Tratament fabulatoriu, Mircea Nedelciu

Mircea Nedelciu este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai romanului optzecist. În epoca optzecistă, romanul românesc se afla într-o perioadă crucială de transformări care aveau să reaşeze întreaga concepţie despre roman. Însăşi sintagma „roman postmodern”, căreia i se subsumează ca abordare şi viziune romanul lui Mircea Nedelciu, vorbeşte despre această metamorfoză.

Generaţia optzecistă este autoarea unei schimbări radicale în romanul românesc. Din punct de vedere stilistic, romanul postmodern este o reacţie la convenţia literară clasică, privită mai degrabă ca o convenţie social-culturală. Această convenţie se referă de fapt la o serie de întrebări pe care şi le pun atât cititorul, cât şi scriitorul însuşi, toate legate de mesajul cărţii (cine vorbeşte, cine ascultă, ce rol au personajele, când se petrece acţiunea ). Toate aceste elemente „topite” în structura romanului alcătuiau un tipar estetic care se definea prin veridicitate. Aceasta înseamnă că relaţia realitate-ficţiune era mereu guvernată de intenţia autorului de a prezenta un „adevăr”. Astfel, s-a născut realismul obiectiv, care ulterior a fost contestat prin apariţia realismului de tip subiectiv, unde cuvântul de ordine era autenticitatea. Romanul postmodern este o reacţie împotriva ambelor tipuri de convenţie, iar această reacţie a fost denumită deconstructivism, iar Mircea Nedelciu este unul dintre principalii reprezentanţi ai acestei orientări specifice postmodernismului.

Deconstructivismul se asociază cu textualismul care se particularizează în text prin convenția lui literară, prin expunerea la vedere a modului cum se realizează scrierea, a mecanismelor de producere a textului, prin reflecții asupra operei înseși sau a relației autor-operă-cititor. Autorul apare în operă cu numele lui real, strecoară note autoreferențiale: ex, în „Tratament fabulatoriu”: „eu, Mircea Nedelciu, de ce să n-am dreptul să aflu ce gânduri îi trec lui Luca prin cap...? ”sau: „Camera în care stau și rescriu romanul Tratament fabulatoriu este la etajul întâi al unei clădiri construite la începutul secolului... Timpul calendaristic al romanului în zona la care rescriu este cu totul altul și eu sunt cu totul transpus.” sau: „Personajul este un instrument prin care omul - care scrie sau care citește – refuză să accepte universul așa cum este el, un fel de a refuza lumea pentru a crea antilumi, deci a gândi viitorul...”

Conform Avertismentului la ediția a II-a din 1996, scris de autor, romanul a fost scris în 1984, după lectura unei copii a cărții lui George Orwell, 1984. Scriitorul remarcă similitudinile între utopia lui Orwell și cotidianul societății românești comuniste: senzația de supraveghere continuă, presa devenită instrument de propagandă, penuria de alimente, absența căldurii din case, cenzura, suspiciunea. Decide să facă din romanul său „un obiect util, un instrument pentru creșterea rezistenței la manipulare.” Dacă nu poți lupta sau

dacă lupta nu are șanse de succes, singura formă de rezistență este refugiul în fabulatoriu, în ficțiune. Nedelciu își construiește o strategie pentru a învinge vigilența cenzurii comuniste: scrie o lungă prefață, pe care o declară parte integrantă a romanului, în care dezbate rolul literaturii în societate,convins că aceasta va atrage atenția cenzorilor mai mult decât cartea propriu-zisă, ceea ce se și întâmplă. Titlul romanului, parafrază după tratament ambulatoriu (= care nu necesită spitalizare), exprimă, așadar, ideea că realitatea are nevoie de un tratament pentru a putea fi acceptată, că omul poate trăi în două universuri distincte, unul real, altul simbolic, că iluzia, utopia, nu excude gândirea logică.

Romanul este rotund, adica propune ceva, o ipoteza, o situație, un personaj, după care desfășoara ample bucle narative si se încheie demonstrativ, ca în matematică. Vindecat de o mare iubire sfârșită tragic, eroul, meteorologul Luca, este gata să se căsătorească cu Neti, o tânără a cărei principală trăsătură e inocența. Structura este însă complicată, narațiunea heterodiegetică preia formula narativă a romanului tradițional, dar o parodiază, determinând modificări de structură. Cu toate că este scris la persoana a treia, autorul utilizează, alternativ, persoana a doua şi întâi, cu scopul de a submina obiectivitatea, specifică romanului tradițional. Astfel, schimbarea de persoană ambiguizează discursul narativ. Ex: „Te plimbi pe străzi și te întrebi de ce pericol grav și necunoscut au fugit toți locuitorii, Și totuși ei vorbesc aceeași limbă cu tine, te împresoară, trec prin tine, nu-și întâlnesc nici măcar o fracțiune de secundă privirea cu a ta.” (cap.1). / „Eu și ea ne înțelegeam minunat în toate privințele, trăia cu pasiune fiecare minut pe care îl petreceam împreună...(cap.1) / Luca rămâne întins pe patul strâmt și incomod și stă multă vreme cu privirea ațintită spre tavanul nu tocmai curat al mansardei lui Vova” (cap.6)

Subiectul romanului se încheaga foarte greu, discontinuu si ambiguu, narațiunea lasând impresia constituirii întâmplatoare, printr-o aglomerare de legende locale, toponimice si genealogice, dialoguri trunchiate, un articol dintr-o enciclopedie, confesiuni, scrisori, paranteze etc, prin schimbarea permanentă a punctului de vedere asupra faptelor, care duce la înțelegerea diferită a acelorași evenimente. Personajul principal este Luca, un meteorolog de vreo 30 de ani, un bărbat foarte frumos, care, după o poveste de dragoste nefericită (tatăl iubitei sale se opune căsătoriei, considerând-o o mezalianță), își părăsește serviciul, pleacă de la stația meteo izolată unde își petrecuse trei ani din viață, la un centru de cercetări în domeniul ingineriei genetice, numit Fitotron. Noua locație este undeva în câmpie, aproape de București, în comuna Fuica. Este găzduit la un localnic, moș Pătru a lu Brodeală, dar, în drum spre casa acestuia, rătăcește drumul și pătrunde într-o lume neobișnuită, a cărei existență este contestată de localnici. Romanul se va desfășura astfel pe două planuri: lumea satului Fuica, unde intră în contact cu profesorul Nelu, cu agronomul Pascu și cu alți meteorologi și lumea de la Conacul din Valea Plânșii. Luca și ceilalți frecventează casa doctorului Abraș, în care eroul ajunge mai întâi ca pacient. Normalitatea lui Luca este interpretată ca anormalitate și el devine automat pacientul doctorului psihiatru Abraș. Spirit bonom, placid, Abraș închide ochii la escapadele amoroase ale soției sale, Gina -Felina. Aceasta este o actriță gen Emilia Răchitaru, femeie acaparatoare care face din viața amoroasă clandestină o

a doua împlinire a fericirii, dupa rolurile de pe scena. Introdus în casa Abraș mai întâi de Pascu, agronomul îngrijorat de rătăcirea lui , Luca devine curând amantul Ginei-Felina și povestește celor care vin la petreceri despre lumea pe care o descoperise, Conacul din Valea Plânșii.

Aceasta este o lume misterioasă, în a cărei existență nu crede niciun localnic, cu excepția gazdei sale, moș Pătru, situată într-un pliu labirintic, făcut de ape și coline, „într-un loc din afara lumii, într-un loc uitat de oameni, de hărți și de legi.” Conacul adăpostește un fel de sat, un falanster, întemeiat de Marius Fiston Gulianu, după ce primise o moștenire neașteptată. Locuitorii trăiesc după legi proprii, sunt agricultori, cresc animale, denunță religia și iubirea ca fiind iluzorii („iubire ca himeră, ca iluzie inventată pentru ignoranți și pentru entuziaști lipsiți de spirit critic”/ „dragostea este una din cele mai periculoase dintre pasiunile umane, ceva ce provoacă orbirea – cum putem aștepta salvarea noastră prin orbire?”). Cei care locuiesc aici au și rol de detectivi, trebuie să investigheze istoria vechilor proprietari ai conacului. Aflăm astfel că Marius, cel care a întemeiat falansterul, este fiul unui om care s-a opus colectivizării și a fost condamnat politic, fiul lui fiind crescut de părinți adoptivi. Marius urâse dintotdeauna proprietatea, „făcea crize de furie când cineva spunea al meu”, avea oroare de individualism, de aceea pusese bazele unei așezări care reproduce în fapt utopia comunistă.

Hotarele locului lor sunt marcate și, ca atare, păzite. Luca face o breșă inexplicabilă, pătrunzând în acest spațiu, dar, după câteva vizite, observă că și aici lumea este în schimbare. Comunitatea se destramă, după ce se descoperă că au fost mințiți, că avocatul căruia credeau că îi datorează banii împrumutați pentru constituirea falansterului nu există, că Marius nu făcea decât să îi exploateze pe ceilalți, păstrând banii pentru sine. Odată izbucnit scandalul, se află că aproape toți membrii coloniei fac excursii clandestine în oraș și vând pentru folosul propriu produse la care munciseră cu toții. Membrii își pun problema revenirii în lumea pe care o părăsiseră, dar se tem că explicațiile lor cu privire la ce au făcut în ultimii ani nu vor fi crezute. Luca își dorește să păstreze contactul cu acest grup, deoarece există o femeie, pe care nu a văzut-o niciodată de aproape, Nușa-Păpușa, pe care o bănuiește a fi iubita lui, Ula, dar speranța lui că o va regăsi acolo se dovedește neîntemeiată.

Toată această așezare enigmatică este pusă sub semnul neîncrederii nu doar de ascultătorii lui Luca, ci și de el însuși, care o socotește uneori o vedenie. Ajuns în falanster doar pe înserat sau noaptea, pleacă „la ora aceea întunecată de diaintea zorilor” sau chiar, adormit acolo, se trezește în casa lui moș Pătru „fără să știu ce oră e, ce se întâmplă cu mine, ce aș vrea să se întâmple.” Toate aceste mijoace de ambiguizare sunt specifice prozei fantastice. Indiferent dacă este un produs al imaginației lui Luca sau un loc bine ascuns, falansterul exprimă în mod concret o nevoie pe care o exprimă un personaj al cărții, aceea ca omul să se poată elibera de propria viață, „prin mutarea centrului personal de timp în altă parte decât în cotidian. Cei care nu au această capacitate – spune personajul – sunt niște infirmi”.

În mod oarecum neașteptat, după ultima vizită în această lume, Luca părăsește comuna Fuica și se întoarce în Târgul Mocleasa, la stația meteorologică de pe Muntele Mare, unde lucrase cu doi ani în urmă. Merge mai întâi acasă la avocatul Mierean, tatăl Ulei, dar acolo locuiește acum altcineva, apoi urcă la stație. Este surprins de o furtună de zăpadă, îi degeră picioarele, dar este salvat de foștii colegi. Află că Ula dispăruse chiar în noaptea când el și-a făcut ultimul serviciu la stație, că, plecată spre stație, ca să îl vadă, nu a mai ajuns niciodată în oraș. Tatăl ei, avocatul Mierean, plecat și el a doua zi pe munte, să o caute, dispăruse și el, iar acum exista un dosar de cercetare în care era și el implicat, deși oasele celor doi, căutate printr-o râpă, nu fuseseră găsite. Merge la organele de anchetă, dă o declarație, nu este acuzat de nimic, deși el știe că în seara aceea un coleg îl anunțase că Ula este în drum spre stația meteo, iar el, din lașitate sau comoditate sau doar din imposibilit atea de a prevedea consecințele unui gest, nu îi ieșise înainte: „Așa că nu frica este totdeauna cauza lașității. Dar gustul de sine al cuiva care a fost o singură dată laș este, cred, același totdeauna. Da, am ucis-o! Am ucis-o, și nu cu sânge rece, ci cu sânge laș”.

Luca se întoarce la Fuica, unde, după o noapte de băut, prietenii din casa Abraș deciseseră să plece prin pădure, să caute Valea Plânșii, dar se rătăciseră înainte de a găsi vreo dovadă despre existența acelei lumi. Este așteptat de Natalia, o studentă pe care o cunoscuse în autobuz, cu ceva timp în urmă, și alături de care e gata să înceapă o nouă iubire. Romanul se încheie rotund, cei doi ani petrecuți la Fitotron par să fi fost răstimpul necesar vindecării de iubirea eșuată și asumării propriilor greșeli („sunt doar un nenorocit care se luptă cu el însuși”), personajul descoperă frumusețea soarelui de aprilie și face planuri să aibă un copil cu Nati.

Universul pe care-l configurează Mircea Nedelciu este un univers citadin, ciudat, construit asemenea unui labirint în care eroii se pierd cu uşurinţă. De altfel, reperele temporale sunt în mod voit vagi, la fel ca şi cele spaţiale. Această particularitate îi permite scriitorului să construiască trei „lumi”, universuri paralele, despre care cititorul nu ştie niciodată cu siguranţă dacă există simultan sau concomitent: grupul Abraş (oraşul), Fitotronul (poartă trăsăturile instituţiei) şi falansterul (reprezintă utopia). Fiecare din ele este guvernată de anumite trăsături, iar relaţia lor e dată de fluxul conştiinţei lui Luca. Remarcabilă este „inventarea” dublului calendar de la fitotron care permite cititorului să întrevadă paralelismul universurilor create. O spune Mircea Nedelciu însuși, într-o paranteză de autor din roman: „în compartimentele unui Fitotron sunt reproduse condițiile atmosferice dintr-o anumită fază a ciclului de vegetație. Așa se face că atunci când afară e luna noiembrie putem avea într-un colț al Fitotronului condiții specifice lunii mai și în altul condiții din luna august. Luca va avea ocazia să afle de existența acestor duble calendare și, fără să se preocupe prea mult de Fitotron, pe fondul unor întâmplări personale solicitante din punct de vedere psihic, va extinde în imaginația sa abstracția dublului calendar până ce nu-i va mai putea rezista.” (cap.1)

O temă de asemenea importantă în roman este iubirea. Și aici Mircea Nedelciu se remarcă prin modul în care construieşte o imagine a raportului omului cu sentimentul, insistând asupra etapelor necesare pentru abordarea acestuia într-un mod cât mai echilibrat. Natura eroului (un idealist) impune şi atitudinea sa faţă de iubire. Se poate spune că procesul de vindecare pe care-l parcurge Luca include şi detaşarea sa de o viziune idealizată asupra fiinţei iubite, căci în finalul cărţii el este capabil să se detaşeze de obsesia sa pentru Ula.

Cartea lui Mircea Nedelciu este remarcabilă şi în ceea ce priveşte modul în care reuşeşte să convingă cititorul în legătură cu natura problematică a eroului său. Toate deviaţiile comportamentale ale lui Luca, observate prin intemediul celorlalte personaje, sunt relativizate, căci autorul găseşte mereu o contrapondere a acestora în gesturi şi acţiuni ce par a fi perfect normale. Relaţia lui Luca cu ceilalţi este învăluită mereu într-un oarecare mister, toate raporturile sale par a fi incomplete, neterminate, ceea ce denotă lipsa de implicare din dorinţa de a se autoproteja. Laşitatea de care e acuzat Luca este falsă, deoarece putem crede că retragerea sa din relaţia cu Ula, spre exemplu, vine dintr-o premoniţie a efectelor devastatoare pe care le-ar fi putut avea aceasta. Evadarea sa la falanster denotă nevoia imperioasă de a părăsi un spaţiu al constrângerilor în care el înţelege că e pus mereu sub lupa analizei celor din jur. Aşadar, putem afirma că Luca este un personaj simbolic pentru problemele existenţiale ale omului contemporan.

Raportându-se la formula fantasticului oniric, bazat pe ambiguizarea voită a planurilor narative, romanul își explică titlul în momentul în care Luca, personajul principal, suspectat că ar fabula și considerat bolnav de anturajul său, lasă a se înțelege că a descoperit o undă meteo ale cărei efecte neobișnuite i-ar fi putut afecta pe ceilalți oameni, astfel încât el, conștient, îi supune unui tratament „fabulatoriu", atrăgându-i într-o poveste absurdă în iraționalitatea și lipsa ei de finalitate, care lasă, însă, impresia unui mit.

Prin acest roman, Mircea Nedelciu realizează deschideri către proza mitică și parabolică. Concluzia sa ar fi aceea că neobișnuitul, utopicul, fantasticul, iraționalul, miticul etc. trebuie tratate cu mijloacele realismului și din perspectiva istoricului, a celui plasat in dinamica vieții contemporane. Pentru autor, utopia construită nu este decât un pretext pentru a radiografia societatea comunistă a timpului, cu moravurile si slăbiciunile ei.

Romanul „Tratament fabulatoriu” se încadrează în textualism, tendință a prozei postmoderniste constând în întoarcerea textului spre sine însuși. Romanul devine astfel autoreferențial, mozaicat ca structură, cu paranteze, explicații, divagații, un reflex al gândirii celui care scrie, fără respectarea unor reguli structurante stricte. Romanul este impregnat de livresc, în scenariul lui intră și însemnările autorului, care scrie în „Tratament fabulatoriu” despre „condiția tragică a auctorialitatii", dar și un dicționar al personajelor, un jurnal al prozatorului, care retranscrie manuscrisul romanului și se întreabă, izolat într-un orășel liniștit, dacă trebuie să gândească în locul personajelor sale sau nu.