Umbre flUide

Nicolae Cornescian

De când te-ai ivit, chiar şi timpul s-a oprit… Ştiam că vei sosi tocmai în acea seară. „Să nu fii atât de tulburată!”, îmi ziceam, privind cioburile clepsidrei sparte, atinse în treacăt, din neatenţie. Din pricina lanţului ruginit, pendula cu oglinzi din an-treu încetase să-mi mai măsoare tăcerea de dinaintea revederii decisive. Dincolo de geam, ca într-un ac-variu imens, chiar şi fluviul se contopea cu cerul. Era o masă vârtoasă, amintind un tablou ireal, izbăvit de orice mişcare, de orice licăr, de tresărirea vreunei um-bre străine. Chiar şi pescăruşii păreau doar nişte pete lichide, din neatenţie împroşcate de penelul vreunui pictor nepriceput. Puteai oare tu, tocmai tu, să spul-beri această împietrire? „Vei reveni?”, mă întrebam în-dreptând secundarul ornicului din vestibul. Nu-mi găseam locul. Tot ce atingeam, părea dur şi rece. Aşteptam contactul decisiv: mâna ta ce-mi va umple inima cu vibraţiile căldurii necesare. Ştiam că nu voi îndrăzni să te îmbrăţişez. Clipa în care vei

- 4 -

Umbre fluide

sosi va fi asemenea adormirii. Mă voi întoarce în vi-sul lipsit de beznă şi de timp. Ştiu că îmi vei săruta fruntea. Voi uita să-ţi mulţumesc. Şi atunci vei obser-va lacrimile din ochii mei şi-mi vei spune: „Ely, sunt aici.” N-am să-ţi răspund, dar voi simţi ceva extrem de dureros. Ca şi când sufletul ar începe să se decojească, ceea ce e exagerat ori e poezie. - Sunt aici. - Tu?! Divagam. Imaginea ta învolbura fiece por al fiinţei mele. Creştea din interior, pregătindu-se să ţâşnească la suprafaţă, să inunde golul de aer din preajma mea. Tocmai la acea distanţă la care văzduhul eliminat de plămâni căpăta luciu. Forma un fel de membrană menită să despartă două um-bre lichide, trepidând la orice gând interzis. „Nu te voi ierta niciodată!”, îmi aminteam vorbele tale. Abia acum înţelegeam că doar omul care iubeşte, suferă. Cunoaşte cuvântul „a ierta”. Îl rosteşte ca pe o ultimă destăinuire. O crustă firavă, de nisip şi cioburi, precum dan-tela mănuşilor rupte, îmi acoperea palmele. Adunam ce a mai rămas din clepsidrele sparte. Rezistam hao-sului în care aveam senzaţia că spaţiul se desprindea de timp. Era un amestec de lumini şi tăcere. Chiar şi glasul constant al fluviului, acea melodie ademeni-toare, revărsându-se prin geamul întredeschis, pier-dea orice putere. Respiram sacadat, într-o încăpere cu ceasuri oprite, din care s-au scurs ultimele clipe,

- 5 -

Nicolae Cornescian

sclipiri, amintiri. Respiram? Se putea respira într-o asemenea linişte mormântală? Ştiai că viaţa s-a oprit din momentul în care, în absenţa ta, am realizat că spaţiul existenţei mele se numea „genune”? Treptat, mi se părea că alunecam în afara oricărei înfăţişări a realităţii. Totul se amesteca într-o răvăşeală de păreri şi iluzii. Amăgindu-mă, căutam să dau sens zilelor tot mai pustii. Nu-mi aminteam clipa exactă a plecării tale. Nici nu ţi-ai luat rămas bun. Revenind la acea perioadă atât de incertă, retrăiam vânzoleala şi coşmarul de care nici nu ştiu dacă am izbutit să mă lepăd în totalitate. Închisă câteva ore în camera ta, o încăpere fără geamuri, savuram fiece strop din mirosul îmbătător al trupului venerat. Ca pe o licoare magică, evaporându-se până la ultimul fascicul de adiere. Cu ochii închişi, întinsă pe patul în care ai dormit câte-va nopţi, mă simţeam pătrunsă de o făptură ireală, aproape serafică. Era ceva sacru în acele minute. Chiar şi în visul ce a urmat. M-am trezit cu lacrimi în ochi. Simţindu-mă trădată, doream ca pereţii să cedeze, să se deschidă cerul, iar din pământ să rămână doar o urmă de pulbere. Nici nu ştii cât de mult îmi doream să te fi văzut încă o singură dată. Poate chiar pentru ultima oară. Ultima îmbrăţişare ori o simplă strângere de mână însemna chiar atât de mult? „Rămâi cu bine!”. De ce nu-mi aminteam aceste vorbe? Ca să mă pot elibera de poveri, trebuia să mă împac cu mine însămi, să-mi spun: „Poate că aşa mi-a fost hărăzit.” Refuzam să intuiesc faptele viitoare. Dorinţele năşteau

- 6 -

Umbre fluide

iluzii, însă realitatea se rezuma doar la un perimetru searbăd în care pălea chiar şi cea mai neglijabilă rază de speranţă. Trebuia să scap de fanteziile colorate din perioada copilăriei. În spaţiul meu, de undeva din ne-ant, se infiltrau făpturi de beznă şi umbră. Doar tu ai fi putut să risipeşti această întunecime ce mă înlănţuia, mă sufoca. Cuvintele schimbate în reţelele de sociali-zare nu aveau forţa slovei caligrafiate, vii. Semnul sc-ris, lăsat de vârful sclipitor al peniţei, căpăta contururi disproporţionate. Trăda emoţia şi teama, dorinţa şi chinul, iubirea încifrată în torentul ideilor înălţătoare. Apariţia ta o asemuiam picăturii de cerneală, capabilă să coloreze apele plumburii dimprejur. Ce simţeam, nu se putea creiona în detaliu, cu precizia sculptoru-lui eliberând piatra de excesul cutelor. Se putea com-para, dar, în acest caz, pierdea din adevărata-i inten-sitate. Imaginam pescăruşii ce se izbeau de etravele iahturilor, spintecând pustietăţile nocturne. Ulterior, în mintea mea, din văzduhul fumuriu se decupau fascicule de lumină sângerie, amintind baiere de foc, ţesături de jarişte. Tocmai aşa începea surmenajul. Te aşteptam. Trebuia să vii, pentru că râvnele mele treceau dincolo de limitele plăsmuirii, suportabilităţii. Se materializau. Am omis clipa în care uşa s-a deschis. De la fereastră, privirea mea sur-prindea doar valurile nisipului, unduind în puterea vântului de nuanţe sticloase. În dreapta, în apropierea estuarului, o luntre cenuşie închegase într-un con de luciu metalic. Malul era pustiu. Mă simţeam asfixiată

- 7 -

Nicolae Cornescian

de această linişte şi nemişcare. Erau secundele în care numai tu puteai să revii. De nicăieri. Din închipuiri ori din visul cu umbre naufragiate, păsări moarte şi vele de fum, de flăcări. Erai aici. Chiar în faţa mea. Atât de neaşteptat, între noi doi acum rămânea doar un singur pas. Nu-mi dădeam crezare propriilor ochi. Sinceră să fiu, pe moment n-am înţeles gestul tău. Nu mi-am dat seama că intenţia ta era cât se putea de firească. Ai vrut să-mi săruţi obrazul. Am auzit uşa închizându-se. M-am întors instinctiv. Şi atunci buzele mele ţi-au atins buzele. Au întârziat mai mult decât se cuvenea. În gât resimţeam ceva ca un nod de sare şi sticlă sfărâmată. Ceva umed şi cleios îmi tăia respiraţia. Instinctiv, te-am apucat de umeri. Am închis ochii şi cu întregul corp m-am lipit de corpul tău. Purtam doar o rochie subţire, ce nici nu-mi ajungea până la nivelul genun-chilor. Conştientă fiind de greşeala comisă, realizam că nici tu, nici măcar tu nu te puteai opune senzaţiilor de nestăvilit. Golul din adâncul fiinţei mele se umplea cu ceva ce-mi amintea un lichid cald şi întremător. O relaţie hrănită doar cu forţa imaginarului în acele clipe irepetabile îmi apărea precum explozia astrului singuratic, lăsând în urma sa constelaţii de praf luci-tor. Mă simţeam eliberată de orice povară de prisos. Simţeam că plutesc.- Ely, ai şoptit, aducându-mă la realitate. Chiar nu înţelegi cine suntem noi doi? Aminteşte-ţi, Elza! Nu mai eşti doar un copil. Am venit pentru că ai rămas

- 8 -

Umbre fluide

singură. Vom încerca să uităm urgia din ultimele zile. Dacă îmi vei da ascultare, te voi ajuta cât îmi va sta în putere. Dar te rog să te abţii de la asemenea gesturi abjecte. E un păcat, Ely…- Nick, începeam să mă explic, s-a rupt un element hotărâtor în arborele genealogic al familiei noastre. Noi nu mai suntem ce am fost. Suntem liberi, Nick!

(final de fragment demonstrativ)

Nicolae Cornescian

- 9 -