MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE BIOLOGIE ȘI PEDOLOGIE

DEPARTAMENTUL BIOLOGIE ȘI ECOLOGIE

REFERAT

Tema: TIMUSUL

A efectuat masteranta anului II

MANEA Elena

Coordonator: BACALOV Iurie

CHIȘINĂU, 2013

CUPRINS:

1. Generalități............................................................................................3

2. Dezvoltarea timusului...........................................................................3

3. Structura timusului................................................................................4

4. Maturarea limfocitelor T în timus.........................................................5

5. Factorii celulari şi humorali ai diferenţierii limfocitelor......................7

6. Vascularizația și inervația timusului...................................................10

7. Funcțiile timusului..............................................................................11

8. Patogenie.............................................................................................12

9. Semne și simptome.............................................................................13

Bibliografie.............................................................................................15

2

Generalități

Timusul este un organ bilobat, situat în mediastinul superior, în spatele

sternului. Timusul este un organ limfoid primar, alături de măduva hematogenă, care intervine în

maturarea și selecția limfocitelor - celule esențiale ale sistemului imun.

Timusul are funcționalitate maximă la pubertate, cînd are o greutate medie de 70 de grame,

după care se atrofiază progresiv.  La vîrstnici, greutatea medie este de 3 grame.

Examinat atunci cînd este complet dezvoltat, timusul are o lungime de 5 centimetri, lațime de 4

centimetri și o grosime de 6 milimetri.

De obicei, cei 2 lobi au dimensiuni diferite. Pot fi uniți pe linia mediană, formînd o masă unică

de țesut, sau, în alte cazuri pot fi uniți de un al treilea lob.

Timusul este localizat parțial în torace, parțial la nivelul gîtului și se extinde de la al 4-lea cartilaj

costal spre superior pînă la nivelul glandei tiroide. La nivelul gîtului are raporturi cu partea

anterioară și zonele laterale ale traheei. Inferior are raporturi cu pericardul și este separat de crosa

aortică și marile vase de o fascie.

Dezvoltarea

Timusul se formează din diverticulul endodermal, care apare, pe fiecare parte, din a treia

pungă branhială. Se extinde în lateral și posterior în mezodermul din jur aflat în partea anterioră

3

a aortei ventrale. Aici se întîlnesc și se unesc prin țesut conjunctiv, dar nu există o adevarată

fuziune a țesutului timusului. Deschiderea faringeală a fiecarui diverticul va fi curînd acoperită,

dar gîtul divertiuculului persistă în timp ca un cordon celular.

Prin proliferarea ulterioară a celulelor stratului diverticular, se formează muguri celulari, care

devin înconjurați și izolați de mezodermul invadant. În final, numeroase celule limfoide apar și

se agregă pentru a forma foliculi limfoizi. Aceste celule limfoide sunt probabil derivate din

celulele endodermale care străjuiesc diverticulul original și subdiviziunile sale. Porțiuni

adiționale de țesut timic se dezvolta uneori din al patrulea inel branhial. Timusul continuă să

crească pînă la pubertate și apoi începe să se atrofieze.

Structura

Fiecare lob lateral este compus din numeroși lobuli ținuți împreună prin țesut areolar delicat;

întreaga glandă este conținută într-o structură tisulară asemănătoare dar cu o structură mai densă.

Lobulii primari variază ca marime de la cea a vîrfului de ac pînă la aceea a unei boabe mici de

mazăre și sunt formați dintr-un număr de noduli sau foliculi care au forma neregulată și sunt mai

mult sau mai puțin fuzionați, în special în interioarul glandei. Fiecare folicul variază de la 1 la 2

mm în diametru și prezintă o zona corticală și una medulară, care diferă esențial una de cealaltă.

Porțiunea corticală este în special compusă din celule limfoide susținute de o rețea de celule

care se continuă cu o rețea similară în porțiunea medulară. Această rețea formează o adventice a

vaselor de sînge. În porțiunea medulară reticulul este mai grosier decît în cea corticală, celulele

limfoide sunt relativ puține la numar și se găsesc anumite structuri asemănătoare unor cuiburi

care poartă numele de corpusculii Hassall. Acești corpusculi concentrici sunt compuși dintr-o

masa centrală, constînd din una sau mai multe celule granulare și o capsulă formată din celule

epiteliale. Acestea sunt rămășițele tubilor epiteliali care apar din al treilea inel branhial al

embrionului pentru a forma timusul. 

Fiecare folicul este înconjurat de un plex vascular, din care vasele trec în interior și radiază de

la periferie spre centru formînd o a doua zonă chiar la marginea porțiunii medulare. În centrul

porțiunii medulare există foarte puține vase de sînge de dimensiuni mici. S-a constatat că există

hemoglobina la nivelul timusului la nivelul chisturilor sau în celulele situate alături sau formînd

o parte a corpusculilor concentrici. 

Hemoglobina apare sub formă de granule sau ca mase circulare samănînd exact corpusculilor

sanguini. S-au descoperit, de asemeni, în limfa care iese din timus. Celule similare celor găsite la

nivelul glandei și, la fel ca ele, conținînd hemoglobina sub formă granulară sau de masă. Din

aceste date apare concluzia că timusul este o sursa de corpuscli sanguinici. Recent s-au observat

corpusculi hematici anucleați în timus. Funcția timusului este obscură. Pare să ofere în perioada 4

de creștere o secreție internă legată de anumite faze ale metabolismului corpului, în special a

glandelor sexuale.

În raport cu distribuţia limfocitelor, timusul are 4 regiuni funcţionale:

-  regiunea subcapsularã, bogatã în limfocite imature (pre-T), abia intrate în timus;

-  cortexul timic, în care limfocitele se divid cu o ratã înaltã;

-  joncţiunea cortico-medularã, formatã dintr-un cordon de macrofage “santinelã”, cu rolul

unei site celulare;

-  regiunea medularã, cu relativ puţine limfocite, care poartã markerii de suprafaţã proprii

limfocitelor mature.

Maturarea limfocitelor T în timus 

Dezvoltarea repertoriului limfocitelor T, este un proces complex de evenimente de selecţie

pozitivã şi negativã, ce implicã interacţiunea moleculelor de suprafaţã şi necesitã influenţa

micromediului timic. Limfocitele T au raporturi spaţiale strânse cu celulele stromale epiteliale.

Acestea furnizeazã "semnale educaţionale" care orienteazã maturarea limfocitelor în douã

direcţii:

5

-  dobândirea RCT şi a capacitãţii de a recunoaşte antigenele exogene;

-  dobândirea toleranţei faţã de self;

-  eliminarea celulelor T self-reactive, precum şi a celor care nu genereazã combinaţia

genicã a unui receptor funcţional.

Celulele pre-T se diferenţiazã în ficatul fetal şi în mãduva osoasã. Ele conţin o enzimã

specificã - terminal deoxynucleotidil-transferaza (TdT) - cu localizare nuclearã. In cortexul

timic, limfocitele pre-T exprimã markerii CD2 şi CD3 pe membrana citoplasmaticã. Pe mãsurã ce

maturarea progreseazã, limfocitele fiind încã în cortexul timic, exprimã markerii CD4 şi CD8.

Dupã expresia la micã densitate a moleculelor CD4 şi CD8, se rearanjeazã  genele care codificã

RCT şi celulele devin triplu pozitive(RCT+, CD4+, CD8

+). Acestea suferã procesele de selecţie,

prin care se eliminã celulele T autoreactive şi se selecteazã celulele care recunosc moleculele

CMH I şi CMH II. Când limfocitul T imatur migreazã în zona medularã, se pierde fie markerul

CD4, fie CD8. În acest stadiu dispare markerul TdT.

Celulele CD4 + şi CD8

+ se dezvoltã din celule progenitoare dublu pozitive pentru cei doi

markeri, iar acestea îşi au originea în celule dublu negative.

Dobândirea toleranţei faţã de self. În zona corticalã a timusului, limfocitele “învaţã” sã

tolereze selful, fenomen ce constã în selecţia celulelor care recunosc moleculele CMH exprimate

pe suprafaţa celulelor epiteliale. Aproximativ 90% dintre celulele pre-T care ajung în zona

corticalã, nu reuşesc sã traverseze joncţiunea cortico-medularã. Ele sunt supuse unui proces

de selecţie pozitivã ce constã în supravieţuirea limfocitelor care recunosc moleculele CMH ale

celulelor epiteliale. Selecţia pozitivã constã în supravieţuirea limfocitelor care recunosc şi

interacţioneazã cuafinitate medie, cu moleculele CMH. Limfocitele care nu genereazã un

receptor care sã recunoascã moleculele CMH, ca şi cele care leagã cu mare afinitate  moleculele

CMH, potenţial inductoare ale conflictelor autoimune (selecţie negativã), sunt eliminate prin

apoptozã.

În zona medularã, selecţia limfocitelor continuã, prin eliminarea clonelor reactive faţã de

self. Medula timicã are particularitãţi funcţionale proprii, care favorizeazã inducerea toleranţei

faţã de self. In contrast cu cortexul, medula este deschisã circulaţiei libere a proteinelor de

origine sanguinã şi în structura ei se gãsesc CPA (celule prezentatoare de antigen) originare în

mãduva osoasã (macrofage, celule dendritice, şi interdigitate). Aceasta semnificã faptul cã

moleculele self din sânge ajung în timus şi induc toleranţa celulelor T imature. Moleculele self

6

care nu intrã în sânge (de exemplu, moleculele tisulare), nu ajung în timus şi nu induc selecţia

negativã. Faţã de aceste molecule este posibilã întreruperea stãrii de toleranţã.

Prin selecţie negativã, în zona medularã, sunt eliminate limfocitele T self-reactive, adicã

cele cu potenţialul de a se activa faţã de antigenele self asociate moleculelor CMH. Eliminarea

acestor celule este esenţialã pentru inducerea toleranţei faţã de self. Sunt de asemenea eliminate

celulele T care nu genereazã o combinaţie genicã pentru codificarea unui receptor funcţional de

antigen. Se matureazã limfocitele care genereazã receptori specifici faţã de epitopii nonself.

Selecţia negativã este dependentã de cantitatea de antigen ce ajunge în timus. De exemplu,

un antigen abundent (albumina) realizeazã o concentraţie mare în timus şi determinã o selecţie

negativã completã, adicã eliminã întregul spectru de limfocite T – cu receptori de înaltã şi joasã

afinitate. De aceea, toleranţa faţã de albuminã nu va fi niciodatã întreruptã şi nu se cunosc

maladii autoimune cu reactivitate limfocitarã faţã de albuminã. Alte molecule pãtrund în timus,

în cantitãţi mici, pe cale sanguinã(de exemplu, insulina) şi selecţia negativã este incompletã,

adicã sunt eliminate numai celulele T cu receptor de mare afinitate pentru antigen. In condiţii

experimentale, prin injectarea antigenului la concentraţii mari, toleranţa faţã de aceste molecule

poate fi întreruptã şi se poate stimula reactivitatea autoimunã.

Se considerã cã exprimarea RCT şi a moleculei CD4, ce interacţioneazã cu moleculele

CMH II, inhibã exprimarea moleculelor CD8, sau  diferenţierea celulelor cu un singur

marker(CD4 ori CD8) este un proces stochastic.

Rezultatul final al diferenţierii limfocitelor T în timus, constã în generarea receptorilor

celulelor T, cu capacitatea de a tolera selful, asociat cu moleculele CMH, şi de a reacţiona la

moleculele nonself, ceea ce este esenţial pentru interacţiunile celulare în cursul elaborãrii

rãspunsului imun.

Numãrul celulelor T mature în organele limfoide secundare rãmâne constant, la o valoare

ridicatã, în condiţiile în care timusul involueazã treptat. Constanţa numericã a celulelor T este

atribuitã duratei lungi de viaţã a acestor limfocite, dar nu este exclusã producerea de novo  în alte

ţesuturi (intestin, ficat, mãduvã osoasã).  

Factorii celulari şi humorali ai diferenţierii limfocitelor 

Pe baza datelor experimentale acumulate se poate deduce existenţa a cel puţin douã

mecanisme active asupra diferenţierii limfocitelor în organele limfoide centrale. Mecanismele

7

propuse nu se exclud. Coexistenţa şi sinergismul lor demonstreazã importanţa organelor limfoide

centrale în controlul procesului de diferenţiere şi complexitatea acestuia. Majoritatea cercetãrilor

au vizat  factorii de diferenţiere ai timusului, dar rezultatele pot fi extrapolate asupra factorilor

bursali ai diferenţierii limfocitelor B la pãsãri.

S-au conturat douã ipoteze referitoare la factorii de diferenţiere ai limfocitelor:

ipoteza celularã şi ipoteza hormonalã (humoralã).

În acord cu ipoteza celularã a micromediului epitelial al timusului, diferenţierea

limfocitelor T s-ar realiza prin contactul direct al pretimocitelor cu epiteliul timic. Experienţele

de extirpare a timusului la animalele nou nãscute, cu sistem imunitar imatur au evidenţiat cã

prezenţa timusului funcţional este o condiţie esenţialã pentru funcţia optimã a imunitãţii mediate

celular. Extirparea timusului la animalele nou-nãscute este urmatã de instalarea “sindromului de

epuizare”(Miller, 1961), ale cãrui simptome se manifestã progresiv mai intens şi în esenţã

reflectã incapacitatea organismului de a se apãra faţã de infecţiile virale şi fungice (disfuncţia

imunitãţii mediate celular). Grefa timusului (de la organisme singenice) le restabileşte treptat

starea normalã.

Extirparea timusului la organisme mature a evidenţiat cã absenţa timusului este

compatibilã cu viaţa, fãrã manifestarea unor deficienţe notabile. S-a dedus astfel, cã mecanismele

celulare de contact al limfocitelor cu celulele epiteliului timic ar fi active numai în primele faze

ale maturãrii limfocitelor T, dar absolut necesare pentru diferenţierea lor.

Dupã datele actuale, mecanismul celular al influenţei timice nu este suficient pentru

diferenţierea celulelor T. S-a emis ipoteza hormonalã, care considerã cã procesul de diferenţiere

şi maturare imunitarã ar continua dupã ce timocitele pãrãsesc timusul. Hormonul secretat de

celulele epiteliului timic ar exercita o acţiune stimulatoare asupra diferenţierii limfocitelor, atât

intratimic cât şi la distanţã, dupã trecerea sa în circulaţie, asupra celulelor limfoide circulante sau

localizate în organele limfoide secundare, continuând astfel influenţa directã a epiteliului timic.

În favoarea existenţei unui factor hormonal timic s-au adus argumente experimentale, care

pot fi grupate în douã categorii:

a) Experienţe de restabilire a funcţiei imunitare sub acţiunea factorilor timici: de exemplu,

îndepãrtarea timusului la şoarecele nou-nãscut este urmatã de pierderea imunitãţii mediate

celular. Implantarea subtegumentarã a unei grefe de timus, plasatã într-o camerã specialã cu

pereţi poroşi, permeabilã pentru molecule, dar impermeabilã pentru celule, restabileşte

8

imunocompetenţa, ceea ce demonstreazã cã nu este strict necesar contactul limfocitelor cu

celulele epiteliului timic. Este suficient ca mediatorul (mediatorii) chimic secretat de timus sã fie

prezent în organism pentru a se produce maturarea limfocitelor T. Pe de altã parte, şoarecii-

femele timectomizate la naştere, îşi recapãtã competenţa imunitarã în timpul sarcinii, sub

influenţa hormonilor timici fetali, care trec în circulaţia maternã.

b) Evidenţierea factorilor timici prin metode biochimice: unii hormoni au fost izolaţi din

timus, iar alţii din sânge. Nu sunt întru-totul asemãnãtori hormonilor convenţionali, pentru cã nu

se pot substitui complet ţesutului timic şi pentru faptul cã unele molecule din categoria

hormonilor timici pot fi generate şi în alte ţesuturi. Factorii serici de origine timicã dispar dupã

timectomie şi reapar dupã grefa de timus. Existenţa factorilor serici de origine timicã

argumenteazã în favoarea ipotezei cã imunocompetenţa se dobândeşte atât în faza timicã a

limfocitelor, cât şi la distanţã, dupã ce limfocitele au pãrãsit timusul. 

Denumirea factorilor de imunocompetenţã variazã mult, în funcţie de origine, proprietãţi

biochimice, efecte biologice.

Din timusul de viţel s-au extras câteva polipeptide, iar unele s-au preparat pe cale sinteticã.

O serie de componente manifestã activitate imunobiologicã: timulina, timopoetina, timozinele.

Timozinele (evidenţiate de Goldstein) din cea de 5-a  fracţie proteicã de extract timic de

viţel, reprezintã un grup de polipeptide cu greutatea molecularã cuprinsã între 1000 şi 15 000 D,

stabile la 80o. Prin combinarea metodelor analitice de cromatografie analiticã şi gel-filtrare, din

aceastã fracţie s-au izolat 16 polipeptide. Ele induc, in vitro, sinteza MIF de cãtre limfocite,

precum şi diferenţierea celulelor formatoare de anticorpi. De asemenea, timozinele restabilesc

funcţiile imunitare la animalele timectomizate neonatal şi la persoanele vârstnice, la care

competenţa imunitarã diminuã datoritã involuţiei timusului. Din acest amestec de polipeptide, cel

mai activ este un polipeptid de 108 aminoacizi (12 kD), a cãrui secvenţã a fost determinatã.

Timopoetina este un hormon polipeptidic al timusului de viţel, izolat de Goldstein, format

din 49 de aminoacizi, evidenţiat în primul rând datoritã efectelor sale asupra transmiterii

neuromusculare şi mai puţin prin efectele sale asupra sistemului imunitar. Bolnavii atinşi

de myasthenia gravis prezintã, de regulã, o hiperplazie timicã (timom). S-a creat sistemul

experimental al acestei maladii, ceea ce a permis izolarea unui polipeptid care modificã

transmiterea neuromuscularã, iar la indivizii bolnavi provoacã oboseala muscularã. S-au

9

identificat douã variante de timopoetinã, care diferã prin doi aminoacizi şi stimuleazã activitatea

limfocitelor T.

Timulina (Factorul timic seric, FTS) s-a izolat din serul uman, din serul de porc şi din

timusul de viţel. In acord cu criteriile clasice ale endocrinologiei şi fiziologiei, timulina este

singurul polipeptid de origine timicã recunoscut ca hormon, adicã este secretatã şi reglatã de

timus.        

Timulina lipseşte în serul şoarecelui nud, iar la animalele convenţionale, dispare dupã

timectomie, dar reapare dupã grefa timicã. Este un peptid cu greutatea molecularã de 900 D, cu

urmãtoarea secvenţã a celor 9 aminoacizi: Glu-Ala-Lys-Ser-Gln-Gly-Gly-Ser-Asn. Concentraţia

FTS depinde de vârstã şi scade odatã cu scãderea greutãţii timusului. Timulina are activitate

biologicã numai când este cuplatã equimolar cu Zn. Echilibrul Zn este alterat la vârstnici.

Se pare cã hormonii timici acţioneazã asupra limfocitelor T, dupã ce acestea au pãrãsit

timusul. Efectul lor stimulator se exercitã asupra tuturor categoriilor funcţionale de limfocite T:

helper, citotoxice, supresoare.

Ubiquitina este un polipeptid ce conţine 74 de aminoacizi (8,4 kD) care se gãseşte în timus

şi în majoritatea ţesuturilor la animale şi chiar la plante. In vitro, stimuleazã diferenţierea

limfocitelor precursoare ale liniei T şi B, ceea ce explicã pãstrarea funcţiei imunitare dupã

timectomizarea animalelor mature. 

Vascularizație

Timusul este vascularizat de artere care urmăresc septurilr lobulilor. Aceste provin din artera

tiroidiană inferioară, artera toracică internă și din trunchiul arterial brahiocefalic.

Venele se reunesc într-o rețea vasculară la suprafața lobulilor și alcătuiesc trunchiuri care

ajung la vena tiroidiană inferioară, vena toracică internă și trunchiul venos anonim stîng.

Vasele limfatice, părăsind țesutul propriu (corticala și medulara), ajung în ganglionii limfatici

cervicali profunzi și retrosternali.

Inervație

Fibrele nervoase provin din simpatic și parasimpatic.

10

Funcțiile timusului

Timusul îndeplinește două funcții: organ hematopoietic și glandăcu secreție internă.

Alături de splină, măduva oaselor, ficat și ganglioni limfatici, timusul este un organ

hematopoietic, formînd limfocite.

Prin extirparea timusului unui animal s-au constatat tulburări în metabolismul sărurilor

minerale și în dezvoltarea glandelor genitale. La acest animal, creștea oaselor este întîrziată, ele

rămîn moi și friabile, deoarece depunerea calciului se face defectuos.

De asemenea, glandele genitale se dezvoltă slab; animalul este cuprins de o stare de apariție

accentuată.

Raporturile dintre timus și glandele sexuale s-au mai putut constata și din următoarele

experiențe: dacă se castrează un animal tănăr, timusul este mult mai dezvoltat și își prelungește

viața activă peste limita obișnuită.

Dacă organele genitale intră în activitate mai de timpuriu decît normal, degenerarea timusului

este grăbită.

Putem trage concluzia că timusul, prin hormonul secretat, favorizează creșterea și

influențează osificarea și dezvoltarea normală a glandelor genitale.

În plus față de acesta, se adnite azi că celulele timusului, care din punct de vedere morfologic

sînt limfocite,au un rol important în elaborarea de anticorpi, jucînd astfel un rol important în

imunitate.

Limfocitele precursoare T dobindesc proprietăţi imunologice depline după trecerea lor

prin timus sub efectul unor factori cu acţiune hormonală, de natură polipeptidică.

α-Timozina este o polipeptidă ce conţine 28 resturi de aminoacizi şi are o masă moleculară

de 3,1 kDa. Ea este sintetizată sub formă de pro-timozină (113 resturi de aminoacizi, M = 12

kDa) care, paradoxal, este adevăratul hormon. Deoarece pro-timozina se intilneşte şi in alte

organe şi ţesuturi (splină, plămini, ficat, rinichi etc.) se consideră că ea nu este un hormon

specific doar timusului.

Timulina (factorul seric al timusului - FTS) este o nonapeptida cu masa moleculară de 860

Da. Activitatea sa nu se manifestă decit după eliminarea factorului seric inhibitor Timulina

este reprezentată de secvenţa Glu-Glu-Ala-Lys-Ser-Glu-Gly-Ser-Asp si derivă probabil de la

o serie de precursori proteici cu mase moleculare cuprinse intre 48 -54kDA.

11

Timopoietina II este un alt factor cu acţiune hormonală secretat de timus a cărei moleculă

conţine 49 resturi de aminoacizi.

S-a demonstrat că in afară de rolul său imunologic, timusul joacă şi un rol endocrin pină la

maturitatea sexuală. Acest rol este indeplinit de factorii amintiţi mai sus şi este orientat

asupra secreţiei hipofizare de GH, LH şi ACTH, precum şi asupra secreţiei de

glucocorticosteroizi de către corticosuprarenale. Aceste acţiuni au fost demonstrate, printre

altele, prin experimente de timectomie la şobolani de o lună cind s-a observat o scădere

bruscă a concentraţiei plasmatice de ACTH şi corticosteron şi o creştere a nivelului sanguin

de LH şi testosteron.

Patogenie

Timusul este esential in dezvoltarea imunitatii celulare si cu toate ca timocitele au

origine extratimica, interactiunea dintre celulele tip T si tip B ajuta si la producerea

imunoglobulinelor. Functionalitatea corecta a sistemului imun depinde de dezvoltarea normala

a componentelor celulare si umorale. Sistemul timus-dependent consta in participarea mai ales

a timusului si a unui volum circulant de limfocite T la reactiile imune mediate celular. Al doilea

sistem consta in foliculi limfoizi si celule plasmatice, probabil in placile intestinale ale lui

Peyer si raspunde de producerea imunoglobulinelor IgA, M, G si a anticorpilor specifici. Orice

tulburare in dezvoltarea sistemelor poate conduce la unul din variatele sindroame de

imunodeficienta.

Tumorile timusului: Toate timoamele deriva din celulele epiteliale timice, componenta

epiteliala ideintificindu-se prin tehnici imunohistochimice. Tumorile si chisturile descoperite in

mediastin apar prin diferite cauze. Citeva leziuni origineaza din timus (timoamele,

carcinoamele timice, tumorile neuroendocrine timice, hiperplazia timica, chisturile timice si

timolipoamele).

Timoamele origineaza din celulele epiteliale corticale sau timice ale timusului. Acestea sunt

considerate tumori benigne histologic chiar daca manifesta comportament invaziv clinic.

Carcinoamele timice sunt de origine epiteliala. Toate aceste leziuni sunt rare. Cuprind citeva

cu potential malign si citeva cu caracteristici maligne agresive.

Carcinoamele neuroendocrine timice, nu sunt un neoplasm distinct, dar sunt descrise

deoarece reprezinta cresterea anormala a timusului. Hiperplazia limfoida si foliculara a

timusului este descoperita in asociere cu afectiuni autoimune identificate la copii si

caracterizate de marirea uniforma a timusului secundara proliferarii celulare benigne.

12

Chisturile timice pot fi congenitale sau cistigate. Chisturile cistigate sunt cu pereti fini si au

caracteristic tesut timic. Sunt considerate relicve ale ductului timofaringian si pot fi gasite in

orice punct de-a lungul migratiei timusului din git pina in mediastin in perioada embriologica.

Alte chisturi pot apare in timus ina sociere cu timoamele sau alte procese neoplazice ale

mediastinului anterior.

Macroscopic chisturile pot fi delimitate de o varietate de epitelii, incluzind tipurile

scuamos, cuboidal, tranzitional. Mai rar se observa calcificari focale.

Timolipoamele sunt neoplasme benigne timice formate din tesut bine-diferentiat timic. Datorita

proportiilor mari de tesut adipos din aceste tumori sunt uneori descrise drept tumori

mezenchimale.

Tumorile ectopice de origine timica pot fi regasite in git, pericard, pleura si plamini. Trei

tumori aditionale sunt descoperite in afara mediastinului cu origine timica posibila. Aceste

tumori sunt hamartoame ectopice, timoame si carcinoame.

Patofiziologia locala: Datorita naturii maleabile si a dimensiunii mici a cailor aeriene si a altor

structuri mediastinale normale, tumorile benigne si chisturile pot produce efecte locale. Acest

fenomen este mai evident la copii decit la adulti. Compresia sau obstructia cailor aeriene,

esofagului sau a inimii drepte si a marilor vene de o tumora mare sau chist poate apare usor si

determina simptome. Infectia poate apare mai ales la leziunile chistice, sau secundar in

structuirle vecine.

Tumorile mediastinale maligne pot determina efecte locale similare celor benigne dar mai

ales simptome prin invazia structurilor locale: arborele traheobronsic, esofagul, vena cava

superioara, pleura, peretele toracic, nervii toracici.

Modificarile patofiziologice produse de invazie sunt pneumonia obstructiva si hemoptizia,

disfagia, sindromul de vena cava superioara si pleurezie. Modificarile includ si anomalii

neurologice cum este paralizia corzilor vocale, sidnrom Horner, paraplegie, paralizie

diafragmatica si durere pe distributia nervilor sensitivi.

Semne și simptome

Numeroase tumori mediastinale și chisturi nu produc simptome și sunt descoperite accidental

după radiografia toracică sau alt studiu imagistic. Simptomele sunt prezente la o treime dintre

pacienții adulți cu orice tip de tumoare sau chist medistinal, dar sunt observate mai ales la

populația pediatrică, la care două treimi prezintă simptome. La adulți masele asimptomatice sunt

de obicei benigne.

13

Aproximativ 50% dintre pacienții cu timoame sunt simptomatici, cind simptoamele sunt

prezente cu aceste neoplasme pot fi manifestate drept locale sau sistemice sau o combinație a

ambelor. Durerea toracică rău definită, tuse și dispneea sunt cel mai adesea asociate cu tumorile.

Simptomele mai severe cum este sindromul de vena cavă superioară, paralizia nervului frenic

sau afectarea nervului recurent laringian care determină voce răgușită sunt mai rare și indică

malignizări. Invazia peretelui toracic sau a pleurei poate apărea la un neoplasm malign. Acest

proces produce pleurezie persistentă și durere locală semnificativă. Alte simptoame

constituționale asociate cu timomul la 20% dintre persoane cuprind scăderea în greutate, febră,

fatigabilitate și transpirații nocturne.

Sindroamele clinice asociate-sindroamele paratimice: Aproximativ 40% dintre pacienți cu

timoame prezintă un sindrom paratimic și o treime din acest grup au avut două sau mai multe

sindroame asociate. Cele mnai multe asocieri pare a se datora unor boli autoimune, iar prezența

altora poate fi o coincidență.

14

Bibiolgrafie:

1. Grigore Mihăiescu. Imunologie și imunochimie. Editura: Universității din

București, București, 2003.

2. Niculescu C.Th., Voiculescu B., ș.a. Anatomia și fiziologia omului. Editura

Corint, București, 2007.

3. http://anatomie.romedic.ro/timusul

4. http://www.romedic.ro/tumori-timus

5. http://www.sfatulmedicului.ro/Anatomia-toracelui/anatomia-timusului_5846

15