UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢAFACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SUPORT DE CURS

TEORII ALE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

prof. univ. dr. Marian COJOC

1

Bibliografie obligatorie:BAUMAN, Zygmund, Globalizarea şi efectele ei sociale, Filipeştii de Târg, Antet XX Press,

2000;BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de şah, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007;BOOKER, Christopher, NORTH, Richard, Uniunea Europeană sau Marea amăgire. Istoria

secretă a construcţiei europene, Ed. Antet XX Press, Bucureşti, 2004;CALVOCORESSI, Peter, Politica mondială după 1945, Ed. All, Bucureşti, 2000;COJOC, Marian, National Identity and European Integration, în 1989 - Decisive year in the

history of Europe, coordonator Al Oşca, english version, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pp. 233-237;

COJOC, Mariana, Relaţiile internaţionale şi comerţul exterior al României la începutul secolului XXI, în „Anuarul Muzeului Marinei Române”, tom X, Constanţa, 2008;

COJOC, Mariana, TĂNASE, Marian, Politica europeană în domeniul securităţii şi apărării după Lisabona, în Securitate şi apărare în Uniunea Europeană, vol. II, Editura Universităţii Naţiionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2008, pp. 311-325;

COURTY, Guillaume, DEVIN, Guillaume, Construcţia europeană, Ed. Coresi, Bucureşti, 2001;

FRIEDMAN, Thomas L., Pământul este plat. Scurtă istorie a secolului XXI, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

FUKUYAMA, Francis Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002;

GRIFFITHS, Martin, Relaţii internaţionale: şcoli, curente, gânditori, Ed Ziua, Bucureşti, 2003;

LOROT, Pascal, Introduction à la Géoéconomie (direction of the work), „Economica”, 1999.LOROT, Pascal, Histoire de la Géopolitique, „Economica”, 1995.LUTTWAK, Edward, The Strategic Balance, New York, 1972.LUTTWAK, Edward, The Political Uses of Sea Power, Baltimore, 1974.STAN, Valentin, România şi eşecul campaniei pentru Vest, Editura Universităţii Bucureşti,

1999.

Bibliografie suplimentară:

ACHAR, Gilbert, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, Bucureşti, Editura Corint, 2002.BUZAN, Barry, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate

internaţională în epoca de după războiul rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000;CLAVAL, Paul, Geopolitică şi geostrategie. Gândirea politică, spaţiul şi teriroriul în secolul

al XX-lea, Bucureşti, Editura Corint, 2001.DUROSELLE, Jean-Baptiste, Istoria relaţiilor internaţionale 1919-1947, vol. I; Istoria

relaţiilor internaţionale 1948-până în zilele noastre, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006;FUKUYAMA, Francis Construcţia statelor. Ordinea mondială în secolul XXI, Filipeştii de

Târg, Editura Antet XX Press, 2004;GUZZINI, Stefano, Realism şi relaţii internaţionale, Ed. Institutul European, Iaşi, 2000;

Ionescu, Mihail E., Regiunea extinsă a Mării Negre. Privire istorică şi evaluare contemporană, în România – NATO, vol. 2, Ploieşti, Editura Printeuro, 2005;

Împreună pentru securitate. O introducere în problematica NATO, Brusselles, NATO Public Diplomacy Division, 2007;

KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, Bucureşti, 2005;KOLODZIEJ, Edward A., Securitatea şi relaţiile internaţionale, Ed. Polirom, Iaşi, 2007;MEARSHEIMER, John J., Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere,

Ed. Antet, Bucureşti, 2001;

2

MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Ed. Polirom, Iaşi, 2007;

NATO today. Building better security and stability for all, Brusselles, NATO Office of Information and Press, 2002;

NATO`s armaments programme. Countering Terrorism, NATO graphics studio, f.a.Năstase, Adrian, NATO Enlargement. Romania and the Southern Dimension of the Alliance, Bucharest, Regia autonomă Monitorul Oficial, 2002.

Noţiuni despre noul NATO: prezentare pentru parteneri, Brussels, NATO Office of Information and Press, f.a.

NYE, Jr., Joseph S., Descifrarea conflictelor internaţionale. Teorie şi istorie, Ed. Antet, Bucureşti, 2005;

Walt, Stephen M., Originile alianţelor, Iaşi, Institutul European, 2008.

3

MARIAN COJOC

- Geopolitics and Geostrategy at the Danube and the Black Sea. Romanian Perceptions (January 1939 – June 1941) pp. 161-174 în „Revista Română de Studii Eurasiatice”, anul VII, nr. 1-2/2011, „Ovidius” University Press, Constanţa, pp. 161-174;

- Remodelarea structurilor organismelor europene dupa 1989. Etapele extinderii Uniunii Europene în Revoluţia din decembrie 1989 şi integrarea europeană a României, Lucrările sesiunii ştiinţifice a IRRD din 21 decembrie 2007, cu prilejul aniversării a 18 ani de la Revoluţia Română din decembrie 1989, coordonator Ion Calafeteanu, Bucuresti, Editura Militară, 2008, pp. 19-40;

- National Identity and European Integration, în 1989- Decisive year in the history of Europe, coordonator Al Oşca, english version, Piteşti, Editura Paralela 45, 2008, pp. 233-237;

- Geopolitical implications of the Soviet presence in the low Danube and the Black Sea Coast area after 23th August 1944, în „Revista Română de Studii Eurasiatice”, anul III, nr. 1-2/2007, „Ovidius” University Press, Constanța, pp.163-169;

- National Minorities in Dobroudja During the First Stage of Communism (1947-1965). A Case Study: the Greeks, the Turks and the Tartars, în Dobrudja: A Cross Cultural Pool. A Multi-Ethnic Space, coordinators: Iolanda Ţighiliu, Marian Cojoc, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2007, pp. 167-198;

4

IDENTIFICAREA CONCEPTELOR FUNDAMENTALE PRIVIND TEORIILE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE (TRI)

1. Propria imagine a unei discipline (genealogia TRI);2. Definirea conceptului de teorie;3. Proiecţia tridimensională:

a. Abordarea ontologică,b. Abordarea epistemologică,c. Abordarea metodologică.

4. Cele cinci direcţii explicative complementare:a. Prezenteism,b. Anistoricism,c. Eurocentrism,d. Anarhofilism/Anarhofilia,e. Stato-centrism.

5. Cele trei perspective teoretice de anvergură-consacrate:a. Viziunea conservatoare,b. Viziunea liberală,c. Viziunea revoluţionară.

În esenţă, teoria reprezintă o reflectare sistematizată, generalizată a unui ansamblu de cunoştinţe şi idei privind domeniile realităţii obiective sau ale conştiinţei sociale (dicţionar).

Dintr-o perspectivă complementară, teoria reprezintă un ansamblu de ipoteze, legi, concepte regăsite într-un sistem logic coerent care descrie şi explică un domeniu al realităţii.

„Teoria trebuie să servească la explicarea unei enigme sau a unui paradox în care există un anumit aspect al comportamentului individual, de grup sau instituţie socială, pentru care nu poate fi găsită o explicaţie simplă (...) Relaţiile Internaţionale au început cu întrebarea încuietoare: de ce statele-naţiuni au continuat să se angajeze în război când era foarte clar că toate câştigurile economice aduse de război nu vor depăşi niciodată costurile economice ale purtării unui război”. (Susan Strange, State şi Pieţe, Londra, 1988; Iaşi, Institutul European, 1997, pp. 17-19)

Funcţiile specifice unei teorii:a. Explicativă,b. Predictivă,c. Sistematizatoare,d. Cognitiv-informativă,e. Prescriptivă.

5

TEORII GEOPOLITICE (DE LA CLASIC LA POSTMODERN)

Conceptul de geopolitică a fost „lansat” de Rudolf Kjellen, într-o prelegere din aprilie 1899, un an mai târziu, apărând lucrarea Indedning till Sveriges geografi. Pentru autor, geopolitica era un capitol al ştiinţei politice, alcătuită din cinci componente:

- topopolitica (topopolitica era în concepţia lui Kjellen, o ştiinţă specială despre aşezarea ţării în cadrul larg al politicii şi – anume studiul vecinilor simpla vecinătate sau complicată, vecinătatea cu statele mari sau mici, distanţele faţă de principalele centre de forţă şi de cultură ale timpului sau de aşezarea propriu-zisă a statului la centru, intermediară sau la margine),

- ecopolitica (analiza statului ca gospodărie), - demopolitica (analiza statului ca neam), - kratopolitica (analiza statului ca formă de guvernământ), - sociopolitica (analiza statului ca societate).

6

Fr. Ratzel (1844-1904) a lansat două concepte de bază în analiza statului: spaţiul (der Raum) şi poziţia (die Lage); prima condiţie în exprimarea unui stat era, potrivit lui Ratzel, mărimea spaţiului şi poziţia geografică privilegiată, microstatismul existând doar pentru avanatjarea megalostatismului; în acest context, autorul a lansat „legile de expansiune a statelor:

1. întinderea lor creşte odată cu progresul culturii proprii;2. întinderea spaţială cât mai mare declanşează alte manifestări aledezvoltării statale;3. unităţile politice cu o însemnătate redusă trebuie asimilate pentrucreşterea continuă a factorului de putere;4. amplasarea frontierei era cea care materializa creşterea forţei şischimbările teritoriale;5. absorbţia regiunilor importante pentru dezvoltarea proprie: bazinefluviale, litoral maritim, teritorii bogate;6. expansiunea teritorială începea prin anexarea unei civilizaţii inferioare;7. îngurgitarea teritorială continuă”.

7

În timp ce şcoala germană a susţinut o geopolitică dinamică, şcoala franceză a fost adepta echilibrului geopolitic, având un caracter defensiv subinţeles. Jaques Ancel în lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936, Paris), a afirmat că termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decât geografia politică, teoreticienii geopoliticii germane ne depăşind stadiul cercetării lui Ratzel.

Paul Vidal de la Blanche (1843-1918) a avut un rol decisiv în conturarea termenului de geografie umană care definea interacţiunea omului cu spaţiul geografic; diversitatea peisajului şi transformările omeneşti imprima spaţiului o gamă diferită de reacţii; teoria geografică vidaliană a impus conceptul de alegere, care înlătura Raumsinn-ul ratzelian, oferind o modalitate de înţelegere a termenilor determinare - alegere umană.

Cea care a subliniat foarte mult importanţa mării în devenirea unui stat ca factor de putere mondial, a fost şcoala geopolitică anglo-saxonă prin reprezentanţii săi. Alfred Thayer Mahan, amiral al Statelor Unite ale Americii la sfârşitul secolului al-XIX-lea, în lucrarea The interest of America in Sea Power (1897), ierarhiza puterile lumii în funcţie de modul în care acestea stăpânesc mările, geopolitica, urmărind potrivit autorului, „valoarea strategică a poziţiei geografice” a unui stat, „poziţia geografică limitrofă pe o întindere însemnată cu Oceanul Planetar şi absenţa unor vecini puternici”. Pentru Mahan, puterea maritimă era marcată de şase elemente caracteristice: poziţia geografică, extinderea teritorială, configuraţia fizică, numărul populaţiei, mentalitatea, formele de guvernământ;

Caracterul complex al puterii maritime a fost subliniat si de amiralul englez Herbert Richmond (1873-1946), în lucrările Puterea navală şi oamenii de stat, Flota ca instrument de politică;

Viceamiral Wegener, amiral Castex, amiral Pierre Barjot, Pierre Lacoste au amplasat la baza puterii maritime trei grupe de factori: poziţia geografică favorabilă, resursele naturale, factorii politici.

Cel care a accentuat rolul geostrategiei ca fundament geopolitic a fost Halford J. Mackinder (1861-1942) care a lansat termenul de regiune pivot (Pivot Area) ce desemna vasta zonă euro-asiatică, teritoriul ce va ajunge în timp să fie stăpânit de Rusia, care a înlocuit Imperiul Mongol iar presiunea continuă exercitată de ea asupra ţărilor vecine este asemănată de autor, cu raidurilor centrifuge ale popoarelor de stepă. Tot Mackinder în lucrarea Democratic ideals and reality (1919), a plasat Rusia în hertland - ul insulei mondiale ce desemna masa continentală euro-asiatică la marginea ei situându-se popoarele maritime cu reale calităţi novatoare (nu trebuie să surprindă teoria lui Mackinder dacă ţinem cont că era englez-n.n.) în timp ce heartland-ul este ocupat dejpopoare cu un grad de civilizaţie redus, în cazul nostru Rusia, care încerca să forţeze ieşirea la mare. Zona centrală a „insulei mondiale” era definită de teoreticianul englez de ţinutul arctic, Asia centrală, Marea Baltică şi Marea Neagră reprezentând cea mai mare fortăreaţă a lumii.

Nicholas Spykman a introdus termenul de rimland care desemna regiunea de margine a heartland-ului, spaţiul de o reală importanţă geostrategică.

8

Teoreticienii geopoliticii româneşti (A.Golopenţia, Simion Mehedinţi, I. Gonea, M. Popa Vereş) au încercat să explice rolul şi locul statului român în cadrul politicii mondiale, constatându-se o aplecare spre analiza termenului de geopolitică impus de Kjellen. Pentru Anton Golopenţia, geopolitica era în primul rând cercetare, având ca obiect potenţialitatea statelor în funcţie de teritoriu, neam, populaţie, economie, structură socială, cultură, rolul ei fiind informativ.

La rândul său, Simion Mehedinţi a delimitat existenţa a trei etape în demersurile umanităţii pentru cucerirea spaţiului geografic, faza oceanică fiind una dintre ele. Importanţa ieşiriii la mare potrivit autorului, este deosebită deoarece statul care va putea stăpâni apa, va domina întreg comerţul mondial prin controlarea comunicaţiilor maritime.

În aceeaşi ordine de idei, I. Bălănescu aprecia importanţa mării sub trei aspecte:ca rezervor de bogăţii naturale, reţea infinită de drumuri maritime, teatru de operaţiuni maritime în conflictele dintre popoare, puterea maritimă însumând totalitatea mijloacelor prin care un stat îşi exercită drepturile sale proprii pentru exploatarea mării în vederea obţinerii a cât mai multor foloase economice, politice şi militare. Ea variază în funcţie de situaţia geografică sau de modul în care este valorificată capacitatea proprie.

Astăzi, potrivit lui Pierre Gallois, geopolitica este mai mult preocupată de administrarea politică a teritoriului, aşa cum este el organizat, decât de deplasarea frontierelor, în timp ce geostrategia presupune o delimitare strictă, termenul având o utilizare esenţialmente militară, în raport cu forţa sau cu ideea întrebuinţării ei; totuşi, atât geopolitica cât şi geostrategia deşi includ războiul, nu se limitează la acesta, diplomaţia fiind cealaltă componentă semnificativă.

Analizând geografia, geopolitica şi geostrategia, ca şi câmpuri disciplinare distincte, Christian Daudel le-a diferenţiat în funcţie de paradigma iniţială, logica intelectuală, problematica funcţională şi finalităţi, în privinţa paradigmei iniţiale, pentru geografie, teoreticianul francez, a numit localizările şi diferenţierile spaţiale, pentru

9

geopolitică-sistemele socio-politice, iar pentru geostrategie-conflictele; logica poate defini cei trei termeni astfel: cultural şi literar- geografia, diplomatic (juridic şi socio-economic)-geopolitica şi prin manevrele de forţă-geostrategia; problematica funcţională conturează potrivit lui Daudel, teritoriul (geografîa), acţiunile politice şi relaţiile dintre cei ce le stabilesc (geopolitica) cât şi planificarea acţiunilor strategice (geostrategia); finalitatea este diferită în funcţie de disciplină- pentru geografie, conservarea şi amenajarea teritoriului, situaţia politică la nivel mondial-geopolitica şi securitatea pentru geostrategie.

Saul Cohen, fost preşedinte al Asociaţiei Geografilor Americani, susţine că astăzi lumea este dispusă într-o ierarhie geopolitică ale cărei elemente sunt: spaţiile geografice globale (realms), regiunile, naţiunile-state şi unităţile subnaţionale; potrivit acestuia ar exista două spaţii globale: maritim şi continental; cel maritim este deschis schimburilor comerciale şi, în general, idii de schimb, iar cel continetal este orientat către sine; fiecare spaţiu global conţine câteva regiuni distincte, astfel că în zona maritimă el distinge America de Nord şi zona caraibiană, Europa maritimă şi Maghrebul, Asia de coastă şi Africa subsahariană (America de Sud, Africa şi Asia de Sud se întind în afara acestor zone globale, formând ceea ce Cohen a numit „a patra sferă de marginalitate”); o altă expresie introdusă de Cogen este cea a „zonelor aflate sub presiune geopolitică” (shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la întâlnirea dintre spaţiile mari – continentale şi maritime; „zonele aflate sub presiune geopolitică” sunt sub influenţa marilor spaţii, pot fi atrase de o parte sau de alte, sau pot rămâne divizate (divizarea spaţiilor), ca urmare a intereselor atât de diverse (politic, economic, cultural, religios) dintr-o anumită zonă; astfel de zone sunt identificate de Cohen în Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu (aici Cohen aminteşte puterile regionale: Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria, Turcia, zona putând evolua tot către spaţiul maritim, îndeosebi după colapsul URSS); o altă expresie introdusă de Cohen este şi cea de poartă de trecere (gateway) dintre regiuni; acestea sunt zone distincte din punct de vedere cultural şi istoric, iar din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decât zonele din jur; statele situate în aceste zone (regiuni) sunt, îndeosebi, ca întindere şi populaţie, mici sau medii, dar geografic, asemenea spaţii leagă două căi comerciale importante, deseori maritime, jucând un rol integrator între regiuni; cea mai importantă poartă de trecere, potrivit lui Cohen, este reprezentată de grupul de ţări central şi est-europene care asigură legătura între Marea Baltică şi Marea Adriatică, aflate între cele două spaţii, maritim şi continental; alte regiuni importante pentru definirea porţilor de trecere ar fi: zona caraibiană (punct de legătură între America de Nord şi de Sud), zona din Orientul Mijlociu care face legătura între Marea Mediterană şi Marea Roşie, Hong Kong.

10

PROIECŢII TEORETICE PRIVIND PACEA ŞI RĂZBOIUL

Cele două concepte antinomice au un rol esenţial din perspectivă teoretică pentru înţelegerea evoluţiei RI din antichitate până astăzi. Din această perspectivă, interpretările vizând fenomenul în sine, sunt ancorate implicit în ceea ce generic numim programarea genetică a speciei umane, mai exact dimensiunea atavică, manifestarea agresivă, lupta pentru o anume existenţă pentru resurse şi nu în ultimul rând, înţelegerea resorturilor pulsional – psihice colective în raport cu înclinaţia spre temporizare spre paşnic la nivelul evoluţiei generale a societăţii umane. În RI se poate vorbi de adevărate tradiţii de abordare de la clasic la modern şi, neîndoielnic, post-modern.

La începutul anilor 60 (sec. XX), David Singer şi Melvin Small au dezvoltat proiectul intitulat Correlates of War Project, un proiect behaviorist ce urmărea colectarea datelor referitoare la mulţimea şi varietatea războaielor în istoria umanităţii.

La începutul anilor 70, proiectul a fost lărgit, contribuţii importante având în această direcţie Russell Leng – Behavioral correlates of War.

Se poate vorbi, aşadar, de:a. teorii privind războiul clasic,b. teorii moderne dedicate războiului.Acestora, în oglindă putem spune, li se pot alătura teoriile privind pacea democratică şi

dimensiunile acesteia în etapa post-modernstă. În primul caz, esenţiale sunt contribuţiile lui Tucidide, Machiavelli, Thomas Hobbes, J. J.

Rouseau, Karl von Klausewitz, Keneth Waltz, John Marsheimer. În cazul proiecţiilor moderne din perspectiva teoretică dedicate războiului, sunt de reţinut:

a. teoria tranziţiei puterii (a lui A.F.K. Organski),b. teoria stabilităţii hegemonice (Robert Gilpin, Paul Kenedi, George Modelski, John Vasquez

etc). Remarcabile sunt analizele teoretice ale lui Robert Jackson, Michael Carver, John Lafinn,

Robert Jervis, Kalevi Holsti, Mari Kaldor, Edward Luttwak, Robert Kaplan şi Lawrence Friedman pentru ceea ce înseamnă în ultimă instanţă, evoluţia conflictelor atipice, asimetrice vizând inclusiv actorii/adversarii non-statali.

11

TEORIA ALIANŢELOR

Alianţa reprezimtă „o promisiune de asistenţă reciprocă militară între două ori mai multe state suverane” (Arnold Wolfers, Alliances, în „International Encyclopedie of Social Science”, New York, 1968, p. 268); alianţele implică o colaborare militară, ceea ce le distinge de cele fără un astfel de atribut, colaborări ori asocieri cu caracter economic sau politic – împotriva unui terţ, deosebindu-se de organizaţiile de securitate colectivă (Liga Naţiunilor) sau de asocierile dintre organizaţii guvernamentale;

În perioada post Război Rece, s-a constatat că într-un sistem multipolar apar două dileme ale alianţei – una opusă celeilalte – care împiedică funcţionarea „balanţei de putere”: prima este dilema „reacţiei în lanţ”, pe care K. Waltz o ilustrează cu situaţia dinaintea Primului Război Mondial, iar a doua dilemă este cea numită „împovărare a aliatului” (buck-passing) prin care statele încearcă să paseze asupra aliaţilor costurile compensării eventualului inamic, în scopul de a avea o şi mai mare libertate de acţiune. În teoretizarea alianţelor în relaţiile internaţionale s-a trecut la aplicarea teoriei jocurilor cu „n” factori: greutatea, câştigul, coaliţia, beneficiul;

12

REALISMUL

În esenţă, în viziunea lui Colin Elman, realismul ar cuprinde şase proiecţii teoretice cu impact deosebit asupra evoluţiei Relaţiilor Internaţionale în ansamblu şi în mod special, asupra studiilor de securitate:

- Realismul clasic, - Neorealismul,- Interpretarea „rise and fall”,- Realismul neoclasic,- Realismul structural ofensiv,- Realismul structural defensiv (pe larg în Colin Elman, Realism în vol. Security Studies, by Paul

D. Willialms, 2008).Reprezentanţi: Raymond Aron, Edward Hallett Carr, Robert Gilpin, John Herz, George Kennan,

Henry Kissinger, Stephen Krasner, Hans Morgenthau, Susan Strange, Kenneth Waltz: - separă relaţiile internaţionale de arena realităţilor politice interne din fiecare stat; obiectivul

realismului politic este apărarea integrităţii teritoriale şi independenţei politice prin respectarea şi aplicarea balansului de putere; balansul de putere reprezintă un vector important pentru predicţia comportamentului statelor din arena internaţională; gruparea statelor se face astfel încât să se poată evita preoponderenţa de putere a unora sau unuia; pus în aplicare, realismul are la bază capacitatea militară a unui stat precum şi potenţa ştiinţificului; realismul relaţiilor internaţionale prezintă două forme de exprimare:

- realiştii consideră că sistemul internaţional este anarhic, iar relaţiile internaţionale pot fi cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care puterea este distribuită între state, în ciuda egalităţii legale formale, distribuţia inegală a puterii înseamnă că arena relaţiilor internaţionale este o formă a „politicii de putere" (power politics)Relaţiile Internaţionale reprezintă un domeniu al necesităţii (statele trebuie să obţină putere

pentru a supravieţui într-un mediu competitiv) şi al continuităţii în timp; când realiştii analizează schimbarea în sistemul relaţiilor internaţionale, ei se concentrează asupra schimbărilor echilibrului de putere dintre state şi tind să nu ţină cont de posibilitatea unei schimbări fundamentale în dinamica sistemului; adepţii acestei teorii subscriu acestor ipoteze de bază când explorează următoarele probleme:

o sursele principale ale stabilităţii şi instabilităţii în sistemul relaţiilor internaţionale; o perceperea echilibrului de putere real şi dezirabil între state; o „comportamentul” marilor puteri unele faţă de celelalte şi faţă de statele mai slabe;o sursele şi dinamica schimbărilor contemporane în echilibrul de putere.

Realismul s-a dezvoltat ca reacţie la tradiţia liberală, pe care realiştii au numit-o idealism, şi care pune accent pe dreptul internaţional, moralitate şi organizaţiile internaţionale, nu numai pe putere, ca element-cheie al evenimentelor internaţionale. Idealiştii consideră că natura umană este în mod fundamental bună. Cu obiceiuri bune, educaţie şi structurile internaţionale potrivite, natura umană poate deveni baza unor relaţii internaţionale cooperante şi pacifiste- afirmaţii care le-au adus opoziţie şi ironie din partea realiştilor. Realiştii tind să trateze puterea politică drept separată şi predominând asupra moralităţii, ideologiei şi altor aspecte ale vieţii sociale şi economice. Pentru realişti, nu contează prea mult ideologiile, nici religiile sau alţi factori culturali prin care statul îşi poate justifica acţiunile.

Edward Hallett Carr:- este cunoscut prin lucrarea The Twenty Years' Crisis (1946), în care autorul combină

o critică tranşantă la adresa diplomaţiei occidentale dintre cele două războaie mondiale cu un cadru de analiză solid; lucrările lui Carr au contribuit la instituirea termenilor în care a fost discutată teoria internaţională în secolul al XX-lea, mai precis ca dezbatere continuă între realişti şi idealişti;

13

- s-a născut în 1892 (a murit în anul 1982) şi a absolvit Universitatea Cambridge ca şef de promoţie, însă primul război mondial i-a întrerupt studiile; s-a angajat în Serviciul diplomatic şi a fost prezent la Conferinţa de Pace de la Paris de la sfârşitul primului război mondial; în 1936 a fost numit profesor la University College of Wales din Aberystwyth, unde a predat politică internaţională; când a izbucnit cel de-al doilea război mondial, a devenit editor adjunct la „The Times” din Londra; s-a întors la Cambridge în 1953, unde a rămas pentru a se apleca asupra istoriei Uniunii Sovietice;

- în lucrarea The Twenty Years' Crisis, Carr s-a angajat într-o critică susţinută la adresa gândirii utopice care a dominat gândirea intelectuală şi practica diplomatică occidentală din perioada dintre cele două războaie mondiale;

- studiul relaţiilor internaţionale, susţine el, era prea mult influenţat de un set de idei care erau produse ale unui anumit echilibru de putere, în care Marea Britanic a jucat un rol dominant; astfel, studiul relaţiilor internaţionale a fost dedicat efortului de a produce pacea la nivel internaţional pe baza unor norme şi principii care de fapt erau limitate la experienţa istorică a politicii şi economiei interne din Marea Britanic şi nu puteau fi puse în aplicare la nivel internaţional într-o lume divizată în state diferite atât sub aspectul puterii cât şi al poziţiei faţă de ststu quo-ul internaţional; de asemenea, credinţa şi oprtimismul în securitatea colectivă, ca de altfel, şi crearea Ligii Naţiunilor, au avut la bază o ipoteză eronată potrivit căreia toate marile puteri erau mulţumite cu statu-quo-ul teritorial şi politic; având în vedere că pe arena internaţională, statele suverane dispuneau de puteri inegale, acest fapt a devenit anacronic; din acest punct de vedere, conflictele dintre state nu sunt doar o consecinţă a eşecului de a se înţelege intre ele, ci rezultatul inevitabil al unor aspiraţii incompatibile; astfel, antiteza dintre utopie şi realitate, ce aparţin unor planuri diferite, a fost identificată de Carr cu o serie de dihotomii, pe care autorul le postulează ca fiind voinţa liberă contra determinismului; concentrându-şi efortul asupra analizei istoriei Uniunii Sovietice, Carr a susţinut că teama americanilo de agresiunea sovietică faţă de Europa Occidentală, era exagerată: „Soarte lumii occidentale va depinde de capacitatea sa de a răspunde provocărilor Uniunii Sovietice printr-o căutare încununată de succes a unor forme de acţiune socială şi economică în care tot ce este valabil în tradiţiile individualiste şi democratice să poată fi aplicat la problemele civilizaţiei de masă”.

Raymond Aron:- nascut la Paris în 1905 (1905-1983); a urmat cursurile de la Ecole Normale

Superieure;- în domeniul relaţiilor internaţionale, Aron este cunoscut prin lucrarea Paix et guerre

(1966); în ceea ce priveşte studiul relaţiilor internaţionale, Aron a fost inspirat de lucrările lui Hobbes şi Clausewitz, împărtăşind viziunea realistă cu privire la existenţa unei diferenţe fundamentale între relaţiile interne şi internaţionale;

- potrivit autorului menţionat, politica externă este constituită din comportamentul diplomatico-strategic, iar relaţiile internaţionale se desfăşoară în umbra războiului, care devine o legitimare a violenţei pentru asigurarea scopurilor tuturor statelor;

- în Paix et guerre, Aron defineşte relaţiile internaţionale ca fiind: „relaţii între unităţi politice care pretind fiecare dreptul de a-şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în privinţa deciziei de a lupta sau de a nu lupta”;

- statele, ca actori ai scenei internaţionale, se influenţează unele pe altele, în funcţie de:o epocile istorice,o constrângerile materiale ale spaţiului (geografia), populaţia (demografia), resursele

(economia),o factorii morali, teoria internaţională având drept scop îmbinarea celor trei categorii.

14

Robert Gilpin:- lucrări importante: Scientists and National Policy-Making, Columbia University

Press, New York, 1964; France in the Age of the Scicntiflc State, Princeton Univcrsity Press, Princeton, New Jersey, 1968; The Politics of Transnational Economic Relations, în „International Organization”, nr. 25, 1971, pp. 398-419; US Power and the Multinational Corporation: The Political Economy of Direct Foreign Investment, Basic Books, New York, 1975; Three Models of the Future, în „International Organization”, nr. 29, 1975, pp. 30-67; Economic Interdependence and National Security in Historical Perspective, în Klaus Knorr şi Frank N. Trager (ed.), Economic Issues and National Security, Regents Press of Kansas, Lawrence, Kansas, 1977, pp. 19-66; War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981; The Richness of the Tradition of Political Realism, în „International Organization”, nr. 38, 1984, pp. 287-30; The Political Economv of International Relations, Princeton University Press, Princeton, New Jersey, 1987; The Theory of Hegemonie War, în „Journal of Interdisciplinary History”, nr. 18, 1988, pp. 591-613; The Cycle of Great Powers: Has It Finally Been Broken?, în Geir Lundestad (ed.), The Fall of Great Powers: Peace, Stability and Legitimacy, Scandinavian University Press, Oslo, 1994;

John Hertz:

- „realist” cu rezerve (se consideră „liberalist realist”); s-a născut în anul 1908, în Germania, unde a şi studiat (Koln); în Elveţia a urmat cursuri de relaţii internaţionale; a predat la Columbia, New York; a lucrat pentru Biroul de Afaceri Strategice şi Departamentul de Stat din SUA;

- în lucrarea Political Realism and Political Idealism, Herz încearcă să urmeze o linie de mijloc între realism şi idealism; autorul defineşte realismul drept un curent care „ia în considerare implicaţiile din viaţa politică ale factorilor de putere şi de securitate, inerenţi societăţii umane”; Herz nu vede în „factorii de putere” caracteristicile permanente ale naturii;

- autorul aduce în prim-plan „dilema securităţii” (security dilemma);- în lucrarea International Politics in the Atomic Age, Herz şi-a afirmat punctul de

vedere cu privire la ascensiunea, şi, deci, colapsul, statelor, precum şi permeabilitatea suveranităţii acestora; pornind de la aceste teorii, Hertz analizează apariţia statelor, evoluţia şi situaţia Războiului Rece, fiind nemulţumit de politica SUA din anii 80;

- Hertz nu crede că sfârşitul Războiului Rece trebuie să aducă mulţumire în cadrul relaţiilor internaţionale, deoarece acesta s-a sfârşit datorită neputinţei uneia dintre marile puteri de a se menţine în centrul arenei internaţionale; Războiul Rece a lăsat, însă, proliferarea nucleară precum şi alte temeri care încă mai sunt cunoscute; în fapt, „etica supravieţuirii” nu a înlocuit „parohialismul regional” în relaţiile internaţionale.

George Kennan:- s-a născut în anul 1904, la Wisconsin, fiind cunoscut pentru contribuţia sa la politica

externă a SUA din timpul Războiului Rece (în anii 1944-1946 a fost trimis, de preşedintele SUA, la Moscova);

- a devenit cunoscut în SUA, după ce a semnat în „Foreign Affairs”, în anul 1947, sub pseudonimul Mr. X, un articol centrat pe o analiză detaliată a „surselor comporatamentului sovietic”; avertismentele lui Kennan cu privire la tendinţele expansioniste ale URSS şi nevoia de a o „îngrădi” (contain) a dus la numirea sa în fruntea Echipei de Planificare Politică din cadrul Departamentului de Stat al SUA;

15

- la sfârşitul anilor 40, Kennan a susţinut că stabilitatea internaţională depinde de recrearea ordinii multipolare care a precedat războiul mondial, Statele Unite având datoria de a susţine Europa şi Japonia în a deveni mari puteri pentru a putea balansa politica URSS; în acest mod, nu doar un stat s-ar fi aflat în luptă cu URSS, ci mai mulţi actori, deoarece un singur lider politic duce la lipsa de moderaţie în arena internaţională;

- la mijlocul anilor 60, Kennan a fost un aspru critic al politicii externe americane în Vietnam, fiind un susţinător al politicii de mână forte (strongpoint), opusă apărării de perimetru; în anul 1967 Kennan a afirmat că Vietnamul nu era vital pentru interesele strategice ale SUA şi că prestigiul ţării nu ar fi fost afectat dacă s-ar fi retras din conflict.

Henry Kissinger:- lucrări importante: Nuclear Weapons and Foreign Policy, Harper, New York, 1957;

A World Restored: Metternich, Castlereagh and the Problems of Peace, 1812-22, Weidenfield&Nicholson, Londra, 1957; The Necessity for Choice: Prospects of American Foreign Policy, Harper, New York, 1961; The Troubled Partnership: A Re-appraisal of the Atlantic Alliance, McGraw-Hill, New York, 1965; American Foreign Policy: Three Essays, Weidenfeld&Nicholson, Londra, 1969; White Home Years, Little, Brown, Boston, 1979; Years of Upheaval, Little, Brown, Boston, 1982; Observations: Selected Speeches and Essays, 1982-1984, Michael Joseph, Londra, 1985; Diplomacy, Simon&Schuster, New York, 1994;

- născut în Germania în anul 1923, familia sa ajungând în SUA în anul 1932, din cauza persecuţiilor naziste; în cel de-al doilea război mondial, Kissinger a făcut parte din Serviciul de Contrainformaţii al armatei americane; a fost secretar de stat al SUA între anii 1973-1977; consilier pe probleme de securitate naţională al preşedintelui Nixon; „arhitectul şef” al destinderii, al politicii SUA faţă de China şi al politicii din Orientul Mijlociu;

- a încercat să critice şi să reformuleze, potrivit părerilor proprii, atitudinea americană tradiţionalistă în cadrul relaţiilor internaţionale; abordarea sa se bazează pe tradiţia diplomatică europeană – realpolitik – din sec. XVIII-XX, bazată pe două idei centrale: conceptul de raison d,Etat, potrivit căreia interesul statului justifică folosirea de mijloace externe care ar putea părea de neconceput într-un sistem politic intern ordonat; cea de-a doua idee pornind de la datoria omului de stat care trebuie să manipulezeechilibrul de putere pentru menţinerea ordinii internaţionale, în care nici un stat să nu domine pe celelalte;

- acceptă opinia conform căreia relaţiile internaţionale se petrec într-un spaţiu ce nu dispune de o autoritate centrală care să arbitreze conflictele de interese şi valori, iar cum inegalitatea există între state, relaţiile internaţionale iau forma luptei pentru putere; lupta poate fi controlată, dacă marile puteri sunt conduse de indivizi care produc o ordine legitimă (rolul liderului în cadrul relaţiilor internaţionale).

Stephen Krasner:- membru al Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard; din 1981 a

predat cursul de Relaţii internaţionale la Universitatea Stanford; editor al revistei „International Organization” (1987-1992); asociat al Academiei de Arte şi Ştiinţe;

- într-o perioadă în care realismul era aspru criticat, opera lui Krasner a dus la renaşterea paradigmei realiste; alături de Waltz, Gilpin, lucrările lui Krasner au contribuit la studiul economiei politice internaţionale, convingându-i pe câţiva liberali să îşi prezinte lucrările mai mult ca o modificae a realismului structural decât ca un atac direct la ipotezele sale esenţiale:

16

o „Realismul este o teorie despre politica internaţională. Este un efort de a explica atât comportamentul statelor individuale, cât şi caracteristicile sistemului internaţional ca întreg. Axioma ontologică a realismului etse că statele suverane sunt componente constitutive ale sistemului internaţional. Suveranitatea reeprezintă o ordine politică bazată pe control naţional. Sistemul internaţional este anarhic. Este un sistem care se autosusţine. Nu există o autoritate supremă care să poată constrânge sau canaliza comportamentul statelor. Statele suverane sunt actori raţionali şi interesaţi, dacă nu chiar preocupaţi exclusiv să obţină câştiguri relative deoarece trebuie să funcţioneze într-un mediu anarhic în care securitatea şi bunăstarea lor se bazează în cele din urmă pe capacitatea de mobilizare a resurselor proprii în faţa ameninţărilor externe”;

o articolul său Power and the Structure of International Trade (1976) „a definit agenda economiei politice internaţionale” (R. Keohane); în fapt, argumentul lui Krasner a fost o încercare de a explica variaţia în „deschiderea” economiei mondiale, concentrându-se asupra comerţului drept criteriu de deschidere/închidere măsurat prin nivelul tarifelor dintre state ca proporţie dintre produsul naţional brut şi prin gradul în care este concentrat la nivel regional; pe baza analizei datelor empirice, Krasner a formulat o serie de ipoteze pe care le explică apelând la abordarea realistă; a susţinut că perioadele de deschidere din economia mondială se corelează cu perioade dominate în mod clar de un singur stat: sec. XIX- Marea Britanie, SUA – 1945-1960 - în consecinţă, nivelul de deschidere este dependent de distribuţia puterii între state; interdependenţa economică este subordonată echilibrului de putere economică şi politică dintre state.

Hans Morgenthau:

- lucrări principale: Scientific Man versus Power Politics, Chicago University Press, Chocago, 1946; Politics Among Nţilions: The Struggle for Power and Peacc, Alfred Knopf, New York. 1948; Defence of the National Interest: A Critical Examination of American Foreign Policy, Alfred Knopf, New York, 1951; Dilemmas of Politics, University of Chicago Press, Chicago, 1958; The Purpose of American Politics, Alfred Knopf, New York, 1960; Politics in the Twentieth Century (trei volume), University of Chicago Press, Chicago, 1962; The Crossroad Papers: A Look into the American Fnture, W. W. Norton, New York, 1965; Vietnam and the United States, Public Affairs Press, Washington DC, 1965; A New Foreign Policy for the United States, Pali Mall Press, Londra, 1969; Truth and Power: Essays of a Decade, 1960-1970, Praeger, New York, 1970; Science: Servant or Master?, W. W. Norton, New York, 1972;

- a fost supranumit „papa relaţiilor internaţionale”; evreu născut în Germania (1904-1980), a studiat la Frankfurt şi Munchen, specializându-se în drept şi diplomaţie; a predat la începutul anilor 30 (sec. XX) la Universitatea din Geneva, a lucrat şi în Spania, părăsind Europa pentru SUA, când Hitler şi-a consolidat puterea în Germania; a predat la Brooklyn College, Universitatea din Kansas City, City College din New York, New School for Social Research din New York; a lucrat şi pentru guvenul SUA (consultant pentru planificare politică din cadrul Departamentului de Stat la sfârşitul anilor 40), apoi consilier la Pentagon (anii 60);

- alături de Kennan, Carr, Morgenthau este amintit ca unul dintre autorii care au încercat să construiască o teorie cuprinzătoare a „politicii de putere” pornind de la bazele filosofice ale principiilor realiste despre natura umană, esenţa politicii, echilibrul de putere şi rolul eticii în politica externă;

- ca teoretician al realismului, Morgenthau a devenit cunoscut la sfârşitul anilor 40 şi începutul anilor 50, după publicarea lucrării Scientific Man versus Power Politics

17

(1946), lucrare ce reprezintă cea mai sitematică expunere a unei filosofii realiste şi constituie o critică incisivă a ceea ce el numea „liberalismul raţional”; Morgenthau consideră că întreaga politică este o luptă pentru putere, deoarece ceea ce el numeşte „omul politic” este o creatură egoistă prin naştere; natura umană are trei dimensiuni – biologică, raţională şi spirituală – deşi recunoaşte că cele trei se combină pentru a determina comportamentul uman, autorul se concentrează asupra „voinţei de putere” ca eşlement caracteristic, principal al politicii;

- analiza pe care o face Morgenthau politicii internaţionale a relevat faptul că speranţa de „a o îmblânzi” prin dezermare sau stabilirea de corpuri parlamentare internaţionale este un exemplu de naivitate;

- pentru Morgenthau, teoria internaţională are funcţia de a descoperi condiţiile de pace şi de război şi, pe baza examinării amănunţite a istoriei, de a identifica tiparele lor de continuitate şi schimbare;

- lucrarea Politics Among Nations (1948) a rămas cea mai sistematică încercare de a adopta principii realiste în construirea unei teorii empirice de politică internaţională; deşi a susţinut că teoria sa este aplicabilă tuturor statelo, Morgenthau s-a concentrat asupra celui mai puternic dintre ele, afirmând că doar marile puteri determină caracterul politicii internaţionale în fiecare perioadă a istoriei;

- pe baza interpretării datelor istorice, Morgenthau a descoperit că toate politicile externe tind să se conformeze unuia dintre următoarele trei tipare de activitate: menţinerea echilibrului de putere, imperialismul şi ceea ce el a numit – politica prestigiului (impresionarea altor state cu mărimea puterii unui stat).

Susan Strange:- un realist neconvenţional, se prezintă drept „un nou realist în subdomeniul economiei

politice internaţionale (EPI); - s-a născut în 1923; a absolvit London School of Economics; a lucrat ca ziaristă la

„The Economist” iar în anul 1946 a fost corespondent la Washinton pentru „The Observer”; din anul 1948 a predat la University College din Londra; cercetător la Institutul Regal de Politică Externă de la Chantham House; din 1978 a revenit la London School of Economics, ca profesor de relaţii internaţionale; a creat filiala britanică a International Studies Association; a lucrat la European University Institute din Florenţa; în 1993 s-a angajat la Universitatea Warwich; a încetat din viaţă în anul 1998;

- în anii 70, Strange a condus valul de critici care îi acuzau pe cercetătorii din domeniul relaţiilor internaţionale că ignorau modul în care forţele economice alterau politica tradiţională a puterii şi a criticat pe economişti pentru că se bazau prea mult pe calcule abstracte în determinarea acţiunilor politico-economice;

- a dezvoltat teoria puterii structurale ca un concept al EPI care le poate permite cercetătorilor să împace economia şi politica: puterea structurală „conferă puterea de a decide cum vor fi făcute lucrurile, puterea de a modela tipare pentru relaţiile dintre state, dintre state şi popoare sau dintre state şi corporaţii. Puterea relativă a fiecărei părţiu incluse în această relaţie este mai mare sau mai mică, în măsura în care determină structura care înconjoară relaţia”;

Kenneth Waltz:- s-a născut în anul 1924; a absolvit Universitatea din Columbia; profesor de ştiinţe

politice la Berkeley;- Theory of International Politics (1979) a fost o aspră critică adusă neorealismului;

18

- Ideea centrală a lui Waltz este că dominaţia superputerilor este cea mai bună garanţie a ordinii şi stabilităţii în politica mondială, reafirmând importanţa statului ca actor în arena internaţională; de asemenea, a afirmat că o structură bipolară, dominată de două mari supraputeri, este mai stabilă decât o structură multipolară dominată de trei, patru sau chiar mai multe puteri;

- A afirmat că există diferenţe izbitoare între bipolaritate şi multipolaritate în termeni de comportament strategic – în cazul multipolarităţii, statele se bazează pe alianţe pentru menţinerea securităţii, instabilitatea fiind inerentă deoarece „există prea multe puteri pentru a permite oricăreia dintre ele să tragă linii clare şi rigide între aliaţi şi adversari”; inegalitatea dintre superputeri şi celelalte state face ca ameninţarea să fie mai uşor de identificat şi permite atât Uniunii Sovietice cât şi SUA să menţină echilibrul central pe forţele proprii, nu pe alianţe.

19

LIBERALISMUL

Reprezentanţi: Norman Angell, Charles Beitz, Michael Doyle, Francis Fukuyama, David Held, John Hobson, Stanley Hoffman, Richard Rosecrance, Woodrow Wilson, Alfred Zimmer.

- liberalii consideră relaţiile internaţionale ca o posibilă sursă de progres şi transformare teleologică; punând libertatea individuală mai presus de orice, considerând că statul se cuvine să fie oprit de la acţiuni de natură a o submina;

- pe plan intern, puterea statului liberal constituţional este limitată de răspunderea sa democratică faţă de propriii cetăţeni, de nevoia de a respecta cerinţele economiei de piaţă şi normele de drept; liberalii consideră că, în ciuda dificultăţilor pe care le presupune transferul acestor constrângeri la nivel internaţional, ele trebuie instituite pentru a promova stabilitatea atât în raporturile dintre statele suverane, cât şi în interiorul acestora;

- liberalismul (reprezentat de Norman Angell, Woodrow Wilson şi Alfred Zimmern) a fost subapreciat şi considerat o formă de idealism sau utopism de către autoproclamaţii realişti ai vremii;

- prăbuşirea Uniunii Sovietice, şi deci a comunismului drept concurent global al capitalismului, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfârşitul secolului al XX-lea, prilejul de a afirma tradiţia intelectuală şi importanţa liberalismului; deşi unele tendinţe contemporane par a confirma teoriile „idealiştilor", liberalismul trebuie să răspundă la noi provocări, pe măsură ce forţele capitalismului global subminează aparenta victorie a democraţiei liberale, la sfârşitul Războiului Rece.

În centrul abordărilor liberale se află un concept de raţionalitate care diferă în mod clar de conceptul realist. Realiştii văd raţionalitatea ca o încercare a actorilor individuali de a-şi maximiza propriile interese pe termen scurt. Liberalii sunt de părere că actorii raţionali sunt capabili de a renunţa la interesele individuale pe termen scurt pentru a încuraja bunăstarea pe termen lung a comunităţii. Liberalii susţin că prin comerţ bogăţia, cooperarea şi bunăstarea globală sunt avantajate conflictele devenind mai puţin probabile pe termen lung, deoarece guvernele nu vor dori să distrugă nici un proces care contribuie la creşterea avuţiei ţării lor.

20

NEOLIBERALISMUL

- reprezentaţi: Jeremie Bentham (1748-1832), John Stuart Mill (1806-1873);- Bentham a considerat că interesul general este primordial în cazul unui conflict între

acesta şi interesul individual, statului revenindu-i misiunea de a face, prin educaţie şi constrângere, să predomine interesul general;

- Mill a subliniat că statul trebuie să intervină în viaţa economică şi socială iar prin garanţii legale şi măsuri penale să împiedice „zdrobirea celor slabi”;

- John Maynard Keynes (1883-1946) a susţinut legitimarea intervenţiei statului în societate prin teza reglării sociale de către un stat care corijează ordinea spontană generată de economia spontană dar şi protecţia indivizilor defavorizaţi prin măsuri etatiste; în concepţia lui Keynes, statul, în calitate de principal instrument în orientarea economică, poate provoca creşterea locurilor de muncă, redistribuind veniturile prin sistemul de impozite (statul providenţă; la mijlocul sec. al XIX-lea, în Germania s-a conturat ceea ce s-a numit statul bunăstării sociale – welfare state; după al doilea război mondial a apărut ideea statului bunăstării generale, stat protector al securităţii individului şi bunăstării sale prin programe guvernamentale, economice şi sociale; evident, critica acestui tip de stat are în vedere eliminarea, prin astfel de politici, a liberei iniţiative);

- Şcoala de la Chicago – reprezentanţi: Milton Friedman şi Friederich von Hayek (ambii laureaţi ai Premiului Nobel în economie) –reprezintă o variantă a liberalismului contemporan; Friedman susţine că răul esenţial în societatea contemporană este dat de către stat, politica socială a „statului providenţă” producând efecte negative: creşterea sărăciei şi blocajul proprietăţii;

- Şcoala de la Freiburg – variantă a liberalismului contemporan, constituită în Germania, la Universitatea de la Freiburg; reprezentanţi: Alexander Rustow, Walter Eucken, Wilhelm Ropke; Şcoala a susţinut că doctrina liberală s-a degradat, deoarece libertatea a fost considerată ca un drept social a bsolut; statul, în concepţia Şcolii de la Frieburg, asigură libertatea producţiei, schimbul şi consumul, toate prin prevederi constituţionale; pe lângă cele trei puteri separate într-unj stat de drept, Şcoala a propus şi o a patra, şi-anume: puterea intelectuală şi ştiinţifică, care instituţionalizată în forma consiliilor ştiinţifice, aceasta ar avea rolul de a sesiza presiunile exercitate de diferite grupuri de interese, asupra statului;

- în societatea contemporană, o parte a ideilor neoliberalismului au fost preluate şi de doctrina social-democrată.

21

CONSTRUCTIVISMUL

Reprezintă o încercare de explicitare a Relaţiilor Internaţionale de pe poziţii diferite abordărilor clasice (Realism/Liberalism). Constructivismul este, mai curând, o tratare din perspectiva sociologică ce presupune înţelegerea RI din perspectiva relaţiilor sociale. Preocupări în această direcţie teoretică au fost înregistrate la: Max Weber, Emile Durkeim, Karl Deutsch, Ernest Haas, Andrew Linklater, Peter Katzenstein, Friederich Kratockwill şi nu în ultimul rând, Alexander Wendt. Acesta din urmă a fundamentat direcţiile de cercetare specifice acestei teorii în lucrarea Social Theory of International Politics (1999), contribuţia în cauză dorindu-se o posibilă replică a consacratei Theory of International Politics a lui Kenneth Waltz (1979).

În esenţă, se poate vorbi de două forme ale Constructivismului: a. Constructivismul moderat al cărui promotor principal este Friederich Kratochwill,b. Constructivismul radical susţinut de aşa numitul grup de la Miami.

TEORIILE CRITICE/RADICALE

- reprezentanţi: John Burton, Robert Cox, Richard A. Falk, Andre Gunder Frank, Johan Galtung, Vladimir I. Lenin, Andrew Linklater;

- teoreticienii grupaţi în această categorie sunt preocupaţi de sursele inegalităţii structurale, inerente sistemului internaţional şi de modalităţile în care acestea ar putea fi depăşite;

- inspirându-se adesea din gândirea tradiţională marxistă, dar nelimitându-se la aceasta, ei pun în lumină modul în care relaţiile internaţionale fac posibile, şi tind să ascundă, inechităţile sistemului capitalist global; pornind de la acest fapt, teoreticienii radicali consideră că teoria şi practica nu sunt domenii separate şi autonome de gândire şi acţiune, exprimându-şi nemulţumirea faţă de reformele internaţionale care se limitează la organizarea relaţiilor dintre state, mai ales când se bazează pe capacitatea şi pe voinţa aşa-numitelor mari puteri; de asemenea, criticii consideră că atât realismul cât şi liberalismul servesc menţinerii distribuţiei elementare a puterii şi a bunăstării; în fapt, ei proclamă supremaţia analizei critice privind condiţiile istorice care au condus la instaurarea inegalităţii, forţele materiale şi ideologice care o susţin şi potenţialul de a reforma radical sistemul în favoarea unei ordini mondiale mai drepte.

- nici unul dintre adepţii criticismului nu consideră că suveranitatea este un concept care va deveni desuet şi nici nu agreează ideea potenţialului noilor mişcări sociale de a se substitui proletarilor clasei muncitoare revoluţionare transnaţionale a lui Marx şi a lui Lenin.

22

TEORIA SOCIETĂŢII INTERNAŢIONALE

- Hedley Bull, Terry Nardin, John Vincent, Michael Walzer, Martin Wight;- preocupările principale ale autorilor importanţi din această secţiune se îndreaptă asupra

noţiunilor de drept şi moralitate care operează între state; ridicând probleme centrale de teoria relaţiilor internaţionale pe care realiştii şi liberalii tind să le neglijeze;

- termenul de societate internaţională înseamnă că, în ciuda absenţei unei autorităţi centrale, statele adoptă modele de conduită care se constituie pe baza constrângerilor morale şi legale şi se supun acestora; pornind de la aceste idei, relaţiile internaţionale nu pot fi înţelese în mod adecvat ca manifestare a politicii de putere (aşa cum susţin realiştii) şi devine posibil să nu fie necesară transformarea radicală a ordinii internaţionale pentru a înfăptui justiţia şi pacea globală (aşa cum solicită radicalii);

- pentru Martin Wight, teoria relaţiilor internaţionale reprezintă o alternativă la realism şi idealism în studiul relaţiilor internaţionale. Hedley Bull pretinde că instituţiile societăţii statelor (războiul, marile puteri, dreptul internaţional, diplomaţia şi echilibrul de putere) sunt cruciale pentru menţinerea ordinii internaţionale;

- teoreticienii societăţii internaţionale privesc relaţiile internaţionale ca pe o arenă socială unde competitorii - state suverane - se relaţionează nu numai în calitate de concurenţi la putere şi bunăstare, ci şi ca deţinători ai unor drepturi speciale, ai unor privilegii şi obligaţii (din punctul de vedere al metodei, ei accentuează importanţa abordării istorice);

POSTMODERNISMUL

- Richard Ashley şi Robert Walker au atras atenţia asupra felului în care ştiinţa şi puterea sunt strâns legate în teoria şi practica relaţiilor internaţionale contemporane; autorii au pus în evidenţă potenţialul şi limitele cunoaşterii sale;

- pentru cei doi, cercetătorii relaţiilor internaţionale sunt mereu în căutarea unui ideal greu de sesizat, a unei fundamentări filozofice dincolo de jocul puterii prin care se asumă şi se reco-mandă reforme ale modalităţilor de administrare a afacerilor de stat;

- distincţia modernă dintre teorie şi practică este înlocuită cu termenul discurs, care estompează dihotomia dintre realitate şi reprezentarea ei textuală; îndeosebi Ashley este angajat într-un proiect de deconstrucţie a disciplinei, expunând strategiile prin care discursuri specifice despre putere/ştiinţă construiesc ierarhii conceptuale opuse şi aparent înăbuşă părerile diferite;

- Robert Walker îşi fixează privirea critică asupra discursului despre suveranitate, care este luat ca atare de mulţi cercetători din domeniu, dar care ne reglează şi sentimentul timpului, istoriei şi progresului; refuzând să se angajeze într-o analiză empirică sau normativă, bazată pe noţiunile moderne de raţiune şi adevăr, aceşti gânditori se limitează la a lumina latura întunecată a modernităţii; Max Weber se profilează cu proeminenţă în lucrările lui Walker. El sugerează că în studiul relaţiilor internaţionale se manifestă „cuşca de fier" a modernităţii, care ne limitează capacitatea de a imagina posibilităţile politice ale unei schimbări radicale.O idee centrală a postmodernismului este că nu există o singură realitate obiectivă, ci doar o multitudine de experienţe şi perspective care sfidează categorisirea uşoară. Fundamental, postmodernismul supune discuţiei întreaga noţiune de state ca actori. Statele nu au o realitate tangibilă; ele sunt „ficţiuni” pe care noi le construim pentru a da sens acţiuniloe unui număr mare de indivizi. Pentru postmodernişti, frazele despre acţiunea politică a statului sunt simple poveşti.

23

Contrar opiniilor realiştilor, că statele ar fi actori unitari, postmoderniştii văd multiple realităţi şi experienţe care stau ascunse sub suprafaţa entităţilor fictive pe care le construiesc realiştii. Postmoderniştii încearcă să „deconstruiască” astfel de construcţii precum statele, sistemul internaţional şi teoriile asociate cu care realiştii portretizează natura relaţiilor internaţionale. Pentru postmodernişti modelul realist este unul bazat pe prejudecăţişi care creează o poveste îngustă şi unidirecţională, cu scopul de a promova interesul actorilor puternici. Postmoderniştii vor să celebreze diversitatea experienţelor care formează relaţiile internaţionale, fără a fi necesar să li se confere sens prin simplificare şi categorizare.

24

FEMINISMUL ÎN STUDIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

- Jean Bethke Elshtain, Cynthia Enloe, J. Ann Tickner;- până în anii '80, în ciuda pătrunderii feminismului în alte ştiinţe sociale, rolul diferenţelor dintre

sexe (gender) în teoria şi practica relaţiilor internaţionale a fost, în general, ignorat; astăzi, o serie de gânditori feminişti şi-au îndreptat abordările critice spre acest domeniu, în care cercetarea a fost indiferentă faţă de chestiunea diferenţelor dintre sexe;

- o dată cu sfârşitul Războiului Rece, cu revenirea la politicile de identitate, la care se alătură critica susţinută a pozitivismului specific domeniului din anii '80, oportunitatea de a examina rolul genului în relaţiile internaţionale a fost luată în considerare de o serie de cercetători feminişti.

Contribuţiile feministe cuprind o varietate de direcţii de abordare, dar toate au în comun intuiţia că genul contează în înţelegerea modului de funcţionare a relaţiilor internaţionale- în special în probleme privind războiul sau securitatea internaţională. O parte a feminiştilor au afirmat că asumpţiile centrale ale realismului- în special anarhia şi suveranitatea- reflectă modul în care bărbaţii tind să interacţioneze şi să vadă lumea. În acest context, realismul presupune pur şi simplu că sunt doar participanţi masculini atunci când se discută luarea deciziilor în politica externă, suveranitatea statului sau folosirea forţei militare. În realitate, majoritatea şefilor de stat, a diplomaţilor şi a soldaţilor sunt bărbaţi. Din această perspectivă, putem înţelege mai bine actorii masculini în relaţiile internaţionale, dacă analizăm modul cum identitatea lor de gen afectează opiniile lor şi procesele de decizie.

Teoreticienii feminişti susţin că putem înţelege mai bine relaţiile internaţionale incluzând rolurile şi efectele femeilor. Unii sunt de părere că cercetătorii femei sunt mai interesaţi de aceste roluri şi efecte decât colegii lor bărbaţi. Totuşi, un studiu din 2005 a enumerat cei mai influenţi 25 de cercetători şi care toti erau paradoxal sau nu... bărbaţi.

25

TEORII DESPRE NAŢIUNE

- Benedict Anderson, Ernest Gellner, Anthony D. Smith;- astăzi, naţionalismul se răspândeşte peste tot în lume, ameninţând să fărâmiţeze unele state şi să

contopească altele în state-naţiuni noi. - naţionalismului i se acordă atenţie mai mare, întrucât astăzi diferenţa dintre războiul între state

şi războiul din interiorul statelor este mai puţin evidentă; una dintre cele mai mari probleme ale ordinii mondiale la sfârşitul secolului al XX-lea este modalitatea de reconciliere a principiului suveranităţii statului (care protejează distribuţia teritorială actuală) cu cel al autodeterminării popoarelor (care ameninţă constant cu modificarea frontierelor conform unui principiu normativ vag), în acest sens sunt prezentate lucrările a trei gânditori ai teoriei naţiunii şi naţionalismului;

- Benedict Anderson cercetează fenomenologia naţiunii, descriind condiţiile istorice ale apariţiei naţiunii sub formă de comunitate imaginată şi a explorat procedurile care susţin recursul mai degrabă la naţiune decât la alte epicentre de loialitate politică ale erei modeme.

Vezi şi Marian Cojoc, Identitate naţională şi integrare europeană în „Caietele Revoluţiei”, Nr. 1 (14), 2008, pp. 15-17.

26