TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812.200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI

DE CĂTRE IMPERIUL RUS

SeriaIstorii şi Documente Necunoscute – IDN

Culegere de studiiC 3

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTI DIN 1812.200 DE ANI DE LA ANEXAREA BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUS

Chişinău – 2012

Coordonatorul seriei:Sergiu Musteaţă

TRATATUL DE PACE DE LA BUCUREŞTIDIN 1812. 200 DE ANI DE LA ANEXAREA

BASARABIEI DE CĂTRE IMPERIUL RUSMATERIALELE CoNfERINţEI INTERNAţIoNALE,

ChIŞINĂU, 26-28 APRILIE 2012

Coordonatorii volumului:Sergiu Musteaţă

Lector: Lilia TomaTehnoredactare şi prepress: Roman Mardare

Copertă: ©Vlad Mischevca – coperta 1: gravură ce reprezintă Bătalia de la Slobozia (1811), autor necunoscut;coperta 4: posterul şi imagini de la conferinţă

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 : 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către imperiul rus / coord., pref.: Sergiu Musteaţă. – Ch.: Pontos, 2012 (f.E.-P. „Tipogr. Centrală”). – 352 p.

200 ex.

ISBN 978-9975-51-350-0.

[94(498)+94(478)]»1812»:327

T 81

Lucrarea este accesibilă în varianta pdf: http://www.antim.md/resurse/

– 5 –

CUPRINS

Introducere ................................................................................................................................................................................7

Veniamin Ciobanu. Mutaţii în sistemul politic european, între Pacea de la Bucureşti şi declanşarea insurecţiei greceşti (1812-1821) ...........................................................................................................................................9

Valentin Tomuleţ. Repercusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie asupra populaţiei din Basarabia(anii 1812-1830) ............................................................................................................................................. 19

B.B. Стецкевич, Л.М. Стецкевич. Молдова, год 1812: попытка реконструкции настроений и ожиданий местного населения ......................................................................................................................................... 37

Александр Пономарёв, Положение румынских княжеств во время войны 1806-1812 годов ....................... 43

Vlad Mischevca, Florin Marinescu. Anul 1812 sub impactul factorului fanariot: marele dragomanDimitrie Moruzi ............................................................................................................................................... 53

Ana Boldureanu. Aspecte ale circulaţiei monetare în în principatele române în perioada 1806-1812 ................. 67

Valentin Arapu. Aspecte istoriografice controversate privind activitatea diplomatică a lui Manuc Bei ................. 71

Dinu Poştarencu. Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia din 1818 şi eşuarea aplicării lui ........ 83

Andrei Emilciuc. Izolarea comercial-vamală a Basarabiei după anexarea ei la Imperiul Rus (anii 1812-1830) . 97

Ivan Duminica. Сolonizările bulgarilor în Basarabia ca rezultat al Tratatului de pace de la Bucureşti ............ 109

Andrei Cuşco. Problema Basarabiei de Sud în discursul imperial rus după 1878: viziuni ale alterităţiişi transferuri instituţionale ............................................................................................................................. 121

Igor Sava. Congresul de Pace de la Berlin, Independenţa României şi sacrificarea Basarabiei ............................ 129

Constantin I. Stan. Ecouri în România ale centenarului răpirii Basarabiei (1912) .............................................. 141

Liviu Brătescu. Istorie şi diplomaţie la 1912. 100 de ani de la anexarea Basarabiei de Imperiul Rus ................ 147

Alexandru Istrate. Destinul Basarabiei reflectat în literatura autobiografica şi în presa romaneasca din 1912 .... 157

Diana Eţco. Presa timpului despre evenimentul de la 1912................................................................................. 171

Lucia Sava. Anexarea Basarabiei: Mentalitate şi identitate naţională în Basarabia ţaristă ............................... 177

Valentin Constantinov. Anul 1812 şi întreruperea procesului organic de transformare a conştiinţei medievale româneşti în cea modernă pe teritoriul Basarabiei ........................................................................................ 189

Constantin Burac. Cancelariile europene din prima jumătate a secolului al XIX-lea despre identitatearomânească a moldovenilor ............................................................................................................................ 195

Maria Danilov. Basarabia, contextul imperial şi dimensiunea religioasă a crizei anexării(primele trei decenii ale secolului al XIX-lea) ................................................................................................. 203

Veaceslav Ciorbă. Biserica Ortodoxă din Basarabia sub stăpânirea rusească (1812-1918) ............................... 217

Tatiana Varta. Consecinţele raptului teritorial de la 1812 asupra Bisericii ortodoxe române din Basarabia ...... 231

– 6 –

Silvia Scutaru. Biserica ortodoxă – instrument de rusificare a Basarabiei sub regimul ţarist .............................. 237

Silvia Pantaz. Basarabia în contextul relaţiilor comerciale ale Imperiului Rus cu Principatul Moldovaîn prima jumătate a secolului al XIX (1812-1859) ....................................................................................... 245

Ion Gumenâi. Nobilimea basarabeană, evenimentele poloneze din 1863 şi loialitatea faţă de ţarul rus ............ 251

Valentina Samoilenco. Rolul nobilimii în viaţa publică din Basarabia în secolul al XIX-lea ............................. 257

Gheorghe Negru. Mişcarea naţională din Basarabia şi legăturile ei cu România în vizorul poliţieisecrete a Imperiului Rus (sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea). Documente inedite .... 261

Alexandru Argint. Contribuţii la istoria învăţământului primar şi secundar din Basarabia (1857-1878) ...... 273

Alexandr Roitman. Evacuarea evreilor din târgul Floreşti, pe motivul aflării în afara zonei evreieşti, după documente inedit ............................................................................................................................................. 287

Valentin Burlacu. Impactul relaţiilor sovieto-române asupra politicii culturale din R.S.S. Moldovenească ........ 295

Sergiu Musteaţă. Anul 1812 în discursul public al mişcării de emancipare naţională din Republica Moldova (1989-1991) ................................................................................................................................................... 303

Ludmila Coadă. Anul 1812 şi pierderea Basarabiei: între discurs public şi comemorare .................................... 311

Aurelian Lavric. Apariţia chestiunii Basarabiei în spaţiul geopolitic european .................................................... 319

Adrian Viţalaru, Iulian Gherca. Anul 1812 în manualele şcolare din România înainte şi după 1989 ............. 331

Dorin Cimpoeşu. Două sute de ani de ocupaţie rusească în Basarabia (Republica Moldova) 1812-2012 ........ 339

Recenzie ................................................................................................................................................................................ 347

Agenda Conferinţei ............................................................................................................................................................ 350

– 7 –

INTRODUCERE

În anul 2012, în Europa se marchează mai multe evenimente istorice, printre ele marcarea a 20 de ani de la semnarea Tratatului de la Maastricht, care a pus bazele Uniunii Europene. Pentru Republica Moldova există două date semnifica-tive, asupra cărora mediile academice, sociale şi politice s-au oprit în mod special: 20 de ani după conflictul militar de pe Nistru şi 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.

Diverse instituţii şi organizaţii neguverna-mentale din Republica Moldova au organizat evenimente privind anul 1812. Printre acestea se evidenţiază grupul de iniţiativă „Anul 1812”, lansat în 2011 şi transformat în Mişcarea Civică „Anul 1812”, care a făcut un şir de declaraţii şi a realizat numeroase întruniri şi publicaţii în mass-media scrisă şi on-line1.

În prima jumătate a anului 2012 au avut loc trei conferinţe ştiinţifice la care s-au dezbătut subiecte legate de războiul ruso-turc (1806-1812), Tratatul de pace de la Bucureşti, anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Rus (1812)2. Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” – Filiala Iaşi a Academiei Române, cu suportul Guvernului Republicii Moldova şi al ICR, au organizat una dintre cele mai mari confe-rinţe internaţionale despre anul 1812 şi Basarabia (14-16 mai 2012) – „Basarabia – 1812. Problemă națională, implicații internaționale”.

1 Declaraţia grupului de iniţiativă „Anul 1812” publicată în TIMPUL, Actualitate pe 16 mai 2011, 05:22. http://www.timpul.md/articol/declaratia-grupului-de-initiativa-anul-1812-23337.html (ultima accesare la 13.10.2012).

2 http://ava.md/news/015207-anons-vnimaniq-smi-mezh-dunarodnaya-nauchnaya-konferenciya-prisoedinenie-bessarabii-k-rossii-v-svete-mnogovekovogo-moldo-rossiisko-ukrainskogo-sotrudnichestva.html (ultima accesare la 13.10.2012).

Ţinând cont de semnificaţia anului 2012, Asociaţia Naţională a Tinerilor Istorici din Moldova (ANTIM) a organizat o masă rotundă şi o conferinţă dedicate celor doi ani fatidici (1992 şi 1812). Astfel, la 26-28 aprilie 2012, ANTIM, în colaborare cu facultăţile de istorie de la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” şi Universitatea de Stat din Moldova, a organizat, la Chişinău, Conferinţa Interna-ţională „Tratatul de pace de la Bucureşti din 1812 şi impactul lui asupra istoriei românilor. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus”. Tema esenţială este una dintre problemele ştiinţifice majore privind istoria poli-tică a Moldovei – raptul de la 1812, ce a perturbat dezvoltarea istorică atât a Principatului Moldovei, cât şi a spaţiului dintre Prut şi Nistru, denumit ulterior Basarabia. Conferinţa a avut următoarele obiective:

1. crearea unui mediu favorabil dezbate-rilor privind problemele de istorie a secolului al XIX-lea, impactul politicilor expansioniste ale Imperiului Rus asupra ţărilor române şi împli-nirea a 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus;

2. dezvoltarea unei colaborări viabile între isto-rici din ţările Europei şi realizarea unui schimb academic axat pe istoria Basarabiei;

3. analizarea şi discutarea aspectelor legate de corelaţia dintre istorie şi politică, relaţia dintre statele mari şi statele mici şi căutarea în comun a unor soluţii eficiente privind cercetarea istoriei Basarabiei.

Deşi am depus proiectul de organizare a conferinţei la mai multe instituţii din republică şi de peste hotare, evenimentul a fost finanţat parţial doar de Primăria municipiului Chişinău.

– 8 –

Guvernul Republicii Moldova nu a dat niciun răspuns la cele două demersuri ale noastre. Dar, trecând peste aceste momente, organizatorii au reuşit să realizeze obiectivele propuse. La confe-rinţă au participat peste 50 de istorici experţi în istoria secolului al XIX-lea din Grecia, România, Ucraina şi Republica Moldova.

Prezentul volum întruneşte majoritatea contribuţiilor participanţilor la conferinţa orga-nizată de ANTIM. Fiecare studiu reprezintă o

secvenţă importantă din istoria anului 1812 şi tratează impactul politicilor expansioniste ale Imperiului Rus asupra principatelor române, în general, şi asupra Basarabiei, în special. Sperăm ca această lucrare colectivă să fie utilă publicului larg în cunoaşterea realităţilor istorice de la începutul secolului al XIX-lea.

Aducem sincere mulţumiri tuturor celor care ne-au susţinut în realizarea acestui proiect, parti-cipanţilor la conferinţă şi finanţatorilor.

Sergiu Musteaţă, coordonatorul volumului

– 9 –

MUTAŢII ÎN SISTEMUL POLITIC EUROPEAN ÎNTRE PACEA DE LA BUCUREŞTI ŞI DECLANŞAREA INSURECŢIEI GRECEŞTI (1812-1821)

Veniamin CIOBANU

numărat şi cele menite să redreseze poziţia sa inter-naţională, precum grăbirea încheierii păcii cu Poarta, obiectiv realizat la 28 mai 1812, când a fost semnată pacea de la Bucureşti. Mai mult, diplomaţia rusă şi cea engleză au reuşit să pună bazele unei noi coaliţii anti-franceze, cea de a şasea, în spiritul Tratatului de pace şi de alianţă anglo-rus, încheiat la Orebro, la 18 iulie 1812, la care a aderat şi Suedia, căreia Rusia i-a promis sprijin pentru încorporarea Norvegiei, în schimbul Finlandei, anexată de Rusia de la Suedia în anul 18094.

Cum s-a încheiat această tentativă a lui Napoleon este cunoscut. Sub puternicele lovituri ale duşma-nilor săi, care au urmat retragerii din Rusia, acesta mai spera în anul 1813 că endemicele rivalităţi dintre aceştia vor constitui un mijloc de a evita colapsul total al imperiului său. Într-adevăr, Austria era îngrijorată de faptul că o victorie categorică împotriva lui Napo-leon ar fi putut fi doar în beneficiul adversarei sale din spaţiul german, Prusia, şi al Rusiei şi ar fi putut genera un impuls pentru acutizarea mişcărilor naţio-nale din monarhia austriacă. De aceea, chiar în anul 1813 Metternich a sesizat avantajele pe care şi le-ar fi asigurat Austria din menţinerea lui Napoleon, înrudit cu dinastia austriacă, pe tronul unei Franţe reduse la limite teritoriale acceptabile, care să nu-i mai fi dat, în viitor, motive de revanşă. Aşa se explică ofertele de pace avansate de Metternich lui Napoleon, care garantau Franţei frontierele sale naturale, adică Rinul, Alpii şi Pirineii. În plus, ar fi fost lăsate sub controlul Franţei primele cuceriri ale Republicii Franceze, adică Belgia, teritoriile germane din stânga Rinului şi Nisa-Savoya. Împăratul a respins însă acele oferte, astfel că, la 21 decembrie 1813, armatele coalizate au trecut Rinul, îndreptându-se spre nordul Franţei5.

Revirimentul din lunile februarie-martie 1814, când armatele franceze, comandate de Napoleon, au repurtat strălucitele victorii împotriva celor aliate la Champaubert, Montmirail şi Montereau, nu a fost de natură să schimbe evoluţia războiului. În faţa refuzului lui Napoleon de a accepta condiţiile de pace ale alia-ţilor, la 1 martie 1814, Austria, Marea Britanie, Prusia şi Rusia au semnat tratatul de alianţă de la Chaumont

4 Ibidem.5 Ibidem, p. 222.

Etapa istorică în care se plasează tematica acestei intervenţii este dominată de prăbuşirea vastului şi, aparent, invincibilului imperiu, creat, prin foc şi sabie, de Napoleon Bonaparte, de încercarea sa, aproape ireală, de a-l reconstitui, precum şi de concretizarea consecinţelor, pe termen scurt, ale eşecului acelei tentative.

Declanşarea marii campanii împotriva Rusiei, la 24 iunie 1812, care a marcat „the great international struggle of Napoleon’s era”1, s-a produs în împrejurări internaţionale în care, potrivit opiniei unor istorici, Napoleon ar fi putut să obţină o pacificare generală a Europei în condiţiile impuse de el. Deoarece, „his marriage to a Habsburg heiress, the accommodating attitude of Metternich in Vienna, the impotence of Prussia, the fawning solicitude of most German princes, the quiescence of Italy, Switzerland and the Low Countries, all suggested that Europe was ready to accept The Empire on existing terms”2.

Nu este clar în ce împrejurări a decis Napoleon să atace Rusia. În orice caz, după încheierea Tratatului de pace şi prietenie cu ţarul Alexandru I la Tilsit la 7-9 iulie 1807, el i-a încurajat pe turci să continue războiul cu Rusia, declanşat în anul precedent, şi a exercitat presiuni diplomatice asupra ţarului să se decidă să declare război Marii Britanii şi să aplice cu stricteţe blocada continentală, la care aderase la Tilsit. Rela-ţiile dintre cei doi aliaţi s-au deteriorat însă progresiv după semnarea Convenţiei de alianţă din 12 octom-brie 1808, la Erfurt, din cauza planurilor împăratului francez în legătură cu Polonia, inacceptabile pentru Rusia, precum şi a faptului că Napoleon ezita să-şi respecte angajamentul de a susţine pretenţiile Rusiei faţă de Imperiul Otoman. Astfel că, începând din anul 1811, Napoleon a demarat pregătirile „for the great assault which he believed would knok on his only serious rival on the Continent”3.

Iminenţa agresiunii franceze a alertat cercurile conducătoare ale Rusiei, care s-au grăbit să între-prindă măsuri destinate să-i asigure Imperiului Rus posibilitatea de a face faţă atacului. Între acestea, s-au 1 Franklin L. Ford, Europe, 1780-1830, London and New

York, 1979, p. 219.2 Ibidem.3 Ibidem, p. 220.

– 10 –

‒ „arrêt de mort pour l’empire (al lui Napoleon – n.n.) et digne avant-coureur de la Sainte Alliance”6, ale cărui principale prevederi stipulau ca Franţa să fie redusă la graniţele pe care le avea la 1 ianuarie 1792, în timp ce toate teritoriile ce fuseseră cucerite de Franţa urmau a fi distribuite între aliaţi sau reorganizate pe alte baze, dar fără participarea Franţei7. În urmă-torul interval de timp, armatele franceze au pierdut toate confruntările cu cele aliate şi, la 21 martie 1814, cele din urmă au intrat în Paris. Zece zile mai târziu, adică la 31 martie, în Paris a intrat şi Alexandru, în compania regelui Prusiei, Friedrich Wilhelm al III-lea, şi a înalţilor comandanţi militari ai trupelor aliate. După câteva zile, Napoleon, „însingurat şi trădat”8, a fost constrâns să abdice „fără rezerve”, iar la 11 aprilie 1814 a semnat Tratatul de la Fontainebleau9. Aliaţii au decis să i se atribuie, cu titlu viager, insula Elba, unde urma să fie exilat (insulă situată în proximitatea coastelor italiene din Mediterană, în apropiere de Piombio), să i se aloce o pensie de 2.000.000 de franci, sumă care urma a fi suportată de dinastia Bourbon, restaurată pe tronul Franţei, precum şi dreptul de a purta titlul de împărat10. La 4 mai 1814, împăratul

6 Aşa cum îl caracteriza A. Debidour în Histoire diploma-tique de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne jusqu’à la fermeture du Congrès de Berlin (1814-1878), Tome premier. La Sainte Alliance, Paris, f.a., p. 7; „de la alianţa de la Chaumont, din martie 1814, şi prin pacea de la Paris, din 30 mai acelaşi an – nota Gheorghe Cliveti – a trecut drumul spre fundamentarea ordinii europene (subl.a.)” (Gh. Cliveti, Concertul european. Un experiment în relaţiile internaţionale din secolul XIX, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 2006, p. 25); de asemenea, mai preciza el, „actul alianţei celor patru (de la Chaumont – n.n.; subl.a.) era, în fond, cel mai eficace instrument politic atât în direcţia „înfrângerii şi eliminării lui Napoleon”, cât şi în cea a evitării unei păci à la russe asupra întregii Europe. Numai într-un asemenea înţeles al alianţei puteau fi cenzurate „veleităţile pan-europene” ale lui Alexandru I, reaprinse sub impresia intrării sale în Paris, la 31 martie 1814 (subl. a.)” (Ibidem, p. 104).

7 A. Debidour, op. cit., p. 7.8 Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.9 Ibidem; La Fontainebleau, Napoleon se afla, potrivit relată-

rilor colonelului englez Neil Campbell, „in a state of high anxiety. For days now he had been in the most perturbed state of mind, rubbing his forehead with his hands, stuffing his fingers in his mouth and chewing his knuckles raw. He was… like a caged beast. He was unshaven. He had not combed his hair and there were thick traces of snuff scattered over the breast of his uniform. The man who had waged war against Europe was genuinely frightened at the thought of being captured by pirates that infested the seas of Elba and was secretly scared of being assassinated by royalist thugs on his way there” (Stephen Coote, Napoleon and the hundred days, London-Sydney-New York-Toronto, 2005, pp. 73-74).

10 Franklin L. Ford, op. cit., p. 222; A. Debidour, op. cit., p. 10; Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104; potrivit deciziei alia-

Napoleon I Bonaparte ajungea în insula Elba11. S-au creat, astfel, condiţiile încheierii păcii cu Franţa, care a fost parafată la 30 mai 1814 şi care „avea să constituie preludiul cel mai edificant asupra dificultăţilor armo-nizării „disponibilităţilor pacifice” ale principalilor protagonişti ai concertului european (n.a.)”12.

Tratatul de pace de la Paris a fost încheiat de Franţa cu fiecare dintre aliaţii de la Chaumont şi nu conţinea niciun indiciu că aliaţii ar fi avut în vedere aderarea Franţei la „alianţa generală”, ci stabilea noile graniţe ale Franţei, care, cu unele mici rectificări, erau cele pe care le avusese la 1 ianuarie 1792. În tratat a fost inserat însă un articol, al XXXII-lea, care conţinea o clauză ce permitea şi Franţei să participe la viitorul congres general, ce urma să reglementeze modalităţile de completare a dispoziţiilor Tratatului din 30 mai 1814, ceea ce deschidea calea participării Franţei la „concertul european”13.

Aşadar, Congresul trebuia să armonizeze punc-tele de vedere şi interesele celor patru mari puteri, care urmau să creeze o nouă ordine europeană. Anglia urmărea să-şi consolideze şi să-şi extindă preponde-renţa sa maritimă şi colonială. Or, succesul acelui program putea fi asigurat, în viziunea cercurilor conducătoare britanice, în primul rând, prin neutra-lizarea Franţei şi a Rusiei: prima, din cauza puterii sale maritime şi comerciale; cea de a doua, din cauza politicii sale orientale care viza stăpânirea strâmto-rilor Bosfor şi Dardanele şi, pe cale de consecinţă, a Istanbulului, periclitând, astfel, interesele engle-zilor în Orient. Unul din mijloacele de realizare a acelui obiectiv a fost considerată Prusia. Ea trebuia să primească Saxonia şi cea mai mare parte a Poloniei, pe care şi-o adjudecase în urma celor trei împărţiri ale acestui stat din anii 1792, 1793 şi 1795. În felul acesta, se considera la Londra, Franţa ar fi fost supravegheată din Est, iar Rusia nu şi-ar fi putut consolida poziţia în Europa de Nord-Est prin reconstituirea, în profitul său exclusiv, a Regatului Poloniei, aşa cum preconiza

ţilor, fiecare din cele patru puteri trebuia să asigure escorta exilatului împărat; ca urmare, Rusia l-a desemnat pe gene-ralul Şuvalov, Austria – pe generalul Köller, Prusia ‒ pe contele Truchess-Waldbourg, iar Marea Britanie ‒ pe amin-titul colonel Neil Campbell. Acesta din urmă era, în reali-tate, agentul secret al guvernului britanic, „whose care for Napoleon’s well-being was also their means for watching his every move and ensuaring that he was neither rescued nor tried to escape from Elba and cross the Mediterranean where the Royal Navy was constantly patrol” (Stephen Coote, op. cit., p. 72).

11 Franklin L. Ford, op. cit., p. 222.12 Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 104.13 Ibidem, pp. 106-107.

– 11 –

ţarul Alexandru I. La realizarea acestui din urmă obiectiv trebuia să contribuie însă şi Austria, care, de asemenea, urma să-şi recapete toate provinciile pe care le căpătase pe seama Poloniei în urma celor trei împăr-ţiri amintite14.

De altfel, s-a apreciat că menţionarea Austriei în acel context nu a fost întâmplătoare, ci s-a datorat faptului că interesele acesteia erau cel mai apropiate de cele ale Marii Britanii. Ca şi Anglia, Austria era intere-sată să nu fie surclasată pe continent nici de Franţa şi nici de Rusia. Influenţa celei dintâi în Europa trebuia anihilată prin scoaterea de sub controlul său a Ţărilor de Jos, prin reorganizarea Germaniei în confede-raţie, precum şi cea a Italiei. În ceea ce priveşte Rusia, Austria nu dorea consolidarea panslavismului, motiv pentru care nu agrea intenţia ţarului de a reconstitui Regatul Polon. Exista totuşi un punct în care vederile celor două puteri erau opuse, şi anume Prusia. Căci, dacă nu putea admite prezenţa rusă în Cracovia, nu putea admite nici anexarea de către Prusia a Saxoniei, deoarece s-ar fi rupt echilibrul de putere în spaţiul german în favoarea celui mai puternic adversar al Habsburgilor în această zonă, adică Prusia15.

În ceea ce priveşte Rusia, punctele sale de vedere nu erau diametral opuse celor ale Austriei sau ale Marii Britanii. Datorită rolului covârşitor pe care l-a avut în înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, ţarul Alexandru I era convins că „marea alianţă” nu s-ar fi putut constitui şi nu ar fi putut ieşi învingătoare fără aportul său. În schimbul acelui sacrificiu, el pretindea că dorea să repare eroarea bunicii sale Ecaterina a II-a, care distrusese Polonia, şi să reconstituie, sub scep-trul său, Marele Ducat al Varşoviei, pe care tocmai îl ocupase cu trupele sale, şi să-l doteze cu un guvern „constituţional”, căruia să-i ataşeze restul Poloniei. În ce priveşte problema pruso-saxonă, el o dorea rezol-vată în favoarea Prusiei, pe care o dominase dintot-deauna şi prin intermediul căreia dorea să controleze şi Confederaţia Germană, dar şi să exercite o perma-nentă supraveghere asupra Austriei. Apoi, având deja sub controlul său spaţiul baltic în urma anexării Finlandei în anul 1809 şi având contact direct cu linia Dunării în urma tratatului de pace cu Poarta de la Bucureşti, din 28 mai 1812, cu o poziţie favorabilă în

14 „L’Empire russe – nota A. Debidour – sera donc tenu en respect derrière la Vistule” (A. Debidour, op. cit., p. 19).

15 „De cette façon, protegée à la fois contre la Russie, contre la Prusse et contre la France, dominant à la fois l’Allemagne et l’Italie, pr éservant la péninsule des Balkans, l’Autriche se regardait comme la base du grand édifice que le congrès était appelé à élever” (A. Debidour, op. cit., p. 21).

Armenia, asigurată de tratatul de la Gulistan, încheiat cu Iranul în anul 1813, „il songeait qu’il pourrait bientôt, en dépit de l’Angleterre, tourner toutes ses forces vers l’Orient”16.

Cât despre Prusia, ea aspira la hegemonie în Germania, motiv pentru care manifesta faţă de Franţa, pe care o considera „l’ennemi héréditaire”, o ură “sălbatică”, ce părea că nu putea fi atenuată prin niciun mijloc17, şi-i acuza pe aliaţi că trataseră Franţa cu prea multă îngăduinţă cu prilejul tratatului din 30 mai 1814. În context, le reproşa acestora că nu au luat Franţei Alsacia – „un genou à l’aide duquel la France pesait sur l’Allemagne” – pentru a o da Prusiei18.

Plenipotenţiar al Franţei la Congresul de la Viena a fost desemnat Charles-Maurice Talleyrand-Périgord, prinţ de Benevent, devenit ministrul de externe al lui Ludovic al XVIII-lea. Om de o inteligenţă extra-ordinară, având calităţi ieşite din comun19, îndeosebi 16 Căci „la ruine de l’Empire ottoman était son voeux secret.

Mais il ne pouvait le dissimuler que le cabinet de Saint-James ne l’eut depuis longtemps deviné” (Ibidem, pp. 21-22).

17 Potrivit relatărilor lui Elof Signeul, însărcinatul cu afaceri al Suediei la Paris, „les Alliés continuent toujours à faire venir de nouvelles troupes en France, probablement pour la ruiner entièrement et la mettre ainsi hors d’état de pouvoir jamais inquiéter l’Europe”; dar, comenta diplomatul suedez, „il se pourrait cependant que le moyen leur fit manquer le but, car les nations réduites au désespoir sont bien redoutables”; diplomatul suedez a aflat că pe acest fundal, „des hommes marquants ont ouvert une negotiation (sic!) avec le Maré-chal Blücher (mareşalul prusian care, împreună cu ducele de Wellington, l-a înfrânt pe Napoleon în celebra bătălie de la Waterloo din 18 iunie 1815 – n.n.) tendant à faire placer la couronne de France sur la tête du Prince Royal de Prusse. Ce plan a été accueilli par le Prince de Hardenberg, avec lequel plusieurs conférences ont eu lieu à ce sujet. Le Roi de Prusse a été jusqu’à faire consulter l’abbé Sieyès, qui a approuvé ce projet à l’accomplissement duquel il ne manquait, selon lui, que le consentement de l’Empereur de Russie” [vezi raportul lui E. Signeul din 14 august 1815, în Europe and the Porte. New Documents on the Eastern Question. Volume VIII: Swedish Diplomatic Reports, 1814-1820, edited by Veniamin Ciobanu, Editura Junimea, Iaşi, 2010, p. 13, n. 17 (în conti-nuare, Europe and the Porte, VIII)]; patru zile mai târziu, adică la 18 august, el revenea asupra subiectului cu noi preci-zări, în sensul că negocierile amintite au eşuat. Deoarece „les Prussiens, sentant la difficulté d’exécuter dans le moment présent ce projet prématuré, y ont renoncé, non sans regret. Quoiqu’il en soit, – era el de părere – il est à craindre que ces pour-parles (sic !) n’ayent ouvert une vaste carrière à leur ambition et à celle des autres Alliés”, căci, preciza el, „les Français sont disposés à tout faire pourvû qu’ils soyent deli-vrés des maux qui les accablent et dont ils rejettent la faute sur les Bourbons” (Ibidem).

18 A. Debidour, op. cit., p. 23. 19 La acea dată, Talleyrand era în vârstă de 60 de ani şi nu avea

o înfăţişare prea plăcută. „His blue eyes which, over a long career, had watched a thousand deceits, were not so much cold and habituated to an expressionless glitter. The natu-rally fair flesh of his face was pale, sagging and dead. It fell

– 12 –

de natură diplomatică. Înainte de a pleca la Viena, a renunţat la titlul de prinţ de Benevent, pentru a-l lua pe cel de prinţ de Talleyrand-Périgord, spre a fi pe placul Papei20, şi i-a pus chiar de la debutul prezenţei sale la dezbaterile Congresului în derută pe reprezentanţii marilor puteri21. Apoi, manevrând cu abilitate prin-cipiul „legitimităţii monarhice”22, care, în concepţia sa, însemna „the ancient house of the Bourbon kings who had been swept away by the French Revolution”, mai precis Ludovic al XVIII-lea23, şi, exploatând, cu aceeaşi dexteritate, contradicţiile dintre marile puteri, Talleyrand a reuşit să determine încheierea, la 3 ianuarie 1815, a unui acord secret între Marea Britanie, Austria şi Franţa, prin care părţile semnatare se angajau să trimită fiecare o armată de 150.000 de oameni împotriva Rusiei şi a Prusiei, în cazul în care

in folds around a supercilious mouth which suggested at one and the same time satiated self-indulgence and utter disdain. Many thought of him as reptilian”; un contemporan spunea: „when he approached me, with his limping gait, his heavy body, his flashing eyes, his snakelike mouth and jaw, his para-lysing smile and his affected flatteries, I thought  : Nature gave you the choice between snake and tiger, and you chose to be an anaconda” (Stephen Coote, op. cit., pp. 5- 6).

20 „Comme on se venge de tout dans ce pays-ci en riant – nota Elof Signeul – on a fait sur Mr. de Talleyrand une caricature. Elle est composée de huit têtes, dont la première représente un jeune abbé qui crie : Vive le Roi ! La seconde un évêque député à l’Assemblée Constituante : Vive la nation ! la loi et le Roi ! La 3me un simple particulier : Vive la République ! La 4me un ministre : Vive le Directoire ! La 5me un ministre avec un nouveau costume : Vive le Consulat ! La 6me un ministre : Vive l’Empereur!. La 7me un ministre : Vive Marie-Louise ! la 8me (on ne sait pas dans le fait ce qu’elle criera)” (vezi raportul lui E. Signeul din 19. IX.1814, în: Europe and the Porte, VIII, p. 14, n. 20).

21 Secretarul de stat britanic, lordul Robert-Henry Castle-reagh, „opened the proceedings with the superior tone of one addressing a favored dependent. „The object of today’s conference”, he told to Talleyrand, „is to acquaint you with what the four Powers have done since we have been here». He then turned to Metternich and, asking for the protocol, bade him hand it to their new guest. The glittering eyes ran quickly down the page and fastened on the word „Allies”. „What did the word mean?” Talleyrand asked with feigned incomprehension. „Who were the Allies allied against? It cannot be against Napoleon, for he is defeated and on Elba; nor can it be against France, as peace has been achieved.” The Great Powers, embarrassed by the logic of this, began to realise the depth of theirs mistake in inviting the Prince to join them. Aware that they could hardly ask him to leave, they agreed to withdraw the document. Another was then produced” (Stephen Coote, op. cit., p. 8).

22 „The first priority for Europe, its greatest need – declara el – is to banish the doctrines of usurpation and to revive the principle of legitimacy, which is the sole remedy for all the woes afflicting it” (ibidem).

23 Ibidem, pp. 8-9.

acestea ar fi angajat ostilităţi militare, ceea ce însemna desfacerea quadruplei alianţe, Franţa devenind, astfel, „a great player of the international game”24. Un prim efect al acelui acord l-a constituit faptul că, informaţi despre încheierea lui, atât Alexandru I, cât şi Friedrich Wilhelm al III-lea şi-au moderat pretenţiile, aşa încât problema polonă şi cea saxonă au fost rezolvate, prin compromis, în doar şase săptămâni25.

Întregul edificiu creat de Talleyrand a fost însă pe punctul de a fi spulberat de cel împotriva căruia fusese creat, Napoleon Bonaparte, care, la 27 februarie 1815, a evadat de pe insula Elba. Au urmat celebrele 100 de zile ale acestuia, care au pus în derută Congresul de la Viena şi, în egală măsură, dacă nu în una şi mai mare, pe Bourboni, dar care s-au sfârşit prin dezastrul de la Waterloo din 18 iunie 181526. Patru zile mai târziu, la 22 iunie 1815, împăratul francezilor Napoleon I Bonaparte a abdicat, nu fără multe ezitări, pentru a doua oară, fiind exilat pe insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic, unde, în dimineaţa zilei de 5 mai 1821, la ora 5.49, a încetat din viaţă27. După abdi-care, la 2 iulie 1815, aliaţii au intrat în Paris, deoa-rece mareşalul Davout, însărcinat de Napoleon cu apărarea capitalei, realizând inutilitatea oricărei rezis-tenţe, a capitulat. O zi mai târziu, la 3 iulie, s-a semnat Convenţia de la Saint-Cloud, în baza căreia armata franceză a fost demobilizată şi retrasă în sud, către Loira, măsură foarte nepopulară printre francezi, iar trupele engleze, aflate într-o vădită stare de epuizare, au intrat în Paris28. Au urmat represaliile aliaţilor29, 24 Ibidem, p. 10 ; vezi şi A. Debidour, op. cit., p. 36; astfel, “the

Big Four had in this sense become the Big Five. Even during the Hundred Days, though the old Allies once again took the field against Napoleonic France, the Bourbon France for which Talleyrand spoke remained an active partner in a quite different coalition (n.a.)” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 263).

25 Franklin L. Ford, op. cit., p. 263.26 Pentru detalii în legătură cu acele evenimente, vezi, mai

recent, Stephen Coote, op. cit., p. 121 şi urm.27 Vezi, pentru detalii, ibidem, p. 250 şi urm. Când ştirea dece-

sului a ajuns la Paris, Talleyrand tocmai îşi bea cafeaua în salonul doamnei Crawford; în liniştea care s-a făcut, cineva a spus: „What an event”, la care Talleyrand a replicat: „It is no longer an event, merely a piece of news” (ibidem, p. 289).

28 Ibidem, p. 263.29 Cel mai mare exces de zel l-au făcut prusienii (ibidem, pp.

163-164), un martor ocular al acelor evenimente, însărci-natul cu afaceri al Suediei la Paris, Signeul, a consemnat în rapoartele sale câteva aspecte edificatoare ale comportamen-tului aliaţilor. La 6 august 1815, el îl informa pe contele Ernst von Engeström, ministrul de stat şi al afacerilor externe al Suediei că, potrivit informaţiilor pe care le deţinea,  „la Prussie se borne à des idées de vengeance et de pillage; que la Russie et l’Autriche tout en respectant la personne et les malheurs de Louis XVIII sont convaincues de l’incapacité de ses successeurs, et que Lord Castlereagh regarde cette inca-

– 13 –

precum şi cele ale Bourbonilor şi ale regaliştilor, iar una dintre victimele ilustre ale acelor răzbunări a fost celebrul mareşal Ney, care a fost arestat, judecat, găsit vinovat de trădare faţă de regele Franţei, căruia îi jurase credinţă după prima abdicare a lui Napoleon (căruia i s-a alăturat din nou şi s-a distins în bătălia de la Waterloo) şi de subminare a securităţii statului, condamnat la moarte şi executat prin împuşcare30.

După aproximativ cinci luni de la bătălia de la Waterloo, la 20 noiembrie 1815, aliaţii au impus Franţei un al doilea tratat de pace, tot la Paris. Spre deosebire de cel din 30 mai 1814, cel de al doilea tratat de pace prevedea condiţii mult mai severe pentru Franţa. Aceasta trebuia să renunţe la zonele din Savoia şi din Flandra pe care le reţinuse prin tratatul anterior, să cedeze Confederaţiei Germane fortăreaţa alsaciană Landau, iar teritoriile situate pe Rinul Superior, Bava-riei. Obiectele de artă care fuseseră luate de Napoleon, dar fuseseră lăsate Franţei conform primului tratat, trebuiau restituite acolo de unde fuseseră sustrase. Condiţiile cele mai grele erau obligarea Franţei de

pacité comme utile aux intérêts de l’Angleterre”, şi că la acea dată, populaţia Parisului îşi mai manifesta nemulţumirea faţă de Aliaţi, astfel încât „on attend crier tous les soirs dans le jardin de Tuillerie: Vive l’Empereur” (Europe and the Porte, VIII, p. 17, n. 28); apoi, la 2 octombrie acelaşi an, îl informa că „les Anglais et le Autrichiens ont détaché avant-hier les cheveux de Venise, placés au char qui couronne l’arc de triomphe du Carrousel. Comme tous le bas-reliefs qui repré-sentaient les batailles gagnées par les Armées Françaises ont avaient été déjà ôtés par ordre du Gouvernement, le Public croit la Cour en connivence avec les alliés” (ibidem); aflându-se că ducele de Wellington „avait forcé la Porte de Musée, un observateur disait  : que la France perdait quelques tableaux et que l’Angleterre perdait un grand homme”; de altfel, rolul atribuit Bourbonilor de către aliaţi nu era altul decât cel de a le servi drept „instrumente de răzbunare” (ibidem). 

30 Stephen Coote, op. cit., pp. 265-266; evenimentul a fost relatat şi de Signeul, într-un raport din 8 decembrie 1815: “le Maréchal Ney, condamné à mort à minuit, a été exécuté le 7 Décembre à 9 heures du matin dans le Jardin-même où se tiennent les séances de la Chambre des Pairs. La précipitation et l’heure de cette exécution prouvent à quel point la Cour craignait que le public y fut présent.

Le Maréchal Ney a montré le plus grand courage. Après avoir congédié le confesseur qui l’accompagnait, il fit ranger en demi-cercle les Vétérans et se plaça contre le mur, refusant de se faire bander les yeux. Plusieurs balles ayant porté à la tête, il est tombé raide et mort.

Ainsi périt l’homme que tant de combats avaient illustré. Tous les Français amis de leur pays en sont affectés et consternés. La dureté, la passion et l’acharnement dont le procureur du Roi a fait preuve pendant les débats ont révolté tout le monde. La manière dont le Gouvernement Français et le Duc de Wellington ont, comme on dit, renvoyé le Maréchal Ney, en donnant une explication fausse à la Convention du 3 (?) Juillet a été jugé peu honorable.

Les derniers mots du Maréchal Ney ont été : Vivent l’honneur et la Patrie !” (Europe and the Porte, VIII, p. 18, n. 29).

a achita o despăgubire de război de 700 milioane de franci, precum şi de a întreţine, pe cont propriu, o armată aliată de 150.000 de oameni pe o durată de cinci ani31.

Actul Final al Congresului de la Viena a fost semnat la 9 iunie 1815: el a consacrat înfrângerea definitivă a lui Napoleon I Bonaparte şi a statuat profundele mutaţii produse în sistemul politic al Europei. Potrivit Actului Final al Congresului de la Viena, în fostul stat polonez se constituia un Regat al Poloniei, numit, din această cauză, şi „Regatul Congresului”, sub sceptrul ţarului Alexandru I. Pentru constituirea lui, Prusia renunţa la Varşovia şi teritoriul înconjurător, pe care le adjudecase la cea de a treia împărţire a Poloniei, din anul 1795, efectuată în colaborare cu Austria şi Rusia, Varşovia devenea, astfel, capitala noului Regat. Prusia a reţinut, în schimb, zona de nord-vest a Poloniei cu Poznań, Austria a cedat noului Regat vestul Galiţiei şi a consimţit la transformarea Cracoviei în oraş liber, dar a reţinut restul teritoriilor foste poloneze pe care le anexase în urma celor trei împărţiri ale Poloniei, la sud şi est de Vistula32.

Constituirea acestuia fusese hotărâtă, de fapt, prin tratatele încheiate de Rusia cu Austria şi Prusia la 3 mai 1815, care dispuneau că Regatul Poloniei era unit pentru totdeauna cu Imperiul Rus, al cărui suveran era ţarul Alexandru I. Ca urmare, Congresul de la Viena a operat o nouă împărţire a teritoriilor poloneze, cea de a patra, în urma căreia i-au fost cedate Rusiei teritoriile centrale ale fostului Regat al Poloniei. Era o noutate în istoria evoluţiei problemei poloneze, de vreme ce, până atunci, Rusia îşi însuşise doar provinciile orien-tale, care, în cea mai mare parte, nu erau, din punct de vedere etnic, provincii poloneze33.

Actul Final al Congresului a menţionat însă şi faptul că noul Regat Polon urma să primească o constituţie. Deşi existenţa ei era garantată, în acest mod, de marile puteri ale Europei, elaborarea acesteia depindea exclusiv de bunăvoinţa ţarului Alexandru I. Astfel încât textul iniţial, redactat de Adam Jerzy Czartoryski, un vechi colaborator al acestuia, care a făcut parte din delegaţia rusă la Congresul de la Viena, a fost modificat personal de către ţar, care i-a imprimat

31 Franklin L. Ford, op. cit., pp. 256-259; „a doua pace, din toamna 1815, după Waterloo şi «eliminarea definitivă a lui Napoleon» avea să facă – nota Gheorghe Cliveti – imperi-oasă intrarea în scenă a concertului marii politici (n.a.)” (Gh. Cliveti, op. cit., p. 264).

32 Franklin L. Ford, op. cit., p. 263.33 Alexander Gieysztor et al., Histoire de Pologne, Edition Scien-

tifique de Pologne, Warszawa, 1972, p. 464.

– 14 –

un caracter preponderent aristocratic34.În primii ani de existenţă, Regatul Poloniei s-a

bucurat de un regim mai liberal şi de o evidentă dezvoltare economică, deoarece Alexandru I vroia să dea impresia unui monarh constituţional (a instalat, în anul 1818, Dieta, care urma să voteze impozitele şi legile ţării), precum şi de protector al culturii (a admis înfiinţarea, în anul 1818, a Universităţii de la Varşovia, dar şi de promotor al dezvoltării economice, înfiinţând Banca Poloniei35. Totodată, ţarul a lăsat să se înţeleagă că era posibil ca vechile provincii orientale ale Republicii Nobiliare Polone, anexate de Rusia în urma celor trei împărţiri ale acesteia din a doua jumă-tate a secolului al XVIII-lea, să fie încorporate în nou-constituitul Regat al Poloniei36.

Regimul politic al noului stat polonez, aşa cum a fost preconizat de ţarul Alexandru I, s-a dovedit a fi efemer. După cum s-a remarcat, „la seule idée d’une union personnelle entre l’immense Russie, au gouver-nement despotique, et le petit Royaume constitu-tionnel était contre nature”37. În plus, la începutul deceniului trei al secolului al XIX-lea, se remarcau tot mai evident tendinţele reacţionare în statele Sfintei Alianţe. Ca urmare, pericolul declanşării unei revo-luţii în Europa, precum şi puternica stare de spirit antidemocratică, îndeosebi antipolonă, ce domina în unele cercuri ale societăţii ruse l-au determinat pe Alexandru I să restrângă libertăţile acordate polone-zilor. Convins că amintita constituţie nu era decât „un don gratuit”, el nu s-a mai simţit obligat să-i respecte prevederile38. Ca urmare, dieta nu a mai fost convo-cată, poliţia a intensificat măsurile represive împotriva societăţilor republicane şi ale studenţilor revoluţio-nari, iar presa liberă a fost suprimată şi s-a introdus cenzura, încă din anul 181939.

În ce priveşte concepţia lui Alexandru I ‒ care nu participase activ la înfrângerea definitivă a lui Napo-34 Ibidem, p. 465.35 L’histoire du monde de 1789 à 1918. Afrique, Amérique,

Europe, Extrême Orient, Océanie. Préface de Theodor Zeldin, f.l., f.a., p. 165.

36 Alexander Gieysztor et al., op. cit., p. 473.37 Ibidem.38 Ibidem.39 L’histoire du monde, p. 165; Alexander Gieysztor et al., op.

cit., p. 273; renunţarea de către ţarul Alexandru I la ideile sale liberale, după Congresul de la Aix-la Chapelle din toamna anului 1818, a fost sesizată şi de însărcinatul cu afaceri al Suediei la Petersburg, Genserik Brandel, care nota într-un raport din 8/20 martie 1820 că „il est incontestable que depuis l’époque du Congrès d’Aix-la-Chapelle, l’Empereur a essentiellement changé de manière de voir en politique, et qu’il a fortement modifié les idées libérales qui l’avaient guidées jusqu’alors” (Europe and the Porte, VIII, p. 229).

leon la Waterloo, aceasta fiind „opera” lui Wellington şi a lui Blücher – despre viitorul cadru juridic care trebuia să asigure stabilitatea politică a Europei, ea era cea a unei uniuni personale a monarhilor, bazată pe sentimente religioase. Ca urmare, a iniţiat, împreună cu Francisc I, împăratul Austriei, şi Friedrich Wilhelm al III-lea, regele Prusiei, Sfânta Alianţă ‒ act semnat la 26 septembrie 1815. În viziunea lor, aceasta avea ca misiune să gestioneze „problemele lumii, în expresia raporturilor între suverani”40, în conformitate cu „the sublime truths which the Holy Religion of Our Saviour teaches and to watch over there respective peoples as fathers of families”41. Alianţa era deschisă oricărui suveran care ar fi dorit să adere, cu excepţia sultanului, care nu profesa religia creştină, a papei, care nu putea să se „alieze” cu ortodocşii şi protes-tanţii, precum şi a prinţului regent al Marii Britanii, care a invocat faptul că principiile constituţionale ale ţării sale „forbade him to enter into such a personal agreement”42. Totuşi, chiar în epocă „i-a fost refuzată valoarea de act fondator de sistem politic”, sintagma „sistem politic al Sfintei Alianţe”, folosită în istorio-grafia problemei, fiind deci „aberantă”43.

Două luni mai târziu, la 20 noiembrie 1815, a fost semnat „Tratatul Cuadruplei Alianţe”, care a repre-zentat „actul fondator şi, totodată, primul act interpre-tativ al concertului european (s.a.)”44. Iar „expresiile sale cele mai relevante aveau să fie date de „reuniu-nile diplomatice” (congrese, conferinţe), între care şi cele de la Aix-la-Chapelle (1818), Tropau (1820), Laybach (1821) şi Verona (1822)”45.

Congresul de la Aix-la-Chapelle (Aachen), din 40 Gheorghe Cliveti, op. cit., p. 325.41 Franklin L. Ford, op. cit., p. 268.42 Ibidem, pp. 268-269.43 Căci „Actului Sfintei Alianţe i-a fost observată, «în epocă»,

de cei cu vocaţia raţionalizării demersului politic, contra-dicţia internă sau eroarea de fond de a înscrie în eternul divin girarea unei ordini lumeşti” (Gh. Cliveti, op. cit., pp. 335-336); mai mult chiar, „the Holy Alliance began at once to disrupt the hoped for concert of Europe. It was, as liberal critics pointed out in speech and in print, a compact among rulers, not among nations. Furthermore, the grounds for the British prince regent’s non-participation suggested an incipient division within the Quadruple Alliance itself, as between absolute and constitutional monarchies. But most serious of all, the tsar’s brainchild threatened to make the defence of „decent Christian order” an excuse for repression, aimed at even the most respectable opponents of established regimes” (Franklin L. Ford, op. cit., p. 269).

44 „Un concert ce avea să semnifice nu o instituţie în înţelesul propriu al cuvântului, ci „o manieră de abordare a proble-melor de interes european” (Gheorghe Cliveti, op. cit., pp. 131-132).

45 Ibidem, p. 332.

– 15 –

toamna anului 1818, a marcat sfârşitul perioadei în care Franţa a fost tratată ca „duşman învins”. Deşi Quadrupla Alianţă a fost reconfirmată, prin admi-terea Franţei în concertul european s-a creat, de fapt, o Quintuplă Alianţă, cu participarea Franţei, „to protect the arts of peace», and to increase general prosperity”46. După ce au fost rezolvate ultimele detalii ale modalităţilor de achitare de către Franţa a despăgubirilor de război, ce-i fuseseră impuse prin cel de al doilea tratat de pace, cel din 20 noiembrie 1815, s-a hotărât ca, după ce Franţa avea să le ramburseze, trupele aliate urmau să evacueze teritoriul ei. Un alt rezultat al acestui Congres a fost respingerea propu-nerii ţarului Alexandru I de a se crea o armată inter-naţională cu misiunea de a apăra „principiile sacre” ale ordinii europene, precum şi pe cea ca „all monarchs to grant constitutions for the wellbeing and tranquility of their peoples”47.

Următorul congres, ultimul care se încadrează în limitele cronologice ale acestui studiu, a fost cel de la Tropau, localitate din Silezia, desfăşurat în luna octombrie 1820. Ca şi cel de la Laybach (1821), acesta a scos în evidenţă distanţarea Marii Britanii de aliaţii săi continentali, deoarece au pus în discuţie problema intervenţiei contra revoluţiilor declanşate împotriva monarhiei Bourbon, din Regatul celor Două Sicilii şi din Spania. În pofida eforturilor britanice de a bloca orice rezoluţie vizând această problemă, ea a fost totuşi aprobată. Problema spaniolă a fost lăsată temporar în suspensie, „but the other powers at the congress voted to authorize military action by Austrian forces in Italy and to ask that a Russian army of 90,000 men also stand ready to march from Poland if needed”48.

Modificările care se produceau cu repeziciune în sistemul politic european erau urmărite cu atenţie de cercurile conducătoare ale Porţii. În primul rând, pentru că noul raport de forţe, stabilit după încheierea păcii dintre aliaţi şi Franţa ar fi putut afecta intere-sele otomane în Mediterană49. Nu puţină îngrijorare provocau la Istanbul ştirile provenite din cercurile Congresului de la Viena, potrivit cărora ruşii sperau că, pe lângă stabilirea frontierei lor pe Vistula, ceea ce le-ar fi asigurat posibilitatea de a supraveghea şi, eventual, de a stingheri demersurile Austriei de a-şi consolida poziţiile în spaţiul german, în detrimentul intereselor

46 Franklin L. Ford, op. cit., p. 270.47 Ibidem; vezi, pe larg, desfăşurarea Congresului, la Gh. Cliveti,

op. cit., p. 354 şi urm.48 Franklin L. Ford, op. cit, p. 271; pentru alte detalii, vezi Gh.

Cliveti, op. cit., p. 465 şi urm.49 Europe and the Porte, VIII, p. 38.

Rusiei, Congresul va consimţi ca soluţionarea diferen-delor lor cu turcii, care nu fuseseră înlăturate de preve-derile Tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti din 28 mai 1812, să rămână în cadrul strict al raporturilor bilaterale dintre Rusia şi Turcia, fără nicio ingerinţă a vreunei puteri europene. Ambasadorul Marii Britanii la Istanbul, Robert Liston (care exprima, se subînţe-lege, punctul de vedere al guvernului de la Londra), considera „cette prétention aussi probable que diffi-cile à admettre et montre aussi cette jalousie qui, par sa réciprocité, semble du moins rassurer sur la véri-table existence d’une balance politique”50. Cu toate acestea, „l’attention publique continue d’être fixée sur le Congrès de Vienne”, cum observa Nils Gustav Palin51, de unde se spera să parvină ştirea liniştitoare că „les puissances auraient été d’accord au congrès sur l’intégrité de cet Empire”52. De remarcat este faptul că Poarta nu aştepta pasivă acest rezultat, ci a făcut ea însăşi demersuri diplomatice în acest sens, prin intermediul însărcinatului său cu afaceri la Viena, Ioan Mavro-gheni, demersuri întreprinse pe lângă şefii delegaţiilor la Congres ai Marii Britanii, Austriei şi Franţei, care au dat asigurări că integritatea teritorială a Imperiului Otoman avea să fie garantată, cu condiţia ca Poarta să lichideze diferendele sale teritoriale cu Rusia. Mai mult chiar, potrivit unor informaţii transmise Porţii prin intermediul unei note de către Robert Liston, marile puteri căzuseră deja de acord „sur les grands intérêts de ce côté des Alpes, que toute appréhension de guerre avait disparu et qu’on espéroit53 terminés ces travaux par une garantie générale et réciproque de toutes les Puissances de l’Europe. À cela la note ajoute: pour compléter ce grand systême les Puissances de la Chrétienté désiroient y comprendre l’Empire Ottoman par une pareille garantie de l’intégrité de ses Etats; Mais qu’elle ne pouvait avoir lieu tant que ses limites n’étoient pas définitivement fixées puisqu’il

50 Vezi raportul lui Nils Gustav Palin, însărcinatul cu afaceri al Suediei pe lângă Poartă, din 25 octombrie 1814, în Europe and the Porte, VIII, p. 52; de altfel, tot el le sugera turcilor „que la Porte envoye quelque personnage de marque à Vienne pour veiller à ses intérêts au Congrès quoique cet Empire, n’ayant pas pris part à la guerre, ne pourra pas y avoir un Ministre membre du Congrès. Il ajoute que la Porte n’y pourra trouver que bon accueil des Puissances de l’Europe, ayant si souvent manifesté l’intérêt qu’elles prennent à son integrité et à sa sûreté” (Ibidem, p. 51).

51 Ibidem, p. 57.52 Ibidem, p. 64.53 Terminaţiile verbale la imperfect -oit la singular şi -oient la

plural corespund unei forme vechi de conjugare, folosită în secolele XVIII-XIX. Forma modernă de conjugare la imper-fect are terminaţiile -ait (sing.) şi -aient (plur.).

– 16 –

subsistoit entre Lui et la Russie une discussion en quelque sorte territoriale sur les districts que la Russie occupe et que le Grand Seigneur réclame en vertu du dernier traité de paix (cel de la Bucureşti, din 28 mai 1812 – n.n.). L’Ambassadeur propose donc que la Porte accepte l’arbitrage de l’Angleterre, de l’Autriche et de France pour décider ce différend; et la prévient que S.M. l’Empereur de Russie a déclaré vouloir se soumettre à la décision de ces Puissances. Il demande que la Porte se décide au plutôt, et envoye un négoci-ateur à Vienne pour cet objet ou qu’elle se borne en attendant à accepter l’arbitrage, pour ne pas causer de retard dans la conclusion du Congrès”54. Poarta s-a eschivat de la un răspuns categoric referitor la propu-nerea de arbitraj55, deoarece, potrivit opiniei sale, ea „n’avait rien à démêler avec la Russie, qui exigeait discussion, arbitrage ou garantie, qu’il s’agissait simplement de s’en tenir à la lettre du Traité de paix [de la Bucureşti (n.n.)]”56.

Un al motiv de îngrijorare pentru Poartă l-a consti-tuit crearea Sfintei Alianţe, pe care cercurile ei condu-cătoare o considerau ca fiind „un pacte qui met la Chretienté en opposition avec les ennemis”, adepţii religiei musulmane, manifestând chiar interesul de a adera şi ea57, probabil pentru a anihila, în eventuali-tatea în care ar exista un astfel de obiectiv, repercusiu-nile negative pe acest plan.

Iată, aşadar, o scurtă trecere în revistă, atât cât am considerat că este necesar pentru a se înţelege cadrul politicii generale în care s-au produs acele mutaţii din sistemul politic european, pe fundalul continu-ării crizei orientale, determinată de gravele probleme rămase în suspensie în raporturile ruso-turce după încheierea păcii de la Bucureşti din anul 1812. Este şi motivul pentru care Poarta a manifestat acel interes deosebit faţă de amploarea şi direcţiile de evoluţie ale modificărilor care se produceau în raportul de forţe dintre puterile europene. 54 Ibidem, pp. 67-68.55 Ibidem, p. 68.56 Ibidem, p. 72.57 Paul Seraphino, dragomanul Misiunii diplomatice a Suediei

de la Istanbul, pe care marele dragoman al Porţii, Iacob Argi-ropulo, îl chestionase în acest sens, cu prilejul unei întreve-deri, despre care Nils Gustav Palin raporta la 11 martie 1816, i-a răspuns însă, „en plaisantant sur la qualité d’infidèles que les Chrétiens et les Musulmans se donnent mutuellement. J’ai aussi decliné une reponse raisonnée. Captivant ma raison devant des expressions aussi augustes, j’ai dit qu’il fallait considérer le traité comme un pacte de tolérance entre les trois Eglises principales de la Chretienté, qui sont les domi-nantes en Europe ; comme un Souvenir de l’amitié person-nelle des Souverains et comme un Boulevard des trônes qu’on cherche dans les sentimens religieux pour prévenir le retour des troubles attribués à l’irréligion” (ibidem, p. 130).

SUMMARY

CHANGES IN THE EUROPEAN POLITICAL SYSTEM BETWEEN THE PEACE OF

BUCHAREST AND THE OUTBURST OF THE GREEK UPRISING (1812-1821)

The historical stage, in which the theme of this intervention is placed, is dominated by the collapse of the large and, apparently, invincible Empire, forged by fire and sword, by Napoleon Bonaparte, by his attempt, almost unreal, to reconstruct it, and also the materialization of the consequences, on short term, of the failure of that attempt.

The way in which Napoleon’s attempt ended is well known. Defeated in the great battle of Waterloo, from June 18th 1815, he was forced to abdicate for the second time and was exiled on Elba Island.

The final defeat of Napoleon was recorded, in terms of public international law, in the final Act of the Congress of Vienna, signed on June 9th 1815, which stated profound changes in Europe’s political system.

Regarding the conception of Alexander I, who did not actively participated to the final defeat of Napoleon at Waterloo, this being the „work” of Wellington and Blucher, about the future legal framework that was to ensure Europe’s political stability, was one of a personal union of the monarchs, based on religious feelings. Therefore he initiated, together with Francis I, the Emperor of Austria, and Friedrich Wilhelm III, the King of Prussia, the Holly Alliance, an act signed on September 26th 1815.

Two months later, on November 20th 1815, „The Treaty of the Quadruple Alliance” was signed, representing the „the founding act and, at the same time, the first interpretative act of the European Concert”. And „its most relevant expressions were to be the „diplomatic reunions” (congresses, conferences), among which those from Aix-la-Chapelle (1818), Troppau (1820), Laybach (1821) and Verona (1822)”.

The Congress from Aix-la-Chapelle (Aachen), in the autumn of 1818, marked the end of the period in which France was treated as a „defeated enemy” and was admitted in the European Concert.

The next Congress, the last that fits the chronologic limits of this intervention, was the one from Troppau, a locality in Silesia, which took place in October 1820. As the one in Laybach, from 1821, this one highlighted the distance that Great Britain took

– 17 –

from its continental allies, because they brought into discussion the matter of intervention to quell the revolutions against the Bourbon monarchy in the Kingdom of the Two Sicilies and in Spain. Despite the British efforts to block any resolution regarding this matter, it was, however, approved. The Spanish problem was left, temporarily, pending.

The changes in the European political system were raising the attention and the concern of the ruling circles of the Porte. First of all, because the new balance of forces set after the peace conclusion between the allies and France, could affect the Porte’s interests in the Mediterranean. The news from the circles of the Congress of Vienna caused concern in Istanbul, especially those regarding Russia’s expectation that the Congress would agree to set their frontier on Vistula and would consent that the solving of the Russo-Turkish disputes, which were not solved by the peace Treaty from Bucharest, on May 28th 1812, would remain in the strict framework of the bilateral relations between Russia and the Ottoman Empire, without any interference from a European Power. However, the ruling circles of the Porte were hoping that the Congress would decide to an international guarantee of the integrity of the Ottoman Empire.

Noteworthy is, however, that the Porte did not wait passively this result, but made its own diplomatic demarches, through its Charge d’affaires to Vienna, Ioan Mavrogheni, besides the heads of the delegations of Great Britain, Austria and France that gave reassurances that the territorial integrity of the Ottoman Empire would be guaranteed, but only if the Porte would solve its territorial disputes with Russia.

Another reason for the Porte’s concern was the creation of the Holly Alliance, which its ruling circles considered to be directed against the Muslim world, showing, even, her interest to join it, probably to annihilate, in the eventuality it had such an objective, the negative repercussions.

Here is, therefore, a brief overview, that we considered necessary, to better understand the general policy framework in which these changes in the European political system took place, in the context of the continuation of the Eastern Crisis, determined by the serious problems left pending, in the Russo-Turkish relations, after the conclusion of the peace from Bucharest, in 1812. That is the reason why the Porte showed such a great interest towards the scale and the directions of the changes produced in the balance of forces between the European Powers.

– 18 –

– 19 –

REPERCUSIUNILE PREZENŢEI ARMATEI RUSE DE OCUPAŢIE ASUPRA POPULAŢIEI DIN BASARABIA (1812-1830)

Valentin TOMULEŢ

peste un milion de locuitori, iar în Moldova ‒ 960 de mii3, atunci suma cerută de administraţia rusă pentru întreţinerea armatei ruse de ocupaţie era impunătoare.

Izvoarele de arhivă atestă numeroase cazuri de proteste şi revolte ale ţăranilor şi orăşenilor, cauzate de desfrâul şi samavolnicia armatei ruse de ocupaţie, descriu fuga în masă a acestora în alte regiuni. Revi-zorul Saviţki din administraţia preşedintelui Diva-nelor Principatelor Române recunoştea în 1808 că creşterea dărilor şi prestaţiilor necesare pentru între-ţinerea armatei ruse şi samavolnicia boierilor „aduc la ruinarea şi sărăcia gospodăriilor ţărăneşti şi fuga lor în împărăţiile de peste hotare. Orăşenii săraci, cioc-nindu-se de creşterea permanentă a prestaţiilor şi dispoziţiilor insuportabile legate de îndeplinirea cără-uşiei, părăsesc casele şi averea”4. Creşterea prestaţiilor, tot mai insuportabile, îi face pe ţărani să se adreseze cu plângeri direct Divanului şi preşedintelui Diva-nelor Principatelor Române. În 1808, după nume-roase plângeri, comandantul suprem al armatei ruse, feldmareşalul Prozorovski a fost nevoit să-i scutească pe locuitorii din Moldova de obligaţia de a transporta provizii pentru armată5. Cum constată oficialităţile ruse, fuga ţăranilor din gospodăriile lor l-a impus pe Divanul Moldovei să se adreseze preşedintelui Divanelor cu rugămintea „să-i elibereze pe ţărani de prestarea cărăuşiei, şi această rugăminte a fost salva-toare pentru acest popor credincios”6.

Impunerea ţăranilor la lucrări în folosul armatei ruse a afectat şi proprietăţile funciare mănăstireşti. Egumenul Macarie de la mănăstirea Bârnova, într-o cerere din 26 mai 1809 adresată senatorului S.S. Kuşnikov, scria că ţăranii şi ţiganii şerbi „din cauza numeroaselor oprimări (frecvente dări în folosul armatei – V.T.) nu pot îndeplini muncile în folosul mănăstirii”7.

Pentru asigurarea necesităţilor armatei adminis-traţia militară deturna dările obligatorii percepute de Divanul Ţării Moldovei în folosul vistieriei, spre

3 Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812). Cu un studiu introductiv de Dr. Teodor Holban, Bucureşti, 1939, p. 48.

4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), F. 1, inv. 1, anii 1808-1809, d. 590, f. 3.

5 Ibidem, anul 1808, d. 9, p. IV, f. 60.6 Ibidem, anul 1808, d. 590, f. 18-20 verso.7 Ibidem, anul 1809, d. 630, f. 32.

Pornind de la faptul că pierderea independenţei naţionale este un eveniment crucial în istoria oricărui popor, ce afectează întreg procesul obiectiv de dezvol-tare a ţării, în acest articol vom insista asupra analizei prejudiciilor cauzate Basarabiei de prezenţa armatei ruse de ocupaţie, staţionată în regiune în anii 1812-1830. Elucidarea acestor momente particulare ne va permite să determinăm gradul de influenţă al regimului de dominaţie asupra proceselor economice, sociale, politice şi spirituale din Basarabia în sec. al XIX-lea.

Istoriografia tributară regimului totalitar-comu-nist şi paradigmei marxiste dominante a descris unilateral şi tendenţios, iar alteori a falsificat datele şi adevărul istoric privind războaiele ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea, inclusiv consecinţele lor dezastruoase pentru Principatele Române şi, după 1812, Basarabia.

Vom pune în discuţie o singură problemă ‒ reper-cusiunile prezenţei armatei ruse de ocupaţie în Basa-rabia din momentul anexării ei la Imperiul Rus până la sfârşitul războiului ruso-turc din 1828-1829.

Dezastrul economic cauzat Principatelor Române de armatele ruse de ocupaţie în timpul războiului ruso-turc din 1806-18121 a influenţat negativ starea populaţiei şi dezvoltarea economică ulterioară a acestor ţări, a provocat proteste şi revolte din partea diferitor categorii sociale.

Populaţia din Principatele Române a fost impusă să îndeplinească prestaţii extraordinare în volume foarte mari în beneficiul armatei ruse. Doar în februarie 1808, administraţia rusă a impus o contribuţie de 30 de piaştri de fiecare locuinţă, ceea ce depăşea de 5 ori plata obişnuită2. Dacă vom lua în consideraţie faptul că, potrivit unor date aproximative din 1808, numărul populaţiei scăzuse şi constituia în Ţara Românească

1 Despre urmările dezastruoase cauzate Ţărilor Române de războiul ruso-turc din anii 1806-1812 a se vedea mai deta-liat: Alexei Agachi, „Contribuţia impusă Moldovei şi Ţării Româneşti pentru aprovi zionarea armatei ruse de ocupaţie în anii 1806-1810”. In: Destin românesc. Revista trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău-Bucureşti, 1994, Nr. 1, pp. 66-76; Idem, „Situaţia financiară a Moldovei şi Munteniei sub ocupaţia rusă (1806-1812)”. In: Ibidem, 1995, Nr. 4, pp. 3-19; Idem, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806-1812), Chişinău, 2008, pp. 118-349.

2 E. Hurmuzaki. Documente privind istoria României, I, vol. II, Bucureşti, 1874, p. 501.

– 20 –

exemplu goştina8. În 1809, locuitorii Principatului Moldova cereau senatorului S.S. Kuşnikov, preşedin-tele Divanelor Principatelor Române, anularea acestei dări. Dar acesta a refuzat sub pretextul că goştina „este încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie… şi din acest considerent nu le poate satisface doleanţa”9. Tot în acel an societăţile mic-burghezilor şi a negus-torilor din Akkerman s-au adresat lui S.S. Kuşnikov cu plângerea că ei îndeplinesc prestaţii, inclusiv mili-tare, care le cauzează numeroase prejudicii şi cereau anularea lor. Rugămintea mic-burghezilor şi negus-torilor din Akkerman nu a fost satisfăcută, pentru că „darea suplimentară percepută asupra oilor, numită bani de goştină (гоштиных денег), este încasată în folosul armatelor imperiale pe întreaga Moldovă, de la toţi contribuabilii fără excepţie, inclusiv de la recla-manţi, şi din acest considerent plângerea lor nu poate fi satisfăcută”10.

Cele mai multe plângeri ale locuitorilor din Moldova adresate Divanului se refereau la abuzurile comandamentului militar, care lua de la populaţie în mod abuziv produse alimentare, furaj, care etc. La 2 martie 1811, Divanul îi propune senatorului V.I. Krasno-Milaşevici să le fie date locuitorilor hrisoave (открытые листы)11, în care să fie indicat ce pot cere şi la ce au dreptul militarii. Senatorul V.I. Krasno-Milaşevici nu a fost de acord să elibereze asemenea acte, deoarece în armată „sunt unele persoane samavolnice care nu respectă dispoziţiile comandamentului şi din acest considerent niciun fel de scrisori de interzicere nu-i pot proteja pe locuitori de aceste abuzuri şi, din

8 Goştină – dare (taxă) anuală percepută în Ţările Române pentru oi, capre şi porci. Exista o deosebire între darea plătită pentru porci şi oi care merg la îngrăşat la munte şi darea impusă străinilor (oaspeţilor) pentru oile şi porcii aduşi în ţară la păscut. În primul caz, avem un fel de impozit direct, obligatoriu pentru toţi locuitorii care folosesc păşunile, deve-nind o dare generală, la care erau impuse toate categoriile sociale, inclusiv boierii şi clerul, pe întinderea întregii ţări. În al doilea sens, cu înţeles de taxă (vamă) pentru cei care aduc în ţară oi şi porci la păscut. – În: Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, p. 206.

9 ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20.10 ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1809, d. 638, f. 20, 37.11 Hrisov – document prin care, în Ţările Române, domnul

acorda o danie, un privilegiu, o imunitate sau întărea un transfer de proprietate. Spre exemplu, după nenumărate plângeri ale ţiganilor, în 1808, Divanul Moldovei a eliberat un hrisov ţiganilor ursari şi lingurari prin care interzicea ispravnicilor şi proprietarilor funciari să-i asuprească pe ţiganii nomazi din Moldova. A se vedea în: В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX в. (Этнические и социально-демографические процессы), Кишинев, 1979, c. 60.

acest considerent, eliberarea lor locuitorilor o consi-deră inutilă” 12.

Una dintre obligaţiunile cele mai grele ale popula-ţiei în anii războiului era încartiruirea. Militarii încarti-ruiţi în casele ţăranilor şi orăşenilor trebuiau să prezinte adeverinţe scrise de ultimii, care să ateste comporta-mentul în timpul cazării. Dat fiind abuzurile comise împotriva gazdelor/civililor, militarii ruşi falsificau aceste documente. Conform unor date de arhivă, în vara lui 1811, în unele localităţi ale Moldovei militarii care au fost încartiruiţi în casele localnicilor prezentau „adeverinţe despre purtarea lor cuviincioasă nu de la autorităţile locale”, dar „le alcătuiau singuri în limba rusă”13. A fost nevoie de intervenţia lui M.I. Kutuzov, pentru a interzice prezentarea acestor documente false de către militarii ruşi cantonaţi în Principate.

Dările impuse populaţiei erau atât de grele şi frec-vente, încât au adus la ruinarea gospodăriilor ţărăneşti şi sărăcirea orăşenilor. În 1811, Divanul Principatului Moldova raporta senatorului V.I. Krasno-Milaşevici că nu mai poate aduna mijloacele băneşti necesare pentru procurarea raţiei de carne pentru armată14.

În toamna anului 1811, la mari impozite au fost impuşi clerul, boierii şi negustorii15. Creşterea presta-ţiilor extraordinare a provocat foamete, care a coincis cu o calamitate naturală – gerurile cumplite din anii 1810-1811. Foametea din 1810-1811 a fost de o gravitate greu de apreciat. Documentele de epocă atestă că, în timp ce ţăranii mâncau coajă de copac, viţă-de-vie şi tescovină măcinată, la frontieră stăteau oprite 100 000 cetverturi de faină, 12 500 cetverturi de crupe şi 55 000 cetverturi de orz şi ovăz cumpă-rate pe banii vistieriei Moldovei. Foametea determina acte disperate: „mulţi dintre locuitori erau bucuroşi să-şi schimbe copiii pe pâine”16. Populaţia săracă era secerată de boli, ducea lipsă de hrană şi de material de încălzit. A. Nakko scria în această privinţă: „Iarna anilor 1810-1811 a nenorocit şi mai mult acest popor năpăstuit, punându-l într-o situaţie extrem de grea. Bolile şi foamea, în condiţiile unui ger fără precedent şi ale unor viforniţe cumplite, au smuls din mijlocul lui o mulţime de victime şi au rămas pentru totdeauna în memoria poporului ca nişte nenorociri fără precedent, ce pot fi exprimate prin sintagma «Iarna lui Kamenski»,

12 ANRM, F. 1, inv. 1, anul 1811, d. 3247, p. IV, f. 547 verso.13 Ibidem, d. 3248, p. IV, f. 156-157 verso, 165-165 verso.14 Ibidem, f. 1208-1209 verso.15 E. Hurmuzaki, Documente privind istoria României, I, vol. II,

Bucureşti, 1874, p. 623.16 Alexei Agachi. Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub

ocupaţia militară rusă (1816-1812), Chişinău, 2008, p. 143.

– 21 –

cunoscută fiecărui om chiar şi în timpul de faţă”17.Dezastrul economic provocat de războiul ruso-turc

din 1806-1812, precum şi anexarea forţată la Rusia au influenţat negativ dezvoltarea ulterioară a terito-riului dintre Prut şi Nistru în componenţa Imperiului Rus. Prejudiciile economice cauzate de armatele ruse de ocupaţie au fost atât de mari, încât faptul era recu-noscut de oficialităţile ruse. Şeful vămilor N. Baikov, autorul studiului „Descrierea succintă a Basarabiei”, datat cu anul 1813, scria: „Această ţară ce abunda în turme (de oi şi bovine – V.T.), jefuită şi pustiită în urma operaţiilor militare din anul 1806 până în 1810, prezenta un vast teritoriu pustiu şi nepopulat”18. Rezi-dentul plenipotenţiar al Basarabiei, A.N. Bahmetev, raporta organelor centrale, la 23 februarie 1819, că „Basarabia, în pofida fertilităţii solului, poate fi consi-derată o provincie dintre cele mai sărace, în care toate cele necesare existenţei sunt de o scumpete neobişnuită, chiar şi armata nu poate fi asigurată cu pâine decât prin livrările speciale din guberniile Podolia şi Herson”19.

Ruinarea economică a cauzat mari daune comer-ţului şi, implicit, a influenţat negativ acumularea iniţială de capital, iar de aici procesul de construire a burgheziei comercial-industriale, îndeosebi a celei naţionale. Ofiţerul Cartierului General al armatei ruse, P.I. Liprandi, întocmind în anii ’20 ai sec. al XIX-lea descrierea istorică a Basarabiei, menţiona că nivelul comerţului nu corespunde condiţiilor obiec-tive: climă favorabilă, sol fertil, posibilităţi de dezvol-tare ale tuturor ramurilor de producţie, amplasare geografică favorabilă – provincie scăldată de apele Prutului, Nistrului, Dunării şi ale Mării Negre, având trei porturi etc. „Dar, din nefericire, – constată el, – comerţul de aici, fără de care toate aceste avantaje sunt inutile, se află într-o situaţie jalnică”20.

Iacov Saburov, care a studiat starea diferitelor ramuri econo mice ale Basarabiei la 1826, scria că, „fiind înconjurată de trei imperii, dispunând de navi-gaţia pe Nistru şi delta Dunării, având o climă favo-rabilă, Basarabia are menirea, din firea lucrurilor, să ocupe o poziţie avansată în comerţul mondial”21. Însă, în ciuda faptului că după anexarea acestui teritoriu

17 А. Накко, „Очерк гражданского управления в Бессарабии, Молдавии и Валахии во время русско-турецкой войны 1806-1812 гг.”. În: ЗООИД, Одесса, 1879, т. XI, с. 305.

18 Arhiva Istorică de Stat din Rusia (AISR), F. 19, inv. 3, d. 129, f. 17 verso.

19 Ibidem, F. 560, inv. 4, d. 402, f. 33-33 verso.20 Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia (AIMSR), F.

Arhiva Militaro-Ştiinţifică (AMŞ), d. 18595, f. 12 verso-13. 21 Я. Сабуров, Земледелие, промышленность и торговля

Бессарабии в 1826 году, Москва, 1830, c. 21.

la Rusia volumul valoric al comerţului exterior era în favoarea Basarabiei, „aceste sume, constată autorul, nu rămân aici, deoarece nu există un comerţ interior care ar fi în stare să le atragă şi să le menţină. O parte din aceşti bani, percepuţi sub formă de impozite şi dări, nimeresc în întregime în veniturile de stat (ale Rusiei – V.T.), ce alcătuiesc aproximativ 3 milioane; cealaltă parte, ce constituie mai mult de jumătate, este cheltuită de moşierii bogaţi în capitalele Rusiei (Sankt Petersburg, Moscova – V.T.) şi, în mare parte, în Viena şi Germania. Iată aproape întreaga rotaţie a celor 10 milioane ce intră; totodată, deoa rece întreaga sumă de capitaluri comerciale aflate în circulaţie în Basarabia nu depăşeşte 15 milioane, regiunea rămâne ca şi altădată fără capitaluri, în sărăcie”22.

Dezastrul cauzat de războiul ruso-turc din 1806-1812 a căzut pe umerii poporului, afectând întreaga economie a Basarabiei. Acest fapt este confirmat de raportul rezidentului imperial I.N. Inzov din 17 martie 1822, în care se sublinia că populaţia din regiune a fost scutită pe o perioadă de trei ani de impozite nu numai în virtutea respectării condiţiilor Tratatului de la Bucureşti, dar şi „în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, mult necesară după terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ea a suportat multiple greutăţi”23.

Oricât ar fi de paradoxal, după sfârşitul războ-iului ruso-turc, situaţia economică din provincie nu s-a schimbat, deoarece populaţia era obligată să asigure Armata a 2-a rusă, cantonată în Basarabia, cu provizii, furaje, transport, case de locuit etc. Aceste obligaţii au constituit o povară grea pentru populaţie şi, în mod indirect, au inhibat antrenarea ei în rela-ţiile mărfare. I.M. Hartingh relatează într-o scrisoare adresată la 1 noiembrie 1816 comandantului Armatei a 2-a, contelui Bennigsen, privind planul comisa-rului pentru aprovizionarea armatei ruse, cneazul Gorceakov: „Cu toată dorinţa mea de a întrebuinţa subvenţiile locale în vederea îmbunătăţirii proviziilor pentru armata rusă, ce au devenit pentru băştinaşi un impozit insuportabil, lipsindu-i de ultimele mijloace pentru propria existenţă, nu găsesc nici cele mai neîn-semnate mijloace ce ar face posibilă realizarea planului elaborat de cneazul Gorceakov”24.

Gorceakov propunea ca armata rusă să fie asigu-rată cu provizii pe seama stabilirii unor preţuri fixe la

22 Ibidem, p. 22.23 AISR, F. 1308, inv. 1, d. 3, f. 2.24 AIMSR, F. Armata Moldovenească (AM), inv. 182“a”, d. 44,

cert. 3, f. 48.

– 22 –

produsele alimentare: un cetvert25 de făină – 19 ruble, un cetvert de crupe – 22 ruble, preţuri neconvenabile pentru localnici. În plus, el propu nea să fie interzis exportul de cereale peste hotare, metodă bine cunos-cută la care apelau des autorităţile ruse şi care a afectat dezvoltarea social-economică, în primul rând comerţul, şi nu numai al Basarabiei, dar şi al Rusiei26. I.M. Hartingh scria în legătură cu aceasta că „nu este cazul de a aduce dovezi de pe timpuri că limitarea comerţului, prin care se frânează toate ramurile industriei, a devenit cauza sărăciei totale, nemaivorbind de reducerea venitu-rilor particulare ale locuitorilor, acestea fiind totalmente diminuate de restricţiile stabilite în comerţ; ca rezultat, erau subminate finanţele vistieriei statului”27.

Expunându-şi părerile privind aprovizionarea armatei ruse cu provizii, I.M. Har tingh constata că „interzicerea exportului de cereale peste hotare este un mijloc nociv pentru stat”28. Aprovizionarea armatei cu provizii prejudicia substanţial dezvol tarea economică a Basarabiei nu numai din cauza frecventelor restricţii în exportul de cereale, dar şi din cauza reducerii preţu-rilor – din lipsa mijloacelor băneşti de care avea nevoie departamentul de aprovizionare. Numai către anul 1823 intendenţa Arma tei a 2-a le datora locuitorilor Basarabiei pentru asigurarea armatei cu provizii mai mult de 300 mii ruble29. I.M. Hartingh scria în legă-tură cu aceasta: „Ei (comi sionarii – V.T.), în loc să se ocupe într-adevăr de aprovizionarea armatei cu provizii, se ocupă cu împărţirea banilor din vistieria statului, dându-se drept apărători fideli ai profitului în vistieria statului. Reducând preţurile, au cauzat creş-terea impozitului pentru locuitori. Armata, nefiind asigurată cu pâine, este nevoită să se hrănească de pe seama locuitorilor, iar acest mod de aprovizionare este contra plată, preţurile la pâine fiind stabilite sama-volnic de către comisionar. Aşa a procedat şi cneazul Gorceakov în regiunea Basarabia”30.

Autorităţile locale explicau jaful comis de armata rusă prin faptul că „departamentul de aprovizionare nu dispune de mijloace pentru a trimite la timp sumele necesare”31.25 Cetvért, cetvérturi (четверть) – veche măsură de capacitate

rusă: 1 sfert de grâu de toamnă – 9 puduri 25 funţi; grâu de primăvară – 9 puduri 7 funţi; secară – 8 puduri 34 funţi; porumb – 5 puduri; ovăz – 5 puduri 25 funţi; mei – 7 puduri 17 funţi. În unitate de măsură românească, 2,5 cetverturi erau egale cu o chilă.

26 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48 verso, 51, 52 verso.

27 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, f. 48 verso.28 Ibidem, f. 49 verso.29 AISR, F. 1263, inv. 1, d. 359, f. 320.30 AIMSR, F. AM, inv. 182“a”, d. 44, cert. 3, d. 50 verso-51.31 Ibidem, f. 49.

Prin urmare, asigurarea permanentă cu provizii a armatei ruse cantonate în Basarabia a cauzat preju-dicii dezvoltării gospodăriilor ţărăneşti, deoarece ţăranul nu totdeauna putea să-şi realizeze surplusul de produse la preţuri rezonabile, fapt care a frânat înca-drarea gospodăriilor ţărăneşti în relaţiile mărfare.

Situaţia se complica şi mai mult în timpul războa-ielor, când populaţia era supusă unor prestaţii extraor-dinare în ce priveşte atât forţa de muncă, cât şi mijloa-cele de transport şi forţa de tracţiune, materialele de construcţii pentru repararea cetăţilor, drumurilor şi podurilor, transportarea încărcăturilor militare etc.

Istoriografia din RSSM a prezentat prestaţiile suprasolicitante impuse de regimul de ocupaţie ţarist drept sprijin voluntar şi ajutor real activ acordat armatei ruse de populaţia din provincia anexată32, pe când sistemul de prestaţii stabilit forţat în perioada de dominaţie otomană – drept o formă grea de depen-denţă33. O asemenea modalitate de studiere a războa-ielor ruso-turce din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea – prima jumătate a sec. al XIX-lea a permis istorio-grafiei oficiale moldoveneşti să treacă conştient cu vederea problema urmărilor dezastruoase ale războa-ielor ruso-turce pentru dezvol tarea social-economică a Basarabiei.

Declanşarea crizei orientale în anii ’20 ai sec. al XIX-lea şi evoluţia ei într-un nou război ruso-turc în anii 1828-1829 au căzut ca o povară pe umerii româ-nilor. Ocupaţia militară rusă şi sarcinile care au revenit Principatelor Române în aprovizionarea armatei ruse de ocupaţie au cauzat prejudicii mari populaţiei. Agentul consular al Franţei, Viollier, scria cu această ocazie că noua invazie rusă i-a costat pe români „mai mult sânge şi lacrimi decât toate cele precedente la un loc”34.

A determina numărul militarilor care s-au aflat în Basarabia în perioada războiului este destul de anevoios. Autorităţile locale, într-un raport din 1828, scriau în această privinţă: „Numărul armatei aflate în această regiune şi timpul cantonării ei aici sunt impo-sibil de determinat, din considerentul că pe parcursul celor trei ani la rând armatele au trecut neîntrerupt prin regiune, la început peste hotare în Turcia şi Moldova, în legătură cu ostilităţile purtate cu Poarta Otomană, 32 Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.33 Pavel V. Sovetov, „Cât a costat Ţării Moldovei dominaţia

străină (Formele economice de dependenţă a Moldovei în sec. al XVI-lea – începutul sec al XVIII-lea)”. În: Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, 1990, nr. 4. p. 24.

Istoria RSS Moldoveneşti, Chişinău, 1984, p. 146, 149, 197.34 Istoria Românilor: constituirea României moderne (1821-

1878), vol. VII, tom. I (coord. acad. Dan Berindei), Bucu-reşti, 2003, p. 78.

– 23 –

iar acum aceleaşi armate trec prin Basarabia înapoi, neoprindu-se aici pentru cantonare permanentă, în afară de câteva batalioane de rezervă şi regimente de cazaci ce întreţin paza de frontieră la hotar, care sunt înlocuite la discreţia comandamentului, şi în afară de paza internă”35. Numai paza internă, conform aceluiaşi raport din 1828, constituia 2 465 militari: 1 637 – în oraşul Chişinău, 138 – în Ismail, 184 – în Akkerman, 166 – în Bender, 176 – în Bălţi şi 164 – în Hotin36.

O problemă majoră era aprovizionarea armatei. La începutul războiului ruso-turc din 1828-1829, în magaziile de rezervă mobile37 ale Armatei a II-a ruse erau stocate 96 266 cetverturi de faină şi 9 669 cetver-turi de crupe. Comandantul P.D. Kiseleff menţiona că aceste stocuri constituiau doar strictul necesar pentru un termen de cinci luni de asigurare a Armatei a II-a, care număra 100 mii ostaşi38.

Izvoarele de arhivă, depozitate în fondul Cancelaria Guvernatorului Basarabiei (F. 2), dovedesc că etiche-tatul sprijin şi ajutor real acordat activ armatei ruse de populaţia provinciei în timpul războiului consti-tuie nu altceva decât prestaţii extraordinare impuse populaţiei Basarabiei în legătură cu situaţia militară. Conform izvoarelor de arhivă, locuitorii Basarabiei au fost impuşi la asigurarea mijloacelor de transport pentru transportarea greutăţilor, proviziilor, fânului, sării şi bolnavilor, repararea drumurilor, podurilor şi acoperişurilor, construirea şi repararea întăritu-rilor, construirea grajdurilor temporare pentru cai, repararea cordoanelor provizorii construite în partea stângă a Dunării, acordarea de ajutor la construirea podurilor plutitoare pe Nistru şi Dunăre, păşunatul cailor şi boilor de tracţiune