1

Unele aspecte privind regularizarea cererii de chemare în judecată și noua reglementare a

taxelor judiciare de timbru

dr. Gheorghe-Liviu Zidaru

Judecător – Tribunalul București

Formator la Institutul Național al Magistraturii

Nota autorului: O primă formă a prezentului studiu a fost publicată în Revista Română

de Drept Privat nr. 3/2013, în cursul lunii august 2013. Mulțumesc editurii Universul Juridic

pentru permisiunea de a-l publica și în format electronic.

1. Preliminarii

Noul Cod de procedură civilă („NCPC”) se aplică doar cererilor de chemare în judecată

introduse după intrarea sa în vigoare, după cum rezultă din prevederile art. 3 din Legea nr.

76/2012 privind punerea în aplicare a Noului Cod.

Ca urmare, practicienii nu s-au confruntat concomitent cu aplicarea tuturor dispozițiilor

Noului Cod, ci îndeosebi cu acele norme care privesc legala învestire a instanței și cercetarea

procesului, respectiv dezbaterilor în fața primei instanțe. O atenție deosebită a fost acordată în

acest context instituției regularizării cererii de chemare în judecată, prev. de art. 200 NCPC, care

a ocazionat anumite interpretări divergente cu privire la obligativitatea procedurii de

regularizare, sfera verificărilor impuse de lege, respectiv cu privire la sancțiunea aplicabilă

pentru lipsa unora din elementele obligatorii prescrise de art. 194 NCPC, care reglementează

cuprinsul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, o seamă de probleme rezultă din interferența procedurii de regularizare și,

îndeosebi, a termenului de cel mult 10 zile acordat reclamantului pentru remedierea lipsurilor

constatate cu ocazia verificării cererii de chemare în judecată cu posibilitatea aceluiași reclamant

de a formula, după caz, cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță,

respectiv cerere de ajutor public judiciar.

2

Această din urmă problemă, inițial nereglementată în cuprinsul Legii nr. 76/2012, își

găsește acum o rezolvare în cuprinsul recentei OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de

timbru.1

În cele ce urmează, vom întreprinde o scurtă analiză a câtorva chestiuni cu privire la

procedura regularizării cererii de chemare în judecată (2), respectiv cu privire la interferența noii

reglementări a taxelor judiciare de timbru cu unele dispoziții cuprinse în NCPC (3), pentru ca în

final să formulăm câteva concluzii (4).

2. Observații privind regularizarea cererii de chemare în judecată

2.1. Procedura regularizării cererii de chemare în judecată nu este cu totul nouă, art. 200

NCPC fiind succesorul dispozițiilor art. 114 C.pr.civ. Acest text de lege instituia o procedură

similară, el fiind însă foarte rar aplicat în practică. De aceea, atenția deosebită acordată art. 200

NCPC și, mai ales, aplicarea sa foarte exigentă în practica judiciară pot surprinde, cel puțin la

prima vedere.

Se pot identifica însă mai multe motive pentru care procedura prev. de art. 114 C.pr.civ.

nu a dobândit relevanță practică, în vreme ce procedura regularizării prev. de art. 200 NCPC a

dobândit deja o importanță semnificativă pentru procedura de judecată în primă instanță.

Întâi, deși art. 114 alin.(1) și (2) C.pr.civ. erau formulate într-o manieră imperativă,

procedura regularizării a fost considerată facultativă în jurisprudență, cu consecința uzitării ei

foarte rare.

Aceasta, întrucât la data modificării art. 114 C.pr.civ. prin OUG nr. 138/2000 pentru

modificarea și completarea Codului de procedură civilă2 (intrată în vigoare la 2.05.2001),

cererile de chemare în judecată erau primite la registratură de judecătorul de serviciu, care se

rezuma la o verificare sumară a cererii – îndeosebi din motive de timp, în cursul programului cu

publicul fiind primite foarte multe cereri – și dispunea măsurile strict necesare pentru primul

1 Publicată în M.Of. nr. 392/29.06.2013. Pentru o prezentare de ansamblu, a se vedea studiul pertinent al

lui T.C. Briciu, „Unele aspecte de noutate în materia taxelor judiciare de timbru pentru cererile

introduse la instanțele judecătorești”, publicat pe www.juridice.ro (la data de 16.08.2013). 2 Publicată în M.Of. nr. 479/2.10.2000.

3

termen de judecată, de regulă, citarea pârâtului cu copie de pe cerere și înscrisuri și cu mențiunea

obligativității întâmpinării, respectiv citarea reclamantului, în măsura în care acesta nu dobândise

termen în cunoștință la depunerea cererii. Verificarea sumară, adesea strict administrativă a

cererii introductive era asociată ideii că măsurile necesare pentru complinirea lipsurilor vor fi

luate de completul de judecată, la primul termen, faza scrisă fiind redusă la o simplă comunicare

a cererii și a înscrisurilor atașate către pârât, precum și la depunerea întâmpinării de către acesta.

Ulterior, ca urmare a modificărilor succesive aduse Legii de organizare judiciară și

Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, termenul de judecată a fost

stabilit de către programul informatic ECRIS, odată cu repartizarea aleatorie a dosarului nou

format către un complet de judecată. Cu toate că s-a recunoscut judecătorului cauzei prerogativa

de a dispune măsurile impuse de lege în dosarele ce i-au fost repartizate, la momentul primirii

dosarelor de la registratură, cauza avea deja un termen de judecată stabilit. Majoritatea

instanțelor au considerat, în aceste condiții, că textul art. 114 C.pr.civ. este practic inaplicabil,

câtă vreme etapa termenului „administrativ” părea, implicit, depășită.

Trebuie însă observat că programul informatic stabilea un termen, fără a (putea) stabili că

respectivul termen este un termen de regularizare a cererii, conform art. 114 alin.(2) C.pr.civ.,

respectiv un termen de judecată, conform art. 1141 C.pr.civ. Ca urmare, judecătorul era liber să

considere termenul stabilit automat ca fiind un termen acordat potrivit art. 114 C.pr.civ., ceea ce

însă era posibil numai dacă termenul era scurt [„cererea se va înregistra și se va acorda

reclamantului un termen scurt”, dispunea art. 114 alin.(2) C.pr.civ.], iar nu dacă termenul acordat

în sistem informatic era lung sau chiar foarte lung (mai multe luni, un an). Chiar și în aceste din

urmă cazuri, sistemul informatic permitea stabilirea adițională a unui termen mai scurt decât cel

stabilit pentru judecată, termen pentru care i s-ar fi pus în vedere reclamantului obligația de a

completa ori modifica cererea, sub sancțiunea suspendării, potrivit art. 114 alin.(4) C.pr.civ..

Comunicarea cererii întregite pârâtului ar fi avut loc doar în măsura în care reclamantul și-ar fi

îndeplinit obligațiile stabilite de instanță la primirea cererii, pentru termenul stabilit aleatoriu de

programul informatic. Această practică a rămas însă una mai degrabă izolată.

Inconvenientul major al art. 114 C.pr.civ. era însă sancțiunea improprie, a suspendării

judecății. În condițiile în care, prin ipoteză, regularizarea avea loc pentru că cererea nu

îndeplinirea condițiile impuse de art. 112 C.pr.civ., ori de alte texte care reglementau cuprinsul

4

cererii introductive de instanță în diferite materii, sancțiunea aplicabilă ar fi trebuit să fie

anularea cererii, soluție care ar fi fost în consonanță cu dispozițiile art. 105 alin.(2) și ale art. 133

C.pr.civ. În cazurile în care s-ar fi dispus, totuși, suspendarea, reclamantul avea posibilitatea de a

formula recurs la instanța ierarhic superioară, criticând nelegala suspendare a judecății (art. 2441

C.pr.civ.), și chiar dacă încheierea de suspendare ar fi devenit irevocabilă, cauza rămânea pe

rolul instanței, eventual în așteptarea împlinirii termenului de perimare. Așadar, reclamantul

dispunea de un termen foarte lung pentru complinirea lipsurilor constatate la primirea cererii, în

condițiile în care, dacă s-ar fi stabilit direct termen de judecată (cum se proceda în

cvasitotalitatea cazurilor), s-ar fi putut anula cererea de chemare în judecată informă, potrivit

dreptului comun. În condițiile art. art. 133 alin.(1) și art. 105 alin.(2) C.pr.civ., vătămarea se

prezuma doar pentru neindicarea elementelor prevăzute expres sub sancțiunea nulității, respectiv

numele părților, obiectul cererii și semnătura. S-a arătat însă în mod just că nulitatea poate

interveni și pentru lipsa altor mențiuni, dacă se demonstrează vătămarea.3

2.2. Situația este evident diferită în ce privește regularizarea cererii de chemare în

judecată, potrivit NCPC. În primul rând, repartizarea aleatorie privește doar completul de

judecată, fără ca termenele să mai fie prestabilite de sistemul informatic [art. 199 alin.(2) NCPC].

Judecătorul este liber să ia măsurile prevăzute de lege pentru pregătirea judecății, cea mai

importantă fiind tocmai verificarea cererii de chemare în judecată și, dacă este cazul,

regularizarea acesteia [art. 200 alin.(1) și (2) NCPC]. Pe de altă parte, finalitatea acestei

proceduri este cu totul diferită, întrucât, pe de-o parte, obiectul verificărilor este mai bine

circumstanțiat de lege, iar pe de altă parte, dacă lipsurile constatate nu au fost complinite, cererea

se anulează [art. 200 alin.(3)], cu consecința dezînvestirii completului de judecată de cererea

informă.

Dincolo de aceste aspecte de ordin tehnic, rigoarea sporită cu care practica judiciară

aplică prevederile art. 200 NCPC nu poate surprinde, cel puțin ca tendință. Este rezonabilă

presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, legiuitorul a vrut să impună o

disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul

vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Se constată în special că

3 A se vedea V.M. Ciobanu, „Tratat teoretic și practic de procedură civilă”, vol. II, Ed. Național,

București, 1997, p. 33.

5

Noul Cod reglementează într-o manieră mult mai riguroasă conținutul cererii de chemare în

judecată (art. 194), ori nu se poate presupune că legiuitorul a voit ca anumite elemente ale cererii

să aibă un caracter facultativ pentru reclamant.

Pe de altă parte, atenția specială acordată de legiuitor regularizării cererii, amploarea

verificărilor impuse și sancțiunea impusă în cazul neîndeplinirii obligațiilor stabilite potrivit legii

conduce de asemenea la concluzia că legea nouă impune multă rigoare în ce privește cererea

introductivă de instanță, atât pentru a permite buna desfășurare a judecății, într-un termen optim

și previzibil (cf. art. 6 NCPC) – totodată, incompatibil cu tergiversarea pricinii prin acordarea

unor termene repetate pentru a se face „precizări” pe care reclamantul le datora dintru început –

cât și pentru a permite pârâtului să-și pregătească apărarea, în deplină cunoștință de cauză cu

privire la obiectul cererii, motivele invocate și probele pe care reclamantul înțelege să le solicite

în concret. În această ordine de idei, art. 14 alin.(2) NCPC dispune, cu titlu de principiu, că

părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util, direct sau prin intermediul instanței,

după caz, motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, precum și

mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să își poată

organiza apărarea. Această dispoziție nu constituie o simplă declarație programatică, ci o soluție

de principiu, care orientează interpretarea normelor referitoare la regularizarea cererii de

chemare în judecată și la procedura prealabilă scrisă – desigur, și a celor referitoare la asigurarea

contradictorialității în timpul judecății.

Pe de altă parte însă, trebuie semnalat că art. 200 NCPC nu a apărut „din neant”, el

constituind o formă perfecționată a dispozițiilor (cu precădere ignorate ale) art. 114 C.pr.civ.

1865, îndeosebi în ce privește sfera verificărilor și sancțiunea instituită. În acord cu principiile

generale, lipsurile formale ale cererii atrag anularea acesteia. Referirea la principiile generale în

acest context nu este întâmplătoare. Există tendința de a interpreta dispozițiile art. 200 NCPC ca

reprezentând o derogare de la regimul de drept comun al nulității, cu toate că de fapt acest text

nu face altceva decât o aplicare a regulilor generale ale nulității în materia cererii de chemare în

judecată, înlăturând sancțiunea improprie a suspendării. Pentru justa interpretare și aplicare a

textelor referitoare la regularizare trebuie avute în vedere geneza textelor referitoare la procedura

regularizării precum și intenția reală a legiuitorului, care nu a fost aceea de a deroga prin art. 200

NCPC de la restul principiilor și dispozițiilor cuprinse în Noul Cod.

6

2.3. În raport de cele ce preced, dar și față de ansamblul dispozițiilor art. 200 NCPC,

considerăm că procedura regularizării este una obligatorie, iar nu facultativă. Astfel, judecătorul

nu dispune de o putere de apreciere discreționară în ce privește uzitarea procedurii prev. de art.

200 NCPC. Credem, bunăoară, că încalcă dispozițiile art. 200 NCPC instanța care decide în mod

sistematic să nu uzeze de procedura regularizării și să pună în vedere reclamantului să

complinească lipsurile cererii până la primul termen de judecată, stabilit conform art. 201 NCPC,

deoarece în această manieră este golită de conținut și de utilitate procedura prealabilă scrisă,

reglementată de acest din urmă articol, iar pârâtului nu i se permite să formuleze decât o parte

din apărările utile cauzei, cu precădere cele de ordin formal.4

Nu se poate susține că procedura are caracter facultativ, întrucât nu ar exista o sancțiune

pentru încălcarea dispozițiilor art. 200 NCPC. Este adevărat că omisiunea de a face aplicarea

acestui text de lege nu poate atrage în mod nemijlocit anularea ori casarea hotărârii de către

instanța de control judiciar, însă acest argument nu este hotărâtor. Spre exemplu, nici dispozițiile

art. 131 NCPC nu instituie o sancțiune expresă, însă este incontestabil că instanța este obligată

să-și verifice competența la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Pe de altă parte, în măsura în care pretenția formulată este neclară, iar instanța nu

lămurește obiectul și cauza cererii, spre a putea da calificarea juridică exactă, există un risc sporit

ca hotărârea să fie pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității, a dreptului la apărare al

pârâtului, ori să fie nelegală din alte motive. În aceste condiții, anularea ori, după caz,

schimbarea sau casarea hotărârii vor interveni pentru încălcarea altor reguli imperative ale

procesului civil.

4 Spre exemplu, dacă obiectul cererii este neclar, iar motivarea în fapt, lacunară, pârâtul nu se va putea

apăra și va solicita precizări prin întâmpinarea depusă în condițiile art. 201 alin.(1) NCPC. În măsura în

care reclamantul își va întregi cererea la primul termen la care este legal citat [cf. art. 204 alin.(1) NCPC],

cererea modificată trebuie comunicată pârâtului, acestuia acordându-i-se un nou termen pentru depunerea

întâmpinării; prin analogie cu dispozițiile art. 201 alin.(1) NCPC, acest termen nu ar trebui să fie mai

scurt de 25 de zile (sub rezerva cauzelor urgente). Luând în considerare și împrejurarea că întâmpinarea

trebuie depusă cu 10 zile înaintea termenului de judecată, iar acest termen se calculează la rândul său pe

zile libere, instanța ar trebui să acorde un termen de 40 de zile pentru a complini, astfel, lipsurile fazei

scrise desfășurate inițial. Pierderea de timp este evidentă.

7

Credem însă că nu orice lipsuri formale ale cereri de chemare în judecată atrag automat

incidența procedurii regularizării. Judecătorul are un drept de apreciere asupra cazurilor în care

este necesar să recurgă la această procedură, având în vedere gravitatea lipsurilor constatate și

vocația acestora de a impieta asupra bunei desfășurări a judecății ori asupra dreptului de apărare

al pârâtului. Spre exemplu, în măsura în care o cerere altminteri corect formulată nu cuprinde

contul bancar al reclamantului persoană juridică, ori codul numeric personal al reclamantului

persoană fizică, procedura regularizării ar putea fi considerată superfluă, urmând ca acest

element să fie indicat pe parcursul judecății.

Un criteriu adițional pentru o apreciere justă asupra necesității de a regulariza cererea ar

fi și caracterul urgent al cererii, decurgând din prevederile legale ori din împrejurările concrete

ale cauzei. Dacă cererea de ordonanță președințială prezintă o urgență specială, de natură a

reclama soluționarea ei într-un interval cât mai scurt, apare improprie decizia de a regulariza

cererea pentru lipsuri mai puțin semnificative, precum omisiunea indicării CNP-ului

reclamantului.5

2.4. În ce privește categoria cererilor introductive de instanță cărora li se aplică procedura

regularizării, toate cererile judecate potrivit procedurii contencioase, inclusiv cele urgente,

precum și, în principiu, cererile judecate potrivit procedurii necontencioase sunt supuse

regularizării, potrivit art. 200 NCPC.6 Contrariul poate fi dedus numai dintr-o dispoziție legală

expresă, conform căreia textul menționat nu se aplică, ori din alte prevederi legale din care 5 Am putea generaliza, întrebându-ne dacă nu cumva în cazul cererilor cu caracter urgent, miza litigiului

pentru părți și necesitatea soluționării grabnice a acestuia ar trebui să primeze față de necesitatea

complinirii unor lipsuri mai puțin grave, care nu sunt de natură a afecta – cel puțin nu în mod iminent,

nemijlocit – buna desfășurare a judecății și finalitatea procedurii prealabile scrise. Dacă răspunsul oferit

este afirmativ, ar urma ca procedura regularizării să nu fie parcursă, iar aceste lipsuri să fie complinite la

primul termen de judecată ori, în cazuri temeinic justificate, la un moment ulterior. 6 Pentru o analiză detaliată și pertinentă, a se vedea A. A. Chiș, „Procedura prealabilă a medierii și

regularizarea cererii de chemare în judecată în lumina noului Cod de procedură civilă”, în RRDA nr.

4/2003, pp. 47 – 51. În sensul arătat în text, a se vedea și D.N. Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC

Comentariu pe articole”, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 480; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M.

Nicolae (coord.), „Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat”, vol. I (art. 1 – 526), Ed. Universul

Juridic, București, 2013, p. 570 (lucrare citată, în continuare, „Noul Cod...”).

8

rezultă incompatibilitatea procedurii respective cu regularizarea prealabilă a actului de sesizare a

instanței.

Simpla împrejurare că anumite cereri cu caracter contencios sunt supuse unor proceduri

speciale nu poate conduce la concluzia inaplicabilității art. 200 NCPC, întrucât normele speciale,

pentru aspectele pe care nu le reglementează, se completează cu cele generale, în măsura în care

acestea din urmă sunt compatibile cu cele dintâi. Nicio incompatibilitate nu poate fi însă decelată

între procedurile speciale și regularizare, câtă vreme rațiunile acesteia (buna desfășurare a

judecății, printr-o circumscriere riguroasă a obiectului sesizării, și respectarea dreptului la

apărare al pârâtului) se regăsesc și în cazul acestor proceduri.

În cazul procedurilor urgente, s-ar putea obiecta că termenul de 10 zile la care se referă

art. 200 alin.(2) ar fi excesiv de lung. Însă, acest termen este intervalul maxim acordat

reclamantului pentru a complini lipsurile cererii sale; în cazul unor cereri urgente, reclamantul ar

trebui să fie primul interesat pentru a se conforma cerințelor legii, fiind perfect posibil să-și

îndeplinească obligațiile imediat după ce primește comunicarea instanței. Desigur, în acest caz,

instanța ar fi ținută să ia de îndată măsurile necesare pentru comunicarea cererii către pârât, fără

a aștepta împlinirea termenului de 10 zile. În schimb, instanța nu poate scurta din proprie

inițiativă termenul de 10 zile, întrucât legea conferă reclamantului dreptul de a-și regulariza

cererea înăuntrul acestui interval, socotit rezonabil,7 fără a fi prevăzută posibilitatea reducerii

sale [spre deosebire, spre exemplu, de art. 201 alin.(6) NCPC].

7 În anumite cazuri de excepție termenul de 10 zile s-ar putea dovedi insuficient, spre exemplu, atunci

când reclamantul introduce cererea de chemare în judecată rapid, pentru a nu pierde un termen de

decădere, fără a fi în măsură să depună toate înscrisurile cerute de lege (de exemplu, avocatul care îl

reprezintă pe reclamantul domiciliat în străinătate formulează o contestație supusă unui termen de

decădere, deși nu a putut primi în timp util procura ad litem). În cazuri temeinic justificate nu excludem

posibilitatea de a admite cererea de repunere în termenul de 10 zile, potrivit art. 186 NCPC. Această

cerere ar trebui formulată odată cu cererea de reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii,

întrucât, prin ipoteză, dacă reclamantul depune înscrisurile necesare după expirarea termenului de 10 zile,

dar înainte de anularea cererii, anularea nu mai poate fi dispusă. A se vedea infra, pct. 2.7.

9

După cum am arătat însă în cele ce preced, caracterul urgent al unei proceduri, ori

instituirea unui termen maxim de soluționare a unei cereri8 pot fi luate în considerare de

judecător, atunci când apreciază dacă procedura regularizării este necesară în cazul unor lipsuri

mai puțin semnificative, ori dacă este preferabil să procedeze direct conform art. 201 NCPC,

urmând ca eventualele lipsuri să fie îndreptate până la primul termen de judecată.

În ce privește procedura necontencioasă, credem că nu se poate porni de la premisa

inaplicabilității dispozițiilor art. 200 NCPC, întrucât, pe de-o parte, art. 536 alin.(1) trimite la

dispozițiile procedurii contencioase, care se aplică și în procedura necontencioasă, dacă sunt

compatibile cu aceasta din urmă, iar pe de altă parte, compatibilitatea trebuie examinată de la caz

la caz, în funcție de specificul cererii necontencioase la care ne referim.

Este real că unul din scopurile urmărite prin procedura regularizării, respectiv acela de a

permite celui chemat în judecată să formuleze apărări, ar putea lipsi în acele proceduri

necontencioase care nu implică decât citarea petentului ori care se soluționează fără citare. În

aceste cazuri, instanța ar putea aprecia superfluă procedura regularizării, mai ales dacă cererea

are un caracter simplu – bunăoară, ne este greu să concepem regularizarea unei cereri de

recomunicare, ori de eliberare a unei cauțiuni. De asemenea, credem că în procedura încuviințării

executării silite dispozițiile referitoare la regularizare nu sunt aplicabile, având în vedere atât

împrejurarea că cererea se soluționează fără citare, cât și dispozițiile imperative ale art. 665

alin.(2), conform cărora cererea trebuie soluționată în termen de 7 zile „de la înregistrarea

acesteia la judecătorie”.

Pe de altă parte însă, caracterul necontencios al cererii nu exclude de plano regularizarea,

întrucât și în procedura necontencioasă este necesar ca obiectul sesizării să fie clar, iar

eventualele cerințe legale speciale privind conținutul anumitor cereri să fie respectate.9 Vedem

așadar aplicabilă procedura regularizării îndeosebi în acele proceduri necontencioase cu caracter

8 Spre exemplu, art. 1.022 alin.(1) NCPC prevede că ordonanța de plată trebuie soluționată în termen de

45 de zile de la introducerea cererii, dacă debitorul nu contestă creanța prin întâmpinare. Însă, din

interpretarea art. 1.022 alin.(2) rezultă că timpul necesar regularizării cererii, fiind imputabil

reclamantului, nu intră în calculul termenului de 45 de zile. 9 Într-un sens parțial diferit, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., p. 51.

10

mai complex, care implică unele mențiuni speciale ale cererii de chemare în judecată sau

atașarea anumitor înscrisuri, precum în cazul cererilor formulate potrivit procedurii speciale a

înscrierii drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii (art. 1.049 și urm. NCPC).10

2.5. În schimb, achiesăm la opinia potrivit căreia procedura regularizării nu este

aplicabilă decât cererii introductivă de instanță, ea fiind menită să prevină comunicarea unei

cereri informe ori netimbrate către pârât, care s-ar vedea pus în situația de a face cheltuieli care s-

ar dovedi ulterior inutile, în condițiile în care în final cererea ar fi anulată.

În sprijinul acestei soluții în literatura de specialitate au fost enunțate mai multe

argumente pertinente.11

Cel mai important dintre acestea ne pare a fi împrejurarea că cererile incidentale pot fi

formulate, uneori, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, ori chiar până la

închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe. Astfel, dacă întâmpinarea nu este obligatorie,

cererea reconvențională [art. 209 alin.(4)],12 cererea de chemare în garanție [art. 73 alin.(4)],

chemarea în judecată a altei persoane care ar putea pretinde, pe calea unei cereri separate,

aceleași drepturi ca și reclamantul [art. 68 alin.(3)], respectiv arătarea titularului dreptului pot fi

formulate de pârât la primul termen la care părțile sunt legal citate.

Totodată, modificarea cererii de chemare în judecată poate fi făcută la primul termen la

care reclamantul este legal citat [art. 204 alin.(1)], iar cu acordul expres al tuturor celorlalte părți,

chiar într-un stadiu ulterior al procesului [art. 204 alin.(3)], regularizarea cererii adiționale astfel

formulate conform dispozițiilor art. 200 NCPC fiind exclusă.

În fine, reclamantul (ori intervenientul principal) poate formula cererea de chemare în

garanție, ori cererea de chemare în judecată a altei persoane până la terminarea cercetării

10 În sensul aplicabilității dispozițiilor referitoare la regularizare în cazul acestei proceduri, precum și a

altor proceduri necontencioase, a se vedea A.A. Chiș, op.cit., pp. 51 – 52. 11 A se vedea pe larg D.N.Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, pp. 484 –

485; în același sens, Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 571. 12 Pentru argumente în sens contrar, care ar justifica regularizarea cererii reconvenționale, a se vedea A.A.

Chiș, op.cit., p. 50.

11

procesului în fața primei instanțe [art. 68 alin.(2), art. 73 alin.(2)], iar intervenția voluntară

principală13 poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în fond [art. 62 alin.(2)].

Dincolo de incompatibilitatea procedurii regularizării – care se desfășoară în camera de

consiliu, fără citare, ori doar cu citarea titularului cererii introductive de instanță – cu regulile

aplicabile judecății (și discutării admiterii în principiu a unor cereri incidentale), dacă se acceptă

regularizarea cererilor incidentale, încheierea de anulare va avea un regim juridic distinct, după

cum cererea a fost formulată în etapa prealabilă scrisă, caz în care ar fi supusă în mod separat

cererii de reexaminare la alt complet al aceleiași instanțe, ori după cum a fost formulată în cursul

judecății, caz în care ar fi supusă apelului la instanța superioară, odată cu fondul [ori, dacă se

acceptă ideea că o cerere informă ar putea fi respinsă ca inadmisibilă în cadrul verificării

admisibilității în principiu, separat cu apel, în condițiile arătate de art. 64 alin.(4) NCPC14]. Ori

această diferență de regim juridic ni se pare greu de primit.

Pe de altă parte, credem că opțiunea legiuitorului, de a face trimitere în cuprinsul art. 209

alin.(5) doar la art. 201, iar nu și la art. 200 NCPC nu trebuie socotită întâmplătoare, aplicarea

procedurii regularizării și în cazul altor cereri decât cererea introductivă de instanță nefiind

urmărită de legiuitor, ori scopul avut în vedere la elaborarea normei trebuie avut în vedere de

interpret.

2.6. Cele mai importante chestiuni din punct de vedere practic sunt întrebările de a ști

care sunt elementele supuse verificării și în cazul cărora dintre acestea neîndeplinirea

obligațiilor stabilite de lege atrage sancțiunea nulității.

Răspunsul la prima întrebare este simplu, deoarece art. 200 alin.(1) impune completului

de judecată să verifice „dacă cererea de chemare în judecată îndeplinește cerințele prevăzute la

art. 194 – 197”, fiind vorba despre toate aceste cerințe, în lipsa oricăror distincții sau nuanțări

13 Nu ne referim în acest context la intervenția accesorie, aceasta având natura unei simple apărări, ceea ce

explică posibilitatea de a fi formulată inclusiv în căile de atac. 14 Credem însă că o cerere informă ar trebui anulată chiar înainte de discutarea admiterii în principiu,

printr-o încheiere supusă căii de atac odată cu fondul, potrivit dreptului comun, întrucât încuviințarea în

principiu presupune o seamă de verificări care nu pot fi făcute în cazul în care cererea incidentală nu

respectă (cel puțin) dispozițiile art. 196 alin.(1) NCPC, nefiind, bunăoară, motivată în fapt.

12

prevăzute de lege. Bunăoară, trebuie verificat dacă cererea și înscrisurile atașate acesteia au fost

depuse în numărul legal de exemplare, respectiv dacă s-a plătit taxa de timbru prevăzută de lege.

În schimb, în mod evident nu formează obiectul verificărilor în procedura regularizării

parcurgerea producerii prealabile impuse de o normă legală imperativă, precum în materia

contenciosului administrativ (cf. art. 7 – 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ), ori a procedurii ordonanței de plată [art. 1.014 și art. 1.016 alin.(2) NCPC].

Sancțiunea inadmisibilității, atrasă de omisiunea reclamantului de a parcurge o procedură

prealabilă impusă în mod obligatoriu de lege, poate fi invocată doar de către pârât, prin

întâmpinare [art. 193 alin.(2)15], ceea ce implică în mod logic depășirea procedurii regularizării și

15 Achiesăm la opinia conform căreia în cazul în care întâmpinarea nu este obligatorie, excepția

inadmisibilității poate fi ridicată și la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Sub un alt aspect, învederăm că simplul fapt că o normă juridică specială – indiferent dacă este situată în

Cod ori în alt act normativ – instituie sancțiunea expresă a inadmisibilității [precum, bunăoară, art. 1.016

alin.(2) NCPC] nu înseamnă nicidecum că excepția inadmisibilității ar putea fi invocată de instanță din

oficiu, întrucât este de principiu că o normă specială se completează cu norma generală în ce privește

aspectele pe care nu le reglementează. Instituind sancțiunea expresă a inadmisibilității în cuprinsul art.

1.016 alin.(2) NCPC, legiuitorul a voit doar să clarifice care sunt consecințele juridice ale omisiunii de a-l

soma pe debitor, anterior introducerii cererii de emitere a ordonanței de plată, iar nicidecum să deroge de

la art. 193 alin.(2) NCPC, care instituie regula în materie; în măsura în care ar intenționa ca neparcurgerea

unei proceduri prealabile obligatorii să poată fi invocată din oficiu de instanță, legiuitorul ar trebui să

dispună expres aceasta [cum a procedat, spre exemplu, în cuprinsul art. 193 alin.(3), al cărui conținut nu

lasă loc de interpretare - și aceasta independent de împrejurarea că soluția cuprinsă în acest text este

curioasă, întrucât verificarea unor evidențe constituie mai degrabă un procedeu probatoriu decât o

veritabilă procedură prealabilă, și nejustificată, întrucât nu se vede de ce obligativitatea verificării

evidențelor succesorale este stabilită printr-o normă de ordine publică, în vreme ce procedura prealabilă în

materia contenciosului administrativ este reglementată printr-o normă de ordine privată, a cărei

nerespectare poate fi invocată doar de pârât]. Cu alte cuvinte, una este sancțiunea, alta este regimul de

invocare a neregularității și de aplicare a sancțiunii, acesta din urmă fiind stabilit de art. 193 NCPC. În

același sens, cu privire la procedura prealabilă de informare cu privire la mediere, a se vedea Al. Suciu,

„Unele considerații privind sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată în caz de

neîndeplinire de către reclamant a obligației de a participa la ședința de informare privind medierea”, în

13

comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, în condițiile art. 201 NCPC. Ca atare,

instanța poate cel mult să atragă atenția reclamantului asupra necesității depunerii dovezii de

parcurgere a procedurii prealabile, dar nu poate regulariza și cu atât mai puțin anula cererea doar

pentru inexistența acestei dovezi.

În ce privește a doua întrebare, apreciem că principial sancțiunea anulării cererii poate

interveni în cazul neîndeplinirii oricărei cerințe dintre cele la care se referă art. 194 – 197 NCPC,

iar nu doar în cazul cerințelor la care se referă art. 196 alin.(1) NCPC.

Acest punct de vedere poate fi chestionat, întrucât art. 196 alin.(1) NCPC sancționează

expres cu nulitatea acele cereri care nu cuprind numele ori denumirea părții, obiectul cererii,

motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părții ori a reprezentantului acesteia, iar partea finală

a acestui text trimite direct la art. 200 NCPC. Înseamnă aceasta că legiuitorul a voit să permită

judecătorului să anuleze cererea doar în cazul lipsurilor la care se referă art. 196 alin.(1)?

Dacă se adoptă această interpretare,16 ne întrebăm care mai este sensul obligației de a

verifica toate elementele prevăzute de art. 194 – 197 NCPC și de a pune în vedere reclamantului

complinirea lor, câtă vreme pentru omisiunea majorității elementelor prevăzute de aceste texte de

lege nu s-ar putea aplica nicio sancțiune în procedura regularizării! Pe de altă parte, credem că

art. 201 alin.(1) și (2) trebuie interpretate în mod coroborat, sensul art. 200 alin.(2) fiind acela că

neîndeplinirea oricărei cerințe dintre cele verificate potrivit alin.(1) poate atrage sancțiunea

anulării, dacă aceasta a fost anterior învederată reclamantului, dându-i-se ocazia să remedieze

lipsurile cererii sale17.

RRDP nr. 2/2013, p. 199. Pentru critica justificată a obligativității de a participa la ședința de informare

privind medierea, sub sancțiunea inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a se vedea Gh. Florea, în

V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, pp. 553 – 554. 16 A se vedea pentru acest punct de vedere, e.g., M. Ursuța, „Scurte considerații cu privire la elementele

obligatorii ale cererii de chemare în judecată în NCPC”, disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data

de 16.09.2013). 17 Așadar, nu s-ar putea anula cererea de chemare în judecată pentru alte aspecte decât lipsurile

comunicate în scris reclamantului, pentru că în caz contrar s-ar încălca în mod grav principiile

contradictorialității și al dreptului la apărare, reclamantul fiind privat de ocazia de a remedia

14

Pe de altă parte, legiuitorul a reglementat mai exigent cuprinsul cererii de chemare în

judecată (art. 194 NCPC), ori nu se poate presupune că același legiuitor a privit o seamă de

elemente importante ale cererii – anume cele care nu se încadrează în dispozițiile art. 196 alin.(1)

– ca fiind simple elemente accesorii și în cele din urmă facultative, de vreme ce nerespectarea lor

nu poate atrage nicio sancțiune eficace.

În al doilea rând, elemente precum indicarea valorii obiectului cererii, atunci când

criteriul valoric prezintă relevanță pentru determinarea competenței după valoare și a taxei de

timbru ori indicarea dovezilor propuse, dar și depunerea cererii în numărul legal de exemplare18

sunt indispensabile pentru buna desfășurare a procesului, fiind necesar ca nerespectarea lor să

atragă sancțiunea nulității, în condițiile art. 200 NCPC. După cum vom vedea, această soluție

rezultă, în privința taxelor judiciare de timbru, din dispozițiile OUG nr. 80/2013.

Desigur, împrejurarea că art. 196 alin.(1) NCPC prevede în mod expres care sunt

elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, fără de care aceasta poate fi anulată în

orice stadiu al procesului, implică în mod necesar ideea unei „ierarhizări” a importanței

neregularitățile constatate. Ca urmare, într-o atare ipoteză (anularea cererii pentru alte neregularități decât

cele comunicate reclamantului), cererea de reexaminare ar trebui admisă, urmând ca procedura

regularizării să fie reluată. A se vedea, în sensul necesității de a se comunica neregularitățile constatate,

dar și în sensul că nerespectarea dispozițiilor art. 194 – 197 atrage, în condițiile legii, anularea cererii de

chemare în judecată, și Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 570. 18 Considerăm că dispozițiile art. 195 NCPC, care privesc anume cererea de chemare în judecată, sunt

speciale și derogatorii față de prevederile art. 149 alin.(3) NCPC, aplicabile oricărei cereri adresate

instanței, din care rezultă că instanța poate – dacă sunt create condițiile organizatorice și financiare

necesare, ceea ce în prezent nu este cazul – să îndeplinească din oficiu ori să pună în sarcina oricăreia

dintre părți obligația de a depune cererea în numărul de exemplare prevăzut de art. 149 alin.(1) NCPC.

Această dispoziție constituie un temei legal pentru acele situații în care instanța poate efectiv să

complinească o lipsă punctuală – e.g., au fost depuse 7 exemplare de pe motivele de apel, în loc de 9, iar

amânarea judecății nu este o soluție adecvată față de urgența pricinii – , însă nu are nicidecum ca scop să

exonereze părțile de obligațiile ce le revin potrivit legii, mizând pe împrejurarea că aceste obligații vor fi

îndeplinite de instanță. În acest sens, trebuie menționat că grefierii sunt o resursă umană cu o înaltă

calificare, al căror timp nu poate fi irosit cu activități de fotocopiere, pentru a nu mai vorbi despre

insuficiența și starea precară a fotocopiatoarelor.

15

cerințelor instituite de art. 194 și urm. NCPC19. Dacă în cazul cerințelor prev. de art. 196 alin.(1)

sancțiunea nulității nu comportă nicio explicație specială, în cazul celorlalte cerințe, deși trebuie

pornit de la premisa că neîndeplinirea lor poate atrage anularea, judecătorul cauzei trebuie să

analizeze în ce măsură în concret acea mențiune era necesară pentru buna desfășurare a cauzei și

în ce măsură lipsurile au o gravitate suficientă pentru a justifica anularea cererii în procedura

regularizării.20

Cu alte cuvinte, anularea cererii nu intervine implacabil, pentru orice lipsuri formale ale

cererii de chemare în judecată. Fiind o sancțiune de natură să îngrădească, fie și temporar,

accesul reclamantului la justiție, care este o componentă a dreptului constituțional și

convențional la un proces echitabil [art. 21 alin.(3) din Constituție, art. 6 par.1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului], această sancțiune trebuie să fie proporțională cu motivele care

o justifică. Ideea de proporționalitate între ingerința într-un drept fundamental și motivul de

interes public care o justifică trebuie să devină una firească, de natură a orienta interpretarea și

aplicarea cotidiană a normelor procesuale. De aici ideea deja enunțată, care doar aparent nu are

19 Interpretarea contrară, care dă relevanță exclusiv dispozițiilor art. 200 alin.(1) NCPC, care nu distinge

între diferitele lipsuri formale ale cererii, ar face ca art. 196 alin.(1) să fie lipsit de orice efect și de orice

utilitate, ori, după cum se știe, o normă juridică trebuie interpretată în sensul în care să producă efecte

juridice, iar nu în sensul în care nu ar produce niciun efect. În plus, după cum vom arăta și în cele ce

urmează, o normă juridică nu poate fi interpretată niciodată în mod izolat, fără a avea în vedere

conexiunea ei cu alte principii și norme ale Codului; cu alte cuvinte, interpretarea trebuie să fie

sistematică și teleologică, iar nu izolată și mecanică. Mai adăugăm că art. 200 alin.(2) nu constituie o

normă „specială” față de art. 196 NCPC, câtă vreme ambele articole privesc cererea de chemare în

judecată, având aceeași sferă de aplicare. Ele trebuie așadar corelate, inclusiv în cadrul procedurii de

regularizare. În sens contrar, a se vedea G. Lefter, „Regularizarea cererii de chemare în judecată –

principalul instrument de realizare a dreptului la judecarea cauzei în termen optim și previzibil”, studiu

disponibil pe www.juridice.ro (publicat la data de 15.11.2013). 20 Nu spunem că această analiză ar trebui să se regăsească într-o motivare aprofundată a încheierii de

anulare, ci în primul rând că ea trebuie să fie inerentă raționamentului judiciar însuși. Ea se poate reflecta

într-o manieră succintă în motivarea încheierii de anulare, fiind suficient să se constate că judecătorul a

luat în considerare și a făcut aplicarea principiului proporționalității.

16

un suport legal, conform căreia nu orice viciu formal, ci un viciu de o anumită gravitate ar trebui

să atragă anularea cererii.21

Tendința practicii judiciare, de a impune o „ștachetă ridicată”, verificând cu rigurozitate

elementele prev. de art. 194 – 197 NCPC ni se pare principial corectă și de apărat, având în

vedere că adoptarea unui nou Cod de procedură civilă este momentul în care se poate crea

deprinderea sănătoasă a aplicării integrale și nedistorsionate a unor dispoziții legale obligatorii

(!). Este preferabil ca îndeosebi avocații să se adapteze cerințelor Noului Cod, mai degrabă decât

să formuleze proteste, ori să exercite presiuni pentru neaplicarea dispozițiilor referitoare la

regularizarea cererii. Totuși, cel puțin în parte aceste reacții negative sunt justificate de unele

excese care decurg tocmai din ignorarea ideii de proporționalitate, ori, uneori, chiar din

încălcarea dispozițiilor legale.22

Fără a ignora scopul legitim urmărit de legiuitor prin introducerea mențiunii obligatorii a

codului numeric personal al reclamantului [în ce-l privește pe cel aparținând pârâtului, nu ar

trebui să existe probleme, de vreme ce acesta urmează a fi indicat doar dacă este cunoscut de

reclamant, potrivit art. 194 lit.a) NCPC23], ori prin obligativitatea certificării tuturor înscrisurilor

21 În sens contrar, a se vedea V. Bozeșan, „Limitele de apreciere în soluționarea cererii de reexaminare –

art. 200 alin.(6) NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro; de asemenea, G. Lefter, op.cit. Tezele

tranșante ale acestui autor nu pot fi primite, întrucât ele ignoră cerința interpretării sistematice și

teleologice a dispozițiilor art. 200 NCPC. Acestea nu pot fi absolutizate și detașate din contextul

principiilor fundamentale ale procesului civil și al celorlalte dispoziții din Cod. Dacă este real că instanța

nu este în drept să chestioneze motivele care au determinat legiuitorul să instituie o anumită cerință de

formă, cu scopul de a le pune la îndoială, este însă absolut necesar ca instanța să aibă în vedere scopul

urmărit de legiuitor la edictarea dispoziției legale respective, pentru a aplica textul de așa manieră încât să

răspundă acestui scop, iar nu într-o manieră excesiv de formalistă și de rigidă, care nu ține cont de intenția

reală a legiuitorului. 22 Pentru a ne referi doar la două situații mai frapante, anularea cererii de chemare în judecată pentru

nedepunerea dovezii de parcurgere a unei proceduri prealabile ori anularea cererii ca urmare a

nedepunerii răspunsului la întâmpinare (!) constituie încălcări flagrante ale legii. 23 În ce privește art. 148 alin.(1) teza a II-a NCPC, la care art. 194 lit.a) face trimitere, neindicarea adresei

de e-mail, a numărului de telefon sau fax nu poate atrage anularea cererii, întrucât acestea vor fi indicate

numai „dacă este cazul”, respectiv dacă partea deține asemenea mijloace de comunicare și dorește să le

17

depuse pentru conformitate cu originalul, credem că aceste lipsuri nu justifică, singure, anularea

cererii în procedura regularizării, chiar dacă nu au fost complinite în termenul fixat de instanță.

De asemenea, dacă în multe cazuri valoarea obiectului cererii și indicarea modului de

calcul a acesteia, cu depunerea înscrisurilor corespunzătoare [art. 194 lit.c)] este necesară pentru

determinarea competenței materiale și a taxei de timbru, în acele situații în care o atare necesitate

nu există – bunăoară, cererea este de competența unei anumite instanțe, indiferent de valoare, iar

taxa de timbru este fixă ori cererea este scutită de taxă de timbru – ar fi excesiv de formal și după

părerea noastră chiar greșit să se impună reclamantului în condițiile art. 200 NCPC să indice,

totuși, această valoare, chiar dacă ea nu prezintă importanță pentru buna desfășurare a procesului.

Cu alte cuvinte, nu argumentul formal, potrivit căruia legea nu distinge, este cel potrivit

în acest context, ci argumentul teleologic, conform căruia trebuie avut în vedere scopul pentru

care a fost instituită regularizarea cererii, urmând ca dacă acest scop nu se regăsește în concret,

regularizarea să nu fie efectuată. În acest sens, reamintim că, în ce ne privește, judecătorul

dispune de un incontestabil drept de apreciere asupra chestiunii de a ști în ce măsură lipsurile

formale sunt suficient de grave pentru a parcurge regularizarea ori dacă poate trece la

comunicarea cererii, potrivit art. 201 NCPC.

În aceeași ordine de idei, credem că lipsa motivelor de drept nu justifică anularea cererii,

în condițiile în care ar reclamantul putea să nu fie în măsură să indice textele de lege aplicabile

pretenŃiei sale (nu trebuie uitat că în România asistența juridică nu este obligatorie în fața primei

instanțe!), iar instanŃa este Ńinută să califice juridic cererea, prin raportare la obiectul său şi la

motivele de fapt pe care se sprijină, şi să dea eficienŃă normelor de drept aplicabile [iura novit

curia, cf. art. 22 alin.(1) şi (4) NCPC].24

folosească, ceea ce în cazul unei persoane fizice nu poate fi, totuși, presupus. Situația ar putea fi diferită în

cazul unei instituții publice. 24 În sens asemănător (lipsa motivelor de drept poate fi complinită în cadrul procedurii regularizării, însă

dacă expunerea faptelor este suficientă pentru a rezulta incidența unei norme juridice, instanța ar trebui să

încadreze în drept faptele litigioase), a se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul

Cod...”, p. 558; în sens contrar (lipsa motivelor de drept atrage anularea cererii), a se vedea D.N.

Theohari, în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 463, cu precizarea că, pentru autoare,

18

În ce privește lipsa totală a motivelor de drept din cuprinsul cererii de chemare în

judecată, din cuprinsul art. 22 alin.(4), care permite expres judecătorului fie să dea, fie să

restabilească calificarea juridică exactă, rezultă în mod evident că textul are în vedere, în primul

rând, situația în care reclamantul nu a indicat niciun motiv de drept și nu a efectuat o calificare

juridică a pretenției sale și a situației de fapt pe care se întemeiază. În această situație, instanța

este obligată să pună în discuție la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate

calificarea juridică a cererii și să dea ea însăși respectiva calificare, dacă reclamantul, bunăoară

neasistat juridic, nu este în măsură să formuleze o precizare pertinentă în această privință. Ca

urmare, este greșit să se spună că în această ipoteză cererea va fi anulată, întrucât astfel

dispozițiile art. 22 alin.(4) teza I NCPC ar fi de plano negate, aplicarea lor practică fiind

imposibilă (de vreme ce o cerere fără temei juridic ar fi anulată în procedura regularizării, nu s-ar

ajunge niciodată la situația în care instanța va da ea însăși calificarea juridică cererii deduse

judecății). Desigur, poate fi readus în discuție argumentul eronat că art. 200 NCPC derogă de la

tot restul Codului, lăsând toate principiile și dispozițiile acestuia fără aplicare, însă o atare soluție

este atât de absurdă, încât rezultă în mod limpede necesitatea interpretării sistematice, teleologice

și, am adăuga noi, rezonabile a dispozițiilor art. 200 NCPC, care nu trebuie rupte din context.25

motivarea în drept înseamnă explicarea obiectului acțiunii, din perspectiva dreptului substanțial și a celui

procesual, iar nu indicarea textelor de lege aplicabile, care vor fi stabilite de instanță, aceasta având

posibilitatea de a stabili corecta încadrare a faptelor (ibidem, p. 460). 25 Într-un sens parțial diferit, a se vedea G. Lefter, op.cit. Autorul consideră că indicarea unui text de lege

sau a unui principiu de drept ar fi absolut necesară pentru a evita sancțiunea anulării, pronunțată în

condițiile art. 200 NCPC, însă concede că textul de lege indicat ar putea să nu aibă nicio legătură cu

situația de fapt pe care se întemeiază cererea, întrucât punerea în discuție a calificării juridice corecte

excede fazei de regularizare. Ultima aserțiune este incontestabilă, însă atunci ne întrebăm care mai este

motivul legitim, rațional pentru a-i impune reclamantului să indice, totuși, un temei de drept, câtă vreme

acesta ar putea fi unul aleatoriu, iar nu unul edificator cu privire la adevărata natura juridică a acțiunii. Și

în acest context, autorul absolutizează dispozițiile art. 200 NCPC și argumentul ubi lex..., fără a face

corelațiile necesare cu alte texte din cod, îndeosebi art. 22 alin.(1), (4) și (5) NCPC, care afirmă în termeni

categorici dreptul și totodată obligația instanței de a da calificarea juridică corectă cererii, chiar în pofida

opoziției reclamantului care insistă în temeiul și calificarea greșite date inițial, sub singura rezervă a

acordului expres la care se referă art. 22 alin.(5).

19

Pe de altă parte, judecătorul nu poate alege soluția facilă de a-l obliga pe reclamant să

indice anumite texte de lege, pentru a se raporta ulterior doar la acestea, constatându-le

(eventual) inaplicabile și să respingă cererea pentru acest considerent. O asemenea manieră de a

proceda, întâlnită din păcate în practica judiciară, nu ține cont de principiul elementar potrivit

căreia instanța este îndreptățită și obligată să cunoască și să dea eficiență normelor juridice

aplicabile, indiferent de textele de lege invocate de părți (iura novit curia). Mai mult, art. 22

alin.(4) și (5) NCPC clarifică o chestiune controversată în reglementarea anterioară, statuând că –

sub rezerva acordului expres la care se referă alin.(5) – judecătorul nu este ținut nici de

calificarea juridică dată de titularul cererii, chiar dacă acesta insistă asupra ei, fiind în drept să

dea calificarea juridică corectă, desigur cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni. Toate

acestea exced în mod evident procedurii de regularizare.

În ce privește dovezile, achiesăm principial la distincția deja propusă în doctrină,26

potrivit căreia neindicarea oricărei dovezi ori folosirea unei formule care echivalează cu

neindicarea probelor („orice probe utile cauzei”) justifică anularea cererii, întrucât reclamantul

încalcă obligațiile impuse de art. 14 alin.(2) NCPC, iar pârâtul este lipsit de posibilitatea de a

formula apărări pertinente față de pretențiile formulate – această posibilitate implică și

cunoașterea și discutarea probelor pe care se întemeiază partea adversă. Se tinde astfel la

De asemenea, este încă o dată ignorat în mod esențial art. 196 alin.(1) NCPC, care erijează

motivarea în fapt printre elementele esențiale ale cererii, în vreme ce motivarea în drept, nu. După cum s-

a observat deja în doctrină, Noul Cod accentuează, cu subtilitate, ponderea elementului factual în

structura noțiunii de cauză a cererii de chemare în judecată, element care este unul esențial și imutabil, în

vreme ce elementul de drept este unul accesoriu – putând lipsi, de vreme ce instanța poate da ea

calificarea juridică, ceea ce evident nu se poate face în procedura de regularizare! - și mutabil, supus

recalificării de către instanță, cu prealabila punere în discuție a acestei chestiuni [a se vedea în acest sens

Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 428]. Ori, în opinia pe care o

combatem se ignoră această schimbare fundamentală de optică a legiuitorului, cu reverberații ample în ce

privește rolul instanței, principiul contradictorialității, noțiunea de cauză a cererii de chemare în judecată

și chiar întinderea autorității lucrului judecat și se afirmă, dimpotrivă, că importanța motivării în drept s-a

accentuat, autorul citat raportându-se doar la dispozițiile art. 200 NCPC. 26 În acest sens, G. Boroi, prelegere susținută la Institutul Național al Magistraturii cu privire la Noul Cod

de procedură civilă (21.03.2013), înregistrare disponibilă pe http://www.inm-lex.ro/NCPC/index.html.

20

eludarea fazei scrise și la surprinderea adversarului, ceea ce contravine noii reglementări.

Trebuie însă observat că nu poate fi exclusă ipoteza în care reclamantul nu propune nicio probă

pentru simplul motiv că nu dispune de niciun mijloc de probă, acționându-l pe pârât în judecată

în speranța că acesta va achiesa la pretențiile formulate, recunoscând temeinicia acestora. Oricât

de temerară ar putea părea o asemenea strategie procesuală, ea nu poate fi cenzurată pe tărâmul

regularității formale a cererii, reclamantul asumându-și riscul respingerii cererii, ca neîntemeiate

(iar nu a anulării acesteia în procedura regularizării, care ar fi vădit nelegală, dacă din cuprinsul

cererii rezultă că reclamantul nu are probe de administrat). Pe de altă parte, în literatura de

specialitate s-a arătat cu temei că există situații în care sarcina probei este inversată, incumbând

pârâtului, situație care nu poate fi ignorată cu ocazia verificării și regularizării cererii

introductive.27 De asemenea, nu corespunde unei aplicări corecte a dispozițiilor art. 200 NCC

anularea cererii pe motiv că nu s-a indicat teza probatorie, această chestiune urmând a fi

discutată în cadrul cercetării procesului.

Dacă însă a fost solicitată fie și o probă în condiții de regularitate procesuală, cererea

ulterioară de încuviințare a unei noi probe va fi evaluată din perspectiva dispozițiilor art. 254

NCPC, sancțiunea pentru propunerea tardivă a probelor fiind decăderea. Așadar, instanța nu ar

putea să impună reclamantului în faza regularizării să depună la dosar anumite dovezi (sub

rezerva celor impuse chiar de dispozițiile art. 194 NCPC, precum certificatul fiscal ori extrasul

de carte funciară, în cazul imobilelor), ci doar cu ocazia fixării termenului de judecată, potrivit

art. 203 NCPC. După cum s-a observat în mod just, instanța încalcă dispozițiile legale dacă

impune reclamantului să depună la dosar anumite înscrisuri (cu excepția celor a căror necesitate

rezultă din cuprinsul art. 194 NCPC – n.n.), întrucât etapa regularizării are ca scop verificarea

formală a cererii introductive de instanță și nu trebuie să se substituie cercetării judecătorești28

(ori să anticipeze etapa încuviințării sau ordonării din oficiu a probelor). Ca urmare, nu prin

rezoluția de regularizare [art. 200 alin.(2) NCPC] se poate impune reclamantului să depună la

dosar înscrisuri care servesc soluționării cauzei, dar nu sunt menționate expres de textele

referitoare la cererea de chemare în judecată, ci cel mai devreme prin rezoluția de fixare a

27 A se vedea Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 563. 28 A se vedea M. Ursuța, op.cit.

21

termenului de judecată, prevăzută de art. 203 NCPC, și aceasta sub rezerva dezbaterilor purtate

asupra admisibilității și concludenței probei la primul termen de judecată.

De asemenea, ni se par de neacceptat soluțiile de anulare a cererii de chemare în judecată,

în condițiile art. 200 alin.(3) NCPC, pe motiv că reclamantul a solicitat proba cu înscrisuri, fără a

enunța în chiar cuprinsul cererii ce înscrisuri au fost depuse, o asemenea cerință (de enumerare a

înscrisurilor atașate cererii) neavând niciun suport legal. Totodată, deși achiesăm la ideea că

elementele esențiale ale cererii de chemare în judecată, precum obiectul acesteia și identitatea

celui chemat în judecată, trebuie să rezulte chiar din cuprinsul acestei cereri și nu al înscrisurilor

anexate, apreciem că nici această soluție nu trebuie absolutizată, câtă vreme identificarea

elementelor care lipsesc din cuprinsul cererii propriu-zise se impune cu puterea evidenței în

unele cazuri, neridicând nicio dificultate pentru judecător. Astfel, dacă se formulează plângere

contravențională împotriva unui proces-verbal corect identificat, neindicarea expresă a

intimatului nu ar trebui să atragă anularea cererii, dacă identitatea acestuia rezultă din cuprinsul

procesului-verbal anexat.29 De asemenea, nu ar putea interveni anularea cererii de chemare în

judecată pentru neindicarea CNP-ului reclamantului, dacă o copie de pe cartea de identitate a

reclamantului a fost anexată cererii.30 Însă, salvgardarea cererii în aceste condiții are caracter

excepțional și nu se poate considera că judecătorul are obligația sistematică de a parcurge toate

înscrisurile atașate cererii pentru a deduce din cuprinsul lor elementele formale care nu au fost

indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deși art. 194 NCPC obligă la aceasta.

Contrar unei opinii exprimate recent în literatura de specialitate,31 credem că judecătorul

care soluționează cererea de reexaminare este la rândul său în drept să aprecieze dacă cerința

neîndeplinită era suficient de gravă – respectiv de natură să impieteze asupra bunei desfășurări a

procesului și asupra posibilității pârâtului de a se apăra – pentru a justifica sancțiunea anulării

cererii. Așadar, judecătorul cererii de reexaminare poate reevalua proporționalitatea sancțiunii și 29 În sens contrar, a se vedea G. Lefter, op.cit. 30 S-a arătat că în acest caz ar trebui să intervină nulitatea, întrucât există posibilitatea ca reclamantul să fie citat la

domiciliul său, menționat în cartea de identitate, cu toate că acesta dorește să fie citat în altă parte (în acest sens, G.

Lefter, op.cit.). Însă, reclamantul nu poate pretinde să fie citat la un domiciliu efectiv, ori ales pentru comunicarea

actelor de procedură pe care nu l-a indicat, procedura de citare fiind valabil îndeplinită la domiciliul care rezultă din

evidențele serviciului public competent (cf. în acest sens art. 91 NCC) și din actele dosarului. 31 A se vedea V. Bozeșan, op.cit.

22

poate reveni asupra măsurii anulării, dacă aceasta pare excesivă. În măsura în care cerința care a

determinat anularea este prevăzută de art. 194 – 197, s-a făcut o aplicare corectă a acestora (a se

vedea nuanțările propuse în cele ce preced, de exemplu în privința valorii obiectului cererii, a

motivelor de drept și a dovezilor), iar lipsurile au fost comunicate reclamantului, judecătorul

cererii de reexaminare ar trebui să admită această cerere doar dacă anularea este obiectiv

disproporționată, iar nu pentru simplul fapt că el însuși înclină spre o aplicare mai puțin strictă a

textelor de lege în materie.32

Mai mult, dacă judecătorul, verificând cererea, a pus în vedere reclamantului, sub

sancțiunea anulării, să remedieze mai multe lipsuri ale cererii, iar reclamantul remediază o parte

dintre acestea, subzistând lipsuri cu caracter puțin grav (de exemplu, unele înscrisuri nu au fost

certificate pentru conformitate cu originalul, nu a fost indicat CNP-ul reclamantului), instanța

este în drept să aprecieze că aceste lipsuri nu justifică anularea, nefiind „ținută” să anuleze ori de

câte ori constată că obligațiile stabilite nu au fost îndeplinite integral. Desigur, într-o atare

situație, opțiunea de a nu anula cererea (ci de a dispune prin rezoluție comunicarea cererii către

pârât, conform art. 201 NCPC) trebuie explorată cu o anumită precauție, doar în situația în care

reclamantul și-a îndeplinit o parte relevantă a obligațiilor impuse, iar cele rămase nu justifică, în

sine, anularea cererii, lipsa lor nefiind de natură să împiedice în mod substanțial buna desfășurare

a procesului.

Deși toate cele de mai sus introduc o serie de nuanțări care pot fi găsite criticabile de

adepții ambelor soluții „extreme”, raționamentul propus este unul destul de simplu.

Se pornește de la premisa obligativității tuturor mențiunilor prev. de art. 194 – 197

NCPC.33 Apoi, din coroborarea cu alte texte ale Codului rezultă totuși că lipsa unor elemente nu

atrage sancțiunea anulării, fie pentru că instanța este obligată să califice juridic cererea (iura

32 Într-un sens parțial diferit, dar cu sublinierea diferenței de optică dintre judecătorul cauzei, pe de-o

parte, și judecătorul cererii de reexaminare, pe de altă parte, a se vedea V. Bozeșan, op.cit. 33 Formează obiectul verificărilor impuse de art. 200 NCPC și existența altor mențiuni impuse de norme

speciale, aplicabile anumitor cereri de chemare în judecată. În acest sens, a se vedea D.N. Theohari, în G.

Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p. 482.

23

novit curia), fie pentru că intervin alte sancțiuni prevăzute de lege, precum decăderea, fie pentru

că în concret acestea nu sunt necesare în cauza respectivă.

De aici rezultă în mod firesc ideea interpretării teleologice a textelor privitoare la

regularizarea cererii de chemare în judecată și a aplicării lor doar acolo unde se regăsește

rațiunea urmărită prin adoptarea lor (ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex), precum și ideea de

proporționalitate a sancțiunii cu gravitatea lipsurilor constatate, impusă de principiile generale

ale statului de drept, ca și, în mod specific, de accesul la justiție, ca aspect inerent al dreptului la

un proces echitabil. Elementul de apreciere care decurge de aici este inerent oricărei activități

judiciare și nu poate fi calificat drept arbitrar. Facultatea judecătorului de a modera, de a nuanța,

de a aplica legea deopotrivă exigent și într-o manieră rezonabilă trebuie cultivată de judecători și

facilitată de lege. Doar în mod aparent o soluție normativă tranșantă, lipsită de nuanțe (se

anulează întotdeauna pentru x și nu se anulează niciodată pentru y) este de natură să asigure

certitudinea juridică, pentru că legiuitorul nu poate prevedea niciodată complexitatea tuturor

situațiilor ivite în practica judiciară, iar o soluție rigidă se poate dovedi inadecvată în multe

cazuri.

În acest context, este de menționat că o aplicare excesiv de rigidă, formalistă a textelor de

lege referitoare la regularizarea cererii de chemare în judecată generează riscul unei modificări

legislative care ar determina un regres semnificativ, implicând cel puțin în parte întoarcerea la

situația anterioară, caracterizată de o aplicare laxă a cerințelor referitoare la sesizarea instanței.

Contrar aparenței, un asemenea deznodământ ar fi cel puțin la fel de dăunător pentru buna

administrare a justiției ca tendința actuală a unor instanțe de a complica și de a formaliza excesiv

procedura prev. de art. 200 NCPC. Învederăm de asemenea că, în ce ne privește, textul de lege

aici discutat este constituțional, față de scopul legitim urmărit (buna înfăptuire a justiției, într-un

termen optim și previzibil, respectarea dreptului la apărare al pârâtului, exercitarea cu bună-

credință a drepturilor procesuale) însă că aplicarea sa incorectă poate duce, în cazuri concrete, la

încălcarea dreptului constituțional și convențional la un proces echitabil, în măsura în care textul

este aplicat mecanic și rigid, într-o manieră excesiv de formalistă și care nu ține seama de

proporționalitatea care trebuie să existe între lipsurile formale constatate și gravitatea sancțiunii

anulării cererii.

24

2.7. Din punct de vedere procedural, încheierea de anulare a cererii informe se va

pronunța fără citarea părților, soluție care rezultă atât din interpretarea sistematică a art. 200

NCPC – reclamantul va fi citat doar la soluționarea cererii de reexaminare, conform art. 200

alin.(6) – cât și din coroborarea art. 200 alin.(3) cu dispozițiile art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC,

care instituie regula citării facultative în materie necontencioasă.34 Ori, în ce ne privește, înainte

de comunicarea cererii către pârât procedura nu se află încă într-o fază contencioasă, aplicarea

cel puțin corespunzătoare a regulilor specifice procedurii necontencioase fiind o soluție legală.35

Chiar dacă procedura regularizării se află în „anticamera” procedurii contencioase propriu-zise,

subliniem că aceasta nu are caracter „administrativ”, ci un vădit caracter jurisdicțional,36 întrucât

ea implică verificarea actului de procedură prin raportare la regulile de drept aplicabile, instanța

fiind ținută să se pronunțe asupra regularității formale a învestirii sale, ca și asupra numeroaselor

incidente care pot interveni cu privire la timbraj, prin încheieri motivate, susceptibile de

definitivare în urma exercitării căii de atac prevăzute de lege. Regăsim aici trăsăturile definitorii

ale actului jurisdicțional, respectiv aplicarea legii la o situație de fapt determinată,

contradictorialitatea (fie și restrânsă, concretizată într-o manieră specifice acestei faze de debut a

procesului) și pronunțarea unei hotărâri motivate asupra chestiunii supuse judecății.

Achiesăm de asemenea la opinia potrivit căreia dacă reclamantul își îndeplinește

obligațiile după împlinirea termenului de 10 zile prev. de art. 200 alin.(2), dar înainte de

pronunțarea încheierii la care se referă art. 200 alin.(3), anularea cererii nu mai poate fi dispusă,

întrucât cauza de nulitate a dispărut înainte ca instanța să se pronunțe asupra excepției de nulitate

[art. 177 alin.(3)]. Mai mult, apreciem că și în lipsa acestui text de lege soluția s-ar fi impus: de

34 A se vedea și A.A. Chiș, op.cit.,, p. 53; Gh. Florea, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul

Cod...”, p. 571. 35 Practica judiciară a adoptat de altfel pe temeiul art. 532 alin.(1) teza a II-a NCPC o soluție punctuală pe

care o socotim judicioasă, anume citarea reclamantului care din cauza vârstei, pregătirii ori altor

circumstanțe nu ar fi în măsură să înțeleagă obligațiile comunicate în scris de instanță și să se conformeze

acestora, pentru a i se învedera verbal care sunt elementele ce trebuie îndreptate. Deși această soluție nu

se încadrează în litera Codului, nu excludem aplicarea ei, cu titlu de excepție, pentru a da un conținut real

dialogului dintre instanță și un reclamant aflat într-o situație dintre cele exemplificate anterior, în etapa

regularizării.

36 În sens contrar, G. Lefter, op.cit.

25

vreme ce scopul urmărit, adică regularizarea cererii, a fost atins, anularea contravine legii și

constituie o soluție strict formală, care nu poate fi considerată a urmări un scop legitim.

Este lipsită de temei teza potrivit căreia prin dispozițiile art. 200 alin.(6) NCPC,

legiuitorul a voit să deroge de la prevederile cuprinse în art. 177 alin.(3). Art. 200 alin.(6) are ca

scop să prevină interpretarea potrivit căreia complinirea lipsurilor ar fi posibilă și în etapa

soluționării cererii de reexaminare, interpretare care ar fi deschis calea abuzului de drept și a

deresponsabilizării reclamantului. Finalitatea textului este doar aceea de a evidenția că

regularizarea trebuie să intervină până la data la care instanța verifică cererea, nicidecum ulterior;

pentru a avea garanția că cererea nu va fi anulată, reclamantul trebuie să-și îndeplinească

obligațiile în termenul de 10 zile fixat de lege; dacă însă reclamantul depune completările

solicitate, fie și după expirarea termenului, însă înainte ca instanța să procedeze la o nouă

verificare, scopul procedurii de regularizare este atins, iar anularea este un gest strict formal și

dăunător, întrucât nu se poate susține că reclamantul a tergiversat judecata, de vreme ce și-a

îndeplinit totuși obligațiile înainte ca dosarul să ajungă la judecător; respectarea termenului de 10

zile nu poate fi erijată în scop de sine stătător, care primează față de orice alte aspecte; anularea îl

expune pe reclamant pierderii de timp și de bani [cf. art. 45 lit.d) din OUG nr. 80/2013] și

multiplică volumul de lucru al instanței, cererea urmând a fi introdusă din nou pe rolul său. Mai

mult, este eronată afirmația că prin dispozițiile art. 200 NCPC legiuitorul ar fi voit să deroge de

la regimul de drept comun al nulității actelor de procedură,37 aserțiune care se întemeiază, din

nou, pe tendința de a conferi un caracter autonom și cuprinzător unui singur text de lege, deși

este de principiu că norma specială, prin care se instituie sancțiunea nulității într-un caz concret,

se completează pentru toate aspectele pe care nu le reglementează cu normele generale, în speță,

cu cele care reglementează instituția nulității actelor de procedură.

Alta este însă situația în cazul în care reclamantul își îndeplinește obligațiile după

împlinirea termenului de 10 zile și după ce s-a dispus anularea cererii; în acest caz, cererea de

reexaminare trebuie respinsă, întrucât prin ipoteză anularea s-a dispus corect, iar regularizarea nu

a avut loc înăuntrul termenului prevăzut de lege, încheierea atacată fiind legală.38

37 În acest sens, G. Lefter, op.cit. 38 A se vedea și V. Bozeșan, op.cit.

26

2.8. Dacă reclamantul renunță la judecată înainte de comunicarea cererii de chemare în

judecată către pârât, apreciem justă opinia conform căreia în acest caz, instanța va stabili un

termen de judecată în camera de consiliu, cu citarea doar a reclamantului, urmând să ia act prin

încheiere de renunțarea la judecată.39 Această soluție rezultă și din interpretarea a contrario a

dispozițiilor art. 406 alin.(3) NCPC, interpretare care impune concluzia că se poate renunța la

judecată și înainte de comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât, ori această

comunicare este precedată de regularizarea cererii introductive. În tot cazul, nu se vede de ce

instanța ar încunoștința pârâtul despre introducerea unei cereri de chemare în judecată la care

reclamantul a renunțat – dacă totuși se apreciază necesar să se ia act de renunțarea la judecată la

termenul de judecată stabilit, ar fi necesar ca pârâtul să fie citat cu mențiunea că reclamantul a

renunțat la judecată, pentru a nu-l determina pe pârât să facă cheltuieli inutile, care nu ar putea fi

acoperite, față de prevederile art. 406 alin.(3).

2.9. O chestiune de mare interes practic este reprezentată de efectul anulării cererii de

chemare în judecată asupra întreruperii prescripției ori, după caz, a termenului de decădere,

intervenită odată cu introducerea cererii. Se păstrează acest efect întreruptiv sau, ca urmare a

anulării cererii, el este înlăturat cu efect retroactiv? Îndeosebi în cazul termenelor de decădere,

care sunt adesea scurte, înlăturarea cu efect retroactiv a întreruperii termenului ar avea ca efect

pierderea accesului la justiție al reclamantului, ceea ce ar reprezenta o consecință foarte drastică.

În această materie sunt însă incidente prevederile judicioase ale art. 2.539 alin.(2) NCPC,

conform cărora prescripția nu este întreruptă (...) dacă cererea de chemare în judecată a fost

anulată; „cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de (...)

anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin

cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie

admisă.” Așa fiind, în măsura în care în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a anulării

39 În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice

ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013.

27

cererii este introdusă o nouă cerere, cu același conținut, care este de data aceasta admisă,40

efectul întreruptiv de prescripție al cererii inițiale se păstrează.41

Aceeași soluție se aplică și termenelor de decădere, de vreme ce art. 2.548 alin.(3) NCC

dispune că „de asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în

justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare

ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind

aplicabile în mod corespunzător.” Printre dispozițiile referitoare la întreruperea prescripției se

numără și art. 2.539 alin.(2) teza a II-a NCC.42 Pe de altă parte, aplicarea corespunzătoare a

acestei dispoziții înseamnă că după anularea primei cereri reclamantul nu dispune de un termen

de 6 luni pentru introducerea noii cereri – ceea ce ar fi un beneficiu nejustificat, dacă termenul

inițial de decădere era de 15 zile, ori de 30 de zile – ci de un nou termen cu aceeași lungime ca

termenul inițial. În acest sens, trebuie subliniat că ori de câte ori legiuitorul prevede că o anumită

dispoziție legală se aplică în mod corespunzător, aceasta nu se aplică ad litteram, ci cu adaptările

necesare la instituția juridică asupra căreia își extinde aplicarea.

2.10. O chestiune controversată în practica judiciară recentă este chestiunea de a ști dacă

instanța necompetentă este ținută să parcurgă procedura de verificare și de regularizare a cererii

de chemare în judecată prev. de art. 200 NCPC.

Această chestiune amintește de disputa cunoscută cu privire la ordinea de soluționare a

excepțiilor de necompetență, respectiv de netimbrare.43

40 Dacă însă și a doua cerere ar fi anulată, potrivit art. 200 alin.(3) NCPC, întreruperea prescripției la data

primei cereri este înlăturată cu efect retroactiv. În acest caz însă, a doua cerere va întrerupe la rândul său

prescripția, cu consecința că dacă (o eventuală) a treia cerere este formulată înăuntrul termenului de 6 luni

prevăzut de lege, prescripția va fi considerată întreruptă de la data introducerii celei de-a doua cereri. 41 A se vedea și V.M. Ciobanu, T.C. Briciu, C.C. Dinu, „Impactul Noului Cod Civil asupra unor instituŃii

de drept procesual civil”, în RRDP nr. 1/2012, pp. 99 – 100. 42 În acest sens, D.N. Theohari, prelegere susținută în cadrul conferinței cu privire la probleme practice

ivite în aplicarea NCPC, Univ. N. Titulescu, București, 7 – 8.06.2013. 43 Pentru amănunte, a se vedea Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, pp.

386 – 387.

28

Sub imperiul Noului Cod, pentru soluționarea acestei vechi dileme trebuie avut în vedere

că lipsurile formale ale cererii de chemare în judecată, precum și neîndeplinirea obligației de

plată a taxei judiciare de timbru, impun judecătorului cauzei să stabilească un termen pentru

regularizarea cererii de chemare în judecată [art. 200 alin.(1) și (2)]; în măsura în care obligațiile

stabilite – inclusiv acelea referitoare la plata taxei de timbru – nu sunt îndeplinite, cererea va fi

anulată, prin încheiere pronunțată în camera de consiliu, fără citarea părților. În acest stadiu al

procedurii, instanța nu are posibilitatea de a-și verifica competența. Rezultă prin urmare că, în

noua reglementare, excepția nulității cererii de chemare în judecată, inclusiv în considerarea

netimbrării, are prioritate față de verificarea competenței.44 Reclamantul nu ar putea invoca pe

calea cererii de reexaminare că instanța sesizată nu este competentă, ci doar că anularea a fost

dispusă eronat, întrucât fie pretinsele neregularități nu erau reale, fie acestea au fost înlăturate în

termenul acordat în acest scop [art. 200 alin.(4) și (6) NCPC45].

Din art. 131 NCPC, care obligă la verificarea competenței la primul termen la care părțile

sunt legal citate, rezultă că excepŃia nelegalei citări are prioritate faŃă de excepŃia necompetenŃei,

întrucât judecătorul nu ar putea hotărî asupra acesteia din urmă, dacă nu sunt legal citate toate

părŃile; în strânsă legătură cu aceasta, dacă se pune problema existenŃei imunităŃii de jurisdicŃie,

această chestiune are de asemenea prioritate, tocmai pentru a putea stabili dacă partea respectivă

poate fi citată sau nu; de asemenea, dacă partea fără capacitate de exerciŃiu, ori cu capacitate de

exerciŃiu restrânsă nu are reprezentant legal, instanŃa nu ar putea statua asupra unor incidente

procesuale înainte de a desemna un curator special, în condiŃiile art. 58 NCPC, care impune

desemnarea unui curator dintre avocaŃii desemnaŃi în acest scop de barou pentru fiecare instanŃă

judecătorească), ori până când instanŃa de tutelă va numi un tutore, în condiŃiile legii.

SoluŃionând aceste incidente, instanŃa nu face propriu-zis o judecată, ci asigură cadrul procesual

44 Este firesc ca excepŃia nulităŃii cererii de chemare în judecată să primeze faŃă de excepŃia

necompetenŃei. Spre exemplu, dacă reclamantul nu indică obiectul cererii, ori valoarea acestuia, sau

cererea nu conŃine o expunere oricât de sumară a motivelor de fapt pe care se întemeiază, instanŃa nu

poate determina regulile de competenŃă aplicabile, impunându-se anularea cererii, în condiŃiile art. 196

alin.(1) NCPC și ale art. 200 alin.(3) NCPC. 45 Nu credem că ipoteza anulării eronate a cererii de chemare în judecată se referă la necompetența

instanței sesizate, ci doar la maniera în care instanța a aplicat dispozițiile art. 194 și urm. NCPC. În sensul

susținut de noi, a se vedea, mai recent, G. Lefter, op.cit.

29

necesar pentru exerciŃiul corespunzător al drepturilor procesuale recunoscute de lege părŃilor

(îndeosebi dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, în condiții de regularitate

procesuală).

Așadar, soluționarea excepției de necompetență implică o activitate de judecată care, în

concepția Codului, impusă de o succesiune firească a lucrurilor, este subsecventă regularizării

lipsurilor formale ale cererii de chemare în judecată. Apoi, excepția nu poate fi soluționată decât

după citarea pârâtului, citare care ar fi strict formală și lipsită de orice semnificație, dacă

pârâtului nu i s-ar comunica și cererea de chemare în judecată și copie de pe înscrisurile atașate;

odată comunicată cererea, o regularizare subsecventă, în fața instanței competente, apare ca

tardivă și, în tot cazul, dacă cererea este în cele din urmă anulată (ca netimbrată sau ca informă),

pârâtul a angajat cheltuieli inutile pentru angajarea unui apărător sau pentru prezentarea la

termenul de judecată.

Ca urmare, discutarea prioritară a necompetenței, înainte ca lipsurile formale cu privire la

cuprinsul cererii de chemare în judecată și cu privire la timbraj să fie înlăturate, răstoarnă logica

reglementării și nu constituie o aplicare corectă a dispozițiilor Noului Cod.

O singură rezervă se poate însă face cu privire la situația în care reclamantul sesizează o

instanță care nu are competența funcțională de a judeca în primă instanță, precum Înalta Curte de

Casație și Justiție ori, sub rezerva competenței speciale în materie de contencios administrativ,

curtea de apel. În aceste cazuri, credem că instanța este în drept să fixeze un termen doar în

vederea discutării necompetenței (scop în care pârâtul va fi citat cu copie de pe cerere și

înscrisuri), urmând ca regularizarea propriu-zisă să fie efectuată, dacă (mai) este cazul, de către

instanța competentă.

Soluția pe care o susținem, anume parcurgerea cu prioritate a procedurii de regularizare,

rezultă fără echivoc și din dispozițiile art. 33 alin.(2), respectiv ale art. 39 alin.(2) din OUG nr.

80/2013, din care rezultă, în esență, că cererea va fi comunicată pârâtului doar după rezolvarea

tuturor incidentelor referitoare la timbraj și după legala timbrare a cererii de chemare în

judecată.46

46 A se vedea pentru amănunte infra, pct. 3.1.

30

2.11. O altă problemă ivită în practica recentă este specificul „regularizării” impuse

completului de apel sau de recurs de dispozițiile art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/201347, care au

„dublat” în mod neoportun și neinspirat dispozițiile relevante ale NCPC.

Pentru soluționarea acestei chestiuni, trebuie pornit de la dispozițiile (corecte ale) art. 471

alin.(3) NCPC,48 conform cărora „în cazul în care cererea de apel nu îndeplinește condițiile

prevăzute de lege, președintele instanței [este vorba despre instanța a cărei hotărâre se atacă,

după cum rezultă din art. 471 alin.(1) și (8) – s.n. L.Z.] sau persoana desemnată de aceasta care

primește cererea de apel va stabili lipsurile și îi va cere apelantului să completeze sau să modifice

cererea de îndată, dacă este prezent și este posibil, ori în scris, dacă apelul a fost trimis prin

poștă, fax, poștă electronică sau curier. Completarea sau modificarea cererii se va face

înăuntrul termenului de apel. Dacă președintele sau persoana desemnată de acesta

apreciază că intervalul rămas până la expirarea termenului de apel nu este suficient, va

acorda un termen scurt, de cel mult 5 zile de la expirarea termenului de apel, în care să

depună completarea sau modificarea cererii (s.n. – L.Z.)”.

Pentru aplicarea corectă a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea nr. 2/2013, observăm că

prin prevederile art. 471 alin.(3) NCPC legiuitorul nu a urmărit, în niciun caz, să permită

judecătorului care pune în vedere apelantului să completeze sau să modifice cererea să anuleze o

eventuală cerere de apel informă, în primul rând pentru că acest judecător este un judecător de la

prima instanță, a cărei hotărâre se atacă. Ori, asupra validității cererii de apel poate statua numai

instanța de control judiciar, nefiind admisibil ca instanța a cărei hotărâre se atacă să anuleze

cererea de apel (împrejurarea că în dreptul comparat sunt cunoscute și alte soluții nu prezintă

relevanță în acest context).

47 Potrivit art. XX alin.(2), în cazul in care cererea de apel nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege,

completul căruia i s-a repartizat dosarul va stabili lipsurile cererii de apel și îi va comunica, în scris,

apelantului că are obligația de a completa sau modifica cererea. Completarea sau modificarea cererii se va

face în termen de cel mult 10 zile de la data comunicării. Art. XVII alin. (3) prevede că această dispoziție

legală se aplică în mod corespunzător și în recurs. 48 Cu privire la acest text de lege, a se vedea V.M. Ciobanu, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul

Cod...”, pp. 1067 – 1070.

31

Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să modifice acest mecanism în trăsăturile sale esențiale,

ci numai să amâne – de altfel, în mod nejustificat – aplicarea dispozițiilor conform cărora

pregătirea dosarului pentru soluționarea căii de atac de reformare se face la instanța a cărei

hotărâre se atacă. Așadar, putem concluziona că nu corespunde voinței legiuitorului ca cererea de

apel informă să fie anulată în procedura regularizării, o atare anulare fiind posibilă numai în

cursul dezbaterilor în fața instanței de apel ori, după caz, în cadrul procedurii de filtrare în recurs

(dacă acesta este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Pe de altă parte, dacă examinăm cu atenție dispozițiile art. 470 NCPC, referitoare la

conținutul cererii de apel, observăm că cerințele de indicare a motivelor de fapt și de drept pe

care se întemeiază apelul, respectiv a probelor invocate în susținerea apelului sunt prevăzute sub

sancțiunea decăderii [art. 470 alin.(3)]; în lipsa unei precizări similare celei din vechea

reglementare, potrivit căreia motivele și probele puteau fi indicate până la prima zi de înfățișare

în fața instanței de apel, se impune concluzia că motivarea apelului și indicarea probelor trebuie

să aibă loc înăuntrul termenului de apel, însă nicidecum mai devreme. Ca urmare, dacă apelantul

declară apel în a III-a zi de la comunicarea hotărârii, soluția de a-i pune în vedere să motiveze

apelul și să indice probele în termen de 10 zile de la primirea comunicării [art. XX alin.(2) din

Legea nr. 2/2013] constituie o soluție nelegală, întrucât Legea nr. 2/2013 nu și-a propus să

deroge de la dispozițiile art. 470 NCPC, ci numai de la prevederile referitoare la pregătirea

dosarului de apel sau, după caz, de recurs de către instanța a cărei hotărâre se atacă (art. XIII din

Legea nr. 2/2013). Mai mult, ar fi flagrant nelegală anularea apelului pentru neîndeplinirea

acestor cerințe, câtă vreme art. 470 NCPC, text special în materia apelului, prevede o sancțiune

specială, anume decăderea. Soluția anulării este de altfel de neprimit și pentru că vine în vădită

contradicție cu dispozițiile legale care consacră efectul devolutiv al apelului, întrucât apelul

nemotivat și prin care nu se solicită dovezi noi, departe de a fi nul, provoacă o devoluțiune totală,

în limitele celor invocate la prima instanță [art. 476 alin.(2) și art. 478 alin.(2) NCPC].

Așadar, în apel, aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 200 alin.(3) NCPC nu este

posibilă. Soluția este limpede și în lumina dispozițiilor art. 471 NCPC: apelantul beneficiază de

întreg termenul de apel și, în condițiile legii, chiar de o extensie a acestui termen cu 5 zile pentru

a se conforma dispozițiilor art. 470 NCPC; în măsura în care cererea de apel nu cuprinde, în

final, toate elementele prevăzute de lege, intervine sancțiunea anulării sau, după caz, a decăderii,

32

după distincțiile prev. de art. 470 alin.(3) NCPC, însă oricare dintre aceste sancțiuni poate fi

aplicată doar de către instanța de apel, la termenul de judecată.

În condițiile în care art. XX alin.(2) din Legea nr. 2/2013 prevede, în mod inexplicabil, un

termen invariabil de 10 zile pentru complinirea „lipsurilor” cererii de apel, singura interpretare

care asigură concilierea acestui text cu dispozițiile art. 470 NCPC este că aceste lipsuri pot privi

doar elementele prev. de art. 470 alin.(1) lit.a) și b), anume datele de identificare ale părților și

indicarea hotărârii atacate.49 În ce privește plata taxei judiciare de timbru, aceasta poate fi

complinită până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată în apel, iar în

privința semnăturii, art. 470 alin.(3) face trimitere expresă la dispozițiile art. 196 alin.(2), fiind

așadar posibilă semnarea cererii până la primul termen de judecată în fața instanței de apel. Însă,

de cele mai multe ori datele de identificare ale părților se vor regăsi în dosar, ceea ce

demonstrează inutilitatea dispozițiilor art. XX alin.(2), precum și faptul că în apel există doar un

rudiment de regularizare, căruia nu-i poate fi asociat în niciun caz mecanismul sancționator prev.

de art. 200 alin. (3) NCPC.

În cazul recursului, inadecvarea dispozițiilor art. XX alin.(2) și ale art. XVII alin.(3) din

Legea nr. 2/2013 este la fel de evidentă, întrucât dacă recursul nu îndeplinește cerințele de formă,

el se anulează în procedura de filtrare a recursurilor, potrivit art. 493 alin.(5) NCPC, dispoziție

specială și derogatorie care înlătură, din nou, orice posibilitate de aplicare a dispozițiilor art. 200

alin.(3) NCPC. Ca urmare, și în recurs, anularea cererii de recurs informe nu intervine în

procedura de regularizare, ci în procedura filtrului (dacă instanța de recurs este Înalta Curte de

Casație și Justiție), ori în ședință publică, la termenul acordat (dacă instanța de recurs este un

tribunal sau o curte de apel).

49 După cum spuneam, s-ar încălca drepturile procesuale ale apelantului dacă i s-ar impune să motiveze

apelul și să indice probele „în termen de 10 zile de la primirea comunicării”, deși termenul de apel rămas

este mai lung – pentru a nu mai vorbi de ipoteza în care apelantul alege să nu motiveze apelul și să se

prevaleze doar de probele administrate la prima instanță! – după cum s-ar conferi acestuia un beneficiu

nejustificat, dacă deși împlinirea termenului de apel era iminentă la data depunerii cererii incomplete,

apelantul ar beneficia de un nou „termen de 10 zile de la primirea comunicării” pentru a face completările

necesare.

33

De lege ferenda, se impune abrogarea grabnică a dispozițiilor art. XV alin.(2) din Legea

nr. 2/2013, urmând a fi aplicate prevederile art. 471 NCPC, cu unica diferență că, în cazul

proceselor începute înainte de 1 ianuarie 2016, pregătirea dosarului se face de către instanța de

control judiciar.

3. Recent, a fost adoptată OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. Fosta

reglementare devenise inadecvată în raport de succesivele modificări aduse legislației civile și

procesual-civile, îndeosebi ca urmare a intrării în vigoare a NCC și a NCPC. Din acest punct de

vedere, ordonanța conține numeroase soluții novatoare. În cele ce urmează, vom aborda

corelarea dispozițiilor noului act normativ cu dispozițiile NCPC referitoare la regularizarea

cererii de chemare în judecată și la stabilirea competenței după criteriul valoric.

3.1. Înainte de adoptarea OUG nr. 80/2013 s-a pus problema efectelor cererii de

reexaminare a taxei judiciare de timbru stabilite de instanță, respectiv a cererii de ajutor public

judiciar asupra termenului de 10 zile, acordat reclamantului pentru regularizarea cererii, potrivit

art. 200 alin.(3) NCPC. S-au avansat soluțiile suspendării, respectiv chiar a întreruperii

termenului menționat, niciuna dintre acestea nefiind însă consacrată de un text de lege.

Întrucât problema rămâne de interes practic, față de regulile de drept tranzitoriu anterior

discutate (din care rezultă că OUG nr. 80/2013 este aplicabilă doar cererilor de chemare în

judecată înregistrate la instanță după intrarea sa în vigoare, iar nu și proceselor deja începute, și

aceasta chiar dacă verificarea timbrajului și regularizarea cererii nu au avut încă loc), apreciem

că efectul cererilor anterior menționate este acela de întrerupere a termenului de 10 zile acordat

reclamantului pentru regularizarea cererii; după comunicarea încheierii de respingere a cererii de

reexaminare, ori, după caz, a încheierii de soluționare a cererii de ajutor public judiciar sau a

încheierii prin care s-a soluționat cererea de reexaminare împotriva modului de soluționare a

cererii de ajutor public judiciar curge un nou termen de 10 zile, înăuntrul căruia reclamantul are

posibilitatea de a se conforma dispozițiilor instanței.50 Această soluție a fost de altfel expres

consacrată de legiuitor în materia termenului de apel și de recurs, prin art. 13 din OUG nr.

51/2008 privind ajutorul public judiciar, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012

50 În același sens, a se vedea D.N. Theohari, în în G. Boroi (coord.), „NCPC Comentariu pe articole”, p.

484.

34

pentru punerea în aplicare a NCPC, însă dintr-o scăpare nu a fost reglementată o soluție similară

și pentru termenul de regularizare a cererii de chemare în judecată.

Potrivit art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, „împotriva modului de stabilire a taxei

judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanŃă, în termen

de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cererea de reexaminare este scutită de la plata

taxei judiciare de timbru.”

În condițiile alin.(2), „cererea se soluŃionează în camera de consiliu de un alt complet,

fără citarea părŃilor, prin încheiere definitivă. DispoziŃiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de

procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de

chemare în judecată. InstanŃa va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată, în

condiŃiile art. 201 alin. (1) din Codul de procedură civilă, numai după soluŃionarea cererii de

reexaminare.”

De asemenea, potrivit art. 33 alin.(2) din ordonanță, „dacă cererea de chemare în judecată

este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condiŃiile art.

200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, obligaŃia de a timbra cererea în cuantumul

stabilit de instanŃă şi de a transmite instanŃei dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen

de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanŃei. Prin aceeaşi comunicare instanŃa îi pune

în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condiŃiile legii, cerere de acordare a

facilităŃilor la plata taxei judiciare de timbru,51 în termen de 5 zile de la primirea comunicării.

DispoziŃiile art. 200 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă rămân aplicabile în ceea ce

priveşte complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. InstanŃa însă nu va

proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condiŃiile art. 201 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, decât după soluŃionarea cererii de acordare a facilităŃilor la plata taxei judiciare

de timbru.”

Din aceste texte de lege rezultă următoarele idei:

51 Facilitățile la plata taxei judiciare de timbru acordate persoanelor juridice sunt reglementate de art. 42

alin.(2) și de art. 43 din OUG nr. 80/2013. Desigur, art. 33 alin.(2) are un sens larg, referindu-se și la

ajutorul public judiciar acordat persoanelor fizice.

35

1) Atât cererea de reexaminare a taxei de timbru, cât și cererea de ajutor public judiciar

nu prelungesc termenul de 10 zile acordat reclamantului pentru complinirea lipsurilor cererii de

chemare în judecată, altele decât cele referitoare la timbraj. Dacă, spre exemplu, reclamantul nu a

semnat cererea și nu a depus numărul legal de exemplare de pe aceasta și nu remediază aceste

omisiuni în termenul de 10 zile de la comunicarea lor, cererea va fi anulată, chiar dacă o

eventuală cerere de ajutor public judiciar nu a fost încă soluționată – aceasta va fi respinsă, prin

încheierea de anulare, ca rămasă fără obiect.

2) Pe de altă parte însă, până la soluționarea cererilor anterior menționate nu este posibilă

anularea cererii introductive de instanță pentru neîndeplinirea obligațiilor referitoare la timbraj.

Chiar dacă textele legale nu prevăd expres, în măsura în care în urma reexaminării taxei de

timbru, ori a soluționării definitive a cererii de ajutor public judiciar, reclamantul nu a fost scutit

integral de plata taxei, însă a îndreptat celelalte lipsuri ale cererii, acesta va fi citat cu mențiunea

obligației de a plăti taxa de timbru, acordându-i se un nou termen de 10 zile în acest scop.52

Așa fiind, efectul cererilor de reexaminare, respectiv de ajutor public judiciar este similar

unei întreruperi a termenului de 10 zile, însă numai în ce privește îndeplinirea obligației de plată

a taxei judiciare de timbru.

3) În toate cazurile, se va proceda la comunicarea cererii către pârât doar după

soluționarea cererilor la care facem referire și, deși textele nu prevăd expres, numai după plata

taxei judiciare de timbru rămase în sarcina reclamantului. În cazul în care obligația de plată a

taxei nu este îndeplinită, cererea va fi anulată, prin încheiere pronunțată în condițiile art. 200

alin.(3) NCPC. Soluția se impune, deoarece taxele de timbru se plătesc anticipat [art. 33 alin.(1)

din OUG nr. 80/2013] și nu este judicios ca pârâtului să-i fie comunicată o cerere care va fi

anulată, în final, ca netimbrată, fiind astfel expus riscului de a face unele cheltuieli de judecată

inutile. De aceea, credem că nu ar fi corect procedeul în care s-ar pune în vedere reclamantului

obligația de plată a taxei de timbru doar pentru primul termen de judecată. Noile reglementări

implică ideea că nu se trece la comunicarea cererii către pârât, a fortiori nici la stabilirea

termenului de judecată până ce se plătește taxa datorată (sub rezerva unei eventuale eșalonări).

52 A se vedea, în acest sens, și T.C. Briciu, op.cit.

36

4) Din ansamblul reglementării rezultă că reclamantul poate formula cerere de ajutor

public judiciar pentru plata taxei de timbru doar în etapa regularizării, întrucât dacă a plătit taxa,

formularea ulterioară a unei astfel de cereri ar fi lipsită de obiect, iar dacă nu este în măsură să

plătească taxa comunicată după primirea cererii, trebuie să formuleze cerere de ajutor public

judiciar în termen de 5 zile de la primirea comunicării taxei datorate și a celorlalte lipsuri ale

cererii introductive, dacă este cazul [art. 33 alin.(2) din OUG nr. 80/2013 și art. 200 alin.(2)

NCPC].

5) Dacă reclamantul nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a

taxei judiciare de timbru, în condițiile art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013, el nu mai poate

critica existența și cuantumul obligației de timbraj stabilite în sarcina sa pe calea cererii de

reexaminare împotriva încheierii de anulare a cererii sale (pentru netimbrare și, eventual, pentru

alte lipsuri). Credem că această soluție se impune, întrucât art. 39 alin.(1) din OUG nr. 80/2013

prevede un termen de decădere de 3 zile de la comunicarea inițială a taxei datorate, în vreme ce

termenul de 15 zile pentru formularea cererii de reexaminare curge de la data comunicării

încheierii de anulare [art. 200 alin.(5) NCPC].53

6) Clarificându-se o controversă mai veche, legiuitorul a prevăzut în art. 39 alin.(1) din

OUG nr. 80/2013 că doar reclamantul poate formula cerere de reexaminare împotriva modului

de stabilire a taxei de timbru.

Anterior, credem că cererea de reexaminare putea fi formulată și de pârât, acesta fiind

interesat ca în sarcina reclamantului să fie stabilită taxa corectă, pentru ca, după caz, neplata

taxei datorate potrivit legii să ducă la anularea cererii ori pentru a se evita ca reclamantul să

plătească o taxă prea mare, ceea ce în final ar fi sporit cheltuielile de judecată datorate de pârât,

dacă acesta ar fi căzut în pretenții. Această soluție nu mai poate fi reținută. Însă, pentru

argumentele expuse, credem că pârâtul poate critica pe calea apelului – ori, după caz, a

recursului, dacă hotărârea nu este susceptibilă de apel – nelegala stabilire a taxei de timbru,

întrucât după ce a căzut în pretenții interesul său nu mai este doar unul ipotetic, preventiv, ci este

născut și actual (cf. art. 33 NCPC). În tot cazul, nu poate fi primită varianta în care pârâtul nu are

53 În sens contrar, se pare, C.V. Radu, „Cererea de reexaminare. Corelații între OUG nr. 80/2013 privind

taxele judiciare de timbru și NCPC”, studiu disponibil pe www.juridice.ro.

37

nicio posibilitate de a contesta taxa datorată de reclamant, deși aceasta finalmente produce

consecințe patrimoniale în ce-l privește, întrucât s-ar încălca dreptul de acces la justiție, sub

aspectul dreptului de a fi ascultat efectiv cu privire la o contestație reală și serioasă asupra

drepturilor și obligațiilor sale de natură civilă (cf. art. 6 par.1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului).

3.2. Am arătat cu altă ocazie54 că valoarea obiectului litigiului, stabilită în condițiile art.

98 alin.(1) și (3) – potrivit valorii indicate în cererea reclamantului, iar în caz de contestație, în

temeiul înscrisurilor prezentate și explicațiilor date de părți, fiind exclus probatoriul de altă

natură, îndeosebi expertizele prețuitoare – va fi avută în vedere și pentru stabilirea taxei judiciare

de timbru, atunci când aceasta se calculează la valoare. Numai din punct de vedere teoretic se

poate distinge între valoarea stabilită în vederea determinării competenței și valoarea stabilită în

vederea timbrajului. Din punct de vedere logic și practic, acestea trebuie să coincidă, nefiind

admisibil ca instanța să stabilească taxa de timbru la o valoare superioară celei avute în vedere

pentru determinarea competenței.

Cu alte cuvinte, dispozițiile cu privire la determinarea competenței după valoarea cererii

introductive de instanță sunt aplicabile, pentru identitate de rațiune, și în materia timbrajului.

Concluzia care se impunea, chiar anterior OUG nr. 80/2013, era că pe temeiul art. 83 lit.k) din

Legea nr. 76/2012 trebuiau considerate abrogate prevederile art. 5 alin.(2) din normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, care impuneau, în caz de contestație asupra

valorii obiectului litigiului, efectuarea unei expertize de specialitate.

Această teză este confirmată de legiuitor, fiind totodată instituită o reglementare

complementară în ce privește drepturile reale imobiliare.

Potrivit art. 31 alin.(2) din OUG nr. 80/2013, „în cazul taxelor calculate în funcŃie de

valoarea obiectului cererii, valoarea la care se calculează taxele judiciare de timbru este cea

prevăzută în acŃiune sau în cerere. Dacă valoarea este contestată sau apreciată de instanŃă ca vădit

derizorie, evaluarea se face în condiŃiile art. 98 alin. (3) din Codul de procedură civilă.”

54 A se vedea pe larg Gh.L. Zidaru, în V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), „Noul Cod...”, p. 295 – 298.

38

În condițiile art. 31 alin.(3), „în cererile având ca obiect dreptul de proprietate sau un alt

drept real asupra unui imobil, taxa de timbru se calculează în funcŃie de valoarea impozabilă a

bunului imobil. Dacă valoarea impozabilă este contestată sau apreciată de instanŃă ca vădit

derizorie, taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând valorile

orientative ale proprietăŃilor imobiliare.”

Așadar, noua reglementare exclude varianta efectuării unei expertize pentru a determina

valoarea la care se face taxarea și face trimitere la reglementările NCPC pentru determinarea

valorii obiectului cererii. Legiuitorul noului Cod a urmărit să limiteze probațiunea asupra valorii

obiectului litigiului, dând preeminență principiului disponibilității [i.e. valorii indicate de

reclamant, conform art. 98 alin.(1)], respectiv impunând o probațiune limitată la înscrisuri [art.

98 alin.(3)], fiind totodată instituite criterii complementare pentru determinarea competenței în

situații mai frecvent ivite în practică (art. 99 și urm. NCPC). Acest scop al legii noi ar fi însă

periclitat, iar noua reglementare golită de conținut, dacă s-ar administra probe costisitoare și care

cer timp, doar pentru determinarea bazei de impunere a taxei de timbru.

În cazul cererilor având ca obiect un drept real imobiliar, legiuitorul nu s-a raportat

exclusiv la valoarea impozabilă, astfel cum o face în cuprinsul art. 104 NCPC, pentru

determinarea competenței materiale. Fiind de notorietate că în prezent55 aceste valori sunt uneori

derizorii, s-a prevăzut că taxarea cererilor se va face prin raportare la grilele notariale cuprinzând

valorile orientative ale proprietăŃilor imobiliare, dacă valoarea impozabilă este contestată de părți

ori de instanță din oficiu, dacă aceasta din urmă constată caracterul vădit derizoriu al valorii

impozabile.56 Credem că textul trebuie interpretat în sensul în care simpla contestare a valorii

impozabile de către părți nu este suficientă, ci mai trebuie ca instanța să aprecieze această

contestație ca fiind fondată, găsind ea însăși că valoarea impozabilă are un caracter aparent

derizoriu. O interpretare literală a textului, întemeiată în mod simplist pe utilizarea conjuncției

„sau”, ar face dispozițiile legale referitoare la utilizarea valorii impozabile drept criteriul

55 Desigur, soluția adoptată de art. 104 NCPC este una principial corectă, ea nefiind adoptată în

considerarea unor realități imediate, ci pentru o aplicare îndelungată, ori este de presupus că pe termen

mediu valorile impozabile vor reflecta cu acuratețe din ce în ce mai mare valoarea de circulație a

imobilelor. 56 Pentru critica pertinentă a soluției legiuitorului, a se vedea T.C. Briciu, op.cit.

39

principal de stabilire a taxei de timbru în materie imobiliară inaplicabile, ori legea trebuie

interpretată în sensul în care să producă efecte; pe de altă parte, s-ar îngrădi în mod nepermis

puterea de apreciere a judecătorului, care este îndreptățit să rețină valoarea impozabilă ca fiind

cea verosimilă ori, dimpotrivă, să se raporteze la valoarea rezultată din grilele notariale.

Dacă totuși instanța se raportează, în condițiile legii, valoarea determinată potrivit grilelor

notariale, ne putem întreba dacă aceasta va sta și la baza determinării instanței competente.

Pentru răspunsul negativ pledează argumentul potrivit căruia soluția subsidiară de raportare la

grilele notariale, având rațiuni fiscale, este aplicabilă exclusiv taxei de timbru. Răspunsul

afirmativ ar fi întemeiat pe împrejurarea nu există o justificare temeinică pentru a stabili două

valori distincte, una pentru determinarea competenței și alta pentru stabilirea timbrajului, iar pe

de altă parte, inclusiv competența după materie trebuie stabilită prin raportare la o valoare

verosimilă a imobilului, iar nu prin raportare la o valoare considerată de instanță însăși ca vădit

derizorie. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă interpretare.

Însă, invocarea excepției de necompetență materială trebuie să se facă cu respectarea

dispozițiilor art. 130 alin.(2), respectiv ale art. 131 NCPC: numai la primul termen la care părțile

sunt legal citate ori, în mod excepțional, dacă la acest termen se pune în discuție caracterul vădit

derizoriu al valorii impozabile și determinarea pe baza grilei notariale, la unicul termen acordat

pentru completarea probațiunii [art. 131 alin.(2)] este posibilă invocarea excepției necompetenței

materiale. Dacă stabilirea valorii pe temeiul grilei notariale are loc la un moment procesual

ulterior, aceasta va rămâne fără consecințe în ce privește competența instanței învestite, fiind

avută în vedere doar pentru stabilirea taxei de timbru.

3.3. În condițiile art. 58 alin.(1) și (2) NCPC, instanța desemnează pentru persoana fizică

lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă un curator special, fie

până la numirea reprezentantului ori, după caz, a ocrotitorului legal, fie în cazul în care între

incapabil și aceștia din urmă ar exista un conflict de interese. Totodată, curatorul special este

numit când o persoană juridică sau o entitate fără personalitate juridică dintre cele prev. de art.

56 alin.(2), chemate în judecată, nu are reprezentant.

40

Potrivit alin.(3), „numirea acestor curatori se face de instanța care judecă procesul, dintre

avocații anume desemnați în acest scop de barou pentru fiecare instanță judecătorească.57

Curatorul special are toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru reprezentantul legal.”

În ce privește plata, alin.(4) prevede că „remunerarea provizorie a curatorului astfel numit

se fixează de instanță, prin încheiere, stabilindu-se totodată și modalitatea de plată. La cererea

curatorului, dată cu încetarea calității sale, ținându-se seama de activitatea desfășurată,

remunerația va putea fi majorată.”

De asemenea, în condițiile art. 167 NCPC, în cazul citării prin publicitate a pârâtului,

instanța va numi un avocat dintre avocații baroului, potrivit art. 58, care va fi citat la dezbateri

pentru reprezentarea intereselor pârâtului. De vreme ce art. 167 alin.(3) trimite la art. 58, se naște

întrebarea dacă această trimitere este făcută strict cu privire la modalitatea de desemnare ori dacă

ea trebuie înțeleasă că numirea curatorului special se va dispune numai în cazul persoanelor

fizice. În ce ne privește, optăm pentru această din urmă variantă, persoanele fizice fiind cele

îndreptățite la o protecție adițională, în vreme ce o persoană juridică, ce figurează cu un anumit

sediu într-un registru public accesibil tuturor, ar trebui să aibă reprezentarea consecințelor

juridice ale unei înregistrări inexacte, asumându-și inclusiv citarea legală la sediul înregistrat, dar

necorespunzător realității. Relevante în acest sens sunt și prevederile art. 229 NCC.

Mai mult, argumentul esențial în sprijinul acestei soluții – numai în cazul citării

persoanelor fizice prin publicitate se desemnează un curator special – este împrejurarea că art.

167 alin.(1) NCPC se referă doar la „domiciliul”, iar nu la „sediul” pârâtului, iar terminologia nu

poate fi socotită întâmplătoare, de vreme ce atunci când a vrut să se refere la sediu, legiuitorul a

menționat distinct acest element de identificare a persoanei juridice (cf., între multe alte exemple,

art. 107, art. 158, art. 164 alin.(1) lit.c), art. 425 alin.(1) lit.c) NCPC).

Noul Cod nu arată însă cui îi incumbă obligația de plată a curatorului special, ceea ce a

dat deja naștere unor dificultăți în practica judiciară.

57 Din acest text rezultă suficient de limpede că instanța numește persoana care va îndeplini funcția de

curator iar nu baroul, la cererea instanței. Baroul doar alcătuiește lista persoanelor susceptibile de a fi

numite curator special.

41

Pentru a rezolva această chestiune, au fost inserate unele dispoziții în cuprinsul OUG nr.

80/2013, pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează.58

De vreme ce numirea curatorului special se face pentru protejarea intereselor legitime ale

părții incapabile ori citate prin publicitate, art. 48 alin.(1) prevede că avansarea remuneraŃiei

curatorului special numit de instanŃă în condiŃiile art. 58 şi 167 din Codul de procedură civilă

este în sarcina persoanei ale cărei interese sunt ocrotite prin numirea curatorului.

În cazul părții citate prin publicitate, care nu participă la proces și este de presupus că nici

nu are cunoștință efectivă de acesta, numirea curatorului apare, în principiu,59 ca o necesitate,

pentru a asigura premisele unei minime apărări a intereselor sale; cu toate acestea, în asemenea

situații partea ale cărei interese sunt ocrotite nu poate avansa remunerația cuvenită curatorului

special. Pentru a nu se ajunge la un blocaj, art. 48 alin.(2) prevede că „instanŃa poate stabili, prin

încheierea prevăzută de art. 58 alin. (4) din Codul de procedură civilă, ca avansarea remuneraŃiei

curatorului să se facă de cealaltă parte, când o asemenea măsură este în interesul continuării

procesului.” Credem că deși această ipoteză este reglementată ca o excepție de la regulă, ea va fi

foarte frecventă în practică. Această situație naște însă întrebarea delicată dacă nu ar exista fie și

numai aparența unui conflict de interese, de vreme ce curatorul special este numit să apere

interesele unei părți, însă este remunerat din sumele avansate de cealaltă parte. Cu toate acestea,

soluția este una pragmatică.

Indiferent dacă remunerația a fost avansată de partea ocrotită ori de partea adversă, art. 48

alin.(3) dispune că „sumele avansate cu titlu de remuneraŃie a curatorului special se includ în

cheltuielile de judecată şi vor fi puse în sarcina părŃii care pierde procesul.” De vreme ce

remunerația a fost stabilită de instanță, nu întrevedem posibilitatea aplicării corespunzătoare a

58 A se vedea și T.C. Briciu, op.cit. 59 Se ridică problema de a ști dacă numirea curatorului este obligatorie și în procedura cererilor cu valoare

redusă, ori a ordonanței de plată, sau chiar în procedura de drept comun, dacă valoarea obiectului

litigiului este modică (e.g., obligarea la plata sumei de 100 lei). Deși în principiu dispozițiile referitoare la

numirea curatorului sunt aplicabile, nu excludem ca, în mod excepțional, instanța să decidă motivat că

numirea curatorului nu se impune față de miza ori complexitatea foarte redusă a litigiului. În acest fel se

evită împovărarea părții care ar cădea în pretenții cu suportarea unor cheltuieli de judecată adiționale, a

căror utilitate ar putea părea discutabilă.

42

dispozițiilor art. 451 alin.(1) NCPC, în sensul diminuării sumelor puse în sarcina părții căzute în

pretenții.

Potrivit art. 49 alin.(1), „în mod excepŃional, în cazuri urgente, care nu suferă amânare şi

dacă nici nu sunt îndeplinite condiŃiile pentru a proceda potrivit alin. (2), instanŃa va încuviinŃa

avansarea remuneraŃiei cuvenite curatorului special din bugetul statului. Sumele avansate din

bugetul statului cu titlu de remuneraŃie pentru curatorul special constituie cheltuieli judiciare şi

vor fi puse în sarcina părŃii care pierde procesul.” Alin.(2) dispune că „obligaŃia de plată a

cheltuielilor judiciare către stat constituie creanŃă fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând

obligaŃia de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu şi

se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”

În fine, potrivit art. 49 alin.(3), dacă partea ocrotită prin numirea curatorului a pierdut

procesul şi este lipsită de venituri sau face parte dintr-o categorie pentru care legea prevede

acordarea asistenŃei juridice gratuite, sumele avansate din bugetul statului rămân în sarcina

acestuia.

Cu reticență, legiuitorul a instituit finalmente și posibilitatea ca remunerația curatorului

special să fie suportată din bugetul de stat, „în mod excepțional, în cazuri urgente, dacă nu sunt

îndeplinite condițiile pentru a proceda potrivit alin.(2)” – adică, spre exemplu, când reclamantul

este o instituție publică ori o altă persoană ce nu dispune de fondurile necesare remunerării

curatorului părții adverse. Această „supapă” este utilă mai ales în cazul proceselor urgente, când

nu este admisibil ca remunerarea curatorului special să constituie un aspect de natură să întârzie

judecata.

În raport de art. 49 alin.(2), instanța va menționa din oficiu în dispozitivul hotărârii prin

care se dezînvestește obligația de plată a sumelor avansate de stat cu acest titlu, în sarcina părții

care a pierdut procesul.

4. În concluzie, apreciem că procedura regularizării cererii introductive de instanță,

instituită de art. 200 NCPC, constituie un element util pentru a asigura de la bun început

respectarea condițiilor necesare unei bune desfășurări a judecății, dreptului la apărare al pârâtului

și unei depline contradictorialități.

43

În ce ne privește, tendința de a aplica în mod riguros noile reglementări este justificată,

fiind rezonabilă presupunerea că prin adoptarea unui Nou Cod de procedură civilă, care prevede

exigențe sporite pentru părți și instanță, în vederea asigurării unei bune desfășurări a actului de

justiție și a soluționării cererilor într-un termen optim si previzibil, legiuitorul a vrut să impună o

disciplină procesuală semnificativ mai mare decât practicile devenite uzuale sub imperiul

vechiului Cod, adesea foarte îndepărtate de litera și spiritul acestuia. Fără ca noile texte să fie cu

totul „noi”, ele constituie adesea o reluare, o clarificare și, eventual, o accentuare a vechii

reglementări, care ajunsese să fie nesocotită ori relativizată în practica judiciară, atât de

judecători, cât și de avocați.

Din păcate, uneori pot fi constatate unele abordări prea formaliste ori soluții nelegale,

decurgând din greșita înțelegere și din necorelarea dispozițiilor Noului Cod; credem însă că

aceste chestiuni se vor regla, atât datorită moderației și echilibrului specifice funcției judiciare,

dar și ca urmare a dezbaterilor purtate în doctrină cu privire la noile instituții procedurale.

În această ordine de idei, trebuie avute în vedere scopul urmărit de legiuitor, ansamblul

reglementărilor cuprinse în NCPC precum și dreptul de acces la justiție, ca o componentă

esențială a dreptului la un proces echitabil, din care rezultă necesitatea proporționalității

sancțiunii anulării cererii cu gravitatea lipsurilor constatate și cu ansamblul circumstanțelor

cauzei.

În ce privește noua lege a taxelor de timbru, aceasta este de natură să aducă clarificări atât

cu privire la corelația cererilor de reexaminare a taxei judiciare de timbru și a cererii de ajutor

public judiciar cu procedura regularizării.

În mod binevenit, s-a eliminat aparenta nepotrivire existentă între art. 98 alin.(3) NCPC și

art. 5 alin.(2) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997 (spunem aparentă,

întrucât acestea trebuie socotite implicit abrogate prin Legea nr. 76/2012 și prin OUG nr.

80/2013, în tot ceea ce este contrar noilor reglementări cu forță juridică superioară), statuându-se

că determinarea valorii obiectului în vederea taxării se va face potrivit dispozițiilor NCPC; doar

în materie imobiliară este instituit un criteriu complementar, care implică însă tot o probațiune

sumară, respectiv valoarea rezultată din grilele notariale în materie.

44

Deși sediul materiei poate părea impropriu, legiuitorul a folosit totodată „ocazia”

adoptării OUG nr. 80/2013 pentru a da o reglementare obligației de plată a remunerației

curatorului special numit potrivit art. 58 și art. 167 NCPC.