Tipologia infractorilor şi infracţiunilor

1.2 Particularităţii ale infractorilor

1.2.1. Conceptul de criminal.

O primă problemă în cercetarea şi cunoaşterea criminalului este aceea a conceptului însuşi

de criminal în sens criminologic. Definirea şi conturarea lui este necesară fiindcă, pe de o parte,

trebuie să se ştie, de la început, despre care persoane este vorba şi, pe de altă parte, trebuie să se

delimiteze în mod clar noţiunea de criminal în criminologie de noţiunea de criminal în dreptul

penal.

Criminal în sens criminologic este „persoana care a săvârşit o crimă, o faptă penală

prevăzută de legea penală, pentru care persoanei respective i se aplică o pedeapsă”1.Conceptul de

criminal este definit de cei mai mulţi criminologi contemporani în acest sens, adică persoană care

a comis o faptă criminală2. Trăsătura principală care caracterizează pe criminal este aceea că a

săvârşit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenţia de a săvârşi o crimă, ci numai cel ce

a săvârşit o crimă. Săvârşindu-se o crimă, criminalul este judecat şi sancţionat cu o pedeapsă.

Aceasta este a doua caracteristică şi anume: criminalul este judecat şi condamnat, ceea ce

întăreşte, din punct de vedere social şi juridic, statutul său de criminal.

1.2.2. Aspectele criminalului.

Cercetările referitoare la criminal, ca problema fundamentală a criminologiei, privesc

aspectele criminalului, acestea sunt proprii şi nu se confundă cu cercetările juridice privind pe

criminal, deşi între acestea există o strânsă interdependenţă. În criminologia contemporană, după

Seeling, Manheim, Pinatel şi alţii, aspectele principale care trebuie să fie cercetate în

criminologie sunt:

1 .Oancea,I.,(1998), Probleme de criminologie, Editura All Educational S.A.Timişoara, p.76

2 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie

- evoluţia ideilor şi teoriilor despre criminal, de la concepţiile antropologice până la

cele biologice, de la cele psihologice şi până la cele sociologice; asemenea cercetări sunt pline de

relevări şi arată complexitatea problemei;

- caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt trăsăturile morfo-fiziologice şi

endocrinologice, trăsăturile psihologice şi cele sociale; asemenea aspecte conduc la cercetări

comparative între criminali şi necriminali;

- tipurile de criminali, aspect important şi complex;

- aspectele diferenţiale ale criminalului

Cercetările criminologice privind pe criminal, în ultimele decenii s-au intensificat mult.

Problemele de bază cu privire la criminal s-au concentrat în jurul problemei de a şti care este

natura reală a personalităţii criminalului. Răspunsurile şi soluţiile au început cu teoria clasică a

dreptului penal, potrivit căreia omul, inclusiv criminalul, dispune de liber arbitru, are

responsabilitate, capacitate de hotărâre, de alegere şi de a acţiona liber. Dacă a comis o

infracţiune, el a hotărât aşa, el este cauza faptei şi el răspunde penal.

O dată cu dezvoltarea ştiinţelor biologice, psihologice şi sociologice, teoria liberului arbitru

privind pe om şi pe criminal a intrat în umbră, adoptându-se teoria determinismului, potrivit

căreia orice fenomen are o cauză, idee valabilă şi în criminologie. Şcoala antropologică, şcoala

pozitivă italiană, îndeosebi, a pledat şi argumentat că un criminal nu este un om absolut liber, ci

este un om determinat în acţiunile şi faptele lui prin diverse cauze.

Teoriile privind pe criminal nu s-au oprit la această concepţie. După cum observă unii

autori, mai semnificative şi mai profunde s-au dovedit teoriile psihologice, mai cu seamă după ce

s-a accentuat concepţia biologică a fenomenelor psihice, în general şi ale fenomenului criminal

în special. Aşa au apărut o seamă de concepţii sau teorii noi despre criminal şi natura sa, astfel de

teorii sunt: teoria criminalului înnăscut ( Lombroso), teoria criminalului antisocial ( Alexander),

teoria criminalului psihomoral ( De Greef), teoria criminalului pervers constituţional, teoria

constituţiei delicvente ( Di Tullio), teoria personalităţii criminale ( Pinatel) şi altele. Teoriile

menţionate, fiecare în parte, au dezvăluit câte un aspect sau altul al persoanei criminalului şi au

emis ipoteze care, împreună, au deschis un câmp larg în cunoaşterea criminalului.

1.2.3. Teoria personalităţii criminale.

Criminologul francez Jean Pinatel a formulat una dintre cele mai complete teorii în cadrul

orientării psihologice.

Această teorie este axată pe conceptul de personalitate criminală care sintetizează

elementele esenţiale ale teoriilor anterioare. El consideră că trăsăturile mai frecvent întâlnite la

infractori luate izolat, nu sunt specifice acestei categorii de indivizi, ci numai reunirea lor într-o

constelaţie conferă personalităţii un caracter infracţional. Această constelaţie de trăsături ar

reprezenta nucleul central al personalităţii criminale, care apare ca o rezultantă şi nu ca un destin.

Conform acestui concept, infracţiunea este o faptă omenească, iar infractorii sunt oameni, ca toţi

ceilalţi, ceea ce îi deosebeşte fiind trecerea la act care constituie expresia diferenţei de grad. Deci

între infractori şi noninfractori ar fi o diferenţă cantitativă şi nu calitativă.3

1.3 Tipurile de criminali

1.3.1. Cunoaşterea tipologică.

Este un fapt cert că, după cum se constată din practică, criminalii constituie o masă de

oameni de o mare diversitate. Am putea susţine că fiecare criminal este un caz particular, că

fiecare se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice, psihologice şi atitudini sociale

care nu se repetă întocmai la ceilalţi criminali. Unul este dominat de anumite tendinţe şi interese

materiale ( lăcomie, bunuri), altul de tendinţe şi interese de afirmare de sine, de combatere sau

supunere faţă de altul. În această optică, cercetarea ştiinţifică şi cunoaşterea criminalilor este

dificilă, fiindcă, operându-se cu o masă informă şi heterogenă de criminali, nu se pot trage

concluzii generale privind cauzele şi remediile criminalităţii.

În această situaţie, criminologia modernă a recurs la ştiinţa tipologiei,care se ocupă cu

descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. Această ştiinţă preconizează

existenţa unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali, iar persoanele care alcătuiesc un

asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. Aceste persoane, cu astfel de trăsături, alcătuiesc

un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care la reprezintă. În această lumină, tipul este

un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care au asemenea trăsături şi fac parte

dintr-o asemenea grupă sau categorie. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup, dar nu

3 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie

reprezintă nici numai concretul sau cazul singular. El este undeva la mijloc, la nivel intermediar,

însă necesar în procesul cunoaşterii.4

Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor5,evidenţierea

cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinte

esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor

corectionale.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi

perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o

fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea

manifestărilor antisociale.Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în

mod constant pluridisciplinare.O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza

modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se

manifestă în pregătirea şi săvârşirea infracţiunii şi în atitudinea postinfracţională6.

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încurajeze, în cadrul duelului

judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele

sale sunt condiţionate de această personalitate.Elementele pozitive ale personalităţii vor putea

conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă

mai aspră.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată, ceea ce îi permite comiterea unor

acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.El apare ca un individ cu o insuficientă

maturizare socială,cu deficienţe de integrare socială, intră în conflict cu cerinţele sistemului

valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte7.

4 Vişa, Liviu,(2000), Criminologie

5 Buş.I. Psihologie judiciară, Presa Universitară Clujeană, 1997

6 T.B.Butoi, Psihologie judiciară- tratat universitar, Ed.Pinguin Book, 2008

7 T.B.Butoi, Psihologie judiciară- tratat universitar, Ed.Pinguin Book, 2008