TRADITIONALISM

Definire orientările tradiţionaliste se constituie încă din primele decenii ale secolului al XX-lea în jurul revistelor Sămănătorul (1901) şi Viaţa românească (1906), care impun cele două curente ideologice şi culturale, sămănătorismul şi poporanismul;

au în comun o orientare conservatoare în faţa occidentalizării grăbite şi superficiale adoptate în procesul de făurire a statului român modern;

încearcă să realizeze un proiect cultural propriu, diferit de calea modernizării accelerate apusene: problema ţărănească – împroprietărirea ţăranului cu pământ, problema naţională – un stat naţional şi unitar al tuturor românilor, cultura naţională bazată pe specificul naţional.

Reviste revista Sămănătorul a apărut în 1901 la Bucureşti; impune sămănătorismul prin conducerea lui Nicolae Iorga,între 1903-1906;

revista Viaţa românească a fost condusă de Garabet Ibrăileanu până în 1933, apoi de Mihai Ralea, şi a avut printre colaboratori pe Mihail Sadoveanu, Calistrat hogaş, George Topîrceanu; în jurul revistei s-a afirmat poporanismul;

revista Gândirea apare la Cluj-Napoca, în 1921, avându-l ca director pe Cezar Petrescu, iar din 1926 pe Nichifor Crainic; a grupat în cercul ei creatori din domenii diferite: pictură, teologie, poezie (Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Radu Gyr); publicaţia a configurat gândirismul.

Trăsături

Caracteristici ale sămănătorismului şi ale poporanismului: cultul trecutului, interesul pentru lumea ţărănească, pledoaria pentru răspândirea culturii în rândul poporului, teoria specificului naţional.Gândirismul adaugă ortodoxismul, ideea mistică a neamului şi antioccidentalismul.Trăsături ale tradiţionalismului în ansamblu:

preocuparea pentru satul românesc ca vatră a spiritualităţii autohtone; spaima de civilizaţia citadină, văzută ca sursă a degradării morale; întoarcerea spre trecut (paseismul) ca unic reper moral salvator; cultivarea aspectelor tradiţionale (obiceiuri, sărbători, costume, muzică, gastronomie), în

opoziţie cu cele străine; predilecţia pentru teme precum pământul şi muncile câmpului, legătura cu pământul,

cultul neamului şi al înaintaşilor, continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica;

insistenţa asupra temei religioase, mai ales în lirică, prin evocarea scenelor biblice semnificative şi autohtonizarea lor;

viziunea idilică asupra vieţii ţărăneşti, surprinsă mai ales în momentele ei de sărbătoare; preferinţa pentru specii ca romanul istoric, povestirea şi nuvela socială, romanul social,

drama istorică; preferinţa pentru epica în versuri (balada istorică, poemul) şi specii lirice (idila, pastelul,

psalmul tradiţional, oda, imnul); tipologia preferată: haiducul, răzeşul, ciobanul, călugărul sau preotul; păstrarea formelor prozodice tradiţionale: strofa, ritmul, rima; limbajul poetic se caracterizează printr-un registru stilistic arhaic şi popular, vocabular cu

regionalisme; respectarea sintaxei, a topicii şi a punctuaţiei consacrate.

Aci sosi pe vremuride Ion Pillat

La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.

Iar hornul nu mai trage alene din ciubucDe când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.

În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.

Nerăbdător bunicul pândise de la scarăBerlina legănată prin lanuri de secară.

Pe-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlinăSări, subţire,-o fată în largă crinolină.

Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.

Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.

Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.

Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...

Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe pereteTe vezi aievea numai în ştersele portrete.

Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...

Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.

Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.

Subţire, calci nisipul pe care ea sări.Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...

Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eramCând ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.

Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lunăŞi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,

M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.

Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat. Acelaşi clopot poate, în turnul vechi din sat...

De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.

Repere critice. Încadrarea în curentul literar

Repere critice: Considerată de către George Călinescu „graţioasă, mişcătoare şi indivizibilă paralelă între două veacuri", „Aci sosi pe vremuri" de Ion Pillat este o poezie de factură tradiţionalistă, inclusă în ciclul „Trecutul viu", care face parte din volumul „Pe Argeş în sus", publicat în anul 1923.  Ion Pillat este creatorul pastelului spiritual/psihologic în sensul că el descrie spaţiul rural doar ca pe un fundal pe care proiectează criza lăuntrică provocată fie de trecerea timpului, fie faţă de înstrăinarea faţă de satul natal, argument că Ion Pillat este poet tradiţional prin recuzită şi modern prin viziune.

Ipoteza: apartenenţa la tradiţionalism: Poezia aparţine tradiţionalismului prin idilizarea trecutului , prin cadrul rural , dar şi prin tema timpului trecător – „fugit irreparabie tempus". Pillat însuşi a evidenţiat, în volumul de Mărturisiri publicat în 1942, viziunea sa poetică : „viziunea pământului care rămâne acelaşi, (...) presimţirea timpului care fuge mereu. Fuga timpului (...) e trăită sub semnul tradiţiei, deci ca o dimensiune sufletească generală, reprezentativă pentru o întreagă comunitate umană".

Tema: Poezia este o meditaţie nostalgică pe tema trecerii ireversibile a timpului , dar şi a repetabilităţii destinului uman, a ciclicităţii vieţii, evocând dragostea „atunci" şi „acum". Ea include teme şi motive tradiţionaliste: continuitatea generaţiilor, întoarcerea în locurile natale, casa şi biserica .

Tipul de lirism: Comunicarea poetică se realizează în două registre. Lirismul obiectiv are elemente de narativitate simbolică şi meditaţie cu caracter general-uman’; este un lirism de măști, eul liric exprimăndu-și sentimentele sub „măștile” bunicului și bunicăi. Lirismul subiectiv, marcat de prezenţa mărcilor lexico-gramaticale ale eului liric (pronume personale, adjective posesive şi verbe la persoana I şi a II-a singular şi plural), transmite în mod direct sentimentul elegiac şi meditativ. Totuşi, iubirea evocată, deşi aparţine planului trăirii subiective, se obiectivează prin repetabilitate.

Titlul conține elemente deictice și conturează un timp şi spaţiu mitic, nedefinit („pe vremuri") drept cadru spaţio-temporal al iubirii. „sosi pe vremuri" sugerează evocarea nostalgică a trecutului, a iubirii bunicilor. „Aci" sugerează prezenţa eului evocator actual şi revenirea la origini.

Secvenţe poetice. Poezia este organizată în distihuri, care constituie secvenţe poetice: incipitul, evocarea iubirii de „ieri" a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei umane, iubirea de „acum", epilogul poemului. Versul final liber are rolul de laitmotiv al poeziei. Planul trecutului (distihurile II-IX) şi al prezentului (distihurile XII-XIX) sunt redate succesiv, utilizând elemente de simetrie şi opoziţie a planurilor, constituite pe relaţia „atunci" – „acum".

Elemente de recurenţă sunt motivul poetic ambivalent al clopotului, însoţind două momente esenţiale ale existenţei umane, nunta şi moartea, care devine astfel simbol al trecerii, şi laitmotivul reprezentat de versul final.

Incipitul, din primele două versuri ale poeziei, fixează prin intermediul metaforei „casa amintirii" spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, un spaţiu mitic care este fie locuinţă a strămoşilor, fie loc al întâlnirii cuplurilor de îndrăgostiţi, pe vremuri ca şi acum.

Viziunea poetică se construieşte pe reperele deictice (spaţio-temporale) ale unui univers existenţial rustic, bucolic (natură umanizată prin personificarea plopilor care îmbătrânesc şi sacralizată prin sunetul clopotului din turnul bisericii vechi din sat).

Imaginar poetic: Elementele asociate casei, „obloane", „pridvor" creează imaginea unei clădiri vechi, care vine din trecut („De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc"), aparent acoperită de uitare („Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor"), marcată de trecerea timpului accentuată prin asocierea cu trecutul istoric şi cu imaginea vizuală a plopilor personificaţi („În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii."). Termenul „obloane", asociat cu verbul „zăbreliră", sugerează de asemenea ideea unui spaţiu privilegiat, accesibil numai urmaşului, care este legat afectiv de acele locuri şi de casa bunicilor.

Planul trecutului: Trecutul capătă o aură legendară prin plasarea în epoca haiducilor „când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc". Casa şi peisajul înconjurător par fixate într-o imobilitate atemporală. Atmosfera rurală, tradiţionalistă, în care apar motive tradiţionaliste (biserica, sugerată de clopot şi de turnul vechi), contribuie la această senzaţie. Chiar şi iluzia mişcării plopilor către depărtări, sugerând plecarea, este oprită datorită îmbătrânirii. Versul „aci sosi pe vremuri bunica-mi Caliopi" reia titlul poeziei, făcând trecerea către evocarea imaginii din tinereţe a bunicii, adusă aici de iubirea bunicului. Imaginea iubitei de atunci, sosind în „berlină", îmbrăcată după moda timpului „în largă crinolină", reînvie atmosfera epocii. Numele de inspiraţie mitologică (Kalliope, muza mitologiei epice şi a elocinţei în

mitologia greacă) pare să transfere iubirea lor în mit. Preferinţele literare, „Le lac" de Lamartine şi „Sburătorul" de Ion Heliade Rădulescu, se asociază cu elementele deictice ale epocii.

Artă poetică: Faptul că urmaşul a ales să eternizeze în creaţia sa iubirea bunicilor, reflectând în iubirea de acum oglinda iubirii de „ieri" conferă textului poetic caracter de artă poetică.

Laitmotiv: Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei , inundă atmosfera romantică a întălnirii între cei doi îndrăgostiţi, prefigurând în acelaşi timp simbolic trecerea timpului pentru cuplu prin succesiunea nuntă - moarte: „un clopot a sunat / de nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat".

Meditaţia poetică: Meditaţia poetică, realizată pe un ton elegiac, accentuează ideea eternităţii iubirii în ciuda efemerităţii fiinţei umane („Dar ei în clipa asta simţeau c-o să rămână"). Asocierea adjectivului demonstrativ „asta", care face legătura cu prezentul, cu verbul „simţeau" la imperfect, timp al narării şi al evocării, sugerează prelungirea simbolică a clipei de iubire, a iubirii înseşi, ca un arc peste timp.

Revenirea brutală la realitate în versurile următoare („De mult e mort bunicul, bunica e bătrână") accentuează dramatic ideea trecerii ireversibile a timpului („fugit irreparabile tempus"). Sufletul rămas tânăr se regăseşte în portretele de odinioară, dar nu şi în corpul decrepit („Te vezi aievea numai în ştersele portrete // Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta".)

Planul prezentului: Comparaţia „ca ieri sosi bunica şi vii acuma tu" realizează trecerea la planul prezentului, cu detalii ce ţin de moda vremii iubita coboară din „trăsură", iar îndrăgostitul îi recită poeme simboliste, „Balada lunei" de Horia Furtună şi poeme de Francisc Jammes.

Imaginar poetic: Din portretul fizic al iubitelor eul liric reţine simbolic un detaliu: ochii (ieri „ochi de peruzea", acum „ochi de ametist"). Ochii, oglinda sufletului, au nuanţe de albastru. Albastrul este simbol al infinitului; prin asociere cu ideea sufletului nemuritor, accentuează ideea dragostei eterne.

Barza, simbol al fidelităţii, accentuează ideea devoţiunii. Prin legătura cu căminul, barza constituie un element de continuitate între cele două planuri, al trecutului şi al prezentului. Revenirea berzelor, primăvara, este corespondentul simbolic al revenirii urmaşului, adus de amintiri şi de casa bunicilor – cuib pentru dragostea lor şi pentru dragostea nouă.

Laitmotivul, repetat în ultimul vers, accentuează trecerea iremediabilă a timpului şi faptul că noul cuplu se înscrie şi el în ciclul vieţii şi al morţii („Acelaşi clopot poate, (...)/ De nuntă sau de moarte").

La nivel prozodic, muzicalitatea este conferită de elementele prozodice clasice, rima împerecheată, ritmul iambic, piciorul metric bisilabic, măsura de 13-14 silabe, cât şi de asonanţe şi imagini auditive (sunetul ritmic al clopotului „în turnul vechi din sat").

La nivel morfosintactic, timpurile verbale au rolul de a sugera planul trecut şi planul prezent evocate în poezie. Verbele la timpul prezent ilustrează permanenţa sentimentului de iubire sau însoţesc meditaţia pe tema trecerii timpului („te vezi", „te recunoşti", „nu poţi uita"). Verbele la perfect simplu au rolul de a reda rapiditatea gesturilor. Verbele la alte timpuri trecute accentuează planul trecutului.

La nivel lexical, specific tradiţionalismului, limbajul poetic foloseşte registrul stilistic popular cu arhaisme şi regionalisme.folosirea arhaismelor lexicale (berlină, crinolină, poteră) şi a cuvintelor cu nuanţă arhaică (aievea, pridvor) contribuie la conturarea atmosferei arhaice în planul trecutului.

La nivel stilistic, paralelismul, simetria şi antiteza se asociază cu metafore: „casa amintirii", epitete metaforice „ochi de peruzea", „ochi de ametist" şi comparaţia.

Concluzie: Aparţinând liricii tradiţionaliste prin idilizarea trecutului, a cadrului rural, „Aci sosi pe vremuri" este în acelaşi timp o meditaţie elegiacă şi plină de sensibilitate pe tema timpului trecător.