universitatea din bucureŞti facultatea de...

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ

Autor: Laura COMĂNESCU

Acest material este destinat uzulului studenţilor Universităţii din Bucureşti, forma de învăţământ la distanţă. Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al Universităţii din Bucureşti.

Universitatea din Bucureşti

Editura CREDIS Bd. Mihail Kogălniceanu, Nr. 36-46, Corp C, Etaj I, Sector 5 Tel: (021) 315 80 95; (021) 311 09 37, 031 405 79 40, 0723 27 33 47 Fax: (021) 315 80 96 Email: [email protected] Http://www.credis.ro

7

Partea 1

OBIECTUL, ISTORICUL, METODELE ŞI LEGILE

GEOGRAFIEI

Cuprinsul părţii 1: -Definţie, obiect de studiu…………………………………….. -Conţinutul obiectului Geografiei……………………………. -Învelişul geografic – sistem global………………………….. -Sistemul ştiinţelor geografice………………………………………. -Metode de studiu folosite în geografie…………………………… -Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe……………………………….. -Legile Învelişului natural geografic……………………………….. Obiective: - cunoaşterea obiectului de studiu şi a definiţiei geografiei - însuşirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă - înţelegerea noţiunilor de bază ce denumesc obiectul geografiei - cunoaşterea limitelor şi caracteristicilor sistemului geografic - stabilirea locului geografiei fizice în cadrul ştiinţelor geografice şi a

metodelor utilizate în studiul geografiei - însuşirea legilor învelişului natural geografic - formarea unor deprinderi de metodologie geografică 1.1. Definţie, obiect de studiu Orice ştiinţă este definită de cel puţin patru cerinţe: o denumire, să aibă obiectul său de studiu, să se bazeze pe legi proprii şi să dispună de metode proprii de investigaţie. Până la definirea clară a unei ştiinţe trece un timp îndelungat, perioadă în care se acumulează un volum mare de informaţie, se introduc noţiuni geografice, se stabilesc corelaţii cu domenii apropiate. De multe ori, chiar sensul iniţial al denumirii ştiinţei respective se modifică mult.Această situaţie este valabilă şi pentru Geografie ale cărei începuturi se identifică cu lumea antică.În antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii: una axată pe descrierea unor regiuni, numită chorografie, iar alta, bazată pe relaţii matematice, fizice şi astronomice, avea ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. şi căreia Eratostene i-a zis Geografie. Între marile opere ale antichităţii se impun geografiile lui Strabon (63 î.H.-19 d.Hr.) şi Ptolemeu (c/a 168-90 î.Hr.). Descrieri geografice având mai mult sau mai puţin caracter practic sunt specifice, de asemenea, antichităţii romane, iar în perioada timpurie a evului mediu (IX-XII) oamenilor de cultură arabi. Până la epoca marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVII), accentul se punea pe cunoaşterea Pământului, în special, pe regiunile locuite. Sunt descrieri în care, pe lângă elementele cadrului natural, apar observaţii privind popoarele ce locuiau diferite teritorii, denumiri de ţară, date cu conţinut economic (resurse, schimburi comerciale) etc. Epoca marilor descoperiri geografice a însemnat începutul Renaşterii Geografiei, a acumulării unui fond imens de date, epocă ce a

Universitatea din Bucureşti Facultatea de Geografie

Copyright © DEPARTAMENT ID 2009

8

pregătit schimbări esenţiale în gândirea geografică şi în definirea obiectului Geografiei, ce vor fi introduse în secolele XVIII-XIX. S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute, explicaţii pentru diferite procese naturale ceea ce a dus, pe de o parte, la stabilirea de corelaţii între elementele cadrului natural, om şi activităţile sale, iar pe de altă parte, la formularea unor legi naturale ce le determină. Se realizează hărţi care constituiau grafii ale feţei Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne şi areale.

Pe această bază s-a putut ajunge în secolele XVIII-XIX la studii geografice, în care detaliile privind relieful, apele, clima, vegetaţia, omul şi activităţile sale au condus la sinteze ştiinţifice pe areale mai mici sau mai mari şi la îmbogăţirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni geografice. Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi: B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la Blache şi alţii. Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi mare călător, în lucrarea Cosmos extrapola geografia la un Weltkunde, la o ştiinţă a lumii, a Universului în care Pământul este doar o componentă; este o ştiinţă fizică care studiază legăturile dintre fenomenele de pe faţa Pământului, dezvoltarea lor. Humboldt arată că “un scop al geografiei este cunoaşterea unităţii în pluritate(se prefigurează astfel sistemul), studierea legilor generale şi legăturilor interne ale fenomenelor telurice”. De asemenea, a relevat rolul observaţiei ca metodă în cercetarea geografică şi a elaborat câteva principii din care două sunt esenţiale: cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înţeles în sine dacă nu-i sunt căutate cauzele ce le-a generat şi consecinţele producerii sale) şi cel al geografiei comparate [orice fenomen trebuie privit şi în comparaţie cu fenomene similare (din alte regiuni)]. F. von Richtofen, în cursul de geografie din 1883, dă o definiţie mult mai completă: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”.După el, Geografia trebuie să studieze suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după aceleaşi puncte de vedere adică în raport cu natura înconjurătoare. F. von Richtofen dă printre primii oameni de ştiinţă răspunsuri la principalele cerinţe menţionate la început: -Geografia este o ştiinţă

- obiectul de studiu este faţa Pământului cu ceea ce există pe ea; - studiază cauzal relaţiile complexe dintre suprafaţa terestră solidă,

atmosferă, hidrosferă, înveliş vegetal, faună, relaţiile omului cu natura înconjurătoare.

La finele secolului XIX s-a ajuns la conturarea definiţiei acestui domeniu ştiinţific, la stabilirea denumirii, a direcţiilor de cercetare şi la apariţia unor subramuri.

Simion Mehedinţi arată în opera sa principală intitulată Terra (vol.I,1931, p.7) şi numele i s-a schimbat de mai multe ori: Cosmos la Humboldt, Geografie comparată la Karl Ritter sau Geognosie, Geofizică, Geomorfologie, Fisiografie, Geografie generală la alţii. Important este însă



9

că treptat şi definitiv, la finele secolului XIX, termenul de geografie s-a impus. De asemenea, se dau primele denumiri ale obiectului de studiu al Geografiei, între care de reţinut cel de mediu geografic – aparţine lui Ellise Reclus (1876) – ce ar conţine componenţii fizici, dar şi omenirea între acestea fiind relaţii de reciprocitate.

A doua caracteristică a acestei perioade este dată de individualizarea unor ramuri ale ştiinţei geografice care au ca obiect de studiu învelişuri ale Pământului.Astfel, prin G. Fournier (1648), care descrie Oceanul Planetar şi B. Varenius (1622-1650) în Geographia generalis (1650) se pun bazele hidrologiei.Al. von Humboldt evidenţiază existenţa învelişului biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă. În 1854, K. 6ewmann introduce noţiunea de geomorfologie pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului planetar înlocuind denumirea mai veche de fisiografie.Spre sfârşitul secolului XIX, Friedrich Ratzel (1844-1904) întemeiază geografia umană (antropogeografia) şi tot el pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbeşte de geografia umană şi raporturile cu geografia vieţii. Prin apariţia acestor discipline şi aprofundarea unor părţi ale Geografiei încep să fie luate în discuţie şi alte diviziuni ale obiectului de studiu: geografie generală (în care se urmăresc diferitele componente şi raporturi dintre ele la nivelul planetar); geografie regională ( care implică descrieri ale unor regiuni ale Pământului); geografie fizică (în care se urmăreşte în general, dar prin exemplificări regionale, interferenţa dintre cele patru învelişuri- relief, apă, aer, vieţuitoare); geografie umană (antropogeografie care are în vedere omul şi activitatea sa în raport cu condiţiile de mediu).

Secolul XX coincide cu crearea geografiei moderne. Pentru această etapă, sub raport teoretic, semnificative sunt câteva preocupări şi anume:

- stabilirea unei definiţii a Geografiei cât mai cuprinzătoare prin care se încearcă, cât mai exact, delimitarea obiectului de studiu faţă de alte ştiinţe şi, în primul rând, de ştiinţele apropiate de contact, respectiv Biologia, Geologia, Sociologia etc.

- stabilirea denumirii obiectului de studiu al Geografiei; - precizarea domeniului de studiu al unor discipline geografice ce

s-au impus prin amplificarea cercetărilor în diferitele direcţii ale Geografiei.

De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definiţii încercându-se totodată precizări asupra obiectului de studiu, a limitelor acestuia în sistemul ştiinţelor şi a metodelor specifice de investigaţie.

Una din definiţiile cele mai complete, dată în perioada interbelică, aparţine lui Simion Mehedinţi (1869-1962), creatorul geografiei moderne în România, care în Terra arată că “Geografia este ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare atât din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic”.

Deci, după Simion Mehedinţi, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru învelişuri; ea nu se rezumă doar la descrierea lor ci, în primul rând, analizează complex tot ceea ce rezultă din conexiunile dintre aceste componente, nu staţionar, ci în continuă evoluţie.Sistemul nu exclude omul şi activităţile sale ( Omul este “o părticică între celelalte care compun totul geografic.Omul locuitor al întregului Pământ şi unul dintre agenţii cei



10

mai activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, ca unul din factorii geografici de căpetenie trebuie analizat ca atare în geografie”).

Una din cele mai noi definiţii ce reflectă, în prezent, nivelul cunoaşterii din acest domeniu aparţine Prof. Gr. Posea (1986): “Geografia studiază organizarea lăuntrică, naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un sistem dinamic şi unitar (Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia regională)”… “Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) avănd ca obiect specific de studiu mediul geografic în varietate, complexitatea lui locală şi regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către om” .

Deci, Geografia ca ştiinţă are ca obiect de studiu mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care este un sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază alcătuirea lui naturală, relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă) şi influenţele activităţii omului asupra lui.

Aşadar, în prezent, Geografia nu mai poate fi redusă la o descriere simplistă a realităţii.Ea este o ştiinţă ce implică analiza şi sinteza ce conduc, în final, la legi generale şi particulare ce asigură evoluţia şi repartiţia fenomenelor geografice, rezultatele producerii lor.

Exerciţiu: Comentaţi următoarele definiţii date în timp Geografiei, menţionaţi

care dintre acestea răspunde pe deplin cerinţelor prin care este definită orice ştiinţă:

• Eratostene-Grafia feţei Pământului ( Eratostene, 276-194 î.Hr) • B.Varenius- Geografia este o parte a matematicii aplicate în

care se arată alcătuirea globului terestru şi a părţilor sale componente (Geografia generalis)

• Paul Vidal de la Blache – Geografia este ştiinţa locurilor • George Vâlsan- Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar

din numele ei, că geografia e descrierea pământului. Dar aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e numai descriere şi nici numai strict a pământului. Ea descrie în felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi ea nu are în vedere numai pământul şi îndeosebi suprafaţa sa, cu toate că în primul rând de la ea porneşte, ci şi toate relaţiile complexe care se stabilescîn legătură cu acest pământ. De la situaţia şi fenomenele cosmice care-l influenţează până la pulsaţia internă a însuţi mediului terestru, trecând prin puterile aeriene ale apelor, care se luptă şi ele cu pământul, până la învelişul de viaţă al acestui pământ, până la răspândirea omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să-şi dea seama de toată drama cu atâtea personaje, fiecare deosebit caracterizată, dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică: faţa globului pământesc (Conştiinţă naţională şi geografie, Opere alese, Edit. Ştiinţifică, 1971).



11

• Pierre George - o ştiinţă a spaţiului în funcţie de ceea ce el oferă sau aduce oamenilor sau studiul dinamicii spaţiului umanizat (Les methodes de la geographie, PUF, 1970)

• Albert Demangeon- studiul raporturilor grupelor umane cu mediul geografic

• Dictionary of Geography – Geografia este studiul suprafeţei terestre, incluzând toate formele de relief, formarea lor şi procesele asociate care sunt cuprinse în geografia fizică. Sunt acoperite şi alte aspecte din climatologie, topografie şi oceanografie. Geografia umană include populaţia şi distribuţia lor, aspecte privind geografia socială şi culturală, repartiţia şi exploatarea resurselor naturale. (Geddes& Grosset, 1997)

• Vintilă Mihăilescu- geografia studiază complexul planetar sau regional ca întreg (Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă,1945)

• Silvia Iancu- Geografia corespunde unui sistem de cunoştinţe care însumează descrierea, explicarea şi formularea legilor generale şi particulare ale structurii, dinamicii şi diferenţierii teritoriale a învelişului terestru complex, rezultat din interacţiunea naturii şi a societăţii omeneşti. (Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, 1975)

• Petre Coteţ – Faţă de celelalte ştiinţe ale pământului, geografia se distinge prin faptul că obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei. Învelişul geosferic sau terestru constituie un mecanism bine organizat, cu structură şi legi proprii, caracterizat prin diferenţierea progresivă a elementelor componente, dar şi prin integralitatea lui.Orice dereglare a caestui mecanism duce la perturbări în mersul general al fenomenelor terestre şi generează diverse stări de dezechilibru. (Principii, metode şi tehnici moderne de lucru în geografie, Edit. Didactică şi pedagogică, 1976)

• Alexandru Roşu- Studiul mediului înconjurător nu este o problemă nouă pentru geografie, acesta identificându-se de multe ori cu însăşi obiectul geografiei moderne. (Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1977)

• G.W. Moore – Geografia este ştiinţa care descrie suprafaţa terestră, proprietăţile sale fizice, clima, economia, oamenii (Dictionary of Geografi, 1977-1983)

• Al. Savu – Geografia a devenit succesiv, mai întâi o ştiinţă explicativă, pentru toate legăturile de cauzalitate dintre fenomenele geografice şi apoi tocmai pentru că s-a antrenat în rezolvarea unor probleme cu care se confruntă omenirea a devenit o ştiinţă de perspectivă. (1980)

• Ioan Donisă-Geografia este ştiinţa care studiază sociogeosistemul ca formaţiune complexă, căutând să-I stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre componente,



12

evoluţia părţilor şi a întregului, precum şi diferenţierea lor spaţială ( Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, 1987)

• Carrara – Geografia este ştiinţa care studiază interconexiunile care există între sferele terestre dar şi activităţile omului în raport direct cu aceste sfere. ( Geografie fizică, 1997)

• Victor Tufescu- Geografia este considerată o ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere, antroposfera fiind şi ea o geosferă. (1990)

• George Erdeli şi colab. –Geografia este studiul suprafeţei terestre privite ca mediu geografic şi loc al activităţilor umane. Geografia implică analiza structurii şi interacţiunilor celor două sisteme majore, sistemul ecologic (care presupune relaţia om- mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial ( o serie de legături între areale geografice individualizate). ( Dicţionar de Geografie umană, Edit. Corint, 1999)

1.2. Conţinutul obiectului Geografiei

În antichitate, pe de o parte, cerinţele militare, comerciale au impus

geografiei ca spaţiu al cercetării teritoriile locuite, iar pe de altă parte, nevoia explicării unor noţiuni teoretice a implicat cunoaşterea Pământului ca întreg- forma Pământului şi mişcarea de rotaţie. De aici, dualitatea obiectului acestei de ştiinţe spaţiul locuit şi Terra ca întreg.

Aceste aspecte se menţin şi în secolele următoare, dar mai ales începând cu epoca marilor descoperiri geografice, când accentul s-a pus, treptat, pe spaţiul locuit sau nelocuit ca entităţi naturale sau social-naturale.

Începând cu secolul XVIII, dar mai ales la finele secolului XIX când s-a dezvoltat mult geografia teoretică şi în secolul XX, înţelegerea realităţii din orice teritoriu sau la nivel planetar a impus un nou mod de analiză a proceselor, fenomenelor şi rezultatelor producerii acestora.

Denumirea obiectului geografiei a variat, i s-a spus mediu

geografic (È. Reclus, 1876), înveliş geografic ( I.P. Braunov, 1910), înveliş teritorial, înveliş terestru, înveliş geosferic (Vâlsan), iar în ultimul timp se tinde spre geosistem, sociogeosistem, înveliş landşaftic, mediu înconjurător etc. Se impune precizarea sferei de cuprindere a fiecăreia întrucât există diferenţe sensibile. - Învelişul terestru implică un spaţiu mai ambiguu întrucât noţiunea se

referă obişnuit şi la alte geosfere terestre (litosferă, atmosferă, manta ). Dacă el este raportat la spaţiul dintre nucleu şi extremitatea atmosferei atunci se produce o extindere nefondată.Astfel, limita exterioară, dată de marginea superioară a atmosferei, s-ar afla la peste 65.000 km, pe când partea din aceasta, în care se realizează procese ce influenţează ansamblul relaţiilor din sistem este de numai 20-25 km (la nivelul stratosferei).De asemenea, limita lui nu poate fi coborâtă nici până în centrul Pământului.

-Landşaft este o noţiune introdusă de A. Hommeir (1805) şi definită pe larg de S. Passarge (1920). Noţiunea este asociată de cei mai mulţi geografi cu o unitate teritorială (porţiune a suprafeţei terestre), cu întindere diferită în care există o anumită omogenitate genetică, funcţională a componentelor naturale de mediu.



13

-Peisajul este definit ca porţiune omogenă a spaţiului de la suprafaţa terestră, care reflectă o anumită îmbinare în sistem a componenetelor geografice (relief, climă, ape, vegetaţie, sol etc.), din care cel mai puţin unul sau două sunt dominante dând caracteristica acestuia. Se exprimă în faţă prin ceea ce “se vede” (de exemplu, savana, deşertul, pădurea umedă intertropicală etc -Învelişul landşaftic ar reprezenta o însumare de peisaje şi nu de sisteme geografice regionale. -Mediu geografic reprezintă noţiunea cu sfera cea mai largă, un sistem în care se regăsesc cele şase componente (relief, apă, aer, sol, viaţă şi societatea umană) cuprinse într-un angrenaj de legături structurale şi funcţionale ce au caracter dinamic. În sens global (suprafaţa terestră), limitele sale încadrează procese fizice, mecanice, chimice, biotice, antropice care dau naştere, pe de o parte, la forme, structuri, procese specifice componenţilor (tipuri de relief, soluri, formaţiuni vegetale, ecosisteme, aşezări şi diferite construcţii antropice), iar pe de altă parte, la complexe naturale şi antropice individualizate pe teritorii mai mult sau mai puţin extinse. În acest sens se poate vorbi mai întâi de un mediu geografic global, la scara întregii planete, care alcătuieşte un înveliş specific (înveliş geografic) cu baza în litosferă, la diferite adâncimi (unde există şi energii generatoare de relief), şi cu partea superioară în stratosferă, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea acestuia, în urmă cu circa un miliard de ani, a făcut posibilă apariţia vieţii, a condiţionat dezvoltarea solurilor şi apariţia omului, şi ulterior a societăţii umane. O situaţie aparte prezintă în cadrul mediului geografic global, mediile la nivelul componentelor, care se ierarhizează după gradul de complexitate al relaţiilor dintre elementele lor. Fiecare dintre aceste medii include un anumit ansamblu de relaţii cu elementele din celelalte medii cu care intră în contact (fig.1). Fig.1. Raportul mediu geografic-mediu înconjurător – manual XI Mediul geografic constituie obiectul de studiu al geografiei urmărit fie la scară globală, fie regională sau locală. Până când omul a început să se afirme pe plan social, se putea vorbi de concordanţa între sfera noţiunii de mediu geografic şi aceea de mediu natural. Acesta din urmă implică cele cinci componente fundamentale cu tot ansamblul lor de legături. În ultimile milenii, şi mai ales, de câteva secole, dezvoltarea societăţii umane a impus un ansamblu de relaţii noi în sistemul mediului geografic, format, pe de o parte, din relaţii sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din legăturile între acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând schimbări mai mari sau mai mici. Ca urmare, mediile naturale au rămas tot mai restrânse ca areal, astfel încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii gheţari continentali, etajele alpine din munţii foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua), mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate regiuni naturale în care amprenta prezenţei umane este redusă. În regiunile temperate, subpolare, mediteraneene, tropical-umede, în fâşiile litorale, mediul natural a fost puternic modificat de societatea umană. Vegetaţia umană a fost înlocuită pe întinderi semnificative cu diverse culturi, s-au realizat aşezări



14

cu grad de complexitate variat, de la sat la metropolă, s-au impus areale cu extracţii de minereuri, combustibili, materiale de construcţie, s-au dezvoltat reţele de căi de comunicaţie. În aceste regiuni care reunesc concentrările cele mai mari de populaţie, aşezări şi activităţi economice au apărut şi s-au amplificat două categorii de medii: antropizate şi antropice. - Mediile antropizate se referă la spaţii naturale care suferă unele modificări în urma dezvoltării de aşezări mici (sate) cu un număr redus de locuitori şi cu activităţi economice limitate. Structura mediului natural se păstrează în mare măsură, omul şi activităţile sale fiind doar încorporate. Se constituie, în fapt, o îmbinare între natural şi antropic, în care raportul se menţine în favoarea celui dintâi (satele din munţi, dealuri înalte şi podişuri), situaţii similare există în deltele fluviilor, în culoarele de vale cu zăvoaie şi bălţi. - Mediile antropice reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în

modificarea mediului natural; rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile administrative, economice, culturale, locuinţele, reţeaua de stăzi asfaltate şi pietruite, diversele instalaţii; vegetaţia spontană este în cea mai mare măsură înlăturată, iar în spaţiile verzi domină speciile de arbori, arbuşti şi alte plante, multe dintre ele cu flori.Aşadar, un mediu schimbat în raport cu necesităţile societăţii, în care se include, cu ranguri diferite, mediul urban, mediul rural, madii de cultură agricolă şi medii industriale. Cei doi termeni ( mediul natural, mediul antropic) se regăsesc în sfera

noţiunii de mediu înconjurător, foarte mult utilizat în ultimile decenii ( nu numai de către geografi, dar şi de alţi specialişti), cu sensul de spaţiu geografic în care, în sistemul celor şase componente, omul este componentul principal, elementele naturale întrepătrunzându-se cu cele construite şi modificate de el. Este un sistem în care se încadrează trei medii distincte: abiotic (apă, aer, relief, sol), biotic (vieţuitoarele) şi antropic (omul cu activităţile sale). În literatura străină sinonimul acestui termen este environement, cu semnificaţia de regiune în care există un ansamblu de condiţii fizice, chimice, biologice care asigură viaţa unei populaţii.

Unii geografi plecând de la ideea că, în prezent, pe Glob nu mai există regiuni în care prezenţa omului să nu fie simţită, consideră mediul înconjurătorechivalent cu mediul geografic şi de aici concluzia că acesta reprezintă obiectul de studiu al geografiei. Între cele două noţiuni, deşi ele par apropiate, există deosebiri.

Acţiunile omului asupra mediului natural, în condiţiile creşterii demografice din secolul al XX lea, au devenit tot mai intense, exercitându-se în forme diverse: consum tot mai mare de resurse, extinderea teritorială a aşezărilor şi a instalaţiilor economice în detrimentul pădurilor, pajiştilor, poluarea prin surse diverse, acumulări de deşeuri. Reversul acestora se reflectă în afectarea sănătăţii oamenilor, reducerea resurselor de apă şi de hrană, micşorarea sau chiar dispariţia populaţiilor unor specii de plante şi animale, scăderea fertilităţii solurilor, toate acestea fiind evidente în spaţiile strâns legate de prezenţa umană. Există însă şi implicaţii la nivel planetar, prin schimbarea ponderii de dioxid de carbon, ozon, pulberi în atmosferă, având consecinţe în modificarea temperaturii, în accentuarea nocivităţii radiaţiilor ultraviolete.



15

- Geosistem, sociosistem, geocomplex sunt termeni cu semnificaţie deosebită deşi, uneori, diferenţele sunt mult simplificate. Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V. Soceava (1963) pentru a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice.Ulterior, sfera noţiunii a căpătat, în accepţiunea unor geografi, un conţinut mai larg incluzând şi tot ansamblul de legături ale antroposferei şi, ca urmare, el a fost raportat la Geografie pe ansamblu. Alţi geografi (I. Donisă, 1977), acceptând punctul de vedere a lui V.B. Soceava, consideră ca obiect al Geografiei umane şi economice – sociosistemul care ar avea două componente: baza materială (condiţii pentru viaţă) şi conştiinţa socială (înglobează fondul de ideii, concepţii, teorii etc.).

Geografia care înglobează cele două ramuri ar avea la bază un sistem mult mai complex sociogeosistemul rezultat din combinarea acestora. Geosistemul a fost uneori considerat ca sinonim cu geocomplexul-complex geografic teritorial. Acesta este un sistem cu sens mult mai îngust echivalent unui geosistem de rang ierarhic inferior, în care există doar relaţii între elementele sale cu caracter genetic, funcţional. -Învelişul geografic nu trebuie confundat cu ecosistemul (fig. 2a,b). Acesta este un sistem alcătuit din: biocenoză (componenta vie formată din plante şi animale) şi biotop (mediul abiotic reprezentat de sol, apă, aer, rocă etc. deci condiţii pentru viaţă). Între învelişul geografic şi ecosistem (fig 3a, b) există diferenţe:

- ecosistemul este o bistructură, deci două componente distincte faţă în faţă viaţă şi mediu, pe când învelişul geografic alcătuieşte un sistem polistructural în care componentele au o importanţă aproape egală având multiple legături la nivelul lor, dar şi al elementelor acestora;

- într-un ecosistem sunt analizate numai acele elemente ale biotopului care sunt necesare organismelor care îl populează sau care influenţează mai mult viaţa. În cadrul mediului geografic, se urmăresc toate relaţiile dintre elementele componentelor, dar a căror importanţă se ierarhizează; deci organismele, inclusiv omul, ca şi celelalte componente sunt în relaţii de acelaşi ordin;

- ierarhizarea în ecosistem se face pe baza diferenţelor de organizare, structurare şi funcţionare a biocenozelor, pe când la învelişul geografic în funcţie de mărimea acestuia (planetară, regională, locală);

- ecosistemul relevă situaţia de moment a raportului dintre organisme şi condiţii de viaţă, pe când mediul geografic, indiferent de rang, evidenţiază rezultanta unei evoluţii de durată.

Fig.2. Modelul conexiunii în geosistem (după Ujvari, 1979 cu modificări), a- exostructural; b-endostructural V-vegetaţia, H-hidrografia, C-clima, R-relief, S-solul DUPĂ MANUAL IDD- pag. 12 1.3. Învelişul geografic – sistem global Pământul reprezintă un macrosistem care are în compunere un număr mare de învelişuri cu grosime, alcătuire şi structură funcţională



16

diferită şi care constituie obiect de studiu pentru diverse ştiinţe.Învelişul geografic reprezintă un subsistem terestru bine individualizat care se află în relaţii atât cu cele din interiorul Pământului, cât şi cu cele din exterior. Limitele sistemului geografic Învelişul geografic se desfăşoară de la adâncimi diferite în cadrul litosferei şi până în partea inferioară a stratosferei.Limitele sale trebuie să fie reale, întrucât numai astfel se pot asigura nealterate caracteristicile sistemului şi, în primul rând, unitatea lui. Extinderea limitelor, în afara celor reale, înseamnă introducerea în sistem a unor elemente noi şi, prin aceasta, afectarea integralităţii lui. La fel de nefavorabilă este micşorarea arealului sistemului. Se elimină o serie de elemente, relaţii şi prin aceasta se afectează structura lui Fig.3a-Structura şi legăturile în geosistem; 3b-Structura şi legăturile ecosistem (R-Reliefosfera, C-Climatosfera, P- Pedosfera, B-Biosfera, A-Antroposfera, H-hidrosfera)- IELENICZ PAG 14 - Limita superioară a Învelişului geografic este plasată, de cei mai mulţi geografi, la nivelul superior al troposferei, la o înălţime medie de cca 10-15 km,acest lucru fiind motivat de:

- până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei atmosferei (peste 90%);

- în acest spaţiu se produc procesele ce se realizează în atmosferă care au implicaţii importante în desfăşurarea spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;

- până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat, apă) în dezvoltarea proceselor care au loc în atmosferă indeosebi cele calorice cu reflectarea în cele dinamice, locale sau regionale);

- viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; totuşi, cam până la acest nivel, ajung şi multe din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt antrenate de mişcarea maselor de aer.

-Limita inferioară este, de asemenea, disputată existând păreri foarte diferite:

- la 500-800 m pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens interferenţa geosferelor ( apă, aer, vieţuitoare, acţiunea omului);

- la 4-5 km pe uscat şi până la 11 km pe fundul oceanelor dacă se ţine cont de răspândirea vieţuitoarelor;

- la 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare care au rezultat din interferenţa unor procese ce au loc la contactul învelişurilor;

- la 100-120 km, incluzând şi partea superioară a mantalei (astenosfera) deoarece deplasarea materiei topite de aici produce modificări însemnate în celelalte învelişuri;

Deci limitele Învelişului geografic sunt legate de stratosfera inferioară şi de baza reliefosferei (fig.4).



17

Fig.4. Limitele Învelişului geografic – IELENICZ PAG.15

Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce este învelişul terestru? 2. Ce este peisajul? 3. Care este diferenţa între peisaj şi lahdşaft? 4. Care sunt diferenţele între geosistem şi ecosistem? Alcătuirea şi structura Sistemului geografic În componenţa sa sistemul geografic are mai multe învelişuri. În bază se află sfera reliefului (reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera etc.), iar peste aceasta încă cinci care se interferează – hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-au individualizat în momente diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări importante în alcătuire, structură, în urma raporturilor de reciprocitate care s-au stabilit evolutiv între ele.

Materia din care sunt alcătuite se prezintă sub cele trei stări fizice – solidă, lichidă, gazoasă – dar acestea au pondere extrem de variată de la un înveliş la altul, în cadrul aceleaşi geosfere de la o unitate la alta.La nivelul fiecărui component de mediu indiferent de nivel de organizare (global, regional, local) există o stare precumpănitoare. Cele şase învelişuri ale macrosistemului geografic (mediu geografic planetar) reprezintă fiecare câte un sistem alcătuit dintr-o multitudine de subunităţi (subsisteme) toate având câteva caracteristici: extindere deosebită, un anumit grad de complexitate ca alcătuire, o dinamică specifică şi o anumită ierarhizare a lor. În orice sistem, indiferent de gradul de complexitate, un element sau câteva au rol hotărâtor şi impun o anume caracteristică.De exemplu, la nivelul reliefosferei, elementul principal este ansamblul acţiunii factorului tectonic care determină macroforme, cu o anume alcătuire, structură şi fizionomie. Macrosistemul planetar (Învelişul geografic, Mediul geografic planetar) se divide în sisteme de ordine diferite – şase cu caracter general (reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera) şi un număr foarte mare cu caracter regional sau local. Caracteristicile Sistemului geografic -Învelişul geografic este un sistem deschis. La exterior, intră în contact cu atmosfera înaltă şi cu spaţiul cosmic, iar la partea internă cu astenosfera.Cu acestea există relaţii de schimb material şi energetic(fig.5a). -Învelişul geografic este un sistem organizat-structurat. Caracteristica exprimă modul de aranjare, de grupare a componentelor şi elementelor unui sistem în baza unor relaţii spaţiale şi temporale şi, de aici, o anumită structură a acestuia.

-Învelişul geografic este format din şase componente, iar acestea dintr-un număr foarte mare de elemente. Gruparea diferită a acestora a determinat individualizarea de sisteme geografice cu alcătuire şi structură deosebită.Organizarea îi conferă fiecărui sistem, indiferent de rang, o



18

anumită poziţie în spaţiu, o anumită ordonare a elementelor ce-l alcătuiesc, un fel de relaţii stabilite între elementele sistemului sau între acestea şi cele din sistemele vecine, relaţii care însă evoluează în timp şi permit modificări de ordin calitativ, inclusiv schimbarea lui. -Învelişul geografic este un sistem unitar. Unitatea acestuia reflectă coeziunea lui datorată legăturilor existente, pe de o parte, între elementele sale ce-l formează, iar pe de altă parte între sistemele ce se subordonează ierarhic.Aceasta face ca orice schimbare în alcătuirea, structura unui element sau subsistem să atragă după sine modificări diferite la alte elemente sau componente (fig.5b). Fig.5a- Învelişul geografic-sistem deschis; 5b- Învelişul geografic-sistem unitar -IELENICZ PAG.18,19 -Învelişul geografic este un sistem funcţional. Această caracteristică reflectă capacitatea acestuia de a răspunde diverselor cerinţe din cadrul sistemului sau din afara lui. Realizarea acestui lucru este posibilă întrucât sistemul se bazează, mai întâi, pe ansamblu de legături dinamice între componentele sale, dar şi cu alte sisteme ceea ce îi asigură unitatea şi structurarea. În al doilea rând, funcţionarea sa înseamnă un schimb permanent de materie, energie şi informaţie în interior (între subsisteme) şi cu exteriorul (în primul rând, cu sistemele limitrofe).Acest schimb, care imprimă sistemului caracterul dinamic, se realizează sub formă de circuite la niveluri deosebite. Cel mai mare este circuitul global de substanţă şi energie care cuprinde Învelişul geografic în întregime. El este condiţionat, pe de o parte, de energia solară repartizată neuniform spaţial şi temporal pe suprafaţa terestră, datorită formei Pământului, înclinării axei terestre, mişcărilor de rotaţie şi revoluţie, iar pe de altă parte, forţei gravitaţionale şi energiei tectonice (variabile în timp şi spaţiu). Circuitele pot fi în timp permanente, periodice sau întâmplătoare în funcţie de specificul relaţiilor dintre componente sau între subsisteme.Un loc însemnat în modificarea traiectoriei normale a mişcării prin circuite a materiei revine activităţilor omului. -Învelişul geografic este un sistem ierarhizat.Integrarea sistemelor de diferite ordine într-un tot este rezultanta unităţii şi funcţionalităţii lor. Sistemul superior este cel care impune modul general de evoluţie a celor subordonate.Legile sale acţionează ca direcţii ce creează cadrul general al manifestării sistemelor integrate; acestea transmit în sistemul superior răspunsurile evoluţiei şi raporturile dintre ele.Ca urmare, în ansamblul lumii materiale, mulţimea sistemelor – deosebite ca mărime, organizare şi funcţionare – se distribuie în macrosistemul acesteia pe diferite niveluri de integrare. Sistemul geografic se află pe o anumită treaptă în cadrul macrosistemului planetar. Lui îi sunt subordonate subsistemele corespunzătoare învelişurilor, iar în cadrul acestora o altă mulţime de subsisteme din ce în ce mai mici.

-Autoreglarea – caracteristică a Învelişului geografic.Un sistem poate fi considerat ca ceva static numai dacă i se urmăresc alcătuirea şi funcţionalitatea la un moment dat, în unitatea spaţială în care se desfăşoară. Însă relaţiile dintre elementele lui şi cele dintre sistem şi elementele şi sistemele vecine ce au la bază schimbul de materie, energie, informaţie determină o altă caracteristică a lor – dinamica. Stabilitatea se datoreşte



19

autoreglării, adică capacităţii acestuia de a reveni sau de a întreţine o structură stabilă sau apropiată de cea iniţială. Autoreglarea depinde de mărimea sistemului, ea variind de la forme simple (refacerea unui număr limitat de relaţii) la forme complexe (solicită revenirea şi chiar adaptarea la situaţiile noi a unui ansamblu de ralaţii sau subsisteme).Aceasta se înfăptuieşte în intervale de timp foarte diferite, întrucât ea se manifestă de la nivelul relaţiilor fiecărui element (excesul de apă după ploi bogate se corelează cu o evapotranspiraţie intensă) până la relaţiile de bază ale sistemului (izostazia constituie o formă de exprimare a realizării echilibrelor blocurilor continentale în plutirea lor pe masa de topitură din astenosferă). Autoreglarea depinde de importanţa factorilor care impun modificări în relaţiile dintre elemente şi de evoluţia elementelor din sistem. -Mişcarea – caracteristică a Învelişului geografic.În orice interval de timp, materia ce compune sistemul (mediul geografic) se află într-o mişcare generală la care contribuie o mulţime de factori care raportaţi la Învelişul Natural Geografic sunt: unii de natură externă (mişcările Pământului şi ale Sistemului Solar, mişcările materiei din învelişurile interne ale planetei), alţii de natură internă (mişcări mecanice, fizice, chimice care se înregistrează la nivelul componenţilor abiotici, apoi mişcările caracteristice materiei organice şi mişcările care se produc la nivelul societăţii omeneşti – de natură economică, tehnologică, ştiinţifică, socială etc.Mărimea sistemului condiţionează durata în care se produce mişcarea, ea fiind tot mai îndelungată pe măsura trecerii de la un sistem simplu, ce implică un număr limitat de elemente şi de conexiuni la un sistem complex . Mişcarea şi conexiunile stau la baza evoluţiei sistemelor geografice. Evoluţia implică câteva coordonate: spaţială exprimată prin creşterea şi descreşterea teritorială, uşor de urmărit la sistemele simple şi de reconstituit la cele mari; temporală durata existenţei unui sistem, deci de vârsta prin care se măsoară evoluţia sistemului este mai lungă cu cât se trece la un sistem de rang superior; funcţională care reflectă dezvoltarea sau evoluţia ansamblului de relaţii dintre elementele sistemului sau dintre acestea şi cele din exterior.

Mişcarea se transpune în anumite modele de evoluţie, în cadrul cărora pot fi separate etape şi faze cu caracteristici distincte.În limitele acestora, procesele şi însăşi modul de evoluţie al sistemului se înfăptuiesc în anumite ritmuri impuse de cauze interne sau exterioare.Importante pentru sistemele geografice sunt:

-ritmul diurn impus de mişcarea de rotaţie a Pământului care se remarcă mai ales la sistemele mici; -ritmul sezonier impus de mişcarea de revoluţie şi de înclinarea axei terestre, are caracter anotimpual; -ritmul activităţii solare (ciclul de 11 ani) determină variaţia cantităţii de radiaţie solară cu repercursiuni în bilanţul energetic planetar, dar cu influenţe reduse la sistemele locale şi regionale; -ritmul sutelor sau miilor de ani, evident mai ales la nivelul antroposferei, - ritmuri de ordinul zecilor de mii de ani caracterizate prin modificări globale de natură climatică.Astfel, au fost alternanţele



20

perioadelor glaciare şi interglaciare în cuaternar însoţite de multiple schimbări la nivelul unor sisteme regionale mari; -ritmul de 150-200 de milioane de ani impus de mişcările tectonice, de care se leagă succesiunea etapelor de orogeneză şi morfogeneză din istoria scoarţei terestre din ultimul miliard de ani (crearea de sisteme montane, includerea lor la ariile continentale, nivelarea până la stadiul de câmpii de eroziune etc.).

Contactul dintre sistemele geografice Orice sistem geografic, indiferent de rang, se află în contact cu alte sisteme similare sau cu sisteme de natură, mărime şi evoluţie deosebite.Ca urmare, modul în care se realizează contactul cu acestea va fi diferit.Lăsând deoparte elementele particulare se poate ajunge la două situaţii cu numeroase variabile: un contact brusc marcat de o limită clară şi unul tranzitoriu (o limită aproximativă). Între sistemele de mărime şi grad de complexitate mare şi cu evoluţie îndelungată s-au dezvoltat relaţii funcţionale stabile înscrise în fâşii de tranziţie. Fâşiile de tranziţie, pe de o parte, asigură trecerea lină (continuitate cel puţin spaţială) de la un sistem la altul, dar ele constituie germenele unui viitor sistem care se dezvoltă pe seama celor două sau mai ales a unuia. Deci numai contactul brusc este acela care marchează cel mai clar o ruptură, o discontinuitate între sisteme; el este exprimat prin suprafeţe, linii, schimbări rapide de mărime etc. Discontinuitatea se poate defini ca opusul continuităţii, ea relevând întreruperiale succesiunii elementelor şi proceselor ce structurează sistemele, întreruperi în dinamica şi evoluţia lor temporală şi spaţială.Ea este specifică fie unor sisteme geografice opuse care la un moment dat sunt în contact, fie apariţiei unei rupturi în cadrul evoluţiei unui sistem.

Discontinuitatea între două sisteme diferite se menţine o durată de timp, mărimea ei fiind dependentă de amplitudinea rupturii create şi de extensiunea celor două sisteme. Discontinuităţile care apar într-un sistem pe parcursul evoluţiei sale sunt şi ele tranşate, iar dispariţia lor se face într-un timp mai scurt, dar diferit ca mărime, în funcţie de extinderea sistemului şi de perioada de acţiune a cauzelor care le-a generat (Fig.6). Contactul dintre sistemele geografice, indiferent de mărime şi vârstă, implică discontinuităţi (spaţială şi temporală), dar acestea vor avea caracteristici deosebite care se reflectă în forme diferite. Analiza diverselor situaţii conduce la posibilitatea deosebirii diferitelor tipuri de discontinuităţi după:

- mărime:locale (abrupturi), regionale (contactele dintre munte şi câmpie) şi globale (la nivelul geosferelor, zonele de substanţe);

- stadiu de evoluţie funcţionale şi nonfuncţionale sau fosile (discontinuitate stratigrafică; contactul tectonic dintre două blocuri nivelate; baza unui abrupt acoperită de poala de grohotiş etc.);

- intervalul de timp în care funcţionează: de foarte scurtă durată (ore, zile), de scurtă durată (mai mulţi zeci de ani) şi de foarte mare durată (sute, mii de ani);



21

- tipul de sisteme geografice între care apare la nivel de componente, elemente etc.

FIG.6. Sisteme de discontinuităţi- IELENICZ pag.33 Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt învelişurile care intră în componenţa sistemului geografic? 2. Daţi un exemplu prin care să demonstraţi că învelişul natural geografic este un sistem unitar? 3. Ce este discontinuitate? 4. Clasificaţi tipurile de discontinuităţi. 1.4. Sistemul ştiinţelor geografice

Locul Geografiei fizice în cadrul Sistemului global Geografia prin obiectul său de studiu-mediu geografic – reprezintă una din ştiinţele cu un înalt grad de complexitate ce include un număr imens de elemente naturale şi sociale, de relaţii funcţionale. În peste două milenii de evoluţie, ea şi-a întregit, dar şi diversificat sfera cunoaşterii şi ca urmare, în cadrul obiectului său de studiu, care se constituie ca un sistem cu un nivel complex de organizare şi funcţionare, s-au individualizat numeroase domenii şi direcţii. Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi geografi separă Geografia fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul mediului natural; alături de ea ar fi o Geografie umană, ce ar avea în vedere fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce acţionează în natură, iar cealaltă legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara noastră V. Mihăilescu) care au negat această împărţire considerând că geografia este unică, indivizibilă. Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera şi biosfera.Ea îi stabileşte limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile, legile care-I determină funcţionarea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile spaţiale. Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de către Geografia fizică generală (fig.7). Realizarea aceluiaşi lucru la nivel de continent, lanţ montan, câmpie, deci pe un fragment, se face de către Geografia fizică regională. Învelişul natural geografic este alcătuit din mai multe componente ce constituie subsisteme bine definite (climatosistem, hidrosistem, morfosistem etc.).Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a geografiei fizice: climatologie, hidrologie, geomorfologie, pedogeografie, biogeografie. În concepţia modernă, mediul fizic numai poate fi separat de cel uman.Omul prin activitatea sa s-a implicat tot mau mult în mediul geografic, încât spaţiile în care acesta nu şi-a făcută marcată prezenţa sunt tot mai restrânse. 1.5. Metode de studiu folosite în geografie



22

Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legăturile diverse cu alte ştiinţe şi, în primul rând, cu cele apropiate ei (geologia, biologia, meteorologia etc.) impun pentru studierea mediului o diversitate de metode. Metode generale aplicate în mai multe ştiinţe

- Metoda analizei. Mediul geografic reprezintă un sistem complex. Cunoaşterea acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor specifice lui, a legăturilor dintre componente şi elemente.Aceasta va permite nu numai cunoaşterea alcătuirii şi structurii sistemului, dar şi înţelegerea modului de funcţionare a lui şi a componentelor sale pe baza ansamblului de relaţii ce se stabilesc Metoda analizei are la bază două procedee: inductiv şi deductiv. - Metoda sintezei are la bază metoda anterioară ce-i furnizează un bogat material faptic.Datele din analiza mai multor fenomene vor putea fi grupate în comune şi particulare, primele ducând spre sinteze. Prin acestea se permite cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului indiferent de mărime, apoi a locului şi importanţei fiecărui component al sistemului, al relaţiilor dintre sisteme.Sinteza duce la formularea legilor care stau la baza evoluţiei sistemului, la conturarea de modele specifice. - Metoda observaţiei are o importanţă deosebită în geografie, ea stând la baza unei mari părţi de volum de informaţie necesar oricărei lucrări. Se înfăptuieşte îndeosebi pe teren fie staţionar (urmărirea elementelor diferitelor componente în timp îndelungat), fie itinerant (ea presupune alegerea unor puncte de unde se realizează succesiv urmărirea detaliată a componentelor geografice). Observaţia constă în separarea secvenţială a elementelor principale asupra cărora se vor face aprecieri calitative şi cantitative. - Metoda comparativă este legată de metoda observaţiei pe care o extrapolează pe un spaţiu larg. Pe baza observaţiei se obţin date privind procesele, fenomenele, formele din diferite locuri, compararea lor duce la stabilirea elementelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază. Fig.7. Sistemul ştiinţelor geografice- IDD PAG 20 Metode folosite în ştiinţele apropiate În diferite domenii de cercetare ale Geografiei sunt utilizate şi metode folosite în geologie, biologie, pedologie, meteorologie etc. -Metoda stratigrafico-paleontologică presupune interpretarea alcătuirii diferitelor formaţiuni geologice acumulate în medii diverse şi care sunt datate precis pe baze paleontologice (resturi de plante sau animale).Alcătuirea, structura, caracteristicile morfologice ale elementelor lor facilitează concluzii privind condiţiile de mediu în care s-au format şi evoluat (specificul modelării uscatului, agenţii şi procesele importante care au acţionat, condiţiile climatice şi de vegetaţie, specificul mediului în care s-au acumulat etc.). -Metoda analizei polenice îmbinată cu metoda actualismului, constă mai întâi în stabilirea în urma unor complexe procedee de separare din depozite marno-argiloase acumulate în diferite epoci, perioade geologice, a polenului



23

plantelor ce populau regiunile de uscat; în al doilea rând, se realizează identificarea genurilor şi speciilor de plante cărora le aparţine polenul stabilind ponderea fiecăruia. Datele furnizate pot fi folosite de geografi.Ei stabilesc caracteristicile condiţiilor naturale (îndeosebi paleoclimatice) din acele epoci urmărind pe cele actuale din regiunile unde sunt răspândite genuri şi specii similare. -Metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide. Este o metodă utilă în determinarea vârstei anumitor formaţiuni. - Metoda statistico-matematică este importantă pentru obţinerea de şiruri de valori medii şi extreme necesare realizării de reprezentări spaţiale ale sistemelor geografice. Se foloseşte aproape în toate domeniile geografiei. Metode specifice Geografiei În funcţie de locul şi specificul cercetării geografice, metodele se pot grupa în: -Metode de cabinet folosite în faza preliminară întocmirii unui studiu geografic sau în faza de finalizare a acestuia. Ele se bazează pe idei, date, hărţi aflate în diverse lucrări. Între acestea importante sunt: hărţile topografice, fotografiile, datele înregistrate şi prelucrate din diverse domenii (meteorologie,hidrologie, pedogeografie, biologie etc.). Prelucrarea materialului brut se face prin mai multe metode:

• metoda morfografică constă în analiză calitativă a reliefului (reprezentarea şi analizadiferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi în funcţie de fizionomoia lor);

• metode morfometrice prin care se realizează aprecieri cantitative pe baza reprezentării pe cartodiagrame a valorilor diferiţilor indici rezultaţi. Acestea au rezultat din măsurători efectuate pe hărţi topografice (gradul de fragmentare în suprafaţă sau pe verticală a unei regiuni, înclinarea diferitelor suprafeţe etc.);

• bloc-diagrama este o reprezentare tridimensională prin care se stabilesc corelaţii între diferitele elemente ale reliefului, elemente de natură geologică (rocă, structură) şi alte componente ale peisajului (de exemplu, suprafeţele cu pădure, aşezări) (fig.8);

• metoda profilului geografic complex redă sintetic pe anumite direcţii elementele principale ale cadrului natural (forme de relief, alcătuire litologică, principalele tipuri de sol şi formaţiuni vegetale etc.) Se completează cu diagrame sintetice pentru elementele ce nu pot fi reprezentate pe profil (date climatice, hidrologice)

Fig.8. Bloc diagramă – IELENICZ PAG.40

• schiţa panoramică (fig.9) este reprezentarea schematică, de esenţă, a elementelor specifice unui sistem geografic local (elemente definitorii ale reliefului, vegetaţiei, aşezărilor etc.);

Fig.9. Schiţă panoramică abruptul nord- vestic al munţilor Ciucaş-

IELENICZ pag.40



24

• metoda diagramelor(fig.10) folosită în reprezentările şirurilor de valori (date cantitative) ale elementelor meteorologice, hidrologice, biogeografice, de sol, relief, etc., luate individual sau în sistem;

Fig.10. Tipuri de diagrame

Metode folosite în cercetarea geografică pe teren Aceste metode sunt diverse, unele fiind utilizate încă din cele mai vechi timpuri.

• metoda cartării geografice se bazează pe observaţii, măsurători, comparaţii.Constă în localizarea pe hărţile topografice a elementelor de mediu, marcarea prin semne convenţionale (deosebite ca mărime, în funcţie de scara hărţii) a formei de exprimare a acestora; cartarea este însoţită de descrieri detaliate. Pe baza cartărilor se realizează hărţi generale sau cu un anumit specific (harta teraselor, harta proceselor geomorfologice actuale)

• metoda schiţelor de hartă se aplică pentru relevarea unor caracteristici de detaliu ale peisajului.Ca urmare, în cadrul lor, vor apărea în afara limitelor diferitelor elemente de relief, vegetaţie, areal de tipuri de sol etc. şi foarte multe amănunte care nu pot fi reprezentate pe hărţi oricât de mare ar fi scara

0

20

40

60

80

1 2 3 4 5

Diagrama în coloane

Diagrama circulara



25

acestora..Se bazeză pe măsurători şi va fi însoţită de descrieri amănunţite.

• metoda crochiurilor este folosită pentru punerea în evidenţă a unor trăsături majore ale peisajului.Reprezentarea este schematică, în perspectivă şi prefigurează schiţa panoramică întocmită pe teren sau cea care se face ulterior folosind fotografii şi diapozitive.

• metoda profilurilor schematice se aplică pentru înregistrarea unor situaţii de detaliu în anumite locuri; se foloseşte frecvent pentru câte un element natural, dar nu este neglijată nici în unele cazuri de geografie umană.

-Metoda de laborator.Sunt în majoritatea situaţiilor preluate din alte ştiinţe (metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele etc.).În laboratorul geografic, se pot realiza modele pentru urmărirea desfăşurării unor forme de relief, urmărirea diferitelor tipuri de scurgere ale apei, a eroziunii eoliene, a variaţiilor de nivel lacustru, marin şi influenţele lor asupra reliefului, rolul îngheţ-dezgheţului în sol etc.).Cu toate că se creează condiţii apropiate de cele reale, prin folosirea unor parametri adecvaţi, totuşi unele deformări nu pot fi evitate. 1.6. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe Geografia este o ştiinţă complexă care atât prin obiectul de studiu (mediul geografic sau Învelişul geografic), cât şi prin metodele de investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice (fig.11). Cu unele, interferenţa este mai mare (geologia, biologia, meteorologia etc.), cu altele mai mică. De la acestea foloseşte diferenţiat o serie de informaţii generale sau specifice privind formarea, organizarea şi structura unor elemente, apoi legi, relaţii etc. La rândul lui, domeniul geografic constituie unul din mediile de aplicare şi verificare a unor idei din celelalte ştiinţe, iar rezultatele reprezintă o bază în lărgirea acestora. Astfel, de la filosofie foloseşte: legile generale ce stau la baza evoluţie proceselor naturale şi sociale, unele metode (analiză şi sinteză) şi o serie de categorii specifice. De la matematică introduce diverse relaţii, metoda statistică şi forme de reprezentări. Însăşi programele pe calculator cu tematică geografică sunt un rezultat al aplicării matematicii. Fizica şi chimia oferă baza înţelegerii mecanismului circuitelor materiei şi energiei atât în fiecare înveliş natural (circuitul apei, alterarea, dizolvarea), cât şi între acestea, cunoaşterea relaţiilor şi consecinţelor acestora la scara locală, regională şi globală. Geografia solicită biologiei nu numai date despre plante şi animale luate individual sau în colectivităţi (formaţiuni), ci mai ales cunoaşterea pretenţiilor acestora vizavi de condiţiile de mediu necesare.Geografia fizică oferă ştiinţelor biologice informaţii, metode necesare cunoaşterii mediului natural şi structura acestuia pe ansamblu sau pe componente. Strânse legături are cu geologia, situaţie determinată de însăşi necesitatea studierii în comun a scoarţei şi a învelişurilor vecine ei.



26

Geografia are legături şi cu astronomia determinate de preocupări comune.Geografia a folosit informaţii în descifrarea unor probleme care se referă nu numai la Pământ ca întreg, ci şi la un număr mare de procese, fenomene care se petrec în diferitele sale geosfere. Fig.11.Legăturile geografiei cu alte ştiinţe – IELENICZ pag.43 Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce este geografia fizică? 2. Care sunt metodele generale utilizate în geografie? 3.Ce este metoda observaţiei? 4. Care sunt metodele preluate de geografie din geologie? 5. Ce este cartarea geografică şi când se utilizează ea ? 1.7.Legile Învelişului natural geografic Geografia este o ştiinţă care are obiect de studiu mediu geografic bine definit spaţial şi cu o anumită evoluţie temporală.Mediul geografic constituie un sistem ce întreţine multiple relaţii de schimb de materie şi energie cu sistemele cu care se află în relaţii. În cadrul Învelişului geografic există mai multe subînvelişuri care se întrepătrund şi care constituie componentele de bază ale sistemului. Acestea, la rândul lor, sunt alcătuite din alte subînvelişuri toate ierarhizându-se spaţial, temporal şi funcţional. Învelişul geografic reprezintă un sistem cu componente, elemente şi legături foarte complexe.La baza funcţionării lor stau, între altele, o serie de relaţii generale, necesare şi esenţiale care asigură constanţa, stabilitatea şi repetabilitatea.Aceste trăsături definesc legile care sunt specifice fiecărui sistem. Există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt legi care se raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice). Legile universale sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului geografic; ele sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt în interiorul Terrei sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: legea atracţiei universale, legea concentrării şi dispersiei materiei, legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, legea echilibrelor şi dezechilibrelor etc. Legile globale se raportează la Învelişul geografic în întregime.Factorii care impun sistemul de macrorelaţii sunt cosmici şi planetari. -Legea zonalităţii este o lege generală impusă de forma aproape sferică a Pământului şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea determină detaşarea de fâşii în sens latitudinal ce primesc o cantitate diferită de enrgie solară formând sistemul celor cinci zone de căldură (una caldă, două temperate, două reci) (fig.12a). Relaţiile dintre elementele celor cinci componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la macropeisaje specifice cu



27

caracter zonal. Ca urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii, precipitaţiilor şi umezelii, apoi repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale claselor şi tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalităţilor de înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei teritoriale a formelor rezultate etc., se realizează relativ simetric şi ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli.Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui element al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere al râurilor), dar şi în categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone morfoclimatice etc.). -Legea interzonalităţii este o lege generală care acţionează la contactul dintre marile zone impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din zonele vecine.Factorii principali care impun legea sunt înclinarea axei terestre şi muşcarea de revoluţie a Pământului.Aceştia determină migrarea sezonieră în sens latitudinal a ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare fâşiilor de convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de aer.Ca urmare între zonele anterioare mai apar încă şase zone naturale (două subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare) desfăşurate relativ simetric în cele două emisfere. -Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat continuu, format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală atât în cele două emisfere, cât şi în sens longitudinal.Suprafaţa terestră este neomogenă – sunt oceane şi continente, nu numai inegale ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal. Uscatul este format alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii şi din sisteme muntoase, cu altitudini mari care au o desfăşurare fie în sens latitudinal, fie în sens longitudinal. În bazinele oceanice, apa este antrenată pe distanţe de mii de kilometri sub forma unor curenţi reci sau calzi care influenţează, uneori destul de mult, caracteristicile unor elemente naturale ale uscatului.Aceşti factori duc la modificări destul de importante în distribuţia latitudinală a zonelor naturale, creând anomalii.Cele mai însemnate sunt legate de sistemele muntoase înalte.În raport cu înălţimea, temperaturile scad (0,60 la o sută de metri) şi de aici un lanţ întreg de modificări, nu numai la nivelul elementelor climatice, ci şi la celelalte componente.Se dezvoltă o nouă repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea. Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală, dar care spaţial are caracter regional.Exprimă diferenţierea într-un sistem muntos, de la o anumită înălţime, a etajelor geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate la latitudini mai mari (fig.12b). Deci la baza acestei succesiuni, până la o anumită altitudine, se desfăşoară peisajul zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de latitudine şi care se micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime. -Etajele nu constituie o fotografie a zonelor -Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat.



28

-Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la prima vedere, cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalităţii). -Etajele nu constituie o fotografie a zonelor -Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. -Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local.Ea impune dezvoltarea unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele naturale(fig.14).Există numeroşi factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă (îndeosebi calcarele, granitele, conglomeratele, loesul, nisipul etc.), apele curgătoare şi arealele cu exces de umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate.Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj. Fig.12a- Repartiţia zonală, 12b- Repartiţia pe etaje - cursul IDD pag 27 Fig.13 Zonele de căldură- IELENICZ pag.228 Fig.14-Zone morfoclimatice actuale (fără munţii înalţi)-IELENICZpag.229 Legile specifice acţionează la nivelul unui subînveliş geografic (geosferă) sau în cadrul acestuia la diferite trepte ce corespund unor subsisteme regionale sau locale.

• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare: legea expansiunii şi restrângerii fundului oceanic, legea ciclului eroziunii, legea eroziunii diferenţiale, legea nivelului de bază, legea profilului de echilibru. • În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este „circuitul apei în natură”,iar ca legi limitate toate acelea care determină specificul scurgerii apei, acumularea şi topirea gheţarilor, circulaţia apei subterane. • În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea şi selecţia naturală. • În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit mineral are caracter general, iar cele care impun anumite caracteristici în procesul de pedogeneză ce determină dezvoltarea diferitelor tipuri de sol ca având specific regional sau local.

1.8. Zonă, regiune, tip, peisaj Sunt noţiuni destul de frecvent folosite în literatura geografică, fiind întâlnite nu numai în studiile complexe, ci şi în cele referitoare la câte un component natural sau antropic. Zonă-zonare Reprezintă un cuplu de termen mult utilizaţi nu numai de către geografi, dar şi în alte domenii, sferei de înţelegere acordându-i-se un conţinut diferit. În geografie, există diferite moduri de abordare a sensului noţiunii.Prima, care apare în geografia fizică, este cea mai veche şi se referă la un spaţiu cu caracteristici geografice proprii care au o desfăşurare în sens latitudinal.La baza individualizării lor stă repartiţia inegală a radiaţiei solare,



29

forma sferică a Pământului, factor determinant în impunerea legii zonalităţii.Zonele sunt sisteme alcătuite dintr-o multitudine de componente şi elemente, între care există un complex de relaţii, rezultă că şi acestea se vor suprapune în acest spaţiu şi vor avea o desfăşurare similară, fiecare constituind un sistem mai simplu.Astfel se pot determina zone de temperatură, zone pluviale, zone morfoclimatice (cu un anumit specific în modelarea reliefului), zone de vegetaţie, zone biogeografice, zone pedogeografice şi chiar zone cu un anumit specific uman (comportament, mod de viaţă). Deci zonele trebuie privite ca sisteme care au un conţinut complex dat de un anumit potenţial energetic radiativ (fig.13). Termenul a fost utilizat impropriu pentru arealele protejate cu termenul de zonă protejată sau şi mai greşit zonă naturală. În Geografia umană şi economică i s-a dat alte sensuri între care două s-au impus.Primul se referă la spaţii cu o anumită funcţie economico-socială ce pot fi separate în cadrul aşezărilor mari (oraşe), precum: zona industrială pentru areale în care există o concentrare de unităţi economice între care există un ansmablu de relaţii, zonă rezidenţială pentru cartiere în care sunt locuinţe şi dotări pentru servicii, zonă comercială în care sunt masate unităţi de acest profil, zonă portuară cu instalaţii şi activităţi pentru schimburi facilitate de transportul naval etc. Cel de-al doilea sens are referinţă la un spaţiu larg (un teritoriu cu multe aşezări) care se caracterizează prin îmbinarea mai multor funcţii economice şi sociale. Lor le pot fi asimilate termeni precum zonă economică cu referinţă la teritorii în care evoluţia factorilor economici şi sociali a condus către realizarea unui complex de relaţii funcţionale specifice; zonă turistică pentru teritorii în care există un potenţial turistic ce asigură venituri însemnate pentru balanţa economică. Legat de termenul de zonă este cel de zonare, cu sens de acţiune de delimitare a acestor spaţii funcţionale.Stabilirea unor limite corecte nu se poate realiza decât dacă zona va fi privită ca o unitate de sistem în care intră elemente şi relaţii dintre acestea. Numai cunoaşterea şi înţelegerea logică a lor va permite, în baza unor criterii realiste, trasarea de limite între subunităţi ale sistemului. Limitele dintre zone au caracter dinamic, modificarea poziţiei lor fiind în funcţie de evoluţia raporturilor dintre factorii ce le-au generat.În cazul zonelor de căldură, modificările importante sunt determinate de schimbarea unor condiţii de natură cosmică (oscilaţia înclinării axei terestre şi scăderea bombării terestre) sau terestră-regională (deriva continentelor, denudarea sistemelor montane, dezvoltarea sau regresul calotelor glaciare etc.) şi se realizează în intervale de timp extrem de lungi (zeci – sute de milioane de ani). Regiune-regionare Reprezintă un alt cuplu de termeni care sunt folosiţi destul de mult în geografie, dar şi în alte domenii (istorie, economie). Regiunea implică un spaţiu cu un grad ridicat de omogenizare în desfăşurarea componentelor şi elementelor principale ce îi conferă un anumit sistem de relaţii care se reflectă într-o structură, funcţionalitate şi tip de peisaj. Ca urmare, ea constituie un sistem complex care face posibilă



30

dividerea în subsisteme (subunităţi geografice) de ordine diferite, baza fiind o unitate mică indivizibilă (geotopul). Între noţiunile de zonă şi regiune geografică apar unele apropieri, dar şi deosebiri ca sens. Comune pentru cele două noţiuni sunt:

- raportarea la unităţi spaţiale; - alcătuirea din componente şi elemente cuprinse în sistem; - un anumit specific funcţional impus de relaţii care primează la

nivelul spaţiului la care se raportează. Deosebirile mai importante sunt:

- zonele constituie în sisteme cu un grad mare de generalizare (zone climatice, zone pedogeografice, zone biogeografice etc.), în care dividerea implică cel mult un grad (subzonă), pe când regiunea reprezintă o unitate teritorială mai mică, dar care se împarte într-un număr mare de subunităţi de ordine diferite.

zonele apar ca ansambluri de regiuni ce se exprimă pe uscat printr-o multitudine de peisaje, ca reflex al asocierii unor sisteme funcţionale diferite, dar care au o latură comună – bilanţul energetic solar specific ce determină un anumit fond climatic general.O unitate regională, indiferent de rang, îşi are specificul său peisagistic ca reflex al complexului de relaţii funcţionale dintre elemente. Regionarea este o operaţiune care la prima vedere s-ar reduce la separarea de unităţi mari în subunităţi.ea nu se poate înfăptui dacă unitatea geografică, indiferent de rang, nu este considerată un sistem cu o anumită alcătuire, structură, dinamică ce-i conferă, în orice moment, o oarecare fizionomie.Ca urmare, ea are o dezvoltare teritorială de unde necesitatea delimitării. Regionarea implică mai întâi studierea unităţii (componente, elemente, raporturile dintre ele etc.) şi a relaţiilor cu unităţile vecine şi apoi stabilirea limitelor dintre ele şi poziţionarea ierarhică a fiecăreia în macrosistem. Aceste cerinţe nu se pot realiza decât prin analize de detaliu pe spaţii largi care implică observaţii, date din măsurători, cartări, calcularea unor indicatori specifici, întocmirea de hărţi la nivel de elemente. Fiecare regiune se caracterizează prin: - omogenitate

- personalitatea care îi asigură unicitatea fiecărei regiuni, în raport de cele aflate în aceeaşi familie, pe aceeaşi treaptă ierarhică.

- funcţionalitatea unei regiuni care derivă din ansamblul relaţiilor dintre componentele sale.

- ierarhizarea este o caracteristică esenţială în regionare întrucât separarea de unităţi nu se rezumă doar la desfacerea întregului în mai multe componente, ci şi la stabilirea locului pe care fiecare dintre acestea, în baza gradului de complexitate (organizare, structurare, funcţionare, evoluţie etc.), îl ocupă în cadrul sistemului.

În ierarhizarea geografică care implică tot ansamblul acestora se va face apel la valorile de esenţă ale fiecărui component care definesc fiecare unitate. De aici rezultă ca absolut necesară într-o fază preliminară regionării, ierarhizării, analiza pe componente a întregului sistem şi apoi prin sinteză – ce presupune şi comparaţia – să se poată face delimitări corespunzătoare.



31

Tipuri şi tipizare Tipul se va caracteriza prin:

- grad ridicat de sintetizare întrucât el preia din multitudinea exemplelor regionale, locale numai elementele semnificative care stau la baza relaţiilor (în primul rând funcţionale, dinamice) dintre elementele ce alcătuiesc sisteme geogrfaice de ordine diferite.Tipul constituie o definire (exprimare) generalizată a caracteristicilor geografice ce aparţin unor multitudini de familii de sisteme;

- unicitate, adică individualizarea strictă a fiecărui tip în raport cu celelalte din aceeaşi familie de sisteme sau din categorii diferite (radiaţia directă în raport cu celelalte radiaţii, o vale glaciară faţă de una fluvială, un maquis vizavi de gariga, un sat răsfirat între celelalte tupuri etc.);

- unitate de ierarhizare, deoarece fiecare tip se regăseşte într-un nivel superior.

Ierarhizarea se poate face în baza diferitelor criterii: • genetic (albie, luncă, terasă, vale; climat temperat, climat temperat

oceanic, climat temperat continental, climat temperat arid; sat, oraş, metropolă);

• spaţial (relief de ordinul I ce cuprinde continentele şi bazinele oceanice; relief de ordinul II cu munţi, podişuri, dealuri, câmpii, platformă continentală, taluz, câmpii abisale);

• structural, ca mod de asociere într-un sistem de tipuri (diferitele tipuri de morene, valea, circul, pragul, rocile mutonate într-un sistem glaciar; multitudinea de tipuri de asociaţii vegetale dintr-o pajişte );

• poziţionarea temporală într-un lanţ evolutiv (tipuri de vreme specifice anotimpurilor; tip de relief în raport cu evoluţia lui – tânăr, matur, bătrân);

• funcţional, după specificul manifestării diferitelor relaţii de sistem (de exemplu procesele geomorfologice se separă în meteorice cu subtipurile dezagregarea prin insolaţie, îngheţ, dezgheţ, prin presinea rădăcinilor planetelor, cristalizare; gravitaţionalecu deplasări bruşte – alunecări şi prăbuşiri de diferite subtipuri; deplasări lente cu solifluxiuni, tasări, sufoziune, creeping, deraziune etc.; mecanice cu subtipurile: eroziune, transport, acumulare, fiecare cu alte subdiviziuni legate de agenţi modelatori etc.).

Reprezentând o categorie de sinteză, toate tipurile constituie elemente pe care se sprijină latura teoretică a fiecărei discipline geografice şi însăşi a Geografiei. Tipurile sunt însă însoţite de exemplificări regionale.De aici, legătura dialectică dintre tip şi regiune, în sensul că ultima este locul de plecare pentru stabilirea tipului, iar acesta se aplică în cunoaşterea regiunii ca unitate geografică.Tipurile exprimă şi un anumit peisaj, un peisaj de sinteză compus din elemente semnificative ale unei mulţimi de situaţii singulare. Tipizarea geografică este un procedeu, o operaţiune complexă de stabilire a tipurilor specifice în Geografie sau în ramurile sale; prin ea se face analiza elementelor dintr-o mulţime de cazuri singulare, eliminarea



32

particularului şi reţinerea celor esenţiale care au rol general.Prin ea se defineşte tipul (geneză, alcătuire, evoluţie etc.), dar şi poziţia lui dintr-un sistem ierarhic. Peisajul geografic – reflectare de sistem Peisajul reprezintă o porţiune de la suprafaţa scoarţei terestre mai mică sau mai mare, a cărei fizionomie şi alcătuire reflectă calitativ şi cantitativ un rezultat dintr-o anumită etapă evolutivă, al raportului dintre elementele componentelor naturale şi antropice ale unei unităţi de mediu. Spre deosebire de orice unitate de mediu care are o dezvoltare tridimensională mare, implicând spaţiul de interferenţă a componentelor naturale şi antropice, peisajul, ca reflectare a acestui proces la nivelul scoarţei, iese în evidenţă prin extensiunea în suprafaţă, dezvoltarea pe verticală fiind limitată. Mărimea suprafeţei este extrem de variabilă, de la câteva zeci sau câteva sute de metri pătraţi (peisaj de mlaştină, peisajul vulcanilor noroşi) până la nivel cosmic (peisajul planetei albastre). Caracteristicile peisajului

- Unicitatea rezultă din faptul că peisajul este o exprimare a combinării unui număr mai mare sau mai mic de elemente cu rol diferit în sistem pe un anumit spaţiu şi într-o anumită etapă evolutivă. -Omogenitatea la nivel de treaptă ierarhică este asigurată de prezenţa unor elemente principale repartizate uniform în spaţiul în care se dezvoltă peisajul. -Dinamica peisajului decurge din însăşi specificul materiei care se află în continuă mişcare, transformare.Combinarea elementelor ce compun sistemul este variabilă în timp, de unde şi rezultate diferite. -Fizionomia este caracteristica principală, cea prin care se „exprimă” un peisaj. Fiecare componentă a sistemului este alcătuită dintr-o multitudine de elemente între care se stabilesc legături complexe la baza cărora se află schimburi energetice.Modificarea raportului dintre elemente, impunerea altora duce la schimbarea fizionomiei .Orice component din sistem, prin elementele sale, poate domina într-o anume etapă de evoluţie a sistemului şi astfel poate să impună fizionomia şi tipul de peisaj. Tipul de peisaj reprezintă o exprimare sintetică a unui număr mare de peisaje din aceeaşi familie.Ele au comună geneza şi diferite caracteristici structurale şi de fizionomie. Tipuri de peisaje:

- peisaje în care componentele sistemului pe care-l reflectă se află într-un echilibru stabil (biostazie); intervenţia antropică este puţin semnificativă şi chiar dacă se manifestă, peisajul revine în timp la o stare apropiată de cea la care s-a plecat (fig.15).

FIG.15. PEISAJ DEŞERTIC- ATLAS - peisaje în care starea de echilibru între elementele componentelor

sistemului este ruptă lent sau brusc de către intervenţia antropică (rhexistazie), peisajul iniţial este modificat treptat în cea mai mare măsură (se impun treptat alte peisaje).

- peisaje puternic antropizate (industriale, agricole, aşezări omeneşti) specifice sistemelor în parastazie(fig.16).



33

FIG.16. PEISAJ ANTROPIZAT Î%TREBĂRI DE VERIFICARE:

1.Care sunt legile globale ale învelişului natural geografic? 2. Prezentaţi legea zonalităţii. 3. Ce s-ar fi întâmplat dacă suprafaţa Pământului ar fi fost alcătuită doar din câmpii şi dealuri? 4. Care sunt caracteristicile etajelor? 5. Definiţii termenii: regiune-regionare. 6.Prin ce se caracterizează tipul şi tipizarea? 7.Enumeraţi caracteristicile peisajului.

DICŢIO%AR DE TERME%I GEOGRAFICI: - Geografie-ştiinţa care are ca obiect de studiu mediul geografic

(la nivel planetar este numit înveliş geografic), care este un sistem alcătuit din şase componente: relief, apă, aer, vieţuitoare, sol şi societatea omenească.

- Geografie fizică- ştiinţa care studiază mediul fizic, dar şi implicaţiile reciproce cu activităţile antropice. Se divide în geografie fizică generală şi geografie fizică regională.

- Geosistem – unitate teritorială funcţională, în care elementele componente (relief, apă, climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt structurate sistemic, interacţionând reciproc prin schimburi de materie şi energie

- Înveliş geografic- spaţiu în care se include reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, pedosfera, biosfera, sociosfera între care există strânse legături de intercondiţionare ce asigură structura, unitatea, funcţionalitatea şi dinamica sistemului

- Regiune naturală- spaţiu caracterizat printr-un grad ridicat de omogenitate în desfăşurarea elementelor fizico-geografice şi un anumit sistem de relaţii între elemente

- Zonă – spaţiu întins cu caracteristici geografice proprii care îi conferă o anumită structură şi un nivel de omogenitate în desfăşurarea generală a elementelor, la baza individualizării zonelor stă repartiţia radiaţiei solare în raport cu latitudinea.

- Geografie-ştiinţa care are ca obiect de studiu mediul geografic (la nivel planetar este numit înveliş geografic), care este un sistem alcătuit din şase componente: relief, apă, aer, vieţuitoare, sol şi societatea omenească.

- Geografie fizică- ştiinţa care studiază mediul fizic, dar şi implicaţiile reciproce cu activităţile antropice. Se divide în geografie fizică generală şi geografie fizică regională.

- Geosistem – unitate teritorială funcţională, în care elementele componente (relief, apă, climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt structurate sistemic, interacţionând reciproc prin schimburi de materie şi energie

- Înveliş geografic- spaţiu în care se include reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, pedosfera, biosfera, sociosfera între care există strânse legături de intercondiţionare ce asigură structura, unitatea, funcţionalitatea şi dinamica sistemului



34

- Regiune naturală- spaţiu caracterizat printr-un grad ridicat de omogenitate în desfăşurarea elementelor fizico-geografice şi un anumit sistem de relaţii între elemente

- Zonă – spaţiu întins cu caracteristici geografice proprii care îi conferă o anumită structură şi un nivel de omogenitate în desfăşurarea generală a elementelor, la baza individualizării zonelor stă repartiţia radiaţiei solare în raport cu latitudinea.

Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce este geografia?

2. Realizaţi pe scurt istoricul dezvoltării geografiei în antichitate şi Evul mediu.

3. Comentaţi definiţia dată Geografiei de Simion Mehedinţi.

4. Contribuţia lui Humboldt la dezvoltarea geografiei.

5. Definiţi următorii termeni: landşaft, mediu geografic, mediu natural, geosistem.

6. Precizaţi limitele sistemului geografic.

7. Care sunt caracteristicile sistemului geografic?

8. Care sunt ramurile geografiei fizice ?

9. Enumeraţi şi prezentaţi metodele specifice geografiei ?

10. Cu ce ştiinţe are legături geografia?



35

ACTIVITATE PRACTICĂ –elemente de metodologie geografică (I)

- fişa geografică - bibliografia - referatul - etapele studiului fizico –geografic Fişa geografică – reprezintă un mijloc sintetic de stocare a

informaţiilor. Fişele geografice se clasifică în fişe simple (cadru, bibliografice) utile pentru realizarea unei informări bibliografice de ansamblu şi fişele conspect (reprezintă de fapt rezumatul lucrării respective) ce oferă materialul faptic, concret ce va fi utilizat ulterior.

Fişele simple se realizează pe un sfert de coală, pe care se va nota: autorul, titlul lucrării, editura, anul apariţiei şi localitatea, capitolele sau subcapitolele; iar pe spatele fişei numărul de figuri, ilustraţii, grafice. Fişele conspect se realizează pe o jumătate de coală, au aceleaşi coordonate ca fişele simple, în continuarea fişei se va realiza rezumatul efectiv al întregii lucrări sau numai a unor capitole şi subcapitole. Ex: Mihai Ielenicz, Munţii Ciucaş- Buzău. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei, Bucureşti, 1984.

Bibliografia –reprezintă lista completă a tuturor titlurilor care au fost consultate pentru realizarea lucrării respective.

Reguli de întocmire a unei bibliografii: - autorii se vor trece în ordine alfabetică, după numele primului

autor - dacă sunt utlizate două sau mai multe lucrări ale aceluiaşi autor,

la bibliografie acestea se vor nota în ordine cronologică, întâi titlurile de autor şi după aceea cele în colaborare

- la bibliografie prenumele autorilor se trec prescurtat, în timp ce prenumele autoarelor se trec în întregime

- în cazul lucrărilor colective (cu mai mult de 3 autori), acestea se vor trece la sfârştul listei bibliografice cu notaţia XXX

- la bibliografie se trec atât lucrări cât şi articolele după următorul model: autor, anul, titlul, editura, localitatea.

Ex: Grigore,M., Ielenicz,M., (1972), Cartografierea porniturilor de teren, Bul.Soc. Şt. Geogr. din R.S. România, 2, Bucureşti.

Talabă,I., (1991), Turism în Carpaţii Orientali, Editura pentru Turism, Bucureşti.

Referatul Referatul reprezintă un material care poate fi de sinteză sau lucrativ.

Referatul de sinteză se realizează pornind de la temă şi de la stabilirea unui plan. Se consultă întreg materialul bibliografic existent, se extrag din bibliografie acele date care ne interesează pentru tema dată şi se realizează sinteza.



36

Referatul lucrativ are scopul de a forma deprinderea realizării anumitor lucrări practice şi a explica detaliat modul de lucru. Referatul lucrativ cuprinde trei părţi:

- partea teoretică: Ce este ? Cum este ? Ce importanţă are ? - partea metodologică: Cum se realizează ? Care sunt etapele

concrete? - partea analitică: analiza rezultatelor obţinute.

Etapele studiului fizico –geografic Studiul fizico – geografic se realizează în trei etape:

- Etapa de laborator: se selectează şi fişează materialul bibliografic pentru tema luată în studiu; se consultă baza topografică diferite ediţii, hărţi geologice, geobotanice, ale solurilor, hidrogeologice; se strâng şi se prelucrează datele climatice şi hidrologice, a datelor statistice.

- Etapa de teren trebuie pregătită minuţios, din etapa anterioară, pentru a şti ceea ce este important de urmărit şi clarificat pe teren. În perioada de pregătire a aplicaţiei trebuie aleasă şi verificată aparatura care va fi folosită în aplicaţie. Pe teren munca va fi realizată conform planului şi tematicii, se vor respecta punctele de observaţie şi se vor realiza schiţe şi cartări.Pentru fotografiile care se vor realiza se va trece în caiet locul şi ce reprezintă fiecare fotografie, precum şi numărul acesteia de pe film.Se vor realiza observaţii generale asupra elementelor cadrului geografic, se vor lămuri problemele pe care cercetătorul şi le-a pus în cadrul etapei anterioare.

- Etapa de cabinet: pe baza materialului adunat în etapele anterioare se trece la sinteză şi se realizează redactarea materialului

REZUMAT PARTEA %R.1

Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi: B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la Blache şi alţii. Secolul XX coincide cu crearea geografiei moderne.

Geografia are ca obiect de studiu mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care este un sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi regional. Denumirea obiectului geografiei a variat, i s-a spus mediu geografic, înveliş geografic, înveliş teritorial, înveliş terestru, iar în ultimul timp se tinde spre geosistem, sociogeosistem, înveliş landşaftic, mediu înconjurător. În componenţa sistemului geografic intră mai multe învelişuri: reliefosfera, hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera.

Caracteristicile sistemului geografic sunt: învelişul geografic este un sistem deschis, învelişul geografic este un sistem organizat-structurat, învelişul geografic este format din şase componente, învelişul geografic este un sistem unitar, învelişul geografic este un sistem funcţional, învelişul geografic este un sistem ierarhizat,autoreglarea, dinamica.



37

Geografia fizică este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de către Geografia fizică generală.Geografia fizică are următoarele ramuri:climatologie, hidrologie, geomorfologie, pedogeografie, biogeografie. Geografia se bazează pe următoarele metode: metoda analizei, metoda sintezei,metoda observaţiei, metoda comparativă,metoda stratigrafico-paleontologică,metoda analizei polenice,metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide,metoda statistico-matematică, metoda morfografică, metoda morfometrică,bloc-diagrama,metoda profilului geografic complex,schiţa panoramică, metoda diagramelor, metoda cartării geografice, metoda schiţelor de hartă, metoda crochiurilor, metoda profilurilor schematice.

In cadrul învelisului geografic actionează legi care se raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).

Pentru completarea cunoştinţelor dumneavoastră la acest

modul vă recomandăm: -Donisă,I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit.Didactică

şi Pedagogică, Bucureşti - Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit.

Corint, Bucureşti. - Kalesnik,S.V., (1959), Bazele geografiei fizice, Edit. Stiinţifică,

Bucureşti. - Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti. - Mehedinţi,S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă,

Edit. Naţională S.Ciornei, Bucureşti. - Mihăilescu,V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei,

Bucureşti. - Morariu,T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de

cercetare în geografia fizică, Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti.

- Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti.

- Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti

- Roşu,Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.



38

Partea 2

U=IVERSUL

Cuprinsul părţii 2: -Tabloul general al Universului…………………………………………………………. -Structurile din Univers…………………………………………………………………. -Originea şi evoluţia Universului………………………………………………………… -Calea Lactee (galaxia noastră)…………………………………………………………. -Sistemul Solar (planetar)…………………………………………………………………. -Soarele………………………………………………………………………………. -Planetele…………………………………………………………………………….. -Planetele interioare………………………………………………………………… -Planetele exterioare……………………………………………………………………….. -Corpuri mici în sistemul solar……………………………………………………………. Obiective: - cunoaşterea caracteristicilor principale ale Universului - însuşirea structurii Universului şi a structurilor componente - înţelegerea modului de formare al Universului - cunoaşterea celor mai importante însuşiri ale planetelor 2.1.Tabloul general al Universului

Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie extrem de variabile.De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimile decenii, limitele spaţiului relativ cunoscut sau depărtat tot mai mult pe măsura perfecţionării instrumentelor de observaţie şi înregistrări şi lărgirii câmpului informaţional.

Astronomii folosesc frecvent pentru acest spaţiu, temenul de Univers observabil sau Metagalaxia (fig.17).El ar constitui o parte redusă a Universului în care se află stele, galaxii etc.ce sunt detectate prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. La nivelul cunoaşterii actuale, limitele Metagalaxiei s-ar afla de la 5 miliarde ani lumină (a.l.) limita optică, la 10-15 miliarde a.l. (limita undelor radio recepţionate).Dincolo de Universul observabil s-ar afla Universul fizic (înconjoară pe cel observabil), un spaţiu în care corpurile sau structurile cereşti nu pot fi urmărite direct, dar prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care acestea le exercită asupra unor structuri din ariile observabile

Fig.17- Sisteme de corpuri cereşti văzute în Emisfera sudică- IELENICZ PAG.46

Caracteristici ale Universului

-Universul este considerat transparent, caracteristică pe care a dobândit-o la cca un milion de ani de la Big Bang.

-Universul este omogen întrucât, la scara lui, diversele componente apar ca distribuite uniform.



39

- Volumul Universului este apreciat la 1080 m³, iar masa de 2,5 x 1054 kg (90% sunt particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).

-Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m³, valoare extrem de mică, situaţie care împinge la supoziţia că „apare ca vid”. Precumpănesc atomii de H, He şi, la distanţă mare, cei de O, C, N.He.

-În ultimii ani, se vorbeşte tot mai mult de aşa-zisa „materie invizibilă”.Prezenţa ei este marcată între altele de unele efecte gravitaţionale anormale pe care le-ar determina. În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă 2.2. Structurile din Univers

Macrostructurile În cadrul Universului, componenta cu cea mai mare frecvenţă este

galaxia; cele peste 100 de miliarde de galaxii din Universul obsevabil se asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii(fig.18).

FIG.18. SISTEME DE GALAXII – IELENICZ pag.48 Galaxiile

Sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute de milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri diferite: sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare dispersate etc.

Galaxiile au o mişcare de rotaţie în jurul axei mici.În funcţie de viteză de rotaţie, ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică.

Masa galaxiilor variază între un miliard şi 1000 de miliarde mase solare (1,9 x 1030 kg); masa medie este de 100 miliarde mase solare.

Densitatea scade din centru spre periferia galaxiei. Cu cât galaxiile sunt la o distanţă mai mare cu atât viteza de

depărtare a unora, faţă de celelalte este mai mare. Există diferite clasificări ale galaxiilor:cunoscută este cea concepută

de E.Hubble care a avut drept criteriu forma. Conform acestui criteriu se disting: galaxii spirale, galaxii eliptice, galaxii neclarificate şigalaxii neregulate (fig.19).

Galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, fiind cele mai numeroase: sunt turtite, au nucleul sferic şi braţele spirale, aplatizate, de unde şi forma discoidală.Nucleul este alcătuit din stele bătrâne şi materie interstelară puţină iar braţele în formă de spirală sunt frecvent în număr de două până la şapte şi au o deschidere diferită.

Galaxii eliptice sunt mai puţin numeroase (doar 23%), mai evoluate, dar au dimensiuni variabile, turtire diferită în funcţie de viteza de rotaţie.Culoarea este roşie pentru că stelele sunt bătrâne.

La acestea se adaugă galaxiile neclarificate (12%) şi galaxiile neregulate (2% din total) care sunt tinere; au un nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.

FIG.19. Tipuri de galaxii- ATLAS

Grupul de galaxii (Clustere) Reprezintă un sistem alcătuit din galaxii, cu mărimi şi forme diferite,

distribuite neuniform.



40

Roiuri de galaxii (Superclustere)

Conţin grupuri de galaxii având în componenţă sute sau mii de galaxii.Se disting roiuri deschise cu formă neregulată şi o slabă concentrare spre centru şi globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru.

Superoiuri de galaxii

Sunt formate din cinci până la 40 de roiuri de galaxii şi ating un diametru de cca 60 milioane a.l.Zona centrală a unui superroi este de regulă ocupată de o galaxie „monstruasă”, cu o masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale,celelalte galaxii ale superroiului gravitează în jurul ei.

Mezostructurile cosmice

Roiuri de stele

Sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferită îndeosebi prin masă). La un roi se remarcă un nucleu, cu densitate mare dată de prezenţa unui număr mare de stele, el este înconjurat de o zonă largă cu stele mai puţine, diametrul roiului este de până la 150 pc.

Se disting două tipuri: - roiuri deschise, neregulate, sărace în stele (zeci sau sute de

stele), cu diametre de câţiva parseci. - roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de

mii de stele).Au diametre de până la 100 pc. şi frecvent o formă sferică.

Stelele Sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie.În ele este concentrată cea mai mare parte a materiei din galaxii şi deci din Univers.Au luat naştere, de regulă, după formarea galaxiilor, dar unele au apărut aproape concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a unei părţi din materia acesteia. Caracteristici generale:

- Luminozitatea care reprezintă energia emisă de o stea pe secundă variază între 106 şi 10-6, în raport cu cea a Soarelui.Ea depinde de mărimea şi temperatura stelei.

- Temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent între 2500 K şi 50.000 K.Stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000 K sunt considerate stele reci, iar cele la care aceasta este mai mare stele fierbinţi.

- Culoarea depinde de mărimea temperaturii, variază între albastru şi roşu.

- Compoziţia chimică este cca 70% - 75% H, 20 – 25% He, 5% alte elemente.

- Structural se disting: atmosfera stelară şi interiorul stelei.



41

- Vârsta stelelor variază de la 1 –2 miliarde ani.Cele mai mari au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi o viaţă scurtă (sub două milione ani).

Tipuri de stele Sunt diferenţiate îndeosebi prin luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie etc. (fig.20).

- Stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, rază de 0,5-5 raze solare, au o evoluţie lentă.

- Stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10 la 150 raze solare, luminozitate peste 100 de ori luminozitatea Soarelui.

- Stele supragigant au luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 de ori luminozitatea Soarelui, raze care depăşesc de peste 1000 de ori raza Soarelui, dar au şi cea mai scurtă viaţă .

- Stele pitice cu dimensiuni mici, dar cu masa apropiată de cea a Soarelui.

- Pulsari sunt stele aflate în faza finală de evoluţie; au rezultat prin explozia unei stele gigant sau supergigant.Diametrul pulsarilor este de câţiva kilometri, masele lor sunt mai mari decât masa Soarelui.

Fig.20. Tipuri de stele – IELENICZ pag. 22

- Găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate, dar în care densitatea este atât de mare încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă, sunt invizibile. - 6ovele reprezintă un episod termonuclear al unor stele normale sau pitice aflate în stare târzie de evoluţie. - Supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele gigant.

Materia interstelară Spaţiul între stele într-o galaxie nu este gol, ci conţine materie extrem de rarefiată sub formă de gaze, praf, particule subatomice.Acestea reprezintă cca 2% din masa galaxiei. Gazele cu ponderea cea mai mare sunt formate din ioni, atomi, molecule ionizate îndeosebi de oxigen, carbon, hidrogen, oxidril. Pulberile sunt reprezentate de particule submicronice (cristale de gheaţă, grafit) amestecate în mase de în mase de gaze provenite numai în urma exploziilor stelare.6orii cu concentrare mai mare de pulberi formează nebuloase pulverulente. În spaţiul interstelar este prevăzută şi radiaţia cosmică ce pătrunde din afara galaxiilor. Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Enumeraţi macrostructurile din Univers. 2.Cum se clasifică galaxiile după formă? 3.Ce sunt roiurile de stele şi cum se împart acestea? 4. Care sunt caracteristicile generale ale stelelor? 2.3.Originea şi evoluţia Universului



42

Formarea şi evoluţia Universului a reprezentat una din problemele cruciale care a stat în atenţia oamenilor de ştiinţă încă din cele mai vechi timpuri.Treptat lărgirea câmpului de observaţii astronomice, a teoriilor ştiinţifice, dezvoltarea fizicii, chimiei, matematicii – au creat condiţiile imaginării mai multor modele de evoluţie a Universului. Modelul Big Bang-ului (Marea Explozie iniţială) S-a impus în ultimile decenii, la baza lui stând teoria cosmologică a Universului în expansiune, susţinută de:

- legea lui Hubble, respectiv a îndepărtării galaxiilor unele de altele proporţional cu distanţa dintre ele;

- compoziţia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi He);

- radiaţia de fond care în prezent are 2,7 K.Aceasta din urmă a apărut după cca 300.000 de ani de la Big Bang, când plasma ajunsă la o temperatură de cca 3000K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate prefigurând viitoarele galaxii şi spaţii interglaciare.

În această concepţie, de la momentul Big Bang-ului, vârsta Universului este apreciată la 15-18 miliarde ani.În acest interval, procesele şi fenomenele s-au însumat în cadrul a două etape, fiecare cu mai multe faze, momente. Anterior momentului Big Bang (între momentul 0 şi 10-43), Universul este redus la o particulă extrem de mică (mai redusă decât un proton) numită holon (particula întregului).Concentrarea masei impunea valori enorme ale densităţii şi temperaturii (1032K) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizice cunoscute în prezent; este Universul quarcurilor. Etapa Universului radiativ (timpuriu) A durat cca un milion de ani timp în care, pe fondul general al expansiunii, s-au produs scăderea rapidă a temperaturii, densităţii şi presiunii, dominaţia particulelor elementare şi, în final, primele sinteze de nuclee ale elementelor uşoare (H, He). În cadrul ei, au fost câteva momente considerate ca semnificative în evoluţia Universului prin valorile principalilor parametri (temperatură, presiune, densitate, alcătuire, mărime). Un rol deosebit l-a avut temperatura de care s-a legat întregul eşafodaj al transformărilor fizico-chimice. La temperatura de 1012 şi 109 se face trecerea de la „supa de quarcuri” la o stare cu particule (protoni, neutroni, electroni).În intervalul termic de la un miliard la un milion K se realizează structuri de tipul nucleelor, un rol important avându-l forţa nucleară.La temperaturi mai mici de un milion K, nucleele captând electroni dau atomi (la început instabili).Pe măsura scăderii în continuare a temperaturii se trece la structuri moleculare. Momentul 0, cel al începutului (înaintea exploziei), corespund din punct de vedere fizic unei limite, dincolo de care nu se ştie cu precizie „ce-a fost”.Deci, aceasta este o limită a cunoaşterii şi nicidecum un moment ce-ar marca un „început”.



43

În prima secundă, Universul se va dilata, temperatura atinge pragul de 1010K şi începe trecerea quarcurilor în protoni, neutroni, fotoni. În secundele ce-au urmat, temperatura scade la un miliard K şi sub aceasta şi ca urmare încep să se desfăşoare reacţii nucleare rezultând primele nuclee de H şi He. În ultimii 300.000 de ani ai etapei, pe fondul general al scăderii temperaturii, numărul fotonilor se micşorează foarte mult, nucleosinteza trece pe prim-plan, iar la forţele nucleare se adaugă cele electromagnetice şi de aici structuri noi, stabile (atomii). La 3000 K, nucleosinteza se încheie, nucleele şi electronii se combină, rezultând atomi neutri. Încheierea etapei (la circa un milion de ani de la Big Bang) corespunde unei temperaturi de 1000 K. Etapa Universului material Se desfăşoară după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează prin predominarea materiei asupra radiaţiei. Predominarea materiei va declanşa forţa gravitaţională ce va determina o anumită structurare a materiei în galaxii, stele, planete, sateliţi.

În cadrul acestei etape au fost câteva momente semnificative. În primele 200 de milioane de ani, substanţa s-a concretizat mai întâi sub formă atomică şi moleculară.Sub efectul gravitaţiei s-a ajuns la aglomerări, iar prin concentrarea acestora au rezultat „norii cosmici” de tipul „protogalaxiilor” alcătuite predominant din H şi He. Prin concentrarea materiei, într-o nouă fază evolutivă s-a ajuns la primul sistem de galaxii. Marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de la începutul etapei a doua (materială) a evoluţiei Universului.

Aproape concomitent cu formarea galaxiilor s-a realizat şi prima generaţie de protostele. Prima generaţie, formată în urmă cu cca 10 miliarde de ani, a rezultat din comprimarea elementelor uşoare (îndeosebi He,H) provenite din nebuloasa primară, toate celelalte generaţii mai noi au inclus atât substanţă cosmică primară, dar şi substanţă rezultată din degradarea prin explozii (supernove) a unor stele mai vechi. În protostea, materia comprimată sub efectul gravitaţiei se încălzeşte dând naştere la temperaturi de câteva mii de grade, situaţie care favorizează ionizarea ei. Pe măsura creşterii temperaturii, culoarea devine mai deschisă. Când se ajunge la o valoare de câteva milioane K încep reacţiile termonucleare prin fuziunea nucleelor uşoare din plasmă; aceasta va fi principala sursă de producere a energiei.Protostelele care ajung la câteva miliarde de grade trec într-o fază de evoluţie nouă, cea de stea, în cadrul căreia se impune forţa nucleară. Dincolo de pragul de 5 miliarde K, nu se mai pot menţine legăturile care asigură existenţa nucleelor.Acestea trec în nucleoni, iar în evoluţia stelei se produce implozia nucleului ei urmată de expulzarea învelişurilor. Din ea nu mai rămâne decât nucleul foarte dens în care reacţiile termonucleare încetează treptat. Steaua se răceşte devenind un pulsar sau o gaură neagră. Materia expulzată se va întinde în nori gazoşi sau pulverulenţi pe mai mulţi ani lumină.

În evoluţia Universului în general, a galaxiei în particular, au rezultat mai multe generaţii de stele cu mase diferite.Cele mai vechi se află



44

în partea centrală a galaxiei unde, ca urmare, densitatea lor este ridicată.Generaţiile mai noi sunt legate de porţiunile exterioare ale galaxiei, ele fiind concentrate îndeosebi în braţele acesteia. 2.4. Calea Lactee (galaxia noastră)

Din Grupul Local de 24 galaxii face parte şi Galaxia noastră, sistem cosmic care conţin peste 150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite, respectiv numeroase grupuri şi roiuri, inclusiv Soarele. Deşi asupra ei s-au făcut observaţii încă din antichitate, când i s-a dat şi numele de Calea Lactee (galactos înseamnă „lapte”) datorită apariţiei sale pe bolta cerească sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele, târziu, după secolul XVII, a fost separat ca un sistem asupra căruia s-au realizat măsurători. Face parte din tipul galaxiilor spiral-turtite, cu un diametru de cca 30.000 parseci (pc). În cadrul structurii concentrice au fost separate: bulbul, cu diametrul de 200 pc., în formă de sferă turtită (central, pe cca 100 pc. este nucleul), cu densitatea cea mai mare de stele şi materie interstelară; discul, destul de turtit, cu stelele grupate mai ales în planul central; diametrul de 150.000 pc.; gazul interstelar şi stelele sunt concentrate în patru braţe ce pleacă din centrul galaxiei şi se desfăşoară în planul Ecuatorului galactic Galaxia are o mişcare de rotaţie în jurul axei de mici, cu viteză diferită de la un nivel la altul; ea creşte din centru până la o depărtare de 800-1000 pc după care scade. 2.5. Sistemul Solar (planetar) Caractere generale

Sistemul Solar inclus în Galaxia Calea Lactee este alcătuit, pe de o parte, dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele), iar pe de altă parte, din corpuri cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia (nouă planete, 50-100 mii asteroizi, din care cca 2300 cu dimensiuni mari, numeroşi meteoriţi şi comete). În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează aproape întreaga masă a acestuia – 99,87% (2 x 1030 kg).

Diametrul Soarelui este de 1,39 mil. Km, al planetelor variază între

3000 km (Pluton) şi 142 796 km (Jupiter), diametrele sateliţilor între 10 km şi 5262 km (Ganimede), ale asteroizilor între sub 1 km şi 1160 km (Ceres). Meteoriţii au frecvent dimensiuni submilimetrice.În sistem există un număr enorm de comete ale căror cozi variază între 100.000 km şi 100 milioane km lungime. Plantele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui, iar sateliţii în jurul planetelor , în baza legii atracţiei universale.

Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul. Deplasarea planetelor, asteroizilor şi a majorităţii sateliţilor se realizează frecvent pe orbite eliptice în sens direct. Orbitele planetelor sunt cuprinse în planuri cu oblicitate redusă.Sateliţii descriu orbite circulare situate, în majoritatea situaţiilor, în planul ecuatorial al planetelor. Cometele şi asteroizi au orbite oblice ale căror planuri intersectează planul ecuatorial al Soarelui prin unghiuri mari.



45

Concepţii privind alcătuirea Sistemului planetar

De-a lungul mileniilor, au fost elaborate diferite modele potrivit nivelului de cunoaştere şi al concepţiilor filosofice. În antichitatea greco-romană s-au impus două sisteme: sistemul geocentric şi sistemul heliocentric.

Teorii privitoare la formarea Sistemului Solar

Principalele teorii au fost elaborate începând cu secolul XVIII pe măsura acumulării de date din observaţii şi a progresului în matematică şi fizică.

Teoria lui Buffon (1747). Pământul a rezultat din materie desprinsă (expulzată) din Soare în urma ciocnirii acestuia cu o cometă de dimensiuni foarte mari. Acestei ipoteze i se opune în principal faptul că apropierea cometei de Soare ar fi dus (datorită tempertaurii mari) la volatizarea ei şi deci ciocnirea nu ar fi fost posibilă.

Teoria lui Immanuel Kant, formulată la 1754 în lucrarea Istoria universală a naturii şi teoria cerului, pleacă de la premisa existenţei unui haos primitiv, adică de la o nebuloasă cu materie pulverulentă şi gaze distribuite haotic.Prin ciocniri repetate s-au format Soarele, apoi planetele.

Teoria lui Pierre Simon de Laplace emisă, în 1796, în lucrarea Despre sistemul lumii.În faza primară există o nebuloasă de particule solide şi gaze. Concentrarea materiei sub efectul gravitaţiei a dus la apariţia Soarelui în centru, creşterea vitezei mişcării de rotaţie a determinat mărirea forţei centrifuge şi separarea treptată a unor inele de materie care se vor roti în jurul Soarelui.În cadrul inelelor prin concentrarea materiei s-a ajuns la formarea planetelor.

Teoria lui James H. Jeans a fost emisă în 1919.Fizicianul englez pleacă de la ipoteza că planetele s-au format dintr-o uriaşă protuberanţă expulzată din Soare, ca urmare a atracţiei exercitată de o altă stea care a trecut la mică distanţă de aceasta.

Teoria lui C. Von Weizsäcker (teoria turbulentă) formulată în 1943. În spaţiul viitorului Sistem Solar existau praf şi gaze rezultate din expulzări din Soare, dar şi de provenienţă primară cosmică.

Teoria lui Otto I. Schmidt (1943) are la bază următoarele idei: • în Galaxie există numeroşi nori de praf şi gaze (nebuloase); • Soarele în deplasarea lui a intersectat o astfel de nebuloasă pe

care a captat-o; norul de particule şi gaze captate se vor roti în jurul său sub influenţa forţei de atracţie;

• particulele se vor ciocni ducând la concentrarea materiei în mai multe sectoare;

• în apropierea Soarelui unele particule au fost captate de acesta, iar altele au fost respinse de presiunea radiaţiei solare; de asemenea, componenţii (uşori) situaţi la o distanţă redusă au fost volatizaţi datorită căldurii, iar la distanţe foarte mari, materia iniţială s-a păstrat (gaze şi particule).În apropierea Soarelui au luat naştere planete mici, cu densitate mare, rotire înceată şi fără sau cu puţini sateliţi, iar la distanţe mari s-au născut planete-gigant cu densitate mică, rotire rapidă şi cu mulţi sateliţi.



46

După 1970, au apărut alte teorii şi ipoteze care au dus la imaginarea altor modele de formare şi evoluţie a Sistemului Solar. 2.6. Soarele

Date generale Soarele, stea de mărime mijlocie (pitică galbenă), se află la 9375 parseci (pc) de centrul Galaxiei şi la 15 pc. deasupra planului Ecuatorului galactic.Este steaua cea mai apropiată de Pământ (cca 150 mil. km parcurşi de lumină în 8'20"), ca formă este o sferă de gaz incandescent care înglobează 99,9% din masa Sistemului Solar; are un volum de 1,4 x 1027 m3 (de 1,3 milioane ori volumul Terrei), o suprafaţă de 6,08 x 1018 m2 (de 11.900 ori mai mare ca a Pământului), o rază ecuatorială de 109,2 ori mai mare decât cea terestră; în centru (interior), temperatura este de 15 milioane K, iar la suprafaţă de 5700 K (asigură o luminozitate de 3,9 x 1023 Kw); forţa de gravitaţie este de 27,9 ori mai mare ca cea terestră). Structura internă a Soarelui Modelul structural al stelei prezintă două părţi: interiorul (centrul) şi atmosfera, fiecare cu mai multe învelişuri (fig.21). Fig.21 Structura Soarelui CURS IDDpag.46 Interiorul stelei (Corpul Soarelui) Corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri.

6ucleul, în centrul Soarelui, se desfăşoară pe o distanţă de 0,2 –0,3 din rază. Este alcătuit din H (cca 50%), He (40%), elemente grele (2%). Densitatea materiei este de 158g/cm3, iar presiunea în jur de 100 – 200 mild. Atmosfere. Au loc intense reacţii termonucleare ce asigură temperaturi de peste 15 mil. K.

Zona radiativă este învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare întinzându-se până la 0,8 din raza acestuia.În cadrul ei, conţinutul în H este mai mare (70%).Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub formă de radiaţie electromagnetică.

Zona convectivă face trecerea la atmosferă.Energia este transferată spre exterior prin curenţi de convecţie.

Atmosfera solară

Fotosfera (fotos, în limba greacă lumină) este principala parte a atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întrega lumină emanată de Soare, are o grosime de 300 – 500 km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. Gazele sunt rarefiate, de unde o densitate de 10-3 – 10-5 kg/m3, o presiune de 0,01 atm. şi temperaturi de 7 000 K, în bază şi 4 000 (4 500) K la partea superioară. Chimic, este un amestec de gaze, respectiv 92% H, 7,8% He şi 0,2% alte elemente.Toată energia solară care ajunge pe Pământ provine din emanaţia fotosferei.

Principalele fenomene din fotosferă sunt:



47

Granulele ce apar ca „puncte” dese şi sunt provocate de curenţii de convecţie din zona convectivă care stăpung uneori fotosfera. Au diametre de cca 200 – 2 000

Faculele sunt areale cu strălucire mai mare, decât restul fotosferei şi se află în jurul petelor.Apar ca urmare a intensificării locale a câmpului magnetic consecinţă a creşterii activităţilor convective.Temperatura este de 200 – 300 K mai mare decât a restului fotosferei.

Petele sunt areale cu dimensiuni variabile (mici când activitatea Soarelui este redusă şi mari, cu dimensiuni de zeci de mii de km, când aceasta este maximă) care apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate.Au diametre de la câteva sute de km la zeci de ori diametrul Terrei.Corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are valorile cele mai ridicate.În aceste areale, temperatura (4000 K) este mai redusă, faţă de restul fotosferei.

Cromosfera (cromos, culoare în limba greacă) se desfăşoară la exteriorul fotosferei având grosimea de 10 – 15 mii km fiind vizibilă în timpul eclipselor solare (apare ca un inel purpuriu de unde a derivat şi denumirea).Este alcătuită din gaze extrem de rarefiate şi dispuse neuniform; are o densitate medie de cca 10-12 kg/m3. Tempertaura la contactul cu fotosfera este de 4000 – 4500 K, în mijloc de 15.000 K, iar la exterior, pe măsura scăderii densităţii, ajunge la peste 0,5 mil.K. În cromosferă, se produc mai multe fenomene:

Spicule în puncte de concentrare a câmpului magnetic.Sunt jeturi de gaze, ceva mai reci şi dense, care se ridică neregulat din cromosferă în coroana solară.Au diametre în jur de 600 km, înălţimi de 10 – 12 mii km şi viteze de 20 – 25 km/s.Durata fenomenului este de 2 – 3 minute în ascensiune şi 10 – 15 minute în faza descendentă, de împrăştiere. Erupţii cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din cromosferă.

Coroana solară este învelişul exterior al atmosferei solare dezvoltat inegal într-un spaţiu circumscris de mai multe raze solare. Se separă o coroană interioară de cca două raze solare şi una exterioară până la 10 raze solare.Masa coroanei reprezintă 10-15 din aceea a Soarelui având o densitate ce scade lent spre exterior de la 10-12 kg/m3 la 10-20 kg/m3 (fig.22). La partea superioară a cromosferei se produc erupţii masive, ce se extind în coroană. Cele mai importante sunt portuberanţele.Acestea alcătuiesc jerbe uriaşe (lungimi de sute de mii de km şi lăţimi de 6000 – 10.000 km) formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari. Sunt separate: portuberanţe calme şi portuberanţe eruptive.

Soarele emite în spaţiul interplanetar, în afară de radiaţia electromagnetică şi radiaţie corpusculară sub forma vântului solar. Aceasta este alcătuită din electroni, protoni, ioni emişi din coroană. Vântul solar exercită presiuni asupra magnetosferei, formarea aurolelor polare, furtuni magnetice. FIG.22 – COROANA SOLARĂ-ATLAS Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt argumentele în sprijinul Teoriei cosmologice a Universului în expansiune? 2. Ce este momentul 0? 3.Care sunt caracteristicile galaxiei noastre?



48

4.Care sunt teoriile privitoare la formarea sistemului solar? Dezvoltaţi la alegere una dintre aceste teorii? 2.7.Planetele

Caractere generale Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în

jurul căreia descriu orbite, frecvent eliptic, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc de la stea. Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc, cu mişcare proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească. În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către W. Herschel, 6eptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh.După unele păreri, ar mai exista şi alte planete la distanţe foarte mari (peste 50 u.a) sau chiar între Soare şi Mercur (planeta Vulcano nu s-a confirmat). Privite de pe Pământ, prin telescoape, planetele au forma unor discuri cu dimensiuni şi culori diferite.Cu ochiul liber pot fi observate doar şase planete (fac excepţie Neptun şi Pluto sau Pluton care sunt şi cele mai îndepărtate) care aparent, ca mărime, se apropie de stele. Planetele se află la distanţe diferite faţă de Soare: cea mai apropiată este Mercur (0,4 u.a.), iar cea mai depărtată este Pluton (cca 40 u.a.).Mercur, Venus, Terra şi Marte au caracteristici fizice apropiate; ele au fost numite planete telurice (tellur-pământ). Sunt corpuri solide, cu un nucleu feros, o manta cu grosime mare şi scoarţă alcătuită precumpănitor din silicaţi. Densitatea medie variază de la 3,42 la 5,52 g/m3, au o atmosferă mai mult sau mai puţin densă formată din gaze rezultate în procesul evoluţiei lor. Planetele Jupiter, Saturn, Uranus, 6eptun şi Pluton au dimensiuni foarte mari (raza între 24.300 km la Neptun şi 71.398 km la Jupiter; masa între 8,69 x 1023 kg Uranus şi 189,9 x 1023 kg la Jupiter) de unde şi denumirea de planete-gigant (fig.23).Sunt însă alcătuite precumpănitor din elemente uşoare şi, ca urmare, valorile densităţilor variază dela 0,70 la Saturn la 1,3 la Jupiter. Planetele execută mişcări de revoluţie pe orbite în jurul Soarelui, conform legilor lui Kepler, în intervalele de 0,24 de ani (Mercur) şi 248 de ani (Pluton). Planetele, în deplasarea lor pe orbite, se vor afla în poziţii diferite, în raport cu Soarele şi cu Pământul (fig.24). Planetele au mişcări de rotaţie în jurul axei care înfăptuiesc în timp diferit: la planetele gigant (exterioare) între 9,8 ore, la Jupiter şi la 17,9 ore, la Neptun; la planetele - Marte şi Pământ în jur de 24 de ore, iar maximele la Mercur 58,6 de zile şi Venus 243 de zile.Ca urmare, gradul de turtire este diferit (de la 0 la Mercur, 0,09 Venus, la 0,1 la Saturn şi 0,06 la Jupiter). Mărimea vitezei de rotaţie actuală este mai mică, decât cea pe care planetele au avut-o la începutul evoluţiei lor, cauza este efectul mareic exercitat de Soare şi atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (în acelaşi sens cu cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care au o mişcare retrogradă



49

Fig.23. Dimensiunile comparative ale planetelor- CURS IDDpag.49 În afară de planetele Mercur şi Venus, toate celelalte planete au sateliţi.În Sistemul Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus (15).În ordinea mărimii, impusă de valoarea diametrului, şapte sateliţi depăşesc 3000 km (Ganymede 5262 km, Titan 5160 km, Callisto 4800 km, Io 3650 km, Triton 3500 km, Luna 3476 km, Europa 3138 km), 10 oscilează între 1000 şi 1500 km, iar restul sunt limitaţi la câţiva zeci sau câteva sute de kilometri. Deplasarea sateliţilor se face în sens direct, pe orbite aproape circulare, în marea majoritate a situaţiilor aflate în planul ecuatorial al planetei.În câteva cazuri se produce şi o mişcare retrogradă (sunt consideraţi asteroizi captaţi Sunt alcătuiţi din elemente uşoare, fapt ce determină ca valorile densităţii doar în trei situaţii să depăşească 3 g/cm3 (Io 3,55 şi Europa 3,04), în rest fiind sub 2,5 g/cm3 (frecvent sub 1,5 g/cm3). Fig.24. Raporturi spaţiale şi mase comparate între planetele sistemului solar - curs IDD-pag.49 2.8. Planetele interioare

Mercur Este cea mai apropiată planetă de Soare, aflându-se la o distanţă

medie, faţă de Pământ de 92 mil. Km.Este una din planetele cele mai mici din Sistemul Solar.

Mişcarea de revoluţie se face în 87,9 zile, cu o viteză medie de 48 km/s, pe o orbită alungită (semiaxa mare este de 0,38 u.a.), cu o excentricitate de 0,2.Planul orbitei face cu cel al eclipticei un unghi de 70.

Mişcarea de rotaţie este lentă. Se realizează în 58,6 zile.Ca urmare, turtirea planetei este mică (1%)..Este singura planetă care practic nu are atmosferă.

S-a format la fel ca şi la celelalte planete, acum 4,6 mild. ani, prin concentrarea materiei de pe un inel al discului de acreţie. Planeta este alcătuită preponderent din elemente grele. Planeta are un câmp magnetic slab şi e determinat probabil de existenţa unor curenţi de convecţie în nucleu sau din traversarea liniilor de forţă ale câmpului magnetic solar. În componenţa reliefului, foarte accidentat, intră: cratere, platouri, culmi, crăpături (fracturi) cu dimensiuni variabil.Este rezultatul impactului cu meteoriţi, asteroizi şi a variaţiilor termice.Se presupune şi o activitate vulcanică. Peste 70% din suprafaţa planetei prezintă cratere foarte vechi, iar 20% cratere mai puţine şi noi. Platourile, câmpiile au rezultat din materie bazaltică produsă prin topirea scoarţei în timpul impactului cu meteoriţii, dar mai ales prin ieşirea materiei din manta prin fracturile create în scoarţă prin impactul cu meteoriţii.

Pe suprafaţa planetei apar numeroase falii (crăpături) unele cu dimensiuni foarte mari.

Lipsa atmosferei şi viteza de rotaţie redusă face ca diferenţa între valorile temperaturilor înregistrate la nivelul scoarţei pe cele două emisfere – însorită şi umbrită – să fie foarte mare.



50

Venus Este a doua planetă în Sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare (0,72 u.a.; 108 mil. km) şi cea mai apropiată de Pământ (41 mil. km la conjuncţia inferioară şi 258 mil. km la conjuncţia superioară). După Soare şi Lună, Venus este cel mai strălucitor obiect de pe bolta cerească.Venus este planeta care prin mărimile fizice se apropie cel mai mult de Pământ. Planeta are o mişcare de rotaţie retrogradă de la este la vest, foarte lentă, fapt ce determină o turtire redusă. Structura planetei este puţin cunoscută, importantă fiind o scoarţă mai grasă decât a Pământului (100 km), cu un strat granitic (pe aproape 80% din suprafaţa planetei) şi un strat bazaltic. Relieful planetei este variat cu zone înalte, depresiuni, platouri şi fracturi. Relieful a rezultat prin trei mecanisme: tectonic, în primele două miliarde de ani, a impus fragmentarea crustei primare care a suferit o evoluţie de tip „rift”, rezultând o succesiune de depresiuni şi creste montane paralele; erupţii vulcanice ce au creat aparatele vulcanice Theia Mons, Maxwell Mons, Caldeira Colette, impactul cu meteoriţii (îndeosebi în Marea Câmpie Venusiană) foarte activ cu cca 2 mild. de ani în urmă.

În definitivarea reliefului, rol important l-au avut alterarea şi vântul (fărămiţarea materialelor şi acumularea lor în depresiuni). Principalele forme de relief sunt reprezentate de continente şi mări ( ale căror nume sunt inspirate din mitologie), la care se adaugă altele cu dimensiuni mai mici.Continentele sunt: Afrodita, Ishtar, Beta Regio, Alpha Regio, Marea Câmpie Venusiană. Atmosfera e dominată de formaţiuni noroase, concentrate în trei niveluri, între altitudinile de 45 km şi 70 km.În compoziţia atmosferei se includ CO2 (peste 90%), O2 (0,4%), N (5-7%), vapori de apă, H (0,8%), SO2 şi picături de H2SO4 (rezultă prin procese fotochimice, impuse de radiaţia ultravioletă; CO2 eliberează O care se combină cu SO2 şi dă SO3 iar acesta cu apa dă H2S04). 2.9. Planetele exterioare

Marte A patra planetă de la Soare, Marte este situat la o depărtare de astru solar de 1,52 u.a., iar faţă de Pământ între 54 mil. km, la poziţia minimă şi 400 mil. km la conjuncţia maximă. Are caracteristici apropiate de cele ale Pământului Astfel:

- raza medie este de 0,54 din cea a Pământului; - axa polilor este cu 36 km mai mică, decât cea ecuatorială; - masa este de cca 10 ori mai mare decât a Lunii şi doar 0,1 din

cea a Pământului; - acceleraţia gravitaţională este de 2,3 mai mică faţă de Terra; - execută o mişcare de rotaţie în 24h 34'22"; - are un câmp magnetic slab (2% din valoarea celui terestru); - are doi sateliţi: Phobos şi Deimos.

Structura planetei este apropiată de cea a Pământului, fiind formată din: crustă (grosime 50 km) străbătută în primul miliard de ani de coşuri



51

vulcanice prin care era expulzată materia topită din adânc (un amestec bogat în Fe, Mg, Ca); la suprafaţă există praf (silicaţi) amestecat cu apă (1%) şi CO2 îngheţate; mantaua este alcătuită din roci ultrabazice (olivină) cu densitatea de 3 – 4 g/cm3; nucleul (1500 – 2000) este bogat în elemente grele (fier, nichel) ceea ce impune o densitate de 7-8 g/cm3. Relieful este foarte vechi, moştenit din primele etape ale evoluţiei (mai ales în emisfera sudică) şi este rezultatul activităţii vulcanice, bombardamentului efectuat de meteoriţi, eroziunii apei în primele etape ale evoluţiei şi acţiunii vântului (fig.25). Denivelarea maximă existentă între zona cea mai înaltă (Olimpus, 15 km) şi cea mai coborâtă (10 km în fosă) este de cca 25 km; Craterele meteoritice sunt de două ori mai numeroase, faţă de cele de pe Lună şi au adâncimi sub 100 m. Văile sunt sinuoase şi bine înrămurate, dovadă a unor scurgeri vechi într-o etapă pluvială. Se disting trei tipuri de văi : văi înguste în formă de „V” (lăţimi sub 1 km; lungimi de zeci de km); văi cu fundul larg (apa a curs mai mult); văi mari cu profil calibrat legate de topirea bruscă a gheţii sub efectul activităţii vulcanice, erupţiilor de ape arteziene aflate sub presiune, al lichefierii sedimentelor fine saturate în apă, al eroziunii glaciare. Câmpurile de nisip (erguri) sunt prezente pe fundul unor depresiuni mari şi indică direcţia vânturilor dominante. Atmosfera este rarefiată, densitatea ei fiind de 150 de ori mai mică decât aceea a atmosferei Pământului. În compoziţia chimică intră CO2 (mai mult de 95%), N (2,7%), Ar (1,6), O (0,13%), gaze rare.Apa este în cantitate foarte mică. Vaporii de apă condensează în jurul particulelor de praf în timpul furtunilor care le deplasează spre latitudinile mari Marte primeşte de două-trei ori mai puţină radiaţie solară în raport cu Terra. Temperaturile variază mult în timpul zilei (ciclul diurn).Astfel, valorile termice diurne în zona ecuatorială sunt de 15 – 200C, pentru ca noaptea să scadă la – 400C (în regiunea calotelor glaciar-polare se ajunge la sub –1200). Pe planeta Marte există vânturi puternice, ele fiind generate de diferenţele termice dintre zona caldă şi zonele reci polare.Masele de aer se ridică în zona ecuatorului şi la latitudine se deplasează spre nord şi sud până la latitudinea de cca 250 unde se produce coborârea la nivelul solului şi, de aici, către ecuator (deci circuite similare cu cele de pe Terra).La latitudini medii, se înregistrează l anivelul solului o mişcare a aerului spre est, iar la latitudini de 30-400 alta către vest.Este zona cu o dinamică activă a ciclonilor şi anticiclonilor ce impun şi transportul spre poli. Înclinarea axei pe planul orbitei favorizează existenţa anotimpurilor. În poziţia planetei la periheliu, aceasta primeşte cu 40% mai multă energie solară decât la afeliu (pe Terra difernţa este doar de 3%).Ca urmare, în emisfera sudică verile şi primăverile sunt scurte şi calde, iar iernile şi toamnele sunt lungi şi reci.Invers pentru emisfera nordică.În sezonul cald, calota polară sudică se restrânge, dar nu dispare, pe când în cea nordică aceasta se topeşte destul de frecvent.De asemenea, oscilează şi zonele de activitate a vântului materializate în extinderea sau limitarea suprafeţelor cu praf (culoare deschisă) su a celor de pe care praful a fost spulberat (culoare închisă). Planeta are doi sateliţi naturali Phobos şi Deimos descoperiţi în 1877.



52

Au formă neregulată, pe suprafaţa lor sunt cratere şi regolit.Se deplasează pe orbite circulare aflate aproape în planul ecuatorial al planetei; perioada de rotaţie este egală cu cea de revoluţie şi, ca urmare, arată aceeaşi faţă spre planetă. Jupiter (Iupiter) Ca planetă exterioară, Jupiter (fig.25), al doilea corp ca mărime din Sistemul Solar, se află la o depărtare de Soare de 5,2 u.a. Principalele carcteristici ale planetei sunt: -Raza medie este de cca 11,2 ori mai mare decât cea a Pământului; între raza polară şi cea ecuatorială este o diferenţă de 8780 km. -Masa este de 318 ori mai mare comparativ cu a Pământului, respectiv de 1/1047 din cea a masei Soarelui şi de peste două ori masa tuturor planetelor.Volumul este de 1317 ori mai mare decât cel al Terrei. - Densitatea planetei este redusă echivalând cu 0,24 din cea terestră. - Are 16 sateliţi. Jupiter este alcătuit dintr-un nucleu şi o manta lichidă. 6ucleul, aproape 10.000 – 14.000 km, constituie un miez planetar format din elemente grele (fier). Mantaua (învelişul lichid) are cca 60.000 km grosime şi este formată din hidrogen şi heliu lichefiate. Atmosfera are o grosime de peste 1000 km. Compoziţia aerului constă din: 82% hidrogen; 17% heliu; 0,05 metan; 0,01% amoniac şi, în cantităţi mici, vapori de apă, sulf, azot etc.Este o compoziţie moştenită din primele etape ale evoluţiei planetei.Existenţa elementelor uşoare este legată de distanţa enormă, faţă de Soare şi de forţa de gravitaţie mare care au împiedicat pierderea elementelor uşoare. Specific lui Jupiter este Marea Pată Roşie din emisfera sudică (lungimea 24.000 km, lăţimea peste 12.000 km) considerată un anticiclon cu activitate continuă care se deplasează în jurul planetei în cca şase zile (100 m/s).Mişcarea petelor mai mici din vecinătatea Marei Pete Roşii se face mai repede. Planeta are 16 sateliţi.În funcţie de diametru se disting patru sateliţi mari (valori între 5262 km la Ganimede şi 3138 km la Europa) şi 12 mici (sub 200 km). Orbitele primilor opt sateliţi sunt circulare sau uşor eliptice şi se află în sau foarte aproape de planul Ecuatorial al planetei. Primii 12 sateliţi au o mişcare de revoluţie în sens direct, pe când ultimii (Ananke, Carme, Pasiphae şi Sinope) în sens retrograd (sunt consideraţi ca asteroizi captaţi).. Asteroizii din spaţiul lui Jupiter alcătuiesc două grupuri care au primit numele de asteroizi greci – Ahile, 6estor, Agamemnon, Ajax – şi asteroizi troieni – Priam, Enea; se află pe orbita planetei pe care o preced şi, respectiv urmează la o depărtare de 1/6 din lungimea orbitei lui Jupiter. Saturn Este a şasea planetă de la Soare, la o distanţă medie de 9,55 u.a.

- Raza medie depăşeşte de 9,4 ori raza Pământului, iar raza polară reprezintă 0,9 din cea ecuatorială.

- Masa planetei este de 95,2 ori mai mare decât cea a Pământului. - Volumul lui Saturn îl depăşeşte pe cel terestru de 762 ori. - Acceleraţia gravitaţiei reprezintă cca 0,9 din cea terestră.



53

Structura planetei este formată dintr-un nucleu solid format din silicaţi, oxizi metalici şi gheaţă, o manta (1/4 din rază) alcătuită din hidrogen atomic, în stare fizcă metalică cu o presiune şi temperatură foarte mari ce cresc spre contactul cu nucleul (fig.25). Atmosfera planetei este alcătuită predominant din hidrogen (în jur de 83%), apoi heliu (11%) şi urme de metan, amoniac, carbon etc.În structură se disting: troposfera şi stratosfera cu componenţi gazoşi – uniform amestecaţi.Exosfera este un amestec rarefiat de H, He în stare atomică şi moleculară. Cele mai impresionante din Sistemul Solar, inelele – mici corpuri cosmice – sunt notate în ordinea depărtării de la planetă.Inelele sunt alcătuite din praf, pietricele, bolovani în interior şi blocuri cu diametre de sute de kilometri la exterior.Acestea din urmă împiedică şi blocuri cu diametre de sute de kilometri la exterior. Până în prezent au fost identificaţi 18 sateliţi care se află la distanţe mari, în marea lor majoritate în afara inelelor. Uranus Este a şaptea planetă în sistemul Solar în ordinea depărtării de Soare (19,2 u.a.) şi a treia ca masă. -Raza medie este de 3,81 ori mai mare, decât a Terrei. -Densitatea reprezintă 1/4 din cea a Terrei. -Energia primită da la Soare echivalează cu a 400-a parte din aceea care ajunge pe Pământ. -Acceleraţia gravitaţiei este mai mică decât cea terestră Structura planetei relevă un nucleu, cu o rază de cca 7500 km, alcătuit din silicaţi şi fier, cu o temperatură de cca 10.000ºC şi presiune mare, cu materia în stare solidă su lichidă şi o manta de cca 10.000 km grosime din gheaţă de metan, apă şi amoniac. Atmosfera planetei este subţire are cca 8.000 km grosime; la exterior este rarefiată şi conţine îndeosebi hidrogen atomic.În vecinătatea planetei, pe cca 6 km, ea este mai densă (precumpănesc: hidrogenul, heliul şi urme de metan) şi are o culoare legată de prezenţa metanului (radiaţiile roşu-portocaliu sunt absorbite de acesta). Inelele şi sateliţii planetei Uranus sunt întunecate, înguste şi compuse din particule mici, rareori din bolovani, din blocuri de rocă şi gheaţă cu diametre de până la 1 km.Până în prezent au fost descoperiţi 15 sateliţi, din care cei mai mari (cinci) şi mai depărtaţi au o mişcare de revoluţie retrogradă, iar ceilalţi una directă. Cei mai importanţi sateliţi sunt: Oberon, Titania, Umbriel, Ariel; Miranda. =eptun Este a opta planetă de la Soare la o depărtare de 30,1 u.a. Are un diametru de 3,7 ori mai mare decât cel al Pământului.Cu toate că este o planetă gigant, ea nu se observă cu ochiul liber datorită distanţei mari la care se află (fig.25).

- Masa planetei o depăşeşte pe cea a Terrei de 17,2 ori, fiind a treia în grupul celor gigant.



54

- Densitatea medie (1,76 g/cm3) reprezintă cam 1/3 din valoarea celei terestre, dar şi cea mai densă din grupul planetelor-gigant.

- Mişcarea de rotaţie este rapidă (17,8 ore la exterior şi 16,7 ore în inteerior, iar axa de rotaţie (290) este mai înclinată decât cea teerestră.

- Ecuatorul planetei face cu planul orbitei un unghi de 29,50. Structura planetei are spre interior un miez solid (nucleu) format probabil din silicaţi şi fier, cu o grosime de 7000 km, care este înconjurat de un înveliş lichid gros (cca 10.000 km) alcătuit din metan, amoniac etc. Atmosfera (cca 7500 km grosime) este formată din metan, amoniac, hidrogen şi alte elemente.Se apreciază că temperatura la nivelul ei este de – 2000C.Se presupune existenţa unui câmp magnetic însemnat. Pluton Reprezintă cea mai mică planetă din Sistemul Solar şi a noua planetă în ordinea depărtării de Soare, în medie de 39, 438 u.a. (5,8 mild. km).

- Diametrul planetei, în jur de 3000 km, este mai ic decât cel al Lunii (cca 1/4 din cel terestru).

- Masa planetei reprezintă 1/6 din cea a Lunii. - Densitatea mică (0,2 din cea a Terrei) a condus la ipoteza că

planeta este alcătuită din gheaţă. Are o atmosferă subţire alcătuită din metan şi un singur satelit, Charon, cu un diametru de 1200 km şi se deplasează pe o orbită circulară. FIG 25- Planete-Atlas 2.10. Corpuri mici în sistemul solar Asteroizii Reprezintă corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite elptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul între orbitele planetelor Marte şi Jupiter (fig.26). Fig.26 – Poziţia cosmică a asteroizilor- IELENICZ pag.108 Se folosesc doi termeni: asteroid, cu sens de „asemănător aştrilor”, adică stelelor (imaginea recepţionată de la cei mai mari se apropie de aceea a stelelor) şi planetoid (planetele cu dimensiuni foarte mici).Există 2280 de asteroizi cărora lis-au stabilit diferite caracteristici, dar se presupune mai multe zeci de mii. În zona dintre Marte şi Jupiter există o grupare de cca 1000 de asteroizi, din care 30 se deplasează pe orbite eliptice foarte lungi intersectând orbitele planetelor interne lui Marte. Forma asteroizilor este neregulată.doar cei mai mari (peste 200 km în diametru) se apropie de o sferă. Originea asteroizilor este necunoscută, teoriile fiind mai mult ipotetice. Prima consideră că asteroizi au rezultat din distrugerea unei planete cu dimensiuni apropiate Terrei (diametrul de cca 6000 km).Acestă planetă ipotetică a fost numită Phanteon.I se opune ca argument principal faptul că toţi asteroizii nu dau însumat o masă mai mare decât a Lunii. A doua teorie este numită „a planetei ratate”.Se consideră că în zona dintre



55

Marte şi Jupiter, procesul de concentrare a materiei din discul de acreţie a fost lent şi nu a dus decât la apariţia de forme simple de tipul planetoizilor.Jupiter, cu puternica sa forţă de atracţie, a împiedicat realizarea planetei. Asteroizii datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi, de asemenea, marea majoritate nu au sateliţi. Meteoriţi Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră se folosesc mai mulţi termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se înregistreză în timpul contactului dintre acesta şi atmosfera terestră. Primul termen pleacă de la dimensiuni (particule meteorice pentru cele submilimetrice; meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde dau cratere). Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii (parţială sau totală) a atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul extraterestru.În limbaj popular sunt anumite „stele căzătoare” întrucât apar ca puncte strălucitoare ce se deplasează de pe bolta ceresacă spre suprafaţa terestră(fig.27). FIG.27- Imaginea luminoasă a unui meteorit-ATLAS Fig. 28- Crater meteoritic- ATLAS Fenomenul se înregistreză frecvent la o depărtare de suprafaţa terstră cuprinsă între 120 şi 80 km.Meteoriţii intră în atmosferă cu viteze mari (de la 5-10 km/s la câţiva zeci de km pe secundă) şi, datorită frecării cu aerul, se încălzesc şi se volatilizează treptat.Rezultă o lumină a cărei culoare variază de la un meteorit la altul (datorită compoziţiei chimice diferite) şi la acelaşi meteorit din momentul intrării în atmosferă (roşcată) şi până la arderea completă (roşie, galbenă, albă şi fum-gri). Pătrunderea meteoriţilor în atmosferă depinde de unghiul pe care traiectoria lor îl face cu suprafaţa atmosferei terestre.Dacă acesta este mic (traiectoria aproape tangentă), atunci acesta este azvârlit în afară şi îşi va continua periplul interplanetar.Dacă unghiul va fi perpendicular pe suprafaţa atmosferei, atunci el va pătrunde şi va ajunge sau nu la suprafaţa terstră, în funcţie de volumul şi alcătuirea sa, apărând mari –cratere (fig. 28). Originea meteoriţilor este fie din degradarea cometelor în fazele de trecere prin periheliu (elementele desprinse s-au încadrat într-un roi care a căpătat o orbită heliconcentrică), iar alţii au provenit din distrugerea unor asteroizi. Deplasarea lor în atmosferă este marcată de o strălucire puternică (magnitudine 5), ce se amplifică pe măsura apropierii de suprafaţa terestră, dezvoltarea unei unde de şoc, fenomene acustice (tunete) şi o „coadă” lungă de fum. Presiunea enormă ce se exercită asupra locului, în vecinătatea contactului cu suprafaţa terestră, de aerul comprimat, duce la explodarea lui înainte de impact. Solul va fi izbit puternic de unda de şoc care va crea un crater mare; în jurul acestuia, bucăţile din fostul bolid (cu greutăţi sub 0,5 t) vor crea alte cratere cu diametre mult mai mici. Cometele



56

Sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura apropierii de Soare, şi la periheliu, datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile corpului lor cresc enorm fiind vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber.Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”. Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi coadă. 6ucleul reprezintă componentul principal, este permanent şi din el se dezvoltă celelalte elemnete pe măsura apropierii de Soare.Constituie un amestec îngheţat de pulberi solide cu dimensiuni variate. Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare.Când cometa se apropie mult de Soare se eliberează chiar componente metalice.Structural se separă: un înveliş interior, la contactul cu nucleul (abundă particule fine), un înveliş intermediar (gaze, particule fine într-o agitaţie mare) şi un înveliş exterior cu strălucire mai mică (precumpănesc ionii, atomii). Coada apare ca o fâşie luminoasă cu înfăţişare conică şi frecvent curbată, în raport cu direcţia Soare-nucleu.Ea continuă capul cometei în direcţia opusă Soarelui.are dimensiuni foarte mari, uneori depăşind 100 mil. km lungime. Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate catităţi de gaze tot mai mari.În acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar.Ca urmare, gazele şi particulele ce se desprind din nucleu formează coada care este orientată în sens invers deplasării cometei.Din momentul depărtării de periheliu, coada capătă o poziţie inversă, în raport cu sensul deplasării cometei. Deplasarea cometelor se realizează pe orbite cu formă şi dimensiuni diferite.Există comete cu orbite circulare (număr mic), comete cu orbite eliptice, comete cu orbite ce trec de la eliptice la parabolice şi hiperbolice (cca 50).După durata mişcării de revoluţie, ele se împart în:comete periodice şi comete neperiodice.Mai cunoscute sunt: Encke, Halley, Herchel Rigollet. Originea cometelor: Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) conform căreia Soarele în drumul său trece printr-o nebuloasă şi atrage o parte din materia acesteia care se va înscrie pe diferite orbite. Ipoteza originii planetare conform căreia cometele au rezultat din explozia unei planete.Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaţiilor şi erupţiilor vulcanice de pe Jupiter şi de pe celelalte planete gigant sau din rândul asteroizilor (au evadat din inelul lor sub efectul atracţiei lui Jupiter căpătând orbite largi). Probabilitatea ciocnirii Terrei cu o cometă este deodată la 80 milioane de ani. Dacă ciocnirea se face cu nucleul, atunci s-ar observa o ploaie de meteoriţi. Dacă este intersectată coada, singurul efect l-ar reprezenta o iluminare puternică. FIG.29- COMETA-atlas Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt caracteristicile generale ale planetelor? 2. Care sunt principalele forme de relief de pe planeta Venus? 3. Sateliţii şi asteroizii din spaţiul lui Jupiter. 4. Atmosfera şi sateliţii lui Saturn.



57

5. Ce termeni se utilizează pentru a desemna asteroizii şi ce semnificaţie are fiecare? 6.Care este originea asteroizilor? 7.Alcătuirea cometelor.

DICŢIO%AR DE TERME%I GEOGRAFICI: - Planetă – corp ceresc cu dimensiuni mari, care are o mişcare de

rotaţie în jurul unui ax şi una de revoluţie, pe o orbită în formă de elipsă, în jurul unei stele; a rezultat prin concentrarea materiei cosmice, simultan cu formarea stelei şi a sistemului acesteia

- Cometă – corp ceresc din Sistemul Solar care se deplasează în jurul Soarelui pe orbite variabile; sunt alcătuite din gheaţă şi particule de praf care formează un nucleu.

- Asteroid- corpuri cereşti cu diametre de ordinul sutelor de kilometri, concentrare între planetele Marte şi Jupiter şi se deplasează pe orbite eliptice în jurul Soarelui; se mai numesc şi planetoizi.

- Galaxie – sistem cosmic alcătuit din milioane de stele şi materie interstelară, are un nucleu care concentrează cea mai mare parte din stele; sunt grupate după formă în galaxii eliptice, galaxii spirale, galaxii neregulate.

- Meteorit – elemente solide din spaţiul interplanetar, cu dimensiuni variabile, cu un conţinut bogat în fier sau silicaţi; cei care ajung la nivelul scoarţei terestre dezvoltă o puternică undă de şoc care va crea cratere.

- Gaură %eagră- corp ceresc reprezentând nucleul unor stele explodate, la care gravitaţia foarte puternică împiedică transmiterea în exterior a radiaţiilor luminoase sau a undelor radio

Î%TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce este Universul şi care sunt principalele sale caracterisici ?

2. Ce este o stea ?

3. Care sunt tipurile de stele şi prin ce se caracterizează ele?

4. Prezentaţi pe scurt originea şi etapele de evoluţie ale Universului?

5. Care este structura internă a Soarelui ?



58

6. Ce sunt planetele?

7. Definiţi termenii de meteoriţi, asteroizi, comete.

8. De ce meteoriţi apar sub forma unor dâre luminoase?

9. Este corectă denumirea de stele căzătoare?

10. Comparaţi relieful planetei Marte şi al planetei Venus.

ACTIVITATE PRACTICĂ- elemente de metodologie geografică (II) - recenzia - posterul - prezentarea orală - eseul

Recenzia – reprezintă comentariul general al unei lucrări, în care este exprimată părerea autorului asupra lucrării respective. Capul recenziei este acelaşi ca în cazul fişei menţionându-se autorul, titlul, editura, anul apariţiei, localitatea, numărul de pagini, numărul de capitole şi subcapitole, numărul de figuri, schiţe, tabele, numărul de fişe bibliografice. În recenzie se urmăreşte linia conducătoare a subiectului respectiv, realizându-se un scurt rezumat asupra principalelor probleme prezentate în lucrare. Se fac aprecieri de ordin critic sau laudativ asupra conţinutului general al lucrării, raportului parte grafică – text, calitatea materialului grafic, calitatea documentării bibliografice, raportul dintre text şi materialul grafic sau modul în care materialul grafic serveşte demersului ştiinţific. Posterul –este un material grafic pe care sunt reprezentate principalele puncte ale unei comunicări. Dimensiunile posterului vor fi realizate în funcţie de sala unde va urma să se afişeze acesta, titlul trebuie să fie scris mare, la loc vizibil. Pe poster materialele se vor aşeza în ordinea în care ele sunt utilizate în expunere. Între partea scrisă şi materialul grafic de pe poster trebuie să existe un echilibru. De asemenea trebuie acordată atenţie şi aspectului estetic al posterului, modului de aranjare pe acesta a ilustraţiilor. Pe poster nu trebuie să existe fotografii sau figuri lipsite de explicaţie



59

Prezentarea orală trebuie să respecte anumite condiţii: - prezentarea se face în funcţie de auditoriul căreia I se adresează

lucrarea, terminologia utilizată trebuie să fie adecvată - întotdeauna se încearcă comunicarea cu auditoriul, contactul

vizual cu aceştia şi un dialog mut - nu se citeşte de început până la sfârşit un text realizat anterior ci

se încearcă dezvoltarea unor idei. - o comunicare nu trebuie să dureze niciodată mai mult de 10

minute, după acest timp auditoriul nu mai poate fi captat. - atenţie la formele de început şi de încheiere, la structurarea

comunicării în introducere, cuprins şi concluzii. - foarte importantă este ţinuta vestimentară, ţinuta corporală,

mimica şi gesturile. - mai supărătoare sunt repetările, pauzele decât existenţa în faţă a

unei foi pe care sunt notate ideile principale ale expozeului. Eseul – reprezintă exprimarea părerii personale a autorului, pe o anumită temă. Limbajul utilizat nu este pur ştiinţific, ci este la limta între ştiinţă, literatură, filosofie.

REZUMAT PARTEA %R.2

Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie extrem de variabile. Caracteristicile Universului sunt:Universul este considerat transparent, Universul este omogen, Volumul Universului este apreciat la 1080 m³, iar masa de 2,5 x 1054 kg, Densitatea este de 2,5 x 10-26 kg/m³.

În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă

Macrostructurile din cadrul Universului sunt: grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii

Galaxiile sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute de milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri diferite: sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare dispersate. Roiurile de stele sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferită îndeosebi prin masă)..

Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie.Stelele sunt diferenţiate îndeosebi prin luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie etc. Materia interstelară este spaţiul între stele format din gaze, praf, particule subatomice.Acestea reprezintă cca 2% din masa galaxiei.

Formarea şi evoluţia Universului a reprezentat una din problemele cruciale care a stat în atenţia oamenilor de ştiinţă încă din cele mai vechi timpuri.Treptat lărgirea câmpului de observaţii astronomice, a teoriilor ştiinţifice, dezvoltarea fizicii, chimiei, matematicii – au creat condiţiile imaginării mai multor modele de evoluţie a Universului. Modelul Big Bang-ului (Marea Explozie iniţială) s-a impus în ultimile decenii, la baza lui stând



60

teoria cosmologică a Universului în expansiune.În această concepţie, de la momentul Big Bang-ului, vârsta Universului este apreciată la 15-18 miliarde ani.

Din Grupul Local de 24 galaxii face parte şi Galaxia noastră, sistem cosmic care conţin peste 150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite, respectiv numeroase grupuri şi roiuri, inclusiv Soarele.Soarele este o stea de mărime mijlocie, este steaua cea mai apropiată de Pământ, ca formă este o sferă de gaz incandescent care înglobează 99,9% din masa Sistemului Solar; Structura internă a Soarelui prezintă două părţi: interiorul (centrul) şi atmosfera, fiecare cu mai multe învelişuri. Corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri: zona radiativă, zona convectivă. Atmosfera solară este formata din fotosfera cromosfera şi coroana solară. Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite, frecvent eliptic, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc de la stea. Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc, cu mişcare proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească.În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către W. Herschel, 6eptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh. care planetele au avut-o la începutul evoluţiei lor, cauza este efectul mareic exercitat de Soare şi atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (în acelaşi sens cu cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care au o mişcare retrogradă.În afară de planetele Mercur şi Venus, toate celelalte planete au sateliţi.În Sistemul Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus (15). Corpurile mici mici în sistemul solar sunt:asteroizii, meteorii şi cometele. Asteroizii sunt corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite elptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul între orbitele planetelor Marte şi Jupiter . Se folosesc doi termeni: asteroid, cu sens de „asemănător aştrilor”, adică stelelor (imaginea recepţionată de la cei mai mari se apropie de aceea a stelelor) şi planetoid (planetele cu dimensiuni foarte mici). Forma asteroizilor este neregulată. Originea asteroizilor este necunoscută, teoriile fiind mai mult ipotetice.Asteroizii datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi, de asemenea, marea majoritate nu au sateliţi. Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră se folosesc mai mulţi termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se înregistreză în timpul contactului dintre acesta şi atmosfera terestră. Primul termen pleacă de la dimensiuni (particule meteorice pentru cele submilimetrice; meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru cei cu masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde dau cratere). Meteorul este termenul care se referă la fenomen, el definind dâra luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaţiul extraterestru.În limbaj popular sunt anumite „stele căzătoare” întrucât apar ca puncte strălucitoare ce se deplasează de pe bolta ceresacă spre suprafaţa terstră.



61

Cometele sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura apropierii de Soare datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile corpului lor cresc enorm fiind vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber. Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”.Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi coadă.

Pentru completarea cunoştinţelor dumneavoastră la acest modul vă recomandăm: - Barrow,J.D., (1994), Originea Universului, Edit. Humanitas,

Bucureşti. - Folescu,Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti - Hawking, St., (1994), Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang

la găurile negre, Edit. Humanitas, Bucureşti. - Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit.

Corint, Bucureşti - Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti. - Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. - Popovici şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi

astronautică, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. - Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra-

cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

- Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti.



62

Partea 3 PĂMÂ�TUL ŞI LOCUL SĂU Î� U�IVERS Cuprinsul părţii 3: -Pământul şi sistemul geografic global…………………………………………… -Luna……………………………………………………………………………………….. -Fenomene determinate de Sistemul Pământ-Lună-Soare……………………... Obiective: - însuşirea unor date generale privind Luna, singurul satelit natural al

Pământului. - întelegerea fenomenelor determinate de sistemul Pământ- Lună- Soare - cunoaşterea noţiunilor legate de forma Pământului şi a consecinţelor

geografice ale acesteia - enumerarea şi definirea proprietăţilor fizice ale Pământului - definirea, stabilirea dovezilor şi consecinţelor mişcărilor Pământului 3.1.Pământul şi sistemul geografic global Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de Soare (149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa 510.200.000 km2; volumul 1083 mild. km3, masa 59, 75 · 1023 kg, raz medie 6370 km).Are un satelit natural (Luna) şi împreună cu întregul Sistem Solar realizeză o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani. Forma Pământului şi consecinţele geografice De-a lungul secolelor, au fost emise diverse păreri asupra formei Pământului, în concoradnţă cu nivelul cunoştinţelor şi cu concepţiile filozofice ale celor care le-au susţinut. Pământul este o sferă Reprezintă concepţia care s-a conturat încă din antichitate şi care s-a păstrat până în secolul XVIII.Ea are la bază o suită de observaţii:

- Luna, Soarele şi celelalte planete au formă sferică, deci şi Pământul nu poate fi decât tot o sferă;

- O navă pe măsură ce se depărtează de ţărm devine tot mai mică, dar dispare treptat de la bază către vârful catargului, situaţie care se explică doar prin deplasarea ei pe o suprafaţă curbată;

- În timpul eclipselor de Lună, umbra Pământului pe aceasta este circulară, formă pe care nu o poate realiza decât proiecţia unui corp sferic;

- Navigatorii observă Steaua Polară (indicator al Polului Nord) la Ecuator, la nivelul orizontului.Pe măsura deplasării la latitudini tot mai mari, steaua va fi observată pe bolta cerească tot mai „sus” (la poli se află la Zenit, la verticală), situaţie care impune acceptarea formei sferice a Pământului.

Pământul un elipsoid (sferoid de rotaţie)



63

Concepţia că Pământul nu este o sferă, a început a fi revizuită în a doua parte a secolului XVII când apar unele constatări ale savantului francez Jean Richet, trimis guvernator în Guyana. Pendulul acestuia (lung de 99,4 cm) era reglat pentru Paris; la Cayenne, el rămânea în urmă, în 24 de ore, cu 2 minute şi 28’; funcţionarea lui avea la bază relaţia: t = k l:g (rdical), unde t = durata unei oscilaţii; l = lungimea pendulului; g = acceleraţia gravitaţiei; k = constantă. Deci „t” nu corespundea ca mărime între Paris şi Cayenne (k este constant, l este neschimbat), iar factorul care determină schimbarea lui era gravitaţia.O oscilaţie mai înceată a pendulului presupunea o reducere a forţei de gravitaţie posibilă în condiţiile în care mărimile razei Pământului la Ecuator şi Paris nu sunt egale. I. Newton avansează ideea că Pământul este turtit la poli datorită rotaţiei, prin analogie cu turtirea observată la Jupiter; calculează pentru Pământ o turtire de 1/231 (cea reală 1/298) S-au organizat şi expediţii în diferite regiuni ale Globului pentru a determina mărimea unui arc de 10 latitudine. Forma Pământului nu este o sferă, ci o sferă turtită la poli şi bombată la Ecuator (sferoid de rotaţie).Această formă s-ar datora mişcării de rotaţie care face ca forţa centrifugă să aibe o valoare maximă la Ecuator şi să fie nulă la poli, iar forţa centripetă (gravitaţia) să crească treptat de la Ecuator spre poli. Formei de sferă de rotaţie i s-a dat denumirea de elipsoid (fig.30).O astfel de formă se caracterizeză prin:

• meridian sub formă de elipse; • lungimi deosebite ale razei Pământului, în raport cu diferitele

puncte aflate pe suprafaţa terestră; • creşterea mărimii forţei de gravitaţie de la Ecuator la poli; • creşterea mărimii unui arc de 10 de meridian plecând de la

Ecuator spre poli (măsurătorile au indicat: la Ecuator 10 = 110,6 km; la latitudinea de 200 = 110,7 km; la 400 = 111 km; la 600 = 111,4 km; la 800 = 111,7 km).

În secolul XX, pe baza tuturor acestor măsurători, s-au imaginat modele ale elipsoidului de rotaţie (Hayford, Krasowski, Cook) şi s-au făcut calcule privind parametrii principali. În 1964, Uniunea Astronomică Internaţională a adoptat următoarele valori:

• raza ecuatorială (a) –6378,160 km; • raza polară (b) -6357,778 km; • diferenţa dintre ele 20,382 km; • turtirea sferoidului (a – b : a ) de 1/298,257; • raza medie a Pământului (raza unei sfere ce are acelaşi volum ca cel

terestru) – 6371,110 km; • lungimea circumferinţei unui meridian – 40.008,540 km; • lungimea circumferinţei Ecuatorului – 40.075 km.

Pământul un geoid Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de

bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. În realitate, materia din care este formată planeta nu este omogenă nici din punct de vedere chimic,



64

fizic şi nici ca distribuţie pe verticală sau orizontală.Această caracteristică a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid. Acesta ar corespunde suprafeţei de nivel „0” a oceanului liniştit neafectată de maree şi valuri mari, o suprafaţă continuă, închisă, fără muşchii care este orizontală pentru orice punct de pe Glob şi, în acelaşi timp, perpendiculară pe verticala locului (pe direcţia forţei de gravitaţie).Deci, ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care se continuă de la nivelul oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi adâncime. Între cele două modele – elipsoid şi geoid – elementul comun este volumul identic.Diferenţele principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice (fig.31). Forma geoidului poate şi ea să se modifice datorită schimbării vitezei de rotaţie a Pământului (valul de flux impus de maree o frânează) şi modificărilor survenite în distribuţia materiei grele şi uşoare în alcătuirea structurală a Pământului sub efectul gravitaţiei Fig30-Centrul ovoidal al Pământului în raport cu elipsoidul de rotaţie-IELENICZ pag.154 Fig.31 Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie.- IELENICZ pag.153 Calculele rezultate din măsurători au dovedit că la nivelul suprafeţei apar unele deosebiri regionale.Astfel, la Polul Sud există o diferenţă de – 30 m, la Polul Nord ea este bombată (+ 10 m), la latitudinitropicale sudice sunt unele ridicări de până la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera nordică unele restrângeri de până la – 5 m.Acestui model („o pară” alungită la Polul Nord, umflată în Emisfera sudică, dar „scobită” la Polul Sud) ceva mai complex, i s-a dat numele de terroid sau telluroid . Consecinţele geografice

- Pe ansamblu, forma sferică impune variaţia zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în regimul de încălzire al acesteia şi de aici diferenţieri în dinamica multor procese naturale.

- Turtirea determină: arce de meridian de 10 cu mărimi deosebite la latitudini diferite; distanţe inegale de la suprafaţă către centrul Pământului pentru diferite puncte (la poli este depărtarea cea mai mică, iar la Ecuator cea mai mare); valoarea gravitaţiei creşte de la Ecuator (978 cm/s2) spre poli (la 450 – 980,6 cm/s2, la 900 – 983,2 cm/s2).

- Cele trei tipuri de suprafeţe impun tot atâtea puncte de referinţă pe suprafaţa fizică.Astfel, pe suprafaţa reală, cu toate neregularităţile reliefului, se realizează măsurătorile geodezice; la nivelul suprafeţei geoidului se raportează toate măsurătorişe geodezice (Vf. Chomolugma – Everest care are 8848 m; Vf. Omul – 2505 m; oraşul Bucureşti se desfăşoară între 60 şi 80 m);



65

la suprafaţa elipsoidului se calculează valorile fizice ale Pământului (suprafaţă, volum, raze etc.).

Mişcările Pământului Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată.

Mişcarea de rotaţie Este mişcarea globală pe care o face în jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde numită „zi siderală”.Ea corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe boltă la meridianul locului. Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce crează (pentru un observator de pe suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii cereşti (stele, Soare, Lună, planete etc.) de la est la vest.Diferitele puncte situate pe suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie deosebite întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata este aceeaşi. Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:

- toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare; - forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată

decât admiţând această mişcare; - corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o

anumită depărtare întrucât punctele extreme (de plecare şi de sosire) descriu în acelaşi timp cercuri cu mărimi diferite şi viteze deosebite;

- experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului din Paris. Pendulul căruia i s-a imprimat o deplasare constantă a trasat urme succesive în sensul deplasării acelor de ceasornic.Conform legilor mecanicii, el îşi păstrează planul de oscilaţie.Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafaţa pe care au fost lăsate urmele.El s-a mişcat de la est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea urmelor în sens invers(fig.32)

- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.

FIG.32- Mişcarea de rotaţie dovedită de pendulul lui Foucault- Ielenicz pag.156 Fig.33. Direcţia deplasării aerului sub efectul forţei lui Coriolis- Ielenicz pag.156 Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie sunt:

- Mişcarea de rotaţie – în jurul axei polare N-S – impune forţa centrifugă care a determinat turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator.

- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de lumină şi a alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în regimul termic diurn, în desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.



66

- Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui „val de flux” care se manifestă de la est la vest.

- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să sufere o abatere spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică. Cauza este legată de faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone latitudinale în care viteza de rotaţie este diferită (din ce în ce mai mică plecând de la Ecuator spre poli) (fig.33)

Mişcarea de rotaţie şi aprecierea timpului. Mişcarea de rotaţie a Pământului face ca Soarele în deplasarea sa aparentă pe bolta cerească să se afle, pentru fiecare punct de pe Glob, o singură dată într-o poziţie maximă pe boltă.Acest moment coincide cu situarea lui la meridianul locului.Astronomii numesc acest moment miezul zilei.În cealaltă emisferă (unde este noapte) pe antemeridian este – miezul nopţii. Intervalul de timp dintre două siturări consecutive ale Soarelui la meridianul locului este numit zi solară adevărată.Mărimea ei, pe parcursul anului, este diferită întrucât Pământul parcurge o orbită eliptică în jurul Soarelui (distanţa faţă de acesta este deosebită), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim de periheliu şi un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durată medie a situaţiilor extreme; aceasta este de 24 ore şi este numită zi solară mijlocie.Ea începe şi se sfârşeşte o dată cu trecerea Sorelui la meridianul locului (orele 12) fapt ce creează inconvenientul că în intervalul de lumină a zilei ar exista două date calendaristice (una până la orele 12 şi alta după aceasta).Pentru a evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al cărei început corespunde orelor 24 (miezul nopţii). Aprecierea timpului pe parcursul unei zile se raportează la câteva tipuri de unităţi.Dacă 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 3600 de longitudine (o rotaţie completă), atunci într-o oră Pământul va expune spre Soare un arc de cerc de longitudine de 150.Suprafaţa Pământului este astfel împărţită în 24 de sectoare cu valoare egală de longitudine care au fost numite fusuri orare.S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafaţă a unui fus să existe aceeaşi oră, iar valoarea acesteia să fie dată de ora meridianului din centrul său.S-a stabilit ca primul fus să se desfăşoare de-o parte şi de alta a meridianului 00, de origine (Greenwich), adică între 7030’ longitudine vestică şi 7030’ longitudine estică. ,umerotarea fusurilor se realizează spre est (în sensul mişcării de rotaţie a Pământului), astfel că cel de-al doilea se află între 7030’ şi 22030’ longitudine estică, al treilea între 22030’ şi 37030’ longitudine estică ş.a.m.d. Diferenţa orară între fusuri succesive este de o unitate, iar între primul şi ultimul de 24 ore.În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale.Aceasta este ora oficială pentru toate activităţile ce au loc pe teritoriul unui stat.Ea corespunde orei fusului orar în care se află capitala statului respectiv.Europa se desfăşoară în cadrul a patru fusuri orare (până la fluviul Ural) (fig.34). FIG.34- Harta fusurilor orare – IELENICZ pag.157 România se află la contactul dintre fusurile al doilea şi al treilea, dar capitala este în ultimul.Deci pe teritoriul României, ora oficială va fi cea din fusul al treilea.Dacă 150 de longitudine se parcurg într-o oră (60 de minute),



67

atunci unui grad de longitudine îi revin patru minute.România se desfăşoară în longitudine pe 9025’44’’ ceea ce în timp, între momentul situării Soarelui la meridianul Sulinei şi cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenţă de 38 minute.Deci dacă la Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22’, iar la Bucureşti 11 şi 46’.Situaţiile sunt uşor de sesizat la ivirea zorilor şi la înserare (în vest, în raport cu estul ţării, cele două momente vor fi întârziate cu 38’). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice aşezare în raport de ora oficială. Există însă cazuri când alături de ora oficială se utilizează şi ora locală.Este cazul statelor cu desfăşurare mare în longitudine (Federaţia Rusă se întinde pe 11 fusuri orare, S.U.A. pe şapte, iar Canada pe şase fusuri orare).La acestea există o oră oficială pentru activităţi ce implică întreg teritoriu statului federal (navigaţia aeriană, circulaţia trenurilor etc.) şi ore locale folosite pentru activităţi curente în aşezările din fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficială, iar în Kamceatka se va folosi şi ora fusului orar în care aceasta se desfăşoară). Linia internaţională de schimbare a datei.Meridianele de 00 şi 1800 împart Globul în două emisfere: estică şi vestică.Când la Greenwich este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este miezul nopţii (orele 24).Este singurul moment când pe tot Globul este aceeaşi zi calendaristică (luni 5 mai).În minutele următoare, în Emisfera estică începe o zi nouă (marţi 6 mai), care se va derula treptat spre vest, pe măsură ce ziua anterioară se va micşora teritorial.După 12 ore, la Greenwich este miezul nopţii, în emisfera de est se derulează prim aparte a zilei de 6 mai iar în Emisfera de vest ultima parte a zilei de 5 mai. După încă 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera de est orele cresc până la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situaţia în care pe tot Globul există o singură dată calendaristică (marţi 6 mai). Exerciţiu:

• Consultaţi un Atlas general. Dacă la Londra este ora 8.00, la Bucureşti ce oră este? Dar la Paris şi Manilla?

• Ce oră este la Bucureşti dacă la Sulina este ora 14.00. Dar la Beba Veche?

Mişcarea de revoluţie Pământul, la fel ca şi celelalte planete din Sistemul Solar, realizeză o mişcare în jurul Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei heliocentrice fundamentată de N. Copernic. Perioada în care Pământul îşi parcurge orbita este de un an.Mărimea acesteia este diferită în funcţie de elementul care este luat drept reper al perioadei de revoluţie.Astfel, anul sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile), între două treceri ale Pământului (în mişcarea sa pe orbită) prin acelaşi punct în raport cu o anumită poziţie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesară (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzător echinocţiului de primăvară (punctul vernal). Diferenţa dintre cele două perioade este determinată de mişcarea de precesie a Pământului. Datorită oblicităţii, axa polilor Pământului realizează cu planul orbitei un unghi de 660½.Aceasta face ca pe parcursul mişcării de revoluţie,



68

planul ce conţine acestă axă să înregistreze, în raport cu Soarele, poziţii diferite din care patru au semnificaţie deosebită, ele împărţind anul în intervale caracteristice. Solstiţiul din 22 decembrie.Planul axei realizează cu cel al orbitei un unghi obtuz şi, ca urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului şi sunt tangente la cercurile polare. Emisfera sudică este mai apropiată de Soare, în raport cu cea nordică; aici fiind vară, iar în cealaltă iarnă. Cercul care separă emisfera luminată de cea întunecată determină (fig.35) următoarele diferenţe diurne în mărime, în sens latitudinal, al acestora. Fig.35 Deplasarea pe orbită a Pământului şi principalele momente din timpul anului – IELENICZ pag.159 La Ecuator cele două intervale sunt egale (12 ore).

• În emisfera nordică, intervalul nocturn este mai mare, decât cel cu lumină şi creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de la care spre Polul Nord este de 24 ore.Soarele se află cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte poalară).

• În emisfera sudică, intervalul cu lumină este mai mare, decât cel nocturn, creşte continuu de la Ecuator spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are 24 ore.Soarele descrie un cerc pe boltă (noaptea polară).

Solstiţiu din 22 iunie (fig.36).Relevă aspecte inverse în raport cu situaţia anterioară. Emisfera nordică este orientată spre Soare, razele acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului şi sunt tangente la cercurile polare.Astrul va fi deasupra orizontului la Polul Nord şi sub acesta la Polul Sud.În Emisfera nordică este vară, iar în cea sudică iarnă(fig.36).Cercul de lumină determină intervale de noapte şi de zi diferite ca mărime.La Ecuator, ele sunt egale (12 ore). În emisfera sudică, noaptea creşte fiind de 24 ore la sud de Cercul polar antarctic (noapte polară).În emisfera nordică, durata zilei o depăşeşte pe cea a nopţii, iar de la Cercul polar arctic ea va fi de 24 ore (zi polară). Echinocţiile de primăvară (21 martie) şi toamna (23 septembrie). Razele Soarelui sunt perpendiculare pe planul axei şi pe Ecuator şi tangente la poli. Ca urmare, cercul care separă cele două emisfere – luminată şi întunecată – trecând prin poli asigură pe toată suprafaţa terestră, indiferent de latitudine, o durată egală a zilei şi nopţii (12 ore). Situaţii între cele două poziţii: În orice loc de pe suprafaţa terestră, în fiecare zi, punctele corespunzătoare răsăritului, apusului şi înălţimii Soarelui pe boltă la miezul zilei sunt diferite.Poziţiile externe vor fi la solstiţii, iar cele medii la echinocţii.La latitudinea de 450 (ţara noastră), în această mişcare aparentă în spirală, Soarele se va situa la meridianul locului în poziţii care variază între 21½º (solstiţiu de iarnă) şi 680 (solstiţiu de vară) fiind la echinocţii la 45



69

Fig.36- a. Solstiţiul de iarnă, b. Solstiţiul de iarnă, c-Echinocţiile – IELENICZ

PAG.160, 161, 162

Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre determină o serie de consecinţe în regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice, geografice etc.Între acestea mai însemnate sunt: • Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului.Aceasta se

constată diferit la orice latitudine în afară de Ecuator unde atât ziua, cât şi noaptea permanent au câte 12 ore.În general, între Ecuator şi cercurile polare ziua cea mai scurtă va fi solstiţiul corespunzător sezonului de iarnă din fiecare emisferă (22 decembrie, în cea nordică şi 22 iunie, în cea sudică).Ulterior, ziua va creşte ritmic până la solstiţiul de vară când va avea valoarea maximă.La 21 martie şi 23 septembrie, ziua va fi egală cu noaptea.În aceste situaţii se pot separa două intervale între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă când durata zilei o va depăşi pe cea a nopţii şi între echinocţiul de toamnă până la cel de primăvară când noaptea va fi mai lungă decât ziua. Între cercurile polare şi poli apar două sezoane distincte – noapte polară (23 IX – 21 III) şi ziua polară (21 III – 23 IX).

• Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului.Mai întâi faptul că orbita Pământului este o elipsă: impune o diferenţă în mărimea intensităţii radiaţiei înregistrată între poziţiile extreme (periheliu şi afeliu) care se ridică la aproape 7%. În al doilea rând, apar deosebiri importante, cu caracter sezonier, în cantitate de radiaţie primită de suprafaţa terestră şi de aici diferenţele nete în regimul temperaturilor aerului, apei, solului şi al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice etc.) care se leagă de acestea.

• Formarea şi alternanţa anotimpurilor.Încălzirea inegală, ca urmare a unei distribuţii sezoniere diferită a radiaţiei solare, determină caracteristici climatice distincte în cadrul unor intervale de timp deosebite şi ca număr.Acestea se răsfrâng în dinamica peisajelor de la diferite latitudini.

• Între cercurile polare şi poli există două zone geografice, în care condiţiile ce conduc la evoluţia peisajelor sunt distincte în cadrul a două sezoane (în Emisfera nordică, iarna polară între echinocţiul de toamnă şi cel de primăvară şi vara polară între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă; în Emisfera sudică, situaţia este inversă), unul foarte rece în care există noaptea polară şi unul rece în timpul zilei polare cu Soarele permanent pe bolta cerească.

o Între cercurile polare şi tropice, deci la latitudini medii, se desfăşoară într-un an patru sezoane (anotimpuri) în care durata perioadei de lumină şi întuneric şi cantităţile de radiaţie solară sunt deosebite, iar componentele peisajului suferă modificări în ritm ciclic.

o Între tropice şi Ecuator, razele Soarelui cad perpendicular sau aproape perpendicular pe suprafaţa terestră favorizând o încălzire puternică. Migrarea latitudinală a zone de



70

convergenţă ecuatorială şi a celor de divergenţă tropicale impun două sezoane (anotimpuri) deosebite îndeosebi sub raportul cantităţii de precipitaţii (veri ploioase şi ierni aride) care se succed la echinocţii.

• Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma Pământului a impus o diferenţiere latitudinală în distribuţia radiaţiei solare şi de aici separarea marilor zone climatice principale – caldă, temperate, reci. Pe suprafaţa terestră se vor individualiza şi zone secundare ce coincid cu arii latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatorială, în care pendulează şi convergenţa sau divergenţa principală a maselor de aer. Aceste regiuni au sezonier caracteristici climatice apropiate de acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de complementaritate care se transmite şi la celelalte componente ale peisajului.

• Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei (Calendarul).Aprecierea mărimii intervalului în care se produce o revoluţie terestră, precum şi a modului de secţionare a acestuia în perioade mai mici, cu anumite carcteristici (anotimpuri, luni, săptămâni etc.) au fost două idei ce-au condus la întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare.

Î!TREBĂRI DE VERIFICARE: 1.Care este forma Pământului? Ce denumire are aceasta? 2.Care este diferenţa între elipsoid şi geoid? 3.Care sunt consecinţele geografice ale formei Pământului? 4.Cum se realizează aprecierea timpului? Cum se numerotează fusurile orare? Proprietăţile fizice ale Pământului Pământul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie cosmică în condiţiile unor raporturi bine definite, în primul rând cu Soarele şi apoi cu celelalte planete şi cu Luna.Evoluţia sa a însemnat un ansamblu de transformări de natură fizică, chimică a ale materiei cosmice, dar şi de schimburi energetice, toate conducând după 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici bine definite.Între acestea, unele au şi însemnătate în manifestarea diverselor fenomene geografice.

Gravitaţia Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime şi care se exprimă printr-o anumită forţă de atracţie.Ea a fost descoperită şi formulată la rang de lege (legea atacţie universale) de către Isaac Newton.Se apreciază în gali (1 cm/s2).

Asupra genezei gravitaţiei există diverse păreri: • Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator.Mişcarea de

rotaţie impune o forţă centrifugă maximă la Ecuator orientată în sens invers forţei de gravitaţie.Ca urmare, rezultă turtirea Pământului, o diferenţă de cca 21 km între razele ecuatorială şi polară şi o mişcare a gravitaţiei cu cca 5 cm/s2 (gravitaţia la Ecuator este 978 cm/s2, iar la poli de 983 cm/s2).



71

• Deosebiri în mărimea gravitaţiei apar şi între regiunile continentale (valori mai reduse întrucât există pătură granitică care este mai uşoară) şi cele oceanice (aici se află pătura bazaltică cu densitate mare).

Consecinţele existenţei gravitaţiei sunt:

- realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru (concentrează cea mai mare parte din masa lui) şi nouă planete, sateliţi asteroizi desfăşuraţi pe orbite la anumite depărtări de acesta, în raport direct cu relaţia maselor lor;

- greutatea corpurilor ca expresie a forţei cu care acestea sunt atrase spre centrul planetei (F = m·g, în care m este masa corpurilor, g mărimea forţei de gravitaţie);

- structura (mai ales în primii 2,6 miliarde ani) materiei terestre prin concentrarea elementelor grele în interior şi a celor uşoare la suprafaţă creând un nucleu şi două învelişuri (mantaua şi scoarţa);

- forţa determinantă în producerea unor procese geomorfologice pe suprafaţa terestră (alunecări de teren, prăbuşiri, tasări, sufoziuni etc.);

- menţinerea şi structurarea atmosferei terestre (concentrarea a peste 99% din masa ei în primii 35-40 km); dacă viteza de rotaţie a Pământulşui ar creşte de 17 ori, forţa centrifugă ar anula gravitaţia, iar atmosfera s-ar împrăştia în spaţiul planetar,

- impune, prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor şi o anumită mărime a energiei râurilor consumată în transportul apei, debitului solid şi în exercitarea eroziunii;

- forma de geoid a Pământului, ca suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei.

Căldura internă (telurică) Radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa terestră produce o încălzire a acesteia pe o adâncime limitată de la câţiva cm până la mai mulţi metri diferită ca mărime atât sezonier, cât şi în latitudine. Sub limita până la care se resimt în scoarţă variaţiile de temperatură există un orizont de câţiva metri în care temperatura este constantă. De la acesta (orizontul termic neutru) către centrul Pământului, temperatura va creşte continuu, dar neuniform ca mărime atât p verticală, cât şi pe lateral. Pentru aprecierea variaţiei căldurii telurice se folosesc doi indicatori:

- treapta geotermică ce corespunde distanţei pe verticală la care se înregistrează o creştere a temperaturii cu 10C; este apreciată la o mărime de 33 m;

- gradientul termic care exprimă creşterea temperaturii la fiecare 100 m adâncime (circa 30C la 100 m).

Consecinţele existenţei căldurii interne sunt: - menţinerea la anumite adâncimi a materiei sub formă de topitură;

diferenţele de potenţial geometric ce impun o anumită circulaţie a acestor topituri care atât în nucleul extern, cât şi în astenosferă pot îmbrăca forma „celulelor de convecţie”;



72

- facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosferă ce duc la transformări ale rocilor;

- dezvoltarea fenomenelor de magmatism şi vulcanism; - permite individualizarea în adânc a pânzelor de apă termală şi

mezotermală care la suprafaţă generează izvoare termale, gheizere etc.

Magnetismul terestru Pământul, datorită acestei proprietăţi, se comportă ca un uriaş magnet.De aici şi denumirea de geomagnetism.În ultimile două secole s-au măsurat şi precizat, în diferite puncte de pe suprafaţa terestră, caracteristicile elementelor sale şi s-au emis idei referitoare la originea şi la cauzele variaţiei în timp şi spaţiu (fig.37). Originea lui este pusă pe seama multor surse, unele cu caracter general (curenţi de convecţie termică, frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioară a mantalei care este solidă), iar altele cu specific local. Consecinţele existenţei câmpului magnetic a făcut posibile:

- folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea geografică, navigaţie, în ridicările topografice, cartografice, geologice etc.;

- existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din radiaţiile solare şi cosmice nocive acesteia sunt respinse sau reţinute la nivelul tecii geomagnetice;

- individualizarea ionosferei (între 60 km şi 1200 km), ca parte distinctă în cadrul atmosferei exterioare..

FIG.37- MAGNETISMUL TERESTRU- IELENICZ pag.170 Electricitatea terestră Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolţi.Există diverse surse de producere a lui aflate la nivelul diferitelor învelişuri. Curenţii de convecţie din nucleul extern reprezintă sursa cea mai profundă, de ea legându-se şi geneza magnetismului terestru (la nivelul discontinuităţii Gutemberg, efectul acestei surse se pierde). Surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice (frecarea produsă în circuitul apei subterane, diferenţe de salinitate a apelor marine) aflate în mişcare.Sursa principală se află în ionosferă şi rezultă din procesele de ionizare ce au loc sub influenţa radiaţiilor solare. Densitatea Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai ridicată decât a planetelor telurice. Distribuţia neuniformă a materiei de la o geosferă la alta, ca şi în cadrul fiecărui înveliş în parte, determină variaţii însemnate ale acestui parametru fizic.Astfel, cele mai ridicate mărimi la nivelul nucleului Pământului (12–17 g/cm3) unde există cea mai mare concentrare de elemente grele, iar cele mai mici în învelişurile exterioare (2 –3 g/cm3, în scoarţă, 1 g/cm3 la apă).În scoarţă, apar deosebiri între sectoarele dominant alcătuite din roci magmatice şi cele din roci sedimentare, între regiunile de scut şi cele de orogen.



73

Diferenţele locale şi regionale au un rol însemnat în producerea deplasării materiei în tendinţa unei omogenizări a ei şi de aici dezvoltarea unor circuite locale, regionale, generale. 3.2.Luna Repere generale Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ

-Distanţa medie P – L este de 384 403 km (60,13 raze medii terestre); -Masa de 7,3 · 1022 kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea satelit în Sistemul Solar;

-Volumul este de 2,2 · 1016 km3 (0,02 din cel terestru); -Raza medie este de 1738 km; - Suprafaţa este de 3,79 · 107 km2;

Are o mişcare de rotaţie egală ca perioadă cu cea de revoluţie şi, ca urmare, Luna va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă. Relieful lunar Este destul de accidentat a rezultat îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii.Discul lunar privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite maria (mări), depresiuni şi zone strălucitoare care ar reprezenta continente, munţi(fig.38,39) . Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare, plane pe ansamblu, dar cu denivelări regionale.Sunt alcătuite precumpănitor din bazalte.Regional, se disting culmi şi creste alungite cu poziţie periferică, dar şi sisteme de munţi formate din culmi lungi de mai mulţi kilometri, înalte de 100 – 300 m.Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium, Orientală, ,ectaris, Smithi, Humorum, Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, ,ubium, Humboldtianum, Grimaldi. Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate prin impact cu bolizi sau asteroizi. Cele mai mari bazine sunt: Procellarum (diametru de 3200 km, în emisfera vestică) şi Polul Sud-Aitkins (2500 km în emisfera invizibilă). Şanţurile au aspecte arcuite, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de 50-230 m) şi drepţi.Au rezultat în mări şi bazine prin presiuni. Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 – 9000 km şi se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.Sunt alcătuite din roci bazice.Poartă numele unor sisteme terestre – Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz etc. Craterele sunt forme de relief complexe rezultate precumpănitor din impactul cu meteoriţii, unele au şi origine vulcanică. Au dimensiuni variate. Craterele mari peste 100.000 au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor faze ulterioare de evoluţie; în unele cratere, pe centru, sunt conuri mici. Alcătuirea petrografică Din punct de vedere geologic se deosebesc:

- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei Lunii. Impactul cu meteoriţii au dus la topituri noi, dar şi la



74

metamorfozarea celor prezente.În zona „mărilor” există bazalte, iar pe continente abundă gabbrourile.

- Roci sedimentare care au rezultat din acumularea fragmentelor din meteoriţi şi a celor smulse şi împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului cu meteoriţii.

- Roci metamorfice sunt roci primare modificate prin creşterile accentuate ale temperaturilor provocate de şoc.

- Regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din elemente acumulate din dezintergrarea meteoriţilor.Are grosimi de mai mulţi metri (în jur de 10 m).

Structura şi proprietăţile fizice La baza stabilirii structurii Lunii a stat interpretarea datelor seismice înregistrate în timpul misiunilor Apollo. Au fost distinse următoarele învelişuri:

- scoarţa cu o grosime medie de 60 km; - mantaua superioră ţine până la 500 km; - mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente

grele, feroase; - mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în

conţinut, elemente grele. - în centrul Lunii există un nucleu alcătuit dintr-o topitură de Fe.

Proprietăţi fizice:

• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste şase ori mai mică decât cea terestră. • Magnetismul lunar este slab şi variabil regional.Originea este legată fie de procese interne petrecute la începutul evoluţiei sale când avea un nucleu cu materie în stare de topitură, fie de influenţa câmpului magnetic, terestru sau a impactului cu meteoriţii. • Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), dar este ceva mai mare în regiunile cu roci deschise la culoare (pe continente) în raport cu cele care abundă bazaltele (mări). • Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este

consolidată, iar activitatea tectonică a început după aproape un miliard de ani de la începutu evoluţiei Lunii.

• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 care reprezintă 0,6 din cea terestră.Apar diferenţe regionale în funcţie de categoria de roci din care este alcăutită scoarţa.

FIG.38- Harta suprafeţei vizibile a Lunii- IELENICZ pag.120 Fig.39- Harta suprafeţei invizibile a Lunii- IELENICZ pag.122 Originea Lunii Există mai multe ipoteze care au stat în atenţia oamenilor de ştiinţă; în acest sens, se disting două direcţii în interpretarea originii Lunii. -Originea terestră este presupusă de astronomul G. Darwin (1879).A rezultat prin desprinderea Lunii din Pământ la începutul evoluţiei acestuia când avea o rotaţie rapidă.E. Suess a indicat ca loc al desprinderii Oceanul Pacific, dar acesta are o vechime de cca 200 mil. ani, pe când Luna are 4,5 mild. ani. Wise (1960) şi O. Keefe (1960 – 1970) presupun apariţia unei



75

protuberanţe terestre la începutul evoluţiei sale în condiţiile unei variaţii a vitezei mişcării de rotaţie.Ulterior, protuberanţa s-a rupt. -Originea extraterestră este presupusă în două variante: -Corp – Ceresc captat de Pământ.Explică deosebirile de alcătuire geologică dintre Lună şi Pământ. Locul de provenienţă este în zona asteroizilor, dar erau necesare o orbită a acestui asteroid foarte apropiată de Pământ şi o forţă de atracţie a Pământului mult mai mare.În plus, masa tuturor asteroizilor cunoscuţi nu depăşeşte 50% din aceea a Lunii. -Aglomerarea materiei (O. Schmidt) dintr-un nor de corpuri şi particule existente în discul de acreţie din care a rezultat şi Pământul.Ipoteza nu explică diferenţele în alcătuirea chimică a rocilor şi cele ale densităţii celor două corpuri. ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt consecinţele gravitaţiei terestre? 2.Ce este căldura internă? 3.Care sunt consecinţele căldurii interne a Pământului? 4.Ce este magnetismul şi electricitatea terestră? 5.Structura şi alcătuirea petrografică a Lunii. 6.Care sunt principalele proprietăţi fizice ale Lunii? 7. Care este originea Lunii? 3.3.Fenomene determinate de Sistemul Pământ-Lună-Soare

Fazele Lunii Luna gravitează în jurul Pământului, iar acesta descrie o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite care se transpun într-o modificare continuă a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ. Acestea se înscriu într-un ciclu (revoluţie sinodică) cu o durată de 29,2 zile. Dacă se urmăreşte cu atenţie în acest interval de timp poziţiile Lunii la răsărit, în punctul maxim pe boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta, ele se produc cu o întârziere de cca o oră (echivalentă cu un unghi de peste 120). Ca urmare, pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi Lunii, în raport cu Pământul, se înregistrează o diferenţă de cca 450 la 3 ¼ zile situaţii evidenţiate de o anumită configuraţie a Lunii.În acest sens se disting (fig.40):

- Faza de Lună nouă – corespunde alinierii celor trei corpuri cereşti în poziţie de conjuncţie (Soare-Lună-Pământ).Soarele şi Luna răsar în acelaşi timp.Luna va expune spre Pământ emisfera neluminată; razele puternice ale Soarelui vor împiedica distingerea discului lunar.

- Faza de Crai ,ou – se produce după cca 3 ¾ zile, când între Lună şi Soare există o diferenţă de poziţie pe boltă de cca 450. Forma sub care apare Luna este de corn sau seceră cu coarnele orientate spre stânga.Ea va fi văzută seara, după apusul Soarelui, când va avea şi o poziţie ridicată pe boltă. Anterior acestui moment, Luna nu se vede întrucât se află pe boltă.

- Faza primului pătrar – se realizează după cca. 7½ zile când între direcţiile Pământ-Soare şi Pământ-Lună există o diferenţă de 900.



76

Ca urmare, când Soarele apune Luna se va găsi în poziţia maximă pe boltă, dar conturul ei va fi slăbit de lumina amurgului. În orele următoare va deveni mult mai luminoasă şi se va observa tot mai bine jumătatea din dreapta discului lunar.

- Faza de Lună convexă – se înregistrează după 11¼ zile, când unghiul dintre direcţiile la Soare şi Lună este de 1350, iar între trecerea lor la meridianul locului este o diferenţă de 9 ore. Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orelor 21.

- Faza de Lună plină – se produce după 14½ zile, când cele trei corpuri cereşti sunt din nou pe aceeaşi linie numai că Pământul se va afla între Lună şi Soare.Seara, la apusul Soarelui, se produce răsăritul Lunii; punctul maxim pe boltă are loc la miezul nopţii, iar apusul ei va fi dimineaţa.Spre Pământ va fi orientată emisfera luminată de Soare care va apărea ca un disc complet ce va străluci întreaga noapte.

Fig. 40 Fazele Lunii – IELENICZ PAG.127

- Cea de-a doua fază de Lună convexă – are loc după 18¼ zile

când între direcţiile de la Pământ la Soare şi Lună există o diferenţă de 2250.Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în jurul orelor 21) şi va atinge puntul maxim în a doua parte a nopţii.Imaginea ei va fi biconvexă.

- Faza ultimului pătrar – se produce după cca 21½ zile când între poziţiile de la Pământ la Soare şi Lună există o diferenţă de 2700, iar în timp de cca 18 ore.Ca urmare, Luna va răsări la miezul nopţii, se va situa la meridianul locului pe la orele dimineţii.Va fi văzută o jumătate din discul lunar (cea din stânga).

- Faza de corn – seceră – cu coarnele orientate spre dreapta se relizează după 25¼ zile.Luna răsare în a doua parte a nopţii, iar punctul maxim îl atinge la câteva ore după răsăritul Soarelui.Ca urmare, imaginea ei (destul de slabă) nu apare decât înainte de zori şi se va menţine doar câteva ore.

Eclipsele Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră.Dacă corpul este sferic umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni depind de distanţa dintre cele două corpuri şi de diametrul celui expus luminii.El va fi mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi invers. În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci, pentru perioada traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare mai mult sau mai puţim observaţiei.Acest fenomen a fost denumit eclipsă. Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele situaţii:

- corpul care lumineză este Soarele; - corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii

acestora (Pământul cu Luna, Jupiter, Marte şi sateliţii lor); - producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele

corpuri se află pe aceeaşi direcţie; în această poziţie ies în evidenţă două situaţii aparte:



77

- când între Soare şi satelit se întrerupe planeta; ca urmare, satelitul se va afla în conul de umbră al planetei, el nemaiputând fi observat de pe acesta;

a) când între Soare şi planetă se interpune satelitul; ca urmare, observatorul de pe planeta, ce trece prin conul de umbră al satelitului, nu va observa Soarele sau părţi din acesta.

Alte situaţii sunt legate de raportarea poziţiilor planetelor şi sateliţilor la celelalte stele. Distanţele enorme faţă de acestea nu permit realizarea unor conuri de umbră de către cele două corpuri opace.În schimb, ele vor deveni ecrane ce vor optura imaginea stelelor la intersectarea direcţiei dintre acestea şi observatorul de pe planetă şi satelit.Deci se vor produce doar eclipsări ale stelelor. Pentru înţelegerea fenomenelor respective se vor urmări cazurile concrete de eclipse realizate în Sistemul Soare-Pământ-Lună (eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare – fig.41) Fig.41. Eclipsa de Lună şi de Soare- IELENICZ pag.130 Eclipsa de Lună O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al Pământului.Poziţia Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde stadiului de Lună plină, deci unei faze în care apare luminată întreaga emisferă a Lunii orientată spre Pământ. Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna că ele s-ar repeta periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea acestui lucru se datoreşte faptului că planul orbitei lunare face cu ecliptica un unghi de 508’, la care se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei Pământului cu cel al ecliptici (23045’). Axa conurilor de umbră şi penumbră se află în planul eclipticii.Pentru ca eclipsa să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii cât mai apropiată de planul eclipticii.Momentul optim îl reprezintă coincidenţa cu punctele nodale, adică cu locurile de intersecţie ale orbitei lunare cu planul ecliptici (Soarele se va afla într-un punct, iar Luna în celălalt). În aceste momente, eclipsa lunară este totală, Luna intră în întregime în conul de umbră; cu cât poziţia va fi mai depărtată de aceste momente cu atât posibilitatea realizării unei eclipse totale lunare scade; se vorbeşte de eclipse parţiale când doar o parte a Lunii intră în conul de umbră.În ambele situaţii vor exista trecerile prin sectoarele conului de penumbră. La o eclipsă totală se pot separa câteva faze:

• de la intrarea în conul de penumbră şi până la începutul pătrunderii în cel de umbră (cca o oră);

• intrarea în conul de umbră marcată de ştirbirea conturului discului lunar (ştirbirea cu formă circulară şi nu eliptică ca în situaţia fazelor lunare) şi până la ieşirea completă din aceasta (dispariţia ştirbirii) cu o durată de 2 ore;

• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră. Chiar în intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de umbră totuşi ea poate fi zărită.Apare ca un disc luminat de o lumină



78

roşiatică.Acest efect se datoreşte reflectării razelor solare de atmosfera terestră, ceea ce duce la diminuarea efectului de umbră (razele reflectate pătrund în conul de umbră diminuând efectul). O eclipsă de Lună se manifestă la aceeaşi oră şi în aceleaşi faze pentru toate punctele de pe Glob care au Luna deasupra liniei orizontului. Eclipsa de Soare Se produc în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii.Acestea se întâmplă când pe aceeaşi direcţie se află Pământul-Luna-Soarele, coincizând cu faza de Lună nouă (fig.42). Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distanţa dintre Pământ şi Lună variază între 363.300 km şi 405.500 km (valoarea medie este de 384.403 km).Ca urmare, lungimea conului de umbră al Lunii este în medie de 374.000 km (V.Ureche, 1982), dar variază în timp. Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare, Pământul străbătând conul de umbră lunar;

- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră.(Pământul se află în vârful conului); sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare;

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul se află în conul de penumbră sau în prelungirea celui de umbră.Se produce o eclipsă inelară.

Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen (discul solar va fi văzut în întregime). Durata fenomenului:

- eclipsa totală durează efectiv în zona ecuatorială cca 8 minute, iar la latitudinile medii 6 minute;

- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile medii 10 minute.

La eclipsa totală de Soare se disting: mai întâi faza în care Luna începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu concavitate orientată spre Lună), faza de acoperire totală şi apoi faza de restrângere treptată a suprafeţei acoperite până la revenirea la forma generală a disculu solar. FIG.42-Eclipsa de Soare- Atlas

DICŢIO!AR DE TERME!I GEOGRAFICI: - Precesie – fenomen astronomic care determină producerea

echinocţiilor şi a solstiţiilor în fiecare an, cu 50'2"mai devreme decât în anul precedent. Acest fenomen se datorează faptului că axa polilor nu rămâne paralelă cu ea însăşi, ci descrie în decurs de 25800 ani, două conuri cu vârfurile în centrul Pământului. Din acest motiv, poziţiile de echinocţiu şi de solstiţiu se deplasează în sens retrograd pe orbită.



79

- !utaţie – reprezintă mişcarea a planului Ecuatorului, de o parte şi de alta a unei poziţii mijlociideterminată de producerea precesiei. Durata unei nutaţii complete este de 18 ani şi 18 luni.

- Acceleraţia gravitaţională -mărime fizică vectorială care indică variaţia raportului a două mărimi (raza Pământului şi masa aceastuia). Acceleraţia gravitaţională creşte de la Ecuator –978cm/s2, către Poli – 983cm/s2.

- Activitate geomagnetică – evoluţie a câmpului geomagnetic, determinată de variaţia în timp a fluxurilor de radiaţie solară; variază diurn, la intervale de câteva zile, dar pe ansamblu se înscrie în cicluri de 11 ani.

- Eclipsă – fenomen astronomic prin care un corp poate dispărea din câmpul de observaţia, ca urmare a situării lui în spatele altui corp, sau a trecerii lui prin comul de umbră al acestuia. De pe Terra se înregistrează: eclipse de Lună şi eclipse de Soare.

Î!TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt caracteristicile reliefului Lunii? 2. Explicaţi fazele Lunii. Care sunt cauzele apariţiei lor? 3. Explicaţi şi desenaţi eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare. 4.Care este forma Pământului? 5.Ce este mişcarea de rotaţie? Dar mişcarea de revoluţie? 6.Explicaţi dovezile şi consecinţele mişcării de rotaţie. 7.Ce este şi pe unde trece linia internaţională de schimbare a datelor? 8.Care este semnificaţia solstiţiului de vară? Dar a echinocţiului de primăvară?



80

9.Care sunt consecinţele mişcării de revoluţie? 10.Care sunt proprietăţile fizice ale Pământului? ACTIVITATE PRACTICĂ –elemente de metodologie geografică (III)

- Monografia

Studiu fizico - geografic al unei unităţi ……………………… Introducere Capitolul 1- Date generale -Poziţia geografică şi limitele- poziţia pe glob (coordonate geografice); poziţia în cadrul ţării; poziţia în cadrul unităţii fizico-geografice. -Istoricul cercetării geografice a zonei Material grafic: Harta României cu poziţia geografică; Harta unităţii de relief ; Profile privind limitele regiunii respective. Capitolul 2- Geologia -Litologia -Caractere structurale şi tectonice -Tipuri de structuri - Tectonica -Seismicitatea -Evoluţia paleogeografică Material grafic: Harta geologică; Profile geologice, Fotografii Capitolul 3 - Relieful -Date generale ( unităţile de relief) - Morfometria şi morfografia (hipsometria, densitatea fragmentării, energia de relief, pantele, expoziţia versanţilor); caracteristici morfologice ale interfluviilor, versanţilor şi văilor. -Suprafeţe şi nivele morfologice (suprafeţe şi nivele de eroziune; glacisuri şi piemonturi; terase;lunci)

-Relieful petrografic şi structural - alte tipuri de relief ( glaciar, periglaciar, vulcanic, litoral- dacă există în arealul studiat) - Procese geomorfologice actuale ( procese de versant, de albie)

Material grafic: Harti morfometrice si morfografice; Harta proceselor geomorfologice actuale; Harta geomorfologica generala; Profile longitudinale şi transversale; Fotografii Capitolul 4 –Clima - Factorii genetici ai climei -Caracterizarea principalelor elemente climatice (temperatura, umezeală, nebulozitate, vânt, strat de zăpadă, precipitaţii, fenomene meteorologice deosebite) -Regionarea topoclimatică



81

Material grafic:grafice şi hărţi cu repartiţia principalelor elemente climatice, climograme Capitolul 5 - Hidrografia - Elemente hidrogeologice (strate acvifere, compoziţia chimică) -Apele de suprafaţă- tipuri de reţea, debite, niveluri, regim, surse de alimentare, calitatea apelor -Lacuri Material grafic: grafice cu debite şi nivele; harta hidrogeologică. Capitolul 6- Vegetaţia şi fauna -Structura şi compoziţia covorului vegetal -Modificările produse de om (despăduriri) - Principalele caracteristici faunistice Material grafic: Harta vegetatiei, Harta răspândirii elementelor faunistice Capitolul7 – Solurile -Factorii pedogenetici -Caracterizarea tipurilor de sol şi eroziunea solurilor Material grafic: Harta solurilor, Harta eroziunii solurilor Capitolul 8 – Rezervaţii naturale (dacă există) Capitolul 9 -Utilizarea cadrului fizico –geografic de către om - Date istorice privind popularea şi evoluţia numărului de locuitori - Raportul dintre aşezări şi formele de relief - Raportul dintre utilizarea economică şi formele de relief - Funcţia economică: Modul de utilizare al terenurilor Material grafic: Tabele şi grafice privind populaţia; Harta utilizării terenurilor, grafice ale structurii utilizării terenurilor, fotografii Concluzii Bibliografie

REZUMAT PARTEA !R.3

Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ. Relieful lunar este destul de accidentat a rezultat îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii. Discul lunar privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi zone strălucitoare care ar reprezenta continente, munţi. Din punct de vedere geologic se deosebesc:roci magmatice,roci sedimentare, roci metamorfice şi regolitul. Au fost distinse următoarele învelişuri:scoarţa cu o grosime medie de 60 km; mantaua superioră ţine până la 500 km;mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente grele, feroase;mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în conţinut, elemente grele, nucleul alcătuit dintr-o topitură de Fe. Proprietăţile fizice ale Lunii sunt: acceleraţia gravitaţională, magnetismul lunar,albedoul, seismicitatea, densitatea medie. Există mai multe ipoteze care au stat în atenţia oamenilor de ştiinţă; în acest sens, se disting două direcţii în interpretarea originii Lunii:originea terestră si originea extraterestră.



82

Luna gravitează în jurul Pământului, iar acesta descrie o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite care se transpun într-o modificare continuă a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ. În acest sens se disting: Faza de Lună nouă, Faza de Crai ,ou, Faza primului pătrar, Faza de Lună convexă, Faza de Lună plină,Cea de-a doua fază de Lună convexă, Faza ultimului pătrar, Faza de corn – seceră.

Forma Terrei este de geoid. Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. Ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care se continuă de la nivelul oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi adâncime.Între cele două modele – elipsoid şi geoid – elementul comun este volumul identic.Diferenţele principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice. Consecinţele geograficeale formei sunt: pe ansamblu, forma sferică impune variaţia zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în regimul de încălzire al acesteia şi de aici diferenţieri în dinamica multor procese naturale. Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe geografice diferite, unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată. Cele mai importante sunt miscarea de rotatie si miscarea de revolutie.Mişcarea de rotaţie este mişcarea globală pe care o face în jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56 minute, 4,09 secunde numită „zi siderală”.Ea corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe boltă la meridianul locului.Mişcarea de revoluţie se realizeză în jurul Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei heliocentrice fundamentată de ,. Copernic. Proprietăţile fizice ale Pământului sunt: gravitaţia,căldura internă (telurică),magnetismul terestru,electricitatea terestră,densitatea.Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.

Pentru completarea cunoştinţelor dumneavoastră la acest modul vă recomandăm: -Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti -Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti. -Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. -Popovici şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. -Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti. -Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. -Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti



83

Partea 4 GEOSFERELE TERESTRE Cuprinsul părţii 4: - Endosferele terestre…………………………………………………… - Exosferele………………………………………………………………. Obiective: - cunoaşterea modelelor privind structura internă a Pământului - însuşirea definiţiilor,limitelor şi caracteristicilor geosferelor externe - cunoaşterea legilor generale şi specifice pentru fiecare înveliş extern al

Pământului. În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai multe învelişuri (geosfere).Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endosferele iar la exterior exosferele (fig.43). La contactul dintre acestea s-a individualizat Învelişul geografic care spaţial cuprinde intervalul în care se realizează cel mai intens schimbul de materie şi energie dintre cele două grupe. Fig.43 Geosferele terestre.- IELENICZ pag.173 4.1. Endosferele terestre (Învelişurile interne ale Pământului) Structura internă a Pământului De la suprafaţă spre miezul Pământului, materia din care acesta este alcătuit nu este omogenă. Există varaiaţii însemnate atât sub raport fizic, cât şi chimic.Acest lucru a determinat pe diferiţi oameni de ştiinţă (geofizicieni îndeosebi) să-şi imagineze modele care priveau atât structura pe ansamblu, cât şi unele diferenţieri regionale.Ele s-au bazat pe observaţii geologice directe (în mine, foraje de la suprafaţă la adâncimi de mai mulţi kilometri, studierea manifestării undelor seismice pentru adâncimi mai mari). În toate modelele, apar câteva elemente comune (fig.44):

- structural, se separă deasupra unui nucleu mai multe învelişuri ; - din interior la exterior, materia este din ce în ce mai uşoară; - contactul învelişurilor reprezintă suprafeţele de discontinuitate de

ordine diferite.

Fig.44 Structura internă a Pământului- IELENICZ pag.174 Dintre modele, mai importante sunt: -Modelul seismologului german E.Wiechert (1897) cu un nucleu (din centrul Pământului şi până la 2.900 km) şi un înveliş exterior separate de discontinuitatea ce-i poartă numele. -Modelele elaborate în ultimile decenii sunt mai detaliate, dar păstrează structura generală diferenţiată pe bază petrogrfaică, chimică şi fizică.Sunt separate un nucleu şi mai multe învelişuri .



84

,ucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de discontinuitatea Wiechert-Guttenberg. Forma acestuia nu este o sferă, ci un elipsoid de rotaţie.O discontinuitate secundară (Lehmann), desfăşurată la 5100-5200 km, îl împarte în două:

- ,ucleul intern (între 5.200 şi 6.375 km) are materiea în stare solidă care este supusă unor presiuni ce depăşesc 3 mil. atmosfere.Este format îndeosebi din elemente grele (fier, crom etc.) ce dau o densitate de 12 g/cm3.

- ,ucleul extern se desfăşoară la adâncimi cuprinse între 2.900 şi 5.200 km; este format din materie în stare de topitură, în care abundă elemnetele grele ce-i dau o densitate de 10-12 g/cm3.În cadrul lui sunt frecvenţi curenţii de convecţie ce asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru.

Mantaua deţine 82% din volumul şi 69% din masa Pământului.Este formată din:

- Mantaua inferioară care se află între 400 – 5000 km şi 2900 km; i se mai spune şi mezosferă.Este formată din: oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom ce-i dau o densitate de 4,5-5,3 g/cm3.În cadrul ei s-ar separa două subînvelişuri.Primul se află între 400 km şi 1.000 km, are roci parţial cristalizate; materia, după cei mai mulţi autori, este în stare vâscoasă; neomogenitatea de compoziţie, de temperatură, de presiune este favorabilă dezvoltării de curenţi de materie care provoacă falieri profunde însoţite de seisme cu focare adânci.Cel de-al doilea subînveliş în care apar evidente două caracteristici: prezenţa vetrelor de magmă rezultate din supraîncălziri radioactive şi a unor zone solide extinse.

- Sub acest subînveliş există astenosfera (cu sens de strat slab al mantalei).Are o grosime diferită.Baza astenosferei poate coborâ până la 700 km, iar partea superioară se poate afla la 80-150 km.Materia este în stare de topitură magmatică fiind alcătuită îndeosebi din silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu de unde şi densitatea redusă (3-3,5 g/cm3).Caracteristica dinamică principală este dată de prezenţa curenţilor de convecţie termică ce au viteze de câţiva cm/an.Deplasarea acestora se face sub forma celulară influenţând mişcarea plăcilor tectonice (fig.45).

Scoarţa se află la partea superioară şi are o grosime de 8-10 km, sub oceane şi 20-80 km, în domeniul continental.Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić (Moho).P. Gutenberg (1924) a separat:

- scoarţa de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3) prezentă în alcătuirea continentelor şi a bazinelor oceanice (până la 1.500 m adâncime).Este formată din roci sedimentare (până la 25 km grosime), metamorfice şi eruptive (tip granitic şi tip bazaltic); între ele se află discontinuitate locală Conrad aflată la adâncimi reduse, în scoarţa platformelor şi mărilor, în munţii tineri;

- scoarţa de tip oceanic, frecventă în bazinele oceanice la adâncimi mai mari de 3.600 m acoperă peste 2/3 din suprafaţa Pământului.Este formată din roci sedimentare cu grosime mică şi



85

dominant din roci bazaltice (dorsalele, fosele, platourile abisale) ce au o grosime între 5 şi 15 km; densitatea medie este de 3 g/cm3;

- scoarţa de tranziţie desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de 1500-3600 m, constituie o îmbinare a celor două tipuri principale (fig.45).

FIG.45-Raporturile dintre crustă, mantaua superioară, litosferă şi astenosferă -IELENICZ pag.177

• Rocile sedimentare din scoarţă au provenit, în cea mai mare parte, din dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi metamorfice.Se adaugă rocile de natură organică sau de precipitare chimică.Grosimea sedimentarului este diferită de la foarte subţire pe scuturile vechi precambriene şi paleozoice, la valori de 10-20 km în sistemele muntoase neozoice.Pe ansamblul Terrei, rocile sedimentare ocupă cca 75% din suprafaţa uscatului.

• Rocile granitice din scoarţă formează masa principală a domeniului continental reprezentând aproape 25% din acesta; are grosimi deosebite (10-15 km în platformele precambriene şi 30-40 km în baza sistemelor muntoase mezozoice şi neozoice).În sectoarele unde eroziunea a îndepărtat sedimentarul, pătura granitică apare la zi. Acolo unde există sedimentar, contactul cu ea se realizează prin suprafeţele de eroziune.În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit, granodiorit, riolit).Predominarea silicaţilor de aluminiu a determinat şi numele de Sal sau Sial.

• Rocile bazaltice formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului oceanic.

Deci scoarţa în cele două domenii (continental, oceanic) are nu numai structura diferită, dar şi grosimi aparte.De exemplu, în domeniul continental, ea se dezvoltă mult deasupra nivelului mării, dar coboară mult şi spre astenosferă, înregistrând o dublă convexitate. Diferenţa în alcătuirea pe verticală face ca în acest domeniu, densitatea să crească de la 1,5 g/cm3 (la suprafaţă) la 3 g/cm3 (în adânc unde precumpănesc rocile ultrabazice). 4.2. Exosferele (Învelişurile externe ale Pământului şi limitele spaţiului geografic) Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile decenii s-a conturat şi se impune sociosfera legată de ansamblul realaţiilor şi implicaţiilor tot mai profunde şi mai complexe, pe care le determină omul şi civilizaţiile umane asupra mediului natural.Toate acestea se găsesc în corelaţie cu o sferă a reliefului (reliefosfera) care s-a individualizat la nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea materiei în scoarţă, dar şi de interacţiunea cu factori ce acţionează în celelalte geosfere. Reliefosfera reprezintă liantul dintre endosfere şi exosfere. Reliefosfera



86

Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic ce cuprinde, în linii generale, relieful Pământului. În lucrările geografice pentru acest înveliş se folosesc fără a se preciza limitele învelişului respectiv şi noţiunile de „relief”, „morfosferă” şi geomorfosferă În cadrul Învelişului natural geografic, reliefosfera ocupă poziţia bazală, pe ea se sprijină, dar şi se interferează atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi sociosfera. La nivelul ei se înregistrează cele mai importante schimburi de substanţă şi energie ale Învelişului natural geografic cu unele din învelişurile interne ale Pământului. Învelişurile de la exteriorul reliefosferei se interferează pe adâncimi diferite cu ea.În acest spaţiu, au loc numeroase procese prin acţiunea cărora rezultă forme de relief de ordin inferior ce pot fi socotite detalii pe ansamblul dat de tectonică.Dacă local sau regional acestea au însemnătate, la scară globală importantă este acţiunea generalizatoare a lor de nivelare a reliefului tectonic, reflectată în aplatizarea formelor pozitive şi umplerea cu materiale a celor negative.Reliefosfera este un înveliş cu o dinamică continuă, dar variabilă ca intensitate atât în spaţiu cât şi în timp. Limitele reliefosferei Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa fizică a Pământului.Ea dă conturul reliefului fiind supusă cel mai intens modificării prin procese impuse de acţiunea diferiţilor agenţi modelatori (agenţi morfogenetici), externi (în general nivelează) şi interni (creează denivelări). Limita inferioară este discutabilă. În unele lucrări este fixată la baza scoarţei terestre invocându-se ca argument alcătuirea structurală, limita inferioară a acţiunii proceselor tectonice generatoare de relief, pe când în altele ea este plasată la câteva sute de metri.Realitatea este că referindu-ne strict la relief, trebuie găsită acea limită inferioară la care se generează relief sub acţiunea factorilor tectonici. Legat de această acţiune, în contextul cunoştinţelor actuale, prezintă importanţă trei lucruri:

- scoarţa, în alcătuirea căreia intră trei pături diferite ca alcătuire şi grosime, este fragmentată în şase plăci majore şi multe altele cu dimensiuni mai mici şi formă diferită ;

- în astenosferă, în care plăcile se afundă diferit, se manifestă curenţii de convecţie care sunt responsabili, nu numai de circuitul materiei vâscoase din aceasta, dar şi de antrenarea (mişcarea) plăcilor în sensuri diferite;

- contactele dintre plăci prin specificul dinamic şi reflexul în generarea reliefului sunt de două tipuri – rift şi subducţie.Ceea ce le este comun acestor contacte sunt marea dezvoltare pe verticală (ele străpung în întregime scoarţa) şi, în al doile rând, poziţia lor în dreptul zonelor de întâlnire a curenţilor de convecţie din marile circuite ale astenosferei.Le diferenţiază însă specificul dinamicii materiei din cadrul lor şi de aici modul de generare a reliefului.În zonele de rift, materia circulă ascendent ieşind la suprafaţa scoarţei. Prin consolidarea ei pe marginile plăcilor, acestea se îndepărtează şi totodată cresc (se extind), dar cu materie bazaltică.Tensiunile care rezultă aici duc la îngrămădirea



87

materiei şi la formarea de lanţuri muntoase (dorsale) separate de şanţuri adânci paralelel cu riftul sau transversale pe el falii transformante.Deci, riftul reprezintă nu numai o zonă labilă, ci şi o importantă arie de creare a reliefului impusă de factorul endogen; limita inferioară a acţiunii acestuia este aproape la contactul scoarţei cu astenosfera. Zonele de subucţie se dispun pe marginile plăcilor aflate în poziţie opusă rifturilor.Aici, plăcile se deplasează din sensuri diferite se ciocnesc, iar cea mai, grea-oceanică (cu încărcătură bazaltică) intră sub cea uşoară continentală (cu încărcătură sedimentară).În lungul planului de contact (Benioff) care are o înclinare mare (650), materia grea se coboară spre astenosferă se încălzeşte şi se transformă în topitură care este preluată de manta.La partea superioară, în placa continentală, se dezvoltă depresiuni în care se acumulează imense cantităţi de materiale aduse de pe ariile continentale.Ciocnirea plăcilor însoţită de descendenţa celei grele facilitează în aceste depresiuni procese de cutare, de metamorfozare a rocilor, de strivire a imensului volum de materie acumulată care va fi treptat înălţat şi dispus ca şiruri de munţi separate de culoare tectonice de tipul foselor.Deci, al doilea sector important în crearea releifului, el reprezintă ariile de subducţie.Aici forţele tectonice generatoare de relief nu se află în adânc, ci aproape de suprafaţa scoarţei.Poziţia limitei inferioare este mai greu de apreciat întrucât ea variază mult în timp.Astfel, în faze de subsidenţă activă limita se află apropae de contactul cu astenosfera pentru ca în toate fazele ulterioare de evoluţie ale orogenului, poziţia să fie tot mai sus.

Care este poziţia limitei între cele două situaţii extreme? De-o parte şi de alta a lor există plăci cu alcătuire diferită, dar proaspătă şi labilă în vecinătatea ariilor generatoare şi din ce în ce mai veche şi mai consolidată spre interior.Pe măsura depărtării de zonele de rift sau de subsidenţă, rigiditatea tot mai accentuată a materiei plăcilor va diminua posibilitatea intervenţiei factorului endogen în crearea de reliefuri.Se exceptează ariile unde apariţia unor sisteme de fracturi locale sau regionale poate duce la individualizarea unui relief în blocuri (horsturi, grabene) sau a unor vulcani izolaţi sau grupaţi.Deci, între rifturi şi ariile de subducţie, limita reliefosferei este aproape de limita superioară a scoarţei (mai joasă în ariile cu fracturi şi mai ales în cele cu carcater subsident). În concluzie, limita inferioară a reliefosferei corespunde unei suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor, zonelor de subsidenţă şi este la partea superioară a scoarţei în rest.Ca urmare, în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei. Alcătuirea reliefosferei La scara 1:1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu diametrul de 12,75 m, iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m) până la fosa Marianelor (11.022 m) s-ar înscrie pe o diferenţă de nivel de cca 1,8 cm; adâncimea maximă în zonele de rift ale reliefosferei ar atinge



88

cca 8-9 cm. Relieful este alcătuit dintr-un număr foarte mare de forme care pot fi împărţite în diferite grupări după criterii deosebite (mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie etc.) ce impun chiar anumite ierarhizări. Macroformele Sunt cele mai mari forme ce pot fi separate la nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice.De aici şi numele de forme planetare sau forme de ordinul I.Au rezultat în etape de sute de milioane de ani prin evoluţia complexă a plăcilor, mecanismul genetic fiind impus de factorii interni şi de legile ce determină dinamica materiei în scoarţă. Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice.Alcătuiesc cca 29% din suprafaţa terestră fiind concentrate îndeosebi în emisfera nordică (39,4% faţă de cea sudică 19%).Uneori se separă şi o Emisferă continentală în care uscatul ar reprezenta 47,4% şi o Emisferă oceanică cu uscat în proporţie de numai 10,6% (fig.46). Fig.46. Răspândirea apei şi uscatului pe suprafaţa Pământului- IELENICZ pag.189 Hipsometric, din cele 29%, aproape 70% reprezintă forme de relief cu înălţime între 0 şi 1.000 m, 23,7% între 1.000 m şi 3.000 m, 3,5% între 3.000 m şi 4.000 şi numai 1,8 la altitudini ce depăşesc 4.000 m (fig.47). Fig.47 Curba hipsometrică a Pământului – curs IDD pag89 Bazinele oceanice împreună cu mările continentale ocupă 71% din suprafaţa terestră.Sunt forme de relief negative, acoperite de apă.Cea mai mare parte a lor se suprapune peste sectoare din scoarţă, alcătuite din pătură bazaltică. Pe verticală până la – 1000 m, se află 8,5% din suprafaţa bazinelor, între – 1000 şi – 3000 m se desfăşoară 7,8% între 3000 m şi – 4000 m cca 14,7%, pentru ca fundul bazinelor, desfăşurat între – 4000 m şi – 6000 m, să constituie 40%.Foselor oceanice (la adâncimi ce depăşesc – 6000 m) le revine cca 1%. Adâncimea medie a bazinelor oceanice este de 3790 m. Mezoformele În domeniul macroformelor s-au individualizat în timp geologic (zeci şi sute de milioane de ani), sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de reliefuri cu dimensiuni mai reduse (ordinul II) care reprezintă anumite trăsături impuse de unităţile structurale în care au luat naştere (orogen, platformă etc.). În domeniul continental se pot separa: Lanţuri muntoase ce reprezintă sisteme de munţi individualizate (fig.48) în lungul unor foste depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor zeci sau sute de milioane de ani (caledoniale, din nord-vestul Europei, au rezultat în prima parte a Paleozoicului; hercinidele, din centrul Europei, s-au format în a doua parte a Paleozicului; alpinidele, ce dau cele mai impunătoare sisteme de munţi înalţi, au apărut în mai multe faze tectonogenetice, începând de la finele Mezozoicului până în Neogen).Au



89

lungimi de sute sau mii de kilometri (Cordiliera nord-americană peste 8000 km, Anzii peste 7000 km, Ural 2500 km, Himalaya 2400 km, Carpaţii 1300 km, Alpii 1200 km etc.), înălţimi varaibile în funcţie de vechime (în sistemul lanţurilor alpine se întâlnesc cele mai mari înălţimi planetare (nouă vârfuri cu peste 8000 m în Himalaya, între care Chomolungma cu 8848 m; 17 vârfuri cu peste 6000 m în Anzi, între care Mc. Kinley 6187 m; în Europa zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel mai înalt fiind Mont-Blanc cu 4807 m; în Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m în Kilimandjaro cu 6010 m, Kenya cu 5199 m şi Ruwenzori cu 5119; în Australia cel mai înalt vârf Kosciusko de 2230 m). Caracteristicile esenţiale sunt: înălţimi ce depăşesc frecvent 1000 m, văi principale cu adâncimi de peste 500 m ce separă culmi înguste, creste cu versanţi povârniţi alcătuiţi din roci diferite în funcţie de vechimea munţilor (predomină cele cristaline şi eruptive vechi la munţii din Paleozoic şi cele sedimentare şi cristaline la lanţurile alpine). Se pot clasifica după criterii diferite:

- după altitudine sunt lanţuri cu: • munţi joşi cu înălţimi în jur de 1000 m (M. Oaş); • munţi cu înălţime medie de 1000-2000 m (M. Apuseni). • munţi înalţi la 2000-4000 m (M. Alpi); • munţi foarte înalţi peste 4000 m (M. Himalaya);

- după geneză sunt lanţuri cu: • munţi de cutare (prin evoluţie în cadrul unei depresiuni; marea

majoritate a lanţurilor muntoase); • munţi bloc (sunt munţii de cutare vechi, care au fost erodaţi,

fragmentaţi tectonic în blocuri ce-au suferit înălţări); • munţi vulcanici (au rezultat prin erupţii bogate pe anumite

aliniamente); - după vârstă sunt:

• munţi foarte vechi, unii reînălţaţi, caledonici (Alpii Scandinaviei); • munţi vechi hercinici (Ural, M. Vosgi); • munţi tineri alpini (Alpii, Carpaţii, Caucaz, Himalaya etc.).

Masivele muntoase sunt prezente în ariile lanţurilor de munţi vechi şi foarte vechi (frecvent în zona hercinidelor) ce au fost peneplenaţi în blocuri şi care ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri.Fizionomia acestora se caracterizează prin: poduri interfluviale largi, netede (resturi de peneplenă) separate de văi înguste cu versanţi povârniţi, datoraţi rocilor dure. Sunt tipice în Masivul Central Francez, Podişul Armorican, Boemia (fig49). FIG.48- Lanţ muntos- Ielenicz pag.192 Fig 49 – Masiv muntos - ATLAS Podişurile şi dealurile constituie forme de relief intermediare aflate la 300-1000 m; au provenit fie din nivelarea munţilor, fie din ridicarea şi fragmentarea unor unităţi de câmpie. Podişurile se caracterizează prin poduri interfluviale netede, frecvent cu caracter structural, ce domină în ansamblul reliefului vecin.Văile care le separă sunt adânci (peste 100 m) şi au versanţi cu pantă accentuată. După Gr. Posea (1986) se disting mai multe tipuri:

- după structură:



90

• podişuri în regiunile cu structură tabulară (Pod. Colorado- fig.50; Pod. Dobrogei de Sud);

• podişuri în regiunile cu structură monoclinală (Pod. Moldovei); în cazul lor stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune; au desfăşurare largă podurile interfluviale (platouri): - după geneză:

• podişuri de eroziune care se întâlnesc în regiunile peneplenate şi ridicate (Pod. Casimcei-fig.51);

• podişuri de acumulare care corespund unor câmpii piemontane ridicate (Pod. Getic); - după altitudine:

• podişuri înalte aflate la peste 1000 m altitudine (Pod. Pamir); • podişuri medii la altitudine de 300-1000 m (Pod. Someşan); • ·podişuri joase cu înălţime mică sub 300 m (Pod. Dobrogei de Sud);

- după poziţie, în raport cu lanţurile muntoase: • podişuri intramontane (Pod. Transilvaniei);

• podişuri extramontane (Pod. Moldovei); - după vârstă sunt:

• podişuri vechi (Podişul Casmicei); • podişuri recente (Pod. Getic, Pod. Lipovei);

- după alcătuirea geologică sunt: • podişuri din roci sedimentare (Pod. Getic); • podişuri din roci vulcanice (Pod. Decan); • podişuri din roci cristaline (Pod. Casmicei). Fig.51 – Podişul

Casimcea



91

Fig.50- Structură tabulară – Marele Canion Colorado- ATLAS Dealurile reprezintă un relief mult mai fragmentat decât podişurile în care văile sunt mult mai numeroase şi, ca urmare, suprafeţele de versant au o pondere foarte ridicată..Frecvent, rezultă prin fragmentare fie a unei regiuni muntoase nu prea înalte, fie a unui podiş.Se pot separa mai multe tipuri având în vedere criterii genetice evolutive, înălţime. Astfel sunt:

- după geneză: • dealuri rezultate prin procese de cutare şi ridicarei (Subcarpaţii); • dealurile rezultate prin bombare diapiră (unele dealuri subcarpatice

de la contactul cu Câmpia Română); • dealuri formate din fragmentarea unei regiuni de podiş (cea mai

mare parte din Transilvania); - după altitudine sunt:

• dealuri joase la altitudine de 200-400 m (Dealurile de Vest); • dealurile mijlocii la 400-600 m (Dealurile Târnavelor); • dealurile înalte la peste 600 m (o parte din Subcarpaţii):

- după alcătuirea petrogrfaică se mai pot separa: măguri vulcanice (Şimleu), măguri cristaline (Codrului), dealuri sedimentare (cele mai multe).

Câmpiile reprezintă forme de relief majore la altitudini joase (sub 300 m) şi cărora le sunt specifice netezimea şi dimensiunile mari ale podurilor interfluviale (numite şi câmpuri), densitate mică a văilor ce au adâncime redusă (fig.52). Rezultă prin procese de acumulare (marea majoritate) sau de eroziune.Genetic se separă:

- Câmpiile de acumulare cu subtipurile: • Câmpii piemontane rezultate din îngemânarea unor conuri aluviale

mari (de exemplu, Câmpia Ploieşti); • Câmpii de glacis apar la contactul cu dealurile (la marginea

Subcarpaţilor Curburii) sau chiar la marginea munţilor (vestul M. Zarandului) prin acumulări coluvioproluviale sub formă de pânze suprapuse;

• Câmpii de terase formate dintr-un sistem de terase rezultate prin eroziune într-o regiune de câmpie înaltă (exemplu, Câmpia Piteşti, Câmpia Tecuciului);

• Câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri; Au numele şi de câmpie tabulară ( de exemplu, Bărăganul Central);

• Câmpii de subsidenţă-individualizate în regiuni ce suferă o lăsae continuă.Sunt câmpii netede, mlăştinoase, cu pânză freatică aproape de suprafaţă, unde revărsările şi inundaţiile au frecvenţă mare (de exemplu, câmpiile Titu, Gheorghiţei, Siretului Inferior etc.);

• Câmpii de divagare sunt câmpii netede; aici procesul de acumulare este foarte bogat datorită debitului solid ridicat al râurilor; acumularea este însoţită de schimbarea frecventă a poziţiei albiilor;

• Câmpii de nivel la bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare.Se dezvoltă repede când platforma litorală este largă, adâncimile sunt mici, debitul solid al fluviilor este bogat, nu se produc maree sau ţărmul se



92

află în uşoară ridicare.Sunt netede, pe ele se păstrează albii părăsite în urma unor frecvente divagări etc. (ex. Câmpiile din estul Chinei, în nordul M. Caspice, în jurul lacurilor Aral, Ciad etc.);

• Câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (sandrele) se nasc la marginile calotelor glaciare din materiale cărate de torenţii subglaciari.Prin topirea masei de gheaţă rămâne un relief de acumulare, cu numeroase denivelări formate din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari;

• Câmpiile eoliene sunt câmpii cu mari acumulări de nisip transportat de vânt.Prezintă un relief format din dune şi microdepresiuni ce cunosc o dinamică activă.Se întâlnesc în regiunile deşertice şi semideşertice din Libia, Peninsula Aarabică, Asia Centrală;

• Câmpiile de loess sunt regiuni joase netede pe care au fost acumulate loess şi depozite leossoide pe grosimi mari (de exemplu, estul Chinei); - Câmpiile de eroziune au rezultat prin erodarea în sute de

milioane de ani a unor masive muntoase.Ca urmare, au caracter de câmpii terminale (la finele unei evoluţii de durată); sunt uşor denivelate, au martori de eroziune (inselberguri); sunt cunoscute sub numele de peneplene (evoluţie în climat temperat) şi pediplene (evoluţie sub climat arid).Amândouă se referă la spaţii foarte largi.

Fig.52- Aspect dintr-o regiune de câmpie- ATLAS Forme de relief bazinale oceanice.Sunt mai puţin variate în raport cu cele continentale, dar au dimensiuni foarte mari . Platforma continentală (şelf, prispa continentală, platforma litorală) se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine, la contactul cu uscatul.are o cădere în general lină (pantă medie de 0017’) până la 180-200 m adâncime (în situaţii extreme până la 500 m); Ocupă cca 10,9% din suprafaţa terestră, înregistrând o adâncime medie de 133 m şi o lăţime medie de 78 km.Are un microrelief variat cu forme pozitive (de acumulare – cordoane de nisip) şi negative (de eroziune – foste văi pe câmpii litorale care au fost acoperite de mare etc.).Este acoperită în cea mai mare parte de sedimente provenite din transportul solid al fluviilor şi gheţarilor, erodarea falezelor, sau din resturi oceanice (cochilii, scheletul unor animale etc.). Taluzul continental (povârnişul continental) se desfăşoară de la o adâncime de 200 m la – 2000 m (uneori – 4000 m) pe o lungime de mai mulţi kilometri şi cu o pantă ce variază de la 2-6 º la 15-20º. Reprezintă 23% până la – 4000 m din suprafaţa Oceanului Planetar.Corespunde sectorului de trecere de la domeniul continental la cel oceanic marcat frecvent de accidente tectonice (falii, flexuri).Are un microrelief variat ce pune în evidenţă numeroase neregularităţi.Pe el se dezvoltă canioane submarine create de curenţii de turbiditate. Platourile submarine sunt regiuni relativ plane – la adâncimi de – 3 000...- 4 000 m ce domină sectoarele abisale prin pante accentuate; sunt alcătuite din materie bazaltică consolidată.În cadrul său sunt:câmpiile abisale care reprezintă regiuni joase ale oceanelor, la adâncimi sub 4000 m; dorsalele submarine se desfăşoară frecvent în parte centrală a oceanelor.Au la mijloc rifturi, cu înălţimi de 20-80 km, care constituie sectorul cel mai



93

coborât al dorsalei prin care topitura bazaltică din astenosferă ajunge în ocean; fosele abisale (gropi abisale) reprezintă 1% din suprafaţa terestră; corespund sectoarele cu adâncimi foarte mari înscrise frecvent în areale de sbducţie a plăcilor. Toate aceste forme majore planetare se înscriu cu trepte evidente în ansamblul Curbei hipsometrice a Pământului.Analiza acesteia relevă câteva aspecte:

- cea mai mare parte a continentelor (cca 75%) au înălţimi sub 1 000 m; precumpănesc câmpiile şi regiunile de dealuri şi podiş;

- lanţurile muntoase cu altitudini mai mari de 1 000 m reprezintă fâşii disparate, adevărate detalii în ansamblul reliefului continentelor;

- cea mai mare parte din bazinele oceanice (75%) se desfăşoară la adâncimi de 3000 – 6000 m; gropile abisale apar ca accidente pe fundul marilor depresiuni în vecinătatea ariilor continentale;

- dacă se exceptează extremitatea (munţii şi gropile abisale), atunci platforma continentală şi taluzul fac racordul între două mari trepte ale Pământului – continentele şi depresiunile oceanice.

Microformele Sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul mezamorfelor. În crearea lor, factorii interni (tectonici) au un rol secundar.Ele sunt generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul, apa mării etc.), printr-o suită de procese care desfac rocile în părţi cu dimensiuni diferite, le transportă şi le acumulează. Astfel, în timp relativ scurt, rezultă forme de relief cu un specific impus de agentul care le-a creat (forme fluviatile, glaciare, marine, eoliene etc.). Acţiunea agenţilor, gruparea lor, intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind precumpănitor de variaţia elementelor climatice.Astfel, se diferenţiază o distribuţie zonală latitudinală (zone morfoclimatice) care se completează cu una în altitudine (etaje morfoclimatice).Deci, clima joacă un rol preponderent în mecanismul ce duce la crearea formelor de relief de ordinul III-VIII. Legile reliefosferei Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale, generale între elementele acesteia. În această categorie intră:

- Legea nivelului de bază.Modelarea atât în lungul râurilor, cât şi a versanţilor se realizezaă în funcţie de poziţia bazei nivelului de la care începe să se producă (fig.53).Pentru râuri se admite un nivel de bază general reprezentat de mări şi de oceane.Urmează apoi, în lungul râurilor, punctele de confluenţă, pragurile, vatra marilor depresiuni, toate ca nivele locale. Pentru versanţi se pot delimita ca nivele regionale albiile şi şesurile depresiunilor, iar ca nivele locale aflorimentele de rocă mai dură şi orice ruptură de pantă din lungul lor.

Fig.53. Nivele de bază- IELENICZ pag.201



94

- Legea profilului de echilibru. Evoluţia unei regiuni conduce către o tendinţă generală de nivelare.În final se ajunge la profiluri morfodinamice de echilibru a căror formă este în concordanţă cu condiţiile în care s-a realizat modelarea.O situaţie finală se dobândeşte după o evoluţie de durată şi corespunde fazei în care procesele ce-au acţionat anterior nu se mai pot manifesta (încetează eroziunea, transportul este limita, acumulările sunt slabe şi discontinue).Profilul va fi format din pante cu valori mici, netede, fără asperităţi, pe care există un depozit subţire de materiale care pot anihila, în timp scurt, orice dezechilibrare provocată, de exemplu, de o viitură foarte puternică. Forma de ansamblu, ideală, a profilului de echilibru se materializează într-o linie larg concavă (fig.54).

FIG.54- Profile de echilibru- IELENICZ pag.202 - Legea eroziunii diferenţiale.Eroziunea se manifestă diferit ca

intensitate şi dă naştere la forme de relief specifice pe roci şi structuri diferite.Relieful este alcătuit din structuri şi roci cu proprietăţi aparte (permeabilitate, duritate, solubilitate, omogenitate).Acestea fac suprafeţele ce compun relieful să aibă pe ansamblu şi pe sectoare grade de rezistenţă deosebită la atacul agenţilor externi.Ca urmare, acţiunea acestora se va materializa în trei direcţii: desfăşurarea cu intensitate diferită a proceselor de modelare, imprimarea anumitor trăsături în fizionomia văilor şi interfluviilor (îndeosebi prin crearea de suprafeţe cu formă şi înclinare deosebite), crearea unor forme de relief specifice (carstice pe calcar, de sufoziune şi trasare pe loess, alunecări şi curgeri noroioase pe argile etc.).

Î!TREBĂRI DE VERIFICARE:

1.Definiţi endosferele şi exosferele. 2. Care sunt cele mai importante modele privind alcătuirea internă a Pământului? 3.Ce este riftul şi zona de subducţie? 4.Care sunt macroformele? 5.Care sunt formele de relief din bazinele oceanice? 6.Legile reliefosferei. Explicaţi şi dezvoltaţi legea profilului de echilibru.

Învelişul de apă al Pământului Definire, caracteristici, limite Apa reprezintă una din cele mai simple forme de combinaţie a unor elemente chimice (oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele cele mai răspândite în cadrul Învelişului natural geografic. Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare – lichidă, solidă şi gazoasă – trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de atins. Cea mai mare parte a acestui înveliş se detaşează prin volumul lichid situat la contactul cu reliefosfera şi atmosfera.El este reprezentat de oceane, de mări, lacuri, râuri etc.Tot lichidă este şi apa din porii, fisurile,



95

galeriile subterane prezente în partea superioară a releifosferei, ca şi picăturile de apă existente la diferite înălţimi în troposferă (îndeosebi în nori).Vaporii de apă se află preponderent în troposferă şi, în mai mică măsură, în golurile de la exteriorul reliefosferei.Şi gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare destul de neomogenă.Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci ale pământului (polare şi la mai mari înălţimi) ca gheţari. Se adaugă gheaţa din sol (în sezonul rece, în regiunile temperate), din depozitele sedimentare de suprafaţă (în regiunile polare şi subpolare) şi cristalele de gheaţă (ce iau naştere în nori sau care ajung la suprafaţa Pământului, ca zăpadă). Toate acestea duc la câteva concluzii:

- învelişul de apă are o dezvoltare spaţială largă; - trecerea apei dintr-o formă în alta este labilă, ca urmare a

proceselor (evaporaţie, avapotranspiraţie, condensări, sublimări etc.) ce au loc la contactul cu releifosfera, atmosfera şi cu vieţuitoarele;

- dificultatea trasării unor limite globale ale învelişului în raport cu celelalte, întrucât între acestea nu există discontinuităţi, ci interferenţe.

Dacă s-ar avea în vedere distanţele extreme la care se găseşte apa sub diferite forme, atunci s-ar ajunge la situaţia acceptării pentru acest înveliş a unor limite de cca 20 km în atmosferă (norii cu cristalele de gheaţă din stratosferă) şi unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă juvenilă, ape captive).La aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului nu se manifestă, aici apa este extrem de puţină şi se supune legilor şi condiţiilor carcateristice celorlalte învelişuri.Ca urmare, se impune ca limitele să fie aduse la distanţe mult mai mici.În acest mod, în spaţiul delimitat apa va avea o pondere mai mare, iar procesele se vor derula sub acţiunea unor legi specifice acestui înveliş (în primul rând, legea circuitului general al apei).Rezultă că limitele nu vor avea aspectul unor suprafeţe sferice, ci vor fi destul de neregulate. Astfel, limita inferioară pe uscat se va situa la adâncimi mai mari în sectoarele de roci sedimentare groase, în care apa se va infiltra uşor, şi va fi la niveluri ridicate în sectoarele cu roci compacte.Sub oceane, limita se va afla la foarte mică adâncime, sub nivelul suprafeţelor reliefului care este alcătuit predominant din roci magamtice, greu de străbătut de către apă . În troposferă, vaporii de apă, picăturile de apă cu dimensiuni diferite şi cristalele de gheaţă se concentrează într-un spaţiu a cărui suprafaţă superioară se află în vecinătatea limitei dezvoltării frecvente a formaţiunilor noroase de altitudine (6000-8000 m).Ca urmare, limita superioară se situează la altitudini de cca 6000-8000 m în dreptul Ecuatorului şi coboară treptat spre regiunile polare, unde va fi la cca 1000 m (fig.55). Fig.55. Limitele hidrosferei – IELENICZ pag.204 Alcătuirea învelişului de apă În cadrul învelişului de apă se impun trei mari domenii între care există strânse interferenţe.



96

- Domeniul oceanic şi marin are o suprafaţă de cca 362 330 000 km2 (71% din suprafaţa terestră).În Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea sudică pe 80,9%.Volumul de apă este de cca 1,338 mild. km3.În cadrul său se separă oceanele(reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia regiunilor de rift);golfurile( sunt porţiuni ale mărilor şi mai rar ale oceanului în spaţiul continental);mările(constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu oceanele.Sunt situate, în majoritatea cazurilor, în vecinătatea uscatului). Delimitarea oceanelor, faţă de mări se face prin şiraguri de insule, peninsule, iar trecerea printre acestea este uneori destul de îngustă (strâmtori).Se clasifică după criterii diferite (poziţie geografică, adâncime, temperatură şi salinitate a apei etc.).Frecvent se disting mări mărginaşe, mări continentale, mări închise, mări mediterane.

- Domeniul acvatic de uscat ocupă suprafeţe diferite reprezentând un volum de peste 44 mil. km3.Apele dulci cu un total de cca 35 mil. km3 au o repartiţie foarte diferită pe continente. Acest domeniu este format din:apele curgătoare sunt reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeţe de bazin extrem de diferite;lacurile şi mlaştinile care au origine,şi adâncimi extrem de diferite, apele subterane ce se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi din precipitaţii (ape vadoase) şi din condensarea vaporilor rezultaţi prin degazeficarea magmelor; gheţarii şi zăpada se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în munţi (la înălţimi mari).

- Domeniul aerian.Se referă la partea inferioară a troposferei în care condiţiile permit existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă.

- Domeniul molecular.Implică prezenţa apei în compunerea mineralelor şi rocilor.Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la temperaturi foarte mari.

Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă în baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul este o componentă a scoarţei supusă legilor de formare şi evoluţie a rocilor. Legile învelişului de apă Prezenţa apei sub trei forme fizice, uşurinţa trecerii de la o stare la alta şi legăturile strânse cu celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat de legi naturale.Unele au un câmp de acţiune limitat la câte un domeniu sau component al acestuia (legile dinamice în baza cărora se realizează deplasarea apei subterane, a apei curgătoare, a apei din lacuri, mări, oceane etc.) La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care exprimă trecerea continuă şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial (fig.56).



97

Un circuit regional se desfăşoară la nivel oceanic.Apa oceanică prin evaporare trece în troposferă sub formă de vapori, cca 505.000 km3 care la rândul lor, prin condensare, dau picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de gheaţă ce formează norii.Din aceştia, prin precipitaţii, apa revine direct în ocean (412.000 km3). Al doilea circuit regional este la nivel continental (circuit similar în prima parte cu primul, dar modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din aport continental – 19.000 km3.Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în circuite noi (cea mai mare parte revine în oceane prin scurgerea fluviatilă şi scurgerea subterană). La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate la scara mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic). Fig.56. Circuitul apei în natură – IELENICZ pag.211 La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: în circulaţia apelor subterane are importanţă legea Darcy (cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea unui strat este direct proporţională cu suprafaţa de segmentare a stratului, cu presiunea şi invers proporţională cu distanţa parcursă); în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui Coriolis (abaterea apei fluviului spre dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică ca efect al mişcării de rotaţie); în aprecierea scurgerii este legea bilanţului hidrologic expresie a raportului dintre aportul de apă şi pierderi pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp; în dinamica apelor oceanice, marine, lacustre acţionează legea compensaţiei care are la bază diferenţa de natură termică, salinitate, presiune etc.În domeniul gheţarilor, existenţa şi evoluţia lor apare ca expresie a legii bilanţului glaciar (raportul dintre acumulare şi ablaţia) etc. Climatosfera Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe toate celelelte. În îndelungata evoluţie planetară, ea a existat încă din prima etapă, dar cu o compoziţie diferită de cea actuală (predominau H, He, CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte planete din sistem).Structura şi compoziţia s-au realizat treptat prin pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H, He), transferul din scoarţă în atmosferă a gazelor, vaporilor de apă şi particulelor solide prin vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea unor mari cantităţi de oxigen şi consumarea CO2 de către plante (începând din paleozoic), eliberarea de gaze în urma impactului diverselor corpuri cereşti (meteoriţi, bolizi) cu scoarţa şi transferul de pulberi şi gaze rzultate din diferite activităţi ale omului (îndeosebi în ultimul secol). Limita inferioară a învelişului gazos se situează la nivelul porilor, fisurilor, excavaţiilor (miniere, carstice etc.) din scoarţa, variind între câţiva zeci de metri şi câteva sute de metri pe uscat şi 10-30 m în apa oceanelor (până la baza celor mai importante valuri care pot provoca amestecul apei cu aerul). Limita exterioară se acceptă la 64.000 km – 100.000 km (marginile magnetosferei) sau 40.000 km (limita unde acţiunea forţei de gravitaţie este anulată de cea centrifugă imprimată de rotaţia Pământului) ori 3.000 km



98

(unde densitatea gazelor ajunge la aceeaşi valoare ca şi în spaţiul interplanetar). În climatosferei se poate separa însă un interval care conţine cea mai mare parte din masa atmosferei şi unde procesele, fenomenele, circulaţia maselor de aer influenţează puternic tot ceea ce se desfăşoară la nivelul scoarţei terestre şi în celelalte geosfere, determinând, între altele, climatele Pământului. Acest spaţiu, care s-ar întinde cam până la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în Învelişul natural geografic.Ţinând cont că pentru peisaj el se exprimă prin diversitatea tipurilor de climă ca sinteze zonale, regionale, locale a interferenţelor elementelor meteorologice, îl numim climatosferă (sfera climatelor Pământului). Fig.57. Structura atmosferei (după Strahler, 1963)- carteIDD -pag.99 În structura atmosferei se separă (fig.57):

- Troposfera concentrează 4/5 din masa atmosferei şi ajunge la 16 – 18 km în dreptul Ecuatorului, la 12 km la latitudinile zonale temperate şi la numai 6 –8 km deasupra regiunilor polare, ceea ce îi pune în evidenţă forma elipsoidă ca rezultat al raportului dintre forţa centrifugă şi cea gravitaţională.Pe verticală, valoarea temperaturii medii scade cu 0,60 C/100 m, ceea ce face ca la limita superioară să se înregistreze – 600 în dreptul polilor şi – 800 C la Ecuator.În acelaşi sens, se reduce presiunea atmosferică, care la nivelul superior al acestui înveliş este de cca 10 ori mai redusă în dreptul Ecuatorului, faţă de numai 4-5 ori deasupra polilor.

- Tropopauza face trecerea la stratosferă şi are o grosime de 2 kilometri.Aici temperaturile sunt negative (- 500 C, - 700 C) şi se manifestă o circulaţie activă a unor curenţi de aer rapizi (Jeet Stream, peste 200 km/oră) ce se deplasează de la vest la est, în zonele cercurilor polare.Aceştia influenţează puternic întregul mecanism al circulaţiei aerului la latitudinile temperate.

- Stratosfera inferioară deşi concentrează cea mai mare parte a masei de aer din stratosferă, densitatea acesteia nu reprezintă decât 30% din cea existentă la nivelul scoarţei Pământului.Stratul de ozon de la înălţimea de 20-25 km (rezultă din acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra moleculelor de oxigen; se petrec reacţii însoţite de creşteri ale valorilor de temperatură), reprezintă un filtru însemnat pentru ultraviolete diminuând la maxim efectele nocive ale acestora asupra vieţuitoarelor.

Compoziţia atmosferei.În alcătuirea ei intră cca 20 de gaze (oxigen, azot, dioxid de carbon) la care se adaugă pulberi fine de praf, bacterii, vapori de apă. În ultimile trei decenii, observaţiile şi măsurătorile au arătat că nivelul concentraţiei în ozon scade, mai ales asupra Antarcticii şi în dreptul latitudinilor medii din emisfera nordică, cauzele sunt legate îndeosebi de activităţile antropice ce-au dus la creşterea cantităţilor de clorofluorocarburi (C.F.C.), hidrofluorocarburi (H.C.F.), metan.Vaporii de apă variază procentual atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în



99

funcţie de variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor, distanţa faţă de sursa de evaporare, circulaţia maselor de aer. Legi care acţionează în climatosferă Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va caracteriza prin anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între care există relaţii supuse mai multor legi generale (Boyle-Mariotte, Gay Lussac, Charles).La nivelul lor se manifestă, de asemenea, legi caracteristice.De exemplu, pentru radiaţie sunt legile Kirchoff, Boltzman, Plank etc. care evidenţiază specificitatea schimburilor radiative dintre suprafaţa terestră şi atmosferă.În aceeaşi categorie intră legea dinamică a vântului Buy-Ballot (existenţa unui vânt implică arii cu presiuni diferite), legea Coriolis etc. Biosfera Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la totalitatea vieţuitoarelor, iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile de mediu, situaţie în care se ajungea la o suprapunere cu termenul de ecosferă. S.Mehedinţi consideră biosfera ca un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, troposferă şi hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii.În această geosferă, ale cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării vieţuitoarelor, s-a realizat o ţesătură de legături complexe, care asigură unitatea, coeziunea şi circuitul substanţei şi energiei în cadrul Învelişului natural geografic (fig. 58). Biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia. Vieţuitoarele iau de la ele elementele care le sunt necesare, produc modificări în cadrul lor prin acţiuni proprii, mijlocesc diverse schimburi de materie între celelalte geosfere având rol de ecran mai mult sau mai puţin opac în desfăşurarea multor procese şi fenomene, au creat un înveliş natural nou-solul şi au imprimat destul de frecvent trăsătura de bază a peisajelor terestre. Fig.58 Biosfera-IELENICZ pag.219 Alcătuire În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de aproape 80 miliarde tone ce asigură anual o productivitate de 144 miliarde tone materie organică (102 miliarde tone pe uscat şi 42 miliarde tone în bazinele acvatice).Dar această mare diversitate de specii ce dă o enormă masă organică, nu impune şi o repatiţie uniformă a acestora în biosferă.Această caracteristică (distribuţia inegală) este determinată de marea varietate a condiţiilor de viaţă atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în uscat şi în bazinele marine. Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei până la adâncimi mari în scoarţă.Astfel, pe continente ajunge la trei kilometri, întrucât la această depărtare temperaturile ar fi în jur de 100-1500C, valori ce constituie limita



100

de viaţă extremă pentru unele bacterii anaerobe; în bazinele oceanice, analiza mâlurilor recoltate de pe fundul lor (groapa Filipinelor) dau un conţinut foarte bogat în bacterii.Limita superioară poate fi dusă până la baza nivelului de ozon din stratosferă.Între aceste limite, se desfăşoară un spaţiu enorm în care viaţa este posibilă sub diverse forme.În cadrul lui însă se poate detaşa, pe verticală, un interval în care este concentrată cea mai mare parte a speciilor de vieţuitoare şi unde se resimte puternic influenţa lor asupra mediului.Astfel, limita inferioară a acestuia s-ar situa pe uscat în medie la 8 –10 m (nivel atins de rădăcinile cele mai puternice şi de unele animale), iar în bazinele acvatice până la 400 m (nivelul maxim de penetrabilitate al radiaţiei solare).Cea mai mare parte a vieţuitoarelor de pe uscat se concentrează la nivelul suprafeţei acestuia şi în prima sută de metri în aer.De aici, în sus, se produce o scădere rapidă, încât la 1000 m numărul lor este foarte redus (insecte, larve, bacterii, alge, spori etc. care sunt conţinute în masele de aer şi suferă deplasări o dată cu acestea). Deci, învelişul biotic care concentrează cea mai mare parte a materiei organice, de unde şi valorile ridicate ale densităţii ei, s-ar încadra între 400 m în oceane şi câteva sute de metri în atmosferă.Aici se realizează aproape în totalitate lanţul proceselor şi fenomenelor ce rezultă din raportarea elementelor componentelor geografice. Materia vie prezintă câteva trăsături:

- are un caracter activ, punând în mişcare volume însemnate de substanţă;

- are o largă răspândire datorită vitezei mari de înmulţire (aceasta i-a asigurat creşterea continuă a masei totale, începând cu proterozoicului superior);

- înregistrează o mare diversitate de forme ca rezultat al evoluţiei îndelungate şi adaptărilor la condiţiile de mediu;

- dualismul-asimilare (prelucrare, modificare şi înmagazinare de substanţă din mediul înconjurător de natură minerală la plante şi organică la animale, în tendinţa de realizare a corpului lor),

- descompunerea ca expresie a schimbului permanent de substanţă şi sursă energetică în lanţul reacţiilor biochimice.

Legile biosferei La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi bilogice, între care mai importante pentru învelişul viu sunt:

- ereditatea – moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii, dacă condiţiile de viaţă se menţin neschimbate;

- variabulitatea – modificarea caracterelor, ca urmare a unor transformări de esenţă în condiţiile de mediu, ce impun alte modalităţi de realizare a schimburilor de substanţă şi energie; organismul se adaptează, se transformă în concordanţă cu condiţiile noi;

- selecţie naturală – eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot adapta la schimbarea de mediu şi impunerea varietăţilor ce şi-au dobândit caractere ce le asigură existenţa şi înmulţirea.

Î!TREBĂRI DE VERIFICARE: 1.Definiţi şi menţionaţi legile hidrosferei.



101

2.Definiţia biosferei în concepţia lui Simion Mehedinţi. 3. Limitele fizice ale biosferei. 4. Care sunt caracteristicile materiei vii? Învelişul de sol al Pământului În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere (fig.59) şi care efectiv ocupă o suprafaţă de numai 133 mil.km2; din acestea doar 15 mil.km2 sunt efectiv folosite în agricultură.În cadrul acestuia, s-ar include toate solurile prezente pe suprafaţa uscatului, plecând de la Ecuator spre regiunile polare. În anumite regiuni (deşertul, suprafeţele acoperite de gheaţă), solurile nu s-au putut dezvolta sau au o desfăşurare accidentală.

- Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice) la câţiva metri (în regiunile unde condiţiile au fost propice dezvoltării lor).

Legile învelişului de sol sunt:: - dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări; - prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi

descompunerea materie vegetale şi animale; - o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.

Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face în concordanţă cu legile specifice Învelişului natural geogrfaic: zonare, etajare, azonalitate, intrazonalitate. Prin poziţia lor, solurile reflectă cel mai bine interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi vieţuitoare. Fig.59 A.Pedosfera (P), spaţiu de întrepătrunderea a atmosferei (A), litosferei (L), hidrosferei (H), biosferei (B) B. Locul Pedosferei în natură – IELENICZ pag. 221, IDD-pag.103

DICŢIO!AR DE TERME!I GEOGRAFICI: - Reliefosfera- geosfera care cuprinde totalitatea formelor de relief

de pe Pământ, de la macroforme la mezoforme şi microforme.Se găseşte într-un sistem bine integrat geosistemului planetar prin relaţii multiple

- Hidrosfera- componentă de bază a învelişului natural geografic care cuprinde totalitatea apelor de pe planetă. Hidrosfera cuprinde: apa oceanelor şi a mării, apa râurilor, fluviilor, lacurilor, apa cantonată în gheţari, apa subterană, apa din atmosferă. Apare ca sistem funcţional cu mobilitate mai mare decât atmosfera, dar mai mare decât litosfera

- Climatosfera- componentă a învelişului natural geografic care cuprinde aerul, înveliş de mare mobilitate, care cuprinde în cadrul său circuite datorat diferenţelor de presiune.

- Biosfera- înveliş biotic al Globului, caracterizat prin prezenţa vieţii, aici organismele se integrează fiziologic în mediu, omul în



102

calitate de fiinţă biologică, nu este asociat biosferei, decât în măsura în care modul său de existenţă este supus legilor naturii.

- Pedosfera- stratul subţire de la suprafaţa scoarţei terestre, format din totalitatea solurilor şi în care au loc permanent procese de pedogeneză. Pedosfera se găseşte la întrepătrunderea litosferei, atmosferei, hidrosferei şi biosferei.

Î!TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care este structura internă a Pământului?

2. Definiţi şi menţionaţi limitele reliefosferei.

3. Mezoformele- Clasificare 4. Tipuri de câmpii.

5. Legile climatosferei

6. Structura pe verticală a atmosferei în cadrul Învelişului geografic

7. Care este alcătuirea hidrosferei ? 8.Descrieţi circuitul apei în natură 9.Legile biosferei 10. Explicaţi care sunt legităţile ce stau la baza formării învelişului de sol al Pământului.



103

REZUMAT PARTEA !R.4

În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai multe învelişuri (geosfere).Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endosferele iar la exterior exosferele.In alcatuirea interna a Pamantului sunt separate: nucleul,mantaua, astenosfera si scoarţa.Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile decenii s-a conturat şi se impune sociosfera legată de ansamblul realaţiilor şi implicaţiilor tot mai profunde şi mai complexe, pe care le determină omul şi civilizaţiile umane asupra mediului natural.Ele se găsesc în corelaţie cu o sferă a reliefului (reliefosfera) care s-a individualizat la nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea materiei în scoarţă, dar şi de interacţiunea cu factori ce acţionează în celelalte geosfere.

Reliefosfera reprezintă liantul dintre endosfere şi exosfere. În concluzie, limita inferioară a reliefosferei corespunde unei suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor, zonelor de subsidenţă şi este la partea superioară a scoarţei în rest.Ca urmare, în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei Macroformele sunt cele mai mari forme ce pot fi separate la nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice.De aici şi numele de forme planetare sau forme de ordinul I.Mezoformele din domeniul continental sunt: munti, dealuri, podisuri si campii. Forme de relief bazinale oceanice sunt mai puţin variate în raport cu cele continentale, dar au dimensiuni foarte mari:platforma continentală,taluzul continental, fundul oceanului si gropile abisale.Microformele sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul mezamorfelor. Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale, generale între elementele acesteia. În această categorie intră:legea nivelului de bază,legea profilului de echilibru, legea eroziunii diferenţiale. În cadrul învelişului de apă se impun trei mari domenii:domeniul oceanic şi marin,domeniul acvatic de uscat,domeniul aerian,domeniul molecular.Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă în baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul este o componentă a scoarţei supusă legilor de formare şi evoluţie a rocilor.La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care exprimă trecerea continuă şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial.La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: în circulaţia apelor subterane are importanţă legea Darcy; în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui Coriolis; în aprecierea scurgerii este legea bilanţului hidrologic;in domeniul gheţarilor, existenţa şi evoluţia lor apare ca expresie a legii bilanţului glaciar (raportul dintre acumulare şi ablaţia). Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe toate celelelte.Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va caracteriza prin anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între care există relaţii



104

supuse mai multor legi generale (Boyle-Mariotte, Gay Lussac, Charles).La nivelul lor se manifestă, de asemenea, legi caracteristice. Biosfera este un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, troposferă şi hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii.În această geosferă, ale cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării vieţuitoarelor, s-a realizat o ţesătură de legături complexe, care asigură unitatea, coeziunea şi circuitul substanţei şi energiei în cadrul Învelişului natural geografic.În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de specii de animale.La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi bilogice, între care mai importante pentru învelişul viu sunt:ereditatea,variabulitatea, selecţie naturală. În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere.Legile învelişului de sol sunt: dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi descompunerea materie vegetale şi animale;o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.Prin poziţia lor, solurile reflectă cel mai bine interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi vieţuitoare. Pentru completarea cunoştinţelor dumneavoastră la acest modul vă recomandăm: -Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit. Universităţii din Bucureşti -Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti -Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti. -Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti -Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. -Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti.



105

Partea 5. MARILE SISTEME �ATURAL– GEOGRAFICE Cuprinsul părţii 5: -Zona caldă……………………………………………………………. -Zonele temperate……………………………………………………. -Zonele reci…………………………………………………………… Obiective: - localizarea zonelor şi regiunilor naturale de pe Glob şi înţelegerea

factorilor care le determină - cunoaşterea principalelor caracteristici climatice, biogeografice,

pedologice şi de morfogeneză în cadrul zonelor şi regiunilor naturale de pe Glob.

Zona caldă Se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la paralela de 350).În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct. Regiunea naturală ecuatorială În ansamblul marilor complexe naturale ale Globului, regiunea ecuatorială, deşi nu prea extinsă, are un loc distinct impus atât de poziţia centrală, de o parte şi de alta a Ecuatorului (în medie până la 50 latitudine nordică şi sudică), cât şi de constanţa în timp a peisajelor sale.Se adaugă influenţele pe care unele elemente ale componentelor naturale ale mediului din această regiune le exercită asupra celor de la latitudini mai mari dacă nu chiar la nivelul întregului Glob.Spre exemplu, rolul pădurii ecuatoriale în oxigenarea atmosferei terestre, locul ei concentrarea şi conservarea unei mari rezerve de specii vegetale şi animale etc. În cadrul acesteia se includ regiuni joase şi de altitudine medie (cam până la 1000 m) din America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian), Africa (bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului etc.), Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine, Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon) etc.).Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii, este pădurea ecuatorială. Climatul ecuatorial se caracterizeză prin manifestarea aproape constantă a elementelor sale pe parcursul anului lipsit de sezoane şi cu zile şi nopţi egale ca durată.Se impun: insolaţia ridicată, evapotranspiraţia bogată în condiţiile unor temperaturi mari, umiditatea şi precipitaţiile însemnate, se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”. Temperaturile medii lunare oscilează între 250 şi 280 C, ceea ce face ca amplitudinile termice să fie reduse. Anual cad între 1000 şi 3000 milimetri precipitaţii; au distribuţie lunară relativ uniformă.Condiţiile locale impuse de prezenţa unor bariere montane în calea maselor de aer oceanice pot genera cantităţi de apă ce depăşesc 3000 mm (în Arhipelagul Marschall şi în alte insule pacifice



106

ajunge la 4500 mm) sau în revers diminuarea lor. Cu toate că prin evapotranspiraţia foarte intensă cea mai mare parte din precipitaţii reintră în atmosferă, în sol sunt suficiente rezerve de apă care permit, între altele, dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante.În timpul anului există unele diferenţe în cantitatea de precipitaţii căzută (maximum la echinocţii şi minimum în august şi decembrie – ianuarie).Din cantităţile de apă căzute, pe solul de sub pădure, ajung doar 65 – 95%, în funcţie de densitatea acesteia şi de tipul de ploaie (cea mai mare cantitate provine de la averse).Dar agresivitatea ploilor torenţiale este anulată de covorul vegetal dens. Condiţiile climatice (îndeosebi temperaturile şi umiditatea ridicate) fac ca procesele pedogeneticei să fie deosebit de active şi continue.Ele se materializeză în alterarea intensă a substratului mineral până la eliberarea oxizilor, descompunerea materiei organice şi formarea unor soluri cu grosime mare (feralsoluri), în care la suprafaţă predomină siliciu, iar spre bază acumulările, în procent diferit, de oxizi de fier, aluminiu şi uneori de mangan (de aici culoarea roşie, portocaliu, brună).Deşi pe aceste soluri se concentrează o cantitate însemnată de materie organică, aici nu există litieră întrucât descompunerea ei este foarte rapidă; ca urmare, humusul este însă redus ceea ce face ca arborii să-şi dezvolte un sistem radicular profund spre baza păturii de alterare unde încă există substanţe necesare.Culturile practicate pe suprafeţele de pe care pădurea a fost îndepărtată au producţii reduse şi limitate în timp. Vegetaţia regiunii este dominată de o pădure bogată (fig.60), cunoscută sub diferite denumiri (selvas, hylaea, bosanes).Acesteia îi sunt specifice: numărul mare de specii şi genuri cu ritm rapid de creştere; distribuţia etajată a componentelor (arbori foarte înalţi ce ajung la 50 m, cu dispoziţie discontinuă, sub care se află arbori cu înălţime de 25 – 30 m care au o dezvoltare largă, arbori sub 10 m înălţime şi arbuşti, iar la bază un strat de muşchi, graminee, ciuperci, un număr ridicat de liane, alge, muşchi, ferigi, orhidee etc. . Unele diferenţe în caracteristicile solului şi mai ales în cantitatea de apă înmagazinată în acesta produc modificări în alcătuirea şi fizionomia vegetaţiei.Pădurea ecuatorială tipică există pe soluri bine drenate şi cu reacţie bazică.În locurile cu drenaj redus, ea capătă alte caracteristici, în funcţie de durata intervalului cu exces de apă. La latitudini mai mari (50 – 100) se realizează trecerea de la pădurea tipic ecuatorială (devine mai rară) la vegetaţia de savană.În lunile cu precipitaţii reduse, arborii îşi pot pierde frunzele, ceea ce face ca la nivelul solului să crească amplitudinile termice şi aceştia să se usuce. Între arborii cu valoare economică deosebită sunt: în Brazilia – arborele de cauciuc (Hevea braziliensis), arborele de cacao (Theobroma cacao), palmierul de fibre textile (Astnocaryum vulgare), palmierul de vin (Maurita vinifera); în Africa – acaju (Khaya), abanosul (Diospyros), palisandrul (Dalbergia), arboraşul de cafea (Coffea liberica, C. arabica), palmierul de ulei (Elaeis guineensis), palmierul de rafie (Raphia gigantea); în Asia de SE – abanosul (Diospyros ebenum), mango (Mangifera indica), arborele de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnină



107

(Strychnos nux-vomica), palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi (Bambusa procera) etc. Unele suprafeţe ale pădurii ecuatoriale (mai ales în Asia de Sud-Est) au fost defrişate, locul lor fiind luat de culturile de orez, bananieri, manioc, arbori de cacao, chinină, cauciuc etc.După mai mulţi ani de folosinţă se remarcă scăderea fertilităţii, ceea ce determină în unele situaţii părăsirea lor.Ulterior, pe acestea se dezvoltă o vegetaţie naturală secundară în care precumpănesc arbori umbrofili caracteristici pădurii ecuatoriale primare. FIG.60-PĂDUREA AMAZONIANĂ- ATLAS Condiţiile climatice sunt determinate şi pentru caracteristicile scurgerii apei râurilor.La cele cu bazine reduse ca suprafaţă, micile diferenţe în cantitatea de precipitaţii care survin între anumite luni, se resimt într-o scurgere pulsatorie.Spre deosebire de acestea, fluviile şi râurile cu bazine extinse au permanent o scurgere bogată şi aproape fără diferenţe de la o lună la alta. Modelarea reliefului reflectă condiţiile biochimice.Procesele biochimice sunt cele mai importante, fiind susţinute de valorile ridicate ale temperaturii şi umidităţii (în pădure aproape constant peste 90%).Procesul chimic principal este hidroliza prin care mineralele primare din rocă sunt intens descompuse (la început sunt eliberate bazele ce dau hidroxizi.. Alterarea cunoaşte o amploare deosebită.Ea atenuează, în mare măsură, atât dinamică de versant, cât şi de albie.Versanţii sunt acoperiţi de o pătură de alterare groasă, la baza căreia există un orizont bogat în elemente argiloase.El devine un pat pentru alunecări de proporţii, când înclinarea versanţilor este mare (30 grade).Pe versanţii cu înclinări mici precumpănesc spălarea în faţă, transportul în soluţie (ajunge până la de peste 10 ori mai mare decât în regiunile temperate) şi alunecări superficiale.Apa de ploaie care se scurge rapid pe trunchiurile arborilor ce au scoarţa lucioasă, fără asperităţi, ajunge la baza lor unde se concentrează şi înlătură materialele fine de pe partea din aval a pantei.Ca urmare, pentru realizarea stabilităţii, arborii şi-au creat sisteme de fixare secundare de tipul rădăcinilor adventive etc. În desfăşurarea modelării reliefului din zona tropicală (după P. Birot) se înregistrează două etape distincte.În prima, de tinereţe, versanţii îşi dezvoltă un profil cu largă concavitate spre bază, ca rezultat al unei evoluţii în care procesele biochimice se îmbină cu cele mecanice, ultimile fiind dominante în jumătatea superioară a acestora (desprinderi, torenţialitate).Treptat, crestele se rotunjesc, iar convexitatea versanţilor situată iniţial la partea superioară a lor va coborî în lungul profilului.În final, versanţii aproape în întregime vor fi îmbrăcaţi de o manta de alterare groasă.Se ajunge la un stadiu de echilibru în care pedogeneza este activă şi pierderile de substanţă se vor face doar prin disoluţie. În peisajul morfologic al regiunii ecuatoriale, mai ales la acontactul cu savana, se impun unele forme de relief cu o fizionomie aparte.Sunt „căpăţânile de zahăr” care reprezintă o asociere de stânci cu înfăţişare conică, desfăşurată pe mai mulţi zeci sau sute de metri înălţime, cu pante convexe şi care, în general, sunt lipsite de vegetaţie.Au fost descrise în Guyana, Madagascar (E), Brazilia (E), pe roci granitice, geneza lor fiind



108

legată de o puternică alterare manifestată pe planurile de fisurare şi dislocare a rocii, însoţită de spălarea rapidă a materialelor descompuse chimic . Reţeaua hidrografică densă este foarte favorizată de precipitaţiile foarte bogate.Au rezultat văi cu un anumit specific. În profilul longitudinal se remarcă asocierea de sectoare de praguri cu cascade mari, cu sectoare cu pantă mică, unde se produc acumulări bogate argilo-nisipoase.În fiecare dintre acestea, procesele de modelare se realizează diferit.Pe praguri, eroziunea lineară este extrem de redusă cu toate că pietrişurile şi bolovănişurile (alterarea este puternică) care constituie elementele de bază în mecanismul acestui proces. De asemenea, malurile sunt bine acoperite de vegetaţia care le protejează. Ca urmare, eroziunea regresivă este foarte înceată, ceea ce face ca pragurile să se menţină. Între praguri sunt albii largi, cu pantă mică unde se acumulează mult material fin, argilos. Diferenţierea în altitudine a condiţiilor climatice, în lanţurile montane înalte, se reflectă într-o desfăşurare în etaje evidente a vegetaţiei. Până la 1000 m se menţine pădurea ecuatorială tipică.Între 1000 şi 2000 m numărul speciilor se micşorează treptat pe măsură ce apar elemente subecuatoriale şi temperate care devin dominante la partea superioară a acestui interval.Pădurea rămâne însă deasă, dar arborii sunt mai scunzi, stratul arbustiv este bogat, iar cel ierbos discontinuu. De la 2000 m la 3000 m se desfăşoară un etaj cu umiditate ridicată datorită persistenţei maselor noroase .Pădurea, deşi deasă, este scundă; o mare dezvoltare o au epitafele, muşchii şi lichenii. Poziţia limitei superioare a pădurii variază mult fiind mai ridicată în ţinuturile expuse maselor de aer umed (3000 – 3500 m) şi mai coborâtă (1500 – 2500 m) în munţii din insule (intervine acţiunea puternică a vântului).Etajul subalpin se află în Africa de la 2800 la 3400 m, iar în Anzi urcă de la 3000 la 4500 m (Peru).Aici cad în jur de 1000 – 1500 mm precipitaţii, iar temperatura medie este sub 100 C.Formaţiunea subalpină este alcătuită, îndeosebi, din tufe înalte şi dese de ericacee; pe stânci sunt muşchi şi licheni.La înălţimi mai mari există o vegetaţie ierboasă formată din graminee, ciperacee, tufe scunde de arbuşti, muşchi şi licheni.Ele alcătuiesc etajul alpin, care l apartea superioară devine tot mai arid. La peste 5000 m, pe vârfurile şi crestele montane, vegetaţia este extrem de rară, aici precumpănind peisajul de stâncărie, zăpadă şi gheaţă . Aceeaşi etajare se reflectă şi în desfăşurarea solulilor (de la feralsoluri, în bază, la soluri scheletice la partea superioară), în regimul scurgerii râurilor (mult diminuat mai sus de 3000 m) şi în specificul modelării (predominarea alterării până la 3000 m şi a dezagregării la înălţimi mari); se adaugă pe vârfurile înalte nivaţia şi modelarea glaciară. Regiunile naturale tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatorială) Au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent până la latitudinea de 200.Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăurarea unor lanţuri montane) au favorizat extinderea la latitudini mai mari (în sudul Africii până la 300, în sudul Argentinei până la 350, în Peninsula Yukatan la 220, în India până aproape de Tropicul Racului) În cuprinsul acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se află păduri tropicale cu frunze căzătoare şi



109

savane. Se încadrează America Centrală, partea de est a Braziliei, o bună parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul Madagascarului ) Caracteristicile peisajelor sunt dependente de condiţiile climatice ce se succed în cadrul a două sezoane distincte – unul cald şi umed, iar altul cald şi uscat.Ele sunt legate de pendularea sezonieră a alizeelor şi calmelor ecuatoriale.În sezonul de vară, cald şi umed, aria de acţiune a alizeelor se deplasează la latitudini mai mari, iar aici se extinde acţiunea maselor de aer ecuatoriale, umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile se situaează între 200 şi 250 C, precipitaţiile convective sunt bogate, iar umezeala se menţine la valori de peste 75%. În sezonul de iarnă, alizeul este dominant, el aduce aer cald şi uscat. Amplitudinile termice diurne sunt mari (100–150 C) şi se datorează încălzirii diurne ce duce la valori de 300 C şi răcirii nocturne care coboară temperatura la sub 150 C.Nebulozitatea, ca şi umiditatea aerului, sunt reduse.Acest sezon frecvent durează patru luni în vecinătatea pădurii ecuatoriale şi mai lung la latitudini mai mari (7 –10 luni la limita cu deşerturile). Cantităţile de precipitaţii înregistrează anual valori de 1000 – 1500 mm. Există o distrubuţie neuniformă a ploilor. În sezonul umed, ele au frecvenţă mare şi au caracter de averse, care uneori capătă caracteristicile unor furtuni intense.Lunile cele mai ploioase diferă de la o regiune la alta, pe ansamblu acestea fiind la mijlocul intervalului umed. În sezonul uscat, precipitaţiile lipsesc adesea una sau două luni; în restul lunilor se manifestă ca averse la intervale mari de timp. Diferenţieri marcante în regimul de manifestare a elementelor climatice apar în lungul unor ţărmuri în regiunile limitrofe lor, unde se înregistrează climatul musonic (India, Indonezia, sud-estul Chinei, pe coastele Americii Centrale etc.). Ceea ce este specific aici este diferenţa climatică netă între cele două sezoane. Vara, sunt frecvente masele de aer oceanice. Este cald, foarte umed, nebulozitatea este mare, cad ploi de convecţie şi sunt frecvente furtunile. Acum cade cea mai mare parte din cantitatea anuală de precipitaţii (peste 1000 mm). Pe ţărmurile montane înalte (bariere orografice), musonul dă cantităţi de precipitaţii foarte mari (Conakry peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam-India 11 500 mm). Iarna, când bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, fenomenul caracteristic este seceta. De asemenea, acum nebulozitatea este foarte mică, evapotranspiraţia este puternică, dar nu duce la epuizarea rezervelor de de apă din sol. Temperaturile maxime se produc în lunile de trecere de la un sezon la altul (aprilie, mai, septembrie), iar minimile iarna (prezenţa aerului continental) şi vara (masele oceanice sunt mai răcorose). Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei vor fi dirijate de acest specific climatic.

Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în

peisaj, îndeosebi în alcătuirea covorului vegetal.Se impun ca formaţiuni majore – pădurile cu frunze căzătoare, savana şi pădurea din regiunile musonice.



110

• Pădurile tropicale cu frunze căzătoare se află îndeosebi la altitudini mici, unde sezonul uscat variază în jur de patru luni.Ele sunt mai dese, au o structură complexă şi îşi păstrează, în mare măsură, frunzele (în imediata vecinătate a pădurilor ecuatoriale unde sunt doar una-două luni secetoase) şi sunt mai rare, îşi pierd aproape în întregime frunzele şi au număr tot mai ridicat de componente xerofile la limita cu savana (trei – patru luni secetoase).

• Savanele sunt formaţiuni precumpănitor ierboase, alcătuite mai ales din graminee xerofile care alcătuiesc un strat cu înălţimi de la 0,5 m la 5 m, în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute.Acolo unde precipitaţiile sunt bogate, iar umezeala din sol se menţine mai mult, există şi pâlcuri de arbori cu înălţime redusă, tulpini strâmbe şi noduroase, un număr redus de ramuri, rădăcini adânci (fig.61).

În Africa, unde are cea mai mare desfăşurare (peste 2/3 din suprafaţa continentului) se diferenţiază în funcţie de umiditate, savane cu baobabi (Adasonia digitata), savane cu acacii, savane cu palmieri, savane cu arbuşti şi arbori cu înălţime mică. În America de Sud, savana este predominant ierboasă cu tufe rare de arbuşti. Ele alcătuiesc camposul brazilian, lianosul venezuelean, panatanaesul din Bolivia. FIG.61- SAVANA -ATLAS • Pădurile musonice sunt frecvente în India şi sud-estul Asiei. Vegetaţia

este bogată, alcătuită din arbori înalţi (până la 30 – 35 m) cu densitate mai redusă, arbori cu înălţimi reduse şi arbuşti care au densitate mare, precum şi ierburi secundare. În aceste păduri există numeroase specii de arbori apreciate pentru calităţile lemnului: santalul (Sanatalum album, Pterocarpus santalinus, P. Indicus), abanosul (Diospyros melanoxylon), teckul (Tectana grandis) etc.

Lumea animală este bogată, dar diferă în cele două tipuri de formaţiuni vegetale principale. În păduri, se îmbină elementele comune din regiunea ecuatorială cu cele de savană (maimuţă, furnicar, tapir, iguane, papagali). În savană predomină animalele cu dimensiuni mari ce trăiesc în turme (elefanţi, zebre, antilope), apoi păsări, termite. Procesul de pedogeneză nu are un ritm continuu.În sezonul de vară, când este cald şi umiditatea e ridicată, descompunerea este intensă, îndeosebi pe terenurile cu vegetaţie arborescentă bogată. Spălarea pe verticală (iluvierea) este activă şi duce la acumularea argilei de tip caolin.Elementele mai puţin solubile (îndeosebi fierul) precipită pe profil, procesul fiind activ când pânza freatică coboară (în sezonul uscat).Acumularea fierului poate duce la formarea unui al doilea nivel ce alcătuieşte o carapace.Resturile organice sunt puternic mineralizate, încât nu se mai ajunge la dezvoltarea de humus. Solul (lixisoluri în Africa şi acrisoluri în China de Sud-Est, America de Sud) care rezultă are culoarea roşie fiind sărac în elemente nutritive.În regiunile de savană rezultă soluri roşii folosite în culturi (îndeosebi plantaţii de arbori tropicali, bumbac etc.) şi soluri negre. Scurgerea râurilor este puternic condiţionată de regimul precipitaţiilor caracterizate printr-o netă diferenţiere, în cele două



111

sezoane.La cele cu bazine, numai în această regiune naturală, scurgerea este aproape în întregime legată de căderea precipitaţiilor.Ea se va caracteriza prin debite mari, în lunile sezonului de vară (de exemplu, în Emisfera nordică în iunie – octombrie) şi debite extrem de mici iarna, când este destul de frecvent (îndeosebi la râurile mici) râurile seacă (de exemplu, în Emisfera nordică din noiembrie până în mai). În regiunile musonice, ploile extrem de bogate din lunile de vară dau frecvent viituri de mari proporţii (iunie – octombrie) ce transportă nu numai debite lichide uriaşe (10.000 – 60.000 m3/s), dar şi aluviuni.Rezultă revărsări şi, ca urmare, inundaţii pe suprafeţe foarte mari.Scurgerea minimă este între noiembrie şi mai. Variaţia sezonieră a condiţiilor climatice şi diferenţierea vegetaţiei se reflectă şi în specificul modelării reliefului.Acesta este dependent de trei factori:

• Gradul diferit de acoperire cu vegetaţie.Există areale în care aceasta este densă şi altele în care ea lipseşte.În prima situaţie, vegetaţia apare ca ecran care reţine o mare parte din precipitaţii (20 – 30%), pe când, în a doua situaţie, impactul este total.

• Un raport bine definit între alcătuirea substratului, asociaţiile vegetale şi dinamica proceselor. Pe suprafeţele predominant nisipoase, infiltrarea este bună, iar rezervele de apă sunt la adâncime; plantele sunt mai rare şi adaptate la soluri uşoare, nisipoase.Pe versanţii cu pantă ridicată, pe care se manifestă şiroirea, elementele uşoare au fost îndepărtate, au rămas cele grosiere (blocuri, pietrişuri, fragmente de crustă) şi rocile în loc.Pe ele se va stabili o vegetaţie săracă şi rară. Pe suprafeţele cvasiorizontale de pe fundul văilor, unde coluvionarea e intensă şi pânza de apă e bogată se dezvoltă o vegetaţie ierboasă şi arbustivă deasă.

În aceste condiţii bioclimatice, principalii agenţi modelatori sunt: oscilaţiile termice şi de umiditate, vieţuitoarele, apa de ploaie, apa curgătoare.Aceştia acţionează diferenţiat pe sezoane şi în teritoriu (funcţie de rocă şi de pantă). Deosebit de însemnate sunt alterarea chimică ce acţionează prin diverse procese în sezonul umed, care se combină cu spălarea în suprafaţă şi şiroirea şi alternează cu dezagregarea (datorată cristalizării sărurilor şi variaţiilor termice) şi o uşoară deflaţie în sezonul uscat. Existenţa a două sezoane cu caracteristici hidrice diferite şi în care ecranul vegetal are funcţionalitate deosebită impun şi o anumită repartizare a proceselor de meteorizare (hidroliza, hidratarea, carbonatarea şi oxidarea cu importanţă pe sezoane).În perioada umedă, procesele de alterare chimică sunt dominante (acţionează hidratarea şi hidroliza). Spălarea în suprafaţă şi şiroirea se realizează pe versanţii înclinaţi, mai ales în intervalele de timp în care se face trecerea de la un sezon la altul (cel mai intens la trecerea de la sezonul uscat la cel umed).Ele sunt favorizate de: lipsa vegetaţiei, uscarea accentuată a solului şi mai ales de intensitatea ploilor. Acţiunea este mai puternică pe suprafeţele care au fost afectate direct (prin desţelenire) sau indirect (foc) de către om. Agresivitatea proceselor depinde şi de natura petrografică a materialelor de la suprafaţă (mai argiloasă sau mai nisipoasă) şi de pantă. În



112

mod frecvent, pe pantele mai mici de 100 predomină spălarea în suprafaţă. La începutul averselor, ea se manifestă ca şuvoaie izolate, la mijloc ca o scurgere în pânză care afectezaă întreaga suprafaţă, iar la sfârşit din nou ca şuvoaie disparate.Efectul este o spălare generalizată a elementelor fine care se acumulează la baza versanţilor. Pe pantele ce depăşesc 100, solurile şi alteriltul sunt subţiri (sub 1 m), rezerva de apă din ele este redusă, iar ierburile vor fi tot mai rare şi mai puţin dezvoltate.Pe acestea şiroirea concentrată este activă, iar cantitatea de materiale adusă la baza versanţilor este mare. Alunecările de teren sunt mai puţin răspândite.Se manifestă numai pe versanţii în care alteritul este bogat în argilă şi în perioadele cu ploi foarte bogate.Contribuie la deplasarea materialelor spre baza versanţilor şi mai ales la fragmentarea versanţilor. Sufoziunea se produce local, la contactul crustelor cu alteritele argiloase de sub acestea.Creează pâlnii, tunele-hrube cu dimensiuni variabile.Împreună cu şiroirea şi alunecările de teren, sufoziunea contribuie la degradrea crustelor când acestea apar la partea superioară a unor culmi secundare şi la apariţia de martori de eroziune. Procesele fluviatile se manifestă diferit în funcţie de mărimea râului şi de alternanţa sezoanelor uscat şi umed.Râurile autohtone mici, vor cunoaşte un regim de scurgere puternic influenţat de lungimea celor două sezoane.Râurile cu obârşii în munţi sau în regiunea ecuatorială vor suferi variaţii mai slabe întrucât lipsa ploilor în patru – cinci luni secetoase este suplinită de aportul ecuatorial. Spre deosebire de râurile ecuatoriale, ele au trei trăsături distincte.Prima este legată de debitul solid mult mai eterogen, în albie ajung şi elementele grosiere aduse prin şiroire şi spălare de pe versanţi.Ca urmare, acestea dispun de capacitatea de eroziune pe care şi-o exercită într-un ritm sezonier. A doua este determinată de faptul că în albia râurilor ajunge o cantitate mare de materiale.Ele vor fi transportate în sezonul ploios şi acumulate în cel secetos.Transportarea lor însă impune obligatoriu menţinerea unui profil longitudinal cu pantă mare.A treia caracteristică este dată de faptul că luncile sunt extinse şi au pânze aluviale groase.La exteriorul luncilor, în sectoarele în care se realizează o oscilaţie clară a nivelului pânzei freatice, au loc acumulări de oxizi de fier ce cimentează aluviunile formând cruste. Procesele biotice sunt relevante mai ales prin acţiunea termitelor a căror rezultat sunt „cuiburile” ce ating înălţimi de până la 4 m, diametre de 2 – 4 m şi o densitate destul de mare (distanţa dintre ele fiind de 7 – 10 m. Cuiburile de termite se remarcă printr-o oarecare rezistenţă la acţiunea ploilor. Crustele apar în condiţiile în care are loc concentrarea unei mari cantităţi de oxizi de fier trivalenţi stabili (sesquioxizi), aluminiu, mangan urmată de precipitarea şi întărirea lor. Văile au formă şi dimensiuni diferite în funcţie de regimul de funcţionare a scurgerii.Pe ansamblu, ele fac trecerea de la tipul frecvent întâlnit în regiunile cu pădure ecuatorială, la cele din deşert. Se pot separa, în funcţie de cele două criterii, câteva tipuri de văi: văi scurte ce fragmentează versanţii montani sau deluroşi cu pantă mai mare; văi seci ce au fie fund plat, fie rotunjit; au apă doar în intervalul cu ploi, când albia este



113

acoperită de apă în întregime; văile cu scurgere permanentă, deci care au chiar în sezonul uscat un firicel de apă, sunt cele mai mari atât ca lungime, cât şi ca lăţime. Glacisurile sunt bine dezvoltate în Sudan, Brazilia (Rio Branco) unde formează cea mai mare parte a unor regiuni joase cu caracter depresionar, înconjurate de culmi înalte, inselberguri. Rezultă ca pante de echilibru la baza versanţilor văilor aflaţi în retragere prin procese intense de şiroire ce îndepărtează materialele alterate interior. Prin extinderea glacisurilor se poate ajunge la nivelarea reliefului până la stadiul de pediplenă. Inselbergurile sunt legate de rocile mai puţin diaclazate şi compacte.Eroziunea diferenţială pune în evidenţă martori de eroziune cu aspect de domuri, cupole formate din gnaise, granite, filoane de diabaze.Geneza lor este legată, într-o primă fază, de o alterare diferită a porţiunilor de rocă ce sunt fisurate deosebit, prin manifestare eroziunii difuze se îndepărtează argila şi nisipurile fine rezultate în fisuri, crăpături. Unele inselberguri se dezvoltă şi la partea superioară a culmilor, unde apar roci rezistente.Ele domină glacisurile da la bază prin pante ce depăşesc 300. Prin geneză, evoluţie, formă, inselbergurile din savană fac trecerea de la „căpăţânile de zahăr” din regiunea intertropicală la inselbergurile tipice din regiunile aride şi semiaride. Regiunile naturale tropical-uscate Includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte şi de alta a acestora, la latitudini de 150 – 250.Cea mai mare dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă nordul Africii (Sahara), de la Atlantic până la Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o parte din Podişul Mexican.În Emisfera sudică sunt areale mult mai restrânse în nordul statului Chile, sudul Africii şi partea central-vestică a Australiei. În aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deşerturi şi semideşerturi din ţinuturile calde cu un anumit specific în peisaj impus de condiţiile climatice aparte.Mai întâi este subregiunea aridă, în care climatul uscat este extrem de riguros, vegetaţia, solurile, scurgerea râurilor aprope că lipseşte, iar dinamica reliefului are un anumit specific (fig.62). În cea de-a doua subregiune-semiaridă se includ fâşii situate la latitudini mai mari sau mai mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine (savană sau mediteraneană). Altimetric, regiunile aride şi semiaride se desfăşoară în cea mai mare parte până la 500 m, incluzând câmpii şi podişuri joase.Se adaugă unele depresiuni şi podişuri intramontane (Mexic), precum şi munţi (Ahagar, Hoggar, Tibesti în Africa, apoi cei din Iran, Afghanistan etc.). Depozitele nisipo-argiloase din multe deşerturi au origine fluvio-lacustră fiind legate fie de acumulări bogate ale unor râuri terţiare sau pleistocene (Sahara, Australia), fie de acumulări eoliene (Peninsula Arabia).

Pe ansamblu, în regiunea tropical-uscată, climatul este dominant de uscăciune excesivă, temperaturi mari (îndeosebi vara când razele Soarelui, la solstiţiu, cad perpendicular pe tropice), o radiaţie totală de 180 – 200 kcal/cm2/an (mai mare la Ecuator), amplitudini termice ridicate îndeosebi



114

diurne, precipitaţii extrem de puţine (sub 200 m) cu o repartiţie foarte neregulată (lungi perioade lipsite de ploi, întrerupte de averse cu amploare mică), umiditate relativ redusă (sub 50%). Temperaturile medii anuale oscilează între 150 – 160 C (în fâşiile litorale sau pe munţii mijlocii) şi 250 –280 C în interiorul cintinentelor.Între lunile de vară (300- 350 C) şi cele de iarnă (150 – 200 C) sunt diferenţe de 150C. Datorită aerului uscat, deşerturile se vor caracteriza printr-o insolaţie puternică ce va da temperaturi la nivelul suprafeţei de nisip de peste 500 C (în Sahara s-au înregistrat pe nisip valori de 720 – 800 C). În timpul nopţii, radiaţia terestră este mare şi provoacă scăderea temperaturii până la valori de 00C sau sub aceasta.Îngheţurile sunt frecvente în munţii din regiunile tropicale (în Munţii Hoggar se produc 113 zile).Ca urmare, amplitudinile termice sunt din cele mai ridicate, excepţie făcând fâşiile de litoral şi cele de trecere spre climatele limitrofe. Maxima absolută de 580 a fost înregistrată la 13 septembrie 1922, în localitatea Al Aziziyah din Libia.Dar pe nisipurile Saharei, destul de frecvent, vara temperaturile ajung şi chiar depăşesc 800. Între acestea şi cele din aer există o diferenţă de 200 – 300 C. Lipsa norilor şi slaba umiditate a aerului fac ca radiaţia nocturnă să fie puternică şi, ca urmare, la nivelul solului temperaturile să scadă până la aproape de 00C. Precipitaţiile sunt reduse, au o repartiţie şi un regim de producere inegale de la o regiune la alta.În medie, cantităţile anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm; ele scad chiar sub 100 mm, în deşerturile hiperaride şi cresc la 300 – 500 mm în semideşert. Se pot separa:

- deşerturi în care precipitaţiile (300 mm) se produc cu o anumită regularitate sezonieră, ca urmare a extinderii circulaţiei maselor de aer din regiunile vecine (apar în fâşiile de trecere de la deşert spre savana sau spre latitudinile mai mari).

- deşerturile în care precipitaţiile (200 mm) cad rar şi fără periodicitate sunt legate de câteva averse ce se produc la intervale foarte mari de timp şi în circumstanţe meteorologice de excepţie (uneori, peste 12 luni sau chiar mai mulţi ani – în nordul statului Chile la Iquique, în intervalul 1886 – 1925, nu s-a înregistrat decât o aversă; aici media multianuală a lunii iulie este de 1 mm).

- deşerturile din zonele litorale din vecinătatea curenţilor reci ce acţionează frecvent în vestul continentelor (Atacama lângă Curentul rece al Perului, Namib în zona de acţiune a Curentului Benguelei etc.). Aici, cantităţile de precipitaţii sunt foarte mici. e sub 0,5

Influenţa curenţilor reci se materializează în prezenţa unor mase de aer oceanic ce asigură umiditatea aerului şi temperaturi mai scăzute, dar şi împiedicarea convecţiei termice şi dezvoltarea formaţiunilor noroase.Brizele sunt frecvente şi legat de acestea producerea ceţii.Umiditatea relativă este modestă (pe ansamblu în jurul valorii de 60%). Evapotranspiraţia potenţială se ridică la valori foarte mari (2500 – 4000 mm în Sahara).Raportând la precipitaţiile medii, se ajunge la un deficit



115

de umiditate enorm; în fâşiile litorale, el este atenuat de frecvenţa valurilor de ceaţă. Local, uscăciunea este accentuată fie de alcătuirea petrogrfaică nefavorabilă dezvoltării vegetaţiei (în masivele magmatice impermeabilitatea nu permite realizarea de rezerve de apă; în masele de nisip groase permeabilitatea conduce la acumularea apei la adâncime), fie de manifestări dinamice ale maselor de aer încălzite diferit ca urmare a unor deosebiri de albedou ale suprafeţei terestre. Permanent, în regiunile aride şi semiaride bat alizeele. Rolul lor este determinat în accentuarea uscăciunii (intensifică evaporaţia), în degradarea slabei vegetaţii şi în evoluţia reliefului. Vegetaţia, în aceste condiţii climatice, aproape că lipseşte.În general, există plante anuale şi perene cu adaptări specifice.Cele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt (doar în perioada umedă), supravieţuirea speciei fiind legată de rezistenţa semniţelor. La cele perene, adaptările sunt multiple cu scopul de a menţine apa în plantă – rădăcini foarte lungi (peste 10 m) ce ajung la adâncimi mari, trunchiuri scunde cu ramuri verzi ce poartă frunze mici solzoase sau reduse la spini şi o densitate a plantelor şi un număr de specii extrem de mic. Pe nisipuri, se află cele mai puţine plante (graminee, cu rădăcini lungi, ca de exemplu: drinul şi câţiva arbuşti), pe suprafeţele plane ale hamadelor, pe culmi şi stâncărie există o vegetaţie ierboasă scundă (graminee) la care se adaugă arbuşti ţepoşi xerofili şi plante suculente (ex.: cactuşi, agave, în deşerturile americane), în lungul văilor unde umiditatea este mai bogată şi durează o perioadă mai lungă, vegetaţia este ceva mai densă şi variată (graminee, acacii, tufe spinoase, tufe adaptate la terenuri sărăturoase ca Tamarix şi ,itraria). Un peisaj inedit îl oferă oazele, dezvoltate în depresiunile în care pânza freatică se află la adâncime mică.Aceasta favorizează o vegetaţie aparte cu numeroase plante de cultură (curmali, leandru, arborele de fistic) În funcţie de creşterea gradului de uscăciune, de la exteriorul spre interiorul deşertului se succed mai multe categorii de formaţiuni vegetale.Cele mai cunoscute sunt caatinga, scrubul şi brusa FIG.62- MEDIUL DEŞERTIC- ATLAS În aceste condiţii vitrege, fauna este săracă, are numerose adaptări la temperatură şi uscăciune, între care activitatea nocturnă. Între speciile de animale mai însemnate sunt: dromaderul, antilopa de deşert în Sahara, carnivore (vulpea sahariană, coiotul american), câteva marsupiale australiene (cârtiţa de deşert, şobolanul, cangurul), numeroase rozătoare, şopârle, şerpi veninoşi, scorpioni. Lipsa unui covor vegetal şi acţiunea puternică a vântului (spulberă, materialele fine) sunt factori principali care duc la desfăşurarea extrem de redusă a proceselor pedogenetice.Aici precumpănesc procesele fizico-mecanice impuse de insolaţie, care duc la fragmentarea rocii, la dezvoltarea unei cantităţi mari de detritus grosier, nisipuri şi argile.Vântul şi şiroirea (în timpul scurtelor ploi) îndepărtează materialele de pe plantele mari aici apărând doar roca şi crăpături.Către baza versanţilor materialele acumulate sub formă de coluvii sunt impregnate mai mult sau mai puţin de săruri. Ridicarea apei din capilaritate din pânza freatică duce la antrenarea sărurilor ce se acumulează la suprafaţă pe fundul unor depresiuni



116

determinând, mai ales când procesul este intens şi de durată, formarea unor cruste de sulfaţi, cloruri, carbonaţi cunoscute sub numele de sebka în Sahara, alcaliflats în S.U.A., salinas în Americade Sud. Când scoarţa este alcătutită predominant din săruri de mangan, fier şi siliciu, ea va avea o culoare negricioasă sau brună şi va fi numită patină sau luciul deşertic. Ca urmare, solurile sunt slab dezvoltate, lipsind în regiunile hiperaride.

Regimul scurgerii apei pe văi este dependent de condiţiile climatice (precipitaţiile puţine, temperaturile mari ce asigură o evaporaţie mare), permeabilitatea depozitelor imprimă caracteristici distincte în regimul scurgerii apei.Se deosebesc astfel: regiunile endoreice destul de mari (Sahara de est, centrul şi vestul Australiei) unde ariditatea climatului face ca scurgerea să nu se producă; aici apar văile torenţiale pe versanţii unor masive vechi rezultate prin concentrarea apei pe anumite făgaşe; depresiunile în anumite sectoare ale deşertului, în care sunt lacuri alimentate de râuri mari ce-şi au obârşia în regiuni montane cu precipitaţii bogate, se constată scăderea debitelor râurilor pe măsura străbaterii deşerturilor şi modificări ale mărimii lacurilor în condiţiile alternanţei perioadelor secetoase lungi cu perioade ploioase;văi mari, multe moştenite dintr-o etapă de evoluţie cu alte caracteristici pluviale.Aceste văi în Sahara sunt numite ueduri (fig.63). FIG 63- Relief Deşertic-Atlas Ţinuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere mai variat şi apropiat de cel întâlnit în regiunile naturale limitrofe (sunt ape mari în sezonul cald pe văile din vecinătatea savanelor şi se produc viituri iarna pe văile de la altitudini mari). Marile fluvii (Nil, Senegal, Murraay – Darling etc.), ce îşi au obârşia în regiuni vecine unde cad precipitaţii bogate, la traversarea deşerturilor îşi micşorează treptat debitul. Caracteristicile sistemului morfogenetic sunt: dominarea acţiunilor mecanice, fizice şi în mică măsură a celor biochimice, impactul direct între rocă şi agenţi, o îmbinare în timp a acţiunii unor agenţi care intervin lent, continuu (variaţiile de temperatură şi umiditate) şi a unor agenţi care acţionează neperiodic, dar cu mare eficacitate în realizarea unui relief rezidual sau acumulativ (ape de preciptaţii, vânt). Oscilaţiile de temperatură impun dilatări-comprimări diferite ca intensitate de la un mineral sau tip de rocă la altele, la suprafaţă sunt încălzite ziua până la 50 – 700C, iar noaptea se răcesc la aproape 00; nu acelaşi lucru se realizează în interiorul rocii de unde tensiuni creatoare de fisuri şi spargerea stâncilor în blocuri.Variaţiile de umiditate în rocă şi la suprafaţa acesteia se produc diurn (vapori, rouă, ceaţă pe litoral) sau în timp îndelungat (după ploi) şi determină procese chimice şi mecanice.În prima situaţie (deşerturi litorale, deşerturi cu lacuri sărate etc.), apa încărcată cu săruri pătrunde în fisurile rocilor unde are loc cristalizarea în faze de uscăciune însoţite de creşteri de volum generatoare de tensiuni ce se transmit pereţilor fisurilor pe care lărgesc (haloclastism). În locurile unde se înregistrează ploi de scurtă durată care alternează cu perioade lungi de uscăciune, procesele chimice generează cruste cu



117

grosimi variabile între care – patina deşertului (pojghiţă lucioasă de fier ce îmbracă pietrele şi blocurile), eflorescenţe saline (în partea superioară a dpozitelor argiloase din microdepresiuni care în timp se transformă într-un agregat argilos cimentat prin vine de cristale de săruri, cruste (acumulări de cloruri, sulfaţi aduse de pe apele de ploaie la baza versanţilor în glacisuri, în depresiuni). Apele din ploi reprezintă un agent a cărui acţiune creşte ca perioadă de timp din deşert spre marginile sale (semideşert).Reţeaua hidrografică este dezorganizată, râurile nu ajung decât rar la marginea continentului, majoritatea se opresc la periferia munţilor sau în depresiuni endoreice.Cu toate că scurgerea este intermitentă, sporadică, acţiunea lor este importantă întrucât lipseşte vegetaţia, solurile sunt subţiri, iar ploile deşi modeste au uneori carcater de aversă Vânturile au un rol morfogenetic însemnat întrucât lipsesc vegetaţia şi solurile ca ecrane protectoare, iar în al doilea rând au un carcater permanent (alizeele) sau temporal-local (simun, hamsin etc.). Importante sunt vânturile violente care produc furtuni de praf ce transportă particule submilimetrice pe sute de kilometri, iar pe cele milimetrice (prin săltare şi rostogolire) pe distanţe scurte. Rezultă un relief eolian complex cu numeroase forme de coroziune şi acumulare. Evoluţia generală a reliefului prin aceste procese va duce la individualizarea de pedimente şi glacisuri de eroziune, continuate la exterior de câmpii acumulative (playa, bajada) şi mărginite la interior de versanţi de eroziune sau structurali cu pantă mare.Versanţii suferă o retragere paralelă cu ei înşişi favorizând extinderea pedimentelor şi apariţia de martori reziduali de tipul inselberg-urilor . Zonele temperate Au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se în medie între 300 şi 660 latitudine.Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe. Factorul principal în continuarea zonei temperate îl reprezintă tot cel dinamic care - prin deosebirile nete în regimul de manifestare al parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a determinat detaşarea unor peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă. Structura peisajului zonei nu este omogenă sau nu are doar diferenţieri mici. În cadrul ei o seamă de alţi factori duc la deosebiri mari care impun peisaje aparte (de la cel de pădure la cel arid).Cei mai importanţi factori sunt:desfăşurarea lanţurilor montane care în anumite situaţii reprezintă bariere naturale ce determină deosebiri între ţinuturile situate de parte şi de alta a lor şi de aici peisaje diferite;curenţii oceanici reci sau calzi din vecinătatea fâşiilor litorale;distanţele mari între oceane şi centrul continentelor, cu reflectare în dinamica maselor de aer şi în schimbarea caracteristicilor acestora; existenţa unor lanţuri montane înalte şi foarte înalte care au favorizat şi etajarea peisajelor. Regiunile naturale mediteranene



118

Ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane M.Mediterane.Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian (San Francisco, Los Angeles), în Chile (la sud de tropic), sud-vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei. Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile naturale ale zonei calde şi cele ale zonei temperate. Climatul, care are rol determinant în specificitatea peisajului, se caracterizează prin două sezoane distincte cu scurte intervale tranzitorii. Dominanta maselor de aer tropicale, calde şi uscate determină temperaturi ridicate vara (medii lunare de 200 - 250), uscăciune datorată cantităţilor reduse de precipitaţii, numeroase zile senine. În sezonul rece, activitatea ciclonală din zona latitudinilor mari ajunge până în aceste locuri impunând temperaturi mai coborâte (medii lunare de 50 – 100), nebulozitatea accentuată şi o mare cantitate de precipitaţii ce cad frecvent sub formă de aversă. Temperaturile medii anuale oscilează între 150 şi 200, iar maximile absolute pot ajunge le peste 350C.Verile sunt ceva mai răcoroase în zonele de litoral (în sectoarele vecine curenţilor reci) şi mult mai fierbinţi în interiorul continentului, între ele diferenţele ajungând la aproape 100C.În schimb, amplitudinile diurne sunt mici pe litoral şi mult mai mari în interior. Cantitatea anuală de precipitaţii variază destul de mult de la o regiune la alta. În medie, ea este de 500 – 1000 mm, dar în anumite condiţii, local, ajung la valori mult mai mari (peste 1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm).Repartiţia acestora în timpul anului este extrem de neuniformă: preponderent cad iarna când înregistrează un lanţ de zile cu averse, adevărate „ruperi de nori” ce dau chiar până la peste 1000 mm în 24 ore.Sezonul secetos durează la Marea Mediterană între 4 şi 6 luni.Spre interiorul continentelor, uscăciunea creşte ceea ce duce la detaşarea unor peisaje asemănătoare stepelor şi regiunilor semiaride din zona temperată Pe ţărmurile regiunii mediteraneene se declanşează frecvent vânturi dinspre uscat ce au viteze mari şi anumite caracteristici termice (vânturi reci ca Mistralul, în sudul Franţei şi Bora pe ţărmul dalmatic şi vânturi calde şi vânturi calde ca Santa Ana pe ţărmul vestic american şi Berg pe cel sud-african). Sezonul cald şi uscat coincide cu perioada vegetativă, situaţie care se reflectă în adaptări, dar şi într-o anumită structură a vegetaţiei. Există păduri şi tufărişuri xerofite cu frunze mici, dure, cerate, în general, specii iubitoare de multă lumină. Nu toate sectoarele din regiunea mediteraneană înregistrează acelaşi grad de uscăciune şi aceeaşi intensitate a secetei biologice. În această regiune se diferenţiază: păduri xerofite dezvoltate pe versanţii munţilor în general până la altitudine la 1500 m, pot urca pe ţărmul african al Mediteranei până la peste 2900 m (Atlasul Înalt).Ele sunt alcătuite, în sectoarele mai uscate şi pe calcare, din stejarul de stâncă (Quercus Ilex) şi arbuşti (fistic, oţetar, luar, tulichină, levănţică etc.).Pe terenurile mai umede abundă stejarul de plută (Quercus suber), în amestec cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halepensis) şi arbuşti (levănţică, mirt, fistic).În zonele mai calde există măslin sălbatic (Olea europaea) şi roşcov (Ceratonia siliqua), pe ţărm păduri de pini.În California precumpănesc pădurile de stejari xerofili, iar în SE Australiei



119

eucalipţii (Eucalyptus marginatus, Eucalyptus diversicolor)(fig.64); tufărişurile xerofile s-au dezvoltat îndeosebi prin îndepărtarea pădurii.Ariditatea le-a determinat înălţimi diferite, ramificaţii, frunze mici, rigide, uneori spinoase.Cele mai însemnate formaţiuni în bazinul mediteranean sunt: maquisul ( tufărişuri dense ce ajung la 10 m înălţime care sunt frecvente în Corsica şi pe ţărmurile mediteranene, cu specii de măslin sălbatic, stejar de stâncă, roşcov, mirt, palmier pitic); frigana ( arbuşti ţepoşi în Grecia); garriga (tufişuri scunde cu înălţimi până la 1 m, pe calacre în sudul Franţei, în care sunt dominate exemplare de stejar cârmâz, rozmarin, cimbru, iar în Spania, Maroc, Algeria – palmierul pitic); chaparal( în California tufărişuri până la 3 m înălţime pe locul pădurilor de stejar defrişate) (fig.65); mattora (în Chile); scrubul ( în SV Australiei) Vegetaţia naturală a suferit puternice modificări prin defişări pentru extinderea terenurilor de păşunat sau cu unele culturi.Sunt frecvente situaţiile în care pădurea a rămas doar pe areale mici în masivele montane, iar cea de păşuni şi tufărişuri s-a extins foarte mult. FIG.64- PĂDURE DE EUCALIPŢI - AUSTRALIA FIG.65- VEGETAŢIE DE CHAPPARAL-CALIFORNIA Învelişul de soluri este mult mai variat în comparaţie cu regiuile aride şi semiaride, dar datorită agresivităţii pluviale se află pe alocuri şi într-un grad avansat de degradare.Procesele pedogenetice se desfăşoară îndeosebi în perioada de iarnă, când se realizează alterări intense ale substratului mineral şi descompunerea masei organice.În sezonul cald însă sunt aduse (prin capilaritate) la suprafaţă săruri (îndeosebi bicarbonaţi) care se acumulează la diferite adâncimi impunând o oarecare varietate a tipului de sol.Sunt soluri fertile având un profil de până la un metru grosime cu humus şi baze schimbabile. Se includ diferite tipuri din clasele cambisoluri, luvisoluri, soluri halomorfe, kastanoziomuri şi vertisoluri . Hidrografic se impun două categorii de bazine.Majoritatea sunt mici, râurile au pante mari, o alimentare dependentă de regimul precipitaţiilor de unde un debit ridicat iarna (maxim în XII) când se transportă şi un volum însemnat de aluviuni şi debite foarte mici vara (minim în VIII). La viituri se înregistrează debite de 500 –3000 m3/s, în perioada apelor mici coboară la câţiva m3/s.Fenomenul de secare este evident la râurile mici de la periferia regiunilor muntoase.A doua situaţie apare în bazinele extinse (depăşesc 10.000 km2 Ebru, Tibru, Sacramento etc.) ce cuprind spaţii monatne largi care au scurgere cu caracter permanent, complex şi în situaţiii extreme se ajunge la secare. Ţinuturile cu climat mediteranean se înscriu în areale intens populate ale Pământului.Extinderea terenurilor agricole, dar şi tăierea arborilor a căror lemn a fost mult folosit în construcţia corăbiilor (din antichitate şi până în sec.XVIII) au fost factorii ce-au contribuit indirect la accentuarea proceselor de eroziune în suprafaţă, a şiroirii, dar şi la sporirea volumului solid al scurgerii râurilor şi la acumulări bogate în cursul inferior şi la vărsarea în mare.



120

Evoluţia reliefului este complexă, situaţie determinată local nu numai de nuanţa climei de la aridă spre temperată, dar şi de relieful variat de la câmpii înguste la munţi tineri înalţi. Ca urmare, în regiunile cu nuanţă climatică mai aridă şi cu vegetaţie săracă (predominant tufărişuri), evoluţia va fi activă şi se va caracteriza prin dezagregări, vara şi alterări, iarna, şi prin intense procese de spălare în suprafaţă, şiroire şi transport bogat de aluviuni în sezonul umed.Vor rezulta glacisuri mixte (de eroziune şi de acumulare) şi o intensă degradare a suprafeţelor de versant prin rigole, torenţi . Rocile au un rol important în morfogeneză.În masivele de calcar s-a dezvoltat unul din cele mai complexe tipuri de carst de pe Glob (există numeroase forme de suprafaţă de la lapiezuri la cele mai mari polije, apoi un endocarst ce ilustrează o circulaţie activă a apei); pe granite se dezvoltă un tip de alveole numite tafoni; pe versanţii de fliş, cu importante strate de argile, se produce o dinamică activă prin alunecări (frane) şi curgeri noroioase. Regiunile naturale temperat-oceanice Sunt caracteristice arealelor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare sau mai mică este legată de poziţia lanţurilor montane înalte cu desfăşurarea oarecum paralelă cu ţărmul.Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o fâşie după cum absenţa acestora în vestul Europei determină o largă desfăşurare până în sectorul central-estic al continentului.Suprafeţe nu prea mari se află în estul Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud. Clima este dependentă de predominarea circulaţiei maselor de aer oceanic, mase cu umiditate mare şi, în comparaţie cu cele continentale, mai răcoroase vara şi mai calde în sezonul rece. Ca urmare, nu se manifestă nici călduri excesive, dar nici îngheţuri puternice, amplitudinile termice anuale sunt moderate, nebulozitatea este mai accentuată, vânturile legate de o frecventă activitate ciclonală au viteze ridicate. Precipitaţiile sunt bogate (1500 – 3000 mm) şi repartizate în toate anotimpurile, valorile mari sunt pe versanţii vestici ai masivelor montane şi scad spre interiorul continentelor; roua, burniţa, ceaţa reprezintă fenomene meteorologice distincte. Apar şi unele deosebiri de la un continent la altul în ritmul şi intensitatea manifestării elementelor climatice.În Europa, unde această regiune are cea mai mare dezvoltare (până în Polonia şi vestul ţării noastre), circulaţia vestică (Vânturile de Vest) antrenează permanent mase de aer oceanic umede şi răcoroase. Ca urmare, verile sunt plăcute (temperaturi medii lunare între 160 şi 250 C), precipitaţiile sunt mai reduse şi adesea au caracter de aversă. Iarna este un anotimp mai blând sub raport termic (între 00 C la latitudini mari şi 10 - 120 C la latitudinea de 400, dar cu umiditate, nebulozitate şi precipitaţii (numărul cel mai mare de zile cu ploi) ridicate.Ninsorile, cu frecvenţă mai mare la latitudini de peste 500, nu dau strat de zăpadă de durată decât pe munţi, în rest el reducându-se la câteva zile. În ansamblu, aici cad precipitaţii între 800 şi 1500 mm, cu maximum iarna (ianuarie).Spre centrul şi estul continentului survin uşoare modificări (scăderea precipitaţiilor la sub 800 mm şi creşterea amplitudinilor termice).



121

Prezenţa sistemelor muntoase Alpi, Carpaţi impune o etajare a valorilor elementelor climatice şi o asimetrie evidentă în desfăşurarea lor pe versanţii vestici în raport cu cei estici. În estul Asiei, circulaţia este dominantă sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite ceea ce se reflectă în valorile termice şi în regimul precipitaţiilor.Vara, masele de aer umede de pe ocean (M.Ohotsk. M.Japoniei) se deplasează spre continent provocând ploi şi temperaturi moderate (180, 200 C).Iarna, prin dezvoltarea unui maximum de presiune pe uscat (Siberia) deplasarea maselor de aer reci continentale se face către ocean unde există o arie depresionară. Ca urmare, temperaturile medii vor fi scăzute (- 50, -150 C), se produc îngheţuri şi se acumulează zăpadă, dar în strat subţire. În aceste condiţii şi aici amplitudinile termice anuale vor fi scăzute.Precipitaţiile variază între 700 şi 1200 mm şi cad preponderent în timpul verii.Datorită asemănării ca sistem între circulaţia maselor de aer şi căderea precipitaţiilor de aici şi cele din regiunea musonică tropicală, climatologii folosesc aici şi apelativul de „climatul musonic temperat”. În aceste condiţii, în peisaj se impune vegetaţia cu păduri de foioase, cu frunze căzătoare, cu aspecte diferite în funcţie de sezon.Este o formaţiune în care sub nivelul coroanei arborilor ce ajunge la 20-30 m înălţime se află un strat arbustiv şi un parter ierbos.În Europa, în alcătuirea ei intră fagul (Fagus silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.petraea), cerul (Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de câmp (Acer platanoides), mesteacănul (BetulaVerrucosa), teiul (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa), carpenul (Carpinus betulus).Arbuştii carcateristici sunt: păducelul, porumbarul, cătina albă, cornul, sângerul, alunul, socul, voniceriul etc.Stratul ierbos se dezvoltă primăvara,iar în rest în luminişuri. În Asia de Est, în alcătuirea pădurilor intră: stejarul (Q.mongolica), frasinul (Fraxinus madshurica), arborele de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia kobus); în America de Nord predomină stejarul alb (Q.alba), stejarul roşu (Q.rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul, castanul, arţarul, arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), iar în Australia de sud-est şi America de Sud, păduri de fag cu frunze persistente în amestec cu frunze căzătoare. Învelişul de sol este dominant de solurile de pădure.Dominant sunt luvisolurile albice la care pe dealuri şi podişuri se adaugă cambisoluri, iar în munte andosoluri Ele au un conţinut în humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei ce imprimă variate subtipuri; au fertilitate medie, pe ele dezvoltându-se bine atât păduri de foioase cât şi unele culturi (în regiunile joase de câmpie). Variaţia pe sezoane a regimului precipitaţiilor şi a evapotranspiraţiei şi relieful extrem de variat (de la câmpii la munţi) au impus o scurgere a apelor râurilor care diferă în cele două emisfere şi în funcţie de mărimea şi desfăşurarea bazinelor pe unităţi cu relief deosebit. Specificul scurgerii râurilor din această regiune este reflectată de bazinele hidrografice mici în care se realizează o anumită omogenitate.



122

Acolo unde activitatea ciclonică oceanică este activă în tot anul (vestul continentelor), apele mari sunt iarna (ianuarie-februarie în Emisfera nordică şi iulie-august în cea sudică) când se scurge cea mai însemnată cantitate de apă. Marile artere hidrografice ale căror bazine includ şi spaţii însemnate din munţii înalţi au un regim de scurgere mult mai complexe la care intervin aporturile de apă provenite, în luni diferite, din ploi, topirea zăpezii, topirea gheţarilor (Dunăre, Rin, Rhon etc.). Astfel, alimentarea din ploi asigură maxime iarna, dar şi valori ridicate la viiturile de vară, cea din topirea zăpezilor imprimă creşteri în aprilie-iunie; prin cumulare rezultă o scurgere bogată primăvara (uneori cu valori foarte mari). Modelarea reliefului comportă caracteristici diferite în funcţie de ansamblul factorilor ce o determină.Condiţiile climatice favorizează acţiunea tuturor proceselor numai că acestea se produc cu frecvenţe şi intensităţi deosebite.Sectoarelor cu altitudini reduse şi medii, bine acoperite de pădure le corespunde o modelare lentă în care pantele suferă o atenuare treptată. Se produc procese biochimice variabile în raport de sezon. Şiroirea şi spălarea în suprafaţă sunt active primăvara când solul şi depozitele de pantă sunt descoperite şi îmbibate cu apă. Tendinţa generală a modelării este netezirea reliefului prin diminuarea pantelor mari de la partea superioară a versanţilor şi extinderea celor concave de la baza lor. Regiunile naturale temperat-continentale semiaride şi aride Se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la latitudini de 380

– 500, la distanţe mari de oceane, fiind bine încadrate de siteme de munţi care constituie bariere în calea maselor de aer.Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi până şi până în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în Himalaya şi Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est.Deschiderea spre vest face ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare a aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de Nord, în podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud în Argentina. Aici Cordilierii şi Anzii constiuie obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung decât ca mase uscate şi calde (efect de foenizare). Factorul de bază în definirea climei rămâne circulaţia maselor de aer continentale (polare şi arctice sau tropicale) cu regim ciclonic sau anticiclonic.Cele oceanice, pe măsura traversării lanţurilor montane devin tot mai uscate. Climatul se va caracterizaprin amplitudini termice mari, precipitaţii puţine şi o evapotranspiraţie ridicată de unde o uscăciune care se accentuează către sectoarele din mijlocul continentelor. Se diferenţiază două tipuri climatice evidente – unul semiarid la exterior, corespunzător stepelor şi – altul arid specific deşerturilor temperate.



123

Subregiunea semiaridă se află în Europa de Est, pampasul argentinian, la exteriorul Podişului Marelui Bazin. Climatul are temperaturi medii anuale între 50şi 100 C, dar cu variaţie mare pe sezoane.iernile sunt reci înregistrând valori medii de la – 30 la – 150 C şi minime scăzute ce ajung de la – 350 până la – 450C.Dimpotrivă, verile sunt foarte calde (în medie 200 – 250 C) cu maxime ce depăşesc 350 C.Ca urmare, aici se constată atât un număr ridicat de zile de iarnă (30 –50) şi îngheţ (100 – 130), cât şi de zile de vară (100 – 125) şi tropicale (35 – 55). Totodată, amplitudinile termice anuale ajung la 300 – 400 C ceea ce relevă continentalismul climatului. Cantităţile reduse de precipitaţii (de sub 400 mm, frecvent între 150 şi 250 mm), dar mai ales căderea cu mari variaţii de la an la an, de la sezon la sezon, de la o lună la alta şi concentrarea sub formă de averse (vara), accentuează nuanţa continentală a climei. Ploile sunt frecvente primăvara şi la începutul verii când produc aproape 45 – 55% din totalul precipitaţiilor; iarna, ninsorile nu dau cantităţi bogate de zăpadă, dar aceasta se menţine ca strat 50 – 55 de zile datorită temperaturii coborâte. Nuanţările distncte ale climatului se reflectă întru totul în vegetaţie, în dezvoltarea anumitor tipuri de sol, în scurgerea apelor.

În Europa de Est, la periferia nordică a deşerturilor din Asia Centrală şi din Marele Bazin, ca şi în Argentina domină vegetaţia ierboasă, alcătuită din graminee xerofile care formează stepa, pampasul, preria.În aceste formaţiuni vegetale, gramineele reprezintă aproape 95%, ele dispun de organe subterane (bulbi, rizomi, tuberculi) bine dezvoltate, pe când la suprafaţă se prezintă ca ierburi dense ce se dezvoltă rapid în scurta perioadă vegetativă. Tipice sunt speciile de Stipa, Poa, Agropyrum, Andropogon. Solurile tipice în stepă sunt cernoziomurile dezvoltate pe loessuri şi depozite loessoide.Ele sunt echilibrate sub raportul circulaţiei soluţiei pe profil, bogate în materie organică humiferă, bine dezvoltate în adâncime (mai ales în sectoarele umede ale preeriei sau pampasului).În arealele cu uscăciune accentuată, grosimea scade şi în plus se dezvoltă o crustă calacaroasă. Datorită reliefului neted (predominant de câmpie şi de podiş) şi fertilităţii solurilor, regiunile de stepă au constituit principalele terenuri agricole din zona temperată. Ca urmare, vegetaţia spontană a fost aproape în întregime înlocuită cu diferite culturi, precumpănitor cerealiere. Râurile cu bazine mai mici, desfăşurate aproape în întregime în regiunile de stepă, au alimentare pluvio-nivală şi ca urmare, în regimul scurgerii ies în evidenţă debite mai mari şi de durată, în timpul primăverii (topirea zăpezii şi ploi bogate) şi la începutul verii (ploi sub formă de aversă) şi debite reduse la finele verii, toamna şi mai ales iarna (precipitaţiile reţinute sub formă de zăpadă).La cele mai mici fenomenul de secare este frecvent. Râurile mari cu bazine extinse pe munţi sau în regiuni naturale, unde cad precipitaţii mai multe, au un regim al scurgerii mult mai complex. Evoluţia reliefului este destul de lentă datorită predominării suprafeţelor cu înclinare extrem de mică.Se diferenţiază câmpurile netede, acoperite de depozite loessoide pe care se înregistrează procese biochimice cu ritm sezonier şi tasări, apoi albiile râurilor cu evoluţie puternic influenţată



124

de variaţiile sezoniere ale scurgerii, şi versanţii pe care în funcţie de mărimea şi lungimea pantei se produc spălări areolare şi uşoare forme de şiroire primăvara, solifluxiuni la trecerea de la iarnă la primăvară, surpări în sectoarele afcetate de eroziune fluvială, sufoziuni. Pe ansamblu, tendinţa de evoluţie a acestora va fi o diminuare treptată a pantei. Subregiunea aridă cuprinde deşerturile situate în Asia Centrală (Kara Kum, Kâzâl-Kum, Takla Makan, Gobi) şi Marele Bazin din S.U.A. Climatul se caracterizează printr-un grad foarte mare de uscăciune determinat de precipitaţiile extrem de puţine şi de o evaporaţie foarte intensă de unde şi un deficit de umiditate ridicat. Sub raport termic mediile anuale sunt între 40 şi 120 C, în ianuarie de la – 50 la – 180 C, în iulie între 20 şi 300 C, deci valori apropiate din cele din stepele limitrofe. Ceea ce le diferenţiază sunt temperaturile extreme mult mai mari, amplitudinile termice diurne mai ridicate şi îndeosebi precipitaţiile foarte reduse.În cele mai multe dintre deşeurile Asiei Centrale, ele nu depăşesc 100 mm/an, situându-se în jurul valorii de 50 mm.Ies în evidenţă două sezoane principale – iarna rece şi cu oarecare umiditate către primăvară şi vara lungă, caldă şi uscată; trecerile între ele sunt scurte.Intervalul secetos are obişnuit între 7 şi 10 luni. În aceste condiţii, perioada vegetativă este foarte scurtă (martie-mai în Asia Centrală) când pe un fond general mai umed se dezvoltă un număr redus de plante xerofite. Cele care au rădăcini adânci şi ajung în vecinătatea pânzei freatice au o perioadă vegetativă mai lungă ce se prelungeşte şi în prima parte a verii. Există deosebiri de la un deşert la altul de asociaţii de plante, în funcţie nu numai de umiditate, dar şi de substrat. În deşerturile nisipoase se dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul înalt (Aristida Karelini), ierburi ţepoase (Salsola) dar şi unii arbuşti dintre care caracteristic este saxaulul alb (Haloxylon persicum).Pe suprafeţele argiloase cu extensiune mare în Turkmenia, pe o scurtă perioadă de timp, primăvara, se dezvoltă rogozul de pustiu, miatlikul, pelinul şi tufa cu saxaul negru (H.ahpyllum). În regiunile deşertice sunt multe depresiuni în care eflorescenţele saline sunt frecvente, legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum strobilaceum, Anabasis salsa, Salicornia herbacea etc.). În vecinătatea albiilor râurilor, vegetaţia este mult mai bogată (alături de tufe de tamarix există plopi, sălcii adaptate la condiţiile deşertice) şi persistente de unde înfăţişarea lor de cordoane verzi ce străbat pustiurile. O notă aparte în peisajul deşertic o introduc munţii izolaţi care se ridică cu câteva sute de mii de metrii.Pe ei vegetaţia ierboasă este mult mai bogată. Aceste condiţii bioclimatice nu favorizează procese pedogenetice de durată.Cea mai mare parte a deşerturilor sunt lipsite de soluri, la suprafaţă fiind nisipuri, argile, săruri; vânturile puternice spulberă materialele dezagregate.La latitudini mai mari de 400, în Asia Centrală şi în S.U.A., în Dakota şi Nebraska, la marginile pustiurilor, există soluri brune individualizate pe nisipuri lutoase ce au grosime mică, caracter prăfos, humus puţin, acumulări de calciu şi gips în bază. În restul deşerturilor, apar local soluri brune-cenuşii foarte subţiri cu o infimă cantitate de humus şi cu acumulări bogate de calciu, gips, sare. Se adaugă pe marginea depresiunilor sărăturoase soluri halomorfe.



125

Apele de suprafaţă sunt rare şi străbat pe distanţe diferite suprafaţa deşerturilor.Unele se varsă în lacuri, iar altele se pierd dezvoltându-şi delte continentale. În Asia Centrală cele mai însemnate fluvii sunt Amu-Daria şi Sâr-Daria.Regimul scurgerii lor este determinat de alimentarea din regiunea montană şi de evaporaţia intensă din deşert. Au debite mari primăvara, când sunt frecvente şi revărsări pe spaţii întinse din luncă şi o ridicare a nivelului pânzelor freatice. Vara, toamna şi la începutul iernii datorită evaporaţiei puternice, numai cele cu bazine întinse şi cu surse de alimentare variate îşi mai păstrează scurgerea. Pantele accentuate ale munţilor limitrofi sau ale masivelor insulare din deşert suferă prin dezagregare o retragere paralelă însoţită de generarea unor mase însemnate de grohotiş ce se macină în continuare; în timp munţii sunt reduşi la martori de eroziune (inselberguri). Cea mai mare parte a deşerturilor este supusă proceselor eoliene care crează un relief de dune, barcane, yardanguri. Un element inedit peisajul unor deşerturi (Takla Makan) este existenţa unui sistem de văi seci prin care în prezent nu se realizeză decât o scurgere efemeră şi la intervale mari de timp.Ele sunt rezultatul unei evoluţii fluviatile active din Pleistocen în condiţiile unui climat pluvial. Regiunile naturale temperat-continentale reci Se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la latitudini mari (de la 450 până la Cercul polar), incluzând atât câmpii şi podişuri joase, cât şi munţi cu înălţimi medii (Scandinavia, Siberia). În peisaj, se impun pădurile de conifere compacte.Spre sud şi mai ales către Atlantic sau Pacific, acestea sunt în amestec cu cele de foioase, iar la latitudini mai mari trec, prin ceea ce se numeşte silvotundra, la regiunea rece polară. Climatul rece continental impune caracteristicile tuturor componente naturale, dar datorită extensiunii acestei regiuni, el suferă nuanţări în raport cu caracteristicile maselor de aer frecvente în diferite locuri. Sunt prezente masele de aer polar maritime şi arctice care se continetalizeză pe măsura stagnării sau deplasării lente către estul Europei sau Centrul Asiei. Sezonul rece este lung, cu temperaturi scăzute ce variază între limite foarte largi (în ianuarie – 430 la Iakutk; - 210 Irkutsk; - 170 la Winnipeg; - 140 la Edmonton; - 30 C la Chicago etc.), umiditate şi nebulozitate ridicate, ceţuri frecvente şi inversiuni de temperatură. Vara, există o mai mare instabilitate datorită succedării maselor cu caracter ciclonal sau anticiclonal, mai calde sau mai reci.Temperaturile sunt pozitive ajungând în iulie în jur de 200 C.Amplitudinile termice anuale ajung la valori tot mai ridicate (de la 300 la 600 C) spre mijlocul continentelor ceea ce indică caracterul excesiv al acestui climat. Anual, cad 400 – 600 mm precipitaţii care au o repartiţie inegală, cele mai multe producându-se în sezonul cald când au şi caracter de aversă.Iarna, ninsorile, destul de dese, dau un strat de zăpadă gros care datorită temperaturilor joase se menţine mult timp. La latitudini mai mari (în silvotundră) valorile termice sunt mult mai scăzute, îngheţul solului este profund şi de durată, iar cantitatea de precipitaţii scăzută.



126

Spre sud, la contactul cu regiunile temperate oceanice şi semiaride (Europa de Est, nordul Kazahstanului, nord-estul SUA şi sud-estul Canadei), influenţa maselor de aer umed (atlantice, sudice sau uneori a celor pacifice) asigură asemenea, temperaturile sunt mai ridicate, amplitudinile termice (300- 400 C) sunt totuşi moderate în raport cu ceea ce se înregistrează la nord.Vara şi la începutul toamnei evapotranspiraţia activă, în condiţiile unor temperaturi ridicate, favorizează fenomene de uscăciune şi secetă. Cea mai evidentă reflectare a acestor situaţii apare în desfăşurarea covorului vegetal şi în distribuţia tipurilor de sol. Pădurile de conifere reprezintă formaţiunea vegetală caracteristică, ele fiind singurele ce pot rezista la temperaturi joase. Sunt păduri omogene datorită numărului redus de specii ce intră în alcătuirea lor. În Europa, molidul este precumpănitor (Picea excelsa, P. Obovota, P. Fennica), la el asociindu-se pinul (Pinus silvestris) şi mesteacănul (Betula verrucosa).În Siberia, asprimea climatului a impus o altă alcătuire, cu brad (Abies sibirica), zâmbu (Pinus cembra), zadă (Larix sibirica, L. daurica).În America de Nord, climatul este mai umed, iar asocierele frecvente sunt între molid (Picea alba, P. ,igra), pini (Pinus urrayana), laricele americane, bradul de balsam, tuia. În Europa Centrală şi în zona Marilor Lacuri, coniferele sunt în amestec cu foioasele. Solurile caracteristice acestei regiuni (ocupă aproape ¾ din suprafaţă) sunt podzolurile în a căror formare un rol important l-a avut dirijarea produselor rezultate din descompunerea către baza acestuia, favorizată de un excedent de umiditate (precipitaţiile depăşesc cantităţile de apă pierdute prin evapotranspiraţie) ce permite circulaţia descendentă a soluţiilor. În Siberia, unde temperaturile scăzute întreţin la adâncimee mică un strat permanent îngheţat (pergelisol) s-a dezvoltat un podzol mult mai subţire. Scurgerea râurilor care străbat regiunea este diferită de ceea ce frecvent se manifestă în celelalte părţi ale zonei temperate.Apar însă şi situaţii cu caracter tranzitoriu spre acestea sau spre regimul tundrei, toate fiind dependente de nuanţările climatului. În Europa de Est şi vest de Marile Lacuri, unde precipitaţiile sunt mai bogate şi regimul termic are variaţii anotimpuale destul de largi, râurile au o alimentare mai bogată cu carcter nivo-pluvial.Topirea zăpezii în aprilie coincide şi cu o perioadă de ploi ceea ce face ca debitul să crească mult.Ca urmare, intervalului aprilie-iunie îi este carcateristică scurgerea cea mai ridicată.După o vară cu ploi puţine şi o primă parte a toamnei secetoase urmează un al doilea interval cu debite mari ca urmare a pecipitaţiilor rdicate din octombrie – noiembrie.Iarna (îndeosebi în ianuarie-februarie) reprezintă sezonul cu cea mai redusă scurgere a ponderii extrem de mici a alimentării subterane şi a „fixării” precipitaţiilor la nivelul solului sub formă de zăpadă. La est de Ural şi la nord de Marile Lacuri nord americane, continentalismul climei este mult mai accentuat. În timpul verilor când cade peste 2/3 din volumul precipitaţiilor (maximum în iulie, aproape 20%) se



127

realizează şi topirea zăpezilor (iunie).Ca urmare, debitele cresc relativ repede şi se menţin până în septembrie la valori ridicate după care începe un lung interval de timp în care acestea scad. O situaţie inedită aparţine râurilor în sud şi care au gurile de vărsare în extremul nord (Obi, Enisei, Lena etc.).Dezgheţul în bazinul superior se va face cu 1 – 1, ½ luni mai devreme, decât în cel inferior.Ca urmare, spre vărsare, fenomenul cel mai frecvent îl vor reprezenta zăpoarele (baraje de ghiaţă) în spatele cărora revărsările şi deci inundaţiile vor fi deosebite. Relieful din această regiune este variat, de la câmpii ş podişuri joase până la munţi înalţi.În aceste condiţii, modelarea este variată.Pe suprafeţele plane ale câmpiei şi dealurilor acoperite de pădure sau păşuni, procesele chimice, deşi au desfăşurare slabă şi inegală pe parcursul anului, rămân procesele principale.Se adaugă, eroziunea laterală în albiile râurilor mai ales prmăvara şi vara. În ţinuturile mai înalte, cu pante variate şi dinamica va fi mult mai complexă.Acţiunea principală va fi a proceselor de îngheţ şi dezgheţ deosebit de activă la începutul şi sfârşitul sezonului cald. Suprafeţele înclinate fără pădure vor suferi retrageri active prin dezagregări, iar în depresiuni vor fi active fenomenele de termocarst (mai ales în Siberia unde există un pergelisol moştenit). Spălarea areolară şi şiroirea sunt slabe şi nu acţionează decât asupra părţii superficiale a solului, vara şi numai în condiţiile în care acesta este îmbibat cu apă. Zonele reci Se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercul polar spre poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctica, iar în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice aparte – subpolare şi polare. Regiunile naturale subpolare Se află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare ale Americii de Nord (limita este la sud de Cercul polar) şi în Eurasia (din nordul Norvegiei până în Peninsula Kamceatka; în general se menţine dincolo de 660 latitudine). Regiunea se caracterizează printr-un climat rece determinat de prezenţa maselor de aer polar.Îi sunt caracteristice temperaturi medii anuale de la 00 la 1,40C, o amplitudine termică redusă, precipitaţii puţine, nebulozitate accentuată şi vânturi intense.Caracterul oceanic sau continental al lor se transpune în unele diferenţe de umiditate.În nordul Scandinaviei intervin şi influenţele Curentului Golfului (Gulf Stream) care îi dau o nuanţă moderată sub raport termic. În timpul anului, aici se manifestă două sezoane distincte şi cu durată aproape egală.Cel rece coincide cu noaptea polară, cu valori termice negative (pot coborâ sub– 400 C) şi precipitaţii sub formă de zăpadă.Sezonul de vară ce corespunde zilei polare, deşi rece, are valori termice (mai ales în iulie – august) se depăşesc chiar 100 C, ceea ce favorizează topirea zăpezii pe unele porţiuni.Şi acum îngheţurile şi căderile de zăpadă sunt frecvente.



128

Pe ansamblu, dacă în sectorul european cad cca 450 – 500 mm de precipitaţii (îndeosebi în februarie – martie şi septambrie – octombrie) în celelate ţinuturi cantităţile sunt mult mai reduse (în Siberia între 250 şi 400 mm, cu valori maxime în iulie – august şi minime în februarie).Căderea lor este însoţită de viscole ce acumulează inegal zăpada. În aceste condiţii (temperaturi mici, îngheţ de durată, vânt intens) singura vegetaţie ce se poate dezvolta, dar cu caracter discontinu,este cea ierboasă la care se asociază câteva specii de arbuşti. Este cunoscută sub numele de tundră. Perioada vegetativă este foarte scurtă (2 – 3 luni), iar condiţiile vitrege de viaţă impun adaptări (înălţime mică şi desfăşurare sub formă de perniţe).În sectoarele situate în vecinătatea Cercului polar (din Peninsula Kola şi până în Delta Lenei, în peisajul tundrei apar frecvent mesteceni pitici, sălcii pitice (în locurile adăpostite şi umede), muşchi, licheni (fig.66). La latitudini mai mari se trece treptat de la un peisaj cu subarbuşti (merişori, afini, mesteacăn pitic şi ierburi) la altul specific sectoarelor cu climat aspru în care peticele cu muşchi, licheni, unele graminee, rogoz, arginţică alternează cu stâncăria. FIG.66-Tundra-ATLAS Procesele pedogenetice se desfăşoară doar într-un interval scurt din sezonul de vară când o porţiune superficială (0,3 – 1 m) din depozitele de la suprafaţă se dezgheaţă.Ele sunt extrem de slabe şi constau în dezagregări, într-o foarte redusă alterare chimică şi descompunere a masei organice.Aceasta din urmă este acumulată la partea superioară a depozitului dezgheţat. La mică adâncime, deasupra pergeliosului apa ce stagnează favorizează gleizări cu acumulări de oxizi feroşi.Ca urmare, solurile formate au grosimi reduse (până la 0,5 m) şi un profil cu un orizont turbos la suprafaţă şi unul gleizat în bază. Relieful regiunii de tundră are altitudini reduse, fiind format din câmpii, dealuri joase şi munţi nu prea înalţi.Modelarea acestuia se integrează spaţiului periglaciar.Cuplul îngheţ-dezgheţ, nivaţia şi vântul crează numeroase forme de relief pe versanţi (râuri de pietre, avalanşe, mase de grohotiş) şi pe suprafeţele slab înclinate (sunt specifice soluri poligonale, pingo şi hidrolacoliţi, câmpuri de pietre cu dispunere poligonală sau în cerc).În depozitele mai groase rezultă structuri tipice (pene, involuţii).Retragerea periglaciară a versanţilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune şi a microreliefului rezidual (creste, vârfuri etc.).Ea se face atât prin dezagregări intense, dar şi prin solifluxiuni, avalanşe. Scurgerea apei râurilor este condiţionată nu numai de căderea precipitaţiilor, dar şi de regimul temperaturilor.Alimentarea este dependentă de topirea zăpezilor şi de ploile de vară.Patul albiei şi versanţii fiind în mare măsură îngheţate nu permint antrenarea de către apă a unor cantităţi mari de material solid şi mai ales cu dimensiuni mari. De aceea, multe din fluvii şi-au dezvoltat delte în structura cărora se îmbină blocuri de gheaţă cu mâluri şi nisip parţial îngheţate. Regiunile naturale polare



129

Cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida.Sunt întinderi imense de gheaţă cu grosime mare, din care răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat. Fig.67- PEISAJ GLACIAR- ATLAS Reprezintă unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de aer, arctice şi antarctice, staţionând mult timp provoacă scăderi de temperatură foarte importante.De altfel, aici nu numai mediile anuale sunt negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor anului. Iarna, sezonul nopţii polare, temepraturile scad mult (mediile ajung la – 600 C la Amundsen-Scott şi – 710 C la Vostok). La staţia Vostok s-a înregistrat şi minima absolută de pe Glob (- 880,3 C); amplitudinile diurne sunt reduse.Vara, deşi valorile medii lunare sunt negative, în anumite intervale pot fi pozitive favorizând topirea unei cantităţi mici de zăpadă sau gheaţă. Precipitaţiile sunt numai sub formă de zăpadă şi variază de la câteva sute de mm în vecinătatea oceanelor, la câţiva zeci de mm în interiorul continentelor. Zăpada se păstrează şi prin trasare va evolua în gheaţă.Cea mai mare parte din precipitaţii cad în timpul verii, iar cele mai puţine la trecerea de la iarnă la vară. În regiunile polare, vânturile au viteze mari provocând viscole (fig.67). Peisajul polar va fi dominat de gheaţă care în Antarctica depăşeşte 2000 m grosime.Ea suferă deplasări lente spre bazinele oceanice provocând o şlefuire a uscatului ce-l acoperă. Şi în Groenlanda, dar mai ales în Antarctica, există creste şi vârfuri (nunatak-uri) ce domină platoşa de gheaţă.Dacă iarna ele sunt acoperite de zăpadă în timpul verii prin topirea acesteia unele porţiuni se eliberează şi suferă o modelare activă prin dezagregări.În sectoarele cu material intens mărunţit vegetează câteva specii de licheni, muşchi, alge, diatomee. Fauna este redusă la unele specii de păsări, foci, morse, ursul polar în ţinuturile arctice şi pinguini pe ţărmurile Antarctice. Fig.68. Mediile naturale pe Glob.- MANUAL XI-pag.20



130

DICŢIO!AR DE TERME!I GEOGRAFICI: -Căpăţână de zahăr – formă de relief cu aspect de cupolă sau conuri înalte, suspendate, rezultate din modelarea rocilor granitice, într-un climat tropical cu două anotimpuri: unul cald şi uscat care contribuie la descompunerea rocii granitice şi altul umed care uşurează transportul materialului degradat prin intermediul apelor. -Alizeu – vânt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale, are direcţie opusă, de la nord- est spre sud-vest în emisfera nordică şi de la sud-est la nord –vest, în emisfera sudică. Datorită înclinării axei terestre şi mişcării de revoluţie, sezonier, suprafaţa de acţiune în latitudine se modifică. - Hamadă – platou situat în regiunea tropicală, modelat în formaţiuni dure de pe care vântul a spulberat eleemntele fine, rămânând în loc blocuri de dezagregare de dimensiuni diferite. - Mangrove - formaţiune vegetală tropicală, alcătuită din arboti şi arbuşti cu rădăcini proptitoare şi respiratorii, caracteristică ţărmurilor mlăştinoase, marine şi oceanice, inundate în timpul fluxului.Există o zonare a diferitelor specii în funcţie de înălţimea fluxului. - Taiga- pădure boreală formată din diferite specii de răşinoase; se pot separa pădurea boreală canadiană, pădurea boreală eurasiatică, pădurea boreală de conifere de pe litoralul pacific american. - Tundra - formaţiune biogeografică întâlnită dincolo de paralela de 53 º latitudine nordică, Se pot deosebi tundra subarctică şi tundra aplină, situată în munţii înalţi dincolo de limita superioară a pădurii.

ExerciŃiu: CompletaŃi următorul tabel de sinteză

Regiunea Localizare Clima Vegetaţie şi

faună Modelarea reliefului

Solul

Ecuatorială Subecuatorială Tropical uscată Mediteraneeană

Temperat - oceanică

Temperat continentală semiaridă şi

aridă

Subpolară Polară

AtenŃie:



131

In parcurgerea acestui modul consultaţi permanent Atlasul Geografic general pentru a localiza corect zonele şi regiunile naturale de pe uscat. Realizaţi de asemenea corelaţia existentă între dispunerea marilor regiuni de pe uscat şi desfăşurarea catenelor muntoase. Î!TREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Caracterizaţi clima regiunii ecuatoriale. 2. Cum se realizează morfogeneza în regiunea ecuatorială? 3.Definiţi şi explicaţi crusta, tipică pentru formaţiunile de savană. 4. Care sunt cauzele şi care sunt caracteristicile climatului musonic? 5. Care sunt regiunile şi subregiunile componente ale zonei temperate? 6. Caracterizaţi impactul pe care omul îl exercită asupra mediului în zona mediteraneeană? 7. Care sunt asemănările şi deosebirile în regimul elementelor climatice în regiunea naturală temperat oceanică şi temperat continentală semiaridă şi aridă? 8. Cum se realizează modelarea reliefului în regiunea naturală temperat continentală semiaridă şi aridă? 9. Care este structura vegetaţiei în regiunea naturală temperat – continentală rece? 10. Care sunt principalele 5 caracteristici ale zonelor reci?



132

REZUMAT PARTEA !R.5 Zona caldă se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la paralela de 350).În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct.În regiunea naturală ecuatorială se includ regiuni joase şi de altitudine medie (cam până la 1000 m) din America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, ,E Podişul Brazilian), Africa (bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului etc.), Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine, Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon) etc.).Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii, este pădurea ecuatorială.Regiunile naturale tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatorială) au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent până la latitudinea de 200.Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăurarea unor lanţuri montane) au favorizat extinderea la latitudini mai mari (în sudul Africii până la 300, în sudul Argentinei până la 350, în Peninsula Yukatan la 220, în India până aproape de Tropicul Racului).În cuprinsul acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se află păduri tropicale cu frunze căzătoare şi savane. Se încadrează America Centrală, partea de est a Braziliei, o bună parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, ,igeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul Madagascarului).Regiunile naturale tropical-uscate includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte şi de alta a acestora, la latitudini de 150 – 250.Cea mai mare dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă nordul Africii (Sahara), de la Atlantic până la Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o parte din Podişul Mexican.În Emisfera sudică sunt areale mult mai restrânse în nordul statului Chile, sudul Africii şi partea central-vestică a Australiei. Zonele temperate au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se în medie între 300 şi 660 latitudine.Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe.Factorul principal în continuarea zonei temperate îl reprezintă tot cel dinamic care - prin deosebirile nete în regimul de manifestare al parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a determinat detaşarea unor peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă.Regiunile naturale mediteranene ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 400, precumpănitor în insulele şi în statele riverane M.Mediterane.Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian (San Francisco, Los Angeles), în Chile (la sud de tropic), sud-vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei.Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile naturale ale zonei calde şi cele ale zonei temperate.Regiunile naturale temperat-oceanice sunt caracteristice arealelor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare sau mai mică este legată de poziţia lanţurilor montane înalte cu desfăşurarea oarecum paralelă cu ţărmul.Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o fâşie după cum absenţa acestora în vestul Europei determină o largă desfăşurare



133

până în sectorul central-estic al continentului.Suprafeţe nu prea mari se află în estul Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul ,oii Zeelande şi în America de Sud.Regiunile naturale temperat-continentale semiaride şi aride se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la latitudini de 380 – 500, la distanţe mari de oceane, fiind bine încadrate de siteme de munţi care constituie bariere în calea maselor de aer.Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi până şi până în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în Himalaya şi Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est. Deschiderea spre vest face ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare a aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de ,ord, în podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud în Argentina. Aici Cordilierii şi Anzii constiuie obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung decât ca mase uscate şi calde.Regiunile naturale temperat-continentale reci se desfăşoară în America de ,ord şi Eurasia la latitudini mari (de la 450 până la Cercul polar), incluzând atât câmpii şi podişuri joase, cât şi munţi cu înălţimi medii (Scandinavia, Siberia).În peisaj, se impun pădurile de conifere compacte.

Zonele reci se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercul polar spre poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctica, iar în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice aparte – subpolare şi polare. Regiunile naturale subpolarese află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare ale Americii de ,ord (limita este la sud de Cercul polar) şi în Eurasia (din nordul ,orvegiei până în Peninsula Kamceatka; în general se menţine dincolo de 660 latitudine).Regiunile naturale polare cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida.Sunt întinderi imense de gheaţă cu grosime mare, din care răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat. Pentru completarea cunoştinţelor dumneavoastră la acest modul vă recomandăm: -Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Editura Universităţii Bucureşti. -Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti. -Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti -Pişotă,I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti - Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti - Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti. - Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti

BIBLIOGRAFIA



134

Barrow,J.D., (1994), Originea Universului, Edit. Humanitas, Bucureşti. Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit. Universităţii din Bucureşti Donisă,I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Folescu,Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti Hawking, St., (1994), Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang la găurile negre, Edit. Humanitas, Bucureşti Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti

Kalesnik,S.V., (1959), Bazele geografiei fizice, Edit. Stiinţifică, Bucureşti.

Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti. Mehedinţi,S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă,

Edit. Naţională S.Ciornei, Bucureşti. Mihăilescu,V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei,

Bucureşti. Morariu,T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare

în geografia fizică, Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti. Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti. Pişotă,I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti

Popovici şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti

Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

Roşu,Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti.



universitatea din bucureŞti facultatea de...

Documents