Universitatea Titu Maiorescu București

Facultatea de Științe Sociale Politice Și Umaniste

Specializarea: Relații Internaționale

Nume: Larion Lorena-Georgiana

Conflictu Rusia & Ucraina

Conflictele interstatale, vor redeveni în deceniul următor principalul risc în lume,

acestea fiind motivate în special de controlul asupra resurselor economice sau de acțiunile

teroriste.

În raportul intitulat „Riscuri Globale 2015”1, elaborat pe baza analizelor efectuate de

circa 900 de experţi în domeniile economic, politic şi social, acest risc ‘este mai probabil’ decât

fenomenele meteo extreme provocate de schimbările climatice sau disoluţia autorităţilor statale.

Alte riscuri importante : instabilitatea socială generată de şomajul ridicat ori de

precaritatea locurilor de muncă, diminuarea disponibilităţii resurselor de apă, posibile epidemii

de boli infecţioase şi proliferarea armelor de distrugere în masă.

Margareta Drzeniek, spune că, „La 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului, lumea se

confruntă din nou cu riscul unor mari conflicte între state”. Ea a atras atenţia că la ora actuală

conflictele între state se desfăşoară şi prin atacuri cibernetice, acţiuni de control a resurselor,

sancţiuni sau alte instrumente de natură economică.

Dificultăţile economice alimentează sentimentele naţionaliste şi apariţia conflictelor,

care la rândul lor ameninţă structurile statale şi favorizează terorismul, situaţie observată în Siria

şi Irak, ţări aflate parţial sub controlul grupării jihadiste Statul Islamic, se explică în text.

Inteligența artificială2, este deasemena un alt exemplu important, estimându-se că în

următoarele două decenii aproape jumătate din locurile de muncă din SUA ar putea fi substituite

de maşini sau roboţi, cu toate consecinţele sociale ce decurg dintr-o asemenea evoluţie.

Raportul mai sesizează creşterea numărului ţărilor care sunt dezamăgite de globalizare şi

în interiorul cărora există o tendinţă de propagare a ideilor naţionaliste în detrimentul cooperării,

aceasta fiind o cauză importantă a unor noi posibile conflicte interstatale.

1 Conflictul interstatal cu consecinte regionale este considerat riscul global numarul unu in ceea ce priveste probabilitatea de a avea loc, in timp ce criza de apa este numarul unu din punct de vedere al impactului.

2 O mașină care se comportă într-un mod care ar putea fi considerat inteligent.

Astfel, experţii evidenţiază accentuarea naţionalismului în Rusia (după cum arată şi criza

din Ucraina), în India, dar şi în Europa, unde criza economică şi nemulţumirea faţă de partidele

tradiţionale au favorizat extrema dreaptă şi formaţiunile eurosceptice.

Conflictul armat din Ucraina3 rămâne o temă destul de ambiguă, pentru că, acesta a fost

etichetat în mod diferit de către actorii implicați: operațiune antiteroristă, război civil, război

interstatal, război de secesiune etc.

Discursul despre conflictul militar din Ucraina ne împiedică să înțelegem esența lui,

pentru că, pozițiile actorilor implicați conțin o doză înaltă de propagandă. Totodată, e foarte

important să înțelegem tipul de război care a avut loc, pentru a evalua schimbarea modului în

care sunt duse conflictele moderne.

De exemplu, Crimeea a fost ocupată și anexată fără niciun foc de armă, iar, în regiunea

Donbass din estul Ucrainei, voluntarii ruși au fost nucleul grupărilor armate ilegale care luptau

contra forțelor armate ale Ucrainei.

3  Reprezintă operațiunile militare ce au loc pe teritoriile regiunilor Donețk și Luhansk ale Ucrainei, care au început în aprilie 2014.

Deci, este necesar să aplicăm o grilă care să ia în calcul mai multe variabile, pentru a

înțelege de ce acest conflict din estul Ucrainei a fost un război interstatal sau un război civil.

În primul rând, trebuie analizată legislația internațională care ne poate da informații

despre mecanismele internaționale de asigurare a dreptului umanitar, de delimitare a

combatanților și non-combatanților și identificarea subiecților responsabili de respectarea

legislației internaționale pe timp de război, în zona de conflict.

În al doilea rând, trebuie analizată legislația națională, pentru că, starea de război

implică aplicarea unor mecanisme juridice care modifică funcționarea economiei și a instituțiilor

statului.

În final, trebuie analizate și dovezile factuale, căci, operațiunile militare, prin sine, pot

oferi dovezi clare pentru a delimita conflictele interstatale de cele intrastatale.

Operațiunile militare contra separatiștilor au început pe 14 aprilie curent în orașul

Sloviansk, în regiunea Donețk, la ordinul președintelui interimar Olexandr Turcinov. Baza legală

a operațiunii a fost legea privind combaterea terorismului, adoptată în 2003, iar operațiunea a

fost numită „Operațiune antiteroristă”. De fapt, a fost a treia operațiune antiteroristă din 2014, 

prima  fiind pornită de președintele Ianukovici, contra protestatarilor de pe Maidan, iar a doua a

fost lansată de noua conducere, pentru a elibera  clădirile administrației publice din Harkov.

Prin această lege, Serviciul de Securitate al Ucrainei, Ministerul de Interne și Ministerul

Apărării primesc atribuții speciale pentru combaterea terorismului. Serviciul de Securitate, prin

lege, e instituția principală de combatere a terorismului și, nu e de mirare, că aceasta a fost prima

care a aplicat forța contra grupurilor armate de separatişti care au ocupat Slovianskul.

Ulterior, intensificarea operațiunilor militare a implicat participarea mai activă a

Ministerului de Interne, prin Garda Națională, și a armatei ucrainene. Legea privind combaterea

terorismului a fost amendată, pentru a o adapta la necesitățile operaționale ale armatei și ale

Gărzii Naționale, căci, în vechea sa versiune, aceasta era destinată necesităților Serviciului de

Securitate. După alegerea lui Poroșenko, statutul operațiunii militare din Donbass nu s-a

schimbat, deși, s-a încercat și rezolvarea pașnică a conflictului.

Poroșenko a declarat încetarea operațiunii pe 10 zile, pentru aplicarea „Planului

Poroșenko” de  reglementare a conflictului pe cale pașnică.

Acesta (planul) conținea 15 puncte, însă, ele nu făceau referință la faptul că, prin legea

internă, separatiștii din Donbass aveau statutul de teroriști.

Încetarea unilaterală a focului4 nu a avut efect, iar Poroșenko, folosind baza legală a

operațiunii și folosind prerogativele sale de președinte,  a declarat mobilizarea parțială , care a

început  pe data de 21 iulie curent. Astfel, sub cupola  legii privind combaterea terorismului,

guvernul Ucrainei a reușit să lanseze o adevărată operațiune militară, cu utilizarea aviației,

armamentului ofensiv, rachetelor balistice, implicând armata, care, în alte condiții, putea fi

folosită doar în caz de stare excepțională sau stare de război.

Forțele militare ale Ucrainei obțineau prin lege dreptul de a utiliza toate mijloacele

militare legale pentru a combate grupările armate separatiste situate în zonă. Ideea a avut o largă

susținere în mediul militar, pentru că, în prima fază a conflictului, operațiunile erau duse de

voluntarii din Garda Națională și de detașamentele speciale ale Serviciului de Securitate.

Alternativa la  cadrul legal oferit de legea pomenită mai sus a fost introducerea stării de

război pe teritoriul Donbassului. Era clar că, fără participarea armatei, cu forțele aeriene și cu

armament ofensiv, separatismul nu putea fi combătut eficient. Totuși, ideea nu a fost pe placul

președintelui Poroșenko , care a afirmat că instaurarea acestui regim va avea consecințe

importante. El a mai declarat că: „FMI5 nu finanțează state aflate în stare de război” și „dacă e

declarată starea de război, aceasta înseamnă că există a doua parte beligerantă, cu anumite

drepturi și legitimitate de a cere ajutorul și suținerea părților terțe”. S-a ales calea de mijloc:

armata a fost implicată în operațiunea „antiteroristă” iar cadrul legal al operațiunii a fost amendat

pentru necesitățile operaţiunii.

Rațiunile economice nu pot fi subestimate, pentru că, în doar 10 luni, datoria publică a

guvernului a crescut cu 27%, de la 40% din PIB la 67%, iar creditul din partea FMI a implicat

adoptarea unui program de ajustare a bugetului, cu măsuri nepopulare în rândul cetățenilor. În al

doielea rând, starea de război ar implica anumite restricții la furnizarea armamentului și 4 ,, Astăzi, 20 iunie, va începe aplicarea armistițiului. Încetarea unilaterală a focului va dura până pe 27 iunie”, a declarant Petro Porosenko în cursul unei vizite în regiunea Donetk – un bastion al insurgenților separatițti proruși.5

Necesitatea de a continua ajustarea ratei de schimb in functie de evolutiile fundamentale.

tehnologiilor cu destinație dublă din Occident, pentru că, în cazul dacă era recunoscută  existența

unui război, puteau apărea anumite probleme.

Nimeni nu-și făcea iluzii că, în Donbass trupele ucrainene luptă deschis cu trupe militare

ruse, însă, recunoașterea de facto a acestei stări, ar crea anumite dileme etice. Furnizarea

armamentului în zonele de conflict e un subiect sensibil.

Aşadar, pentru a nu întrerupe fluxul de finanțe și tehnică, păstrarea cadrului operațiunii

antiteroriste era de necesitate vitală. guvernele occidentale ar accepta să ajute Ucraina în luptă cu

„teroriști” și cu grupările ilegale din Donbass, însă, ar fi mai reticenți să ajute guvernul în război

contra separatiștilor, sau, contra Rusiei, cu care, teoretic, se poate stabili un aranjament politic.

În final, păstrarea cadrului operațiunii antiteroriste, după cum a afirmat și Poroșenko, lăsa

pe separatiști fără drept de a negocia ca parte egală. Cu teroriști nu se negociază, deci, odată ce

separatiștii erau tratați de legea ucraineană drept „teroriști”, ei nu puteau fi considerați părți

legitime la negocieri, pentru că, ei nu pot reprezenta interesele populației din Donbass.

De asemenea, păstrarea operațiunii în limita legii privind combaterea terorismului

însemna clar că Ucraina nu e în război cu Rusia, chiar dacă nucleul grupărilor armate ale

separatiștilor erau cetățeni ruși.

Dacă se instaura starea de război, separatiștii nu mai puteau fi calificați drept „teroriști”,

cu care nu se negociază, primind, în schimb, legitimitatea de a reprezenta interesele teritoriului și

ale populației pe care o controlează.

Deasemnea, legislația rusă este interesant de analizat, pentru a aprecia dacă Rusia a

considerat drept război implicația sa militară în estul Ucrainei. Conform articolului 5, punctul 4,

părții 2 a legii Apărării, președintele, cu acordul  Consiliului Federal, poate examina posibilitatea

utilizării forțelor armate pe teritoriu străin. De asemenea, în vigoare mai este și o altă hotărâre a

Consiliului, despre utilizarea operativă a forțelor armate pe teritoriu străin, care a fost adoptată pe

16 decembrie 2009. Prin această lege, președintele primește competențe de a utiliza forțele

armate pentru protecția cetățenilor ruși, bazelor militare ruse, protecția statelor care cer ajutor și

lupta cu pirateria, fără a cere acordul Consiliului.

Inițial, Putin a mers pe prima cale, a apelat la Consiliul Federal, care, pe 1 martie, a

primit decizia de a permite președintelui să utilizeze forțele armate în Ucraina. Ulterior, pe 25

iunie curent, decizia a fost abrogată. Totuși, a doua cale de intervenție, care presupune utilizarea

rapidă a forțelor armate ruse peste hotare, a fost și rămâne valabilă, iar modalitățile  prin care

președintele le poate utiliza sunt variate: de la invazii de tipul războiului ruso-georgian, până la

operațiuni secrete, care, prin intensitatea lor, nu pot fi calificate drept conflicte militare deschise.

Deci, intervenția rusă în Ucraina putea avea cel puțin două căi legale din punct de

vedere a legislației ruse: fin prin mandatul Consiliului Federal, sau prin dislocarea rapidă a

forţelor, care nu necesită mandat special. Astfel, nici legislația rusă nu oferă evidențe clare că

Rusia a fost în stare de război cu Ucraina. Declarație formală nu a existat, iar baza legală de a

interveni nu oferă indicii privind tipul de intervenție și intensitatea ei.

Astfel, cel puțin din punct de vedere a dreptului intern al Ucrainei și al Rusiei, conflictul

din Donbass nu poate fi calificat drept război, nici interstatal nici intrastatal, pentru că nu au fost

implementate unele mecanisme legale necesare.

Operațiunea antiteroristă a forțelor armate din Ucraina, rămâne a fi o operațiune

antiteroristă, deși, sub cupola ei au fost folosite mijloace militare și au fost implicate forțe

destinate unui război convențional. Deci, din acest punct de vedere, conflictul poate fi tratat drept

operațiune antiteroristă foarte extinsă contra formaţiunilor militare ilegale din Donbass.

Totodată, orice implicare a Rusiei în conflict nu poate fi considerată drept un indicator al stării

de război interstatal, pentru că, intensitatea operațiunilor duse de armata rusă putea fi

insuficientă, iar conflictul între forțele armate ale Ucrainei și ale Rusiei puteau fi calificate și ca

„ciocnire de frontieră”, „schimb de focuri”, „incident armat” etc.

Legea privind combaterea terorismului în Ucraina, amendată pe parcursul operațiunii, a

servit ca bază legală pentru armată și Garda Națională, care a aplicat toate mijloacele care pot fi

folosite în timp de război, fără ca starea de război să fie introdusă.

Anexarea Crimeei6, din punct de vedere a legislației internaționale, însemna, în mod

evident, apariția unui conflict  între Ucraina și Rusia. Pe lângă faptul că anexarea încălca un șir

de tratate internaționale privind integritatea teritorială a Ucrainei, ea mai însemna aplicarea forței

în relațiile interstatale, ceea ce e ilegal conform cartei ONU.

6 Se referă la un proces politic, care a avut loc în 2014, prin care Peninsula Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a fost integrată ca doi subiecți federali.

De asemenea, conform Convenției de la Geneva, ea începe a fi aplicată chiar dacă statele

nu au emis o declarație formală de război, sau, dacă ocuparea teritoriului s-a produs fără ciocniri

militare. În final, dacă citim Rezoluția 3314 Asambleei Generale ONU, observăm că Rusia a

făcut cel puțin 3 acțiuni care pot fi calificate drept agresiune: ocupare și anexare, blocarea

porturilor folosind forțele militare,  utilizarea forțelor militare staționate în stat străin împotriva

statului gazdă.

Criza militară din peninsulă a început  pe 27 februarie curent, când un grup de circa 60

persoane înarmate au ocupat Parlamentul Crimeei și i-au forțat pe deputați să numească un nou

premier și să declare un referendum privind statutul peninsulei. Pe 28 februarie curent, un grup

de aproape 100 de oameni au ocupat aeroportul din Simferopol, iar, în zilele următoare, grupurile

armate au blocat toate căile de comunicare tereastră între peninsulă și Ucraina continentală.

Astfel, e mai complicat de demonstrat că Rusia a trimis și finanțat trupe non-regulare în Crimeea,

adică, pe „omuleții verzi”.

Grupurile înarmate, parțial, erau compuse din unii membri ai detașamentului de destinații

speciale BERKUT, care au fugit în Crimeea pentru a nu fi pedepsiți pentru crimele de pe

Euromaidan,  parțial din voluntari locali și din voluntari din Rusia. De asemenea, se cunoaște

faptul că în operațiunile de „protecție a ordinei publice” au participat bikerii din clubul rus

„Lupii de Noapte”.

Nu poate fi demonstrat nici faptul că „omuleții verzi” erau soldați ruși și nu rebeli din

peninsulă. Acest aspect al conflictului va fi analizat în următoarea secțiune, însă, cel puțin din

punct de vedere a dreptului internațional, există suficiente dovezi că Ucraina și Rusia au fost și

sunt în stare de conflict din cauza ocupării Crimeei, care, conform dreptului umanitar și statutului

Curții Penale Internaționale, poate fi calificată ca și zonă de conflict. E un paradox deoarece

peninsula a fost ocupată fără operațiuni militare active, deci, a fost un tip de război diferit de cel

clasic.

 La capitolul intensității operațiunilor militare, victimelor și a armamentului utilizat,

conflictul din estul Ucrainei poate fi considerat, pe bună dreptate, drept un război. Grupările

armate ilegale din Donbass au utilizat armament convențional, care a inclus  tancuri, artilerie,

diverse vehicole blindate, artilerie antiaeriană etc. Consiliul de Securtiate al Ucrainei recunoaște

că, în decursul operațiunii antiteroriste, au murit 873 soldați ucraineni, iar 3275 au fost răniți,

cifre destul de impresionante, luând în calcul că, operațiunile militare de înaltă intensitate au avut

loc doar în vara acestui an. În mod evident, dotarea grupărilor militare ilegale din Donbass cu

armament convențional și utilizarea ei în operațiuni militare active e un indicator al intensității

înalte a conflictului.

Totuși, intensitatea nu e singura variabilă, e important de înțeles dacă grupurile militare

din Donbass au avut suficientă organizare, iar violența a fost utilizată pentru a îndeplini

anumite scopuri politice. În mare parte, trebuie să înțelegem dacă  conflictul din regiunea

Donbass corespunde definiției lui Clausewitz a războiului, care spunea că: „războiul e aplicarea

violenței pentru a îndeplini scopuri politice”.

Forțele militare care luptau cu armata ucraineană nu au avut comandament unic, deși, se

pare că, prezența unor pseudo-instituții create în jurul autoproclamatelor Republici Populare

Donețk și Lugansk, trebuiau să organizeze comunicarea între liderii grupărilor armate. Cel puțin

trei grupări importante ale rebelilor au participat în lupte, printre care ne amintim de: forțele

„republicii populare Donețk și Lugansk”, „Oastea Novorossiei”, „garda națională a cazacilor”,

precum și alte detașamente paramilitare.

Deci, în linii mari, e greu să afirmăm că forțele militare ilegale din estul Ucrainei aveau

suficientă organizare și coordonare pentru a duce operațiuni militare coerente. Totuși, scopul

politic al acestor mișcări, care era independența Donețkului și Luganskului, este un factor

esențial pentru aprecierea conflictului. Ele aveau o agendă politică, erau constituite pentru a

apăra autoproclamatele republici Donețk și Lugansk, deci, la prima vedere, războiul din estul

Ucrainei a fost un „război de secesiune”, sau un „război civil în interiorul Ucrainei”. Totuși, e o

concluzie prematură, pentru că, nu a fost luat în calcul factorul rusesc din cadrul conflictului

armat.

Implicația Rusiei în conflict poate fi studiată pe două dimensiuni: activă și pasivă. Și

prima și a doua corespund cu definiția de „agresiune” dată de Adunarea Generală ONU. Cea

pasivă, presupune furnizarea de armament, suport financiar și politic, furnizarea și pregătirea

voluntarilor. Desigur, tehnica militară, voluntarii și finanțele pentru a duce un conflict militar nu

puteau apărea din senin, iar cel mai apropiat stat care putea ajuta pe separatiști a fost chiar Rusia.

Blindatele, instalațiile anti-aeriene nu puteau fi furnizate separatiștilor decât de o armată care are

în dotare așa tip de armament.

Separatiștii7 au avut în dotare armament furnizat din Rusia, fapt demonstrat atât de

Serviciul de Securitate al Ucrainei, de experții NATO, cât și de unele agenții de știri, care au

observat că armamentul folosit în Ucraina are originea din baza militară rusă din Rostov. Ce ține

de voluntari, se cunoaște că în conflict au participat și combatanți din Cecenia, Abkhazia, cazaci

ruși, voluntari, veterani ai războiului din Afganistan și Cecenia, soldați ruși demobilizați cu

câteva săptămâni înăinte de a ajunge în Ucraina etc.

În toate aceste cazuri, voluntarii din detașamentele paramilitare erau cetățeni ruși, iar, cel

puțin doi dintre liderii „republicii populare Donețk”: Igor Strelkov și Alexandr Borodai, au

recunoscut că au fost agenți ai serviciilor secrete ruse. Implicarea cetățenilor ruși în conflict a

fost evidentă, iar liderul actual al republicii separatiste Donețk, Alexandr Zaharchenko, a afirmat,

într-un interviu pentru Russia Today, că pe front au luptat între 3 și 4 mii voluntari ruși. Iarăși, e

dificil de demonstrat, din punct de vedere legal, că toți acești cetățeni ruși au îndeplinit ordinele

armatei ruse și nu au venit în regiune din propria inițiativă.

O dovadă indirectă a coordonării operațiunilor militare de către un centru aflat în Rusia

este prezența unor foști agenți ai serviciilor secrete în pozițiile-cheie din conducerea republicilor

separatiste. Astfel, dacă se găsesc suficiente probe care demonstrează că instituțilile de stat din

Rusia au recrutat, echipat și ordonat voluntarilor să plece în Ucraina, operațiunile militare din

Donbass pot fi calificate drept agresiune, pentru că, definiția agresiunii dată de Adunarea

Generală ONU include și cazurile „trimitere de grupuri armate, mercenari și trupe iregulare pe

teritoriul unei alte țări”. În realitate, aceasta s-a și întâmplat, însă, din cauza statutului ilegal al

combatanților pe teritoriu Ucrainei, nu există dovezi directe care ar putea servi în instanțe.

7 ,, Care se separă, se izolează de majoritatea”.

Implicarea directă a Rusiei în războiul din estul Ucrainei e un subiect cu mult mai

sensibil. Cazurile de atacuri de artilerie de pe teritoriul Rusiei, sau confruntările între trupele

ucrainene și ruse pot fi clasificate drept ciocniri la frontieră, incidente militare, care nu

întotdeauna pot fi considerate acte de agresiune sau conflicte armate propriu-zise, din cauza

intensității lor prea mici. Deseori, când au loc astfel de evenimente, multe state preferă să nu le

clasifice drept conflicte militare sau războaie.

O altă problemă este că, conform Cartei ONU8, Rusia ar fi avut dreptul să aplice forța

împotriva Ucrainei în scopuri de auto-apărare, însă, iarăși, e dificil să identificăm dovezi care să

ne demonstreze că Ucraina nu a atacat, accidental, ținte situate pe teritoriul altui stat. Totuși,

NATO, a prezentat un șir de imagini de satelit care demonstrează că trupele ruse au trecut

frontiera cu Ucraina și au înterprins acțiuni active în conflict.

De asemenea, numeroșii prizonieri luați de armata ucraineană afirmau că au fost și soldați

ruși, iar tehnica militară distrusă de ucraineni avea insigne militare ruse. În plus, militarii

ucraineni și reprezentanții presei au afirmat că, trupele Federației Ruse au ocupat orașul

Novoazovsk și au continuat ofensiva spre Mariupol. De fapt, după această operațiune militară,

Kievul a început a discuta condițiile încetării focului.

În cazul Crimeei, putem afirma că a fost un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia,

pentru că, se încadrează în categoria „agresiune și ocupație a teritoriului străin”, chiar dacă ambii

actori nu au recunoscut existența războiului. Războiul din estul Ucrainei e mai ambiguu, pentru

că, poate fi clasificat atât „război civil” sau „război intrastatal”, cât și „război interstatal”, între

Ucraina și Rusia. Diferența între războiul inter și intrastatal e una minimă și se reduce la analiza

implicării directe a Rusiei în conflict, prin voluntari pregătiți, armament furnizat și implicarea

activă a forțelor armate ruse.

Astfel, aplicând teoria războiului hibrid, Rusia a acționat în conflictul din Ucraina prin

două forțe: grupurile armate non-convenționale și grupurile convenționale, adică, prin armată, și

a folosit mijloacele de război convenționale și non-convenționale. Deci, teoria presupune că, în

8  Este un tratat care înfințează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite.

Donbass, a avut loc un conflict interstatal, între Ucraina și Rusia, iar, ipoteza potrivit căreia în

regiune a avut loc un război civil nu e luată în calcul.

Desigur, caracterul ambiguu al operațiunilor militare, unde au fost implicate diverse forțe

și mijloace militare și non-militare de război lasă numeroase întrebări privind caracterul lui,

principala fiind: cât de mult a controlat Rusia operațiunile militare din Ucraina? Desigur, totul se

reduce la o viziune subiectivă, pentru că date obictive: ordine, documente ale armatei ruse și

serviciilor secrete, nu le putem avea.

Dacă nivelul de control și coordonare exersat de Rusia nu a fost permanent, iar

implicarea directă a forțelor armate nu a fost destul de intensă, conflictul din Ucraina nu poate fi

clasificat drept „război hibrid” și nici „război interstatal”. În schimb, acesta intră în categoria

războaielor civile și a războaielor de rebeliune.

Exemplele istorice arată că, în numeroasele războaie civile, forțele externe au avut un

nivel considerabil de participare: furnizare de armament, voluntari, mercenari, prezența unor

experți militari, expertiza serviciilor secrete, etc. Totuși, nivelul jos al controlul străin asupra

operațiunilor și numărul mic al trupelor care participau activ în operațiunile militare nu schimbă

caracterul acestor conflicte. Dacă Rusia a controlat, a pregătit detașamente paramilitare, a trimis

mercenari și s-a implicat activ în operațiunile militare, atunci, războiul e într-adevăr unul hibrid

și interstatal.

Mijloacele convenționale – grupurile armatei federele, grupuri de diversiune, blindate,

artilerie, etc., cât și cele non-convenționale: război informațional, presiuni economice, șantaj

politic, spionaj, grupuri para-militare controlate, mercenari, etc. – care au fost utilizate în conflict

reprezintă dovezi clare că  în războiul din Ucraina a fost o participare activă a unei entități statale

interesate să-și îndeplinească scopuri politice. Un actor non-statal nu are acele mijloace non-

militare de război, care au fost utilizate contra Ucrainei, și nici nu ar avea suficientă cantitate de

resurse pentru a-l duce. Unicul stat din regiune, care a avut interes, capacități și deja era implicat

în conflict cu Ucraina, din cauza Crimeei, a fost chiar Rusia. Desigur, apare o întrebare logică:

dacă dreptul internațional califică acțiunile ruse drept agresiune, iar evidențele arată că Rusia

ducea un „război hibrid” în Ucraina, de ce comunitatea internațională nu a dorit să recunoască

existența unui război interstatal? De exemplu, în cazul invaziei Rusiei în Georgia, deși nu au fost

aplicate mecanismele legale de sancționare a Rusiei, existența unui conflict militar, a unui război,

a fost recunoscută.

Răspunsul la această întrebare îl găsim în natura schimbătoare a războiului, care se

adaptează tot mai mult la realitățile tehnologice, sociale, politice și ale unor balanțe de puteri

formate in sistemul internațional. Astfel, nici Rusia, nici Ucraina, nici Occidentul nu au fost

interesate să recunoască oficial existența unui război interstatal. Bunăoară, dacă Ucraina o

recunoștea, ea nimerea în situația când ar fi în stare de război cu o putere nucleară, care, în

doctrina sa de apărare, are prevederi care permit utilizarea armamentului nuclear pentru a

combate o eventuală agresiune externă.

Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov a atenționat armata ucraineană despre

acest fapt. Nici recunoașterea existenței unui război civil nu ar fi fost în interesul guvernului

ucrainean, pentru că, în acel caz, cei pe care îi considerau „teroriști” și cu care nu doreau să

negocieze viitorul politic al Donbassului, ar deveni negociatori legitimi.

În realitate, recunoașterea legitimității separatiștilor s-a întâmplat odată cu semnarea

memorandumului de la Minsk, deci, indirect, existența unui conflict civil a fost recunoscută. Nici

Rusia nu avea interes direct de a recunoaște că e în stare de război cu Ucraina, pentru că, aceasta

ar reprezenta recunoașterea oficială că Moscova încalcă dreptul internațional.

Spre final, și Occidentul a fost rezervat în aprecierea conflictului militar în estul

Ucrainei, iar în cazul Crimeei s-a mulțumit cu termenul de „ocupație” sau „agresiune”, cauzele

fiind evidente: cu un stat agresor nu pot fi duse relații diplomatice și el trebuie sancționat politic

și militar, prin Consiliul de Securitate.

Dacă în cazul invaziei Irakului în Kuwait, SUA a răspuns rapid printr-o operațiune

militară pentru a restabili pacea și integritatea teritorială a Kuwaitului, așa cum și o cere Carta

ONU, aplicarea forței înpotriva unui stat nuclear, cum e Rusia, este inimaginabilă, pentru că, ar

putea duce la escaladarea conflictului. De asemenea, adoptarea unor rezoluții ale Consiliului de

Securitate pe conflictul din estul Ucrainei ar fi imposibil din cauza veto-ului Federației Ruse.

În concluzie, conflictul dintre Ucraina și Rusia are un caracter hibrid și lasă numeroase

căi de interpretare.

Deși războiul este un fenomen juridic, care are anumite caracteristici, este la discreția

statelor de a aprecia starea conflictului lor. Statele vor încerca să-l califice printr-o formula prin

care va respecta interesele lor.

 Ocuparea Crimeei de către Rusia nu a fost calificată de Ucraina, la nivel de poziții

oficiale, ca și „război”, deși, integritatea sa a fost compromisă. Rusia a calificat, din start,

conflictul din Ucraina drept un „război de secesiune”, deși s-a implicat activ în operațiuni

militare contra armatei ucrainene. 

 Un al doielea moment interesant este că, utilizarea tacticilor și strategiei de război

hibrid, poate „camufla” părțile care participă în realitate la conflict.

Așadar, statele doresc realizarea unor scopuri politice în urma războiului, cu toate

acestea, ele nu vor dori să ia responsabilitatea pentru conflict, ele vor recurge la numeroși agenți

proxy „omuleți verzi”, fie mercenari, care vor fi asistați de armată și care vor fi responsabilii în

fața justiției internaționale pentru tot ce se întâmplă în zona de conflict. Astfel, statele vor fi

scutite de responsabilitatea implicării în conflict fără a fi sancționate de comunitatea

internațională.

Prin urmare, Utilizarea tacticilor de război hibrid și lipsa de dorință de a recunoaște

existența unei stări de război interstatal, transformă conflictul din Donbass într-un conflict care

mereu va „fumega”, unde mereu vor fi duse operațiuni militare de intensități variate și va exista

mereu riscul unei escaladări a conflictului. 

 Deci, dacă există voință politică de a recunoaște existența unui război, acesta va fi

recunoscut iar statul agresor sancționat. În caz contrar, conflictele interstatale pot fi ușor

„camuflate” prin utilizarea unor agenți proxy, care vor scuti de responsabilitate părțile

beligerante în conflict.

Bibliografie

http://fumn.eu/conflictul-din-ucraina-intre-conflict-intrastatal-si-razboi-interstatal/

http://www.caleaeuropeana.ro/tag/conflicte-interstatale/

http://www.agerpres.ro/externe/2015/01/15/conflictele-armate-intre-state-redevin-

principalul-pericol-in-lume-raportul-al-forumului-economic-mondial--18-30-34

http://www.telegrafonline.ro/imagini/stiri/thumbs/

bbb82dd75dd9e26931ea6f7cc3887a48.jpg

http://qmagazine.ro/wp-content/uploads/2014/08/armata-sua.jpg

http://ro.wikipedia.org/wiki/Interven%C8%9Bia_armat%C4%83_rus%C4%83_

%C3%AEn_Ucraina_din_2014-2015

http://www.cotidianul.ro/ultima-decizie-a-americanilor-in-legatura-cu-conflictul-din-

ucraina-258700/