Conflictele interstatale, vor redeveni în deceniul următor principalul risc în lume, acestea fiind

motivate în special de controlul asupra resurselor economice sau de acțiunile teroriste.

În raportul intitulat „Riscuri Globale 2015”, elaborat pe baza analizelor efectuate de circa

900 de experţi în domeniile economic, politic şi social, acest risc ‘este mai probabil’ decât

fenomenele meteo extreme provocate de schimbările climatice sau disoluţia autorităţilor statale.

Alte riscuri importante : instabilitatea socială generată de şomajul ridicat ori de

precaritatea locurilor de muncă, diminuarea disponibilităţii resurselor de apă, posibile epidemii

de boli infecţioase şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

„La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, lumea se confruntă din nou cu riscul unor

mari conflicte între state”, a indicat la o conferinţă de presă directoarea pentru riscuri şi

competitivitate a Forumului, Margareta Drzeniek. Ea a atras atenţia că la ora actuală conflictele

între state se desfăşoară şi prin atacuri cibernetice, acţiuni de control a resurselor, sancţiuni sau

alte instrumente de natură economică.

Raportul mai sesizează creşterea numărului ţărilor care sunt dezamăgite de globalizare şi

în interiorul cărora există o tendinţă de propagare a ideilor naţionaliste în detrimentul cooperării,

aceasta fiind o cauză importantă a unor noi posibile conflicte interstatale.

Astfel, experţii evidenţiază accentuarea naţionalismului în Rusia (după cum arată şi criza

din Ucraina), în India, dar şi în Europa, unde criza economică şi nemulţumirea faţă de partidele

tradiţionale au favorizat extrema dreaptă şi formaţiunile eurosceptice.

Dificultăţile economice alimentează sentimentele naţionaliste şi apariţia conflictelor, care

la rândul lor ameninţă structurile statale şi favorizează terorismul, situaţie observată în Siria şi

Irak, ţări aflate parţial sub controlul grupării jihadiste Statul Islamic, se explică în text.

Un alt exemplu prezentat est cel al inteligenţei artificiale, estimându-se că în următoarele

două decenii aproape jumătate din locurile de muncă din SUA ar putea fi substituite de maşini

sau roboţi, cu toate consecinţele sociale ce decurg dintr-o asemenea evoluţie.

Conflictul armat din Ucraina rămâne o temă destul de ambiguă, pentru că, acesta a fost etichetat

în mod diferit de către actorii implicați: operațiune antiteroristă, război civil, război interstatal,

război de secesiune etc. Discursul despre conflictul militar din Ucraina ne împiedică să înțelegem

esența lui, pentru că, pozițiile actorilor implicați conțin o doză înaltă de propagandă. Totodată, e

foarte important să înțelegem tipul de război care a avut loc, pentru a evalua schimbarea modului

în care sunt duse conflictele moderne. De exemplu, Crimeea a fost ocupată și anexată fără niciun

foc de armă, iar, în regiunea Donbass din estul Ucrainei, voluntarii ruși au fost nucleul grupărilor

armate ilegale care luptau contra forțelor armate ale Ucrainei. E un nou tip de război, în care e

dificil de apreciat care sunt adevăratele părțile beligerante.

Deci, pentru a înțelege de ce acest conflict din estul Ucrainei a fost un război interstatal sau un

război civil, este necesar să aplicăm o grilă care să ia în calcul mai multe variabile. În primul

rând, trebuie analizată legislația națională, pentru că, starea de război implică aplicarea unor

mecanisme juridice care modifică funcționarea economiei și a instituțiilor statului. În al doilea

rând, trebuie analizată legislația internațională care ne poate da informații despre mecanismele

internaționale de asigurare a dreptului umanitar, de delimitare a combatanților și non-

combatanților și identificarea subiecților responsabili de respectarea legislației internaționale pe

timp de război, în zona de conflict. În final, trebuie analizate și dovezile factuale, căci,

operațiunile militare, prin sine, pot oferi dovezi clare pentru a delimita conflictele interstatale de

cele intrastatale.

Operațiunile militare contra separatiștilor au început pe 14 aprilie curent în orașul Sloviansk, în

regiunea Donețk, la ordinul președintelui interimar Olexandr Turcinov. Baza legală a operațiunii

a fost legea privind combaterea terorismului, adoptată în 2003, iar operațiunea a fost numită

„Operațiune antiteroristă”. De fapt, a fost a treia operațiune antiteroristă din 2014,  prima  fiind

pornită de președintele Ianukovici, contra protestatarilor de pe Maidan, iar a doua a fost lansată

de noua conducere, pentru a elibera  clădirile administrației publice din Harkov. Prin această

lege, Serviciul de Securitate al Ucrainei, Ministerul de Interne și Ministerul Apărării primesc

atribuții speciale pentru combaterea terorismului. Serviciul de Securitate, prin lege, e instituția

principală de combatere a terorismului și, nu e de mirare, că aceasta a fost prima care a aplicat

forța contra grupurilor armate de separatişti care au ocupat Slovianskul. Ulterior, intensificarea

operațiunilor militare a implicat participarea mai activă a Ministerului de Interne, prin Garda

Națională, și a armatei ucrainene. Legea privind combaterea terorismului a fost amendată, pentru

a o adapta la necesitățile operaționale ale armatei și ale Gărzii Naționale, căci, în vechea sa

versiune, aceasta era destinată necesităților Serviciului de Securitate. După alegerea lui

Poroșenko, statutul operațiunii militare din Donbass nu s-a schimbat, deși, s-a încercat și

rezolvarea pașnică a conflictului. Prin decizia sa, Poroșenko a declarat încetarea operațiunii pe

10 zile, pentru aplicarea „Planului Poroșenko” de  reglementare a conflictului pe cale pașnică.

Planul conținea 15 puncte, însă, ele nu făceau referință la faptul că, prin legea internă, separatiștii

din Donbass aveau statutul de teroriști. Încetarea unilaterală a focului nu a avut efect, iar

Poroșenko, folosind baza legală a operațiunii și folosind prerogativele sale de președinte,  a

declarat mobilizarea parțială, care a început  pe data de 21 iulie curent. Astfel, sub cupola  legii

privind combaterea terorismului, guvernul Ucrainei a reușit să lanseze o adevărată operațiune

militară, cu utilizarea aviației, armamentului ofensiv, rachetelor balistice, implicând armata, care,

în alte condiții, putea fi folosită doar în caz de stare excepțională sau stare de război.

Alternativa la  cadrul legal oferit de legea pomenită mai sus a fost introducerea stării de război pe

teritoriul Donbassului. Astfel, forțele militare ale Ucrainei obțineau prin lege dreptul de a utiliza

toate mijloacele militare legale pentru a combate grupările armate separatiste situate în zonă.

Ideea a avut o largă susținere în mediul militar, pentru că, în prima fază a conflictului,

operațiunile erau duse de voluntarii din Garda Națională și de detașamentele speciale ale

Serviciului de Securitate. Dacă ultimii erau destul de eficienți, însă puțini, Garda Națională,

formată recent, era slab echipată, însă avea numeroși voluntari. Era clar că, fără participarea

armatei, cu forțele aeriene și cu armament ofensiv, separatismul nu putea fi combătut eficient.

Totuși, ideea nu a fost pe placul președintelui Poroșenko , care a afirmat că instaurarea acestui

regim va avea consecințe importante. El a mai declarat că: „FMI nu finanțează state aflate în

stare de război” și „dacă e declarată starea de război, aceasta înseamnă că există a doua parte

beligerantă, cu anumite drepturi și legitimitate de a cere ajutorul și suținerea părților terțe”. S-a

ales calea de mijloc: armata a fost implicată în operațiunea „antiteroristă” iar cadrul legal al

operațiunii a fost amendat pentru necesitățile operaţiunii.

Decizia lui Poroșenko de a păstra cadrul legal al operațiunii în limitele legii de combatere a

terorismului a avut scop politic evident. Starea de război, implică anumite programe economice

pentru redirecționarea resurselor spre necesitățile de război, iar aceasta ar complica foarte mult

negocierile cu FMI și ar afecta credibilitatea Ucrainei în fața deținătorilor obligațiunilor de stat.

Rațiunile economice nu pot fi subestimate, pentru că, în doar 10 luni, datoria publică a

guvernului a crescut cu 27%, de la 40% din PIB la 67%, iar creditul din partea FMI a implicat

adoptarea unui program de ajustare a bugetului, cu măsuri nepopulare în rândul cetățenilor. În al

doielea rând, starea de război ar implica anumite restricții la furnizarea armamentului și

tehnologiilor cu destinație dublă din Occident, pentru că, în cazul dacă era recunoscută  existența

unui război, puteau apărea anumite probleme. Nimeni nu-și făcea iluzii că, în Donbass trupele

ucrainene luptă deschis cu trupe militare ruse, însă, recunoașterea de facto a acestei stări, ar crea

anumite dileme etice. Furnizarea armamentului în zonele de conflict e un subiect sensibil.

Aşadar, pentru a nu întrerupe fluxul de finanțe și tehnică, păstrarea cadrului operațiunii

antiteroriste era de necesitate vitală. Bunăoară, guvernele occidentale ar accepta să ajute Ucraina

în luptă cu „teroriști” și cu grupările ilegale din Donbass, însă, ar fi mai reticenți să ajute

guvernul în război contra separatiștilor, sau, contra Rusiei, cu care, teoretic, se poate stabili un

aranjament politic. În final, păstrarea cadrului operațiunii antiteroriste, după cum a afirmat și

Poroșenko, lăsa pe separatiști fără drept de a negocia ca parte egală. Cu teroriști nu se negociază,

deci, odată ce separatiștii erau tratați de legea ucraineană drept „teroriști”, ei nu puteau fi

considerați părți legitime la negocieri, pentru că, ei nu pot reprezenta interesele populației din

Donbass. Dacă se instaura starea de război, separatiștii nu mai puteau fi calificați drept

„teroriști”, cu care nu se negociază, primind, în schimb, legitimitatea de a reprezenta interesele

teritoriului și ale populației pe care o controlează.  De asemenea, păstrarea operațiunii în limita

legii privind combaterea terorismului însemna clar că Ucraina nu e în război cu Rusia, chiar dacă

nucleul grupărilor armate ale separatiștilor erau cetățeni ruși.

E interesantă de analizat și legislația rusă, pentru a aprecia dacă Rusia a considerat drept război

implicația sa militară în estul Ucrainei. Conform articolului 5, punctul 4, părții 2 a legii Apărării,

președintele, cu acordul  Consiliului Federal, poate examina posibilitatea utilizării forțelor

armate pe teritoriu străin. De asemenea, în vigoare mai este și o altă hotărâre a Consiliului,

despre utilizarea operativă a forțelor armate pe teritoriu străin, care a fost adoptată pe 16

decembrie 2009. Prin această lege, președintele primește competențe de a utiliza forțele armate

pentru protecția cetățenilor ruși, bazelor militare ruse, protecția statelor care cer ajutor și lupta cu

pirateria, fără a cere acordul Consiliului. Deci, intervenția rusă în Ucraina putea avea cel puțin

două căi legale din punct de vedere a legislației ruse: fin prin mandatul Consiliului Federal, sau

prin dislocarea rapidă a forţelor, care nu necesită mandat special. Inițial, Putin a mers pe prima

cale, a apelat la Consiliul Federal, care, pe 1 martie, a primit decizia de a permite președintelui să

utilizeze forțele armate în Ucraina. Ulterior, pe 25 iunie curent, decizia a fost abrogată. Totuși, a

doua cale de intervenție, care presupune utilizarea rapidă a forțelor armate ruse peste hotare, a

fost și rămâne valabilă, iar modalitățile  prin care președintele le poate utiliza sunt variate: de la

invazii de tipul războiului ruso-georgian, până la operațiuni secrete, care, prin intensitatea lor, nu

pot fi calificate drept conflicte militare deschise. Astfel, nici legislația rusă nu oferă evidențe

clare că Rusia a fost în stare de război cu Ucraina. Declarație formală nu a existat, iar baza legală

de a interveni nu oferă indicii privind tipul de intervenție și intensitatea ei.

Astfel, cel puțin din punct de vedere a dreptului intern al Ucrainei și al Rusiei, conflictul din

Donbass nu poate fi calificat drept război, nici interstatal nici intrastatal, pentru că nu au fost

implementate unele mecanisme legale necesare. Legea privind combaterea terorismului în

Ucraina, amendată pe parcursul operațiunii, a servit ca bază legală pentru armată și Garda

Națională, care a aplicat toate mijloacele care pot fi folosite în timp de război, fără ca starea de

război să fie introdusă. Astfel, operațiunea antiteroristă a forțelor armate din Ucraina, rămâne a fi

o operațiune antiteroristă, deși, sub cupola ei au fost folosite mijloace militare și au fost implicate

forțe destinate unui război convențional. Deci, din acest punct de vedere, conflictul poate fi tratat

drept operațiune antiteroristă foarte extinsă contra formaţiunilor militare ilegale din Donbass.

Totodată, orice implicare a Rusiei în conflict nu poate fi considerată drept un indicator al stării

de război interstatal, pentru că, intensitatea operațiunilor duse de armata rusă putea fi

insuficientă, iar conflictul între forțele armate ale Ucrainei și ale Rusiei puteau fi calificate și ca

„ciocnire de frontieră”, „schimb de focuri”, „incident armat” etc.

Anexarea Crimeei, din punct de vedere a legislației internaționale, însemna, în mod evident,

apariția unui conflict  între Ucraina și Rusia. Pe lângă faptul că anexarea încălca un șir de tratate

internaționale privind integritatea teritorială a Ucrainei, ea mai însemna aplicarea forței în

relațiile interstatale, ceea ce e ilegal conform cartei ONU. De asemenea, conform Convenției de

la Geneva, ea începe a fi aplicată chiar dacă statele nu au emis o declarație formală de război,

sau, dacă ocuparea teritoriului s-a produs fără ciocniri militare. În final, dacă citim Rezoluția

3314 Asambleei Generale ONU, observăm că Rusia a făcut cel puțin 3 acțiuni care pot fi

calificate drept agresiune: ocupare și anexare, blocarea porturilor folosind forțele militare,

utilizarea forțelor militare staționate în stat străin împotriva statului gazdă. E mai complicat de

demonstrat că Rusia a trimis și finanțat trupe non-regulare în Crimeea, adică, pe „omuleții verzi”.

Criza militară din peninsulă a început  pe 27 februarie curent, când un grup de circa 60 persoane

înarmate au ocupat Parlamentul Crimeei și i-au forțat pe deputați să numească un nou premier și

să declare un referendum privind statutul peninsulei. Pe 28 februarie curent, un grup de aproape

100 de oameni au ocupat aeroportul din Simferopol, iar, în zilele următoare, grupurile armate au

blocat toate căile de comunicare tereastră între peninsulă și Ucraina continentală. Grupurile

înarmate, parțial, erau compuse din unii membri ai detașamentului de destinații speciale

BERKUT, care au fugit în Crimeea pentru a nu fi pedepsiți pentru crimele de pe Euromaidan,  

parțial din voluntari locali și din voluntari din Rusia. De asemenea, se cunoaște faptul că în

operațiunile de „protecție a ordinei publice” au participat bikerii din clubul rus „Lupii de

Noapte”. De asemenea, unul dintre viitorii lideri ai grupărilor armate din Donețk, Igor Strelkov,

care a recunoscut ulterior că a fost angajat FSB până în 2013, a participat și la operațiunile din

Crimeea, alături de mulți veterani ai armatei ruse. E dificil de demonstrat că acțiunile lor au fost

planificate și că primeau ordine direct de la istituțiile de stat ale Rusiei. Nu poate fi demonstrat

nici faptul că „omuleții verzi” erau soldați ruși și nu rebeli din peninsulă. Acest aspect al

conflictului va fi analizat în următoarea secțiune, însă, cel puțin din punct de vedere a dreptului

internațional, există suficiente dovezi că Ucraina și Rusia au fost și sunt în stare de conflict din

cauza ocupării Crimeei, care, conform dreptului umanitar și statutului Curții Penale

Internaționale, poate fi calificată ca și zonă de conflict. E un paradox deoarece peninsula a fost

ocupată fără operațiuni militare active, deci, a fost un tip de război diferit de cel clasic.

 La capitolul intensității operațiunilor militare, victimelor și a armamentului utilizat, conflictul

din estul Ucrainei poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un război. Grupările armate ilegale

din Donbass au utilizat armament convențional, care a inclus  tancuri, artilerie, diverse vehicole

blindate, artilerie antiaeriană etc. Consiliul de Securtiate al Ucrainei recunoaște că, în decursul

operațiunii antiteroriste, au murit 873 soldați ucraineni, iar 3275 au fost răniți, cifre destul de

impresionante, luând în calcul că, operațiunile militare de înaltă intensitate au avut loc doar în

vara acestui an. În mod evident, dotarea grupărilor militare ilegale din Donbass cu armament

convențional și utilizarea ei în operațiuni militare active e un indicator al intensității înalte a

conflictului. Totuși, intensitatea nu e singura variabilă, e important de înțeles dacă grupurile

militare din Donbass au avut suficientă organizare, iar violența a fost utilizată pentru a îndeplini

anumite scopuri politice. În mare parte, trebuie să înțelegem dacă  conflictul din regiunea

Donbass corespunde definiției lui Clausewitz a războiului, care spunea că: „războiul e aplicarea

violenței pentru a îndeplini scopuri politice”.

Forțele militare care luptau cu armata ucraineană nu au avut comandament unic, deși, se pare că,

prezența unor pseudo-instituții create în jurul autoproclamatelor Republici Populare Donețk și

Lugansk, trebuiau să organizeze comunicarea între liderii grupărilor armate. Cel puțin trei

grupări importante ale rebelilor au participat în lupte, printre care ne amintim de: forțele

„republicii populare Donețk și Lugansk”, „Oastea Novorossiei”, „garda națională a cazacilor”,

precum și alte detașamente paramilitare. Totuși, e o clasificare reducționistă, pentru că, în cadrul

acestor grupuri armate mari, existau numeroși comandanți și grupări mai mici, printre care cele

mai importante au fost: gruparea lui Strelkov, gruparea lui Bezler, batalionul Orient etc. Deci, în

linii mari, e greu să afirmăm că forțele militare ilegale din estul Ucrainei aveau suficientă

organizare și coordonare pentru a duce operațiuni militare coerente. Totuși, scopul politic al

acestor mișcări, care era independența Donețkului și Luganskului, este un factor esențial pentru

aprecierea conflictului. Ele aveau o agendă politică, erau constituite pentru a apăra

autoproclamatele republici Donețk și Lugansk, deci, la prima vedere, războiul din estul Ucrainei

a fost un „război de secesiune”, sau un „război civil în interiorul Ucrainei”. Totuși, e o concluzie

prematură, pentru că, nu a fost luat în calcul factorul rusesc din cadrul conflictului armat.

Implicația Rusiei în conflict poate fi studiată pe două dimensiuni: activă și pasivă. Și prima și a

doua corespund cu definiția de „agresiune” dată de Adunarea Generală ONU. Cea pasivă,

presupune furnizarea de armament, suport financiar și politic, furnizarea și pregătirea

voluntarilor. Desigur, tehnica militară, voluntarii și finanțele pentru a duce un conflict militar nu

puteau apărea din senin, iar cel mai apropiat stat care putea ajuta pe separatiști a fost chiar Rusia.

Blindatele, instalațiile anti-aeriene nu puteau fi furnizate separatiștilor decât de o armată care are

în dotare așa tip de armament. Separatiștii au avut în dotare armament furnizat din Rusia, fapt

demonstrat atât de Serviciul de Securitate al Ucrainei, de experții NATO, cât și de unele agenții

de știri, care au observat că armamentul folosit în Ucraina are originea din baza militară rusă din

Rostov. Ce ține de voluntari, se cunoaște că în conflict au participat și combatanți din Cecenia,

Abkhazia, cazaci ruși, voluntari, veterani ai războiului din Afganistan și Cecenia, soldați ruși

demobilizați cu câteva săptămâni înăinte de a ajunge în Ucraina etc. În toate aceste cazuri,

voluntarii din detașamentele paramilitare erau cetățeni ruși, iar, cel puțin doi dintre liderii

„republicii populare Donețk”: Igor Strelkov și Alexandr Borodai, au recunoscut că au fost agenți

ai serviciilor secrete ruse. Implicarea cetățenilor ruși în conflict a fost evidentă, iar liderul actual

al republicii separatiste Donețk, Alexandr Zaharchenko, a afirmat, într-un interviu pentru Russia

Today, că pe front au luptat între 3 și 4 mii voluntari ruși. Iarăși, e dificil de demonstrat, din

punct de vedere legal, că toți acești cetățeni ruși au îndeplinit ordinele armatei ruse și nu au venit

în regiune din propria inițiativă. De asemenea, e dificil de demonstrat că liderii separatiștilor au

îndeplinit sarcini venite din Rusia. Totuși, o dovadă indirectă a coordonării operațiunilor militare

de către un centru aflat în Rusia este prezența unor foști agenți ai serviciilor secrete în pozițiile-

cheie din conducerea republicilor separatiste. Astfel, dacă se găsesc suficiente probe care

demonstrează că instituțilile de stat din Rusia au recrutat, echipat și ordonat voluntarilor să plece

în Ucraina, operațiunile militare din Donbass pot fi calificate drept agresiune, pentru că, definiția

agresiunii dată de Adunarea Generală ONU include și cazurile „trimitere de grupuri armate,

mercenari și trupe iregulare pe teritoriul unei alte țări”. În realitate, aceasta s-a și întâmplat, însă,

din cauza statutului ilegal al combatanților pe teritoriu Ucrainei, nu există dovezi directe care ar

putea servi în instanțe.

Implicarea directă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei e un subiect cu mult mai

sensibil. Cazurile de atacuri de artilerie de pe teritoriul Rusiei, sau confruntările între trupele

ucrainene și ruse pot fi clasificate drept ciocniri la frontieră, incidente militare, care nu

întotdeauna pot fi considerate acte de agresiune sau conflicte armate propriu-zise, din cauza

intensității lor prea mici. Deseori, când au loc astfel de evenimente, multe state preferă să nu le

clasifice drept conflicte militare sau războaie. Aceste evenimente nu sunt legale și reprezintă

aplicarea forței în relațiile interstatale, însă, de cele mai dese ori, ele nu duc la escaladarea

conflictului. O altă problemă este că, conform Cartei ONU, Rusia ar fi avut dreptul să aplice

forța împotriva Ucrainei în scopuri de auto-apărare, însă, iarăși, e dificil să identificăm dovezi

care să ne demonstreze că Ucraina nu a atacat, accidental, ținte situate pe teritoriul altui stat.

Totuși, NATO, a prezentat un șir de imagini de satelit care demonstrează că trupele ruse au trecut

frontiera cu Ucraina și au înterprins acțiuni active în conflict. De asemenea, numeroșii prizonieri

luați de armata ucraineană afirmau că au fost și soldați ruși, iar tehnica militară distrusă de

ucraineni avea insigne militare ruse. În plus, militarii ucraineni și reprezentanții presei au afirmat

că, trupele Federației Ruse au ocupat orașul Novoazovsk și au continuat ofensiva spre Mariupol.

De fapt, după această operațiune militară, Kievul a început a discuta condițiile încetării focului.

În concluzie, cel puțin în cazul Crimeei, putem afirma că a fost un conflict interstatal, între

Ucraina și Rusia, pentru că, se încadrează în categoria „agresiune și ocupație a teritoriului

străin”, chiar dacă ambii actori nu au recunoscut existența războiului. Războiul din estul Ucrainei

e mai ambiguu, pentru că, poate fi clasificat atât „război civil” sau „război intrastatal”, cât și

„război interstatal”, între Ucraina și Rusia. Diferența între războiul inter și intrastatal e una

minimă și se reduce la analiza implicării directe a Rusiei în conflict, prin voluntari pregătiți,

armament furnizat și implicarea activă a forțelor armate ruse (active sau demobilizate).

n mediul militar, în presă și în mediul academic s-a dezbătut pe larg ideea „războiului hibrid” în

Ucraina. Această clasificare, totuși, pornește de la ipoteza că operațiunile militare din estul

Ucrainei au fost coodonate direct de Moscova, prin grupuri armate care primeau ordine directe și

prin operațiunile serviciilor secrete ruse, în special al GRU – serviciul de spionaj al armatei ruse.

Astfel, aplicând teoria războiului hibrid, Rusia a acționat în conflictul din Ucraina prin două

forțe: grupurile armate non-convenționale și grupurile convenționale, adică, prin armată, și a

folosit mijloacele de război convenționale și non-convenționale. Deci, teoria presupune că, în

Donbass, a avut loc un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, iar, ipoteza potrivit căreia în

regiune a avut loc un război civil nu e luată în calcul. Desigur, caracterul ambiguu al

operațiunilor militare, unde au fost implicate diverse forțe și mijloace militare și non-militare de

război lasă numeroase întrebări privind caracterul lui, principala fiind: cât de mult a controlat

Rusia operațiunile militare din Ucraina? Desigur, totul se reduce la o viziune subiectivă, pentru

că date obictive: ordine, documente ale armatei ruse și serviciilor secrete, nu le putem avea.

Dacă nivelul de control și coordonare exersat de Rusia nu a fost permanent, iar implicarea directă

a forțelor armate nu a fost destul de intensă, conflictul din Ucraina nu poate fi clasificat drept

„război hibrid” și nici „război interstatal”. În schimb, acesta intră în categoria războaielor civile

și a războaielor de rebeliune. Exemplele istorice arată că, în numeroasele războaie civile, forțele

externe au avut un nivel considerabil de participare: furnizare de armament, voluntari, mercenari,

prezența unor experți militari, expertiza serviciilor secrete, etc. Totuși, nivelul jos al controlul

străin asupra operațiunilor și numărul mic al trupelor care participau activ în operațiunile militare

nu schimbă caracterul acestor conflicte. Dacă Rusia a controlat, a pregătit detașamente

paramilitare, a trimis mercenari și s-a implicat activ în operațiunile militare, atunci, războiul e

într-adevăr unul hibrid și interstatal.

Mijloacele convenționale – grupurile armatei federele, grupuri de diversiune, blindate, artilerie,

etc., cât și cele non-convenționale: război informațional, presiuni economice, șantaj politic,

spionaj, grupuri para-militare controlate, mercenari, etc. – care au fost utilizate în conflict

reprezintă dovezi clare că  în războiul din Ucraina a fost o participare activă a unei entități statale

interesate să-și îndeplinească scopuri politice. Un actor non-statal nu are acele mijloace non-

militare de război, care au fost utilizate contra Ucrainei, și nici nu ar avea suficientă cantitate de

resurse pentru a-l duce. Unicul stat din regiune, care a avut interes, capacități și deja era implicat

în conflict cu Ucraina, din cauza Crimeei, a fost chiar Rusia. Desigur, apare o întrebare logică:

dacă dreptul internațional califică acțiunile ruse drept agresiune, iar evidențele arată că Rusia

ducea un „război hibrid” în Ucraina, de ce comunitatea internațională nu a dorit să recunoască

existența unui război interstatal? De exemplu, în cazul invaziei Rusiei în Georgia, deși nu au fost

aplicate mecanismele legale de sancționare a Rusiei, existența unui conflict militar, a unui război,

a fost recunoscută.

Răspunsul la această întrebare îl găsim în natura schimbătoare a războiului, care se adaptează tot

mai mult la realitățile tehnologice, sociale, politice și ale unor balanțe de puteri formate in

sistemul internațional. Astfel, nici Rusia, nici Ucraina, nici Occidentul nu au fost interesate să

recunoască oficial existența unui război interstatal. Bunăoară, dacă Ucraina o recunoștea, ea

nimerea în situația când ar fi în stare de război cu o putere nucleară, care, în doctrina sa de

apărare, are prevederi care permit utilizarea armamentului nuclear pentru a combate o eventuală

agresiune externă. De fapt, Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov a atenționat armata

ucraineană despre acest fapt. Nici recunoașterea existenței unui război civil nu ar fi fost în

interesul guvernului ucrainean, pentru că, în acel caz, cei pe care îi considerau „teroriști” și cu

care nu doreau să negocieze viitorul politic al Donbassului, ar deveni negociatori legitimi. În

realitate, recunoașterea legitimității separatiștilor s-a întâmplat odată cu semnarea

memorandumului de la Minsk, deci, indirect, existența unui conflict civil a fost recunoscută. Nici

Rusia nu avea interes direct de a recunoaște că e în stare de război cu Ucraina, pentru că, aceasta

ar reprezenta recunoașterea oficială că Moscova încalcă dreptul internațional. Spre final, și

Occidentul a fost rezervat în aprecierea conflictului militar în estul Ucrainei, iar în cazul Crimeei

s-a mulțumit cu termenul de „ocupație” sau „agresiune”, cauzele fiind evidente: cu un stat

agresor nu pot fi duse relații diplomatice și el trebuie sancționat politic și militar, prin Consiliul

de Securitate. Dacă în cazul invaziei Irakului în Kuwait, SUA a răspuns rapid printr-o operațiune

militară pentru a restabili pacea și integritatea teritorială a Kuwaitului, așa cum și o cere Carta

ONU, aplicarea forței înpotriva unui stat nuclear, cum e Rusia, este inimaginabilă, pentru că, ar

putea duce la escaladarea conflictului. De asemenea, adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de

Securitate pe conflictul din estul Ucrainei ar fi imposibil din cauza veto-ului Federației Ruse.