintă soldul creditor al conturilor agenţilor

economici non-financiari deschise la bănci; reprezintă componenta cea mai importantă ca pondere a masei monetare şi prezintă o caracteristică aparte: banii de cont se pot multiplica, adică dau posibilitatea apariţiei unei cantităţi suplimentare de monedă fără emisiune monetară propriu-zisă. Multiplicarea monedei scripturale, fenomen cunoscut sub denumirea de multiplicarea creditelor, semnifică un comportament bancar: băncile comerciale stabilesc o legătură între lichidităţile şi depozitele lor: orice variaţie a monedei băncii centrale va antrena o variaţie de valoare mai mare a plasamentelor (creditelor) şi deci a depozitelor bancare. Creditele acordate de bănci alimentează conturile bancare, depozitele beneficiarilor de credite cresc, iar beneficiare ale sumelor obţinute din aceste credite sunt în final tot băncile: banii de cont ajung în conturi deschise la bănci ale furnizorilor beneficiarilor de credite.

Un agent economic A cumpără mărfuri de la agentul economic B în sumă de 500 lei, mărfuri pe care nu le plăteşte la data primirii, iar cei doi agenţi economici au cont deschis la aceeaşi bancă.

Agentul economic A împrumută de la banca sa 500 lei şi plăteşte prin virament bancar mărfurile cumpărate de la agentul economic B.

Se constată multiplicarea creditului (creditul se transformă în depozit şi invers) şi se poate continua această demonstraţie, extinzând exemplul asupra altor agenţi economici şi altor bănci. Multiplicarea banilor de cont se urmăreşte la nivelul pasivului tuturor băncilor comerciale ale unui sistem bancar (dintr-o ţară), fiind deci un fenomen urmărit la nivel macroeconomic.

Moneda este creată succesiv odată cu acordarea creditelor. Amplificarea acestora este limitată însă de nivelul rezervei minime obligatorii pe care băncile comerciale trebuie să o constituie la banca centrală. Prin stabilirea rezervei minime obligatorii, banca centrală controlează masa monetară în conturi. Practic, multiplicarea creditelor este invers proporţională cu rezerva minima obligatorie.

Multiplicatorul creditelor indică maximul masei monetare ce poate fi creat de către bănci ca răspuns la cererile de credit. Acordarea creditelor nu depinde doar de disponibilul de monedă a băncii centrale suplimentare pentru crearea de bani; băncile nu realizează singure creaţia monetară. Desigur, pentru că ele acordă credite pe care le-ar putea refuza, există o creaţie monetară. Nu este suficient însă, pentru că s-ar putea spune, la fel de bine, că procesul creaţiei monetare este consecinţa cererii de credit pe care o manifestă agenţii economici; băncile comerciale acordă credite numai dacă există agenţi economici care doresc să se împrumute pentru a investi sau pentru a se extinde. Capacitatea de creaţie monetară nu aparţine doar băncilor, acestea nu determină singure volumul creditelor. Este, de fapt, o putere împărţită, creaţia monetară la un moment dat este consecinţa comportamentului tuturor actorilor vieţii economice, bănci şi agenţi nebancari.

Din alt punct de vedere dobânda utilizată de către băncile comerciale la acordarea creditelor este total neglijată în această teorie de multiplicare, ori se cunoaşte că cererea de credite a agenţilor nebancari scade pe măsură ce rata dobânzii active a băncilor comerciale creşte.

2.3.5. Banii electronici Această categorie de monedă se desprinde ca formă cu particularităţi distincte a monedei

scripturale. Reprezintă în esenţă tot solduri creditoare ale conturilor deschise la bănci comerciale imprimate pe benzi magnetice în pachete confecţionate din material plastic sau pe microprocesoare şi poartă denumirea carduri.

Fiind un instrument de plată modern şi chiar un instrument de credit (cardul de credit) vom prezenta în acest capitol mai detaliat cardul cu toate formele sale.

De asemenea, utilizarea Internet-ului pentru efectuarea plăţilor intră în categoria banilor electronici. Crearea magazinelor virtuale, ce permit clienţilor vizualizarea acestora şi efectuarea cumpărăturilor cu toate avantajele conferite, comportă un risc aferent plăţilor şi impun măsuri pentru creşterea securităţii transferurilor.

3. INSTRUMENTE DE CREDIT 3.1. INSTRUMENTE DE CREDIT. CARACTERISTICI Multitudinea formelor creditului antrenează utilizarea a numeroase instrumente de

materializare a relaţiei între debitori şi creditori. Instrumentele de credit (titlurile de credit) reprezintă documente fără valoare proprie; un

instrument de credit este un înscris juridic ce apare sub o formă specială, care conferă beneficiarului său un drept de creanţă sau de asociere, fiind purtător de dividende, dobânzi sau alte forme de venituri.

Titlurile de credit negociabile pe piaţa financiară sunt titluri de valoare (valori mobiliare): acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, bonuri de casă.

Instrumentele de credit pot fi utilizate şi ca instrumente de plată, însă nu toate instrumentele de plată sunt şi instrumente de credit (de exemplu, ordinul de plată este un instrument de plată, nu şi un instrument de credit).

După caracteristicile formelor de credit materializate distingem:

• instrumente de credit propriu-zise, prin care debitorul se obligă să restituie la scadenţă o anumită sumă de bani; încorporează un drept de creanţă şi dau dreptul la încasarea unei dobânzi;

• instrumente de credit reprezentative, care conferă posesorilor un drept real asupra unor mărfuri depozitate sau aflate în curs de transport;

• instrumente de credit de participaţie, care atestă calitatea de asociat la o societate comercială; reprezintă un drept personal de natură corporativă.

3.2. INSTRUMENTE DE CREDIT PROPRIU-ZISE Instrumentele de credit propriu-zise se împart în: efecte de comerţ şi titluri de credit ale

datoriei publice şi obligatare. A. Cecul, biletul la ordin şi cambia sunt efecte de comerţ şi au o dublă calitate: sunt atât

instrumente de credit cât şi instrumente de plată utilizate pe plan naţional şi internaţional. Reprezintă materializarea unei relaţii de credit comercial. Efectele de comerţ sunt reglementate în România de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 şi Legea nr. 59/1934 asupra cecului modificată prin Legea nr. 84/1994. În Codul Comercial Român din1929, cambia şi biletul la ordin sunt definite ca instrumente ce atestă o promisiune de plată. Cambia apărea şi sub denumirea de poliţă sau trată. Legea asupra cambiei şi biletului la ordin nr. 58/ 1934 prezintă doar elementele componente ale cambiei şi biletului la ordin, astfel că noţiunea de „trată" circulă în paralel cu cea de „cambie" atât în limba română cât şi în alte limbi de circulaţie internaţională: franceză („lettre de change" şi „traite" ), italiană („cambiale" şi „trata"), germană („Wechsel" şi „Trate").

Cambia reprezintă un titlu de credit sub semnătură privată ce atestă o obligaţie pe termen

scurt restituibilă la scadenţă şi pune în relaţie trei persoane; o persoană numită trăgător dă ordin unei alte persoane numite tras să plătească necondiţionat la scadenţă o anumită sumă de bani unei a treia persoane numită beneficiar (sau la ordinul acesteia).

Emiterea cambiei are loc pe baza livrărilor de mărfuri fără plata pe loc: beneficiarul vinde mărfuri trăgătorului; trăgătorul, la rândul său vinde mărfuri trasului. Plata ar trebui să se realizeze între tras şi trăgător şi între trăgător şi beneficiar. Prin

emiterea cambiei trasul îl va plăti direct pe beneficiar. Deşi, de obicei, implică existenţa a trei persoane: trăgător, tras şi beneficiar, cambia poate

fi trasă şi asupra trăgătorului însuşi, caz în care apar doar doi implicaţi în cambie: trăgătorul şi trasul.

Validitatea cambiei (producerea efectelor dorite) este dată de: • calitatea de comerciant a persoanei fizice sau juridice care efectuează operaţiunile

cambiale; • forma scrisă, sub semnătură privată; • existenţa menţiunilor obligatorii şi a unor clauze facultative. Menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr. 58/ 1934 sunt: • denumirea de cambie trecută în textul titlului în limba întrebuinţată pentru

redactarea înscrisului;

• ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani determinată, atât în cifre cît şi în litere; spaţiul necompletat se barează în vederea evitării fraudelor. Dacă suma în cifre nu coincide cu suma în litere, cea corectă este suma în litere; în cazul în care suma este înscrisă, de mai multe ori, fie în cifre, fie în litere, se va plăti suma cea mai mică;

• numele celui care trebuie s-o plătească: trasul, fie persoană fizică cu nume şi prenume, fie persoană juridică cu denumire, aşa cum este înscrisă la Oficiul Registrului Comerţului;

• scadenţa, data la care cambia este exigibilă şi trebuie plătită; aceasta trebuie să fie posibilă (de exemplu nu 30 februarie) şi unică, cambia cu mai multe scadenţe fiind nulă. Dacă nu este indicată scadenţa, cambia este plătită la vedere. Din punct de vedere al scadenţei, cambia poate fi:

• la vedere: cambia este plătibilă la prezentare într-un an de la emitere, fiind vorba de un titlu pe termen scurt;

• la un anumit termen dat de data acceptării „x zile de la vedere", fiind menţionat pe cambie; în caz de neacceptare scadenţa va fi determinată de data protestului;

• la un anumit timp de la data emiterii, menţiunea pe cambie fiind „x zile de la data emiterii";

• la o dată fixă, caz în care se menţionează data exactă, modalitatea cea mai frecventă şi care convine cel mai mult trasului, întrucât poate să-şi organizeze fluxurile de lichidităţi astfel încât să deţină disponibil la data respectivă.

• locul unde se va face plata - se indică denumirea localităţii, lângă numele trasului (de obicei domiciliul trasului); plata se poate face şi la domiciliul unui terţ, respectiv o bancă la care trasul are cont deschis.

• numele beneficiarului: pot fi menţionaţi mai mulţi beneficiari, cumulativ sau alternativ; în ultimul caz, orice beneficiar înscris în cambie poate exercita singur drepturile conferite de cambie.

• data şi locul emiterii, tot prin menţionarea localităţii, de obicei localitatea de domiciliu a trăgătorului.

• semnătura emitentului (trăgătorului), care pentru persoanele juridice trebuie însoţită de amprenta ştampilei, fără ca absenţa ei să ducă la anularea titlului.

Cambia se emite la o valoare nominală ce cuprinde suma creditului (valoarea mărfurilor transferate pe datorie) plus dobânda practicată între întreprinzători. Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un anumit termen de la vedere, trăgătorul poate stipula cifra dobânzii pe cambie, care curge de la data emisiunii.

Circuitul cambiei, modul său de decontare şi compensare este reglementat de Regulamentul B.N.R. nr. 10/1994:

• trăgătorul remite cambia beneficiarului (emiterea se realizează asupra trasului); • la scadenţă, beneficiarul depune cambia la banca sa în vederea încasării; • banca beneficiarului verifică cambia şi o prezintă spre acceptare băncii trasului; • banca trasului debitează contul curent al clientului său în ziua compensării; banca

beneficiarului introduce efectiv cambia în compensare şi creditează contul beneficiarului. După natura operaţiunilor care stau la baza emiterii cambiilor, acestea sunt: • cambii comerciale, care au la bază tranzacţii (vânzări-cumpărări de mărfuri); - cambii financiare, emise în scop speculativ, adică cu scopul de a obţine credite bancare.

Acestea sunt cambii reciproce, emise prin înţelegere de către trei agenţi economici prin care se

obligă unul faţă de celălalt. Deoarece nu au la bază operaţiuni economice, aceste emisiuni de cambii financiare conduc la creşterea nejustificată a creditelor.

Biletul la ordin reprezintă un titlu de credit prin care o persoană numită emitent (debitor)

îşi asumă obligaţia, angajamentul de a plăti într-un anumit loc şi la un anumit termen beneficiarului (creditorului) sau la ordinul acestuia o sumă de bani.

Biletul la ordin este deci o promisiune de a plăti, emitentul este una şi aceeaşi persoană cu plătitorul, numărul persoanelor implicate se reduce la două, faţă de cambie, care presupune 3 persoane implicate.

Valabilitatea biletului la ordin este dată de următoarele menţiuni obligatorii: • denumirea de bilet la ordin în textul titlului; • promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată „voi plăti în schimbul

acestui bilet la ordin"; • scadenţa; • locul plăţii; • numele celui căruia sau la ordinul căruia trebuie făcută plata (beneficiarul); • data şi locul emiterii; • semnătura emitentului. Fiind reglementat de aceeaşi lege ca şi cambia, conţinutul şi funcţionarea sa sunt

asemănătoare cu ale acesteia. Ca instrument de plată, din punct de vedere juridic, biletul la ordin este decontat în conformitate cu Regulamentul BNR nr. 10/1994.

Există o serie de operaţiuni cambiale (cu cambii şi bilete la ordin), care în funcţie de calitatea participanţilor sunt de două tipuri: operaţiuni nebancare (fără participarea vreunei bănci); operaţiuni bancare (cu participarea uneia sau mai multor bănci).

Operaţiunile nebancare sunt: 1. Acceptarea: operaţiunea prin care trasul (debitorul) îşi însuşeşte obligaţia de plată

şi stabileşte momentul plăţii. Acceptarea se realizează printr-o menţiune înscrisă pe cambie „acceptat" sau o expresie echivalentă însoţită de semnătura trasului care-i măreşte credibilitatea şi garantează valabilitatea cambiei. Prezentarea la acceptare este facultativă, dar prin acceptare trasul devine debitorul principal. Refuzul acceptării se constată prin întocmirea unui protest de neacceptare în formă autentică.

2. Girul cambiei: operaţiunea de transfer a unui titlu de credit prin înscrierea pe verso-ul acestuia (din care cauză se mai numeşte şi operaţie de andosare) a dorinţei actualului beneficiar (girant) de a transmite şi remite altei persoane (giratar) titlul de credit. Se poate transmite cambia şi trasului sau chiar trăgătorului. Girul „la purtător" este echivalentul unui gir în alb. Operaţiunea de gir produce două efecte: efectul translativ de drepturi, în sensul că se transmite dreptul de a cere plata de la debitor, precum şi dreptul de a transmite mai departe titlul, şi efectul de garanţie, în sensul că din momentul transmiterii prin gir a cambiei, girantul, adică cel care transferă, devine un debitor de regres, solidar cu toţi ceilalţi înscrişi în cambie. Girul nu se poate face pentru o valoare parţială a cambiei, ci numai pentru valoarea sa integrală, dar se poate extinde, ca operaţiune, la mai multe tranzacţii. Girarea titlului către o bancă reprezintă operaţiune de scontare, iar transmiterea acestuia de către băncile comerciale la banca centrală se numeşte rescontare.

3. Avalizarea: operaţiunea prin care printr-o menţiune înscrisă pe cambie o persoană numită avalist garantează plata la scadenţă: cel care a avalizat cambia, în cazul insolvabilităţii debitorului, va fi nevoit să plătească. Operaţiunea de avalizare este făcută de obicei de către

banca plătitorului (debitorului) şi, spre deosebire de girare, se poate face şi pentru o sumă parţială din valoarea cambiei care trebuie înscrisă pe cambie. Cambiile avalizate prezintă garanţii superioare, bineînţeles, în cazul în care persoanele care semnează pentru aval au reputaţie financiară bună.

4. Plata cambiei: operaţiunea de stingere a obligaţiei băneşti; termenul prezentării la plată este de obicei ziua scadenţei sau cel mult 2 zile de la scadenţă. Prezentarea la plată se face de obicei fie la domiciliul trasului, fie al băncii trasului, fie al avalistului. Este posibilă şi plata anticipată cu acordul părţilor şi sunt, de asemenea, admise plăţile parţiale, caz în care trasul plătitor solicită o menţiune pe cambie. Din punct de vedere al plăţii, o cambie poate fi prelungită la cererea trasului, caz în care i se stabileşte o valoare nominală nouă.

5) Regresul cambial: acţiunea judecătorească prin care beneficiarul emite pretenţii de plată asupra celorlalţi obligaţi (trăgător, girant, avalist) înscrişi în cambie, dacă printr-o acţiune directă de execuţie asupra acceptantului şi avaliştilor săi, beneficiarul nu obţine suma înscrisă în cambie. Regresul cambial este condiţionat de protestul cambial, act autentic al rezultatului negativ al prezentării cambiei la plată (sau acceptare). Protestul este constatat de executorul judecătoresc şi înscris într-un registru special al Judecătoriei. Executarea silită a cambiei este o alternativă a recuperării valorii cambiei. Cambia, prin lege, are titlu executoriu atât pentru suma prevăzută în cambie cât şi pentru dobânzile şi cheltuielile de protest aferente. Dacă persoanele beneficiare ale cambiei nu au solicitat plata timp de trei ani de la emitere, cambia se prescrie.

Operaţiunile bancare sunt: 1. Scontarea: operaţiune prin care deţinătorul cambiei, adică beneficiarul, se

prezintă la bancă pentru a obţine un credit bancar; valoarea creditului (valoarea actuală) este mai mică decât valoarea nominală a cambiei, diferenţa fiind scontul, adică dobânda percepută de bancă pentru operaţiunea de scontare, dobândă care se calculează pe baza taxei scontului.

VCsc = VN – scont = VN - VN× tsc× nz unde: VCsc - valoarea creditului acordat de banca comercială prezentatorului cambiei; VN -

valoarea nominală a cambiei; tsc - taxa scontului; nz - număr de zile cuprins între data scontării şi data scadenţei.

Înainte de a accepta scontarea cambiei, banca de obicei efectuează o analiză a acesteia din care să rezulte gradul de siguranţă al cambiei.

2. Rescontarea: operaţiune prin care o bancă comercială care a scontat deja o cambie se prezintă la banca centrală pentru a obţine un credit. Valoarea creditului acordat de banca centrală reprezintă valoarea actuală la rescontare, calculată ca diferenţă între valoarea nominală şi rescont (dobânda percepută de banca centrală). Rescontul se calculează pe baza taxei de rescont (taxa oficială a scontului).

VCresc = VN – rescont = VN - VN× rd × nz unde: VCresc - valoarea creditului acordat de banca centrală băncii comerciale; VN - valoarea

nominală a cambiei; rd - rata dobânzii; nz - număr de zile cuprins între data rescontării şi data scadenţei.

Banca centrală (ca şi băncile comerciale) efectuează o analiză a cambiilor înainte de rescontarea acestora, analiză din care să rezulte siguranţa lor.

3) Operaţiunile cambiale asiguratorii: reprezintă operaţiuni efectuate de bănci în situaţia în care în urma analizei cambiilor rezultă nesiguranţa acestora.

• Pensiunea cambiilor: băncile primesc în pensiune cambiile şi le achită prezentatorului la valoarea actuală. Valoarea actuală este mai mică decât valoarea nominală a cambiilor, diferenţa fiind dobânda percepută de bancă. Pensiunea presupune răscumpărarea cambiei de către prezentatorul acesteia înainte de scadenţă. Această operaţiune nu presupune trecerea cambiilor în posesia băncii.

• Gajul cambiei: cambia este prezentată drept garanţie pentru un credit bancar de către deţinătorul acesteia. Valoarea creditului este mai mică decât valoarea nominală a cambiei, iar termenul de rambursare a împrumutului precede scadenţa cambiei. În cazul gajului cambiei, aceasta trebuie păstrată la bancă pe perioada acordării împrumutului.

Pensiunea şi gajul sunt operaţiuni efectuate atât de băncile comerciale cât şi de către banca centrală.

Cecul este un titlu de credit utilizat mai mult ca instrument de plată, prin care o persoană

numită trăgător dă ordin altei persoane numită tras (de obicei banca tragătorului) să plătească la vedere o anumită sumă de bani beneficiarului, sau de a trece această sumă în contul său. Elementele cecului sunt: denumirea expresă de cec, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă necondiţionată de bani, numele trasului (plătitorului), numele beneficiarului, data şi locul emiterii, locul plăţii, semnătura emitentului (trăgătorului).

În România, cecul poate fi emis doar asupra unei bănci; prin legea din 1934 este interzisă emiterea cecurilor asupra comercianţilor. Cecul emis şi plătibil în România trebuie prezentat la plată în termen de 8 zile de la data emiterii dacă este plătibil în localitatea în care a fost emis sau în termen de 15 zile în celelalte cazuri. După expirarea acestui interval, plata va avea loc în situaţia în care trăgătoriul nu a revocat instrumentul emis anterior. Prin funcţionarea sa, în România cecul devine doar un instrument de plată. Valabilitatea cecului este dată de următoarele menţiuni obligatorii ale cecului:

• denumirea/ sigla societăţii bancare trase şi adresa acesteia; • seria şi numărul cecului; • înscrisul „plătiţi în schimbul acestui cec"; • data şi locul (localitatea) emiterii cecului; • suma ce urmează a se plăti în cifre şi în litere (spaţiile rămase libere se barează

pentru evitarea fraudelor; • numele, adresa, codul fiscal, numărul contului trăgătorului (client al unităţii

bancare trase) şi semnătura (însoţită de amprenta ştampilei); • numele beneficiarului, numărul contului şi unitatea bancară la care acesta are cont

deschis; dacă beneficiarul este acelaşi cu trăgătorul, este un cec de retragere de numerar. Cecul este transmisibil prin gir, apar operaţiunile de avalizare, plată, regres şi protest,

însă nu apare operaţiunea de acceptare, ci eventual certificarea făcută de către bancă prin care aceasta confirmă că există disponibilităţi în contul trăgătorului (emitentului). Emiterea cecului fără să existe disponibil în cont constituie infracţiune şi atrage sancţiuni civile şi penale. Acest fapt nu duce însă la nulitatea cecului, el putând fi totuşi operat de tras la prezentare, dacă în intervalul de timp între emitere şi prezentare, trăgătorul procură fondurile necesare pentru acoperirea acestui cec (are deci disponibil bancar).

Certificarea unui cec se realizează prin aplicarea de către bancă a ştampilei cu înscrisul „certificat" însoţită de numele, prenumele şi semnătura contabilului şef al băncii, precum şi ştampila unităţii bancare trase. Aceasta va bloca suma trăgătorului într-un cont deschis pe numele său numit „cecuri certificate". Certificarea poate fi solicitată fie de însuşi trăgătorul

cecului, fie de beneficiarul cecului (iniţial sau ulterior după transmiterea prin gir). În economiile de piaţă, există mai multe categorii de cecuri:

• cecul nominal, ce are indicat numele beneficiarului; • cecul la purtător, ce nu conţine numele beneficiarului, fiind plătibil în momentul

prezentării; acest tip de cec nu există în ţara noastră; • cecul de virament (de decontare), care este doar un instrument de plată prin care

se efectuează plăţile între doi agenţi economici (de la emitent la beneficiar); • cecul pentru retragerea de numerar din contul de disponibil bancar, în cazul căruia

trăgătorul este una şi aceeaşi persoană cu beneficiarul (des utilizat de către societăţile bancare în România);

• cecul barat prin trasarea a două linii paralele pe faţa cecului, ce implică o încasare a acestuia în bancă, doar prin cont, nefiind posibilă încasarea directă în numerar.; bararea poate fi generală, caz în care între cele două linii nu se înscrie nimic şi acest cec nu poate fi plătit decât unei alte bănci sau unui client al trasului, sau specială, caz în care între cele două linii trasate pe cec se înscrie numele unei bănci şi poate fi plătit numai către acea bancă. În România, în cadrul procesului de compensare multilaterală se foloseşte numai cecul barat;

• cecul de călătorie, emis în moneda unei ţări străine, urmând a fi încasat la o bancă din ţara respectivă în a cărei monedă este exprimat;

• cecul poştal pentru transmiterea sumelor prin poştă spre persoane fizice sau juridice. Pentru prevenirea incidentelor de plată ce pot apărea în condiţiile neîndeplinirii conforme şi la timp a obligaţiilor participanţilor la procesul de decontare a efectelor de comerţ, în baza Regulamentului nr. 3/1996 al Băncii Naţionale a României s-a organizat funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi (funcţionează efectiv din 1997). Centrala Incidentelor de Plăţi este organizată la B.N.R., pe trei fişiere: fişierul naţional de cecuri, fişierul naţional de cambii, fişierul naţional de bilete la ordin. Societăţile bancare sesizează şi transmit Centralei Incidentelor de Plăţi toate incidentele de plată, cum ar fi: refuzul la acceptare sau la plată a cambiilor, refuzul la plată a biletelor la ordin, emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase, emiterea unui cec fără existenţa de disponibil în vederea onorării integrale sau parţiale a cecului în momentul prezentării sale spre încasare, emiterea unui cec cu menţiuni obligatorii lipsă, emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicţie bancară.

Orice agent economic, client al unei societăţi bancare, poate consulta informaţiile cuprinse la Centrala Incidentelor de Plăţi, prin simpla completare a unei cereri ce trebuie depusă la banca sa; este necesară cunoaşterea codului fiscal al persoanei juridice în legătură cu care se solicită informaţia, respectiv codul numeric personal dacă este vorba de o persoană fizică.

B. Titlurile de credit ale datoriei publice şi obligatare, pe termen scurt sau pe termen lung,

emise de unităţi private sau de stat: Bonurile de casă sunt titluri de credit create de bănci care s-au extins cu timpul şi la

întreprinderi. Bonurile de casă emise de bănci poartă denumirea de certificate de depozit. Sunt emise pentru acoperirea unor goluri temporare de trezorerie. Sunt deci împrumuturi pe termen scurt purtătoare de dobânzi, materializate în titluri la purtător sau nominative negociabile pe piaţa financiară. De cele mai multe ori, dobânda pentru bonurile de casă se plăteşte de mai multe ori pe an, iar în acest caz rata anuală actualizată a dobânzii este mai mare decât rata anuală a dobânzii. Rata actualizată indică randamentul titlurilor prin capitalizarea dobânzii (certificate de depozit cu capitalizare).

Bonurile de tezaur sunt titluri de credit emise de stat (de obicei prin trezoreria publică) pentru acoperirea unor cheltuieli bugetare curente, iar totalitatea bonurilor de tezaur emise de stat formează datoria flotantă a statului (spre deosebire de datoria consolidată a statului concretizată în emisiuni de obligaţiuni). Reprezintă titluri de credit transmisibile, scontabile şi purtătoare de dobândă. Bonurile de tezaur (certificatele de trezorerie) pot să fie sub formă de imprimate, materializate într-un înscris (care se adresează populaţiei), sau pot să fie dematerializate (în conturi curente) - nu se materializează într-un înscris, ci reprezintă înregistrări în conturile curente la trezorerie sau la banca centrală pe numele subscriitorilor (care se adresează instituţiilor financiare).

În România, primele bonuri de tezaur au fost puse în circulaţie în octombrie 1996. Ele au fost emise de stat şi puse în circulaţie prin Banca Naţională a României, care a obligat băncile comerciale să le cumpere şi, ca atare, să deţină ca active o anumită valoare din aceste bonuri de tezaur. În ianuarie 1997 statul a lansat alte bonuri de tezaur, punându-le în circulaţie prin Casa de Economii şi Consemnaţiuni şi destinate populaţiei. Statul nu le-a tipărit, simpla chitanţă de C.E.C. constituind dovada cumpărării acestora de către populaţie. Ulterior, aceste bonuri de tezaur au fost tipărite, fiind nominale, sub forma certificatelor de trezorerie, puse în circulaţie prin Trezoreria Finanţelor Publice. Fiind purtătoare a unei dobânzi superioare celei practicate de bănci la depozitele atrase, certificatele de trezorerie au devenit atractive şi pentru băncile comerciale (prezentând un risc zero şi un randament ridicat); băncile comerciale au creditat în acest fel statul, reducând ponderea creditelor acordate agenţilor economici (adică tocmai funcţia de bază a băncilor, cea de finanţare a economiei).

Obligaţiunile reprezintă titluri de credit (şi de valoare), ce atestă acordarea unui împrumut pe termen lung şi dau dreptul posesorilor la un venit anual fix sub formă de dobândă. Dobânda se plăteşte pe baza unui cupon (parte a obligaţiunii), astfel că o obligaţiune are un număr de cupoane egal cu numărul plăţilor de dobândă.

În funcţie de emitent, obligaţiunile sunt: obligaţiuni ale statului (emise de guvern), obligaţiuni ale municipalităţilor (emise de organele administraţiei publice locale), obligaţiuni emise de întreprinderi şi bănci, obligaţiuni ipotecare sau înscrisuri funciare;

Obligaţiunile emise de stat sunt destinate acoperirii deficitului bugetar. Obligaţiunile municipalităţilor au ca scop finanţarea unor investiţii de interes local. În România, prima administraţie publică locală care a emis obligaţiuni a fost Primăria oraşului Sinaia, iar la sfârşitul anului 2002 şi Primăria municipiului Oradea a emis obligaţiuni în sumă de 100 mld. lei, pentru constituirea de resurse necesare investiţiei de realizare a şoselei de centură a oraşului. Obligaţiunile întreprinderilor şi băncilor sunt emise pentru mobilizarea de capital suplimentar pe termen mijlociu şi lung.

Banca Comercială Română a emis în 1997 obligaţiuni în sumă de 75 milioane dolari, pe termen de 3 ani, cu un preţ de emisiune de 99,85% din valoarea nominală şi o dobândă fixă anuală de 9,125%. A fost vorba de fapt de eurobligaţiuni (emise în Europa, având ca monedă de referinţă dolarul) listate la Bursa de Valori Luxembourg.

După modul de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi: nominative care au numele proprietarului înscris pe certificat (sau în cont) şi la purtător care nu au înscris numele proprietarului şi obligaţiunea aparţine posesorului.

După forma de emisiune, pot fi: materializate pe suport hârtie sau dematerializate, emise prin înscriere în cont.

După tipul de venit pe care-l generează, obligaţiunile emise de stat (organele administraţiei publice centrale sau locale) pot fi:

- obligaţiuni cu dobândă: sunt emise la o valoare nominală, valoare care se returnează la scadenţă, plus o dobândă care se plăteşte conform programului de rambursare (numărul de plăţi ale dobânzii este egal cu numărul de cupoane ale obligaţiunii);

obligaţiuni cu cupon zero sau cu reducere: emitentul nu se obligă să plătească dobândă până la scadenţă, însă sunt emise la preţuri deosebit de avantajoase, chiar un sfert din valoarea nominală, iar câştigul creditorului constă în diferenţa între preţul de cumpărare şi preţul de răscumpărare la scadenţă al obligaţiunilor. Lansarea acestor obligaţiuni pe piaţă este justificată în condiţiile în care dobânda şi plusvaloarea se impozitează diferit;

• obligaţiuni cu dobândă variabilă, emise în perioadele în care rata dobânzii înregistrează fluctuaţii mari (îndeosebi în sensul creşterii); rata dobânzii pentru aceste obligaţiuni variază în funcţie de variaţia dobânzii pe piaţă; remuneraţia deţinătorilor de obligaţiuni se realizează în funcţie de o rată de referinţă (LIBOR de exemplu);

• obligaţiuni cu participaţie, care asigură posesorilor pe lângă remuneraţia sub formă de dobândă, sume majorate cu un indice în funcţie de cifra de afaceri a emitentului.

În ce priveşte obligaţiunile emise de întreprinderi, pe lângă obligaţiunile clasice, există: • obligaţiuni convertibile în acţiuni: permit ca la cererea deţinătorului şi în cadrul

unei perioade determinate să fie convertite pe un anumit număr de acţiuni ale societăţii emitente; • obligaţiuni rambursabile în acţiuni: în locul lichidităţilor, deţinătorul

obligaţiunilor, la scadenţă, primeşte acţiuni în condiţiile prevăzute la emisiune. Societăţile emitente de obligaţiuni trebuie să ţină un registru al obligaţiunilor emise şi al

celor rambursate, precum şi numele şi prenumele, denumirea, domiciliul şi sediul titularilor, când ele sunt nominative.

C. Cardul, instrument modern de plată şi de credit a apărut datorită extinderii depunerilor

în conturi curente şi extinderii tehnicii electronice. Iniţial cardul reprezenta doar o confirmare a faptului că posesorul ei era titularul unui depozit, iar ulterior cartea de credit a devenit o modalitate de efectuare a plăţilor. Prin utilizarea cardului, posesorul are posibilitatea de a obţine mărfuri şi servicii fără a plăti pe loc.

Cardurile au apărut în a doua jumătate a secolului XX: în 1960 când Bank of America lansează BankAmericard (devenită ulterior VISA International), iar în 1966, un grup format din 17 bănci a creat o reţea proprie de acceptare reciprocă la plată a cărţilor de plată emise (Asociaţia Interbancară de Carduri, devenită, mai târziu MasterCard).

Există mai multe categorii de carduri, clasificate după mai multe criterii, cele mai importante fiind:

a. Criteriul funcţiilor îndeplinite (modul de acoperire al cheltuielilor), în funcţie de care distingem debit carduri şi credit carduri.

Debit cardurile sau cărţile de debit permit utilizatorului achiziţia de bunuri şi servicii sau retrageri de numerar, în limita disponibilului existent în contul de card.

Credit cardurile sau cărţile de credit (în adevăratul înţeles al noţiunii) permit achiziţionarea de bunuri şi servicii, respectiv retrageri de numerar, chiar dacă posesorul cardului nu are disponibil în contul de card; această posibilitate este oferită de către bancă prin punerea la dispoziţie a posesorului de card a unei linii de credit (cu stabilirea unui plafon maxim, de obicei în funcţie de venitul utilizatorului).

a. Criteriul calităţii emitentului, în funcţie de care distingem carduri emise de bănci şi carduri emise de societăţi non-bancare, respectiv lanţuri de magazine sau benzinării (acestea

pot fi utilizate doar pentru procurarea bunurilor şi serviciilor de la punctele de vânzare ale respectivelor magazine, benzinării).

b. Criteriul modului de stocare a informaţiilor, în funcţie de care distingem carduri cu bandă magnetică, ce conţin toate informaţiile esenţiale despre deţinătorul de card şi carduri cu microprocesor, smartcardurile (apărute în anii v90) ce încorporează o componentă de memorie (chip).

Avantajele utilizării cardurilor se regăsesc la bancă, la comerciant şi la utilizatori. Banca are avantajul comisioanelor ridicate percepute atât de la utilizator în cazul cumpărării bunurilor şi serviciilor şi în cazul retragerilor de numerar, cât şi de la comercianţii care acceptă achitarea mărfurilor şi serviciilor cu carduri. De asemenea, prin utilizarea cardurilor se constată reducerea considerabilă a cheltuielilor legate de funcţionarea ghişeelor bancare; costurile bancare pentru operarea cardurilor sunt reduse comparativ cu costurile antrenate de utilizarea cecurilor sau a numerarului.

Comerciantul are avantajul garanţiei plăţii, adică contul său este creditat imediat după vânzarea mărfurilor şi serviciilor (prin utilizarea cardului) cu contravaloarea acestora. Totodată, sunt eliminate riscurile determinate de utilizarea numerarului.

Utilizatorul cardului are avantajul eliminării riscurilor legate de utilizarea numerarului; de asemenea are avantajul de a cumpăra bunuri şi servicii fără completarea vreunui document, printr-o mare operativitate a tranzacţiei.

În România, organizarea cardurilor de către societăţile bancare este prevăzută de Regulamentul nr. 6/1995 al BNR. Pentru derularea tranzacţiilor prin carduri a fost constituită societatea comercială ROMCARD (în 1993) specializată şi în prelucrarea automată a operaţiunilor derulate prin carduri, ce constituie o societate de legătură între băncile româneşti şi sistemul de utilizare internaţională a cardurilor. Anul 1996 poate fi considerat anul de începere a emisiunii de carduri în România. Dintre cardurile emise de bănci, menţionăm: PRIMACARD (emis de B.R.D.), VISA Clasic (Banca Agricolă, B.C.R.), Europay Maestro (B.C.R.), Eurocard-Mastercard (B.C.R., Banca „Ion Ţiriac"), VISA Clasic Prospera (BancPost).

3.3. TITLURILE DE CREDIT PARTICIPATIVE (ASOCIATIVE) Titlurile de credit participative sunt: acţiunile şi părţile sociale. Acţiunile reprezintă titluri de proprietate şi în acelaşi timp titluri negociabile la bursă;

atestă participarea deţinătorului la capitalul social al unei societăţi. Sunt titluri cu caracter asociativ, în numerar sau de aport, indivizibile, de valoare egală din capitalul social al societăţii emitente; În funcţie de înscrierea numelui posesorului, acţiunile pot fi nominative ce au înscris numele acestuia şi pot fi transmise doar prin consemnarea tranzacţiei într-un registru special al societăţii şi la purtător, acţiuni ce nu au înscris numele posesorului, iar drepturile conferite de aceste acţiuni aparţin celui care le deţine.

Acţiunile pot fi materializate sau dematerializate; societatea emitentă ţine un registru al acţionarilor care să indice numele, prenumele, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu acţiuni nominative, precum şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor. Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe piaţa financiară va fi ţinută de un registru independent privat manual sau computerizat. În acest sens se poate contacta o societate de registru independent privat privind ţinerea registrului acţionarilor. Pentru acţiunile dematerializate, acţionarii pot primi un certificat de acţionar care atestă numărul acţiunilor deţinute şi valoarea lor.

Cele mai numeroase dintre acţiuni sunt acţiunile obişnuite, a căror denumire nu este însoţită de nici o precizare, care reprezintă o cotă-parte din capitalul social al emitentului şi presupun acceptarea riscurilor cu care se confruntă societatea emitentă (la societăţile anonime riscul este limitat la fondurile investite). Dau dreptul la obţinerea unui dividend, dreptul de vot în adunările

generale şi extraordinare ale societăţii emitente, dreptul de a supraveghea gestiunea societăţii şi de a participa la lichidarea acesteia în caz de vânzare sau dizolvare. Pe lângă acţiunile obişnuite (ordinare), există şi alte tipuri:

• acţiuni privilegiate (cu anumite avantaje faţă de cele obişnuite): dau dreptul la un dividend fix, ce trebuie plătit înainte de atribuirea dividendelor pentru celelalte acţiuni, iar dacă profitul realizat de societate permite, repartiţia unui dividend suplimentar;

• acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot: presupun renunţarea la dreptul de vot, în schimbul unei priorităţi la distribuirea dividendelor;

• acţiuni cu drept de vot privilegiat: sunt acţiuni ale fondatorilor, emise în scopul de a proteja întreprinderea de amestecul abuziv al unor terţi;

• acţiuni cumulative: cumulează în valoarea nominală şi dividendele cuvenite pe anii expiraţi;

• acţiuni gratuite, conferite vechilor acţionari în cazul unor emisiuni noi de acţiuni realizate de societatea respectivă (de exemplu o acţiune nouă la cinci acţiuni vechi);

• acţiuni gratuite către creditori, conferite cu acordul scris al creditorilor, pentru a se compensa datoriile întreprinderii faţă de aceştia, ceea ce determină o creştere a surselor proprii concomitent cu reducerea surselor atrase sau împrumutate.

În România, potrivit Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare, toate acţiunile sunt ordinare. Părţile sociale atestă aportul persoanelor fizice sau juridice în formă bănească sau în natură la formarea patrimoniului unei societăţi comerciale cu răspundere limitată. Spre deosebire de acţiuni, părţile sociale nu sunt negociabile, ele pot fi transmise numai dacă majoritatea asociaţilor este de acord sau în caz de succesiune. Posesorii părţilor sociale au dreptul să încaseze o parte din profitul societăţii respective, însă răspund faţă de obligaţiile sociale numai în limita aportului lor de capital.

4. INSTITUŢII DE CREDIT

4.1. INTERMEDIEREA FINANCIARĂ. APARIŢIA BĂNCILOR Îndeplinirea funcţiilor creditului: de atragere a disponibilităţilor băneşti temporar libere

degajate din economie, precum şi acordarea de credite agenţilor economici solicitanţi, se realizează prin instituţiile de credit. Aceştia sunt intermediari financiari care se interpun între agenţii economici cu capacitate de finanţare de la care sunt colectate resursele şi agenţii economici cu nevoie de finanţare care apelează la credite.

Intermediarii financiari implică un rol activ de „transferare" a capitalurilor disponibile

temporar în credite şi preluarea riscurilor legate de finanţarea activităţii economice. Procesul de intermediere financiară este realizat de bănci ca instituţii particulare sau cu capital de stat, a căror funcţie principală este aceea de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Ansamblul instituţiilor economico-financiare specializate, ale căror funcţii principale sunt crearea banilor şi comerţul cu bani, reprezintă sistemul bancar. Ca instituţii specializate, băncile se ocupă de

organizarea şi realizarea relaţiilor de credit, obiectul lor de activitate fiind, în principal, gestionarea capitalurilor temporar libere, scopul final fiind obţinerea profitului bancar. Fiind instituţii cu un înalt grad de specializare în operaţiuni monetare, băncile dispun de tehnici şi instrumente adecvate inducerii încrederii în operaţiunile monetare şi eficacităţii produselor monetare şi financiare.

Astfel băncile asigură, pe lângă obiectul principal de activitate: • mecanismul plăţilor prin efectuarea de viramente şi plăţi în numerar; • păstrarea în siguranţă a sumelor deponenţilor; • emiterea şi punerea în vânzare a titlurilor de credit şi achiziţionarea titlurilor prin

scontare şi lombardare (deci acordarea de credite); • vânzarea - cumpărarea de valută şi alte operaţiuni valutare; • reglarea masei monetare în circulaţie, prin faptul că asigură cadrul necesar

emisiunii suplimentare de monedă şi a retragerii acesteia, aceasta fiind o funcţie macroeconomică. De altfel, stabilitatea sistemului bancar este un important obiectiv de stabilizare macroeconomică, din care cauză sistemul bancar este unul dintre cele mai reglementate domenii.

Apariţia instituţiilor de tip bancar a fost precedată de comerţul cu bani, realizat încă din Evul Mediu de zarafi, categorie socială care se ocupă cu păstrarea în siguranţă a monedelor de aur şi ulterior acordarea de credite din sumele păstrate. O dată cu evoluţia societăţii, zarafii s-au transformat în bancheri. În Anglia, giuvaergii (Goldsmiths) păstrau capitalurile disponibile; chitanţele emise de ei „Goldsmiths notes" erau acceptate în circulaţie şi utilizate chiar după apariţia băncilor (sec. XIV-XV).

Primele bănci în accepţiunea modernă le regăsim în: 1171 la Veneţia când Dogele Michele XI înfiinţează Banco de Venezia cu scopul de a face operaţiuni de administrare a banului public pentru Cetate; 1341 la Barcelona, 1407 la Genova, strâns legat de viaţa economică din bazinul mediteranean (cetăţile italiene). Abia în secolul XVIII se formează după acest model bănci şi în vestul Europei: 1609 la Amsterdam, 1619 la Hamburg, 1635 la Rotterdam, 1668 Banca Suediei, 1694 Banca Angliei.

Rolul băncilor a sporit pe măsura dezvoltării societăţii, la sfârşitul secolului XIX, dar mai ales la începutul secolului XX, când acestea îşi dezvoltă şi celelalte funcţii: de efectuare a plăţilor, de transferuri valutare externe.

În ţara noastră, sistemul bancar s-a organizat la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX şi cuprindea: 1857 - Banca Moldovei, 1864 - Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, reorganizată sub forma Casei de Economii şi Consemnaţiuni în 1880, 1880 - Banca Naţională a României, 1894 - Banca Agricolă, 1897 - Banca Generală Română (cu capital german), 1898 - Banca de Scont a României, 1899 - Banca Comerţului din Craiova, 1904 - Banca de Credit Română, 1906 - Banca Comercială Română, 1911 - Banca Românească. In perioada următoare, numărul băncilor a crescut: 1918 - 215 bănci, 1928 - 1122 bănci, urmând o perioadă în care numărul acestora s-a diminuat: 1941 - 388 bănci, din cauza crizei din 1929-1933, a războiului, a numeroaselor falimente şi fuziuni. Acest sistem bancar a fost lichidat în 1948, când au fost naţionalizate băncile importante, iar restul, desfiinţate.

4.2. STRUCTURA SISTEMULUI BANCAR Pornind de la definiţia dată sistemului bancar de profesorul Victor Jinga ca fiind „un

ansamblu de bănci diferite, organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale, în vederea

coordonării activităţii de scont şi rescont, de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare", desprindem organizarea unui sistem bancar modern format din:

Banca centrală care în majoritatea ţărilor a fost iniţial o bancă particulară (Suedia, Anglia, Franţa) pentru ca ulterior iniţiativa să fie preluată de stat: s-a transformat din bancă de emisiune regională în bancă naţională. Odată cu monopolizarea dreptului de emisiune banca centrală s-a detaşat dintre celelalte bănci şi a devenit instituţia de supraveghere, control şi susţinere a sistemului bancar în ansamblul său. In alte ţări, cum ar fi România, s-a înfiinţat direct ca bancă de emisiune. Actualmente, banca centrală este autoritatea monetară a unei ţări (deţine monopolul emisiunii monetare, conduce politica monetară şi valutară) şi este, de obicei, şi autoritatea de supraveghere bancară, a celorlalte bănci din economie. Există ţări în care supravegherea bancară este realizată de o instituţie independentă sau chiar de Ministerul Finanţelor. Băncile comerciale care asigură legătura efectivă cu economia: constituie depozite şi finanţează agenţii economici prin acordarea de credite. La rândul lor, băncile comerciale pot să fie:

• bănci universale, care au o activitate diversificată, efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare;

• bănci specializate, instituţii de credit cu un statut legal special, axate fie pe realizarea unei anumite operaţiuni, fie pe finanţarea unui anumit sector al economiei;

• bănci de afaceri, de investiţii financiare, care sprijină clienţii lor nu numai prin acordarea de credite bancare, ci şi credite obligatare (cumpără obligaţiuni emise de aceştia) şi chiar participarea la capitalul social al acestora, prin cumpărarea de acţiuni.

I. Băncile universale (Universal Banking) s-au dezvoltat iniţial în Germania şi Japonia, şi apoi în alte ţări europene. Sistemul de universal banking a contribuit la dezvoltarea economică rapidă a Germaniei în sec. XIX oferind, în afara serviciilor bancare obişnuite, operaţiuni cu valori mobiliare, operaţiuni de asigurări pentru persoane fizice, companii, organizaţii, servicii de administrare a portofoliilor, investiţii financiare şi, în acelaşi timp, participând la capitalul şi chiar la conducerea (prin ponderea la capital) diverselor companii. În prezent, piaţa bancară în Germania este dominată de trei mari bănci: Deutsche Bank, Dreschner Bank şi Commerz Bank, organizate sub forma filialelor comerciale, ipotecare, de leasing, de asigurări, case de economii, de afaceri specializate în fuziuni şi achiziţii, precum şi filiale în străinătate. Pe lângă cele trei bănci există o reţea de bănci regionale, cu activitate limitată.

Japonia este a doua ţară care a dezvoltat sistemul universal banking; băncile sunt legate de societăţile comerciale prin deţinerea reciprocă de acţiuni, sistem numit „Keiretsu". O altă caracteristică a băncilor japoneze este talia relativ mare: patru dintre băncile japoneze se situează în primele zece din lume, iar 15 dintre ele în primele 30. Restul băncilor sunt bănci regionale, având rolul de a finanţa şi credita colectivităţile locale.

În restul Europei, băncile universale s-au dezvoltat mai târziu decât în Germania: Italia, cu un sector public bancar cu o pondere relativ ridicată (30-40%) dar şi bănci private puternice, Spania, cu o universalitate bancară accentuată dezvoltată în anii '70, chiar şi pentru casele de economii care şi-au depăşit specializarea, Marea Britanie, cu un sistem bancar foarte concentrat dominat de şase bănci universale: Barclais Bank, National Westminster Bank, Midland Bank, Lloyld's Bank, Royal Bank of Scotland, Trustee Saving Bank, Standard Chartered Bank. S.U.A. a fost mult mai reticentă la fenomenul de universalizare bancară, băncile comerciale nu oferă servicii financiare integrale referitoare la tranzacţiile cu titluri, subscrierea acestora etc. Sistemul bancar american este caracterizat de o mare dispersare, cuprinzând aproximativ 14000 de bănci comerciale, care sunt fie bănci mari de talie naţională, fie bănci regionale cu autoritate într-un singur stat şi aproximativ 40000 alte instituţii de credit.

II. Băncile specializate în mod tradiţional realizează finanţarea unui sector al economiei, acestea fiind băncile de ramură, ca de exemplu:

1. Bănci agricole - finanţează exploatările agricole sub forma creditelor pe termen lung pentru utilaje agricole sau îmbunătăţiri funciare şi sub forma creditelor pe termen scurt pentru seminţe, furaje etc. Băncile agricole pot fi cu capital de stat, situaţie în care prin intermediul acestora statul subvenţionează agricultura (acordarea de credite cu dobândă preferenţială etc.).

2. Bănci de comerţ exterior - care mijlocesc decontările internaţionale privind importul şi exportul, facilitează o serie de operaţiuni valutare, de credit, de garanţie şi de comision, privind sprijinirea dezvoltării comerţului exterior.

3. Băncile de ramură sunt, de obicei, o expresie a politicii statului desfăşurată şi condusă prin sistemul bancar.

De asemenea, băncile specializate pot fi orientate către o anumită operaţiune: 4. Bănci ipotecare - realizează creditarea pe termen lung pentru construcţia sau

cumpărarea de imobile. În ţările dezvoltate, aceste bănci emit obligaţiuni ipotecare negociate pe piaţa financiară.

5. Casele de economii - sunt bănci ale populaţiei, având ca obiect principal de activitate atragerea economiilor băneşti ale populaţiei. În ce priveşte orientarea plasamentelor, casele de economii se adresează tot persoanelor fizice, cumpără titluri de stat şi mai rar, creditează agenţii economici. Sunt de obicei instituţii cu capital de stat, dar pot să aibă şi capital privat. Sistemele bancare din majoritatea ţărilor înglobează în structura lor aceste case de economii: Caisse d' Epargne în Franţa, Sparkasse în Germania (deţin 22% din totalul pasivului sistemului bancar), Saving House în Marea Britanie (organizare în holdinguri), CARIPO în Italia (aceasta fiind cea mai mare casă de economii din lume), CAIXA în Spania (primul grup financiar naţional rezultat prin fuziuni şi a doua casă de economii din lume), Savings and Loan Associations, Thritfs în S.U.A. (casele de economii sunt dispersate - aproximativ 5.000, ca, de altfel, întreg sistemul bancar-american).

De asemenea, în multe ţări, pe infrastructura poştei se regăsesc constituite forme specifice ale caselor de economii (Germania, Franţa, Luxembourg, Austria).

6. Cooperativele de credit - sunt bănci create de micii producători, ce acordă împrumuturi doar membrilor cooperatori pentru producţie sau pentru scopuri personale. Reţeaua cooperatistă este dezvoltată de exemplu în Franţa pe patru componente: creditul cooperatist (Banca Franceză de Credit Cooperatist), creditul mutual cu teritorialitate limitată, băncile populare şi creditul agricol mutual (pentru finanţarea agriculturii şi artizanatului).

În a doua jumătate a secolului XX au apărut o serie de bănci specializate pe anumite operaţiuni: de leasing, de factoring.

7. Băncile de leasing (bail) - au apărut în S.U.A.(1952) specializate în finanţarea indirectă a investiţiilor, închirierea de către agenţii economici, pe bază de contract, a unor echipamente care se află în proprietatea băncii, în schimbul unei chirii. Leasingul efectuat de băncile de leasing are caracteristicile unei relaţii de credit, deoarece:

• reprezintă plasarea fondurilor constituite de către bancă; • chiria încasată are caracterul unei dobânzi; • operaţiunea de leasing este garantată cu însuşi echipamentul de producţie, similar

garantării creditului bancar. 8. Băncile de factoring - specializate în acordarea de credite prin preluarea creanţelor de

la creditori, urmând să încaseze aceste creanţe de la debitori. Creditul de factoring se acordă pe baza facturilor ce atestă livrarea mărfurilor, prestarea serviciilor, executarea lucrărilor şi a

contractului comercial. Preluarea creanţelor de la creditor are loc la o valoare actuală, mai mică decât valoarea nominală a acestora, diferenţa reprezentând dobânda percepută de bancă. Operaţiunile de factoring sunt avantajoase pentru creditorii cu o activitate sezonieră sau cu o clientelă răspândită în teritoriu. Similar factoringului, funcţionează creditul de forfetare prin care banca preia creanţele provenite din operaţiuni comerciale, materializate în titluri (cambii şi bilete la ordin), urmând ca banca să recupereze contravaloarea creanţelor de la debitor în momentul în care ele devin scadente; banca nu mai are drept de regres asupra agenţilor economici de la care a preluat creanţele, se poate îndrepta doar asupra debitorului înscris în titlul de credit cumpărat. Costul operaţiunii constă în dobânda percepută de bancă pentru plata creanţei înainte de scadenţă dar şi comisionul cuvenit pentru recuperarea creanţei.

III. Băncile de afaceri (de investiţii financiare) - pe lângă acordarea de credite au ca obiect de activitate achiziţionarea de active financiare.

Rolul băncilor de afaceri nu este numai acela de intermediar, ele implicându-se direct cu propriile resurse în activitatea clienţilor lor, fie prin participarea la capital, fie prin preluarea creditelor obligatare ale acestora. Există mai multe tipuri de bănci de afaceri, în funcţie de gradul de implicare în activitatea clienţilor lor; cele care deţin controlul asupra întreprinderii (51% din acţiuni) se numesc bănci de portofoliu.

Dacă nu doresc obţinerea controlului asupra unor întreprinderi, băncile de investiţii se orientează în achiziţionarea activelor financiare în funcţie de:

• lichiditatea acestora, capacitatea de a fi transformate în numerar, limitând cât mai mult riscul pierderii de capital;

• vandabilitatea, posibilitatea de a fi vândute rapid şi în acest sens titlurile negociabile la bursă sunt cele mai indicate.

Pe scurt, băncile de afaceri au ca funcţii principale atragerea capitalurilor şi plasarea lor optimă în valori mobiliare.

In ultimul timp, băncile de investiţii financiare (Investment- Banking) s-au implicat tot mai mult în vânzări publice şi private, acţionând pe piaţa financiară ca o legătură între agenţii economici care au nevoie de fonduri şi agenţii economici care au exces de fonduri, căutând şi cumpărători pentru valori mobiliare emise şi oferite spre vânzare. De exemplu, băncile de investiţii financiare Merill Lynch au promovat emisiunea de obligaţiuni a Băncii Comerciale Române din 1997. In activitatea băncilor din majoritatea ţărilor s-au conturat două categorii de bănci: retail banking, care au răspândire în teritoriu şi constituie depozite cu costuri minime în general de la persoanele fizice şi corporate banking, din centrele mari financiare, care au costuri mai mari, întrucât depozitele acestora sunt procurate fie de la persoane juridice fie de la bănci de detaliu, prin redistribuire pe piaţa interbancară.

4.3. INSTITUŢII DE CREDIT ASIMILATE. INSTITUŢII PARABANCARE Definind instituţia de credit o unitate economică având ca funcţie principală

intermedierea financiară între agenţi economici, iar banca o instituţie economico-financiară ce are ca funcţie principală comerţul cu bani, desprindem o suprapunere între cele două noţiuni. Totuşi, noţiunea de „instituţie de credit" nu se confundă cu noţiunea de „bancă". Nu toate instituţiile de credit sunt şi bănci. Parcurgând structura unui sistem bancar modern, constatăm că unele componente ale acestuia nici nu poartă titulatura de bancă, ca de exemplu: cooperativele de credit, societăţile de investiţii.

Intr-adevăr, în unele ţări aceste instituţii de credit nu sunt bănci; criteriul ce delimitează băncile în cadrul instituţiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală sau, dacă este cazul, de o altă instituţie ce realizează supravegherea bancară).

Instituţiile de credit supuse autorităţii de supraveghere bancară sunt bănci. În funcţie de modul de organizare a pieţei creditului, a pieţei financiare, fiecare ţară stabileşte prin legislaţie competenţa şi întinderea supravegherii bancare. De asemenea, deşi participă la intermedierea financiară, instituţiile de credit non-bancare nu gestionează, de obicei, depozitele la vedere utilizabile prin cec sau viramente.

Cooperativele de credit, intitulate până în anul 2000 şi „Bănci populare" au funcţionat potrivit Legii 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit, încălcând practic Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 care stipula că: „se interzice oricărei persoane să desfăşoare activitate bancară pe teritoriul României fără o autorizaţie emisă de Banca Naţională a României". Nefiind supuse supravegherii B.N.R., în anul 2000 unele cooperative de credit au ajuns în imposibilitatea de a restitui depozitele populaţiei, astfel că prin O.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit se revine asupra vechii legi a cooperaţiei, considerând prestaţiile acestora ca prestaţii ce intră sub incidenţa legii bancare, în acest scop definindu-se norme de prudenţă bancară pentru cooperativele de credit. Potrivit noului cadru legislativ, băncile populare au fost puse în situaţia fie de a se reorganiza şi a se afilia la o casă centrală a cooperativelor de credit (ce garantează integral obligaţiile cooperativelor afiliate), supuse supravegherii B.N.R., fie de a-şi schimba forma juridică, transformându-se în bănci comerciale.

Societăţile de credit ipotecar; creditul ipotecar intră de obicei în sfera de activitate a băncilor, fie că sunt sau nu specializate. Există însă şi societăţi de credit ipotecar sub forma societăţilor financiare.

O.U.G. nr. 200/2002 stabileşte înfiinţarea, în ţara noastră, a societăţilor de credit ipotecar având ca obiect de activitate pe lângă creditarea de tip ipotecar şi activităţi conexe: administrarea de portofolii de credite ipotecare, executarea sau valorificarea creanţelor ipotecare, respectiv a bunurilor ce fac obiectul garanţiilor, tranzacţii cu instrumente monetare negociabile, inclusiv tranzacţii cu titluri de stat. Societăţile de credit ipotecar nu fac parte din sistemul bancar, nu intră sub reglementarea normelor B.N.R., dar înfiinţarea lor trebuie notificată Băncii Naţionale. Capitalul social minim este echivalent a trei milioane euro, vărsat integral la subscriere, în formă bănească.

Societăţile de investiţii financiare reprezintă de asemenea instituţii de credit care pot să facă parte sau nu din sistemul bancar. Individualizate ca formă distinctă a băncilor de afaceri (investiţii), societăţile financiare s-au dezvoltat ca expresie a intereselor deţinătorilor de capital, pentru a asigura o valorificare optimă a acestuia, în condiţii de securitate. Acţionând atât ca investitori, cât şi ca intermediari ai pieţei financiare, societăţile de investiţii financiare se supun fie autorităţii de supraveghere bancară şi în această situaţie sunt bănci de afaceri, fie autorităţii de supraveghere a pieţei financiare şi atunci sunt instituţii de credit, dar nu sunt bănci; de exemplu, în România societăţile de investiţii financiare sunt supuse supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare, autoritate de supraveghere a pieţei financiare.

Aceste societăţi au ca obiect de activitate administrarea unui fond comun de creanţe, plasând capitalul într-un portofoliu de valori mobiliare, ce aparţine în indiviziune grupului de investitori, aceştia fiind coproprietari ai titlurilor financiare. Societăţile financiare au cunoscut o amplă extindere în ţările dezvoltate: în Franţa funcţionează organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, ale căror titluri reprezintă aproximativ un sfert din totalul economisirii pe ansamblul economiei, iar în Marea Britanie funcţionează sistemul U.C.I.T.S. (Underbanking for Collective Investment in Transferable Securities).

Dacă participarea la capitalul societăţilor de investiţii este deschisă, adică există posibilitatea de achiziţie a titlurilor acestor societăţi la preţul de emisiune, ele poartă numele de societăţi de investiţii cu capital variabil (în Franţa). Acestea îşi formează resursele de la persoane fizice, uneori şi juridice, emiţând titluri, investind fondurile astfel constituite în principal pe piaţa financiară. Titlurile acestor societăţi de investiţii nu se negociază la bursă, însă li se calculează un curs pe baza cursurilor la bursă ale acţiunilor deţinute în portofoliu raportând activul net la numărul de titluri emise. Persoanele fizice posesoare ale unor astfel de titluri pot să se prezinte pentru răscumpărarea acestora la ghişeele băncii în orice moment. În România există fonduri deschise de investiţii, cu o astfel de funcţionalitate, considerate de asemenea operatori ai pieţei financiare, supuse supravegherii Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare. Crizele financiare cauzate de aceste societăţi de investiţii din anul 1996 (SAFI) şi din anul 2000 (FNI) au avut efecte extrem de negative asupra populaţiei şi ar trebui să dea de gândit legislativului în ceea ce priveşte organismul de supraveghere şi garantarea economiilor populaţiei la aceste fonduri.

De fapt, în general, şi nu numai în România, instituţiile de credit care nu sunt bănci trebuie supravegheate la fel de atent ca şi instituţiile bancare pentru a nu se crea crize financiare ale sistemului de credite din economie, cu consecinţe extrem de negative pentru populaţie şi agenţi economici.

Instituţiile parabancare sunt instituţiile strâns legate de sistemul bancar, sprijină buna funcţionare a acestuia dintr-o ţară, fie prin contribuţia la dezvoltarea acesteia (produse, resurse), fie prin reglementări specifice. Acestea sunt:

1. Societăţile de asigurare şi reasigurare - reprezintă operatori ai pieţei asigurărilor, totalitatea relaţiilor economico-sociale ce apar în legătură cu crearea în comun a unor fonduri de către persoanele fizice şi juridice expuse unui risc şi care beneficiază de compensaţii din aceste fonduri în cazul producerii riscurilor pentru acoperirea daunelor. Rezultă că societăţile de asigurare şi reasigurare (operaţiune de asigurare a asigurătorului) colectează capitaluri importante prin încheierea asigurărilor de persoane, bunuri şi răspundere civilă; aceste capitaluri îşi găsesc fructificarea, de obicei, pe piaţa bancară, reprezentând deci o resursă pentru bănci. În anii 80 s-a constatat un proces de convergenţă între sectorul bancar şi sectorul asigurărilor, din punct de vedere al instituţiilor, produselor şi activităţilor. Băncile au dezvoltat componenta de asigurare a produselor lor, filialele de asigurare ale grupurilor bancare au dezvoltat contractele de economisire, dând naştere termenului de bancasigurare. În acelaşi mod, societăţile de asigurare au dezvoltat componenta de economisire (financiară) a produselor de asigurare dând naştere termenului de asifinanţare5. Modelul bancasigurării (termenul mai utilizat) diferă de la o ţară la alta în funcţie de reglementările celor două pieţe: bancară şi de asigurări. Băncile şi-au creat societăţi de asigurare (cazul României), iar societăţile de asigurare şi-au creat bănci.

2. Fondurile de pensii - reprezintă fonduri create cu scopul de a asigura drepturile de pensie pentru membrii fondului. Societăţile de asigurare oferă produse ce îmbină asigurarea de viaţă cu pensia privată, constituindu-se deci şi ca fonduri private de pensii.

În ultima perioadă, se constată preferinţa populaţiei pentru fondurile private de pensii faţă de fondurile de asigurări sociale de stat, deoarece acestea asigură individualizarea sumelor sub formă de contribuţii prin capitalizarea acestora. În România, opţiunea pentru o pensie privată oferită de societăţile de asigurări nu este liberă, cetăţenii fiind obligaţi prin lege să contribuie la fondul asigurărilor sociale de stat, contribuţia pentru o pensie privată fiind facultativă.

3. Casele de compensaţii - sunt organizate fie sub forma unui compartiment al băncii centrale, fie sub forma unei instituţii distincte. Prin intermediul acestora, sistemul bancar îndeplineşte funcţia sa de realizare a plăţilor fără numerar în economie. Desfăşurarea plăţilor în

economie înseamnă transmiterea instrumentelor de plată între bănci, reprezentând de fapt dispoziţii privind disponibilităţile în conturi bancare (ordonate de către clienţii băncilor). Pentru a opera instrumentele de plată, trecerea sumelor dintr-un cont în altul, cu alte cuvinte circulaţia monedei scripturale, s-au înfiinţat casele de compensaţii. In prezent sistemele electronice de transfer ale plăţilor înlocuiesc compensarea multilaterală a plăţilor fără numerar; prin aceste sisteme, titularul de cont este implicit participant (ca iniţiator sau ca beneficiar) la transferul computerizat al banilor de cont.

4. Fondurile de garantare reprezintă: • fie instituţii de garantare a creditelor: atunci când agenţii economici nu pot

garanta în totalitate creditele solicitate băncilor; fondurile garantează o parte din credit; • fie instituţii de garantare a depozitelor bancare pentru situaţii de faliment a unei

bănci; reprezintă un fond constituit pe seama resurselor provenite de la bănci şi care intervine pentru despăgubirea persoanelor fizice şi/sau juridice deponenţi la o bancă ce nu mai poate asigura restituirea depozitelor, aflându-se în stare de faliment

5. REFORMA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

5.1. INSTITUŢII ALE SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC Înainte de a prezenta reforma sistemului bancar românesc, este necesară prezentarea

acestuia înainte de 1990, ca unul dintre cele mai rigide sisteme din fostele ţări socialiste. A fost un sistem lipsit de eficienţă şi controlat de stat. Banca Naţională a României îndeplinea funcţiile unei bănci centrale deopotrivă cu câteva funcţii ale unei bănci comerciale. În colaborare cu alte instituţii de stat, B.N.R. elabora proiecte de creditare şi urmărea punerea lor în practică, respectiv extinderea creditelor către întreprinderi şi organizaţii economice ce aveau cont deschis la B.N.R. Celelalte patru bănci specializate: Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii, Casa de Economii şi Consemnaţiuni beneficiau de credite pentru suplimentarea resurselor de la B.N.R., cu excepţia C.E.C-ului, care depunea banii colectaţi de la populaţie prin constituirea de depozite la B.N.R..

Banca Română de Comerţ Exterior (B.R.C.E.), înfiinţată în 1968 prin reorganizarea Departamentului operaţiunilor din cadrul B.N.R., primea şi acorda credite întreprinderilor şi organizaţiilor române cu activitate de comerţ exterior, cumpăra şi vindea în ţară şi în străinătate valută, titluri de valoare emise în valută; de fapt toate operaţiunile privind străinătatea se derulau prin B.R.C.E.

Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (B.A.I.A), înfiinţată tot în 1968, avea ca obiectiv acordarea de avansuri băneşti unităţilor agricole de stat şi cooperatiste pentru realizarea producţiei contractate livrată ulterior la fondul de stat; dacă avansurile băneşti acordate unităţilor agricole nu puteau fi recuperate, acestea se transformau în credite.

Cooperativele de Credit şi Economii, înfiinţate în 1948, în locul băncilor populare (lichiditate, ca de altfel toate băncile cu capital privat), acordau împrumuturi pentru dezvoltarea producţiei agro-alimentare în gospodăriile proprii şi pentru satisfacerea unor nevoi familiale ale cooperatorilor; de asemenea, pentru simplificarea operaţiunilor de încasări şi plăţi, cooperativele de credit acţionau ca mandatare ale B.A.I.A., efectuând aceste operaţiuni pentru organizaţiile de masă şi obşteşti din mediul rural, casele de ajutor reciproc ale salariaţilor şi pensionarilor.

Banca de Investiţii (B.I.), înfiinţată în 1948, pe structura Creditului Naţional Industrial, avea ca sferă de activitate finanţarea şi creditarea investiţiilor, a marilor şantiere şi a lucrărilor de construcţii montaj. Prin calculul indicatorilor de eficienţă, Banca de Investiţii stabilea oportunităţi şi apoi aviza investiţiile.

Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C) avea ca obiect de activitate atragerea economiilor băneşti ale populaţiei în conformitate cu planul de casă şi de credite al Băncii Naţionale pentru asigurarea creditării economiei naţionale.

Specializarea excesivă a băncilor pe anumite operaţiuni, conform denumirii lor, a îngrădit mecanismul bancar, spiritul de iniţiativă şi concurenţă, autonomia în formarea resurselor şi acordarea creditelor.

Restructurarea sistemului bancar ocupă un loc esenţial în cadrul restructurării economiei naţionale. Transformările perioadei de tranziţie au impus între primele măsuri crearea unui sistem bancar modern pe două trepte:

• B.N.R. cu următoarele funcţii: emisiunea monetară, asigurarea stabilităţii monetare, administrarea rezervelor valutare ale ţării, supravegherea activităţii bancare, asigurarea sistemului de plăţi fără numerar. B.N.R. a fost reorganizată prin Legea nr. 34/1991 (Legea de organizare a Băncii Naţionale);

• bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăţi pe acţiuni a băncilor specializate în conformitate cu Legea activităţii bancare nr. 33/1991, intrând în procesul de privatizare a societăţilor comerciale; 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietăţii de Stat şi 30% către cele cinci fonduri ale proprietăţii private (câte 6% la fiecare fond). Prima bancă comercială înfiinţată în decembrie 1990 este tocmai Banca Comercială Română, prin preluarea operaţiunilor comerciale ale B.N.R. Legislaţia bancară a fost modificată în 1998 când au fost promulgate trei legi bancare: Legea nr. 101/1998 privind statutul BNR, Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 83/1998 privind procedura falimentului băncilor, iar ulterior în anul 2004: Legea privind statutul BNR: 312/2004 şi 2006: OUG 99/2006 ce reglementează instituţiile de credit .

În perioada următoare s-a constatat dezvoltarea sistemului bancar în România prin apariţia de bănci noi, unele fiind sucursale ale unor bănci străine renumite în lume. Totuşi extinderea numărului de bănci a fost mai puţin explozivă decât în celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est, probabil urmare a prudenţei în acordarea autorizaţiilor de funcţionare de către banca centrală.

Dimensiunea cantitativă a evoluţiei sistemului bancar nu este însă caracteristica principală a acestei perioade. Aparent contrar realităţii, principala caracteristică a dezvoltării sistemului bancar românesc a fost coerenţa dezvoltării structurale şi calitative a activităţii bancare, în sensul direcţiei ascendente dictate de adaptarea la cerinţele economiei de piaţă. Sincopele constatate pe parcursul acestui deceniu în ceea ce priveşte depresiunea evidenţiată în activitatea unor bănci - Dacia Felix, Credit Bank, Columna, sau falimentul altor bănci - banca Albina, Bankoop nu sunt definitorii pentru întreaga activitate bancară din România.

Imaginea actuală a sistemului bancar a fost conturată de deschiderea economiei româneşti, ceea ce a determinat ajustarea sistemelor de operare la cerinţele şi practicile internaţionale. Băncile şi- au dezvoltat şi şi-au adoptat sistemele de operare în funcţie de impactul factorilor exogeni asupra economiei reale, precum şi de presiunea concurenţei pe piaţa financiar-bancară. Evoluţia sistemului bancar românesc în ultimul deceniu al secolului XX s-a caracterizat prin dezvoltarea şi diversificarea produselor şi serviciilor bancare, creşterea vitezei şi diversificarea instrumentelor de decontare, modernizarea sistemului de evidenţă şi control,

informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică şi a celor din procesul de transfer. Eforturile de capitalizare şi presiunea concurenţială au determinat băncile să-şi modernizeze reţeaua teritorială.

Totodată evoluţia atât de rapidă a sistemului bancar a adus cu sine, în contextul desfăşurării evenimentelor de natură economică, politică, socială şi elementele negative care au lăsat o umbră asupra băncilor româneşti atât pe plan intern cât şi pe plan extern, în relaţiile cu alte bănci din Europa şi din lume.

Din punct de vedere al operaţiunilor desfăşurate, singura bancă care păstrează specializarea ca bancă a populaţiei rămâne Casa de Economii şi Consemnaţiuni reorganizată sub forma unei societăţi bancare pe acţiuni în baza Legii nr. 66/1996, restul fiind bănci comerciale universale. Trebuie să menţionăm totuşi că fostele bănci specializate până în 1990, au păstrat o specializare, în fapt, câţiva ani după această dată: susţinerea agriculturii prin credite cu dobândă subvenţionată acordate cu garanţia statului s-a realizat prin Banca Agricolă, iar susţinerea exportului s-a realizat prin Bancorex (tot cu ajutorul dobânzii subvenţionate).

De asemenea, şi în ţara noastră, ca şi în alte ţări, odată cu pătrunderea băncilor străine s-au conturat bănci de detaliu (Volksbank) şi bănci corporative (ING Bank, ABN AMRO Bank). Din anul 2001, sistemul bancar românesc cuprinde şi cooperativele de credit, care după criza traversată în anul 2000 au fost nevoite să se reorganizeze fie prin afilierea la o Casă Centrală a Cooperativelor de Credit, fie prin transformarea în bănci comerciale. Direcţia de Autorizare şi reglementare din cadrul B.N.R. a primit în termenul legal (13.02.2001) zece cereri de constituire de Case Centrale a Cooperativelor de Credit (din 925 cooperative de credit- bănci populare existente în vara anului 2000 au rămas 820 cooperative de credit organizate în reţele) astfel: Casa Centrală a Cooperativei de Credit „Familia"; „Concordia Română"; „Creditul Popular"; „Creditcoop"; „Aurora Română"; „Creditul Românesc"; „Pontica"; „Minerva"; „Star Petroşani"; „Bunăstare şi prosperitate în România".

Reglementările specifice cooperativelor de credit îşi găsesc corespondentul în reglementările după care funcţionează băncile comerciale: cerinţe prudenţiale, administrare şi supraveghere specială, rezervă minimă obligatorie.

Similar tendinţei pe plan mondial, băncile româneşti şi-au dezvoltat produsele şi serviciile specifice societăţilor de leasing, societăţilor de asigurare prin societăţi distincte (conform legislaţiei în vigoare), formând adevărate grupuri financiare. De exemplu, Grupul Financiar al Băncii Transilvania cuprinde: BT Direct, BT Leasing România, BT Securities, Societate de valori mobiliare, SAR Transilvania (societate de asigurări); Grupul Financiar al Băncii Comerciale Române cuprinde pe lângă banca propriu zisă, BCR, Asigurări S.A., B.C.R. Leasing S.A., B.C.R., Securities S.A. (prin fuziunea a două societăţi de valori mobiliare la care B.C.R. deţinea participaţii, în urma procesului de fuziune între B.C.R. şi Bancorex), B.C.R. Asset Management S.A. (societate de administrare a fondurilor deschise de investiţii, a fondurilor de risc şi a societăţilor de investiţii, autorizată de Comisia Naţională de Valori Mobiliare). Grupurile financiare având ca nucleu o bancă universală oferă servicii financiare integrale clienţilor lor, fiind capabile în orice moment să găsească soluţii la problemele financiare ale acestora.

5.2. INSTITUŢII PARABANCARE ALE SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC În vederea asigurării mecanismului plăţilor în economie, în anul 1995, sub conducerea

B.N.R., sa deschis Casa de Compensaţii Multilaterale, care reprezintă o procedură instituţionalizată de decontare între bănci a ordinelor clienţilor lor, având deci ca obiect plăţile

interbancare cu efecte de comerţ, fără numerar, pe suport hârtie, indiferent de valoarea lor. Băncile îşi achită reciproc numai soldul între plăţile şi încasările reciproce. Prin funcţionarea Casei de Compensaţii, se pun bazele unei dezvoltări viitoare a procedurilor informatizate şi dematerializate, pentru monitorizarea şi evidenţierea în timp a tranzacţiilor efectuate1, care deja funcţionează pentru ordine de plată - decontarea electronică.

Se organizează 42 de şedinţe de compensaţie, zilnic (41 la nivel interbancar judeţean şi una organizată la nivel central). BNR conduce şi stabileşte regulile şedinţelor de compensare. Sunt incluse la compensare instrumente de plată (cecuri, cambii, bilete la ordin) cu o valoare mai mică de 500 milioane lei, iar instrumentele ce depăşesc această sumă intră la decontare pe bază brută (nu se compensează).

Începând cu anul 2001 Casa de Compensaţii s-a desprins ca societate distinctă, numită Societatea Naţională de Transfer de Fonduri şi Decontări Tansfond S.A., agent al B.N.R. Pe lângă Transfond S.A., ce asigură compensarea multilaterală interbancară, există în România şi casele de compensaţie specializate: pentru compensarea plăţilor rezultate din operaţiuni efectuate pe piaţa de capital.

Restructurarea sistemului bancar în România implică nu numai formarea unui sistem bancar pe două trepte, ci şi reducerea ponderii capitalului de stat, adică privatizarea băncilor româneşti. În vederea pregătirii societăţilor bancare cu capital de stat pentru privatizare, a fost înfiinţată, în 1998, Agenţia de Valorificare a Activelor Bancare (A.V.A.B.), cu o durată de funcţionare de 5 ani, şi posibilitatea prelungirii acestei durate pe încă 2 ani. Ulterior devine Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) . Agenţia funcţionează pe baza alocaţiilor de la bugetul de stat, a creditelor cu garanţia statului contractate pe piaţa internă sau externă şi a sumelor recuperate din valorificarea activelor.

Practic A.V.A.B. preia de la societăţile bancare cu capital de stat (la care statul este acţionar cu 50 % +1 din acţiuni) creanţele neperformante ale acestora, achitând contravaloarea lor la valoarea netă (valoarea nominală mai puţin provizionul de risc şi rezerva generală de risc de credit). Creanţele neperformante sunt creditele şi dobânzile evidenţiate în conturile din bilanţ în categoria „îndoielnic" şi „pierdere", precum şi creanţele evidenţiate în conturi extrabilanţiere. În vederea valorificării acestor active neperformante, Agenţia şi-a propus să finalizeze procedura de executare silită, în cazul în care aceasta a fost începută de bancă, sau să iniţieze procedura de executare silită dacă aceasta nu a fost începută. Nu este exclusă nici negocierea creanţelor sub forma reeşalonării scadenţelor sau conversia creanţelor în acţiuni.

Înfiinţată cu sprijinul Băncii Mondiale, A.V.A.B. a fost privită cu încredere, la început, în condiţiile restructurării Bancorex şi Băncii Agricole; performanţele sale nu sunt la fel de încurajatoare, mai ales dacă avem în considerare faptul că A.V.A.B. a trebuit să-şi încheie activitatea în anul 2003 (5 ani de la înfiinţare), însă şi-a continuat activitatea devenind A.V.A.S. (Agenţia de Valorificare a Activelor Statului), respectiv şi-a extins obiectul de activitate asupra valorificării tuturor activelor statului.

Fondurile de garantare Sistemul bancar românesc s-a confruntat pentru prima dată cu lipsa unei garanţii concrete

în privinţa restituirii depozitelor clienţilor în anul 1996 în cazul băncii Dacia Felix. Pentru a proteja deponenţii în cazul incapacităţii de plată a unei bănci s-a înfiinţat în acelaşi an (1996).

a) Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar. Este vorba de deponenţi persoane fizice, rezidenţi şi nerezidenţi pentru care se garantează depozitul şi dobânda aferentă, constituit la o societate bancară autorizată de B.N.R. Prin depozit se înţelege orice tip de cont bancar (la vedere sau la termen) sau certificate de depozit nominative; nu sunt garantate deci certificate de

depozit la purtător sau alte titluri emise de bancă pe termen lung, cum ar fi obligaţiunile. Resursele financiare se constituie din contribuţia tuturor băncilor: o contribuţie iniţială de 1% din capitalul social subscris şi o contribuţie de 0,8% din suma totală a depozitelor persoanelor fizice, existente în sold la data de 31 decembrie a anului precedent. Dacă o bancă se angajează în politici bancare riscante, contribuţia anuală la Fondul de Garantare se poate majora (prin decizia acestuia) până la 1,6% din totalul depozitelor persoanelor fizice. În situaţii excepţionale, dacă Fondul nu poate face faţă restituirii depozitelor garantate, acesta poate solicita B.N.R. deschiderea unei linii de credit.

După reorganizarea cooperativelor de credit, şi depozitele din sistemul cooperatist se garantează printr-un fond de garantare a depozitelor.

a. Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinzători privaţi, înfiinţat în 1992, ca o societate pe acţiuni cu scopul de a susţine agenţii economici cu capital privat prin garanţiile suplimentare oferite acestora la solicitarea creditelor. În condiţiile în care proiectul întocmit de agentul economic îndeplineşte condiţiile minime de profitabilitate, Fondul de Garantare a Creditelor poate acorda garanţii în limita a 70% din valoarea nominală a creditului solicitat. Este vorba de linii de credite, credite pentru nevoi sezoniere sau temporare, credite pentru export etc.

b. Fondul de Garantare a Creditului Rural, constituit tot ca o societate pe acţiuni, având ca scop susţinerea producătorilor privaţi. Limita de garantare este stabilită la 50% din volumul creditului solicitat băncii.

Strict legat de sprijinirea bunei funcţionări a sistemului bancar putem menţiona o altă instituţie: Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor ce funcţionează din 1999. Băncile, dar şi alte instituţii financiare, ca de exemplu fondurile de investiţii, societăţile de investiţii, societăţile de valori mobiliare, societăţile de asigurări şi reasigurări, au obligaţia de a transmite informaţiile privind spălarea banilor, adică schimbul sau transferul de valori, ori dobândirea, posesia sau utilizarea unor bunuri ce provin din săvârşirea unei infracţiuni. Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării banilor colectează informaţiile din teritoriu transmise de instituţiile mai sus menţionate, identificate prin tranzacţiile clienţilor lor ce depăşesc echivalentul a 10000 de euro sau prin tranzacţiile în privinţa cărora există suspiciuni.

6. BANCA CENTRALĂ

6.1. BANCA CENTRALĂ - AUTORITATE MONETARĂ Banca centrală s-a detaşat în decursul evoluţiei sale istorice, de celelalte bănci, preluând

atribuţiunile statului în ce priveşte politica banilor. Concepe şi aplică politica monetară, este autoritatea monetară a statului, care organizează şi reglementează circulaţia bănească din economie. Deţine monopolul emisiunii monetare şi, în acelaşi timp, supraveghează evoluţia monedei naţionale, asigură stabilitatea monedei şi a preţurilor. Asigurarea stabilităţii monedei naţionale, a cursului de schimb, determină o caracteristică secundară a băncii centrale, şi anume administrarea rezervei valutare a statului şi păstrarea depozitelor celorlalte bănci (rezervele lichide ale economiei).

Banca centrală trebuie să asigure viabilitatea sistemului bancar, să influenţeze comportamentul

acestuia în vederea îndeplinirii obiectivelor generale ale economiei.

Desprindem următoarele funcţii ale băncii centrale ca autoritate monetară a statului: 1. Emisiunea monetară - reprezintă monopolul conferit băncii centrale de către stat,

în virtutea căruia aceasta emite şi pune în circulaţie bancnote şi moneda metalică. La început a fost doar un privilegiu al emisiunii monetare, însă la jumătatea sec. XIX aceasta s-a transformat în monopol; în schimb banca centrală subscrie împrumuturilor solicitate de către stat.

Pe lângă această funcţie s-au dezvoltat şi alte funcţii vizând funcţionarea sistemului monetar: stabilirea denumirii unităţii monetare, a structurii de cupiuri, a mărimii, a desenelor, precum şi emisiunea monedei divizionare. Banca centrală are rolul major în creaţia monetară şi poartă răspunderea calităţii circulaţiei monetare.

2. Refinanţarea economiei naţionale - băncile comerciale care realizează finanţarea economiei pot obţine lichidităţi (în ultimă instanţă) doar de la banca centrală, prin refinanţare, fie prin linii de credit, fie prin mecanismul rescontării.

Creditarea, ca stare iniţială a unui întreg proces de creditare, este adesea de scurtă durată. Rareori creditul iniţial rămâne angajat în acelaşi raport până la rambursare: banca centrală, prin posibilitatea de a gestiona o resursă specifică, şi anume emisiunea, include ca o latură esenţială a procesului de creditare recreditarea (rescontul). Banca centrală devine astfel ultimul creditor: ea achiziţionează titluri de stat, emiţând monedă fără acoperire, întrucât titlurile de stat nu au la bază o tranzacţie, transformând o cale neinflaţionistă de acoperire a deficitului bugetar într-o cale inflaţionistă.

3. Banca statului - în sensul evoluţiei băncilor centrale, aceasta este prima funcţie strâns legată de necesitatea finanţării cheltuielilor publice.

Chiar şi în prezent, în cadrul relaţiilor de credit ale băncii centrale, statul ocupă un loc important, adică este principalul beneficiar de credit. Banca centrală creditează statul fie prin finanţare directă (deschiderea unor linii de credit care asigură flexibilitatea gestiunii bugetare curente, când Trezoreria nu reuşeşte să încaseze cum cheltuieşte), fie prin finanţare indirectă, prin cumpărare de titluri de stat (banca centrală influenţează chiar cererea şi oferta de titluri de stat prin vânzarea şi cumpărarea acestora). În România, de exemplu, banca centrală poate credita trezoreria pe termen scurt în limita a 10% din bugetul de stat, fără a percepe dobândă pentru aceste credite. Mai mult, în ţările în care statul nu are consolidat un serviciu de trezorerie separat, banca centrală a preluat atribuţiile de casier al statului, adică administrează contul curent al statului, însă nu bonifică dobândă pentru soldul de casă (sau bonifică o dobândă foarte mică), dar nici nu percepe comisioane pentru operaţiunile efectuate.

Forma de proprietate a capitalului băncii centrale este de stat. În ţările în care statul nu deţine capitalul social al băncii centrale, sistemul legislativ a făcut din banca de emisiune instrumentul statului.

În calitatea de bancă a statului, banca centrală reprezintă statul în relaţiile financiare internaţionale:

• participă în numele statului la tratativele şi negocierile externe în probleme financiare, monetare şi de plăţi;

• poate negocia şi încheia acorduri privind împrumuturile şi efectuarea de operaţiuni swap cu celelalte bănci centrale, bănci comerciale sau instituţii monetare internaţionale;

• poate să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar şi monetar şi să devină membră a acestora.

În România, Legea nr. 101/1998 privind statutul B.N.R. prevede că Banca Naţională poate participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi

poate să devină membru al acestora. B.N.R. poate încheia în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din dispoziţia acestuia, acorduri de decontare şi de plăţi sau oricare alte contracte având

acelaşi scop cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate. În acest sens, B.N.R. a preluat relaţia cu Fondul Monetar Internaţional, participă la programele Băncii Internaţionale de Reconstrucţie şi Dezvoltare şi ale Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar în calitate de membru fondator al Băncii Reglementelor Internaţionale este reprezentată la reuniunile guvernatorilor băncilor centrale ale lumii.

4. Centru al politicii monetare şi valutare - banca centrală concepe şi implementează politica monetară, ce trebuie să se integreze în politica economică, alături de politica financiară, de producţie, de preţuri, de venituri, în vederea atingerii obiectivelor generale ale economiei. Se urmăreşte realizarea echilibrului monetar pentru asigurarea unei creşteri economice neinflaţioniste.

Stabilitatea monedei înseamnă stabilitatea puterii de cumpărare pe plan intern şi a cursului de schimb pe plan extern. Echilibrul monetar intern este strâns legat de echilibrul extern, al balanţei de plăţi. Cu alte cuvinte, politica valutară este o componentă a politicii monetare şi este tot o atribuţiune a băncii centrale, ce se realizează prin participarea activă la tranzacţiile de pe piaţa valutară, banca centrală influenţând cererea şi oferta de monedă de pe această piaţă. Tot banca centrală stabileşte restricţiile cu privire la: limitarea şi controlul plăţilor în devize, controlul şi efectuarea schimburilor valutare, formarea rezervelor valutare. Controlul valutar se poate realiza fie prin constituirea unui departament special la nivelul băncii centrale (ca în Germania, România), prin constituirea unui organism independent (în Olanda, Belgia), sau prin cooperarea cu structurile guvernamentale (cazul Elveţiei, Franţei, Italiei).

5. Coordonarea şi reglementarea sistemului bancar - banca centrală reglementează întreaga activitate bancară, prin: autorizarea înfiinţării băncilor şi suspendarea acestei autorizări, stabilirea normelor de desfăşurare a operaţiunilor bancare, prevenirea riscurilor bancare prin limitarea operaţiunilor riscante. De asemenea, banca centrală asigură derularea normală a plăţilor între băncile comerciale, atât prin reglementarea circuitului instrumentelor de plată, cât şi prin asigurarea cadrului instituţional de derulare a tranzacţiilor monetare şi a documentelor de plată. Coordonarea sistemului bancar implică relaţia bine conturată cu toate celelalte bănci. Pe lângă reglementarea administrativă a acestora, banca centrală reglementează şi gestionează lichidităţile celorlalte bănci, deţinute într-un cont deschis la aceasta. Este vorba de rezervele minime obligatorii, a căror obligativitate s-a generalizat după criza din '29-'33 care a determinat falimente bancare răsunătoare în S.U.A.

Obiectivul central al activităţii de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială a băncilor îl constituie realizarea stabilităţii întregului sistem bancar prin stabilirea unor norme şi indicatori de prudenţă bancară şi urmărirea respectării cu stricteţe a acestora, precum şi eliminarea din sistem a băncilor neviabile.

Îndeplinirea funcţiilor băncii centrale depinde de elaborarea legislaţiei conform standardelor internaţionale în organizarea şi derularea activităţii bancare. Este necesară statuarea independenţei băncii centrale, scoaterea sa de sub controlul politic.

6.2. BANCA CENTRALĂ -INDEPENDENŢA SA FAŢĂ DE PUTEREA EXECUTIVĂ Funcţia principală a oricărei bănci centrale este, aşa cum am arătat, asigurarea stabilităţii

monetare. În ce măsură această funcţie trebuie îndeplinită sub control guvernamental sau, dimpotrivă, de către o bancă centrală independentă faţă de autoritatea executivă, reprezintă o problemă dezbătută. În rândul specialiştilor s-a iscat o adevărată controversă între cei care susţin

independenţa băncii centrale şi cei care susţin că această independenţă nu e necesară. Guvernul recurge deseori la presiuni asupra băncii centrale pentru a face emisiune monetară, accentuând tensiunile inflaţioniste. Efectele negative se resimt însă ulterior, iar politicile restrictive se impun. Soluţiile concrete adoptate de fiecare ţară cunosc un spectru remarcabil de divers, ce se explică, de obicei, prin tradiţia şi experienţa istorică a ţării respective. De exemplu, banca centrală a Marii Britanii a fost concepută ca o parte a executivului, întrucât în urmă cu aproape două secole (1844) când a obţinut monopolul emisiunii monetare, teoria economică nu relevase încă rolul important al politicii monetare (oricum redus în acea perioadă de circulaţie a monedelor cu valoare integrală). Prin aceeaşi logică se explică independenţa Sistemului Federal de Rezerve, banca centrală a SUA, înfiinţată mult mai târziu (1913), concepută ca o instituţie apărată de eventualele presiuni generate de politic.

Argumentele dependenţei faţă de guvern a băncii centrale ţin de coerenţa politicii economice, din care face parte politica monetară, alături de politica financiară şi celelalte componente. Politica economică este îndeplinită de guvern, guvern numit de partidul politic la putere, care partid politic s-a angajat la îndeplinirea acestei politici economice, prin programul său electoral. Din acest punct de vedere, s-ar părea că nu există nici un impediment în realizarea politicii monetare de către guvern, care în mod logic doreşte realizarea obiectivelor de stabilitate a monedei naţionale şi stabilitate a preţurilor.

Experienţa practică ne-a demonstrat însă, nu de puţine ori, că puterea politică a renunţat la realizarea acestor obiective pe termen lung din dorinţa de a obţine o creştere economică pe termen scurt printr-o politică monetară expansionistă, deci prin „sacrificarea" inflaţiei, pentru a avea ce prezenta populaţiei în campania electorală următoare, adică pentru a câştiga următoarele alegeri. Economia stimulată artificial, printr-o politică monetară expansionistă nejustificată, creează pentru numeroase afaceri un optimism nefondat\lată de ce politicienii sunt mai interesaţi de o independenţă a băncii centrale faţă de guvern decât de o independenţă a acesteia. Un guvern are mai multe motive decât banca centrală de a „trişa" pentru a-şi reduce datoria reală (finanţarea deficitului bugetar prin emisiune bugetară) sau ca să stimuleze economia înaintea alegerilor. Singura soluţie viabilă pentru ca banca centrală să reziste acestor presiuni ale guvernului de sacrificare a obiectivelor pe termen lung cu scopul obţinerii unor avantaje pe termen scurt, este înscrierea independenţei în statutul său. Primul pas în realizarea independenţei (îndepărtarea de puterea politică) este stabilirea unui mandat al guvernatorului şi al consiliului de administraţie superior mandatului electoral; această diferenţă în durata mandatului este considerată o garanţie a îndeplinirii obiectivelor de politică monetară pe termen lung. Trebuie totuşi spus că o durată de viaţă mai mare a organului de conducere nu înseamnă neapărat că banca centrală este cu adevărat independentă, căci s-ar putea ca membrii consiliului de administraţie să fie menţinuţi în funcţie tocmai pentru că nu intră în conflict cu autorităţile . De aceea, creşterea independenţei operaţionale şi financiare a băncii centrale trebuie însoţită de obligaţia acesteia de a prezenta un raport de activitate periodic parlamentului.

Pe lângă durata mandatului, există numeroase puncte de vedere prin care se apreciază autonomia băncii centrale:

• după forma de proprietate a capitalului social al băncii centrale: capital de stat (în Franţa, Germania, Suedia, Canada, România), capital privat în totalitate (în SUA, Italia, Elveţia) şi capital mixt (în Japonia, Mexic, Austria, Belgia);

• după atribuţiile legale ale băncii centrale; • după modul de numire a cadrelor de conducere;

• după existenţa sau nu a reprezentanţilor guvernului în organismele de conducere ale băncii centrale;

• după reprezentarea băncii centrale în guvern; • după repartizarea profitului băncii centrale, etc. Urmărind rezultatele obţinute de băncile centrale, s-a ajuns la concluzia că ţările care au

un grad mai mare de independenţă a băncii centrale au obţinut rezultate mai bune în ce priveşte stăpânirea inflaţiei. Gradul de autonomie a unei bănci centrale trebuie apreciat în funcţie de nivelul de dezvoltare a ţării respective, de structurile sale instituţionale. De fapt, gradul său de independenţă depinde de realizarea rolului său în timp. Cele mai independente bănci centrale sunt considerate a fi Sistemul Federal de Rezerve, Banca Naţională a Elveţiei şi până nu demult Banca Naţională a Germaniei( în prezent B.C.E.).

Tendinţa internaţională este de a întări poziţia băncii centrale. În România, Legea privind statutul B.N.R. nr. 312/2004 înscrie independenţa băncii centrale în statut.

6.3. SUPRAVEGHEREA BANCARĂ 6.3.1. Necesitate. Competenţe de supraveghere bancară Pieţele financiare internaţionale nu au fost scutite de şocul prăbuşirii unor bănci, uneori

dintre cele mai apreciate. Cazurile Barrings şi Daiwa au zguduit foarte serios lumea financiar-bancară, punând pe gânduri atât bancherii, cât şi autorităţile monetare. Dereglementarea sistemelor bancare, concurenţa acerbă pe piaţa capitalurilor, fluiditatea fluxurilor internaţionale de capitaluri şi dezvoltarea exponenţială a pieţelor derivate sunt oportunităţi de profit pentru bănci, dar şi de pierderi deosebit de mari. Monitorizarea şi evaluarea procedurilor şi politicilor băncilor a devenit o activitate permanentă.

Supravegherea bancară reprezintă o activitate de asigurare a bunei funcţionări a băncilor, de asigurare a unui sistem bancar viabil şi stabil printr-o politică prudenţială ce urmăreşte:

• minimizarea riscurilor bancare; • prevenirea apariţiei unor întreruperi sau disfuncţionalităţi în sistemul de plăţi; • evitarea pierderii controlului monetar şi a încrederii în moneda naţională, etc.

Supravegherea bancară nu presupune o lipsă de încredere în managementul băncilor, reprezintă o necesitate care rezultă din consecinţele negative ale falimentului bancar, din particularităţile activităţii bancare:

• crearea monedei de cont de către bănci şi multiplicarea acesteia prin acordarea creditelor;

• scadenţa diferită a elementelor de pasiv bilanţier faţă de cele de activ bilanţier; depozitele sunt în general pe termen scurt, iar portofoliul de credite este mult mai variat din punct de vedere al termenului de acordare;

• lipsa de transparenţă a activităţii băncilor; băncile nu oferă informaţii asupra portofoliului lor de credite sau asupra implicării în operaţiuni riscante; având în vedere volumul mare al resurselor colectate de la numeroşi creditori, agenţi economici şi persoane fizice, este necesară apărarea interesului acestora prin supraveghere bancară.

Mai mult, falimentul unor bănci, spre deosebire de falimentul unor întreprinderi, generează consecinţe grave pentru întreg sistemul afectându-i credibilitatea şi influenţând negativ lichiditatea şi solvabilitatea altor participanţi pe piaţă: deponenţi, clienţi, alte bănci. Este vorba de „efectul domino", mecanismul de extindere a efectelor negative ale falimentului unei bănci asupra altor bănci sau asupra deponenţilor băncii respective, persoane fizice sau juridice. Realizarea supravegherii bancare presupune fie reglementarea sau intermedierea anumitor

operaţiuni (metodă relativ uşor de aplicat, utilizată în economiile centralizate), fie asigurarea unui management prudent, adică reglementări şi standarde prudenţiale prin care se urmăreşte conducerea şi administrarea precaută a băncilor, metodă agreată şi în cadrul Uniunii Monetare Europene.

Indiferent de metoda utilizată, este nevoie de o instituţie care, în virtutea unor reguli şi principii legale, să supervizeze organizarea şi desfăşurarea activităţii bancare în economie, instituţie numită autoritate de supraveghere bancară. Această autoritate poate fi banca centrală (în majoritatea ţărilor, inclusiv România), Ministerul Finanţelor (Japonia) sau o instituţie autonomă (Belgia). În funcţie de specificul economiei naţionale şi de tradiţii, fiecare ţară stabileşte una dintre variante; recomandările F.M.I. indică varianta ca banca centrală să fie autoritatea de

supraveghere bancară, în cazul în care această bancă centrală este o bancă puternică. Avantajele stabilirii băncii centrale ca autoritate de supraveghere bancară sunt:

• existenţa la nivelul băncii centrale a infrastructurii, competenţei şi profesionalismului necesar supravegherii;

• supravegherea bancară este o activitate legată de activitatea curentă a băncii centrale, care e responsabilă pentru buna funcţionare a sistemului bancar;

Dezavantajele sunt: • se consideră că rezultă o entitate prea puternică, ce are acces la informaţii de mare

confidenţialitate (există ţări, ca Belgia de exemplu, în care banca centrală efectuează şi operaţiuni cu agenţii economici mari, ceea ce afectează băncile comerciale), de unde necesitatea unui organism de supraveghere independent;

• este afectată credibilitatea băncii centrale în cazul falimentului unei bănci; • pot apărea conflicte între deciziile de politică monetară şi activitatea de

supraveghere bancară. Dacă Ministerul Finanţelor este autoritatea de supraveghere bancară, cu siguranţă se

asigură coerenţa programului guvernamental, a politicii economice, însă în acest caz independenţa băncii centrale este compromisă prin renunţarea la autonomia propriu-zisă a băncilor. Realizarea supravegherii bancare de către o instituţie independentă prezintă avantajul profesionalismului supravegherii, dar şi dezavantajul separării activităţii bancare. În ultima perioadă, ca efect al dezvoltării conglomeratelor financiare, care regrupează diverşi intermediari financiari (societăţi de asigurare, societăţi financiare etc), se optează pentru existenţa unei autorităţi unice care să supravegheze toate instituţiile financiare, întrucât banca centrală supraveghează doar sistemul bancar ce cuprinde doar o parte a acestor instituţii, aşa cum am arătat (cap. 8).

Interdependenţa pieţelor financiare conduce către necesitatea cooperării autorităţilor de supraveghere a instituţiilor de credit pe plan naţional; asistăm la o tendinţă de reglementare internaţională a activităţii de supraveghere prudenţială.

În cadrul „grupului celor 10" (S.U.A., Japonia, Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia, Canada, Suedia, Elveţia, Belgia-Olanda-Luxemburg) a fost înfiinţat în 1974 Comitetul pentru Reglementări Bancare şi Practici de Supraveghere, cunoscut sub numele de Comitetul „Cooke", sau „Comitetul de la Basel".

La nivelul Uniunii Europene funcţionează Comitetul Consultativ Bancar, cu rolul de a realiza şi implementa legislaţia în cadrul Uniunii şi sub Comitetul pentru Supraveghere Bancară al Comitetului Guvernatorilor Băncilor Centrale denumit şi „Comitetul Quinn", ce analizează problemele ce apar în legătură cu supravegherea bancară în ţările uniunii. În ce priveşte

modalitatea concretă de realizare a supravegherii bancare, există două situaţii: Inspecţii la societăţile bancare - supravegherea bancară „on site" - adică o prezenţă activă a reprezentanţilor autorităţii de supraveghere bancară la bănci şi deci un volum mare de muncă. O astfel de supraveghere bancară întâlnim în SUA printr-un sistem de evaluare numit CAMEL: Capital adequacy (adecvarea capitalului), Asset qualitiy (calitatea activelor), Management (conducere), Earnings (Venituri), Liquidity (lichiditate), ce indică obiectivele urmărite prin inspecţiile bancare; băncile sunt încadrate pe o scară cu 5 nivele în urma utilizării sistemului CAMEL.

Situaţii raportate de băncile comerciale (supraveghere „off site") care spre deosebire de inspecţiile bancare nu necesită un volum mare de muncă din partea autorităţii monetare, premiţând acesteia să sesizeze la timp băncile cu probleme şi să se concentreze asupra acestora. Este o modalitate mai modernă de supraveghere bancară, practicată în Europa. Ţările pot să adopte şi un sistem mixt prin utilizarea ambelor modalităţi de supraveghere bancară, accentuând una sau alta dintre ele în funcţie de particularităţile sistemului bancar. În unele ţări se apelează şi la verificarea băncilor comerciale de către persoane independente (experţi contabili independenţi).

6.3.2. Particularităţile supravegherii bancare în România Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală a

economiei naţionale, care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore, atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. Problemele structurale din sectorul real au avut un impact negativ asupra calităţii portofoliului de credite al băncilor, îndeosebi al acelora expuse sectorial. Principalele bănci cu capital de stat (Bancorex, Banca Agricolă, şi mai puţin Banca Română de Dezvoltare, Banca Comercială Română) au păstrat un grad ridicat de specializare, provenit din orientarea sectorială anterioară a activităţii lor. Din aceasta cauză au suportat un risc al activelor (creditelor) deosebit de mare; ele şi-au moştenit clienţii pe care i-au avut înainte de 1989 întreprinderi cu capital de stat, nerentabile. În plus acţionarul majoritar, statul, nu de puţine ori a impus acordarea unor credite cu grad mare de risc pentru susţinerea sectorului agricol, al energiei, şi pentru încurajarea exportului indiferent de situaţia economică şi financiară a acestor unităţi. În acest context economic defavorabil, am asistat la deteriorarea continuă a portofoliului de credite al băncilor.

Băncile cu capital privat înfiinţate după 1990 s-au confruntat cu un risc al pasivelor (depozitelor) mare. Pentru a-şi asigura surse şi clienţi, acestea au fost nevoite să acorde dobânzi mai mari decât băncile cu capital de stat. Obţinându-şi resursele mai scump, aceste bănci au acordat şi credite cu rate ale dobânzii mai mari, selecţia clienţilor suferind din punct de vedere al bonităţii lor. Cazul Dacia Felix este elocvent în acest sens.

Banca Naţională a României, în calitate de autoritate de supraveghere bancară, a depus eforturi pentru crearea cadrului legislativ prudenţial. Confruntându-se cu numeroase dificultăţi (falimente bancare) abordarea BNR s-a concretizat în consolidarea politicii prudenţiale. Cu excepţia Bancorex, al cărei faliment a fost mascat printr-o fuziune, şi a Băncii Agricole, salvată în ultimul moment prin privatizare, a Băncii Dacia Felix care a scăpat de faliment graţie intervenţiei guvernului, a Băncii Columna salvată de intervenţia justiţiei (în prezent curge procedura falimentului), celelalte bănci: Credit Bank, Banca Albina, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor, Banca Turco-Română, Banca de Investiţii şi Dezvoltare SA şi Banca Română de Scont au ieşit din sistem în urma unor scandaluri răsunătoare; au fost evidenţiate fraude de proporţii, nu neapărat întotdeauna cauza falimentelor constând în credite neperformante.

În anul 1996, potrivit prevederilor Legii nr. 64/1995 (reorganizarea şi lichidarea judiciară), B.N.R., în calitate de creditor, a constatat situaţia de încetare a plăţilor pentru Dacia Felix şi Credit Bank şi a declanşat acţiunile în instanţă. Fraudele constatate la cele două bănci au distrus încrederea cetăţenilor în sistemul bancar în general. Depozitele populaţiei au fost recuperate după mulţi ani de procese şi tergiversări, fără ca valoarea din momentul constituirii depozitelor să fie actualizată (la acel moment nu exista fondul de garantare al depozitelor).

Pe baza planului de reorganizare (în varianta refăcută), tribunalul Cluj a hotărât în 1998 reluarea activităţii Băncii Dacia Felix; denumirea băncii s-a schimbat (ca dealtfel şi proprietarul) în EuromBank, în anul 2001, când s-a procedat la restituirea autorizaţiei de funcţionare. În ce priveşte Credit Bank, prin sentinţa din 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, hotărârea Băncii

Naţionale de retragere a autorizării băncii a devenit definitivă şi irevocabilă. Credit Bank este prima bancă falimentată în ţara noastră.

De asemenea, începând cu anul 1997 s-au înregistrat dificultăţi la băncile Columna, Bankoop şi Bancorex, care au persistat şi în anul 1998. În consecinţă, BNR a adoptat măsuri de remediere, de decădere din calitatea de fondatori, administratori, preşedinţi, vicepreşedinţi şi cenzori a persoanelor care s-au făcut vinovate de deteriorarea situaţiei financiare la banca Columna, de limitare a unor operaţiuni ale acestor bănci. Au fost limitate operaţiunile şi la Bankcoop şi Bancorex, instituindu-se şi măsuri de supraveghere specială la Bankcoop şi administrare specială la Bancorex, în anul 1999. În acelaşi an, Bancorex fuzionează prin absorbţie cu B.C.R.. Au urmat apoi alte falimente răsunătoare: Banca Internaţională a Religiilor, Banca Albina, Banca Turco-Română, pierderile înregistrate de Banca Agricolă fiind acoperite din surse bugetare, iar banca privatizată; aceste falimente au determinat pierderea încrederii cetăţenilor în sectorul bancar.

În aceste condiţii, reglementarea în domeniul supravegherii prudenţiale s-a impus ca o necesitate în vederea asigurării unui sistem bancar care, prin nivelul capitalizării, calitatea acţionariatului şi a administratorilor, capacitatea de a acoperi riscurile specifice activităţii bancare, să nu pericliteze stabilitatea sectorului financiar-bancar din România. În acest sens, în elaborarea reglementărilor de prudenţă bancară s-a urmărit alinierea acestora la standardele internaţionale în materie (bazate pe principiile stabilite de Comitetul de la Basel şi de Uniunea Europeană) privind supravegherea bancară, corespunzător specificului şi cadrului economico-financiar caracteristice ţării noastre. Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1998 - Legea bancară şi a Legii 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. De asemenea, începând cu luna ianuarie 1998, realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar, care conferă un grad mult mai ridicat de încredere, omogenizare şi compatibilitate a informaţiei financiare a băncilor.

Pentru a-şi îndeplini rolul de autoritate de supraveghere bancară, la nivelul Centralei B.N.R. s-a înfiinţat Direcţia Generală de Autorizare şi Supraveghere Prudenţială a Societăţilor Bancare (D.G.A.S.P.S.B.) cu scopul de a monitoriza comportamentul băncilor pe baza raportărilor de prudenţă bancară transmise de acestea băncii centrale - supraveghere „off-site", precum şi prin inspecţii la sediul băncilor - examinare „on-site".

Obiectivele B.N.R., specifice supravegherii prudenţiale bancare, vizează: adecvarea capitalului în funcţie de natura şi mărimea riscurilor, capacitatea băncii de a asigura adecvarea capitalului prin reinvestirea profitului; natura, trendul şi volumul activelor, problema şi adecvarea alocărilor pentru pierderi din credite; adecvarea politicilor, procedurilor şi practicilor de împrumuturi şi investiţii; gradul de concentrare a riscului; trendul şi volumul activelor

clasificate în categorii necorespunzătoare; împrumuturile acordate persoanelor aflate în relaţii speciale cu banca; nivelul, trendul şi stabilitatea veniturilor; sursele veniturilor; nivelul cheltuielilor de operare; vulnerabilitatea veniturilor la riscul pieţei; tranzacţii cu titluri de valoare; efectele de taxare asupra veniturilor; eficienţa politicilor şi practicilor de lichiditate; strategiile de administrare a fondurilor; sistemele informatice de administrare şi planurile de finanţare; capacitatea managementului de a identifica, măsura, monitoriza şi controla riscurile activităţii desfăşurate de bancă; acurateţea, operativitatea şi eficienţa informaţiei managementului şi sistemelor de monitorizare a riscului; adecvarea sistemelor de audit şi control intern; receptivitatea la recomandările auditorilor şi autorităţilor de supraveghere; respectarea reglementărilor şi legislaţiei în vigoare; performanţa generală a instituţiei şi profilul său de risc. În situaţia constatării unor nereguli în activitatea unei bănci, B.N.R. poate stabili supravegherea specială şi apoi administrarea specială, care constă în numirea unei noi conduceri de către B.N.R.. Dacă banca nu reuşeşte să se redreseze şi se află în continuare într-un blocaj al plăţilor, B.N.R. recurge la retragerea autorizaţiei de funcţionare şi declanşarea procedurii falimentului bancar conform Legii 83/1998 privind falimentul bancar.

Supravegherea bancară nu înseamnă garantarea faptului că o bancă nu va da faliment. Rolul supravegherii bancare este de a preveni falimentul, prin sprijinirea băncilor în desfăşurarea activităţii, care însă sunt libere să adopte deciziile pe care le consideră necesare. În cazul unei crize, banca centrală este pusă în faţa dilemei de a acţiona ca împrumutător de ultimă instanţă pentru banca aflată în dificultate sau de a se limita la misiunea menţinerii stabilităţii economice printr-o politică nediferenţiată, credibilă şi responsabilă.

7. ACTIVITATEA BANCARĂ

Activitatea bancară nu poate fi separată de activitatea economico-socială; este mai degrabă o relaţie parte-întreg, interdependentă. Evoluţia vieţii economico-sociale din ultimele trei decenii a fost marcată de pătrunderea mai puternică a principiilor neoliberale în construcţia sistemelor macroeconomice, ceea ce a determinat importante mutaţii în relaţia bancă-client. Rolul băncii în economie a căpătat noi dimensiuni: este o afacere ce are ca scop obţinerea de profit care, prin funcţia de finanţare a economiei, devine o instituţie cu utilitate socială, cu caracter de masă. Deviza „clientul nostru, stăpânul nostru" exprimă orientarea băncilor către satisfacerea deplină a cerinţelor clienţilor, creând în acest scop produse şi servicii speciale, cum ar fi consultanţă şi asistenţă de specialitate, servicii prestate de specialiştii băncii privind studiul aspectelor legate de problemele economice, financiare, juridice, sociale pe care le implică efectuarea unei tranzacţii. În unele cazuri banca poate fi chiar mandatată de către client, să deruleze tranzacţia. Consultanţa bancară înseamnă: studiul pieţei, întocmirea planului de afaceri economico-financiare şi a riscului afacerii etc. Unele bănci s-au specializat chiar în acest domeniu: Credit Suisse, Societe Generale etc.

7.1. OPERAŢIUNI BANCARE Băncile, ca entităţi organizatorico-administrative autonome ale economiei naţionale cu

patrimoniu propriu, gestionat autonom pe principii de profitabilitate cu respectarea strictă a principiilor de prudenţă bancară.

Potrivit structurii economice a patrimoniului, vorbim de operaţiuni pasive şi operaţiuni active.

Operaţiuni bancare Active Rezerva minimă obligatorie Plasamente interbancare (inclusiv B.N.R.) Credite bancare Titluri de stat Pasive Fonduri proprii Depozite în lei şi valută la persoanele fizice şi juridice Depozite interbancare Împrumuturi de la banca centrală Sume în tranzit Pe lângă aceste operaţiuni în funcţie de criteriul bilanţier, băncile efectuează o serie de

operaţiuni, la solicitarea clienţilor, care nu presupun angajarea resurselor şi nu sunt purtătoare de dobânzi; banca percepe un comision pentru efectuarea acestor operaţiuni, motiv pentru care se numesc şi operaţiuni de comision sau servicii bancare. Acestea sunt:

• operaţiuni de casă, primiri şi eliberări de sume în numerar; • operaţiuni de transfer a sumelor băneşti, plăţi/încasări la intern şi la extern prin

diverse instrumente de plată; • credite prin semnătură, operaţiuni de garantare pentru plata sau pentru bonitatea

clienţilor; • operaţiuni de consultanţă financiar-bancară; • intermedierea în plasamentul de valori mobiliare, servicii de angajare a clienţilor

în sfera bursei de valori; • servicii de asigurări; • administrarea de proprietăţi: administrarea hârtiilor de valoare şi chiar

administrarea patrimoniului în totalitate (SUA). 7.1.1. Pasivele bancare Reprezintă resursele băncii, resurse constituite şi utilizate pentru acordarea creditelor. 1. Fondurile proprii, adică resursele băncii, sunt formate din capital propriu şi capital

suplimentar, din care se deduc participaţiile băncii la alte societăţi bancare. La rândul său, capitalul propriu cuprinde:

• capital social vărsat, ce se constituie în funcţie de modul de organizare al băncii şi trebuie să fie sub forma unei societăţi cu răspundere nelimitată: societate pe acţiuni S.A. (forma mai indicată) sau societate în comandită pe acţiuni S.C.A. Este exclusă forma societăţii cu răspundere limitată S.R.L. Nivelul minim al capitalului social este 5 milioane euro la nivelul U.E.;

• profitul rezultatului curent şi cel al exerciţiilor precedente (se deduce pierderea dacă există);

• rezerva generală pentru risc de credit, constituită în limita unui plafon rezultat din aplicarea cotei de 2% asupra tuturor plasamentelor în credite existente la finele anului;

• fondul de rezervă, constituit potrivit legii: 20% din profitul brut pentru fondul de rezervă până când acesta devine egal cu capitalul social. Apoi repartizarea a 10% din profitul

brut până când fondul de rezervă devine de două ori mai mare decât capitalul social, iar după acest nivel, alocarea de sume pentru fondul de rezervă se face din profitul net;

• fondul de dezvoltare. Capitalul suplimentar va fi luat în calculul fondurilor proprii numai în proporţie de 100%

din nivelul capitalului propriu şi cuprinde: alte rezerve, alte fonduri şi împrumuturile subordonate primite care trebuie să aibă un termen de rambursare de cel puţin 5 ani (se iau în calcul într-o proporţie de maxim 50% din capitalul propriu).

2. Depozitele bancare reprezintă, pentru majoritatea băncilor, principalele resurse financiare şi cuprind: depozite la vedere şi depozite la termen.

Depozitele la vedere sunt disponibilităţi depuse în conturi curente ale agenţilor economici sau persoanelor fizice, prin care se efectuează operaţiuni de casierie, adică încasări şi plăţi prin cecuri, ordine de plată şi alte instrumente.

Depozitele la termen presupun păstrarea economiilor până la o anumită scadenţă: 1, 3, 6, 9, 12 luni, existând de obicei şi un plafon minim de sumă. Retragerea banilor înainte de termen presupune anularea dobânzii sau transformarea ei în dobândă la vedere. Tendinţa pe plan mondial este de a şterge diferenţa între depunerile la vedere şi depunerile la termen; s-au creat astfel conturi din care se pot efectua plăţi curente dar care prevăd un anumit nivel al disponibilităţilor în cont, până la care dobânda este la vedere şi peste care dobânda este la termen. O largă răspândire au căpătat în ultimul timp certificatele de depozit, care sunt hârtii de valoare negociabile (emise pe termene diversificate). BNR a autorizat băncile comerciale să emită certificate de depozit, valoarea, termenul şi dobânda fiind stabilite liber de către fiecare bancă comercială; ele sunt definite ca titluri de credit cu dobândă fixă, emise de bancă, ce atestă depunerea unei sume de bani de către o persoană fizică sau juridică, pe baza cărora suma poate fi încasată la scadenţă sau înainte de scadenţă. Avantajul major al certificatelor de depozit faţă de depozitele la termen este acela al răscumpărării/ tranzacţionării în orice zi înainte de scadenţă; prin aceste produse oferite banca reuşeşte să-şi atragă noi clienţi.

3. Depozitele interbancare (pasivele interbancare) reprezintă soldurile conturilor de disponibilităţi (în lei şi valută) ale altor bănci comerciale şi B.N.R. deschise la banca respectivă, pe un termen cuprins între o zi şi trei luni.

4. Împrumuturile de la banca centrală reprezintă creditele lombard; pentru a obţine lichidităţi pe termen foarte scurt băncile pot apela la facilitatea de creditare acordată de B.N.R. sub forma creditului lombard, la care băncile au acces pe baza unei cereri scrise adresate B.N.R. - Direcţia operaţiuni de piaţă. Perioada creditului este 24 de ore (overnight), iar acordarea este condiţionată de garantarea cu active eligibile, în proporţie de 100% creditul si dobânda aferentă.

5. Sumele în tranzit între unităţile băncii cuprinse în pasiv reprezintă suma algebrică a soldurilor conturilor de decontări reciproce, inter şi intrabancare, atât în lei, cât şi în valută.

7.1.2. Activele bancare Operaţiunile active ale unei bănci sunt acelea de angajare, de utilizare a resurselor în

vederea realizării funcţiunilor sale statutare şi obţinerii de profit. Acestea sunt: 1. Rezerva minimă obligatorie, stabilită de autoritatea monetară, reprezintă

un cost suplimentar de prevenire a riscului pentru bănci. Procentul de rezervă minimă obligatorie se stabileşte de către B.N.R. în funcţie de obiectivele sale de politică monetară. Baza de calcul a rezervei minime obligatorii se constituie din resurse atrase, împrumutate, reprezentând obligaţii ale băncii faţă de persoane fizice şi juridice (în lei şi valută). Nivelul bazei de calcul se determină ca medie a soldurilor zilnice ale elementelor de pasiv atrase. În conformitate cu prevederile

legale, băncile comerciale sunt obligate să menţină în conturi deschise la Banca Naţională, nivelul prevăzut al rezervelor obligatorii ca medie zilnică pe durata perioadei de aplicare.

2. Plasamentele interbancare reprezintă depozite ale băncii plasate la alte bănci comerciale, la vedere şi la termen, precum şi Banca Naţională.

3. Creditele bancare reprezintă componenta de bază a activelor unei bănci; activitatea de creditare, în lei şi în valută, este supusă permanent unor presiuni decizionale, materializându-se în final în opţiuni pe termen mediu fiind cuprinse în strategia băncii, în direcţii şi obiective pe termen scurt pentru anul respectiv, dar şi în acţiuni operative.

4. Titlurile de stat reprezintă instrumente de credit emise de Ministerul Finanţelor care exprimă o creanţă financiară asupra emitentului, garantată în mod expres şi necondiţionat de statul român. Sunt emise în formă dematerializată (cele care se adresează instituţiilor financiare) şi au valori nominale conform prospectului de emisiune (document oficial aprobat prin ordin al Ministerului Finanţelor) care stabileşte termenii şi condiţiile de emisiune a unei anumite serii de titluri de stat: baza legală a emisiunii, seriile de titluri de stat ce urmează a fi emise, scadenţa, valoarea nominală a emisiunii, valoarea nominală a unui titlu, modalitatea şi data decontării titlurilor de stat achiziţionate; primele aferente emisiunii. Înregistrarea titlurilor de stat în formă dematerializată se face printr-un cont special deschis la B.N.R., de către instituţia financiară, care reflectă în debit titlurile aflate în proprietatea acesteia, iar în credit titlurile transferate. Titluri de stat pot fi emise pe termen scurt cu discount (certificate de trezorerie) sau pe termen lung, purtătoare de dobândă, vândute la valoarea nominală sau cu primă (obligaţiuni). În funcţie de condiţiile pieţei, de experienţa intermediarilor pieţei primare, precum şi în funcţie de tipul titlurilor de stat emise, vânzarea acestora se realizează prin intermediul următoarelor procedee:

• subscripţie publică, care se realizează de către intermediari ai pieţei primare agreaţi de B.N.R. (bănci, instituţii de credit);

• subscripţie publică garantată, care se realizează de aceeaşi intermediari cu garantarea plasării întregii valori pe piaţă, respectiv aceştia îşi asumă obligaţia de a cumpăra în cont propriu titluri de stat pe care nu le plasează clienţilor de pe piaţă;

• licitaţia, care se organizează de către B.N.R., prin depunerea plicurilor conţinând ofertele de cumpărare ale participanţilor la licitaţie.

7.2. MECANISMUL CREDITĂRII BANCARE Creditele reprezintă principala sursă de venit a băncii, dar şi principalul factor de risc în

activitatea acesteia. Prin definiţie atragerea de resurse nu este riscantă pentru bancă, ci pentru deponenţi. În schimb acordarea creditelor prezintă un risc major pentru bancă: nerambursarea. Angajarea resurselor bancare trebuie să se încadreze în strategia generală a băncii, dar şi să se adapteze situaţiei concrete a fiecărui client: lichiditatea, solvabilitatea, rentabilitatea şi poziţia pe piaţă.

Strategia băncii îşi defineşte astfel obiectivele: • atingerea unei anumite cote de piaţă; • atingerea unui nivel minim al resurselor şi plasamentelor, pe total şi pe fiecare

sucursală; • definirea sectorului de activitate spre care se orientează politica de creditare a

băncii; • stabilirea categoriilor de credite şi a altor servicii complementare pentru atragerea

de noi clienţi;

• stabilirea structurii clienţilor: cu capital de stat sau privat, persoane fizice sau juridice, întreprinderi mari sau întreprinderi mici şi mijlocii.

Prin aceste obiective se urmăreşte realizarea unui portofoliu optim de credite prin urmărirea evoluţiei economiei naţionale, a politicii economice, în special a componentelor monetare şi fiscale, definirea planurilor de marketing. Odată cu extinderea sistemului bancar în ţara noastră şi spargerea monopolului capitalului de stat în acest domeniu, putem vorbi de concurenţă bancară. În condiţii de concurenţă, băncile încearcă să se orienteze spre satisfacerea cât mai deplină a cererii formulate de clientelă (actuală şi potenţială).

Portofoliul optim de credite nu se poate realiza fără a ţine cont de riscul activităţii de creditare; din această cauză decizia de creditare trebuie să fie fundamentă, pornind de la analiza economico- financiară a activităţii clienţilor, garanţiile oferite de aceştia şi continuând cu controlul utilizării creditelor, analiza şi clasificarea portofoliului de credite. Sintetizând, gestiunea activităţii de creditare trebuie să ţină cont de cele cinci „C": capacitatea (de a plăti), caracterul (voinţa de a rambursa), capitalul (averea debitorului), colateralul (garanţii asiguratorii), condiţii (externe, economice, juridice, ecologice şi politice).

Rezultă că activitatea de creditare este complexă şi presupune parcurgerea mai multor etape:

1. Discuţii informale purtate între ofiţerul de credite şi client, ce privesc obiectivul urmărit prin credit, obiectul şi volumul activităţii desfăşurate, piaţa concurenţială, calitatea managementului şi a acţionariatului, garanţiile etc.

2. Documentaţia creditului, ce diferă în funcţie de felul creditului, calitatea clientului (persoană fizică sau juridică), însă cuprinde, în principal: actele de constituire a societăţii (cod unic de înregistrare la registrul comerţului, statut, contract de societate şi acte adiţionale la acestea), ultimul bilanţ, ultima balanţă, planul de afaceri, studiul de fezabilitate (în cazul creditelor pentru investiţii), fluxul de numerar previzionat (cash-flow), facturi, oferte, contracte, situaţia stocurilor şi cheltuielilor sau orice alte documente care să justifice volumul şi destinaţia creditului, lista garanţiilor propuse, acordul de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare, declaraţia privind relaţiile de grup cu alte persoane fizice/juridice etc.

3. Analiza economico-financiară a firmei solicitante de credit; stabilirea bonităţii clientului ocupă un loc important în cadrul acestei analize şi presupune calcul unor indicatori privind situaţia financiară, gestiunea resurselor, rentabilitatea şi chiar indicatori ai valorii de piaţă a agentului economic. Dintre aceşti indicatori cei mai importanţi sunt:

Lichiditatea generală = Active circulante/Datorii curente Solvabilitatea patrimonială = Capital propriu/Total pasiv Rata rentabilitatii economice = (Proft brut/Cifra de afaceri) X100 Rata rentabilitatii financiare = (Proft net/ Capital propriu)X100 Gradul de îndatorare = Datorii curente/ Total activ Fiecare din aceşti indicatori primeşte un punctaj, iar prin punctajul total stabilit prin

însumare, creditul va fi încadrat în una din cele cinci categorii de performanţă: standard, în observaţie, substandard, îndoielnic, pierdere.

În afara indicatorilor de bonitate, pentru clasificarea creditelor se pot lua în considerare şi factori subiectivi: modificări ale capitalului social (asocieri, fuziuni), retehnologizări, reorganizarea/restructurarea activităţii prin schimbarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere, competenţa managementului etc.

4. Analiza solicitării de credit, presupune:

• identificarea scopului şi nivelului creditului solicitat pe baza fluxului de încasări şi plăţi cu defalcare lunară;

• identificarea surselor de rambursare a creditului (sursa principală: veniturile, sursa colaterală: garanţia);

• negocierea creditului în ce priveşte durata, dobânda, mărimea ratelor de rambursat, perioada de graţie, implicaţiile nerambursării (perioada de graţie este perioada în care agentul economic plăteşte dobânda fără a rambursa rate din credit).

În urma acestei analize se întocmeşte referatul de credit care cuprinde toate informaţiile referitoare la situaţia economico-financiară şi juridică a solicitantului de credit. Dosarul de credit va conţine cererea de credit, documentele depuse de agentul economic, enumerate mai sus, referatul de credite, rapoartele de evaluare a garanţiilor propuse a se constitui la acordarea creditului.

5. Adoptarea deciziei de creditare şi acordarea creditului: concluziile inspectorului sunt înaintate Comitetului de Risc şi Credite condus chiar de director, în conformitate cu competenţele stabilite prin norme şi regulamente pentru nivel de sucursală (competenţele sunt date în funcţie de suma creditului) sau chiar la Comitetul de Direcţie al băncii. Creditele acordate persoanelor aflate în relaţie specială cu banca se aprobă doar la nivelul Comitetului de Direcţie şi se ratifică de către Consiliul de Administraţie al băncii.

Aprobarea creditului se consemnează obligatoriu în scris prin contractul de credite, definit ca o convenţie unilaterală prin care o bancă sau o altă instituţie de credit similară se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să pună la dispoziţia unei persoane fonduri băneşti, pe un termen şi în cuantumul determinat, sau să îşi asume, în interesul unei persoane, un angajament bănesc prin aval, sau prin scrisoare de garanţie.

Contractul de credit cuprinde destinaţia creditului, volumul creditului, perioada de creditare, forma de acordare a creditului, dobânzi şi alte costuri ale creditului, sursele de acoperire ale creditului şi ale costurilor acestuia, scadenţa ratelor şi dobânzilor, garanţia creditului etc.

6. Urmărirea derulării creditului, prin deplasări periodice ale ofiţerului de credite la sediul agentului economic, presupune verificarea respectării destinaţiei creditelor, verificarea realizării veniturilor estimate şi verificarea existenţei şi a stării bunurilor aduse drept garanţie. Dacă se constată utilizarea creditului pentru alte destinaţii, banca (la propunerea ofiţerului de credite) poate sista angajarea creditului aprobat şi neutilizat, precum şi acordarea de noi credite. Rambursarea creditului se realizează la datele prevăzute în graficul de rambursare, anexă la contractul de credite. În cazul nerambursării creditelor bancare şi a neplăţii dobânzii, banca prin compartimentul juridic declanşează procedura de urmărire, procedează la scoaterea creanţelor în afara bilanţului bancar şi recuperarea datoriilor prin vânzarea bunurilor aduse în garanţie.

Gestiunea eficientă a creditelor în condiţiile obţinerii unui profit cât mai ridicat şi cu asumarea unui risc minim, indică succesul managementului bancar.

8. ORGANIZAREA MONETARĂ INTERNAŢIONALĂ. SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL DE LA BRETTON-WOODS

8.1. PRINCIPIILE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL DE LA BRETTON-

WOODS

Stabilirea unor norme internaţionale în domeniul relaţiilor monetare a preocupat autorităţile monetare începând cu secolul XIX. Au fost create uniunile monetare:

• Uniunea Monetară Latină (1865) cu moneda centrală francul francez, formată din Grecia, Franţa, Belgia, Italia, Elveţia. Deşi numărul ţărilor participante la această Uniune a fost restrâns, şi alte ţări au emis monede similare celor din Uniune la raport de 1:15,5 intre cele de aur şi argint: România, Bulgaria, Spania, Columbia, Peru, Venezuela, Austro- Ungaria.

• Uniunea Monetară Germană (1875). Mai târziu (1929-1933) s-au creat blocurile monetare: • blocul lirei sterline, care a funcţionat până în 1939; • al francului francez, care a funcţionat până în 1945, în cadrul căruia Francul

francez era emis şi de alte bănci centrale, ca de exemplu: Banca Algeriei sub controlul Băncii Franţei;

• al dolarului, în cadrul căruia monedele ţărilor sud americane erau legate de dolar. care stabileau raporturi valorice fixe între monedele participante şi convertibilitatea

nelimitată a acestora. De asemenea, Acordul Monetar Tripartit semnat în 1936 de S.U.A., Anglia şi Franţa (la care au aderat ulterior Belgia, Olanda, Elveţia) a reprezentat o formă a cooperării monetare prin care se prevedea evitarea deprecierilor competitive şi sprijinirea reajustării francului francez. Cel de-al doilea Război Mondial a determinat înrăutăţirea situaţiei economice a ţărilor participante la conflict: producţie scăzută, balanţe de plăţi dezechilibrate sau chiar datorii de război. Marile puteri au consimţit că dezvoltarea economică şi a schimburilor între ţări impunea cooperarea monetară internaţională şi deci, formarea unui sistem monetar internaţional, definit ca ansamblul regulilor, instrumentelor, organismelor şi pieţelor privind crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale precum şi reglementarea relaţiilor monetare internaţionale. Apariţia şi funcţionarea primului sistem monetar internaţional ca sistem bazat pe etalonul aur- devize poate fi pusă pe seama unor factori care au stat de fapt şi la baza apariţiei sistemelor monetare naţionale bazate pe etalonul aur-devize:

• repartiţia inegală a producţiei de aur pe ţări: Africa de Sud deţine aproximativ 50% din producţia mondială. Mai mult de 50% din veniturile externe ale acestor ţări provin din vânzările de aur;

• scăderea continuă a producţiei de aur; practic, de la începutul secolului XX nu s-a atins nivelul producţiei de aur a anului anterior;

• doar 1/3 din rezervele mondiale de aur se aflau în bănci, restul regăsindu-se în tezaure particulare;

• creşterea rolului statului în finanţarea unor acţiuni importante din economie, mai ales a celor militare, iar acoperirea unor astfel de acţiuni nu se putea realiza în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur.

Primul sistem monetar internaţional a fost creat în urma Conferinţei Monetare şi Financiare din 1944 de la Bretton-Woods (statul New Hampshire), conferinţă care a fost convocată chiar înainte de încheierea războiului şi la care au participat 44 de state din coaliţia antifascistă. Exista deja o experienţă postbelică, experienţă caracterizată de tulburări economico-sociale determinate de încercări ale statelor de a se apăra împotriva fenomenelor negative prin protecţionism agresiv şi prin devalorizări monetare ca mijloace de concurenţă (dumping valutar urmat de măsuri similare ale altor state, măsuri antidumping).

De asemenea, crahul Wall Street-ului din 1929, depresiunea economică ce a urmat au condus către necesitatea luării unor măsuri de evitare a dezordinii monetare internaţionale.

Statele Unite, la iniţiativa preşedintelui Franklin Roosvelt şi-a asumat rolul de „lider" în formarea noilor organizaţii internaţionale.

La această conferinţă au fost prezentate două proiecte pregătite încă din 1941: 1) unul aparţinând lui John Maynard Keynes, care reprezenta interesele Regatului Unit,

caracterizat la acea dată de neconvertibilitatea lirei sterline şi de o îndatorare puternică faţă de S.U.A. Planul său avansa ideea creării unei Bănci Supranaţionale, care să emită o monedă internaţională de cont numită bancor, neconvertibilă în aur. De exemplu, în cazul unui excedent al balanţei de plăţi (cazul S.U.A. la data respectivă) aceasta nu putea transforma deţinerile de bancori în aur, fiind determinată astfel să-şi sporească importurile din ţările europene cu un deficit al balanţei de plăţi (cazul Marii Britanii la acea dată) şi a altor ţări europene. Acest mecanism ar fi avantajat ţările europene, inclusiv Marea Britanie caracterizate de deficit al balanţelor de plăţi.

2) unul aparţinând lui Harry Dexter White, funcţionar al Trezoreriei americane, reprezentând interesele americane, preconiza ca monedă internaţională dolarul şi crearea unui „Fond de stabilizare a Naţiunilor Unite" şi a asociaţiilor acestora, căreia îi revenea sarcina restabilirii liberului schimb şi acordării de credite ţărilor membre. Planul prevedea, de asemenea, crearea „Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare" pentru finanţarea refacerii ţărilor distruse de război şi a ţărilor slab dezvoltate.

Deşi s-a încercat concilierea celor două proiecte, acordul final semnat la Bretton-Woods a fost inspirat de planul White, datorită poziţiei favorabile a S.U.A. în cel de-al doilea război mondial dar şi a rezervelor mari de aur deţinute de Sistemul Federal de Rezerve (Banca Centrală a S.U.A.). Confruntarea de concepţii a fost dominată de situaţia concretă de la sfârşitul războiului: S.U.A. era la sfârşitul războiului cea mai mare putere politică, economică şi financiară, iar dolarul cea mai puternică monedă în relaţiile de plăţi internaţionale.

Conferinţa de la Bretton-Woods, dominată de delegaţiile engleză şi americană, ţările Europei occidentale fiind reprezentate de guvernele acestora din exil (în total 45 de ţări participante) stabileşte principiile noului sistem monetar internaţional (înscrise în statutul Fondului Monetar Internaţional) şi crearea B.I.R.D. Principiile S.M.I. regăsite în statutul F.M.I. sunt:

- cooperarea monetară internaţională, în scopul apropierii autorităţilor monetare şi a armonizării politicilor monetare. Obiectivele finale urmărite erau eliminarea restricţiilor valutare în vederea expansiunii comerţului internaţional, stabilitatea cursurilor de schimb şi multilateralitatea plăţilor;

- universalitatea sistemului, adică era deschis tuturor ţărilor pentru a deveni membre, în condiţiile în care recunoşteau statutul Fondului Monetar Internaţional;

- regimul cursurilor de schimb fixe (stabilitatea cursurilor): fiecare ţară trebuia să-şi definească moneda naţională în aur sau în dolari, în condiţiile în care 1$ = 0,888671 g aur fin. Odată stabilite parităţile monedelor naţionale, ţările membre aveau obligaţia menţinerii stabilităţii monedelor, cu un nivel de fluctuaţie de ±1% în jurul cursului oficial (marja de fluctuaţie a devenit în 1971 ±2,25%), prin intervenţia pe piaţa valutară, fie vânzând, fie cumpărând valută. Dacă autoritatea monetară nu reuşea menţinerea cursului de schimb în interiorul marjei de fluctuaţie putea să modifice valoarea paritară printr-o definire mai mică în aur, cu condiţia să obţină acordul prealabil al Fondului Monetar Internaţional. Ţara membră care modifică cursul monedei fără acordul F.M.I. era exclusă de la creditele Fondului în anii următori;

- convertibilitatea monetară, adică desfiinţarea restricţiilor pentru plăţile curente, efectuată de rezidenţi şi nerezidenţi. Convertibilitatea în cadrul S.M.I. de la Bretton-Woods viza:

• convertibilitatea valutară reciprocă a monedelor ţărilor membre, care, pe lângă desfiinţarea restricţiilor pentru tranzacţiile curente, presupunea şi obligaţia băncii centrale de a cumpăra moneda sa naţională deţinută de o bancă centrală străină, la solicitarea acesteia. Era prevăzută şi o clauză de protecţie, care permitea ţărilor cu dificultăţi ale balanţelor de plăţi să menţină controlul asupra schimburilor pe o perioadă de 5 ani de la înfiinţarea Fondului; potrivit acestei clauze, statele europene au menţinut restricţii asupra convertibilităţii monedelor până în 1961;

• convertibilitatea în aur a dolarului, ca monedă etalon a sistemului la preţul oficial de 35$ uncia de aur. S.F.R. s-a angajat să preschimbe deţinerile de dolari ale băncilor centrale străine la solicitarea acestora. La baza acestei convertibilităţi în aur a dolarului stăteau rezervele de aur ale S.F.R. de 24,6 mld. dolari, 75% din totalul aurului monetar pe plan mondial; Preţul de 35$ uncia de aur (31, 103481 g) stabilit pentru aur nu a fost rezultatul unei negocieri, a unei conjuncturi la această dată: în anul 1933, preşedintele Roosevelt a majorat preţul aurului (de la cca 20$ uncia) cu scopul devalorizării dolarului în vederea scoaterii economiei americane din criză. Creşterea preţului aurului la New York, a determinat speculatorii să cumpere aur de la Londra cu un preţ mai redus şi să-l vândă pe piaţa americană; pentru a cumpăra aur însă aceştia aveau nevoie de lire sterline, ceea ce a determinat creşterea cursului lirei cu efecte negative asupra competitivităţii exporturilor engleze. În 1934, din cauza protestelor guvernului britanic, autorităţile americane au stopat achiziţia aurului, dar preţul aurului ajunsese deja la 35$ uncia iar rezervele de aur ale S.U.A. crescuseră foarte mult. Astfel că preţul de 35$ pentru aur (o uncie) un preţ intern la început a ajuns preţul cheie al S.M.I.

• asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi; pornind de la concepţia că acest echilibru putea fi realizat doar prin adoptarea unor măsuri de redresare economică de către ţările membre în cauză. Aceste ţări care solicitau sprijin financiar de la Fond erau condiţionate de luarea unor măsuri ca: dezvoltarea producţiei, creşterea exporturilor, reducerea importurilor, stăpânirea inflaţiei. Din păcate, doar ţările care solicitau ajutor financiar erau influenţate de politica Fondului, ţările dezvoltate nerespectând principiul echilibrului balanţei de plăţi;

- asigurarea rezervelor internaţionale adecvate nevoilor de echilibrare ale balanţelor de plăţi. Ţările membre aveau obligaţia constituirii unor rezerve de aur, valută (şi-n special $ S.U.A.) şi titluri necesare asigurării stabilităţii cursurilor de schimb şi convertibilităţii monedei naţionale. Ulterior în cadrul rezervelor au intrat şi Drepturile Speciale de Tragere. Totodată, s-a pus problema creării unor rezerve internaţionale, la care să apeleze ţările membre în cazul deficitului balanţei de plăţi. Sarcina creării acestor rezerve respectiv utilizarea lor prin acordarea de credite revenea F.M.I. Sistemul Federal de Rezerve avea sarcina acoperirii necesarului de lichiditatea globală prin emisiunea de dolari, moneda bază a S.M.I. În momentul în care dolarul, moneda etalon a sistemului şi deci moneda de rezervă, nu a mai asigurat corespunzător lichiditatea internaţională, Fondul a creat moneda sa proprie, DST, pentru a acoperi nevoia de lichiditate globală.

8.2. FUNCŢIONAREA S.M.I. BAZAT PE ETALONUL AUR-DEVIZE Sistemul de la Bretton-Woods, construit pe etalonul aur-dolar, a conferit monedei

americane o supremaţie, ce se menţine şi în prezent, consolidând poziţia S.U.A. ca putere economică. Mai mult, deciziile F.M.I. nu putea fi luate fără votul S.U.A. care deţinea un nivel superior nivelului de 15%, iar deciziile fondului erau adoptate cu 85% din voturi.

Ridicarea unei singure monede la rangul de mijloc de plată internaţional şi de valută de rezervă pentru toate celelalte bănci centrale a condus la proliferarea carenţelor sistemului monetar şi financiar al unei ţări în întregul sistem monetar internaţional. S.U.A. au folosit fără limită privilegiile dolarului, supraîncărcând circulaţia monetară internaţională cu dolari proveniţi din exportul de capital şi cheltuieli sale militare făcute în afara graniţelor. Poziţia dolarului a scăzut continuu.

Deficitul extern al Statelor Unite a fost, practic, finanţat prin emisiune de monedă proprie, pe care toate celelalte ţări o acceptau, fiind moneda bază a sistemului. Dolarii astfel emişi nu s-au mai întors în S.U.A. şi s-au acumulat în străinătate la băncile centrale, crescând astfel şi cererile adresate Sistemului Federal de Rezerve de convertire în aur; rezervele de aur ale acestuia au scăzut astfel de la 24,6 miliarde dolari în 1944 la 16,6 miliarde dolari în 1960 şi 10 miliarde dolari în 1969 (moment în care rezervele de aur erau mai mici decât ale Germaniei şi Japoniei). Putem vorbi de o redistribuire a rezervelor de aur între ţările capitaliste dezvoltate: în timp ce rezerva de aur a SUA a scăzut, rezervele de aur ale ţărilor vest-europene au crescut. Cantitatea de dolari deţinută de băncile centrale străine depăşea stocul de aur al S.U.A., fiind manifestarea evidentă a crizei Sistemului Monetar Internaţional, motiv pentru care preşedintele Nixon a suspendat în august 1971 convertibilitatea dolarului în aur. S-a încercat salvarea Sistemului Monetar Internaţional prin mai multe soluţii:

- Instituirea de către băncile centrale din primele 10 state industrializate ale lumii a aşa- zisului „fond al aurului" (Gold Pool) în 1961, cu scopul de a menţine preţul de piaţă al aurului în limite considerate rezonabile (între 34,92$ şi 35,2$ uncia). Preţul aurului nu mai era liber, deoarece noul organism creat intervenea pe piaţa aurului (de la Londra), vânzând aur, atunci când preţul acestuia depăşea 35$ uncia. Aurul necesar acestei intervenţii era furnizat de băncile centrale ale statelor participante la „pool". În acest fel preţul aurului era „îngheţat", în timp ce preţurile celorlalte mărfuri au crescut de circa 2-3 ori în perioada 1934-1968, ceea ce însemna, de fapt, o subevaluare a aurului2. Investiţia în metal galben a devenit foarte atractivă, speculatorii cumpărând cantităţi mari, ceea ce a condus la creşterea cererii de aur foarte mult, astfel că băncile centrale ale ţărilor din „pool" nu mai puteau face faţă acestei cereri.

Deşi speculaţiile asupra aurului au fost calmate pentru câţiva ani, în 1965 preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, se declară împotriva utilizării dolarului ca monedă internaţională şi revenirea la etalonul aur, singurul viabil.

În anii 1967-1968, devalorizarea lirei sterline, considerată a doua monedă de rezervă după dolar, a determinat anticipări privind devalorizarea dolarului, mai ales că economia americană resimţea efectele războiului din Vietnam. Ca urmare, pentru a menţine preţul aurului pe piaţa londoneză, băncile centrale occidentale au vândut cantităţi considerabile de aur (peste 2 miliarde dolari). Guvernatorii băncilor centrale au şi hotărât, în 1968, desfiinţarea „pool-ului" şi înfiinţarea unei pieţe duble a aurului: una oficială la 35,2$ uncia, doar între băncile centrale ale statelor membre F.M.I. şi piaţa liberă, pentru aurul existent în afara rezervelor oficiale ale statelor, cu un preţ format în funcţie de cerere şi ofertă.

• Amendamentul adus statutului F.M.I. în 1969, prin crearea DST-urilor (drepturilor speciale de tragere), ca monedă de cont în scopul asigurării lichidităţii monetare internaţionale. Ulterior DST înlocuieşte aurul şi devine moneda de rezervă a Sistemului Monetar Internaţional.

• Majorarea (în anul 1971) marjelor de fluctuaţie ale monedelor în raport cu cursul oficial la ±2,25% şi suspendarea converbilităţii dolarului în aur de către SUA, care se pronunţă pentru scoaterea aurului din Sistemul Monetar European.

• Devalorizarea dolarului cu 7,8% în anul 1971 (realinierea cursurilor de schimb ale principalelor monede occidentale - acordul Smithsonian) prin stabilirea preţului unei uncii de aur la 38 dolari şi cu încă 10% în anul 1973, când preţul unei uncii de aur devine 45 dolari. Pe piaţa liberă, preţul aurului depăşea 100 dolari uncia.

Cu toate aceste încercări de salvare a Sistemului, criza nu a încetat, devalorizarea dolarului în condiţiile accentuării deficitului balanţei de plăţi a S.U.A. influenţând negativ stabilitatea sistemului.

8.3. DESTRĂMAREA S.M.I. DE LA BRETTON-WOODS. MODIFICAREA

STATUTULUI F.M.I. Nu s-a reuşit menţinerea S.M.I. întrucât principiile stabilite la Bretton-Woods au fost

încălcate: • principiul convertibilităţii prin suspendarea convertibilităţii dolarului în aur în

1971; chiar şi piaţa dublă a aurului s-a desfiinţat în 1973; băncile centrale nu mai puteau vinde aur pe piaţa oficială, din cauză că preţul aurului pe piaţa liberă era dublu; băncile centrale vând aur pe piaţa liberă la 100 dolari uncia;

• principiul regimului cursurilor de schimb fixe prin trecerea la cursurile de schimb flotante, în 1973;

• principiul echilibrului balanţelor de plăţi prin deficitul extern cronic al S.U.A. şi excedentul extern înregistrat de alte ţări;

• principiul asigurării rezervelor monetare adecvate, prin faptul că ţările se confruntau cu un exces de rezerve în dolari, ce nu mai putea fi preschimbat în aur de S.F.R.

Negocierile cu privire la revizuirea statutului încep în 1971, după suspendarea convertibilităţii dolarului în aur. „Comitetul interimar" al Consiliului Guvernatorilor F.M.I., creat în 1974 reuşeşte de abia în anul 1976 în cadrul reuniunii de la Kingston (Jamaica), să pună bazele unei noi cooperări a ţărilor membre ale F.M.I. în domeniul monetar care s-a reflectat în modificarea statutului acestuia în 1978, când s-a renunţat la funcţia de etalon a aurului pentru S.M.I., aşa cum susţinea SUA, în contradicţie cu Franţa de exemplu, veche susţinătoare a aurului. Deşi ţările puteau comercializa rezervele lor de aur, băncile centrale nu au preferat să vândă aceste rezerve, dimpotrivă, în prezent se constată tendinţa de a consolida aceste rezerve care sunt contabilizate de băncile centrale la preţul pieţei. Barometrul comerţului cu aur este localizat la Londra.

Caracteristicile S.M.I. devin: • promovarea unui sistem stabil de schimburi; • cursuri de schimb flotante, cu condiţia că ţările vor trebui să evite fluctuaţiile

„excesive" ale monedelor; • DST devine moneda de rezervă a sistemului; • supravegherea de către F.M.I. a politicilor de schimb ale ţărilor membre; • sprijinirea dezvoltării economice şi echilibrarea balanţelor de plăţi ale ţărilor în

curs de dezvoltare; • asigurarea unei lichidităţi internaţionale corespunzătoare cantitativ şi calitativ.

9. CONVERTIBILITATEA MONETARĂ. REGIMUL CURSURILOR DE SCHIMB

9.1. CONVERTIBILITATEA MONETARĂ Convertibilitatea este legată de emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor, pe lângă

monedele de aur şi argint. În prezent convertibilitatea monetară se defineşte ca fiind însuşirea legală a unei monede de a fi schimbată pe o altă monedă fără restricţii în ce priveşte persoana (rezident sau nerezident), în ce priveşte suma sau scopul schimbului.

Ca sens şi ca forme de manifestare, convertibilitatea monetară a cunoscut o diversitate de aspecte strict legate de sistemele monetare în care s-au manifestat. În condiţiile etalonului aur vorbim de o convertibilitate a bancnotei in aur, nelimitată în cazul etalonului aur-monedă şi limitată ca sumă necesară procurării unui întreg lingou de aur în cazul etalonului aur-lingou. În contextul etalonului aur-devize a dispărut legătura directă între bancnote şi metalul monetar, adică bancnotele ca monede ale diverselor ţări erau convertibile în dolari, iar dolarul era convertibil în aur; putem vorbi deci de o convertibilitate limitată la activele în dolari deţinute de băncile centrale străine (de către Sistemul Federal de Rezerve - banca centrală a S.U.A.). În contextul etalonului puterii de cumpărare nu mai vorbim de convertibilitatea în aur nici măcar a dolarului, ci doar de convertibilitate valutară.

Fondul Monetar Internaţional defineşte convertibilitatea monetară valutară ca fiind desfiinţarea restricţiilor şi discriminărilor privind plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea practicilor valutare discriminatorii. Totodată Fondul Monetar Internaţional stabileşte o serie de recomandări1 pentru ţările care doresc să-şi declare moneda convertibilă:

• să aibă o economie care să asigure necesarul intern de mărfuri şi să asigure în acelaşi timp un export satisfăcător, cu o structură a preţurilor asemănătoare cu cea a pieţei mondiale;

• eliminarea controlului preţurilor (liberalizarea acestora); • echilibrarea balanţei de plăţi; • crearea unei rezerve valutare capabile să asigure susţinerea cursului de schimb; • stabilirea unui curs real fundamentat din punct de vedere economic; • limitarea inflaţiei şi realizarea stabilităţii monetare. Majoritatea monedelor naţionale prezintă încă restricţii fie privind persoana, fie suma, şi

din acest punct de vedere avem mai multe tipuri de monede: • monede liber convertibile sau liber utilizabile, o categorie de valute creată prin

decizia Fondului Monetar Internaţional din anul 1978, care cuprindea la acea dată: dolarul american, lira sterlină, marca germană, francul francez, yenul, iar în prezent francul francez şi marca germană au fost înlocuite de Euro (€). Sunt larg folosite pentru efectuarea plăţilor în tranzacţiile internaţionale şi larg negociate pe pieţele valutare. Se caracterizează prin eliminarea în totalitate a restricţiilor privind utilizarea lor, convertibilitatea este deplină;

• monede cu o convertibilitate externă, adică convertibilitate de cont curent, nu şi pentru transferurile de capital; monedele cu convertibilitate externă se numesc valute convertibile (129 de ţări aveau monedă convertibilă în anul 1996);

• monede cu o convertibilitate internă, care prezintă restricţii atât pentru convertibilitatea de cont curent cât şi pentru convertibilitatea transferurilor de capital;

• monede neconvertibile, care sunt recunoscute de statul emitent doar în interiorul graniţelor sale. Pot fi utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale numai în cadrul acordurilor bilaterale, în limitele şi condiţiile acestora;

• monede transferabile (virabile), monede de cont, reprezintă monede care fără a fi convertibile, pot fi utilizate ca instrument de plată internaţional prin încrederea acordată de către un grup de state (de exemplu, rubla în cadrul CAER).

Pentru o mai bună înţelegere a convertibilităţii valutare, reamintim componentele balanţei de plăţi potrivit standardelor F.M.I.

Balanţa de plăţi cuprinde contul curent şi contul de capital şi financiar. I. Contul curent (Balanţa de plăţi curente) A. Bunuri şi servicii a) Bunuri - formează balanţa comercială, cea mai importantă componentă a balanţei de

plăţi şi reprezintă importul şi exportul de bunuri corporale evaluate f.o.b. (frontiera vamală a ţării exportatoare).

1. Mărfuri de export/import; 2. Bunuri pentru prelucrare; 3. Reparaţii la bunuri; 4. Aur nemonetar. b) Servicii - formează balanţa serviciilor şi înregistrează încasările şi plăţile rezultate din

derularea operaţiunilor de: 1. Transporturi (mărfuri, pasageri); 2. Turism: • deplasări oficiale; • turism particular indiferent de scop; • schimb valutar; 3. Alte servicii: • comunicaţii; • construcţii; • asigurări, reasigurări; • servicii financiare; • servicii de informatică; • taxe licenţă; • leasing; • servicii de poştă, telecomunicaţii, radio şi televiziune; • servicii culturale şi de recreere; • alte servicii. B. Venituri 1. Venituri din muncă: salarii şi alte compensaţii, plătite în numerar sau în natură

câştigate într-o altă economie, decât cea de rezidenţă. 2. Venituri din investiţii: • directe; • de portofoliu. Este vorba de dobânzi şi dividende obţinute în urma constituirii depozitelor bancare,

împrumuturilor, obligaţiunilor, efectelor de comerţ, participări la capitalul social al întreprinderilor, creanţe ale centralei asupra sucursalei.

3. 3. Venituri din alte investiţii de capital C. Transferuri curente - reprezintă intrări sau ieşiri de resurse reale sau financiare fără o

compensare din partea beneficiarului şi cuprind: • transferuri ale administraţiei publice: subvenţii sau donaţii, asistenţă tehnică,

despăgubiri impuse de tratate de pace, contribuţii ale statului la organizaţii internaţionale etc;

• transferuri private: venituri ale muncitorilor angajaţi în alte economii. ajutoare, cadouri, bilete la loterie vândute, premii câştigate, pensii necontractuale de la agenţii neguvernamentale etc;

II. Contul de capital şi financiar (Balanţa mişcărilor de capital) A. Contul de capital cuprinde operaţiunile de încasări şi plăţi legate de transferul

internaţional de capital (datorii guvernamentale şi neguvernamentale), achiziţionarea sau vânzarea de active care nu sunt rezultatul activităţii umane şi active intangibile care sunt efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi:

1. Transferuri de capital ale sectorului oficial şi a altor sectoare. 2. Achiziţionarea/vânzarea de active nemateriale, nefinanciare. B. Contul financiar cuprinde totalitatea tranzacţiilor cu active şi pasive financiare

externe ale unei economii care presupun transferul dreptului de proprietate, inclusiv crearea şi lichidarea de creanţe.

1. Investiţii directe ale rezidenţilor în străinătate şi ale nerezidenţilor în România prin care o entitate rezidentă într-o economie deţine cel puţin 10% din acţiunile sau puterea de vot ale unei întreprinderi rezidente într-o altă economie. Investiţia directă presupune o relaţie pe termen lung, iar investitorul poate fi o persoană fizică, o companie publică sau privată, un grup de persoane fizice sau companii, guvern, agenţie guvernamentală. Este vorba de participanţii la capital şi câştiguri reinvestite.

2. Investiţii de portofoliu active şi pasive cuprind tranzacţii cu acţiuni, titluri financiare şi derivate concretizate în instrumente pe termen scurt sau pe termen lung, negociabile care nu se referă la investiţii directe sau active de rezervă. Aceste instrumente sunt: acţiuni, obligaţiuni şi bilete, instrumente ale pieţei monetare şi derivate financiare.

3. Alte investiţii cuprind credite comerciale, depozite bancare, împrumuturi obţinute de la organisme financiare internaţionale.

4. Active de rezervă reprezintă instrumentele financiare aflate la dispoziţia autorităţilor centrale pentru a finanţa, absorbi sau ajusta dezechilibrele financiare, şi anume: aurul monetar deţinut de autoritatea monetară, creanţele autorităţilor asupra nerezidenţilor, disponibilităţi în Drepturi Speciale de Tragere şi poziţia rezervelor la F.M.I.

5. Conturi de cliring/barter (guvernamentale şi neguvernamentale). 6. Conturi în tranzit. Dacă contul curent înregistrează un sold negativ, adică balanţa de plăţi curente este

deficitară, se încearcă finanţarea acestui deficit prin transferuri de capital, investiţii directe, de portofoliu sau alte investiţii şi mai puţin prin utilizarea rezervei valutare.

Deşi principala funcţie a activelor de rezervă este de a asigura finanţarea, absorbţia sau reglarea amplitudinii dezechilibrelor prin intervenţia autorităţii monetare pe piaţa valutară, pentru a influenţa cursul de schimb al monedei naţionale, utilizarea excesivă a rezervelor nu este o practică anuală a băncilor centrale, deoarece activele de rezervă reprezintă o garanţie pentru împrumuturile de pe piaţa financiară internaţională şi un semnal al solvabilităţii ţării. Volumul deţinerilor de rezervă este analizat în raport cu importul de bunuri, respectiv perioada în care importul poate fi acoperit de activele de rezervă. În cazul trecerii la convertibilitate, experţii F.M.I. apreciază că volumul acestor rezerve trebuie să reprezinte echivalentul valoric al importului unei ţări pe o perioadă de 3-5 luni.

9.2. REGIMUL CURSURILOR DE SCHIMB

Alături de convertibilitate şi balanţa de plăţi, cursul de schimb reflectă poziţia economiei naţionale în cadrul economiei mondiale. Un atribut ce dă credibilitate sistemului monetar naţional este regimul de curs de schimb.

Regimul cursurilor de schimb poate fi împărţit în două categorii principale: cursuri de schimb flotante şi cursuri de schimb fixe.

Opţiunea asupra regimului de schimb se bazează pe analiza costuri-avantaje, luându-se în considerare mobilitatea factorilor de producţie, gradul de deschidere a economiei, mobilitatea capitalurilor, gradul de diversificare a exportului, orientarea geografică a comerţului, rata inflaţiei în ţara respectivă faţă de rata inflaţiei în ţările partenere (pe plan comercial). În cazul unui curs de schimb flotant, acesta este determinat liber pe piaţă, prin confruntarea cererii cu oferta de valută, autoritatea monetară nu intervine pe piaţa valutară, de fapt nu putem vorbi de politică valutară. Această flotare, numită pură (liberă), este mai mult un model teoretic; în prezent există 20 de state, între care S.U.A. şi Japonia, a căror monedă flotează liber. Experienţa istorică ne-a condus către un alt regim de flotare, numit flotare administrativă, în cazul căruia autoritatea monetară intervine pe piaţa valutară, însă nu este obligată la această intervenţie.

În cazul unui curs de schimb fix, acesta este menţinut o perioadă îndelungată de timp şi poate fi modificat în situaţii excepţionale. A funcţionat practic în perioada sistemului monetar bazat pe etalonul aur (1880-1914).

În prezent, banca centrală determină un curs de schimb oficial faţă de un etalon internaţional (o monedă puternică) şi intervine pe piaţa valutară daca cursul de schimb de pe piaţă se îndepărtează de cel oficial. Există şi formula ataşării monedei naţionale faţă de un coş valutar de referinţă format din mai multe monede puternice, ce are ca principiu orientarea exportului şi importului, a relaţiilor comerciale. Asemeni flotării care nu este pură, şi cursul de schimb fix fluctuează în cadrul unei limite. Vorbim mai degrabă de un curs de schimb fixat (pegged exchange rate).

Exemplul clasic al regimului de cursuri de schimb fixe este primul Sistem Monetar Internaţionalde la Bretton-Woods (1944). Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor participante la acest sistem fluctuau într-o marjă de ± 1% faţă de dolar, moneda etalon a sistemului. Sistemul Monetar European creat în 1979 avea, de asemenea, la bază un regim al cursurilor de schimb fixe, monedele ţărilor participante la sistem fluctuau într-o marjă de ± 2,25% faţă de cursul de schimb pivot.

Destrămarea sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods a însemnat şi trecerea la regimul cursurilor de schimb flotante, care impune o constrângere mai redusă în ce priveşte rata inflaţiei şi creează premisele mişcărilor speculative; riscul este deci mai ridicat. Spre deosebire de cursurile flotante, regimul cursurilor fixe exercită o puternică constrângere în ce priveşte rata inflaţiei; aceasta nu poate fi mult diferită de a partenerilor, favorizând cooperarea între ţări, în condiţii de risc de schimb minim.

Ancorarea monedei naţionale faţă de o monedă puternică (a unei ţări cu inflaţie redusă) reprezintă o variantă a sistemului de cursuri de schimb fixe. Este practicată de ţări cu inflaţie foarte ridicată cu scopul de a obţine o reducere rapidă a acesteia, până la nivelul inflaţiei din ţara faţă de a cărei monedă se realizează ancorarea, dar a fost practicată cu succes şi de ţări dezvoltate precum Franţa şi Marea Britanie, ambele legându-şi moneda faţă de marca germană . Modalitatea practică de ancorare poate presupune înfiinţarea unui Consiliu Monetar, care va prelua conducerea politicii monetare şi va emite monedă naţională doar în schimbul monedei străine puternice faţă de care s-a legat cursul de schimb. Pierderea independenţei politicii monetare se justifică prin reducerea ratei inflaţiei, doar dacă este foarte mare: exemplul cel mai

elocvent este cel al Argentinei (1991) care a reuşit prin ancorarea monedei naţionale reducerea inflaţiei care a scăzut de la 3200% în 1989 la 4% în 1994. Pentru ca efectele ancorării să fie cele scontate, acoperirea monedei naţionale trebuie să fie deplină: Argentina a beneficiat în 1996 de un sprijin al instituţiilor financiare internaţionale de 5 miliarde de dolari.

Exisă desigur şi un cost economic acesta manifestându-se printr-un mecanism cunoscut: reducerea bruscă a inflaţiei determină creşterea cererii de monedă naţională, care nu poate fi acoperită de oferta autorităţii monetare; rezultă creşterea dobânzilor şi deci frânarea creşterii economice. Autorităţile se confruntă cu rezerve insuficiente de valută pentru a crea masa monetară în circulaţie, de aceea ţările care recurg la această soluţie sunt creditate de instituţiile internaţionale. Politica monetară a ţării respective este limitată, nu pot fi sprijinite băncile comerciale cu lichidităţi nici chiar pe termen scurt şi nu există nici o garanţie a succesului politicii financiare; în condiţiile accesului pe pieţele financiare internaţionale, datoria publică a ţării respective va creşte. Mai mult, ţări dezvoltate ca Spania, Italia, Marea Britanie au renunţat la cursurile fixe faţă de moneda germană ieşind din Sistemul Monetar European, cu alte cuvinte abandonând sistemul cursurilor fixe, lăsând moneda lor naţională să se deprecieze, compromiţând într-un fel politica ancorării cursului de schimb. Înseamnă că o ţară care a ales această politică poate renunţa ulterior la ea, nu există nici o garanţie a continuării şi, deci, a succesului acestei politici.

Totuşi, avantajele ancorării nominale a monedei şi înfiinţarea unui Consiliu Monetar nu pot fi contestate:

• reducerea inflaţiei deja menţionată; • eliminarea finanţării deficitului bugetar de către autoritatea monetară; • soldul balanţei de plăţi este corectat în mod automat: dacă acesta este sub forma

unui deficit, masa monetară în circulaţie scade, rata dobânzii creşte, cererea internă se reduce, iar deficitul de cont curent al transferurilor de capital se ameliorează.

La limita între cursurile de schimb fixe şi cursurile de schimb flotante, constatăm un nou tip de curs de schimb practicat de Ungaria şi Polonia denumit „crowling" , care reprezintă aprecierea sau deprecierea monedei, pas cu pas fix, conform unei planificări anume.

9.3. CONVERTIBILITATEA ŞI CURSUL DE SCHIMB ÎN ROMÂNIA În România problema convertibilităţii leului a fost ridicată încă din 1982. Întrucât nu erau

îndeplinite condiţiile cerute de F.M.I., nu s-a reuşit declararea convertibilităţii monedei naţionale. Până în 1989, în România exista un monopol al statului asupra valutei, în strânsă legătură cu monopolul statului asupra comerţului exterior; Banca Română de Comerţ Exterior era singura autorizată să efectueze cumpărări şi vânzări de valute (până în mai 1991, Ministerul de Finanţe, Banca Naţională şi Banca Română de Comerţ Exterior au exercitat politica valutară).

În anul 1989, balanţa comercială era excedentară (+2.000 mil. USD), România nu avea datorii externe şi dispunea de o rezervă valutară de aproximativ 1.500 mil. dolari; această situaţie era menţinută prin măsuri administrative, exportul şi importul erau dirijate. Abandonarea măsurilor administrative s-a reflectat imediat în deteriorarea balanţei de plăţi (soldul balanţei comerciale deficitare a depăşit 3.000 mil. USD) şi consumul rezervelor valutare.

Piaţa valutară interbancară a început să funcţioneze în februarie 1991, având ca participanţi exportatorii - deţinători de valută - şi importatorii - cumpărători de valută; cursul stabilit pe această piaţă era cu mult mai mare decât cel oficial, însă volumul tranzacţiilor era redus. Existau, aşadar, două cursuri, considerându-se că decontarea tuturor importurilor la un

curs unic ar fi declanşat un şoc inflaţionist. Practic, însă, a crescut cererea de valută pentru efectuarea de importuri la cursul oficial, faţă de oferta de valută la acest curs, adică se importa mai mult decât se exporta, nu numai cantitativ, ci şi prin cursul de schimb care avantaja importatorii şi dezavantaja exportatorii. Mai mult, au apărut şi alte fenomene negative: evitarea sau întârzierea repatrierii încasărilor valutare, proliferarea barterului, care au adâncit dezechilibrele. Au fost deschise casele de schimb valutar, permiţând accesul persoanelor fizice la cumpărarea de valută (iulie 1991).

Moneda naţională, leul, devine monedă convertibilă - cu convertibilitate internă de cont curent la sfârşitul aceluiaşi an (noiembrie 1991) prin instituirea unui nou regim valutar; tot atunci s-a trecut la un curs unic, stabilit prin licitaţie zilnică de Banca Naţională, determinat de piaţă. De fapt a fost unificat cursul interbancar ajuns la 294,42 lei cu cursul oficial de 59,54 lei. Mecanismul nou introdus prevedea vânzarea integrală către bănci a încasărilor în valută ale agenţilor economici. Piaţa valutară nu a funcţionat însă normal din două cauze: întârzierea finanţării externe şi inflaţia ridicată, ce au determinat o depreciere accelerată a leului şi intrarea într-o spirală inflaţionistă. De fapt nu era o piaţă cu adevărat liberă pentru că licitaţia se adjudeca centralizat (la B.N.R.). La recomandarea guvernului, cursul de schimb a fost „îngheţat", mai mult din raţiuni sociale şi cu consecinţe economice dezastruoase, în primul rând prin presiunea asupra balanţei de plăţi (încurajarea exporturilor şi descurajarea importurilor).

În luna mai 1992 mecanismul valutar a fost modificat într-un punct esenţial: agenţii economici au dreptul să păstreze integral încasările valutare. Această prevedere care nu a fost modificată ulterior, precum şi resursele valutare provenind din credite externe, au constituit paşi importanţi în constituirea unei pieţe valutare autentice. Astfel, în luna aprilie 1994 au fost simplificate normele de organizare şi funcţionare a licitaţiei valutare şi putem vorbi de liberalizarea de facto a mecanismului de formare a cursului valutar, însă doar patru bănci: Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac acţionează ca dealeri „făcătoare de curs", „făcătoare de piaţă", restul băncilor acţionează ca brokeri, executând ordinele clienţilor lor. Persoanele fizice rezidente aveau dreptul să cumpere valută în limita a 500 dolari S.U.A. pe an în scop turistic (valuta se elibera pe bază de paşaport).

Menţinerea restricţiilor a determinat funcţionarea unor pieţe paralele faţă de piaţa oficială: „piaţa neagră" în afara oricărui control şi „piaţa gri" a caselor de schimb valutar ce puteau practica un alt curs de schimb decât cel oficial, apropiat de cursul de pe „piaţa neagră". Actualul regim valutar este creat de Regulamentul 3/1997, prin care se declară convertibilitatea externă a leului şi sunt eliminate restricţiile la cumpărarea valutei de către populaţie. Piaţa valutară devine cu adevărat liberă, fiind deschisă tuturor băncilor: 28 de bănci comerciale devin dealeri pe piaţa valutară. Cursurile de schimb informative ale leului, ce trebuie afişate permanent de intermediarii autorizaţi să participe pe piaţa valutară, se raportează obligatoriu la următoarele valute (cel puţin): dolar S.U.A., euro, lira sterlină, francul elveţian.

Cu o convertibilitate de cont curent din 1997, Consiliul de Administraţie al BNR a luat decizia liberalizării contului de capital în anul 1999 (proces desfăşurat în trei etape). Într-o primă etapă au fost liberalizate creditele şi împrumuturile financiare cu termen de rambursare mai mare de un an, garanţiile, avalurile şi facilităţile financiare auxiliare. De la 1 ianuarie 2002 au fost liberalizate total:

• tranzacţiile privind investiţiile directe şi investiţiile imobiliare (cu excepţia terenurilor agricole şi forestiere);

• creditele legate de comerţul internaţional în care participă un rezident; • transferurile aferente derulării contractelor de asigurare de viaţă şi de credit.

Putem vorbi de continuarea liberalizării contului de capital în conformitate cu programul convenit cu Uniunea Europeană privind cap 4 şi „Libera circulaţie a capitalurilor", acest proces fiind încheiat la data de 01.09.2006.

Având în vedere că B.N.R. intervine pe piaţa valutară numai atunci când moneda naţională înregistrează o depreciere puternică, raportându-se la un coş valutar începând cu anul 2003 (60% euro, 40% dolar) şi fără a stabili o marjă de fluctuaţie a leului, putem caracteriza regimul valutar al ţării noastre ca un regim de curs de schimb cu flotare administrată fără fixarea unor marje de fluctuaţie. Din această cauză, rezultatele României în ce priveşte stăpânirea inflaţiei sunt cele mai slabe în comparaţie cu celelalte ţări din centrul şi estul Europei care, începând cu 1999, au o rată a inflaţiei în jur de 10% sau sub 10% în 2001-2002. România a obţinut o rată a inflaţiei dintr-o cifră pentru prima dată în anul 2004, după care a continuat procesul de dezinflaţie. Începând cu luna august 2005, strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei.

10. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL ŞI ALTE INSTITUŢII MONETARE INTERNAŢIONALE

10.1. FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL (F.M.I.). ROMÂNIA - MEMBRĂ

F.M.I. Sistemul de la Bretton-Woods a stabilit cadrul instituţional al funcţionării Sistemului

Monetar Internaţional prin înfiinţarea Fondului Monetar Internaţional. F. M. I. a fost conceput ca un organism menit să supravegheze şi să sprijine aplicarea principiilor Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods, stabilind norme de conduită monetară pentru ţările membre. F.M.I. este organizat ca o societate anonimă pe acţiuni cu sediul la Washington, iar acţionarii sunt chiar ţările participante de la Bretton-Woods, numite şi ţări fondatoare (S.U.A. are cea mai mare participare la capitalul social). Statutul F.M.I. a intrat în vigoare în 1945, dar Fondul şi-a început operaţiunile financiare de abia în anul 1947. În prezent (2009), FMI are 186 de ţări membre, România fiind membră din anul 1972. În momentul aderării la FMI, fiecare ţară contribuie cu o anumită sumă de bani, numită "cotă de subscriere". Obiectivele Fondului Monetar Internaţional sunt:

• promovarea cooperării internaţionale printr-o instituţie de consultare şi colaborare pe probleme monetare internaţionale;

• facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional; • promovarea stabilităţii cursurilor valutare, eliminarea restricţiilor valutare în

comerţul mondial; • stimularea creşterii economice; • acordarea de asistenţă financiară temporară ţărilor membre; • echilibrarea balanţelor de plăţi a ţărilor membre. Realizarea obiectivelor F.M.I. se traduce în îndeplinirea funcţiilor sale: • Supravegherea politicilor valutare practicate de membri prin adoptarea unor

principii specifice de orientare a tuturor ţărilor membre cu privire la aceste politici. Totodată, şi membrii au obligaţia de a colabora cu Fondul pe probleme de politică valutară şi macroeconomică.

• Asistenţă tehnică a F.M.I. acordată ţărilor membre în ce priveşte politica monetară, fiscală, valutară, balanţa de plăţi, sistemul bancar prin consultanţă privind elaborarea

politicilor menţionate, sprijin în implementarea acestora inclusiv prin specialişti ai Fondului, pregătirea funcţionarilor publici ai ţărilor membre şi chiar crearea de instituţii specifice economiei de piaţă: bănci centrale, trezoreria statului.

- Asistenţă financiară a F.M.I. pentru ţările cu deficite ale balanţei de plăţi. Fiind în esenţă un organism de finanţare, F.M.I. creditează deficitele balanţelor de plăţi ale ţărilor membre în condiţiile adoptării de către acestea a unor politici de redresare economică şi valutară. Organismele de conducere ale FMI sunt: Consiliul Guvernatorilor, Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional şi Consiliul Director. Constituirea resurselor F.M.I. se realizează prin:

1) aportul ţărilor membre, în funcţie de potenţialul economic şi financiar al fiecărei ţări,

aport stabilit de conducerea fondului; ţările membre subscriu şi varsă cote părţi: 25% în devize, DST sau alte monede indicate de F.M.I. şi 75% în monedă naţională.

Cota (aportul) reprezintă participarea financiară a ţărilor membre la Fond, calculate după următoarea formulă (în 1990):

Cota = (0,01Y + 0,025R + 0,05P + 0,2276VC) (1 + C/Y ) unde: Y - produsul intern brut în 1985; R - media lunară a rezervelor în 1985; P - media anuală

a plăţilor curente în 1981-1985; C - media anuală a veniturilor în 1981-1985; VC - variaţia veniturilor curente.

Aporturile ţărilor membre se revizuiesc odată la 5 ani şi cuprind cote-părţi în valoare de 100.000 DST. Dreptul de vot în cazul luării deciziilor se stabileşte în funcţie de aportul în cote părţi, fiecare ţară primind 250 de voturi gratuite pentru calitatea de membru. De exemplu, România cu o participare la capitalul social de 1.030.200.000 DST are un număr de voturi egal cu 250 + 1.030.200.000 DST / 100.000 DST = 10.552 voturi; În prezent, primele 10 ţări industrializate deţin peste 50% din capitalul Fondului, care era în 1945 aproximativ 7,5 mld. dolari, iar în prezent este de peste 200 mld. dolari.

2) resursele împrumutate de pe piaţa de capital. Întrucât 75% din participarea la capitalul social este vărsat în monedă naţională, iar

majoritatea ţărilor nu au monedă convertibilă, aproximativ jumătate din resursele Fondului nu sunt împrumutabile (aproape 10 mld. dolari), F.M.I. a decis să recurgă la împrumuturi pentru a-şi majora resursele. Pentru a nu transforma Fondul într-o bancă, ţările au hotărât o limită maximă pe care acesta poate s-o împrumute: 60% din valoarea totală a cotelor-părţi. În anul 1993, Fondul beneficia de un „Acord de împrumut" al Grupului celor 10 (G7 plus Olanda, Belgia şi Suedia), care asigura un fond de rezervă necesar în situaţii de criză, de exemplu în 1969 când Franţa a beneficiat de aceste resurse, în 1995 când Mexicul a beneficiat de 12,1 mld. dolari, iar Rusia de 7 mld. dolari.

3) drepturile speciale de tragere, bani de cont creaţi de F.M.I. care lărgesc cota de participare a statelor la Fond, fără a le sărăci de aurul sau valuta pe care o deţin.

Pe lângă aceste trei mari resurse, F.M.I. mai deţine o rezervă de aur neutilizabilă de aprox. 3 milioane kg aur, rezervă provenind din vărsămintele ţărilor în contul fracţiunii de 25% din cotele părţi, până la demonetizarea aurului.

Utilizarea resurselor F.M.I. se realizează în conformitate cu obiectivul principal: finanţarea deficitelor balanţelor conturilor curente şi îmbracă forma tragerilor de la F.M.I. (credite sub formă de tranşe).

De sistemul tragerilor beneficiază ţările cu deficit al balanţei de plăţi, motiv pentru care F.M.I. aplică o politică de condiţionare, privind stabilitatea economică şi chiar creşterea

economică, stabilitatea preţurilor şi evitarea măsurilor contrare libertăţii comerţului. Creditele se acordă în 5 tranşe (mecanismul tranşelor):

• prima tranşă: tranşa rezervei, care asigură fiecărei ţări membre un drept de tragere egal cu rezerva ţării la F.M.I. adică acea cotă de 25% vărsată în DST sau alte devize; nu este însoţită de dobânzi şi nici nu este condiţionată, ţara respectivă trebuie să facă doar dovada că foloseşte aceste resurse pentru echilibrarea balanţei de plăţi;

• I-IV tranşe de credit condiţionate de măsuri de dezvoltare economică, condiţionarea crescând de la prima la a patra tranşă; pentru acestea, Fondul percepe o rată a dobânzii sub nivelul celei practicate pe piaţă.

Tragerile din resursele F.M.I reprezintă dreptul fiecărei ţări membre de a cumpăra monedă străină sau D.S.T. contra monedă naţională. Într-o perioadă de 3-5 ani, ţara respectivă trebuie să facă operaţia inversă, adică să-şi răscumpere moneda proprie.

Cele cinci tranşe formează 125% din cota de participare la F.M.I. care reprezintă limita maximă a creditului ce poate fi acordat. Datoria ţărilor către F.M.I. constă doar în tranşele de credit. Cumpărarea celor patru tranşe de credit, după ce a apelat la tranşa rezervei, transformă rezervele Fondului în monedă naţională 200% din cota-parte: 125% cele 5 tranşe plus 75% aportul ţării în monedă naţională.

Instrumentul prin care F.M.I. asigură ţărilor membre accesul la resursele sale este acordul de confirmare (stand-by), adoptat în 1954, care reprezintă în esenţă o linie de credit pe termen de până la 5 ani pusă la dispoziţia ţării beneficiare de către Fond. În baza acestui acord, F.M.I. se angajează ca pe măsura îndeplinirii criteriilor de performanţă convenite (plafonarea creditului intern total, modalităţi de finanţare a deficitului bugetar şi mărimea acestuia, renunţarea la subvenţiile acordate de stat, interzicerea restricţiilor pentru operaţii de schimb comercial) să pună la dispoziţia ţării semnatare a acordului, resursele necesare. Pentru sumele utilizate, ţara respectivă plăteşte o dobândă calculată în funcţie de dobânda pieţei în ziua utilizării efective iar pentru sumele neutilizate plăteşte un comision de angajament.

Pe lângă acordul stand-by F.M.I. mai utilizează un alt instrument numit acordul lărgit (extins), care are o durată mai mare, până la 10 ani, iar măsurile de condiţionare sunt mai cuprinzătoare; permite ajustarea economică pe o perioadă plurianuală.

Alte facilităţi de credit oferite statelor membre de către F.M.I. sunt: • Facilitatea de ajustare structurală (FAS) creată în 1986 reprezinta acordarea de

fonduri ţărilor sărace pentru programele de reformă economică. • Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR) creată în 1988 reprezintă

finanţarea ţărilor mai sărace confruntate cu un eşec relativ al programelor de ajustare tradiţională. Prin această facilitate se obţin împrumuturi importante, care sunt condiţionate şi cer eforturi mari şi din partea ţării beneficiare.

• Facilitatea de compensare şi de finanţare a cheltuielilor neprevăzute (creată tot în 1988) permite unui stat membru să primească o finanţare suplimentară în cazul reducerii neprevăzute a preţurilor la export sau în cazul creşterii costurilor la importul de cereale. Situaţiile neprevăzute sunt definite ca fiind cele care se datorează unor factori externi, independenţi de politica guvernamentală.

• Facilitatea de finanţare a stocurilor tampon, creată în 1969, pentru a sprijini contribuţia ţărilor membre la formarea stocurilor internaţionale de produse primare dacă ţările producătoare înregistrează deficite ale balanţei de plăţi.

• Facilitatea pentru transformarea sistemică se adresează ţărilor în tranziţie confruntate cu deficite externe cauzate de transformări majore ale comerţului exterior - dispariţia

pieţei tradiţionale C.A.E.R. A fost creată în 1993, a funcţionat până în 1995 şi au beneficiat de această facilitate 20 de ţări, în primul rând ţările fostei Uniuni Sovietice.

• Asistenţa financiară în caz de urgenţă, reprezintă finanţarea ţărilor membre confruntate cu deficite ale balanţelor de plăţi cauzate de catastrofe naturale.

Pe lângă aceste facilităţi de credite, F.M.I. asigură facilităţi temporare pe baza resurselor sale împrumutate, cum ar fi:

• mecanismele petroliere, ce au funcţionat din anul 1974 până în 1976 şi au avut drept scop sprijinirea ţărilor membre cu deficit al balanţelor de plăţi cauzate de criza petrolului;

• mecanismele speciale, ca de exemplu fondul de sprijin, ce a funcţionat în perioada 1976 - 1981 pentru sprijinirea ţărilor slab dezvoltate; resursele fondului de sprijin au provenit din vânzarea unei treimi din rezerva de aur a F.M.I. în urma acordului de la Kingston;

• contul de bonificare a finanţării suplimentare, creat în 1980 pentru suportarea unei părţi din dobânda datorată de ţările slab dezvoltate Fondului.

Pentru multe ţări în curs de dezvoltare, F.M.I. este singura sursă de finanţare (peste o sută de ţări sunt în prezent beneficiare de credite acordate de Fond), însă acordarea unui credit de către Fond este un semnal pozitiv pentru organizaţiile financiare internaţionale. Dacă F.M.I. acceptă finanţarea unei ţări, acest fapt este perceput de către ceilalţi creditori ca o aprobare a politicii economice a acelei ţări.

În septembrie 2006, a fost înfiinţat Biroul regional FMI pentru România şi Bulgaria, succedând biroului FMI în România. Obiectivul central al biroului regional constă în îmbunătăţirea capacităţii Fondului de a-şi desfăşura funcţia de supraveghere - activitatea principală a Fondului în România şi Bulgaria, ulterior integrării in UE, la 1 ianuarie 2007.

Asistenţa financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by, ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului. În data de 4 mai 2009, Consiliul Director al FMI aprobă un nou Acord stand-by pe 24 de luni, în valoare de 11.44 milarde DST (12.95 miliarde EUR), ca parte a unui pachet financiar internaţional care inlcude alte 5 miliarde EUR prin facilitatea Uniunii Europene de sprijinire a balanţei de plăţi, 1 miliard EUR prin programele DPL ale Băncii Mondiale şi 1 miliard de la alte instituţii internaţionale.

România a beneficiat de asistenţă tehnică din partea FMI în numeroase domenii, cum ar fi: administrare fiscală şi vamală, politici fiscale, managementul cheltuielilor bugetare, politici monetare şi organizarea băncii centrale, supraveghere bancară, ţintirea inflaţiei, statistică şi practici procedurale şi instituţionale pentru prevenirea spălării banilor.

De asemenea, FMI asigură României instruire profesională prin intermediul cursurilor şi seminariilor şi prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Până acum, numeroşi oficiali români au beneficiat de instruire în domeniile: programare şi politică financiară, tehnici de analiză şi programare financiară, politici de sector extern, finanţe publice, operaţii valutare şi monetare, statistică.

10.2. DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST) DST reprezintă prima monedă internaţională, moneda de cont creată de FMI în 1969 (în

urma Adunării Generale de la Rio de Janeiro din 1967), ca urmare a erodării poziţiei dolarului, în dorinţa de a găsi un instrument monetar mai stabil decât dolarul, destinat să acopere o parte din nevoile globale de lichiditate internaţională, fără ca această lichiditate să fie îngrădită de vreun suport material sau să fie influenţată de o anumită ţară (cazul formării rezervelor în dolari). Iniţial, valoarea DST a fost egală cu cea a dolarului, în 1974 aceasta s-a stabilit ca un coş valutar

format din 16 valute, ale ţărilor care deţineau mai mult de 1% din comerţul internaţional, iar ulterior, din 1981, ca un coş valutar format din cinci valute: 42% dolarul american, 19% marca germană, 13% yenul, 13% lira sterlină şi 13% francul francez. În prezent DST-ul se compune din patru monede, locul mărcii germane şi al francului francez fiind luat de euro, iar ponderile s-au modificat: 39% dolarul american, 32% EURO, 18% yenul japonez şi 11% lira sterlină.

Emisiunea de DST-uri se realizează de către Fondul Monetar Internaţional prin conturi deschise ţărilor membre cu o sumă de DST-uri reprezentând o parte din volumul emisiunii, proporţional cu ponderea cotelor părţi ale ţării respective. Până în prezent au existat trei emisiuni de DST: 1970-1972, 1979-1981 şi 1996. Statutul F.M.I. dă posibilitatea anulării DST, însă până în prezent nu a existat o astfel de anulare.

Alocările de DST-uri nu sunt rambursabile şi reprezintă pentru ţările respective devize care pot fi utilizate pentru:

• consolidarea rezervei valutare a statului, ceea ce conduce la creşterea încrederii în moneda naţională;

• rambursarea creditelor, plata dobânzilor şi comisioanelor sau efectuarea altor plăţi (cote părţi) către F.M.I.;

• efectuarea de operaţiuni SWAP, prin care o ţară poate cumpăra moneda altui stat (monedă forte) în schimbul unei sume echivalente în DST, cu obligaţia efectuării operaţiunii inverse la o dată viitoare şi la un curs stabilit de comun acord;

• efectuarea de operaţiuni FORWARD, prin care o ţară poate vinde sau cumpăra DST cu obligaţia plăţii peste un anumit termen în schimbul altei valute la cursul de schimb previzionat în momentul încheierii tranzacţiei.

Alocările şi deţinerile de DST-uri sunt purtătoare de dobânzi, rata dobânzii pentru alocări fiind mai mică decât rata dobânzii pentru deţineri, pentru a stimula deţinerile de DST-uri de către ţările membre. Rata dobânzii pentru deţineri este o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru instrumentele pe termen scurt de pe pieţele monetare ale statelor a căror monede intră în componenţa DST.

Funcţiile îndeplinite în prezent de DST sunt: etalon monetar internaţional faţă de care ţările îşi exprimă cursul de schimb, activ de rezervă la dispoziţia băncilor centrale, mijloc de plată internaţional, mijloc de exprimare a emisiunilor de obligaţiuni. Tranzacţiile cu DST, între deţinătorii de DST, sunt de două categorii:

• tranzacţii prin acord direct, efectuate de ţările membre F.M.I. sau alţi deţinători (organizaţii internaţionale, alte bănci centrale) pentru diverse tranzacţii pe pieţele valutare;

• tranzacţii cu desemnare, prin care ţările membre participante la alocaţii, folosesc alocaţiile respective pentru echilibrarea balanţelor de plăţi. Ţările care doresc să utilizeze alocaţia se adresează F.M.I., care desemnează o altă ţară membră cu o situaţie mai bună a rezervelor valutare şi care va primi DST-urile utilizate de prima ţară în schimbul valutei sau valutelor de care aceasta are nevoie. O ţară poate fi desemnată să primească în plus faţă de alocaţia sa o sumă egală cu de două ori alocaţia.

Avantajele acestei monede sunt: • valoare stabilă cu tendinţă de autoechilibrare, devalorizările unei monede

compensându- se cu revalorizările altora;

• emisiunea sa este realizată de un organism internaţional, deci nu propagă deficienţele unei economii (de exemplu, ca în cazul dolarului, în cadrul Sistemului Monetar Internaţional);

• emisiunea sa se bazează pe calcule raţionale, diminuându-se considerabil riscurile unor dezechilibre;

• nu imobilizează activele financiare ale ţărilor, fiind alocate gratuit de Fond. Dezavantajele: • fiind alocate proporţional cu cota de participare a fiecărei ţări, acţionează în

favoarea ţărilor dezvoltate şi în defavoarea ţărilor mai puţin dezvoltate care ar avea nevoie de fonduri;

• o utilizare limitată: în sectorul privat, ca monedă de facturare este foarte puţin utilizată, având un circuit oficial între autorităţile monetare (F.M.I., B.R.I., bănci centrale);

• nu este un mijloc de plată direct, ci indirect prin convertibilitatea sa în alte valute. 10.3. ALTE INSTITUŢII MONETARE ŞI FINANCIARE INTERNAŢIONALE.

COLABORAREA ROMÂNIEI CU ACESTE INSTITUŢII Banca Mondială a fost înfiinţată la 1 iulie 1944 în urma conferinţei de la Bretton Woods

(SUA), odată cu Fondul Monetar Internaţional. Banca Mondială are 185 ţări membre, responsabile de modul în care este finanţată instituţia şi de modul de alocare a fondurilor. Banca Mondială este una dintre principalele surse de asistenţă în domeniul dezvoltării pentru ţările lumii. Misiunea sa este eradicarea sărăciei şi îmbunătăţirea standardului de viaţă al populaţiei din ţările în curs de dezvoltare. Este o bancă de dezvoltare care acordă împrumuturi cu dobândă redusă, credite fără dobândă şi grant-uri (credite nerambursabile) ţărilor în curs de dezvoltare. Grupul Băncii Mondiale este o instituţie formată din alte cinci instituţii financiare internaţionale, şi anume:

• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare - B.I.R.D. (International Bank for Reconstruction and Development);

• Corporaţia Financiară Internaţională - C.F.I. (International Finance Corporation); • Asociaţia Internaţională de Dezvoltare - A.I.D. (International Development

Association); • Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor - A.G.M.I. (Multilateral

Investment Guarantee Agency); • Centrul Internaţional de Reglementare a Litigiilor din Domeniul Investiţiilor -

C.I.R.L.D.I. (International Center for Settlement of Investments Disputes). Fiecare instituţie are un rol distinct în lupta împotriva sărăciei şi îmbunătăţirea condiţiilor

de viaţă pentru populaţia din statele în curs de dezvoltare. Termenul generic de Banca Mondială se referă în principal la B.I.R.D. şi A.I.D., iar proiectele principale de finanţare se derulează prin B.I.R.D. Din cadrul Grupului Băncii Mondiale, România este membră a B.I.R.D. (din 1972), C.F.I. (din 1990), A.G.M.I. (din 1992), C.I.R.L.D.I. (din 1975)5. Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 şi cuprinde atât:

- programe şi proiecte publice, finanţate de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi

- proiecte private, fără garanţie de stat, prin sprijinul acordat de către Corporaţia Financiară Internaţională şi Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor.

1. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) este cea mai veche componentă a Băncii Mondiale, are sediul la Washington şi a fost concepută ca o instituţie de finanţare a investiţiilor ţărilor membre prin acordarea de credite pentru dezvoltare. A fost înfiinţată în 1944 şi a devenit operaţională în 1946, având în prezent 185 ţări membre. Ideea creării B.I.R.D. se regăseşte în reticenţa pieţelor financiare între cele două războaie mondiale de a finanţa investiţiile din ţările în curs de dezvoltare.

Programele susţinute de B.I.R.D. se împart în 2 categorii: - Programe pentru proiecte de infrastructură economică şi socială - destinate modernizării

şi dezvoltării unor sectoare cum ar fi: sectorul energetic, transporturi, agricultură şi dezvoltare rurală, educaţie, controlul natalităţii, sănătate, alimentaţie. Pentru cointeresarea aplicării eficiente a programelor, B.I.R.D. fixează condiţia participării statului beneficiar cu o anumită cotă (între 10-30%).

- Programe de ajustare sectorială, ca element de susţinere a reformei economice, promovate prin programele de macrostabilizare ale FMI, fiind destinate acoperirii deficitului extern - împrumuturi pentru ajustarea sectorului privat (Private Sector Adjustment Loan - PSAL) şi pentru ajustarea sectorului public (Programmatic Adjustment Loan - PAL).

2. Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.), instituţie înfiinţată în 1956, mobilizează

resurse în vederea finanţării sectorului privat din regiunile mai puţin dezvoltate. Împrumuturile nu trebuie garantate de guverne. Numărul statelor membre este de 179, România fiind membră din 1990. Resursele C.F.I. se formează fie din vânzarea de acţiuni, fie prin cointeresarea unor investitori în vederea realizării proiectelor de investiţii.

Participarea C.F.I. la realizarea unor investiţii este condiţionată de îndeplinirea câtorva condiţii: proiectul să fie rentabil, să conducă la obţinerea de încasări valutare, să promoveze şi să stimuleze progresul tehnic, să creeze noi locuri de muncă. Servicii oferite de C.F.I.:

• asistenţă pentru proiecte de dezvoltare; • asistenţă pentru întreprinderile mici şi mijlocii; • asistenţă în cadrul procesului de restructurare şi asistenţă tehnică; • asistenţă pentru dezvoltarea mediului de afaceri; • asistenţă în realizarea investiţiilor străine directe; • asistenţă în cadrul procesului de privatizare. Corporaţia Financiară Internaţională, interesată în creşterea investiţiilor de portofoliu în

ţările în curs de dezvoltare, şi-a desemnat un corespondent la Bucureşti şi anume Grupul de Investiţii Bucureşti pentru furnizarea de date privitoare la activitatea Bursei de Valori.

3. Asociaţia Internaţională de Dezvoltare (A.I.D.), instituţie înfiinţată în 1960, în scopul

sprijinirii financiare a ţărilor sărace, care nu pot contracta împrumuturi în condiţii curente sau sunt grevate de o datorie externă foarte mare, care le afectează grav economia. În această situaţie, împrumuturile sunt foarte avantajoase: termen foarte lung (până la 50 ani), dobândă redusă, uneori fără dobândă, perioadă de graţie 10 ani. Pot beneficia de credite ale A.I.D., ţările cu un nivel al PNB/loc. mai mic de 1.000$6. Resursele A.I.D. se constituie din subscripţiile membrilor, din subvenţii acordate de ţările dezvoltate, din transferuri de la B.I.R.D. Actualmente A.I.D. are 166 ţări membre. Cifra cumulată a împrumuturilor acordate de la înfiinţare se ridică la aproximativ 181 de miliarde USD.

4. Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor (A.G.M.I.) a fost înfiinţată în 1988, ca răspuns la criza datoriilor externe din anii 1980. În componenţa sa sunt 171 ţări membre, iar peste 50% din capitalul total este deţinut de S.U.A. şi Marea Britanie. România este membră începând cu anul 1992. Obiectivul A.G.M.I. este de a sprijini investiţii expuse riscurilor politice, din ţările lumii a treia.

5. Centrul Internaţional de Reglementare a Litigiilor din Domeniul Investiţiilor

(C.I.R.L.D.I.) a fost înfiinţat în 1966, având în componenţă 144 ţări membre. România este membră din anul 1975.

C.I.R.L.D.I. contribuie la încurajarea investiţiilor străine oferind conciliere şi arbitraj pentru diferenţe din domeniul investiţiilor, ajutând astfel la crearea unui climat de încredere între state şi investitorii străini. C.I.R.L.D.I. întreprinde şi activităţi de cercetare şi publicare în domeniul legii arbitrajului şi al legii investiţiilor străine.

În cadrul Băncii Mondiale, s-a înfiinţat Departamentul pentru Europa Centrală şi Tările

Baltice, care coordonează România, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria şi Croaţia.

O altă instituţie de o deosebită importanţă este Banca Reglementelor Internaţionale

(B.R.I.). A fost înfiinţată în 1930, cu sediul la Basel (Elveţia), pentru plata datoriilor Germaniei către aliaţi după primul război mondial. Iniţiativa înfiinţării băncii a aparţinut băncilor centrale ale ţărilor interesate de obţinerea reparaţiilor de război: Belgia, Germania, Franţa, Italia, Anglia, Japonia, câteva bănci americane. Deoarece în 1931 Germania a fost scutită de plata datoriilor de război, B.R.I. şi-a extins activitatea spre cooperarea băncilor centrale ale ţărilor participante, acordarea de facilităţi pentru operaţiuni financiare internaţionale.

Capitalul social al băncii este de 1,5 mld. franci elveţieni la care au subscris 30 de bănci centrale din Europa şi din alte zone ale lumii. România este membră încă de la înfiinţare, participând la capitalul social cu 20 mil. franci elveţieni.

Deşi la conferinţa de la Bretton-Woods în 1994 s-a propus desfiinţarea B.R.I., aceasta a sprijinit punerea în practică a Planului Marshall (1947) şi organizarea Fondului de Cooperare Europeană (1950-1958).

Operaţiunile desfăşurate în prezent de către bancă, potrivit statutului, sunt: • obţine şi acordă credite băncilor centrale; • scontează şi rescontează titluri de credit; • constituie depozite ale băncilor centrale; • cumpără şi vinde aur şi valută în contul propriu sau al băncilor centrale. B.R.I.

este autorizată de F.M.I. să deţină Drepturi Speciale de Tragere.

11. ORGANIZAREA MONETARĂ EUROPEANĂ

11.1. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN Interdependenţa între economiile naţionale în condiţiile unei liberalizări graduale a

circulaţiei mărfurilor şi capitalurilor determină necesitatea coordonării politicilor economice ale ţărilor europene.

Procesul de coordonare a politicilor economice acţionează în sprijinul integrării europene, având drept scop final asigurarea progresului economic comun prin armonizarea ritmurilor de dezvoltare şi apropierea nivelului de trai în ansamblul comunităţii. Integrarea europeană are ca obiectiv final prosperitatea, bazată pe concurenţă şi libertăţi economice: a întreprinderilor de a acţiona pe piaţă, a consumatorilor de a alege pe piaţă.

Integrarea europeană consemnează primul pas în 1957, prin încheierea tratatului de la Roma între şase ţări europene: Germania, Belgia, Italia, Franţa, Luxemburg şi Olanda, care prevedea crearea Pieţei Comune vest-europene, liberalizarea circulaţiei bunurilor, capitalurilor şi persoanelor. Tratatul de la Roma a condus la apariţia nucleului Comunităţii Europene, realizând de fapt coordonarea politicilor economice ale statelor membre, fără a crea o zonă monetară europeană (ci doar o convertibilitate reciprocă a monedelor).

Prima tentativă spre o uniune monetară în Europa se regăseşte în raportul întocmit de Pierre Werner în 1970 care prevedea un plan al uniunii monetare pentru anul 1980 (zece ani) în trei etape. Acesta prevedea convertibilitatea monedelor, diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb până la un regim al cursurilor fixe, liberalizarea mişcărilor de capital şi eventual o monedă unică. Prăbuşirea Sistemului Monetar Internaţional de la Bretton-Woods, criza petrolului din anii următori au făcut imposibilă realizarea planului Werner, dar prevederile sale sunt similare cu cele ale Tratatului de la Maastricht.

Prin suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului (1971), marjele de fluctuaţie ale monedelor europene în raport cu dolarul se măresc de la ±1% la ± 2,25 %, adică ± 4,5% între ele. Considerând prea mare acest interval, ţările CE (ulterior şi Danemarca, Regatul Unit, Irlanda şi Norvegia) reduc marja de fluctuaţie la jumătate, adică ± 2,25% între ele. Prin acest aranjament numit „şarpele monetar", prin care statele aderente s-au angajat să-şi supravegheze monedele naţionale şi să intervină pe piaţa valutară pentru păstrarea marjei de fluctuaţie, s-a obţinut o relativă stabilitate monetară în Europa.

Politica SUA continuă să fie prea expansionistă pentru a menţine sistemul de cursuri fixe; dolarul se depreciază în continuare, astfel că ţările europene împreună cu SUA adoptă fluctuaţia generalizată în 1973. Ţările europene se împart în ţări a căror monedă tinde să crească faţă de dolar şi ţări a căror monedă tinde să scadă faţă de dolar, iar criza petrolului din 1974 accentuează aceste divergenţe.

Ca urmare a separării unor ţări importante, Franţa de exemplu, a cărei monedă tindea să scadă (în timp ce moneda Germaniei se aprecia), acest sistem al cursurilor fixe a eşuat. Stabilitatea monetară relativă şi pe un termen foarte scurt realizată de şarpele monetar nu poate fi considerată o apropiere a ţărilor europene de uniunea monetară; motivul: lipsa de coordonare a politicilor economice.

În 1979, într-o perioadă de mare instabilitate europeană, este creat Sistemul Monetar European, tot de către ţările membre C.E.E. cu excepţia Marii Britanii. S.M.E. este conceput tot ca un sistem de cursuri fixe ajustabile, cursurile de schimb ale monedelor celor nouă state membre neputând să depăşească o marjă de fluctuaţie de ± 2,25% (± 6% pentru Italia). Menţinerea parităţii monedelor presupunea intervenţia băncii centrale a ţării a cărui curs de schimb al monedei atingea 75% din limita maximă şi intervenţia ambelor bănci centrale când o monedă atingea limita maximă faţă de altă monedă (care era deci la limita minimă). Limita (marja) cursurilor a devenit 6% şi pentru statele care au aderat ulterior la S.M.E.: Marea Britanie în 1990, Spania în 1989 şi Portugalia în 1992 şi 15% pentru toate ţările din 1993, după criza speculativă (lira sterlină şi lira italiană au ieşit din S.M.E. în 1992, iar ulterior escudo şi peseta).

Pentru convergenţa politicilor monetare s-a stabilit o monedă de cont ECU (European Currency Unit), sub forma unui coş de valute ale ţărilor ce făceau parte din sistem, cu ponderi bine determinate ce reflectau importanţa economică a fiecărei ţări (la început nouă valute, apoi 12 şi în cele din urmă, 15).

Funcţiile îndeplinite de ECU erau: monedă de cont, etalon al cursurilor valutare, mijloc de plată între ţările membre S.M.E., monedă de rezervă, gestionată de Fondul European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.), şi într-o etapă ulterioară de Fondul Monetar European.

Avantajele acestei monede erau: • stabilitate mai mare decât a majorităţii monedelor europene; • reducerea incertitudinii cu privire la modificarea ratei de schimb. Dezavantajele

erau legate de: • obstacolele psihologice, în sensul că pentru majoritatea, dolarul era moneda

unanim acceptată; • obstacole instituţionale, în sensul că ECU nu era moneda nici unui stat, nu era

creată şi administrată de o bancă centrală, nu circula pe un teritoriu dat şi, din aceste cauze, creează reticenţe agenţilor economici.

Finanţarea în cadrul S.M.E. se realiza prin Fondul European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.), instituţie creată în 1973 prin depunerea de către băncile centrale ale ţărilor membre a 20% din rezervele lor de aur şi dolari, în schimbul cărora au primit echivalentul în ECU. Creditele acordate de F.E.C.O.M. erau pe termen foarte scurt (reînnoibile automat sub formă de swap în termen de 3 luni).

Bilanţul S.M.E. poate fi considerat global-pozitiv pentru că a favorizat convergenţa economiilor participante, a permis dezvoltarea statelor membre şi a făcut din ECU o veritabilă deviză. A avut meritul de a fi constituit un mecanism de incitare: pentru a rămâne în S.M.E., fiecare ţară membră era obligată să se alinieze la moneda cea mai puternică, adică cea care cunoştea cea mai scăzută rată a inflaţiei. Aspectul cel mai pozitiv al S.M.E. este faptul că a impus o disciplină a statelor membre şi a servit ca protecţie contra politicilor bugetare lipsite de soliditate. Au existat şi aspecte negative ale S.M.E., cum ar fi instaurarea de facto a unei aşa-zise „zone a mărcii". Variaţiile tuturor celorlalte monede europene vizavi de dolar erau în strânsă legătură cu relaţia marcă-dolar. Rata dobânzii în Germania a devenit o rată a dobânzii directoare pentru toate celelalte bănci centrale, ceea ce înseamnă că politicile monetare ale celorlalte state membre, şi în consecinţă politica lor economică, au pierdut o parte din autonomia lor.

11.2. UNIUNEA MONETARĂ EUROPEANĂ (U.M.E.) 11.2.1. Crearea Uniunii Monetare Europene Actul Unic European, semnat în 1986, a marcat trecerea de la stadiul de Piaţa Comună la

cea de Uniune Europeană, uniune care trebuia consolidată printr-o zonă monetară. Au fost schiţate principalele obiective pentru realizarea Uniunii Europene:

• crearea unui spaţiu economic fără frontiere; • refacerea sistemului de cooperare politică europeană extins şi în sectoarele

securităţii şi apărării; • ameliorarea structurilor decizionale ale Comunităţii. Raportul Delors, semnat în 1988, a prefigurat trei etape de trecere la Uniunea Monetară

Europeană: libera circulaţie a capitalurilor; mai buna coordonare a politicilor economice şi crearea Sistemului European al Băncilor Centrale; introducerea monedei unice şi desfiinţarea

băncilor centrale naţionale. În acel raport s-au prezentat 3 variante de unificare, şi anume, pe lângă moneda unică, soluţia aleasă, varianta cursurilor de schimb fixe între monedele naţionale şi varianta monedelor naţionale alături de o monedă comună (ECU).

Unificarea monetară europeană a constituit obiectivul principal al tratatului semnat la Maastricht, în februarie 1992. Acest tratat, de anvergură istorică, este de maximă importanţă deoarece marchează momentul începerii transformării unei forme integrative economice în una de natură politico-economică şi monetară complexă2. Tratatul cuprinde, pe lângă realizarea uniunii economice şi monetare, şi o parte consacrată uniunii politice. C.E.E. îşi transformă numele la 1 noiembrie 1993 în Uniunea Europeană (U.E.). Instituţiile U.E. sunt:

• Comisia Europeană - organ executiv al UE ce asigură şi supraveghează respectarea tratatelor, propune modificări ale legislaţiei europene pe care, după adoptare, o pune în practică. Comisia are puteri autonome în privinţa politicii economice şi în domeniul administrării politicilor comune. Administrează o serie de fonduri ale uniunii, inclusiv pe cele destinate sprijinirii statelor din afara UE;

• Consiliul de Miniştri - organ de decizie al UE din care fac parte reprezentanţii guvernelor statelor membre, cu rol de negociere şi adoptare a legislaţiei UE;

• Parlamentul European - organ cu drept decizional ce are ca rol adoptarea legislaţiei şi controlarea activităţii Comisiei Europene;

• Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul în Luxemburg - îşi desfăşoară şedinţele în două camere (care se reunesc în cazuri excepţionale), rezolvă disputele ce survin între statele membre ale UE, între UE şi statele membre, între persoane fizice sau juridice şi UE;

• Consiliul Europei - cel mai înalt organ al UE care defineşte liniile politicii generale ale UE.

Uniunea Monetară Europeană (U.E.M.) presupune crearea unei monede unice euro, al cărei termen de lansare a fost stabilit în 1999, şi funcţionarea unui Sistem European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) care se substituie băncilor centrale privind politica monetară. S-a stabilit că pentru a reacţiona în acelaşi mod la anumite măsuri de politică monetară la nivelul Uniunii, economiile trebuie să fie suficient de omogene în probleme esenţiale ale eficienţei economice şi sociale: gradul de control al inflaţiei, gradul de echilibrare a finanţelor publice, stabilitatea cursului valutar.

Criteriile de convergenţă necesare pentru economiile care doresc să participe la U.E.M. au fost formulate astfel:

1. rata inflaţiei (stabilită pe baza indicelui preţurilor de consum) să nu depăşească cu mai mult de 1,5%, nivelul mediu al inflaţiei înregistrat în trei ţări membre cu rata inflaţiei cea mai scăzută;

2. rata dobânzii nominale pe termen lung (aferentă obligaţiunilor de stat sau alte titluri comparabile) să nu depăşească cu mai mult de 2%, nivelul mediu al ratei dobânzii din trei ţări cu rata inflaţiei cea mai scăzută;

3. deficitul bugetului public să nu depăşească 3% din P.I.B. (este vorba de deficitul consolidat); acesta este deficitul necesar (maxim) pentru a îndeplini următorul criteriu şi anume

4. datoria publică să nu depăşească 60% din P.I.B., adică media raportului între datoria publică şi P.I.B. în Comunitatea Europeană în 1990;

5. respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute de mecanismul valutar al S.M.E. timp de doi ani cel puţin, fără devalorizări faţă de monedele altor state membre (15% începând cu august 1993). Etapele integrării în U.E.M. au fost schiţate încă din 1988, aşa cum am arătat, prin raportul Delors, care poartă numele iniţiatorului său Jacques Delors, preşedintele Comisiei

Europene şi devenit ulterior primul preşedinte al Comitetului ce avea ca sarcină prefigurarea Uniunii Monetare.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, etapele de creare ale U.E.M. erau: I. Până la 01.01.1994, etapa de creştere a performanţelor economice, de

ameliorare a coordonării politicilor economice şi monetare ale statelor membre; este vorba de liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi o colaborare crescută a băncilor centrale.

II. 01.01.1994-01.01.1999 (iniţial 1997), etapa de creare a Institutului Monetar European (I.M.E.), care să urmărească îndeplinirea obiectivelor de către statele membre. Acest I.M.E. avea pe lângă un rol tehnic şi un rol de consultare: putea să adreseze recomandări autorităţilor monetare ale statelor membre, însă nu avea putere de decizie supranaţională. I.M.E., condus de guvernatorii băncilor centrale, avea rolul de a asigura tranziţia spre Banca Centrală Europeană (1998). Tot în 1998 s-a definitivat şi lista ţărilor participante la U.E.M., s-a adoptat cadrul legal complet, structurile naţionale de îndrumare şi structurile de transformare a comunităţii bancare şi financiare.

III. Începută din 01.01.1999, etapa marchează introducerea monedei unice euro şi funcţionarea Sistemului European al Băncilor Centrale, format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale. B.C.E. decide politica monetară şi valutară, însă punerea în practică a hotărârilor sale rămâne de competenţa băncilor naţionale. Băncile şi instituţiile financiare continuă transformarea monedelor naţionale în euro; euro intră pe piaţa internaţională valutară, monetară şi de capital.

La dată de 01.01.1999, 11 state au îndeplinit criteriile de convergenţă şi au aderat la U.E.M.: Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. Au rămas „în afara" Uniunii Monetare, Marea Britanie, Suedia şi Danemarca din raţiuni politice şi Grecia din raţiuni economice.

Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru şi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. Între 2011 şi 2015 au aderat la zona euro Estonia, Letonia şi Lituania. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.

Chiar dacă criteriile de convergenţă nu fac nici o referire la alte domenii importante, cum ar fi cel al pieţelor muncii şi utilizării forţei de muncă sau fiscalitatea, acestea se regăsesc totuşi în alte recomandări ale U.E. Astfel, rezoluţia asupra creşterii economice şi utilizării muncii a Consiliului european de la Amsterdam, din 1997, a cuprins în sfera convergenţei europene şi eficacitatea pieţei muncii, tehnologia, formarea profesională şi fiscalitatea. Tot în 1997, în conformitate cu legislaţia statelor membre, Consiliul european de la Luxembourg a adoptat o rezoluţie asupra coordonării politicilor economice: supravegherea evoluţiei macroeconomice, încurajarea apropierii politicilor fiscale, supravegherea politicilor structurale vizând pieţele muncii, produselor şi serviciilor, tendinţe în materie de costuri şi preţuri.

11.2.2. Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.). Politica monetară

comună S.E.B.C. ce cuprinde Banca Centrală Europeană (B.C.E.), instituţie nou înfiinţată cu

sediul la Frankfurt şi Băncile Centrale Naţionale are, conform art. 105 din Tratatul de la Maastricht, următoarele sarcini:

• definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii; • conducerea operaţiunilor de schimb valutar; • păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare ale statelor membre; • promovarea derulării fluente a operaţiunilor în cadrul sistemelor de plăţi. Obiectivul său principal este asigurarea stabilităţii monetare şi a preţurilor printr-o

politică monetară adecvată însoţită de o politică financiară de evitare a deficitelor bugetare, dar şi de evitare a deficitelor balanţelor de plăţi externe. Chiar şi cei mai înfocaţi suporteri ai monedei unice admit că nesincronizarea politicilor financiare şi monetare este „călcâiul lui Ahile" al noului sistem4.

B.C.E. exercită atribuţiile sale prin trei organe de decizie: Directoratul, Consiliul Guvernatorilor şi Consiliul General.

Consiliul Guvernatorilor defineşte politica monetară, obiectivele monetare intermediare, rata dobânzii, gestionează rezerva valutară şi dirijează operaţiile de schimb. Se întruneşte de cel puţin 10 ori pe an. Este format din 6 membri.

Directoratul aplică politica monetară definită de Consiliul Guvernatorilor. Consiliul General asigură legătura cu statele nemembre ale Uniunii Monetare. Băncile centrale naţionale nu sunt eliminate, ele vor îndeplini următoarele funcţii în

cadrul S.E.B.C: • pun în practică politica monetară stabilită de B.C.E.; • acordă credite băncilor comerciale, colectează resurse, gestionează mijloace de

plată. În ce priveşte capitalul B.C.E., volumul acestuia a fost stabilit la 5 mld. EURO, iar

băncile centrale naţionale sunt singurele autorizate să subscrie şi să deţină acest capital. La începerea activităţii B.C.E. (1 iunie 1998), cele 11 B.C.N-uri din Uniunea Monetară au vărsat integral capitalul subscris, iar celelalte B.C.N-uri au vărsat doar 5% din acesta, astfel că B.C.E. dispune efectiv de un capital iniţial vărsat de aproape 4 mld. EURO. Ponderea subscrierii de către băncile centrale naţionale la capitalul B.C.E. a fost stabilită în funcţie de populaţia şi PIB-ul celor 15 ţări ale U.E., astfel: Deutsche Bundesbank 24,4935%, Banca Franţei 16,8337%, Banca Italiei 14,8950%, Banca Angliei 14,6811%, Banca Spaniei 8,8935%, celelalte zece bănci centrale naţionale deţin ponderi sub 5%.

Rezervele valutare ale B.C.E. se ridică la nivelul de 50 mld. EURO pentru toate cele 15 ţări ale U.E., contribuţia fiecărei ţări determinând-se tot în funcţie de populaţie şi PIB, iar structura rezervelor este 15% în aur şi 85% în devize. În fapt, rezervele respective, deşi aparţin B.C.E., nu au fost transferate efectiv la aceasta, ci au rămas la băncile centrale naţionale, care le gestionează exclusiv în contul Băncii Centrale Europene.

Independenţa Băncii Centrale Europene reprezintă un criteriu implicit al U.M.E., aceasta fiind o condiţie impusă de Germania, şi rezultă din interdicţia de a solicita sau accepta instrucţiuni din partea instituţiilor comunitare, dar şi din modul de numire a conducerii sale (art. 107 al Tratatului de la Maastricht).

Zona de „umbră" a U.M.E. este supravegherea bancară. Tratatul de la Maastricht stipulează doar că B.C.E. este abilitată să dea avize şi să fie consultată de către Consiliu şi că poate îndeplini misiuni specifice în materie de control prudenţial (art. 25). Adevărata problemă nu este existenţa sau absenţa puterii reale a B.C.E. - alte bănci centrale nu sunt direct însărcinate cu controlul instituţiilor de credit - ci faptul că această sarcină lipseşte tuturor instituţiilor europene. În practică, autorităţile monetare ale ţărilor membre continuă să asigure supravegherea

sistemelor bancare naţionale, ca şi înainte de crearea Uniunii Monetare; activitatea bancară şi deci riscurile asociate au un caracter naţional, nu european.

Având o bancă centrală europeană, politica monetară în interiorul uniunii este unică. Necesitatea politicii monetare unice poate fi argumentată astfel:

1. Analogia între Uniunea Monetară cu moneda sa unică şi ţările suverane emitente a propriei lor monede; în acestea, ca de altfel şi în statele federale, puterea monetară nu este divizată, ci aparţine băncii centrale. În cazul discutat, aceasta este B.C.E. Dintr-un alt punct de vedere, instrumentele utilizate şi obiectivele intermediare sunt identice pentru B.C.E., ca şi pentru celelalte bănci centrale. Într-o uniune monetară, atât nivelul ratei dobânzii, cât şi masa monetară în circulaţie nu au sens la nivelul unui stat membru. Astfel, masa monetară calculată într-o ţară membră nu reflectă activele agenţilor nefinanciari rezidenţi, pentru că aceştia pot deţine fără restricţii active monetare în alt stat membru. În ce priveşte rata dobânzii, nu pot exista diferenţe între ţări, datorită mobilităţii perfecte a capitalului şi absenţei riscului de schimb în cadrul uniunii monetare.

2. În al doilea rând necesitatea unei politici monetare unice centralizate este indicată de logica fenomenelor în caz contrar. Dacă două bănci centrale beneficiază, individual, de o putere autonomă de creaţie monetară a aceleiaşi monede, oferta de monedă nu va fi sub control. Fiecare dintre cele două bănci centrale va dori să majoreze propria sa emisiune, pentru a-şi majora astfel veniturile (senioratul - venitul obţinut la punerea în circulaţie a bancnotei prin diferenţa între valoarea sa nominală şi costul său efectiv), cu efectele negative cunoscute (creşterea preţurilor) propagate apoi în întreaga uniune. Singura soluţie viabilă este deci centralizarea puterii monetare.

3. Moneda unică are consecinţe şi asupra plăţilor internaţionale. În primul rând, este evident că plăţile sunt simplificate: de la începutul perioadei de tranziţie, necesară înlocuirii complete a monedelor naţionale cu euro, nu a fost nici o diferenţă între plăţile interne ale statelor membre şi plăţile între statele membre. Acestea au fost efectuate în euro pentru schimbul de bunuri, servicii sau active, indiferent dacă partenerii au fost sau nu rezidenţii aceleiaşi ţări. În al doilea rând, plăţile internaţionale ale U.E.M. nu pot să afecteze cursurile de schimb - stabilite irevocabil - şi nu sunt afectate de acestea. Cu alte cuvinte, un stat membru nu poate să se aştepte la ameliorarea balanţei sale comerciale, faţă de un alt stat membru al Uniunii, prin mecanismul deprecierii monedei sale. De asemenea, fluxul capitalurilor între ţările europene nu poate fi influenţat de variaţiile anticipate ale cursului de schimb. Astfel, balanţele de plăţi naţionale nu mai au decât importanţa tradiţională în materie de politică economică; ele au devenit nişte documente contabile, care conţin informaţii, fără efect asupra valorii monedei în circulaţie în ţările respective.

Ansamblul prerogativelor B.C.E. în materie monetară: alegerea instrumentelor (modalităţile şi dobânzile de refinanţare a băncilor comerciale, rezervele obligatorii), alegerea obiectivelor intermediare, monopolul emisiunii de bancnote, semnifică faptul că băncile centrale naţionale au pierdut în întregime puterea monetară.

În ce priveşte politica valutară, componentă a politicii monetare, ca şi majoritatea băncilor centrale, B.C.E. nu are autoritatea de a decide cursul de schimb al euro faţă de alte monede. Aceasta este responsabilitatea Consiliului European, sub recomandarea şi după consultarea B.C.E., pentru a se asigura compatibilitatea cu obiectivul principal de stabilitate a preţurilor (art. 109 al Tratatului de la Maastricht). B.C.E. are, în schimb, misiunea de a deţine şi gestiona o parte din rezervele oficiale ale statelor membre. Băncile centrale naţionale au cedat o parte din propriile lor rezerve monetare non-comunitare la înfiinţarea Uniunii Monetare; acestea

(băncile naţionale) continuă să deţină rezerve oficiale, dar utilizarea lor este supusă autorizării B.C.E. pentru a asigura coerenţa politicii valutare în zona euro.

Putem concluziona că principiile generale de politică monetară ale B.C.E. sunt: conducerea unică a operaţiunilor, continuitatea în utilizarea instrumentelor ce s-au dovedit eficiente în ţările membre, egalitatea de acces la moneda băncii centrale, centralizarea deciziilor monetare şi descentralizarea aplicării politicii monetare. Responsabilitatea punerii în practică a politicii monetare a rămas în sarcina băncilor centrale naţionale, bine ancorate în realitatea propriilor ţări.

11.2.3. Moneda unică EURO. Avantaje şi costuri În anul 1995, la reuniunea de la Madrid, s-a hotărât denumirea monedei unice europene:

EURO; ea a devenit monedă oficială de cont de la 1 ianuarie 1999, iar numerar (sub formă de bancnote şi monedă divizionară) de la 1 ianuarie 2002, circulând în paralel cu monedele naţionale timp de şase luni. De la 1 iulie 2002, EURO devine singura monedă utilizată în cadrul uniunii; monedele naţionale sunt retrase din circulaţie, băncile au încheiat transformarea monedelor naţionale în euro. Emisiunea bancnotelor este realizată de către Banca Centrală Europeană; dreptul de emisiune este atribuit şi băncilor naţionale, dar după aprobarea prealabilă a volumului emisiunii de către B.C.E.

Principiile juridice ale trecerii la euro sunt: • principiul continuităţii nominale între ECU şi EURO: valoarea ECU la

31.12.1998 a devenit valoarea euro la 01.01.1999; • principiul continuităţii contractelor indiferent de natura lor: comerciale, de muncă,

de împrumut sau financiar; • principiul stabilirii unor cursuri de schimb fixe şi irevocabile între monedele

naţionale ale ţărilor membre şi EURO, cursuri ce conţin 6 cifre, care nu pot fi rotunjite şi nici trunchiate, astfel:

Şiling austriac 13,7603 Franc belgian 40,3399 Marcă finlandeză 5,94573 Franc francez 6,55957 Marcă germană 1,95583 Drahmă grecească (din 2001) 340,750 Lira irlandeză 0,787564 Lira italiană 1936,27 Franc luxemburghez 40,3399 Gulden olandez 2,20371 Escudo portughez 200,482 Peseta spaniolă 166,386 - principiul nediscriminării între euro şi celelalte monede naţionale; nu există nici

obligaţia şi nici interdicţia de a utiliza euro primordial faţă de monedele naţionale în perioada de tranziţie.

Înfiinţarea euro pune problema impunerii sale faţă de dolar. Chiar dacă după destrămarea S.M.I. de la Bretton-Woods poziţia dolarului ca monedă internaţională a fost contestată, mai ales în perioadele de cădere a monedei americane, nici o altă monedă naţională nu a fost capabilă să rivalizeze dolarul. Punerea în circulaţie a euro este de natură să modifice această situaţie, pentru că euro este emisă de o entitate de o „talie" comparabilă cu a S.U.A. şi superioară Japoniei. În

relaţiile comerciale internaţionale U.E.M. cuprinde ca zone de influenţă Africa (zona francului francez, fostele colonii), Europa Centrală şi de Est, deoarece multe ţări din această zonă au avut moneda naţională ancorată la marca germană, apoi la euro, şi zona ţărilor mediteraneene, datorită legăturilor strânse cu U.E. a zonelor de comerţ liber.

Euro este monedă internaţională, locul său în cadrul relaţiilor monetare internaţionale fiind determinat de funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească o monedă internaţională, atât cele cu caracter oficial (monedă de referinţă, monedă de rezervă pentru băncile centrale, monedă de intervenţie pe piaţa valutară), cât şi cele cu caracter privat (monedă de facturare pentru schimburile comerciale, monedă de exprimare a activelor bancare şi financiare internaţionale, monedă suport pe piaţa interbancară a devizelor).

În cadrul rezervelor oficiale ale băncilor centrale dolarul pierde din poziţia dominantă, după trecerea la cursurile flotante în 1973: de la 87% în 1976 la 64% în anul 1994 (urmat de marca germană cu 16% şi yenul japonez cu 9%)5, situându-se, totuşi, la un nivel superior participării economiei americane la totalul mondial. Schimbarea rezervelor oficiale ale ţărilor asiatice din dolari în euro indică o erodare lentă a poziţiei unei monede internaţionale odată ce a atins această poziţie. Raţionând în sens invers, nu ne putem aştepta ca euro să obţină în scurt timp un rol semnificativ în cadrul relaţiilor monetare internaţionale; rolul său depinde de politica valutară a ţărilor partenere ale U.E.M. La doi ani de la înfiinţarea euro, 12,5% din rezervele oficiale pe plan mondial erau în euro, având o pondere ridicată în cadrul activelor de rezervă ale ţărilor din Europa Centrală şi de Est.

Aceeaşi evoluţie lentă în favoarea euro şi defavoarea dolarului în cazul monedei ca rezervă valutară a băncilor centrale este aşteptată şi în cazul îndeplinirii funcţiilor cu caracter privat ale monedei internaţionale. De fapt este relevantă modificarea participării dolarului la exprimarea emisiunilor obligatare internaţionale: 66% în 1981 şi 37% în 1996. Rezultă o perspectivă promiţătoare pentru euro.

Pe lângă mărimea şi puterea zonei EURO, importanţa monedei euro depinde de pieţele financiare dezvoltate în aceasta regiune, de surplusul însemnat al contului curent, precum şi de credibilitatea de care se bucură deja Banca Centrală Europeană. Bipolarizarea monetară a lumii (dolar-euro, S.U.A.-Europa) este consfinţită6.

Separarea pieţelor financiare în Europa până la introducerea euro, a însemnat performanţe ale pieţelor financiare în zona EURO mai reduse comparativ cu cele din S.U.A. şi chiar Japonia înainte de introducerea monedei unice, capitalizarea bursieră fiind de 31% în zona EURO, 98% în S.U.A. şi 71% în Japonia în anul 1997; mai puţin afectată a fost activitatea bancară. Ca monedă de facturare a schimburilor comerciale internaţionale, o monedă are statutul de monedă internaţională atunci când ea serveşte facturării tranzacţiilor neangajate de ţara emitentă. Argumentul este acelaşi şi în cazul euro ca monedă de reglementare (mijloc de plată) pe piaţa bunurilor şi serviciilor sau pe pieţele financiare, deoarece în marea majoritate a tranzacţiilor, moneda de facturare este de asemenea şi monedă de reglementare. În aceste condiţii este evident că se vor reduce costurile economice de tranzacţionare (în domeniul comerţului, investiţiilor, serviciilor), cu efecte favorabile asupra strategiei de viitor a firmelor, determinând creşterea competiţiei în U.E. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene în alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene7.

Eliminarea riscului de schimb valutar în cadrul uniunii monetare este un alt avantaj al euro. Aprecierea unei monede din cadrul uniunii faţă de o alta (până la funcţionarea euro) avea

ca efect pierderi pentru rezidenţii ţării cu monedă apreciată, fie ei agenţi economici, fie consumatori individuali. De asemenea, uşurinţa comparării preţurilor exprimate în euro va conduce la echivalarea preţurilor în ţările membre ale uniunii şi încurajarea concurenţei în interiorul uniunii. Moneda unică a depăşit costurile legate de introducerea sa: costurile tranziţiei, cheltuielile de modificare a facturilor, a listelor de preţuri, a conturilor bancare, a bazelor de date, a programelor software, panica populaţiei, costurile legate de informarea acesteia, puţin pregătită pentru o schimbare de asemenea amploare.

11.2.4. Riscuri ale Uniunii Monetare Riscurile ce se pot manifesta în interiorul Uniunii Monetare sunt determinate de lipsa

instrumentelor monetare (rata dobânzii şi cursul de schimb) şi a instrumentelor bugetare (deficitul bugetar şi datoria publică) la dispoziţia ţărilor membre; în această situaţie, ţările sunt nevoite să apeleze la alte mecanisme cum ar fi: flexibilitatea salariilor, şomajul, componenta fiscală a politicii bugetare. Nici din acest punct de vedere Uniunea Monetară nu este o zonă optimă, deoarece factorii de producţie (în special forţă de muncă) nu sunt suficient de mobili pentru a realiza o ajustare în cazul unui şoc asimetric. Mobilitatea forţei de muncă este relativ redusă în Europa din cauza barierelor lingvistice şi culturale, comparativ cu S.U.A. care prezintă un grad ridicat de mobilitate în acest sens: dacă o zonă sau un stat se află în recesiune, salariile se micşorează, şomajul creşte în această zonă, muncitorii se deplasează fără a avea nevoie de stimulente speciale în alte zone, state unde se înregistrează creştere economică. Dacă apare şomajul local, acesta poate fi absorbit fie prin scăderea salariului, fie prin migraţie. Mobilitatea forţei de muncă determină renaşterea economică. Ca efect, rata şomajului în zona EURO a fost de 9,9% în 1999, 9% în 2000, 8% în 2001, 8,3% în 20028, aproximativ dublu ratei şomajului în S.U.A. (4,2% în 1999, 4% în 2000, 4,8% în 2001, 5,8% în 2002). Ca urmare a crizei manifestată pe plan mondial, rata şomajului în zona Euro (9,2% în aprilie 2009) a înregistrat valori apropiate de rata şomajului în SUA (9,5% în iunie 2009).

Utilizarea instrumentelor fiscale afectează competitivitatea ţărilor şi întreprinderilor naţionale; este vorba de creşterea fiscalităţii. Mai mult, resursele suplimentare obţinute la bugetul de stat prin creşterea fiscalităţii nu pot fi distribuite decât în ţara respectivă în cadrul uniunii, spre deosebire de S.U.A., în cazul căreia, indiferent de statul care contribuie în cea mai mare proporţie la buget, cheltuielile bugetare sunt orientate către statul aflat în recesiune. Dinamica superioară a economiei SUA în anul 2002 (2,4% creştere PIB în 2002 faţă de 0,3% în 2001) este atribuită tocmai măsurilor de politică fiscală, relaxarea acesteia, ceea ce nu se poate aplica uniform în U.M.E., unde creşterea înregistrată a fost de 1,4% în 2001, 0,8% în 2002, cu ritmuri foarte diferite de creştere: 0,2% Germania, 6% Irlanda.

Sub impactul turbulenţelor actuale de pe pieţele financiare, dinamica economiei a înregistrat o pierdere substanţială de ritm în zona euro, încetinirea creşterii economice la nivel mondial fiind însoţită de reducerea cererii interne. Activitatea economică în zona euro s-a menţinut foarte scăzută la începutul anului 2009. Este posibil ca această situaţie să persiste pe tot parcursul anului, dar se anticipează o redresare treptată în 2010. Ieftinirea considerabilă a materiilor prime, începând cu vara anului 2008, reprezintă un factor de susţinere a venitului real disponibil şi, implicit, a consumului. De asemenea, cererea pe plan internaţional şi la nivelul zonei euro ar trebui să beneficieze tot mai mult de efectele stimulentelor macroeconomice substanţiale în curs de aplicare, precum şi de măsurile adoptate pentru a restabili funcţionarea sistemului financiar atât în interiorul, cât şi în afara zonei euro.

Având în vedere aceste efecte, Consiliul guvernatorilor consideră că riscurile la adresa perspectivelor privind activitatea economică sunt, în general, echilibrate. Pe de o parte, datorită ieftinirii materiilor prime şi măsurilor adoptate, efectele pozitive ar putea fi peste aşteptări. Pe de altă parte, există preocupări care vizează posibilitatea ca turbulenţele de pe pieţele financiare să aibă un impact mai puternic asupra economiei reale, precum şi intensificarea presiunilor protecţioniste şi eventualitatea unor evoluţii nefavorabile la nivelul economiei mondiale, ca urmare a unei corecţii abrupte a dezechilibrelor pe plan internaţional.

Uniunea Monetară dispune de o coordonare redusă a politicilor economice. Statele participante la zona EURO au îndeplinit criteriile de convergenţă (minime), însă acestea au fost obţinute prin aplicarea chiar a unor politici monetare diferite. Se desprind două categorii de ţări, funcţie de politica monetară şi nu numai: Germania, Franţa, Austria, Luxemburg, Belgia care au aplicat o politică monetară restrictivă, rata dobânzii a fost relativ redusă şi au înregistrat creşteri economice moderate, având nevoie de aceleaşi condiţii în continuare şi a doua categorie, Spania, Portugalia, Italia, Irlanda ale căror economii sunt confruntate cu pericolul „încălzirii", au avut un nivel mai ridicat al ratei dobânzii şi ar fi necesar în continuare acest nivel. Stabilirea ratei dobânzii este în prezent de competenţa politicii monetare comune şi ea a fost stabilită la un nivel de 3% în 19999 (pentru depozitele în euro) faţă de 5,5% pentru depozitele în dolari, rata dobânzii stabilită de S.R.F., ceea ce a determinat migrarea capitalurilor către zonele din afara Uniunii Monetare care ofereau o remunerare mai bună a plasamentelor (S.U.A., Marea Britanie). Un alt risc major al U.M.E., pe lângă problemele economice, este legat de divergenţele politice. Tensiunile politice pot submina cooperarea economică. Îndatorarea excesivă a unei ţări de pe piaţa de capital poate ridica preţul împrumuturilor pentru toate ţările, inclusiv pentru cele conservatoare şi stabile din acest punct de vedere. Nici naţionalismul nu este de neglijat: Franţa, de exemplu, a cunoscut şi cunoaşte presiuni naţionaliste ale producătorilor interni în ce priveşte importul anumitor produse. Este puţin probabil ca S.U.A. să se confrunte cu astfel de probleme, ţinând cont de istoria politică comună a sa.

Anul 2003 a adus cu siguranţă revigorarea EURO pe fondul căderii dolarului, cădere accentuată de politica S.U.A., respectiv conflictul din Irak.

Rezultă că riscurile U.M.E. sunt percepute la nivel macroeconomic, în timp ce avantajele se resimt la nivel microeconomic.

11.2.5. Extinderea Uniunii Monetare Europa Unită este a ţărilor cu economie de piaţă, în Uniunea Europeană nu este loc

pentru ţările în care sunt în curs reformele structurale. Spre deosebire de Bretton -Woods care este universalist, Maastricht este european. Fără a

se înscrie pe o listă de aşteptare, la statutul Fondului Monetar Internaţional poate adera orice ţară a lumii. FMI, organism monetar central pe plan mondial, sprijină ţările membre în vederea echilibrării balanţelor de plăţi externe şi realizării stabilităţii valorice relative a monedelor naţionale.

Tratatul de la Maastricht a stabilit înfiinţarea unei uniuni monetare, economice şi politice a ţărilor europene cu o monedă unică emisă de Banca Centrală Europeană. Ţările participante trebuie să aibă un nivel de dezvoltare asemănător; din această cauză aderarea la Uniune durează o perioadă, a cărei durată depinde de eforturile fiecărei ţări, dar şi de asistenţa primită din partea instituţiilor financiare internaţionale.

Lărgirea viitoare a U.E. este o chestiune de durată, condiţionată de îndeplinirea de către ţările candidate a criteriilor politice şi economice fundamentale. Există încă neclarităţi cu privire

la ultima frontieră europeană către est. Linia dintre cele trei state baltice şi celelalte noi republici independente ale fostei U.R.S.S. implică o decizie politică importantă: este linia care separă ţările acceptate pentru aderarea la U.E. de restul ţărilor.

În prezent, numărul statelor membre participante a ajuns la 19. Extinderea U.M.E. a început cu Grecia (1 ianuarie 2001), apoi a urmat Slovenia (1 ianuarie 2007), Cipru şi Malta (1 ianuarie 2008), Slovacia (1 ianuarie 2009), Estonia (1 ianuarie 2011), Letonia (1 ianuarie 2014) şi Lituania (1 ianuarie 2015). Grupul economiilor în tranziţie este destul de eterogen din punct de vedere al performanţelor înregistrate până în prezent. Ele au însă ca şi puncte comune problemele privind încadrarea deficitului bugetar potrivit criteriilor de convergenţă (din cauza restructurării economice şi asanării sistemului financiar-bancar), precum şi problemele legate de deficitele balanţelor comerciale şi de cont curent. Un criteriu greu de îndeplinit este şi acela al ratei inflaţiei.

Aderarea ţărilor din centrul şi estul Europei la U.E. se desfăşoară în trei etape: a) pre-aderarea care presupune liberalizarea treptată a mişcărilor de capital, interzicerea

oricărei finanţări a sectorului public de către banca centrală, independenţa autorităţilor monetare şi statuarea stabilităţii preţurilor ca obiectiv principal al acestora;

b) aderarea, care presupune abordarea politicilor economice coordonate potrivit prevederilor comunitare, realizarea criteriilor de convergenţă prevăzute de Tratatul de la Maastricht, adaptarea continuă a statutelor băncilor centrale în vederea integrării acestora în cadrul S.E.B.C.;

c) faza finală, care presupune participarea statelor candidate ca membre ale zonei EURO. Un pas important în procesul integrării a fost marcat în anul 1999, prin summit-ul Uniunii Europene de la Helsinki (luna decembrie), în cadrul căruia s-a hotărât extinderea numărului ţărilor invitate în vederea negocierilor de aderare: Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovacia, alături de Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia şi Estonia. De fapt, s-a renunţat la împărţirea ţărilor în două grupe, deoarece momentul aderării va fi determinat de pregătirea fiecărei ţări în parte. Decizia luată la Helsinki impune accelerarea reformelor economice, legislative şi instituţionale. Apare tot mai evident problema diferenţei între convergenţa reală şi cea nominală. Urmărirea convergenţei nominale (îndeplinirea criteriilor de la Maastricht) nu înseamnă neapărat şi îndeplinirea convergenţei reale: nivel de dezvoltare şi standard de viaţă apropiat de cel din U.E.

Integrarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est nu este lipsită de probleme: criteriile privind cursul de schimb şi rata dobânzii pun probleme de evaluare pentru ţările respective; criteriul cursului de schimb este inaplicabil, deoarece nu există o organizare monetară regională corespunzătoare, iar rata dobânzii de asemenea, deoarece este vorba de rata dobânzii pe termen lung, iar instrumentele de îndatorare pe termen lung nu sunt încă dezvoltate în aceste ţări. Modul în care U.E. se va extinde şi programele regionale de sprijin sunt intens disputate; cu siguranţă se recunoaşte interesul general de a lărgi uniunea pentru a extinde şi utilizarea euro, însă există şi reticenţe: Germania încearcă să reducă costurile, Portugalia, Grecia, Irlanda se tem că vor pierde beneficiile. Un raport întocmit de Centrul de Cercetări de Politică Economică de la Londra avertizează însă că un eşec economic în ţările central şi est europene ar putea ameninţa pacea şi prosperitatea în Europa10.

Efectele introducerii monedei unice europene asupra mediilor economice proprii presupune adaptarea monedelor naţionale. Practic, nici cele mai avansate ţări în tranziţie nu sunt pregătite să adopte euro în primii zece ani după aderarea la U.E. Astfel, ţările din centrul şi estul Europei au adoptat raportarea monedei naţionale la euro începând cu 1 ianuarie 1999, astfel:

1. ancorarea faţă de euro a levei bulgare, coroanei estoniane şi a litei lituaniană, cu monitorizare realizată de un Consiliu Monetar;

2. flotarea controlată faţă de euro a kunei croate, coroanei cehe, coroanei slovace, tolarului sloven şi latului letonian;

3. raportarea forintului unguresc şi a zlotului polonez la un coş valutar, Ungaria la un coş valutar format din 70% euro şi 30% dolar, iar Polonia la un coş valutar format 55% euro şi 45% dolar;

4. raportarea leului românesc la euro, cu un regim de curs de schimb cu flotare controlată. Totodată, EURO devine monedă de rezervă valutară pentru România, în concordanţă cu locul U.E. în comerţul exterior al ţării noastre: 62,7% din exporturile româneşti se realizează către U.E., iar 55,4% din importuri provin din importuri U.E.

Favoritele integrării Polonia, Ungaria, Slovenia, Cehia au devenit membre cu drepturi depline în anul 2004. România a aşteptat aderarea până în anul 2007.

Nu numai ţările din Europa Centrală şi de Est se confruntă cu dificultăţi în vederea integrării, ci şi ţările rămase, din voinţa lor, în afara uniunii, mai precis firmele şi companiile multinaţionale din Marea Britanie, Irlanda şi Suedia. Acestea sunt nevoite să realizeze o mare parte din tranzacţiile lor în EURO, sunt operatori pe pieţele financiare europene, cu parteneri europeni, chiar dacă ţările lor de rezidenţă rămân în afara zonei EURO.