tudor ghideanu, preda ghideanu...romanului. aici, mitropolitul moldovei şi sucevei, iosif naniescu...

1

Tudor GHIDEANU, Preda GHIDEANU

MELCHISEDEC AL ROMÂNIEI

Iaşi 2011

2

Prof. Univ. Dr. Tudor GHIDEANU, Preda GHIDEANU MELCHISEDEC AL ROMÂNIEI Editura Lumen este acreditată CNCSIS sub nr 003 Redactor: Morariu Irina Maria

Descrierea CIP a Bibliotecii NaŃionale: Prof. Univ. Dr. Tudor GHIDEANU, Preda

Melchisedec al României / Tudor Ghideanu, Preda Ghideanu.

Ed. a 2-a. - Iasi : Lumen, 2011

ISBN 978-973-166-281-7

I. Ghideanu, Preda Eduard Mihail

281.95 Melchisedec Stefãnescu

3



11Iaşi 20

4

Pagină lăsatăgoală intenţionat

5

Cuprins:

CAPITOLUL I. VECHIME ŞI AUTOCEFALIE ......... 7

CAPITOLUL II. DIVINA POESIE DOSOFTEI........ 43

CAPITOLUL III. APOLOGIE ŞI CRITICĂ............... 59

CAPITOLUL IV. ATLETUL IUBIRII VIE łII MAI ÎNAINTE DE VECI............................................................... 67

CAPITOLUL V. EPISTOLARUL- ÎNTEMEIERE ŞI APĂRARE A ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI...................... 111

ÎNCHIERE. MELCHISEDEC DESPRE PAISIE VELICICOVSKI DE LA MÂNĂSTIREA NEAMł ........... 137

Extras din volumul:Ghideanu, T., & Ghideanu, P. (2011). Melchisedec al României (2nd ed.).

Iaşi, România: Lumen.


6

Pagină lăsatăgoală intenţionat




7

CAPITOLUL I VECHIME ŞI AUTOCEFALIE Cel despre care titanul istoriei noastre naŃionale Bogdan

Petriceicu Haşdeu spunea nemuritoarele cuvinte: „fără îndoială, bărbatul cel mai cu ştiinŃă dintre prelaŃii noştri”, Mihai Ştefănescu (Melchisedec), fiul preotului Petru Ştefănescu, s-a născut pe 16 februarie 1823, în satul Gîrcina (NeamŃ) şi, după şcoliri prea înalte, avea să onoreze, cu personalitatea sa multivalentă, Biserica Ortodoxă Română, ca Episcop al Episcopiei Romanului, într-o fericită continuitate a marilor săi înaintaşi – Macarie şi Dosoftei - şi cu numele celebrei şi curatei preoŃii - rânduieli: Melchisedec.

De la început, s-a constatat că Mihai Ştefănescu s-a remarcat prin deosebite însuşiri intelectuale, cât şi prin râvna la învăŃătură; fiind înscris din 1834 la Seminarul „Socola”. După şapte ani de studii, a primit „atestatul” şi a fost numit învăŃător la Şcoala din satul Şerbeşti. Este chemat la „seminaria Veniaminiană” şi apoi, după absolvire, la propunerea directorului şcolii, Filaret Scriban, la începutul lui 1843, este numit „profesor supleant la catedra de Retorică, Pastorală şi Istorie naŃională”1. În acelaşi an, îmbracă haina monahală, primind numele de Melchisedec. Este hirotonit ca ierodiacon la 16 August 1844. La începutul lui 1848, ia partea directorului Filaret Scriban, pe care mitropolitul Meletie voia să-l înlăture; Melchisedec este trimis la mănăstirea NeamŃ, unde adună material documentar legat de probleme de istorie bisericească.

Revenit la Iaşi, după moartea lui Meletie, este trimis la celebra Academie duhovnicească de la Kiev, unde studiază vreme de trei ani. La sfârşitul anului 1851 primeşte titlul de „magistru” şi este hirotonit ca ieromonah de către mitropolitul Filaret al Kievului. În 1852, întors în Ńară, şi primind funcŃii didactice importante (inspector şi profesor pentru disciplinele teologia şi limbile clasice şi moderne), primeşte distincŃia onorifică de protosinghel, iar în 6 ianuarie 1856

1 Pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, 1984, p. 299;




8

distincŃia de arhimandrit. Este cerut de episcopul Huşilor, Meletie, ca profesor şi director la seminarul din Huşi. Din 1857 este deputat în Divanul ad-hoc, iar din 1860 este numit, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, ca Ministru al Cultelor şi InstrucŃiunii Publice – funcŃie din care se retrage, după numai câteva zile, din cauza unor intrigi politice2.

În anul 1868, episcopul Melchisedec a fost trimis, împreună cu Ioan Cantacuzino, la Petersburg, într-o misiune diplomatică; în august 1875 împreună cu arhiereul Ghenadie, a participat la conferinŃa teologică de la Bonn a vechilor catolici. La 22 februarie 1877 a fost ales, iar la 3 aprilie 1879, a fost înscăunat Episcop al Romanului. Aici, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iosif Naniescu, îl caracterizează drept „cel mai învăŃat episcop al românilor”. Trebuie adăugat că, în toamna anului 1881, a făcut o călătorie de studii la CernăuŃi, cercetând multe documente istorice bisericeşti din Bucovina. Nu putem lăsa deoparte informaŃia că, în 1865, se publica o telegramă din Ismail (oraş sudic al Basarabiei, astăzi aparŃinând, alături de Chilia şi Cetatea Albă, pe nedrept, după cum se ştie, Ucrainei, n.n.): „Astăzi s-a deschis episcopia (din Roman şi Huşi, de care Ńinea Ismailul, n.n.) cu mare solemnitate. Poporul foarte entuziasmat a arătat multă recunoştinŃă ÎnălŃimii Sale şi Ministerului, pentru înfiinŃarea episcopiei. Prea SfinŃitul Melchisedec a primit felicitări comune din partea eparhiei, orăşenilor, agenŃilor consulari şi autorităŃilor civilo-militare.” (Monitorul Oficial al Moldovei, nr. 9 din 14 I 1865)3.

În anul 1884, Melchisedec a vizitat mai multe centre de importanŃă istorică şi bisericească din Bulgaria, iar în anul 1885 călătoreşte în Rusia. Mai importantă, pentru acest an, este conferinŃa pe care o Ńine la Mitropolia din Iaşi (clădirea veche, n.n.) cu tema: unităŃii organice dintre: Şcoală, Biserică şi Stat, conferinŃă cu un mesaj naŃional extraordinar, pentru orice timp istoric din România (în 1881 se înfiinŃase Regatul României, sub Carol I, n.n.). slăbit şi torturat de

2 Ibidem, p. 300; 3 Apud Ibidem, p. 300, nota 184;




9

suferinŃe moral-politice, mai mult decât de boala necruŃătoare de care suferea, Melchisedec a încetat din viaŃă, la vârsta de 69 de ani, în ziua de 29 mai 1892.

Preotul Scarlat Porcescu îşi fundează, documentar, informaŃiile, pe o amplă şi diversă bibliografie, pe care o şi desfăşoară în nota 187 de la pagina 301 a cărŃii sale de referinŃă. După detalii semnificative, reŃinem informaŃia că: „Melchisedec a sprijinit, neabătut, toate iniŃiativele şi acŃiunile înnoitoare ale domnului Alexandru Ioan Cuza. În atmosfera şi condiŃiile deşteptării naŃionale, statornicite în viaŃa poporului nostru, administrarea, de pildă, a unor mari domenii ale teritoriului naŃional de către instituŃii bisericeşti locale sau din teritoriul ortodox (sunt vizate, mai ales, mănăstirile închinate de la Sfântul Munte din Grecia, n.n.) era, de-a dreptul, anacronică.”4 Acest „călugăr liberal” admis în cabinetul prezidat de Mihail Kogălniceanu, a fost atacat şi de la stânga şi de la dreapta. Melchisedec, în faŃa atacului mârşav, şi-a dat demisia. Oricum, secularizarea averilor mănăstirilor închinate (13 decembrie 1863) purta şi semnătura acceptului marelui prelat al Bisericii ortodoxe autocefale româneşti.

După abdicarea forŃată a lui Cuza (1866), marele Părinte al ortodoxiei a fost alături de ostaşii şi înfăptuitorii IndependenŃei naŃionale (1877-1878), a susŃinut unificarea bisericească, a militat de la primul Sinod (1873), susŃinând că Mitropolitul Moldovei este egalul celui al Bisericii Ungrovlahiei, militând pentru o unificare bisericească menită să susŃină şi să apere „unitatea noastră naŃională”.

Foarte important, este de amintit faptul că, în 1882, Melchisedec este cel îndrituit să răspundă unui reproş făcut de Patriarhia Constantinopolitană, prin care patriarhul Ioachim al Constantinopolului învinuia autocefalia Bisericii noastre că a sfinŃit Marele Mir la Bucureşti (şi nu l-a primit, adică, de la centrul patriarhal, n.n.). Melchisedec scria astfel: „Biserica noastră nu mai crede că Duhul Sfânt trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea şi, apoi, de acolo, să-l avem şi să-l dobândim, şi noi, ci trebuie

4 Ibidem, p. 302;




10

să-l căutăm şi să-l cerem de sus de la Părintele luminilor şi Dătătorul de tot darul desăvârşit.” Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost recunoscută la acelaşi an, 1885.5

Pe bună dreptate Episcopul actual al Romanului, P. S. Eftimie remarca încă din 1982, în lucrarea Melchisedec Ştefănescu, viaŃa şi înfăptuirile sale, Roman, 1982: „Poate dârzenia cu care îşi apăra opiniile, poate reliefarea unora dintre laturile negative ale vieŃii unor ierarhi care au păstorit în Moldova, poate tonul său, uneori prea ascuŃit, îndreptat împotriva papalităŃii şi a protestantismului, poate sentimentele sale de stimă şi bunăvoinŃă faŃă de Biserica şi teologia ortodoxă rusă, poate şi invidia unora dintre contemporanii săi, i-au adus necazuri şi supărări care, se spune, i-au grăbit sfârşitul. Istoria însă, nepărtinitoare, obiectivă, l-a aşezat acolo unde-i era locul, acolo unde merită.”6

Cărturar şi istoric de prestigiu, Melchisedec şi-a început activitatea de profesor şi director de seminar întocmind şi editând manuale precum: Manualul de liturgică sau servirea de Dumnezeu a bisericii ortodoxe (1853 şi 1862); Teologia dogmatică a bisericii ortodoxe catolice de răsărit (1855); Scurtă introducere în cursul ştiinŃelor teologice (1856); Catehismul ortodox (1857); Introducere în sfintele cărŃi (1860); Teologia pastorală (1863). Au rămas în manuscris: Arheologia biblică; Patrologia; Drept canonic; Cultura albinelor.7

Pe drept s-a observat, însă, că activitatea cărturărească-literară care l-a imortalizat şi i-a deschis drumul către Academia română a fost aceea de istoric. Cu geniu de autentic cercetător în domeniul istoriei naŃionale, cu deosebit talent literar şi cu un deosebit simŃ al esteticului limbii române, Melchisedec a formulat ipoteze istorice, a emis teorii şi a tras concluzii şi prospective, dintre care multe s-au dovedit a fi corecte.

5 Apud Gabriel Cocora, Din activitatea episcopului Melchisedec în Sfântul

Sinod al B.O.R., în „M.M.S.”, nr. 5-6, 1967; 6 P.S. Eftimie, Episcopul Romanului şi Huşilor, op. cit., p. 61; 7 Pr. Scarlat Porcescu, op. cit., p. 307;




11

Principalele sale lucrări de istorie naŃională sunt: 1. Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea nume (1869), în care analizează, cu simŃ critic, diversele ipoteze cu privire la originea oraşului Huşi, dă explicaŃii lămuritoare asupra „amploaiaŃilor domneşti antici” şi asupra acelor demnitari care aveau anumite misiuni în Ńinuturi şi oraşe, precum şi asupra dăjdiilor, comerŃului şi a monedelor de altădată. Un appendice caracteristic, la această lucrare, cuprinde probleme de istoria limbii române, probleme de cronologie, probleme arheologice, istorice speciale şi geografice, cum şi la eparhiile Romanului, RădăuŃilor şi Proilavei; 2. Chronica Romanului şi a Episcopiei de Roman (vol. I, 1874 şi vol. II, 1875). Utilizând aceeaşi metodologie, ca şi la Chronica Huşilor, Melchisedec se ocupă de originea şi vechimea oraşului Roman, apoi face istoricul Episcopiei, se referă la ierarhii care au păstorit în scaunul episcopal al Romanului, dând unele amănunte în legătură cu viaŃa şi înfăptuirile lor, cu starea socială a locuitorilor oraşului, cu organizarea breslelor, cu şcolile şi instituŃiile spitaliceşti; 3. NotiŃe istorice şi arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri şi biserici antice din Moldova (1885). Sunt referiri subtile şi la probleme istorice, arheologice şi filologice, de mare valoare pentru cunoaşterea trecutului. Cu deosebit simŃ patriotic, Melchisedec observa că la „mănăstirile închinate”, „tezaurul a fost prefăcut, parte nimicit (...), ascuns (...) sau transportat în Orient, împreună cu documentele moşiilor(...) ÎnfăŃişarea aceasta, tristă, a comorilor noastre de artă – nota el – este o piatră neagră pe fruntea oamenilor noştri de stat (...), un puternic motiv pentru călugării străini de a le reclama (Vai!) cu testamentele fondatorilor în mână”; 4. Papismul şi starea actuală a bisericii ortodoxe române (1883). Criticând metodele de prozelitism folosite, uneori, de misionarii romano-catolici occidentali, cât şi de cei protestanŃi împotriva cărora scrie, în 1890, Biserica ortodoxă în luptă cu protestantismul, Melchisedec reliefează atitudinea Bisericii ortodoxe române de apărare a patrimoniului ortodox (constantinopolitan, kievean, ierusalimitean şi românesc); 5. O altă lucrare monografică este Lipovenismul (1871), despre specificul cultului ortodox al rascolnicilor, pe bază de izvoare bibliografice ruseşti şi pe baza informaŃiilor dobândite în Eparhia Dunării de Jos, unde se aflau adepŃi ai acestei dezbinări religioase.




12

Preot Scarlat Porcescu, foarte mulŃi ani aflat la conducerea secretariatului Mitropoliei Moldovei, cu o multiplă informaŃie şi cu har interpretativ, selecta din bogata operă a lui Melchisedec şi alte studii şi memorii publicate de profundul ierarh ortodox. Printre cele mai importante aflăm: „RelaŃiuni istorice despre Tările Române de la finele secolului al-XVI-lea şi începutul celui de al-XVII-lea; Grigorie łamblac, viaŃa şi scrierile sale; Biografia PreasfinŃitului Dionisie Romano; InscripŃiunile bisericilor armeneşti din Moldova; InscripŃiunea de la biserica Războieni; O vizită la câteva biserici şi mănăstiri din Bucovina; Tetraevanghelul lui Ştefan cel Mare, de la Humor şi Tetraevanghelul mitropolitului Grigorie de la VoroneŃ; Biblioteca Dlui Dimitrie Strudza de la Miclăuşeni; Despre icoanele miraculoase de la Muntele Athos de provenienŃă română; O excursie în Bulgaria; Catalog de cărŃile sârbeşti şi ruseşti, manuscrise vechi ce se află în biblioteca mănăstirii NeamŃ; SchiŃe biografice din viaŃa mitropolitului Ungrovlahiei Filaret al-II-lea; Studiu asupra ierarhiei şi instituŃiunii sinodale în biserica ortodoxă a Răsăritului; NotiŃe biografice despre mitropolitul Antim Ivireanul, ş.a.

Reales membru al Academiei române, în sesiunea extraordinară din 23 mai 1879, alături de Vasile Alecsandri şi de Titu Maiorescu, rechemaŃi şi ei, după retragerile din anul 1873, Melchisedec rămâne pentru România, pentru noi toŃi cei de astăzi şi cei ce vor veni după noi, ceea ce mărturisea Titu Maiorescu, olimpianul: „bărbatul de măsură superioară, stăpân pe sine şi total lipsit de făŃăria pe care unii o ascund sub haina umilinŃei.”8

La 29 mai 1892, Melchisedec murea la Roman, oraş pe care îl numea „azilul bătrâneŃelor mele”9, unde a păstorit cu fapta şi cu spiritul, întru: purificare, iluminare şi îndumnezeire, conform triadei mântuitoare a marelui nostru Părinte Dumitru Stăniloae.

* * *

8 Apud Simion MehedinŃi, În amintirea episcopului Melchisedec, în „Cronica

Romanului”, nr. 5/1932; 9 A se vedea şi Nicolae Dobrescu, Episcopul Melchisedec (schiŃă),

Bucureşti, 1907; Constantin C. Diculescu, Din CorespondenŃele Episcopului Melchisedec, Bucureşti, 1909;




13

Cele două mari Chronici publicate la răstimp de cinci ani: 1869 şi 1874-75, au fost fundate bibliografic, plecând de la: Andreas Wolf, Bogdan Petriceicu Hasdeu, „Cronica lui Huru”, LetopiseŃul lui Grigore Ureche, Dionisie Fotino: Istoria Daciei, trad. G. Sion, Gheorghe Şincai: Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, etc.

Chronica Romanului (Partea întâi: De la anul 1392 până la anul 1714; Partea a doua: De la anul 1714 până în zilele noastre – 1872, 1874), adevărată Istorie a Moldovei, dar, parŃial şi a Ardealului, se desfăşoară într-o diversitate impresionantă de registre cognitive şi interpretative: istoric, literar, teologic, ecclesiologic, lingvistic, patriotic, etc., fapt care l-a covârşit spiritual pe însuşi Bogdan Petriceicu Haşdeu, magnificul magistru al „Arhivei istorice a României”.

Savantul Părinte Melchisedec al Romanului porneşte întreprinderea sa istorică, de la Vechimea oraşului şi a cetăŃilor sale invocând istorici precum Bonfinius, Bising, Beneke, Fotino ş.a., criticând adesea confuziile şi incongruenŃele afirmaŃiilor, judecăŃile nefondate, pripite. Desigur, locul cel mai de seamă pentru aceste începuturi ale polisului („Forum Romanorum”), îl ocupă Andreas Wolf, dar şi pe acesta îl suspendă critic, dând prioritate „izvoarelor noastre istorice naŃionale, despre vechimea Romanului” (Introducerea).

Melchisedec nu se sfieşte să-l utilizeze pe contestatul Huru (cu Cronica sa), Marele cancelar al lui Dragoş-Vodă, care vorbeşte despre „timpurile precedente fundării Domniatelor Moldovei şi al Munteniei”, cu atât mai mult cu cât afirmaŃiile Cronicii lui Huru au stârnit mânia neputincioasă a lui „Rösler et Compania” (Introducerea).

Chiar dacă Huru, care nu menŃionează nicăieri Romanul printre „cetăŃile şi forturile de apărare ale Moldovei” este adesea contestat mai ales de istoricii străini, merită luate în seamă informaŃiile Cronicii sale, care susŃin că: „înainte de Dragoş-Vodă, Ńara era compusă din mai multe republici federale, una dintre aceste republici care se întindea de la munŃi până la munŃi până la râul Siret, purta numirea de „judeŃul Romanului” şi reşedinŃa era oraşul Roman, unde locuia «Marele Jude», cu consiliul său, compus din «12 pretori moşneni bătrâni».” (Ibidem)




14

Într-un al doilea rând al argumentaŃiei istorice, Melchisedec pomeneşte Uricul din 30 Martie 1392 al domnitorului Roman Vodă care arată că voievodul „se afla atunci” în Cetatea de la Roman, pe care el o numeşte clar, deschis, „cetatea noastră, Roman Vodă”. Textul Uricului este în limba slavonă şi a fost publicat de Haşdeu (pe care Melchisedec îl transcrie constant cu numele de Hâjdeu – s.n., T.G.) în „Archiva istorică a României”, tomul I, nr. 19. Melchisedec îl traduce integral în Chronica sa. Melchisedec mai relevă că: „Zicerea slavonă gradî sau gorodî (...) se dă acelor localităŃi care erau privite ca puncte strategice fortificate cu cetăŃi, precum: Suceava, NeamŃul, Vasluiul, Hotinul, etc.” Celelalte aşezări erau târguri sau oraşe. Aşadar, mai înainte de a fi Cetate, Romanul a fost, cu siguranŃă, târgul sau oraşul, dar nu cu numele de Roman.

Grigore Ureche, în LetopiseŃ, tomul I, nu spune nimic mai mult, decât că „a fost frate cu Petru Muşat şi a domnit trei ani”.

Mitropolitul Dosoftei a fost primul care, în Poema despre Domnii Moldovei, citează Uricul dar de Roman Vodă. Poema cu documentul respectiv este cuprinsă în Cartea sa Profitologicul (sau Perimieriu), acestui document, i se adaugă un alt document, păstrat la Episcopia Romanului, document de la Alexandru cel Bun (fiul lui Roman Vodă) în care se vorbeşte, în versuri, despre părinŃii: Roman Vodă şi Doamna Anastasia.

Prin urmare, nici Dosoftei nu fixează, la domnia lui Roman Vodă, originea Romanului.

Cu aceeaşi probitate ştiinŃifică sunt relevate critic spunerile lui Miron Costin. „Ideea despre descălecarea, adică prima fundare a oraşului Roman, precum şi denumirea lui, de la Roman Vodă este o pură presupunere a lui Miron Costin, provenită din confundarea târgului Roman, cu cetatea fundată de Roman Vodă în acest târg, cetate numită pentru aceasta, în Uric, «a lui Roman-Vodă»”.

Melchisedec dezvăluie şi critică, totodată, şi netemeinicia unora dintre spunerile lui Neculce, dar reŃine ca valabilă, şi interesantă, sublinierea: „unde a făcut şi cetate, ponorâtă în apa Moldovei, cum se vede şi până astăzi”, adică la prima jumătate a secolului al XVII-lea. Concluzia lui Melchisedec este că „acolo unde acum este




15

Episcopia, din vechime era o fortăreaŃă, pe malul stâng al Moldovei” pe care au surpat-o revărsările dese ale Moldovei. Melchisedec vorbeşte în Chronica sa, şi despre acea „lungă lagună de piatră, subterană”, care s-a descoperit accidental, întâmplător, în curtea Episcopiei. „Laguna aceasta are formă rotundă (cilindrică, n.n.) şi este de o lărgime, cât poate merge un om pe brânci. O altă lagună, tot în direcŃia Romanului, în partea de sus, s-a descoperit, pe o moşie vecină. Aceasta avea forma pătrată.”

Melchisedec se întreabă, dacă nu cumva, aceste lagune vor fi fost „apeducte” (!) sau „mijloace de comunicaŃie, la timpuri de nevoie, cu restul Ńării”. O primă săpătură arheologică ar fi fost iniŃiată de Episcopul Meletie la „movila numită CetăŃuia”.

ReŃinem importanta informaŃie că: „Romanul, din vechime, prezenta o poziŃie strategică, fortificată chiar prin natură; el era pus în unghiul ce forma acolo, întâlnirea râurilor Moldova cu Siretul ... Prin urmare, o cetate era atunci foarte bine asigurată acolo”.

Importantă este şi informaŃia că, încă „înainte de Alexandru cel Bun, în Roman, în afară de Cetate, exista o Biserică în onoarea Sfintei Parascheva ... În acea Biserică a fost înmormântată soŃia lui Roman-Vodă şi mama lui Alexandru cel Bun – Doamna Anastasia.”

De aceeaşi importanŃă istorică este şi informaŃia: „de pe timpul lui Ştefan cel Mare (...) se iveşte în apropiere de Roman, o altă cetate”. Este vorba, desigur, despre cetatea zidită, pe malul estic al Siretului, numită de locuitori „Smirodava” (pe fundamentele cetăŃii dacice cu acelaşi nume, n.n.). despre această cetate, au vorbit şi: Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir, Dionisie Fotino, istoricii germani Engel (Geschichte des Moldau), Andreas Wolf, etc. Ştefan cel Mare a pus această cetate „iarăşi în starea ei cea mai dinainte”, în anul 1483, iar apoi, nu se ştie din ce cauze şi motive, Petru Rareş „a risipit-o” şi „a poruncit să se mute în Roman”.



Continuarea acestui volum o puteţi lectura achiziţionând volumul de pe

sau din librăriile noastre partenere.

www.edituralumen.rowww.lumenpublishing.com

https://www.edituralumen.rohttps://www.lumenpublishing.com

Ghideanu Tudor Melchisedec al Romaniei ed 2 Coperta 1.pdfPage 1

Ghideanu Tudor Melchisedec al Romaniei ed 2.pdfGhideanu Tudor Melchisedec al Romaniei ed 2 Coperta 4.pdfPage 1

tudor ghideanu, preda ghideanu...romanului. aici, mitropolitul moldovei şi sucevei, iosif naniescu...

Documents