teza de master

5/16/2018 Teza de Master - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/teza-de-master 1/65

Cuprins

CAPITOLUL I. Abordări teoretice privind costul de producţie în cadrul

întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă

1.1.Geneza şi rolul pieţei în activitatea economică

1.1.1.Tipologia pieţelor şi rolul acestora în cadrul economiei.

1.2. Delimitări conceptuale-metodologice privind piaţa monopolistică.

Concurenţa monopolistică.

1.3. Tipologia costurilor de producţie şi impactul acestora asupra activităţii economico-

financiare a întreprinderilor.

1.4. Metode de gestiune şi calculaţie a costurilor.

1.4.1. Metode clasice de gestiune şi calculaţie a costurilor.1.4.2. Metode moderne de gestiune şi calculaţie a costurilor.



CAPITOLUL IAbordări teoretice privind costul de producţie în cadrul

întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă

1.1.Geneza şi rolul pieţei în activitatea economică

Piaţa ca schimb de produse apare din vremuri străvechi, din preistoria omenirii, cînd triburile îşi

schimbau sub formă de troc surplusul de produse în anumite locuri, care serveau drept piaţă.

În Antichitate, ca rezultat al dezvoltării schimbului şi apariţiei banilor, apare comerţul, adică

cumpărarea şi vînzarea bunurilor economice în mod profesional în vederea obţinerii de profit. O

dezvoltare deosebită a cunoscut comerţul la fenicieni, greci şi romani.

În Evul Mediu, începând cu secolul XII, în republicile italiene (Genova, Florenţa, Veneţia) şi în

oraşele nordice din Germania (Bremen, Köln, Lubeck şi Hamburg) se dezvoltă un comerţ intens.La început piaţa a cuprins raporturile dintre oraş şi ţinuturile agrare, pe baza diviziunii muncii

dintre oraş şi sat. Odată cu apariţia meşteşugurilor şi cu dezvoltarea industriei, ca rezultat al

adâncirii diviziunii sociale a muncii, schimbul de mărfuri a cuprins întregul teritoriu al diferitelor

ţări, apărând în acest fel pieţele naţionale. În procesul dezvoltării capitalismului, ca urmare a

descoperirilor geografice, a revoluţiei industriale şi a diviziunii internaţionale a muncii, piaţa a

căpătat un caracter internaţional, apărînd în acest fel piaţa mondială.

În mecanizmul de funcţionare a unei economii moderne piaţa ocupă un loc esenţial determinînd

într-o proporţie însemnată deciziile şi comportamentele agenţilor economici. Categorie a

economiei de schimb, în accepţiunea cea mai frecventă, piaţa desemnează un ansamblu coerent, un

sistem sau o reţea de relaţii de vînzare cumpărare între părţi contractante care sînt pe de o parte,

unite prin legături de interdependenţă şi, pe de altă parte se află în raporturi de opoziţie.

Participanţii la aceste relaţii sînt producatorii de bunuri şi servicii, ofertanţii de factori de producţie

şi consumatorii, care reprezintă aşa cum aprecia J.K.Galbraith şi W.Salinger-,,Centri distincţi de

decizie, care se opun unul altuia prin urmărirea propriului interes, dar sînt legaţi în acelaşi timp

printr-o solidaritate funcţională’’. În acelaşi timp, piaţa este privită de mulţi economişti drept un

mecanizm complex care cuprinde, în principal, cererea şi oferta, concurenţa, preţurile, şi altele,

care reglementează economic, care acţionează asupra diviziunii muncii şi la schimbul de activităţi,

după cum arată F.von Hayek -,,piaţa apare pentru agenţii participanţi la schimb ca o ,,ameninţare’’,

ca o ,,forţă arbitrară’’ care le determină preţul şi implică venitul şi pe care ei caută să o influenţeze

sau să o controleze”. Situaţia lor economică şi nu numai aceasta depinde de piaţă şi în primul rînd

de ceea ce se petrece pe piaţă.

,,Piaţa – afirmă economistul francez M. Dider-apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii

prin care vînzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei au, despre ceea ce



aceştea au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care le propun pentru ca tranziţiile dintre ei

să se încheie. Deci, piaţa este înainte de toate ,,un contract social’’, mai mult sau mai puţin

spontan, care difineşte locul economic în ansamblul vieţii sociale’’. [ 2.3, pag.97]

Importanţa pieţei, într-un asemenea mecanizm economic derivă din funcţiile pe care ea le

îndeplineşte în economie, cu abateri mai mari sau mai mici ca urmare a condiţiilor concrete ce

există în timp sau spaţiu. În primul rînd, piaţa este cea care realizează contactul permanent dintre

producţie, respectiv dintre producătorii de bunuri şi servicii, pe de o parte şi consum, respectiv

consumatorii, nevoile şi gusturile acestora, pe de altă parte. Prin acest fapt piaţa asigură alocarea şi

utilizarea eficientă a resurselor economico-materiale, umane şi financiare, determinînd deciziile

agenţilor economici cu privire la producţie, repartiţie, schimb şi consum. În al doilea rînd prin

piaţă economică se autoreglează, îşi stabileşte independent proporţiile şi echilibrele necesare

propriei reproduceri. În acest scop în decursul veacurilor de constituire şi maturizare ea şi-a format

numeroase pîrghii ce acţionează într-o complexă angrenare (preţ, cerere, profit, concurenţă, ect.).

În al treilea rînd, piaţa asigură echilibrul economic pe termen lung, în principal, echilibrul dintre

ofertă(producţie) şi cerere(consum), realizînd ceea ce preconizau încă economiştii clasici-

transformarea intereselor proprii ale indivizlor în cea mai bună opţiune pentru societate- cu privire

la utilizarea resurselor disponibile la un moment dat..

În condiţiile economiei moderne, piaţa ocupă un loc esenţial în activitatea agenţilor economici

îndeplinind mai multe funcţii:

1. Piaţa este spaţiul economic şi geografic unde se desfăşoară activitatea de schimb dintre

agenţii economici, unii purtători ai ofertei de mărfuri (vînzători), iar alţii purtători ai cererii

(cumpărători);

2. Cu ajutorul pieţei are loc autoreglarea economiei naţionale prin stabilirea de proporţii şi

echilibre în procesul reproducţiei, folosindu-se în acest scop o serie de pârghii adecvate: cerere –

ofertă, concurenţă, preţ, profit etc.;

3. Mijlocind vînzarea bunurilor, piaţa asigură transformarea valorii acestora în bani, iar prin

aceasta şi recuperarea costului şi obţinerea profitului fără de care nu sunt posibile reluarea şi

dezvoltarea producţiei, pentru consumatori „piaţa asigură alegerea soluţiilor de satisfacere a

trebuinţelor”.

În concluzie, noţiunea de piaţă nu desemnează numai spaţiul economic de desfăşurare a

schimbului, ci şi ansamblul relaţiilor de vînzare – cumpărare dintre agenţii economici, ea

este mecanismul economico – social prin care se realizează susţinerea şi dezvoltarea

producţiei şi consumului, a întregii economii.

Subliniind acest rol esenţial al pieţei, un reputat analist al gîndirii şi istoriei economice, afirmă:



„Pieţe au existat încă de la începuturile istoriei …Ele nu sunt totuna cu sistemul de piaţă. Pentru că

acesta din urmă nu este doar un mijloc de a face schimb de bunuri, el este un mecanism de

susţinere şi perpetuare a unei întregi societăţi”. [2.5., pag. 28 – 29]

1.1.1.Tipologia pieţelor şi rolul acestora în cadrul economieiEconomia de schimb, în care piaţa are un rol hotărîtor în alocarea şi utilizarea resurselor ca şi în

organizarea, gestionarea şi reglarea economiei naţionale presupune existenţa şi respectiv

funcţionarea simultană a mai multor tipuri de piaţă. În consecinţă piaţa trebuie privită prin prisma

elementelor sale componente, deoarece în realitate ea reprezintă un sistem de pieţe, fiind formată

din mai multe segmente între care există relaţii de intercondiţionare, de dependenţă reciprocă.

Din punct de vedere al obiectului tranziţiei de vînzare şi cumpărare se disting următoarele tipuri

de pieţe:

-piaţa bunurilor şi serviciilor;

-piaţa factorilor de producţie-formată la rîndul său din: piaţa resurselor naturale (inclusiv

pămîntul), piaţa capitalului şi titlurilor de valori, piaţa forţei de muncă;

-piaţa monetară, financiară, ect.

Aceste pieţe nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sînt constituite la rîndul lor din alte pieţe. De

exemplu: piaţa bunurilor şi serviciilor cuprinde mai multe pieţe sectoriale ce corespund bunurilor

şi serviciilor produse şi cumpărate în societate, grupate după diverse criterii în categorii mai

generale sau specializate (piaţa bunurilor de consum, piaţa mijloacelor de producţie, piaţa

serviciilor, piaţa automombililor, piaţa rulmenţilor,ect.). Piaţa muncii nu este o singură piaţă ci tot

atîtea cîte domenii profisionale există, iar în cadrul acestora, cîte specializări sînt, fiecare cu grad

diferit.

Din punct de vedere al extinderii teritoriale există:

- piaţa locală;

- piaţa regională;

- piaţa naţională;

-piaţa mondială.

Aceste pieţe formează un tot întreg, ele se întrepătrund, se influenţează şi se determină reciproc.

Aceasta înseamnă că evoluţia şi mutaţiile din oricare parte a pieţii se reflectă şi afectează evoluţia

şi mutaţiile din oricare parte a pieţei se reflecă şi afecteză evoluţia şi mutaţiile din celalte segmente

de piaţă, şi implict, ale pieţei pe ansamblu. La fel dezichilibrele manifestate pe o anumită piaţă se

propagă şi pe alte pieţe şi se amplifică în funcţie de locul şi importanţa pieţei respective, în

sistemul de piaţă şi în economia naţională în ansamblul ei.

Structurile pieţelor se diferenţiază în funcţie de:



− numărul şi forţa economică a producătorilor şi consumatorilor şi, deci, de posibilitatea

influenţării preţului;

−gradul de diferenţiere al produselor dintr-o anumită categorie, corespunzătoare unei anumite

trebuinţe şi de substituire a unor produse cu altele;

−

gradul de mobilitate a factorilor de producţie (munca, natura, capital);−gradul de transparenţă a pieţelor (de certitudinea cunoaşterii cererii şi ofertei).

După aceşti parametri se pot deosebi piaţa cu concurenţă perfectă şi piaţa cu concurenţă

imperfectă.

Piaţa concurenţei perfecte reprezintă o situaţie teoretică, virtuală, ce presupune existenţa

cîtorva condiţii:

1. Atomicitatea agenţilor economici: vînzătorii şi cumpărătorii trebuie să fie suficient de

numeroşi, fiecare reprezentînd o mică fracţiune în ansamblul ofertei, respectiv al cererii pieţei,astfel încît să nu poată influenţa preţul prin comportamentul lor individual. În condiţiile unei cereri

perfect elastice, orice firmă vinde întreaga productie la preţul pieţei şi deci nu este interesată să

reducă preţul. Decizia producătorului de a obţine un profit total mai mare prin scăderea preţului şi

creşterea vînzărilor nu are rost, firma poate vinde orice cantitate de produse la preţul pieţei.

2. Omogenitatea produselor: bunurile economice destinate satisfacerii unei anumite trebuinţe

trebuie să fie identice calitativ, astfel încît cumpărătorii să nu dispună de nici un criteriu de selecţie

real sau imaginar (artificial introdus prin publicitate sau politică de marcă). Astfel, decizia unui

producător de a maximiza profitul prin creşterea preţului nu are sens deoarece rămîne fără

cumpărători.

3. Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum: aceasta impune

inexistenţa unor obstacole de ordin tehnic şi financiar, respectiv libera circulaţie pe piaţa a

resurselor naturale, muncii, capitalului, firmelor, deplasarea fără dificultăţi de pe piaţa unui produs

pe piaţa altuia. Aceasta presupune inexistenţa restricţiilor la intrarea într-un domeniu de activitate

şi a subvenţiilor de stat care să menţină pe piaţa firmele ineficiente. Asemenea împrejurări,

corelate cu atomicitatea, permit procurarea fără dificultăţi a capitalului necesar pentru a construi o

întreprindere într-o ramură profitabilă, precum şi transferarea unei părţi a capitalului în funcţiune

dintr-o sferă în alta. Intrarea în ramură în calitate de producător, ca şi intrarea în piaţa ca simplu

furnizor de mărfuri nu reprezintă o problemă.

4. Transparenţa perfectă a pieţei: producătorii şi consumatorii dispun de informaţii complete, certe

privind condiţiile pieţei, preţurile factorilor de producţie, al bunurilor economice şi evoluţia lor. În

aceste condiţii, toate tranzacţiile se fac la acelaşi preţ pe piaţa unui anumit produs, iar fiecare agent

economic manifestă un comportament raţional, eficient, care-i asigură maximizarea profitului,

respectiv a satisfacţiei. Firmele aflate în concurenţă perfectă sunt egale în privinţa dimensiunilor,



calităţii produselor, capacităţii de adaptare, volumului de informaţii, implicit în privinţa nivelului

de eficienţă.

Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar

se şi deosebesc între ele. Din acest ansamblu fac parte: piaţa monopolistă, piaţa duopolistă, piaţa

oligopolistă, piaţa monopolistică, piaţa tip monopson şi piaţa reglementată de stat. În fiecare din

aceste pieţe, vînzătorii sau cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite,

nivelul preţului.

Piaţa monopolistă este situată, în privinţa formării preţurilor şi a interrelaţiei cerere-ofertă, la

distanţa cea mai mare de piaţa cu concurenţă perfectă, fiind opusul categoric al acesteia. Ea include

urmatoarele situaţii posibile:

Monopolul ca producător unic pe ramură: în această situaţie o singură întreprindere fabrică şi

vinde întreaga cantitate de bunuri de un anume gen. Pentru a avea poziţie de monopol

întreprinderea unică trebuie să producă un bun neînlocuibil şi în acelaşi timp produsul ei să nu fie

concurat pe piaţa internă de un bun identic creat de o firmă străină. Dacă aceste condiţii nu sunt

indeplinite, întreprinderea unică este doar monopol aparent. Monopolul ca firmă unică are

posibilitatea de a hotărî singură şi volumul producţiei pe care-l fabrică şi preţul de vînzare al

bunului respectiv. El poate astfel să evite într-o anumită măsură perturbările pe care piaţa liberă le

introduce în activitatea economică cu efecte negative pentru profit. Astfel monopolul îşi asigură o

continuitate a profitului, de obicei preţul stabilit este mai mare decît cel care s-ar forma într-o piaţă

liberă asigurînd producătorului unic un plus de profit în fiecare moment. Fixarea ofertei şi preţului

de către monopol trebuie să ţină seama de o serie de factori şi anume: capacitatea de plată a

cumpărătorilor, valoarea echipamentelor din dotare, conjunctura economică generală, care pot

determina modificări periodice ale ofertei şi preţului.

• Monopol prin alianţă: acest monopol poate să apară atunci cînd oferta unui bun este realizată

de cîteva întreprinderi mari ce incheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze

fiecare în parte, preţul de vînzare unic şi pieţele pe care întreprinderile respective au dreptul să

furnizeze marfa. Se constituie astfel un cartel, ce acţionează ca o singură unitate, ca în situaţia unei

întreprinderi unice.

• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial: apare în situaţia cînd într-o ramură

funcţionează mai multe întreprinderi avînd mărimi diferite şi nu există şansa încheierii de

convenţii între ele privind producţia şi preţul. Dacă una din întreprinderi produce un produs de

calitate deosebită, pe care celelalte nu-l pot crea în perioada respectivă, această întreprindere are

posibilitatea să stabilească atît cantitatea de produse, cît şi preţul de vînzare; astfel întreprinderea

respectivă îşi asigură în aceste condiţii poziţie de monopol şi obţine în perioada respectivă un

profit ridicat, avînd ca sursă activitatea de cercetare şi inovare a întreprinderii.



•Alte forme sau situaţii de monopol: monopol izvorît din calitatea deosebită a unui bun

agricol, ce se poate cultiva numai pe zone restrînse, determinand o cerere net superioară ofertei şi

stabilirea unui preţ de vînzare ridicat;

- monopol rezultat din relatia privilegiata a unor intreprinderi cu statul;

- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat care au dreptul să comercializeze singure unele

produse la preţuri mai mari decît cele formate în libera concurenţă.

Piaţa duopolistă se caracterizeaza prin prezenta într-o ramură a două întreprinderi mari, ele pot

fi de aceeaşi talie sau inegale şi pot produce bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi

furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare.

Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atît la cantitatea de bunuri produsă, cît şi la preţ.

Concomitent, fiecare întreprindere reacţionează la deciziile celeilalte, pentru ca încercarea uneia de

a modifica preţul şi volumul producţiei, afectează inevitabil interesele celeilalte unităţi, respectiv

segmentul de piaţă pe care aceasta îl deţine, cifra de afaceri şi profitul.

Există trei cazuri ale reacţiilor sau comportamentului firmelor: ambele firme sunt agresive, una din

firme este agresivă, iar cealaltă pacifistă, ambele firme sunt pacifiste. Atunci cînd ambele firme

sunt agresive, considerînd că ele produc bunuri de calitate egală, fiecare vrea să cîştige un

supliment de piaţă în dauna celeilalte. Pentru aceasta poate uza de două arme: reducerea preţului şi

creşterea ofertei. Întrucît reducerea preţului este deosebit de distructivă şi păgubitoare se apelează

la creşterea ofertei în vederea lărgirii pieţei. Această creştere practicată repetat de cei doi agenţi

economici, conduce la suprasăturarea pieţei cu mărfuri, la scăderea preţului şi la pierderi cel puţin

pentru una din întreprinderi. Perspectiva falimentului, a absorbţiei sau a unirii de bună voie a

rivalilor nu este exclusă. Indiferent dacă se procedează la reducerea preţului sau la creşterea

ofertei, în ipoteza agresivităţii ambelor întreprinderi, piaţa şi producătorii se află în dezechilibru.

Una din firme este agresivă şi cealaltă pacifistă: în această ipoteză apare relaţia specifică dintre un

dominant şi un dominat. Dacă se renunţă la războiul preţurilor, cînd unitatea agresivă măreşte

producţia, cea pacifistă acceptă de bună voie să o reducă. Presupunînd cererea constantă, pentru un

anume interval de timp piaţa va fi în echilibru, căci oferta nu se modifică, iar cererea cîştigată de

unul din parteneri egalează cererea pierdută de celălalt. Concomitent apare însă o distribuire

inegală a masei profitului realizat la scara ramurii. Întreprinderea agresivă îşi maximizează profitul

înregistrînd sporuri, în timp ce întreprinderea pacifistă obţine un profit sub cel obişnuit. Uneori

inaintarea agresivului şi retragerea pacifistului poate provoca într-un moment anume reducerea

producţiei firmei pacifiste sub nivelul care asigură profit. Absorbţia sau falimentul nu sunt excluse.

Ambele firme sunt pacifiste: în această situaţie tendinţa de a domina nu se manifestă la nici un

partener, astfel încît fiecare întreprindere îşi stabileşte producţia la un nivel care-i asigurămaximum de profit, fără a ţine seama de ce face cealaltă întreprindere. În acest caz piaţa



evidentiază dacă s-au produs mai puţine sau mai multe mărfuri decît se cereau. Dacă s-au produs

mai puţine, întreprinderile îşi vor mări treptat producţia pînă cînd piaţa se echilibrează, oferta

devenind egală cu cererea, dacă s-au produs mai multe mărfuri decît se cereau, întreprinderile vor

scădea treptat producţia, pînă la apariţia echilibrului pieţei. Echilibrul pieţei nu este permanent, dar

există tendinţa de mişcare către realizarea lui, prin comportamentul ambelor unităţi. Acest

comportament pacifist şi cooperant este, de regulă, mai eficace .

Piaţa oligopolistă implică prezenta într-o ramură a unui număr relativ mare de întreprinderi

(cel puţin trei) care livrează întreaga cantitate de mărfuri. Pe această piaţă cumpărătorii sunt

numeroşi. Mărimea întreprinderilor nu este egală, dar fiecare întreprindere produce cantităţi

însemnate de bunuri. Acestea pot fi omogene sau neomogene. Prin excelenţa, sunt oligopoliste

pieţele produselor cu valoare de întrebuinţare mare şi care necesită tehnologii de valoare mare.

Astfel sunt oligopoliste pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi

echipamentelor destinate energeticii, etc. Întalnim pieţe oligopoliste şi în alte sfere precum

industria alimentară, în care eficacitatea se asigură şi la praguri relativ mici ale producţiei. În

asemenea situaţii, alături de marii producători, funcţionează şi întreprinderi mici şi mijlocii. Şi în

pieţele oligopoliste ca şi în pieţele duopoliste, problema nevralgică este împărţirea pieţei între

producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cît mai însemnată din clientelă, în vederea

creşterii cifrei de afaceri şi a profitului. Ca urmare în piaţa oligopolistă se regăseşte reacţia fiecărei

firme la decizia celorlalte, interdependenţa strînsă a acţiunilor diverselor întreprinderi. Unităţile

oligopoliste au posibilitatea de a stabili şi volumul producţiei şi preţurile de vînzare, ultimele

reflectînd atît costul de fabricaţie, cît şi calitatea produselor. Diferenţierea calitativă a produselor,

insoţită de preţuri inegale, duce la distribuirea între firme a clientelei totale şi o divide în grupuri

mai mari sau mai mici, care preferă şi cer un anume bun creat de o anumită întreprindere.

Piaţa oligopolistă de bunuri diferenţiate calitativ are posibilităţi de extindere mai bune o dată cu

creşterea generală a veniturilor, care diversifică preferinţele consumatorilor, gusturile lor, etc.

Această creştere generală a veniturilor tinde să reorienteze clientela, să o regrupeze spre bunurile

superioare calitativ, să aducă un plus pe piaţa întreprinderilor mai dinamice în dauna celorlalte.

Acest fenomen de înaintare ori retragere a cererii, pentru produsele diverselor firme, dovedeşte că

diferenţierea produselor nu elimină concurenţa şi selecţia întreprinderilor viabile, ci doar o

limitează.

Piaţa monopolistică este piaţa cu concurenţă semi perfectă. Ea se caracterizează prin existenţa

într-o ramură a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi prin

diferenţierea produselor. Această situaţie reflectă anturajul economic de activitate al întreprinderii

S.A.,,Bere-Unitan”, iar pentru a înţelege mai bine elementele definitorii ale acestui tip de piaţă, în



cele ce urmează vom analiza delimitările conceptuale şi metodologice caracteristice acestui tip de

piaţă.

1.2. Delimitări conceptuale metodologice privind piaţa monopolistică.

Concurenţa monopolisticăÎn structurile de pieţe imperfecte, piaţa cu concurenţă monopolistică constituie un tip real de

piaţă care întruneşte elemente de concurenţă perfectă şi monopol. Pe o asemenea piaţă, alături de

mijloacele tradiţionale (preţuri şi cantităţi) concurenţa se desfăşoară şi prin diferenţierea

produselor, a mărcilor şi există un număr mare de agenţi economici. Elementele definitorii ale

pieţei cu concurenţa monopolistică sunt multitudinea subiecţilor economici şi diferenţierea

produselor. O trăsătură caracteristică a situaţiei de concurenţă monopolistică, care o apropie de

concurenţa perfectă, este numărul mare de competitori. Deasemenea întreprinderile-subiecţiieconomici nu sunt omogeni, nu au aceeaşi mărime, nici aceeaşi stare de fluiditate sau vîscozitate.

Vînzătorii de dimensiune mare sunt alături de vînzătorii de dimensiune mică. Nu există

interdependenţă directă între deciziile acestora, efectele asupra lor se manifestă indirect ca şi în

cazul concurenţei pure. Fiecare firmă acţionează independent, decizia sa nu are o influenţă

sensibilă asupra celorlalte, dar suportă consecinţele deciziilor celorlalţi vînzători şi a tuturor

cumpărătorilor. Datorită faptului că întreprinderile sunt multe şi în general de dimensiune mică,

investiţiile necesare nu reprezintă un obstacol la intrare. Lipsa obstacolelor la intrare şi iesire din

ramură va determina, în perioadă lungă, obţinerea profitului normal. Bunurile nu sunt omogene,

dar se adresează totuşi aceleiaşi nevoi de satisfăcut: automobil, pantofi, cămăşi, pîine etc. Bunurile

sunt similare, dar nu sunt întru total comparabile, nu sunt identice.

- diferenţiere reală, legată de utilitatea bunurilor care se poate manifesta prin nivelul calitativ dat

şi prin design, ambalare deosebită, facilităţi la cumpărare, asigurare de service. Promovarea

vînzării se asigură prin reclamă informativă;

- diferenţiere imaginară pentru bunuri identice realizată prin reclamă concurenţială ce are ca

obiectiv convingerea consumatorilor ca bunurile oferite de o anumită firmă sunt superioare celor

alte firme.

Diferenţierea produselor face ca fiecare producator să aibă o anumită clientelă care este stabilă,

statornică datorită unor condiţii specifice (calitate, tradiţie) şi, la preţuri egale, cumpărătorii se

adresează de regulă vînzătorului cunoscut, care se bucură astfel de o situaţie monopol. Curba

cererii nu este infinit elastică în raport cu preţul. Datorită faptului ca volumul producţiei firmelor

nu este neglijabil în raport cu piaţa totală, creşterea cantităţii vîndute de o firmă acţionează asupra

preţului: o cantitate mai mare produsă nu va găsi cumpărător decît la preţuri mai joase. Deci



cererea este o funcţie descrescătoare de preţ şi mai departe avem curba descrescătoare pentru

venituri medii şi pentru venituri marginale.

Pornind de la schema echilibrului la firmă, se pun două întrebari:

1) Ce factori determină modificarea curbei cererii pe această piaţă?

2) Cum se determină preţul în condiţiile concurenţei monopolistice?

Puterea firmelor este relativ însemnată şi nu suportă pasiv acţiunea mediului extern. Firma este

capabilă să acţioneze asupra mediului pentru a-l transforma sau influenţa. Interesul unei firme este

de a deplasa spre dreapta curba cererii care i se adresează, angajînd în acest scop costuri cu

diferenţierea produsului prin publicitate şi caută un punct al sau de profit maxim, pentru noua

curbă a cererii. Deplasarea favorabilă (spre dreapta) a curbei cererii are la bază deplasarea

nefavorabilă a curbei costurilor, care se ridică în plan. Dacă prin publicitate şi alte costuri de

vînzare efectuate, firma nu reuşeşte o creştere a cererii care se adresează ramurii, sporirea cererii

care i se adreseaza se face în detrimentul altor firme. De aici rezultă că cererea la firmă nu este

infinit elastică în raport cu preţul şi forma exactă a curbei cererii depinde de elasticităţile

încrucişate între produsul (marca) considerat şi cele concurente.

Specificul concurenţei monopolistice îşi găseşte reflectarea în modul de realizare a echilibrului.

Pe termen scurt (echilibrul instantaneu al firmei), preţul şi cantitatea se determină ca şi în teoria

monopolului; punctul de intersecţie al curbei costului marginal şi al curbei venitului marginal

determină cantitatea de echilibru. La acest preţ, firma realizează supraprofit.

Preţul echilibrului pe termen scurt nu este un preţ durabil. Firma nu constituie ea singură toată

ramura. Existenţa supraprofitului atrage firme noi, ceea ce antrenează o diminuare a cifrei de

afaceri a firmelor instalate anterior. Atunci însă, curba cererii se deplasează în jos şi spre stînga. La

fel se deplaseaza şi curbele veniturilor medii şi marginale şi aceste mişcări continuă atîta timp cît

se realizează profituri. Pentru simplificare se admite că această deplasare rezultă dintr-o translaţie

paralelă a curbelor de venituri. Se consideră atunci că punctul de tangenţă al curbei venitului

mediu cu curba costului mediu (M) este punctul de echilibru pe termen lung, pentru că aici

supraprofitul este anulat. Orice deplasare a curbei cererii firmei către stînga, dincolo de punctul M ,

ar antrena pierderi deoarece curba de venit mediu ar fi pe toata direcţia sub curba costului mediu.

Orice deplasare a acestei curbe spre dreapta ar semnifica apariţia supraprofitului, ceea ce ar

reprezenta o incitare pentru intrarea de noi firme.

Dacă presupunem cunoscute funcţiile de cost şi cele de venituri, intersecţia venitului marginal şi

a costului marginal (H) defineşte cantitatea produsă Q1 şi preţul de vînzare p1. La acest nivel de

producţie, venitul mediu (D = V M ) este superior costului total mediu C MT rezultînd un profit mediu

pe unitate de produs şi un supraprofit, ca şi în cazul monopolului. Această situaţie defineşteechilibrul pieţei monopolistice pe termen scurt. El este instabil întrucît inexistenţa barierelor la



intrare şi existenţa supraprofitului duc la incitarea a noi întreprinderi să intre pe piaţă, fenomen

exclus în cazul monopolului (fig.2.1.).

Fig. 2.1. Echilibrul monopolistic.

[2.8., pag.118]

Situatia Q2 p2 reprezintă un echilibru pe termen lung pentru o curbă de cost dat C MT si C mg , în

timp ce situatia Q1 p1 reprezintă un echilibru pe termen scurt.

Preţul de echilibru pe termen lung p2 , în concurenţa monopolistică, este un preţ intermediar,

adică este mai ridicat decît preţul de echilibru în concurenţa pură p0 şi este mai scăzut decît preţul

de monopol p1 (preţul monopolistic pe termen scurt). Firma fixează preţul p2 într-un punct al

secţiunii descrescînde al curbei costului mediu, poziţia exactă depinde de direcţia curbei venitului

mediu, care este şi ea descrescătoare. Numărul de firme atrase în ramură prin profiturile obţinute

face ca producţia de echilibru Q2 să fie inferioară simultan cantităţii Q1, a echilibrului firmei pe

termen scurt, cît şi cantităţii Q0 caracteristică pentru echilibrul în cazul concurenţei pure. Producţia

Q0 este considerată o producţie optimă, în sensul că ea corespunde egalităţii între costul mediu

minim şi costul marginal. Starea de echilibru caracteristică concurenţei monopolistice, atît pe

termen scurt cît şi pe termen lung, implică un nivel inferior de producţie decît Q0. De aceea, se

consideră că se realizează un echilibru de risipă în situaţia de concurenţă monopolistică. Firmele

nu pot utiliza în mod optimal ansamblul capacităţilor de producţie, apar capacităţi excedentare şi

producţie excedentară. [2.8., pag.119]

Ca şi oligopolul, concurenţa monopolistică constituie o formă intermediară de structură de piaţă

între concurenţa perfectă şi monopol. Dar ea se distinge net de oligopol, care este foarte departe de

concurenţa perfectă, deoarece cuprinde puţini vînzători, care nu se concurează feroce, relaţiilestrategice dintre aceştia fiind extrem de importante. Dimpotrivă, în cazul concurenţei



monopolistice sunt numeroşi vînzători avînd o talie redusă în raport cu ansamblul pieţei. Spre

deosebire de concurenţa perfectă, aceşti vînzători vînd produse similare, dar nu identice.

1.3. Tipologia costurilor de produc ieţ şi impactul acestora

asupra activit ii economico-financiare a întreprinderilorăţ„Costul este în general, o măsură a ceva la care trebuie renunţat pentru a se obţine

altceva.....Economiştii folosesc, de regulă, conceptul de cost de oportunitate, adică costul prin

care se măsoară valoarea tuturor lucrurilor la care trebuie să se renunţe pentru a obţine altceva.

Măsura costului de oportunitate poate să coincidă, dar nu întotdeauna, cu cheltuielile băneşti prin

care contabilul măsoară costul”.

(The MIT Dictionary of Modern Economics)

Costul este un parametru de referinţă pentru comportamentul producătorului al cărui scop directeste de a obţine un profit cât mai mare şi mai bine asigurat, mai ales în condiţiile economiei de

piaţă, unde concurenţa dictează în mare măsură comportamentul producătorului. Costurile

produselor propuse pentru realizare, sunt pârghii de acţiune a producătorului pe termen scurt, adică

în acele orizonturi de timp în care se folosesc aceiaşi factori de producţie. În condiţiile economiei

de piaţă, întreprinzătorul îşi asumă răspunderea de a susţine oferta de mărfuri (servicii), în baza

datelor economice, informaţii contabile, evaluări despre cantităţile /calităţile produse şi despre

costuri. Din aceste considerente, toţi marii economişti au fost preocupaţi de studierea conţinutului

economic al costului.

Clasicul Adam Smith, identifică costul cu preţul natural (real) al bunului: ,,Preţul real al fiecărui

bun, constă din suma integrală a rentei, salariului şi dobânzii care trebuie plătită pentru ca această

marfă să poată ajunge pe piaţă „.

David Ricardo a studiat aceiaşi problemă în dinamică, considerând că preţul mărfii este

reglementat de creşterea sau descreşterea costului de producţie.

John M. Keynes face distincţie între costul factorial (contravaloarea serviciilor curente aduse

întreprinzătorului de către factorii de producţie) şi costul de întrebuinţare (plăţile către alţi

întreprinzători pentru achiziţiile făcute de la ei, împreună cu sacrificiul pe care-l face folosind

echipamentul şi producând bunuri).

Şcoala economică socialistă afirmă că preţul de cost constă doar dintr-o parte a valorii mărfii. K.

Marx a susţinut că preţul de cost este acea parte a valorii care îl costă pe întreprinzător şi care se

măsoară în cheltuiala d capital constant şi cea de capital variabil.

Economistul francez J.B.Say a demonstrat că la baza costului se află cheltuielile ocazionate de

combinarea, substituirea şi folosirea factorilor de producţie, costul fiind o recompensare a

serviciilor factorilor de producţie.



În prezent există, circulă şi se confruntă între ele mai multe doctrine economice şi puncte de

vedere formulate în diferite perioade istorice, dar totuşi prioritate i se acordă următorului concept:

Costul de producţie se formează din totalitatea cheltuielilor efectuate şi /sau care urmează

să fie făcute, toate în exprimare valorică (bănească), de către o întreprindere pentru

producerea şi desfacerea ori prestarea serviciilor, efectuate în anumite condiţii de eficienţă

economică. Adică, evaluarea tuturor eforturilor implicate de procesul economic determinat.

Costul de producţie este valoarea bănească a tuturor consumurilor şi a altor cheltuieli necesare

pentru fabricarea şi desfacerea produselor ori prestarea serviciilor, efectuate în anumite condiţii de

eficienţă economică.

Conceptul abordat evidenţiază rolul costului de producţie, caracterizat de următoarele aspecte:

-costul reflectă unitatea dintre conţinutul consumului de factori de producţie şi expresia sa

bănească;

-el este indicatorul cu care pot fi măsurate şi comparate toate eforturile depuse de întreprindere

pentru a produce şi desface bunuri şi servicii;

-costul include toate cheltuielile făcute de întreprindere pentru susţinerea ofertei;

-costul se regăseşte în preţul de vânzare al bunului, ca parte componentă al acestuia;

Costul exercită diferite funcţii.

Funcţie a costurilor - se defineşte ca ansamblul relaţiilor existente între costul total de

producţie şi cantitatea de bunuri (servicii) produse. În fundamentarea ofertei, se ţine seama de

funcţiile costului:

•Funcţia de măsurare a cheltuielilor necesare a obţinerii producţiei şi a corelaţiilor ce pot apărea

între eforturi ( costuri) şi efecte (bunuri produse). Prin această funcţie costul se manifestă ca

indicator economic calitativ;

•Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului constă în faptul că tehnologiile noi şi noile produse

apar ca efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi costuri este mai

mare, cu atât funcţia respectivă se manifestă mai accentuat;

•Funcţia de producţie a costurilor se referă la faptul că acesta joacă un rol decisiv în realizarea

concepţiilor constructive şi tehnologice pe baza inovărilor şi invenţiilor;

•Funcţia de personal presupune compararea costurilor suportate de întreprindere în vederea

pregătirii, perfecţionării şi motivării personalului cu nivelul creşterii productivităţii muncii şi

calităţii producţiei;

•Funcţia comercială se referă la efectul pozitiv al cheltuielilor legate cu livrarea la timp a

bunurilor şi asigurarea pieţelor de desfacere;

•Funcţia financiar-contabilă determină mărimea şi structura costurilor necesare unei activităţieconomice rentabile;



•Funcţia de optimizare are rolul de a determina gama parametrilor de activitate al întreprinderii

care presupun costuri minime la capacităţi maxime de producere

•Funcţia de control şi reglare se manifestă în situaţiile ce necesită adoptarea unor decizii de

politică economică şi prin care se dirijează consumul de resurse;

•Costul de producţie reprezintă ansamblul cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de produse,

cît şi evaluarea eforturilor implicate de un proces economic. El este determinat de activitatea de

producţie efectivă. În acest caz distingem următoarele tipuri de costuri: costul real care reprezintă

suma cantităţilor de bunuri şi servicii realizate de întreprinderi, privite prin prisma condiţiilor de

muncă şi a factorilor de producţie necesari pentru obţinerea produsului respectiv; costul monetar

care reprezintă suma evaluărilor în monedă sau preţ de achiziţie pentru procurarea factorilor de

producţie necesari costului real; costul de oportunitate care reprezintă evaluarea cantităţilor de

produse şi servicii ce vor putea fi fabricate în cadrul întreprinderii din suma producerilor într-un

mediu antideterminant (distingem două componente:

1. costurile explicite ce reprezintă forma sau natura plăţilor făcute pentru procurarea de

materii prime, materiale şi energie, cunoscute şi sub denumirea de costuri ale ofertei firmei;

2 . costuri implicite - acele cheltuieli ce nu presupun plăţi către terţi).

În funcţie de volumul fizic al producţiei costurile se clasifică în: costuri globale (ansamblul

costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat) care sunt:

a. costuri fixe (acea gamă de costuri ce nu se modifică indiferent de modificarea

volumului de producţie);

b. costuri variabile (costurile ce sunt influenţate de mărimea producţiei);

c. costuri totale (suma valorică a costurilor fixe si variabile );

d. costuri medii-unitare reprezintă costuri globale pe unitate, cheltuieli necesare pentru fabricarea

unui produs - unitate, se calculează ca raport dintre costul total şi valoarea producţiei).

Costurile medii se clasifică la rândul lor în:

1. Costul fix-mediu,

2. Costul variabil-mediu,

3. Costul total-mediu;

e. costuri marginale (creşterea costului total în cazul creşterii producţiei cu o unitate, este egal cu

raportul dintre sporul costului total şi sporul producţiei ; deci relaţia de calcul este:

Q

CT CM

∆

∆= (1.3.1.)

[2.7.pag.129]

unde : CM - reprezintă mărimea costului marginal(u.m.); CT ∆ - reprezintă sporul costului total (u.m.);



Q∆ - reprezintă sporul producţiei (unităţi);

Această grupare prezintă importanţă numai dacă problemele sunt privite numai pe termen scurt.

În funcţie de procesul tehnologic, elementele costului se grupează în:

- Costuri de bază – sau tehnologice, se referă la materiile prime, salariile personalului de

producere, amortizarea, resursele energetice şi apa utilizate în scopuri tehnologice;- Costuri de regie – sau de organizare şi conducere, care includ salariile personalului de

conducere şi de administraţie, cheltuieli generale de birou, etc.

După gradul de omogenitate, respectiv de complexitate a diferitor elemente:

- Costuri simple , sau monoelementare, care pot fi evaluate pe elementele primare (materii

prime, salarii plătite pentru un anume produs sau proces tehnologic);

- Costuri complexe, sau polielementare, care includ mai multe costuri simple, fără ca

acestea să devină operaţionale(reparaţii capitale);

În funcţie de purtătorul de cost :

- Costuri directe, care sunt identificabile şi măsurabile în momentul efectuării lor pentru

fiecare produs în parte;

- Costuri indirecte, efectuate la fabricarea întregii producţii; ele sunt colectate pe locuri de

aplicare şi, apoi, sunt repartizate cu ajutorul unor chei de repartiţie asupra produselor, la

sfârşitul perioadei de gestiune;

În funcţie de momentul consumului factorilor de producţie şi de cel al efectuării

cheltuielilor :

- Costuri curente, aferente perioadei în care are loc producerea şi desfacerea bunului;

- Costuri preliminare, care se vor efectua în viitor, dar acestea se răsfrâng asupra producţiei

curente (concediile de odihnă);

- Costuri anticipate, care nu aparţin perioadei în care se fac cheltuielile (abonamentele

pentru 2006 plătite în 2005);

După natura activităţii economice desfăşurate :

1.Costuri productive, determinate şi necesare pentru desfăşurarea normală a proceselor de

producţie;

2.Costuri neproductive, cheltuieli rezultate din neajunsurile în gestionarea factorilor de

producţie; [2.7.pag. 130-131]

1.4. Metode de gestiune şi calcula ie a costurilorţ

Calea spre prosperitate pentru Republica Moldova trece prin creşterea rapidă a productivităţii

din punct de vedere al factorilor de muncă şi capital. Creşterea durabilă a productivităţii este sensul

competitivităţii. Astfel, sarcina entităţilor economice este să valorifice potenţialul existent, să



reducă costurile de producţie şi să sporească competitivitatea produselor, iar pentru aceasta este

necesar de a se gestiona şi calcula anticipat costurile de producţie ce urmează a fi suportate de

către o întreprindere în raport cu beneficiul de care va dispune entitatea în urma activităţii sale

economice.

Principalele probleme pe care le impune determinarea/calcularea costurilor

se refer la precizarea metodelor de eviden a consumurilor, a obiectelor deă ţă

calcula ie a costurilor, stabilirea unit ii de calcula ie şi nu în ultimul rîndţ ăţ ţ

alegerea celei mai adecvate şi eficient metod de determinare/calculare aă ă

costurilor. Pentru determinarea costurilor, entit ile pot utiliza în practic maiăţ ă

multe metode de gestiune şi calcula ie, dintre acestea în practic suntţ ă

cunoscute metode clasice de gestiune şi calcula ie precum şi metodeţ

moderne.

1.4.1. Metode clasice de gestiune şi calculaţie a costurilor

Metoda globală

Această metodă gestiune şi de calculaţie a costurilor se aplică de către entităţile care fabrică un

singur produs la care, de regulă, la sfârşitul perioadei nu există semifabricate sau producţie

neterminată sau care dacă există, este constantă, de aceea această metodă mai poartă denumirea de

metodă simplă de calculaţie, şi este utilizată în cazul gestiunii extracţiei de cărbune, ţiţei, gaze,

producţia de energie electrică şi termică, prestarea serviciilor de transporturi etc. Metoda globală se

poate aplica şi în producţia sorto-dimensională şi în cea cuplată, unde, din aceeaşi materie primă şi

cu aceleaşi utilaje şi tehnologie se obţin mai multe feluri, tipuri sau dimensiuni de produse. De

menţionat însă că, în aceste cazuri metoda globală se combină cu alte metode de contabilitate şi de

calculaţie a costurilor, în special cu metoda pe faze (exemplu, în industrializarea zahărului).

Caracteristica esenţială a metodei globale este dată de faptul că toate cheltuielile de producţie se

identifică nemijlocit pe procesul care le-a ocazionat, ele au deci caracter direct. Cu toate acestea,

cheltuielile indirecte ale secţiilor şi cele generale de administraţie sunt asimilate cheltuielilor de

regie.

Costul unitar efectiv se determină prin diviziune, la întreprinderile care produc un singur

produs, conform următorului model matematic:

Costul unitar efectiv ‗ _Consumuri directe + Consumuri indirecte

Cantitatea de producţie obţinută (1.4.1.1.)

[2.10., pag.124]

La entităţile care produc din aceeaşi mterie primă mi multe tipuri de produse cuplate, costurile

de producţie colectate global se repartizează pe tipuri de produse prin metoda coeficienţilor de



echivalenţă. Principalul neajuns al metodei globale de gestiune şi calculaţie a costurilor îl

reprezintă câmpul său restrâns de aplicabilitate, redus, după cum am arătat, numai la entităţile care

fabrică un singur produs, fără să apară semifabricate sau producţie neterminată la sfârşitul

perioadei.

Metoda pe faze

Această metodă de calculaţie a costurilor se aplică de către entităţile cu producţie de masă sau

de serie mare, unde procesul tehnologic are un caracter relativ omogen, iar produsul finit se obţine

din prelucrarea în faze succesive a materiei prime. Aşa este, de exemplu, cazul entităţilor din

industria siderurgică, alimentară etc. În cazul metodei pe faze, cheltuielile de producţie ale secţiilor

de fabricaţie sunt programate şi evidenţiate după structura de cheltuieli practicată de fiecare

entitate, pe feluri de produse şi pe fazele procesului tehnologic.

Bazîndu-se pe conceptul costului complet, metoda de calculaţie pe faze implică desfăşurarea

lucrărilor privind determinarea acestuia potrivit schemei de principiu specifice metodelor de

calculaţie de tip absorbant. Deşi în principiu parcurgerea etapelor în cauză comportă folosirea

procedeelor avînd valabilitate generală în calculaţie, totuşi aplicarea metodei pe faze la condiţiile

concrete existente în entităţile care utilizează această metodă presupune găsirea unor soluţii de

rezolvare pentru o serie de probleme importante, între care:

- stabilirea fazelor de calculaţie a costurilor;

- reflectarea costurilor de producţie pe faze de fabricaţie;

- repartizarea cheltuielilor de producţie între produsele obţinute în aceeaşi fază.

Fazele procesului tehnologic se realizează în cadrul secţiilor de bază, delimitate din punct de

vedere organizatoric, în care se execută mai multe operaţii care contribuie la obţinerea produselor

finite. Fazele de calculaţie constituie expresia tehnico-economică a fazelor de fabricaţie

caracterizate printr-un anumit specific al nivelului şi structurii cheltuielilor de producţie şi a

costurilor de producţie. Ele se constituie în locuri de cheltuieli, ajutând din punct de vedere

contabil la determinarea şi delimitarea cheltuielilor de producţie.

Fazele de calculaţie se determină prin decuparea procesului tehnologic, iar semifabricatele sau

produsele finite obţinute în cadrul acestora constituie purtătorul de cheltuială. În consecinţă, fazele

de fabricaţie stau la baza determinării fazelor de calculaţie, în raport cu care se stabilesc şi se

delimitează cheltuielile de producţie ocazionate. Odată stabilite fazele de calculaţie, acestea sunt

simbolizate. Simbolurile se înscriu în mod obligatoriu pe toate documentele privind consumurile

ocazionate şi producţia obţinută în cadrul acestora.

Deci, din cele expuse mai sus, reiese că cheltuielile directe de producţie se determină şidelimitează pe faze de calculaţie, respectiv pe feluri de semifabricate sau produse finite obţinute în



cadrul acestora. Din ultima fază a procesului tehnologic rezultă produsele finite. Cheltuielile

indirecte de producţie, în structura pe articole de cheltuieli se colectează pe faze de calculaţie.

Teoretic, cât şi practic, metoda de calculaţie a costurilor pe faze are două variante: cu

semifabricate şi fără semifabricate.

Caracteristic primei variante este faptul că are loc mutarea cheltuielilor de la o fază la alta.

Semifabricatele obţinute în fazele de fabricaţie, constituite în faze de calculaţie, se depozitează

pentru o anumită perioadă, după care sunt consumate în procesul de prelucrare al fazelor

următoare. Urmare a depozitării semifabricatelor între fazele de calculaţie se impune calculul

costului acestora pentru fiecare semifabricat. Calculul costului semifabricatelor se face ţinînd cont

de costul materiilor prime sau al semifabricatelor primite din fazele anterioare, cît şi de cheltuielile

directe şi indirecte din faza respectivă.

Calculul costului semifabricatelor după fiecare fază de calculaţie asigură concordanţa circuitului

material al diferitelor semifabricate cu cel al cheltuielilor de producţie. Costul semifabricatului

obţinut într-o anumită fază de calculaţie se transferă în faza următoare. În acest mod, costul

calculat pentru producţia ultimei faze reprezintă costul produsului finit. Costul unitar efectiv al

semifabricatului obţinut în fiecare fază de fabricaţie se determină pe baza următorului model de

calcul:

C uf ‗ C uf _ 1 + ( C df + C if )

Q f (1.4.1.2.)

[ 2.10., pag.134]

unde:

f - faza respectivă,

C uf _ 1 – costul efectiv unitar al fazei precedente,

C df – consumuri directe ale fazei curente,C if- consumuri indirecte de producţie ale fazei curente,

Q f – cantitatea fabricată de producţie în faza curentă;

Dacă cerinţele nu impun folosirea variantei cu semifabricate, este preferabilă utilizarea metodei

pe faze în varianta fără semifabricate (fără mutarea cheltuielilor de producţie de la o fază la alta).

În această situaţie, în conturile de cheltuieli se deschid analitice corespunzătoare fazelor, iar costul

efectiv al produsului finit presupune însumarea cheltuielilor de la toate aceste analitice (faze) şi

raportarea totalului obţinut la cantitatea producţiei obţinute, astfel:



C u ‗ Σ ( C d + C i )

Q (1.4.1.3.)

[2.10., pag.137]

unde:

Σf - suma fazelor de producţie,

C u – costul efectiv unitar al produsului,

C d – consumuri directe totale,

C i- consumuri indirecte de producţie totale,

Q – cantitatea fabricată de producţie;

Dintre dezavantajele acestei metode sunt scăderea exactităţii calculaţiei costului de producţie,

precum şi reducerea controlului asupra mişcării semifabricatelor în cadrul procesului de producţie.

Deasemenea este foarte important să se ia în consideraţie că varianta fără calculaţia costului

semifabricatelor se repartizează pe tipuri de producţie fabricată în raport cu cantitatea de produse

fabricate.

Metoda pe comenzi

Metoda se aplică în entităţile cu producţie individuală şi în cele cu producţie de serie mică (ex:

entităţile din industria constructoare de maşini, mobilă, confecţii, etc). Avînd la bază conceptul

costurilor complete, metoda pe comenzi presupune desfăşurarea lucrărilor de calculaţie potrivit

etapelor specifice metodelor absorbante, inclusiv etapa determinării cantitative şi valorice a

producţiei în curs de execuţie în etapa de postcalcul. Purtătorul de cheltuieli folosit obligatoriu în

programare este produsul, iar cel utilizat pentru urmărirea costurilor de producţie este comanda.

Obiectul comenzii este diferit, după cum este vorba în producţia individuală care se organizează,

de regulă, în varianta fără semifabricate sau de producţia de serie care poate fi organizată şi

condusă atât în varianta fără semifabricate, cât şi în varianta cu semifabricate.

Astfel, în cazul producţiei fără semifabricate, comanda are ca obiect un produs sau un lot de

produse, calculaţia nefăcând nici un fel de separare a cheltuielilor pe seama părţilor sau reperelor

componente. Ea, relevă cel mult partea cu care participă în fabricaţie şi respectiv la formarea

costurilor fiecare secţie de producţie. În cazul produselor deosebit de complicate şi cu ciclu lung de

fabricaţie, comenzile pot avea ca obiect nu produsul în întregime, ci o anumită parte asamblabilă a

acestuia, urmărirea şi înregistrarea cheltuielilor efectuându-se în aceleaşi condiţii.

Modelul de organizare a metodei pe comenzi la o întreprindere este redată în schema 1.4.1.1.

PrimireaComenziide la client

Registrul deevidenţă acomenzilor



,,Comanda”

stabilirea abaterilor

înregistrarea

Schema 1.4.1.1.Organizarea metodei pe comenzi la o întreprindere productivă

[ 2.10., pag.125]

Metoda pe comenzi presupune următoarele etape:

I. Primirea comenzii de la clienţi (încheierea contractului);

II. Înregistrarea comenzii în Registrul comenzilor;

III. Întocmirea documentului ,,Comanda”;

IV. Lansarea comenzii în producere;

V. Deschiderea fişei comenzii;

VI. Alcătuirea plicului comenzii;

VII. Terminarea (sistarea) comenzii;

Se poate concluziona că, pentru produsele complexe şi cu ciclu lung de fabricaţie, comanda,

poate avea ca obiect părţi, piese, semifabricate, subansamble ce compun produsul finit.

Costul efectiv al produsului sau produselor lansate cu o comandă se va calcula numai la sfârşitul

perioadei de gestiune în care s-a terminat comanda respectivă. Dacă comanda respectivă cuprinde

mai multe unităţi de produs se împart cheltuielile de producţie la cantitatea de produse obţinute,

rezultând un cost mediu pe produs. În situaţia în care, produsele care fac parte din aceeaşi comandă

se predau parţial la magazia de produse finite sau chiar clientului, înainte de a fi terminată întreaga

comandă, acestea se evaluează la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unor produse

similare, din perioadele de gestiune precedente. Se poate deduce că în cazul existenţei producţiei în

curs de execuţie apar o serie de inconveniente în stabilirea costului producţiei terminate. Ele provin

din faptul că pregătirile pentru producţie şi condiţiile în care se desfăşoară aceasta se referă la

întreaga cantitate de producţie lansată cu o comandă de fabricaţie.

Lansarea

comenziiFişa de evidenţă a comenzii

Antecalculaţii Postcalculaţii DecontărilePlicul comenzii

Documente

justificative



Prin decontarea părţii din producţia obţinută la un cost antecalculat sau la un cost efectiv al unui

produs asemănător, întreaga diferenţă de preţ se suportă de ultimul lot de produse care se

finalizează.

1.4.2. Metode moderne de gestiune şi calculaţie a costurilor

Metoda Standard–cost

O entitate economică pentru a furniza cu operativitate informaţiile referitoare la costurile de

producţie pe de o parte, iar pe de altă parte pentru dezvoltarea laturii previzionale a contabilităţii de

gestiune, este necesar să promoveze diferite metode de calculaţie a costurilor, bazate pe cheltuieli

prestabilite. În această direcţie poate fi utilizată în practică şi metoda standard–cost.

Apărută în prima sa formă în anul 1901, în Statele Unite ale Americii, sub denumirea de

,,sistemul costurilor estimative” (Estimated cost system), metoda a fost prima care s-a bazat pe

costuri de producţie programate sau proiectate. Dacă metodele folosite până atunci aveau la bază

conceptul potrivit căruia costul se calculează după terminarea procesului de producţie, metoda

standard–cost răstoarnă acest concept, promovând ideea calculării cu anticipaţie a costurilor de

producţie unitare. Aceste costuri prestabilite sunt considerate ştiinţifice şi în acelaşi timp reale. De

aceea, orice abatere de la ele, ivită pe parcursul desfăşurării producţiei, se consideră ,,abatere de la

normal” şi se trece pe seama rezultatelor.

Noua concepţie care stă la baza ei şi avantajele pe care le-a oferit pentru conducerea eficientă a

producţiei au determinat atât o răspândire, cît şi o evoluţie rapidă a acestei metode. Costurile

standard sunt costuri de producţie stabilite cu anticipaţie, pe baze ştiinţifice, în condiţiile impuse de

procesele tehnologice utilizate în entitate şi de structurile organizatorico-funcţionale ale acesteia.

Punctul de plecare în aplicarea metodei standard–cost îl constituie existenţa unui sistem

cuprinzător de standarde. În esenţă, standardele reprezintă mărimi fizice sau valorice cu caracter de

etalon, stabilite în mod ştiinţific pe baza unor metode moderne de înregistrare, urmărire şi analiză a

comportamentului fenomenelor ce se desfăşoară în entitate. Pe lângă existenţa acestui sistem de

standarde cantitative şi valorice cu motivare tehnico-economică, esenţa metodei constă în modul

de calcul, urmărire, analiză şi raportare a abaterilor de la costurile standard. Ţinînd seama că

funcţia de bază a costurilor standard este aceea de etalon de măsură şi comparare a cheltuielilor

efective, exercitînd prin aceasta un control sistematic asupra lor, utilizarea metodei standard-cost

implică:

- elaborarea calculaţiilor de costuri standard pentru produsele ce urmează a se fabrica;

- calculul, urmărirea şi controlul abaterilor de la costurile standard;

- urmărirea costurilor potrivit unor cerinţe proprii acestei metode.



În literatura de specialitate, s-au identificat mai multe clasificări ale standardelor dintre care cele

mai importante sunt prezentate în continuare:

A. Din punct de vedere al unităţii de măsură,există:

1. Standarde fizice (naturale), care au următoarele caracteristici:

a) se exprimă prin unităţi de măsură specifice materiale (greutate, suprafaţă, volum); unităţi de

timp specifice muncii;

b) se elaborează de compartimente tehnice, pe baza documentaţiei tehnice;

c) au o valabilitate mai lungă decât alte standarde (de regulă, 2, 3 ani);

d) sunt valabile atât timp cît: procesul tehnologic nu suferă schimbări; parametrii activelor fixe nu

au variaţii peste anumite cote; experienţa şi calificarea forţei de muncă care participă la procesul de

producţie; nu are modificări semnificative; calitatea materiilor prime, materialelor,

combustibilului, semifabricatelor, energiei, altor consumabile, rămâne aproximativ aceeaşi;

structura sortimentală a producţiei nu se modifică radical;

e) sunt folosite la definirea produsului care se fabrică în contextul tehnico-economic şi tehnologic

concret.

Există două categorii din acest tip de standarde: de materiale; de timp.

2. Standarde valorice, care, în general, exprimă valoric standardele fizice.

Caracteristici:a) se calculează de personalul economic pe baza standardelor fizice (naturale) şi a preţurilor

unitare; b) se stabilesc de economişti, manageri şi alţi specialişti pentru diferite elemente patrimoniale ale

entităţii, cum ar fi:debitori neîncasaţi – sold mediu; creditori; eficienţa (rentabilitatea) proceselor;

viteza de rotaţie a mijloacelor circulante; costul cu amortizarea;

c) anumite costuri sunt acceptate în domeniul afacerilor pe plan internaţional: cheltuieli cu reclama

şi promovarea (procent din cifra de afaceri); cheltuieli de protocol, donaţii şi subvenţii – în funcţie

de tipul afacerii şi ţară; cheltuieli pentru igienă, curăţenie, sediu, condiţii de muncă ale salariaţilor

–în funcţie de tipul de activitate;d) diferitele componente ale standardelor sau bugetelor sunt acceptate, de asemenea, drept

standarde valorice – salariile personalului din conducerea entităţii (preşedintele Consiliului de

administraţie, director executiv, director financiar, comercial, de marketing) în funcţie de

dimensiunea activităţii patrimoniale şi de complexitate. Ponderea pierderilor din debitori sau

clienţi insolvabili este de obicei evaluabilă la sub 1% din cifra de afaceri. [2.7., pag. 96]

B. Din punct de vedere al raportării la condiţii concrete tehnico-economice ale entităţii

patrimoniale, avem:



1. Standarde curente – sunt în legătură cu condiţiile existente şi particularităţile procesului tehnico-

economic actual al entităţii patrimoniale. Rezultă că schimbarea conţinutului procesului tehnico-

economic cere modificarea standardelor.

2. Standarde ideale – se bazează pe condiţii ideale ale procesului tehnico-economic al entităţii

patrimoniale. De obicei reprezintă scopuri de atins. Ţin cont de funcţionarea în parametrii optimi a

unei entităţii.

Calcularea costurilor standard se bazează pe:

a) standarde pentru materiale;

b) standarde pentru manoperă;

c) bugetul cheltuielilor de regie.

Standardele materiale în metoda standard-cost cuprind :

a) standarde cantitative ale consumurilor specifice

b) preţurile unitare de aprovizionare standard.

a) Standardele cantitative ale consumurilor specifice se elaborează: de personalul tehnico-

economic în faza proiectării constructive sau proiectării tehnologice; la fiecare schimbare a

tehnologiei, condiţiilor tehnico-economice, inclusive materiale şi a personalului folosit.

b) Preţul unitar de aprovizionare standard se stabileşte: pe baza preţurilor din perioada

anterioară (vezi metodele din statistică); prin identificarea tendinţelor exprimate (vezi metode din

prognoză). [2.7., pag. 97]

Standardele pentru manoperă în metoda standard-cost

Componentele standardelor pentru manoperă:

a) standarde de timp sunt stabilite de compartimentul normare (organizarea producţiei şi a muncii)

prin tehnici specifice: cronometrare, măsurare, calcul tehnicoeconomic. Pentru fiecare operaţie se

întocmesc documente speciale de înregistrare a rezultatelor metodei de normare la date diferite.

b) tarifele de salarizare standard sunt stabilite în funcţie de indicatoare tarifare de calificare sau

categoria medie a personalului operativ; salariul mediu sau orice alt salariu de încadrare; salariul

minim pe economie (stabilit prin hotărâre guvernamentală); salariul minim şi salariul mediu din

entitatea patrimonială.

Bugetul cheltuielilor de regie în metoda standard-cost include analiza următoarelor

probleme

a) Stabilirea naturii tipului costului unei subunităţi organizatorice care presupune separarea

costurilor fixe de cele variabile, conform metodelor studiate.

b) Existenţa unor secţii cu particularităţi care fac necesară aplicarea metodei analitice.

Salarizarea în regie presupune plata în funcţie de timpul lucrat. Primele 3 etape de la sistemul desalarizare în acord individual devin o singură etapă în cazul sistemului în regie. Practic, are loc



stabilirea fondului de salarii aferent personalului încadrat în cursul perioadei de calculaţie. Toate

celelalte etape prin care fondul de salarii se multiplică cu diferiţi coeficienţi în funcţie de legislaţia

fiscală sau a muncii sunt valabile şi în sistemul de salarizare în regie. De asemenea, sunt valabile

costurile pentru timp nelucrat în aceeaşi formă de calcul.

Etapele metodei standard-cost

Metoda de calculaţie a costurilor standard-cost are etapele prevăzute în continuare.

1. Stabilirea volumului standard al activităţii în: unităţi valorice; unităţi cantitative; ore

execuţie.

2. Elaborarea calculaţiei standard pe unitate rezultat final cuprinde standardele: pentru

consumurile materiale; pentru consumul de manoperă; pentru costurile indirecte (cheltuieli de

regie).

3. Colectarea, urmărirea, calcularea şi repartizarea abaterilor de la costurile standard.

4. Înregistrarea costurilor efective şi a abaterilor faţă de costul standard.

Metoda de calculaţie a costurilor standard-cost prezintă o serie de aspecte specifice:

1. Centralizarea documentelor primare atestă eliberarea din gestiune (consum) a materiilor

respective şi restituirea lor pe tipuri de materiale, materii prime. În această metodă materialele

aferente consumului standard se eliberează cu ocazia lansării producţiei pe baza unor documente

specializate, diferite de cele ale consumului obişnuit. Restituirile reprezintă economia faţă de

consumurile standard, iar eliberările suplimentare, consumuri peste cele standard. Relaţia de calcul

este:

VACM = Σ ACCMi * PUSi (1.4.2.1.)

unde:

VACM = valoarea abaterii de la consumul de materiale

ACCMi = abaterea cantitativă la consumul de materiale al materialului i.

PUSi = preţul unitar standard de aprovizionare al materialului i. [2.7., pag. 98]

2. Debitarea cantităţilor necesare, înainte de a fi date materialele în consum.

Relaţia de calcul este:

VACM = Σ Σ (CEij – CSij) * PUSij * Q j (1.4.2.2.)

unde:CEij = consumul efectiv din materialul i pentru produsul j.

CSij = consumul standard din materialul i pentru produsul j.

PUSij = preţul unitar standard al materialului i folosit pentru produsul j.

Qj = cantităţi de produse j fabricate.



3. Inventarierea zilnică sau la intervale mici de timp a materialelor neconsumate la locul de muncă

din subunităţile organizatorice şi stabilirea pe această bază a consumurilor efective care se

compară cu consumurile standard. Relaţiile de calcul sunt:

CEi = MEi – Msi (1.4.2.3.)

ACCMi = CEi – Csi (1.4.2.4.)

unde:

CEi = consum efectiv.

MEi = materiale eliberate din magazie din materialul i.

MSi = materiale pe stoc conform inventarului (i).

ACCMi = abaterea cantitativă a consumului de materii la materialul i.

CSi = consum standard la materialul i. [2.7., pag. 98]

Abaterile de la preţurile materialelor se determină prin următoarea relaţie de calcul:

DPU = Σ (PUEi – PUSi) * Ci (1.4.2.5.)

unde:

PUEi = preţ unitar efectiv al materialului i.

PUSi = preţ unitar standard al materialului i.

Ci = cantitate aprovizionată din materialul i.

La sfârşitul perioadei se întocmeşte „Raportul privind abaterile de la costurile standard de

materiale” pentru perioada respectivă cu următoarele coloane.

Diferenţele de cantitate se ponderează cu preţul unitar, iar diferenţele de preţ se ponderează cu

consumurile.

1. Abaterile de la costurile standard pentru manoperă.

A. Abaterile datorate modului de utilizare a orelor. Se foloseşte formula:

AT = (OE – OS) * TUS * Q (1.4.2.6.)

unde:

OE = ore efectiv lucrate.

OS = timp sau ore standard.

TUS = tarif unitar de salarizare (lei / oră).

Q = cantitatea de produse. [2.7., pag. 99]

Observaţie: Dacă tariful este stabilit pe minut sau secundă, se fac corecţiile de rigoare în formulă.

B. Abaterile de la tarifele de salarizare, se calculează pe baza relaţiei:

AS = (TUE – TUS) * OE * Q (1.4.2.7.)

unde:

AS = abateri de la tariful unitar de salarizare.



TUE = tarif salarizare efectiv.

TUS = tarif salarizare standard.

OE = ore efectiv lucrate.

2. Abaterile de la costurile de regie standard. Recalcularea cheltuielilor variabile şi semivariabile,

în funcţie de volumul de activitate. Se folosesc formulele următoare:

CVR = CVBI× VAE (1.4.2.8.)

unde:

CVR = cheltuieli variabile recalculate.

CVBI = cheltuieli variabile conform bugetului iniţial.

VAE = volumul de activitate efectiv (ore).

VAS = volumul de activitate standard (ore). [2.7., pag. 100]

Avantajele generale ale metodei standard-cost

Ca urmare a celor prezentate mai sus, se disting următoarele avantaje:1. Prin intermediul metodei standard-cost, are loc cunoaşterea anticipată a costurilor. Se ţine cont

astfel de cerinţa tot mai presant formulată de practica economică de a spori caracterul previzional

al costurilor. Este exact ceea ce se realizează prin metoda standard-cost.

2. Metoda standard-cost permite simplificarea sistemului informaţional de calculare şi urmărire a

costurilor. Documentele care angajează consumuri sunt grupate pe locuri generatoare de costuri

(centre de cost sau de responsabilitate). Nu mai este necesară ordonarea documentelor respective

pe purtători de costuri, operaţie complexă şi laborioasă.

3. Cu ajutorul metodei standard-cost, controlul costurilor poate fi realizat operativ şi simplu.

Înregistrarea directă a abaterilor din metoda standard-cost sporeşte viteza de informare asupra

sistemului costurilor.

4. Datorită creşterii vitezei de obţinere a informaţiilor, persoanele cu atribuţii de decizie pot lua

hotărâri operative privind ajustările necesare cadrului intern de producere a bunurilor economice(produse, lucrări, servicii) sau ale relaţiilor cu mediul extern.

5. Concentrarea documentelor şi a înregistrărilor pe locuri generatoare de costuri sau pe centre de

responsabilitate permite exercitarea controlului asupra costurilor de către responsabilii de nivel

mediu din entităţile patrimoniale.

6. Preluarea controlului costurilor la nivelul conducătorilor efectivi ai proceselor economice

(eventual părţi sau faze ale acestora) dă posibilitatea pătrunderii profunde în mecanismul cauzal al

abaterilor de la costurile standard.



Metoda Direct-costing

Metoda direct-costing (a costurilor variabile) face parte din categoria metodelor de

calculaţie a costurilor de tip parţial. Este caracterizată prin aceea că limitează conţinutul costului

(producţiei) numai la cheltuielile care depind direct de volumul producţiei şi desfacerii, motiv

pentru care în literatura de specialitate este considerată drept o metodă limitativă. Acest fapt

asigură determinarea operativă a costului (producţiei). Deşi costul (de producţie) nu este complet,

conduce la stabilirea unor indicatori cu putere sporită de informare, necesari fundamentării

deciziilor conducerii eficiente a activităţii economice a intreprinderilor.

Esenţa acestei metode constă în „separarea netă a cheltuielilor de producţie şi de desfacere în

raport cu caracterul lor faţă de variaţia volumului fizic al producţiei şi desfacerii, in cheltuieli

variabile şi cheltuieli fixe, şi luarea in considerare la calculul costului unitar pe produs numai a

cheltuielilor variabile; cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al

intreprinderii”. Definiţia este specifică intreprinderilor productive. Calcularea costului unitar al

producţiei numai din cheltuielile variabile a determinat literatura de specialitate să menţioneze

metoda direct-costing şi sub denumirea de metoda costurilor variabile. De asemenea, este

cunoscută sub numele de metoda costurilor marginale.

În concepţia metodei, cheltuielile variabile se identifică şi se colectează direct pe purtători. Se

consideră că numai ele cresc sau descresc in raport cu mărirea sau micşorarea volumului producţiei

şi desfacerii. Ca atare, cheltuielile variabile apar, de regulă, numai în cazul desfăşurării unei

activităţi de producţie, prestări servicii/ sau desfacere.

Cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structură sau cheltuieli ale perioadei şi se

efectuează indiferent de volumul de activitate. Cheltuielile fixe privesc în ansamblu capacitatea

întreprinderii de a produce şi de a vinde, fiind relativ constante într-o perioadă de timp. Din acest

motiv, ele se programează şi se urmăresc global sau în raport cu un număr redus de locuri de

costuri sau centre de responsabilitate şi nu se includ in costul fiecărui produs, ci se deduc direct din

rezultatele financiare brute. În aceste condiţii, nici stocurile de producţie în curs de execuţie şi nici

produsele finite existente la sfarşitul perioadei de gestiune nu sunt afectate de cheltuielile fixe,

fiind evaluate numai la nivelul cheltuielilor variabile.

Deoarece în metoda direct-costing contribuţia brută la profit are o putere informativă

limitată, metodei direct-costing i-au fost aduse o serie de îmbunătăţiri.

(Metoda direct-costing evoluat) care au vizat, în principal, următoarele direcţii :

– calculul contribuţiei brute la profit in trepte, in funcţie de nivelurile organizatorice;

– introducerea standardelor şi a bugetelor de cheltuieli în calculaţia direct-costing.

Astfel, contribuţia brută la profit calculată global pe intreprindere se defalcă în trepte, în funcţie de posibilităţile de decontare a cheltuielilor fixe, fără a se introduce însă repartizarea pe bază de



coeficienţi a cheltuielilor respective. În această situaţie, cheltuielile fixe nerepartizabile devin tot

mai puţine şi se referă la cele generale de administraţie, respectiv de conducere şi administrare a

intregii activităţi. Cu alte cuvinte, cheltuielile fixe de producţie şi desfacere se repartizează pe

purtători şi se exclud treptat din profit, astfel că puterea informativă a contribuţiei brute la profit

creşte.

Metoda ABC

Metoda ABC de calcula ie a costurilor este acea metod care porneşte de laţ ă

conceptul de activitate consumatoare de resurse. Caracteristicile acestei

metode sunt că resursele sunt consumate de activit i, nu de produse (lucr ri,ăţ ă

servicii), deasemenea diversele activit i ale entit ii patrimoniale suntăţ ăţ

consumate de produse (lucr ri, servicii), şi nu în ultimul rînd în ciclul firmei deă

la conceperea unui produs pîn în stadiul de livrare la client este valabil lan ulă ţ

valorii. Subdiviziunile unui astfel de lan sunt:ţ

A)Activit i de sus inereăţ ţ : infrastructura entit ii patrimoniale, gestiuneaăţ

resurselor umane, dezvoltarea tehnologiei, aprovizionarea;

B) Activit i principale: logistic intern , produc ie, logistic extern ,ăţ ă ă ţ ă ă

marketing şi vînzare, servicii.

În cadrul analizei strategice a unei intreprinderi moderne, se impune

calcularea costurilor fiec rui element din lan ul valorii prezentat mai sus. Dină ţ

punct de vedere al clientului, unele dintre activit iăţ dau valoare produsului, în

sensul c genereaz caracteristici sau servicii pentru care clientul este dispusă ă

s pl teasc pre ul. Activit ile care „dau valoare produsului” constituieă ă ă ţ ăţ

avantaje concuren iale determinante şi durabile pentru firm . Cota de pia şiţ ă ţă

marja comercial (brut ) a produselor (lucr rilor, serviciilor) diferitelor entit iă ă ă ăţ

patrimoniale depind decisiv de activit ile care „dau valoare”.ăţ Obiectivul

central de performan ţă în cadrul entit ii patrimoniale îl constituie minimulăţ

consumului de resurse la aceeaşi „valoare pentru clien i” sau maximizareaţ

„valorii pentru clien i” la acelaşi consum de resurse. Rela ia dintre Cost şiţ ţ

Valoare este decisiv in sistemele de gestiune (inclusiv de calcula ie aă ţ

costurilor) moderne.

Etapele de calcula ie a costurilor prin metoda ABC ţ

I. Identificarea activit ilor ăţ



Entitatea patrimonial este privit în metoda ABC drept un ansamblu deă ă

activit i interconectate. Reprezentarea firmei sub forma unor activit iăţ ăţ

dispuse spa ial, cu rolul şi intensitatea particip rii fiec reia in mecanismul deţ ă ă

creare a produselor (lucr rilor, serviciilor) este principalul rezultat al acesteiă

etape. Nivelul de detaliere pe activit i va r spunde unui raport optim intreăţ ă

nevoile de informare cît mai analitice şi costul de ob inere şi prelucrare aţ

informa iei. Activit ile vor descrie ceea ce se face în mod concret pe fluxul deţ ăţ

la input -uri la output -urile entit ii patrimoniale. Se va dep şi in principiuăţ ă

cadrul rigid al organigramei, inclusiv structura func ional şi ierarhic aţ ă ă

entit ii patrimoniale. De calitatea rezultatului din aceast etap depindeăţ ă ă

analiza final pe baza metodei ABC.ă

II. Evaluarea resurselor consumate de fiecare activitate

În cadrul acestei etape are loc determinarea consumurilor de resurse din

fiecare activitate. Chiar dac unele consumuri sunt indirecte fa de rezultatulă ţă

final (produs, serviciu, lucrare), ele sunt directe fa de activit i. În urmaţă ăţ

acestei etape se stabilesc indicatorii de resurse (vezi defini ie), la care vor fiţ

ataşa iţ indicatorii de performan ţă şi indicatorii de cost .

III. Determinarea indicatorilor de cost

În aceast etap , are loc gruparea consumurilor valorice de resurse ină ă

func ie deţ factorii de cauzalitate pe centre de regrupare. În mod curent se

folosesc 4 tipuri de activit i.ăţ

a) legate de volumul rezultatelor finale (produc ie, servicii, lucr ri).ţ ă

Indicatorii relevan i pentru aceast grup de activit i sunt:ţ ă ă ăţ

– ore-manoper la procese cu intensitate munc ;ă ă

– ore-maşin la procese cu intensitate capital.ă

b) legate de schimb rile de loturi, serii etc. Indicatorii relevan i sunt: num rulă ţ ă

ordinelor de fabrica ie, al comenzilor interne, seriilor fabricate etc.ţ

c) de sus inere pentru obiectul principal de activitate (conform codului CAEN).ţ

Indicatorii relevan i sunt num rul componentelor, al modific rilor tehnice,ţ ă ă

comerciale, financiare.

d) de sus inere general .ţ ă

Costurile acestor activit i sunt in general neutre la modificarea volumuluiăţ

de produse, lucr ri, servicii şi a gamei sortimentale ofertate. Şi vor primi ună

tratament similar (nu identic) cu cel al costurilor fixe din metodele clasice.

Practica metodei ABC recomand ca aceste costuri s nu fie repartizate peă ă



produse (lucr ri, servicii). Ele urmeaz s fie deduse direct din rezultatulă ă ă

financiar

IV. Calcularea costului unitar pe inductor, pe baza principiului cauzalit ii.ăţ

Compartimentele tehnice sau comerciale vor furniza informa iile necesareţ

acestui calcul.

Rela ia de calcul este:ţ

Cui = CRA/VI (1.4.2.9.)

unde,

Cui = costul unitar al inductorului

CRA = costul resurselor pe activit iăţ

VI = volumul inductorului. [2.7., pag. 156]

Calculul costurilor activit ilor pe obiecte de calcula ie şi a costului complet alăţ ţ

produselor (serviciilor, lucr rilor).ă Costul respectiv se numeşte şi cost atribuit

produsului (lucr rii, serviciului).ă Se însumeaz costurile extrase dină

nomenclatorul şi gama operatorie cu cele în func ie deţ costul unitar al

inductorului din etapa anterioar .ă

Metoda ABC ofer r spunsuri mai bune la o serie de probleme aleă ă

managementului costurilor şi al urm ririi performan elor specificeă ţ

managementului general şi controllingului.

-Costul calculat prin metoda ABC este mai apropiat de conceptul teoretic de

cost prin respectarea leg turilor de cauzalitate dintre produse (lucr ri, servicii)ă ă

şi consumurile de resurse. Astfel, costul inregistrat este mai potrivit pentru

obiectivele manageriale.

-Prin metoda ABC are loc diversificarea obiectelor de calcula ie înţ

conformitate cu flexibilitatea şi varietatea ofertelor moderne, adecvată

m rimii loturilor, tipurilor de clien i, modalit ilor de decontare, riscurilor deă ţ ăţ

afaceri.

-Prin specificul s u aparte, metoda ABC uşureaz dep şirea cadrului anuală ă ă

obişnuit.

-Metoda ABC permite calculul costurilor pe durata ciclului de via alţă

produselor (lucr rilor, serviciilor), oferind informa ii relevante ca baz aă ţ ă

costului integral. Se dep şesc astfel limitele calcula iilor trunchiate. Un num ră ţ ă

important de produse, lucr ri, servicii au o amplitudine mare a varia ieiă ţ

costului şi pre ului. Stabilirea unei rentabilit i riguroase se poate baza tocmaiţ ăţ



pe asemenea date la nivelul intregului ciclu de via al produselor (lucr rilor,ţă ă

serviciilor).

-Cu ajutorul metodei ABC este posibil calculul adecvat al costurilor cheie, la

nivel de proiect, inclusiv cu derulare multianual . Se ştie c evolu ia dină ă ţ

domeniul afacerilor tinde s sporeasc tot mai mult ponderea tranzac iilor laă ă ţ

nivel de proiect complex de lung durat . Calcula ia costului prin metoda ABCă ă ţ

este, de asemenea, cea mai potrivit pentru prestarea de servicii, efectuareaă

de lucr ri complexe, produc ia de unicate şi serie mic , adaptat sortimentală ţ ă ă

unei exigen e specifice. Contractele de livrare cu predare la cheie, studiile şiţ

cercet rile firmelor non-profit, finan rile guvernamentale sau interna ionale,ă ţă ţ

inclusiv cele din Uniunea European se bazeaz frecvent pe managementul deă ă

proiect complex, c ruia trebuie s -i corespund şi o calcula ie a costuriloră ă ă ţ

adecvat , foarte posibil de realizat prin metoda ABC.ă

-Orientarea politicilor de pre are o fundamentare potrivit prin metoda ABCţ ă

de calcula ie a costurilor. Fiabilitatea şi acurate ea datelor din contabilitateaţ ţ

de gestiune va permite astfel corelarea mai bun dintre consumurile reale şiă

pre urile de vînzare.ţ

-Folosind metoda ABC de calcula ie a costurilor, se ob ine o viziune global şiţ ţ ă

transversal , pe procese, a entit ii patrimoniale.ă ăţ

-Din rezultatele calcula iei pe baza metodei ABC se poate lua o decizie maiţ

corect în ceea ce priveşte suprimarea unor activit i, sporirea gradului deă ăţ

integrare sau, din contr , de specializare, inclusiv alinierea costurilor peă

func ii.ţ

-Defalcarea activit ilor pe sarcini specifice permite aprofundarea analizeiăţ

costurilor. La nivelul sarcinilor se poate organiza o contabilitate analitică

specific metodei ABC, pe baza c reia pot rezulta solu ii de eficientizare maiă ă ţ

riguroase.

-Avînd în vedere calcularea costurilor inc din faza de cercetare, prin metodaă

ABC este posibil s fie proiectate de la inceput procedurile de reducere aă

consumurilor fiec rei activit i.ă ăţ

-Cunoscand evolu ia costurilor pe intreaga durat de via a produsuluiţ ă ţă

(serviciului, lucr rii), optimizarea structurii de produc ie şi comerciale (inclusivă ţ

dimensiunea loturilor) are o baz de referin solid .ă ţă ă



-Delimitarea pe tipuri de activit i corespunde cel mai bine cuăţ

responsabilit ile specifice fluxurilor tehnologice. Astfel, poate fi realizatăţ ă

responsabilizarea deciden ilor la nivelul verigilor intermediare.ţ

-Prin cunoaşterea costului pe intregul ciclu de via al produselor (lucr rilor,ţă ă

serviciilor) pot fi manevrate şi controlate mai bine costurile de lansare sau de

modificare (constructiv , tehnologic , comercial , financiar ). Se vor calculaă ă ă ă

astfel mai exact implica iile schimb rilor de politic tehnic , tehnologic ,ţ ă ă ă ă

comercial , financiar . De exemplu, trecerea de la comercializarea unoră ă

bunuri de folosin indelungat din sistem clasic inţă ă leasing sau cu plata in rate

presupune o reclam adecvat . Prin metodele clasice, o asemenea reclamă ă ă

sau alte consumuri similare de lansare pot fi identificate la investi ii şiţ

neincluse in costul unitar al perioadei. Prin metoda ABC,

vom evalua mai bine oportunitatea schimb rilor de orientare a entit iiă ăţ

patrimoniale.

-Calcularea indicatorilor calit ii, inclusiv cei ai calit ii totale, este mai exactăţ ăţ ă

în metoda ABC datorit viziunii transversale de care am vorbit deja.ă

Metoda Georges Perrin (G.P.)

Metoda G.P. – concepută pentru prima dată în Franţa de Georges Perrin – are ca scop stabilirea

cât mai exactă a unor indici (coeficienţi) de echivalenţă numiţi G.P.-uri. În principal, G.P.-ul

exprimă o unitate de măsură a producţiei şi anume “efortul de producţie”. Metoda Geoges Perrin

este o metodă de tip absorbant care ia în considerare pentru calculul costului pe unitatea de produs

toate cheltuielile de prelucrare, precum şi cele cu consumul de materii prime şi materiale directe.

Este o metodă de calcul a costului care nu utilizează clasificarea cheltuielilor de producţie în

directe şi indirecte, ceea ce reprezintă, desigur, un avantaj. Metoda Georges Perrin încearcă să

asigure omogenizarea producţiei unei entităţi, indiferent de varietatea ei, de metoda de fabricaţie,

de locul de desfăşurare, utilizând ca unitate de măsură indicii de echivalenţă (numiţi şi G.P.-uri de

la iniţialele numelui autorului metodei), unitate cu caracter general care permite calcularea cu

exactitate a costului producţiei respective. Pe baza unei astfel de unităţi de lucru cu caracter stabil,

se măsoară efortul de producţie. Obţinerea producţiei necesită eforturi umane, materiale, băneşti



care au proprietatea de a fi incluse în calcule economice din care rezultă modalitatea de repartizare

a cheltuielilor.

Efortul de producţie total depus de entitate reprezintă suma tuturor eforturilor parţiale ale

fiecărui loc de muncă productiv, iar costul efortului total va fi dat de totalul cheltuielilor de

prelucrare. Astfel, între cheltuielile pe care le determină eforturile de producţie se pot determina

raporturi pe baza cărora se stabilesc G.P.-urile pentru fiecare produs fabricat. În aceste condiţii, se

elimină dificultăţile întâmpinate în stabilirea unităţilor de lucru (măsură) care adesea conduceau la

alegerea unui element cunoscut sau uşor de determinat, ceea ce avea ca urmare pierderea

aspectului de cauzalitate prezentat. Conform acestei metode, cheltuielile de prelucrare se grupează

în imputabile şi neimputabile. Cheltuielie imputabile exprimă partea din cheltuielile de prelucrare

ce se pot repartiza asupra operaţiilor sau produselor fabricate cu ajutorul unor indici stabiliţi după

criterii de cauzalitate. De exemplu, pentru manoperă se pot utiliza orele de funcţionare, pentru

consumul de energie tehnologică, numărul de kw/h, pentru cheltuielile cu iluminatul, suprafaţa

exprimată în m2, ş.a.m.d. Importantă este analiza fiecărui element de cheltuială în raport cu locurile

de muncă, cu operaţiile, cu fiecare factor care le-a determinat cu scopul stabilirii criteriului care

exprimă cel mai bine legătura de cauzalitate. Cheltuielile neimputabile exprimă partea din

cheltuielile de prelucrare pentru care nu se pot identifica criterii logice de repartizare, întrucât

privesc producţia în ansamblul ei. Aceste cheltuieli se elimină la calculul G.P.-urilor, dar vor fi

luate în considerare la calculul costului pe produs. Metoda Georges Perrin este aplicată în multe

ţări, la entităţi din industria constructoare de maşini, industria textilă, industria hârtiei, a lacurilor, a

maselor plastice etc.

CAPITOLUL II

ANALIZA ECONOMICO-FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII S.A.

,,BERE-UNITANC”

2.1.Caracteristica generală a întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”.

Date biografice despre întreprindere:

Întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” are urmatoarea adresă de contact: 3900.R.Mol-

dova, Or.Cahul, str.Păcii 22.Telefon:(0299)2-24-08; 2-49-53; Tel/fax:(0299)2-49-3;

e-mail:[email protected]; cod fiscal:1003603008483.

Conducătorul întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” este domnul Jurca I. G., contabilul-şef al

întreprinderii este doamna Advahova O.L.

Genul de activitate al întreprinderii este:Fabricarea, păstrarea şi comercializarea angro a berii,

precum şi producerea şi îmbutelierea apelor minerale.



Capitalul statutar al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” în anul 2011 constituia: 13 846 090

lei.

Fabrica de Bere şi Băuturi Răcoritoare din oraşul Cahul,a fost fondată în anul 1956. Pe data de 8

martie 1957 a fost produsă şi înbuteliată prima partidă de bere.La moment fabrica produce

bere:,,Victoria Blondă”, ,,Victoria Brună” , ,,Victoria Premium Blondă” şi un sortiment larg de

băuturi răcoritoare.Berea ,,Victoria” este savurată generaţie după generaţie, de la începuturile sale

pînă în prezent. Reţeta fabricării acestei beri este unică şi este respectată începînd cu anul 1956 şi

pînă astăzi.

Berea a fost lansată pe piaţa din Moldova în anul 1957 pe data de 8 martie. De mai bine de 50 de

ani S.A.,,Bere-Unitanc” este unica întreprindere în ramura dată, amplasată în regiunea de sud a

Moldovei, care produce bere răcoritoare şi apă minerală.Pentru producerea berii se foloseşte

materie primă de o înaltă calitate, şi anume malţul produs în Ungaria şi Cehia, hamei granulat din

Germania, apă tratată şi drojdii speciale, ceea ce permite de a produce bere cu un gust şi cu o

aromă specifică.

Calitatea berii produse de Fabrica de Bere şi Băuturi Răcoritoare din oraşul Cahul se datorează

nu numai calităţii înalte a materiei prime, dar şi a utilajului modern de standarte europene plus

tehnologia tradiţională îmbunătăţită zi de zi.Această bere satisface cu siguranţă cele mai exigente

gusturi a cunoscătorilor de bere bună.

În 1991 a fost instalat noul regim de preparare prin fierbere cu adaosul malţului în cantitate de

1,5 tone, iar în secţia de fermentare au fost instalate 14 vase cilindrico-conice a cîte 35 tone fiecare

de producţie cehă din inox, care au fost şi rămîn a fi unicele în Moldova.

În 1999, în luna martie în cadrul întreprinderii a fost instalat în secţia de fermentare un nou filtru

italian de chizeligur, care asigură o filtrare optimală a berii.

Începînd cu anul 2000, Fabrica de Bere şi Băuturi Răcoritoare din Cahul, a fost modernizată şi

reutilată cu cel mai performant utilaj tehnologic.La începutul anului 2000, a fost montată linia de

îmbuteliere a berii în sticle de 1,5L PET şi în KEG de 50 L.

În anul 2002, a fost mărită capacitatea de îmbuteliere a producţiei pînă la 5 tone pe oră, iar în

anul 2005 pînă la 12 tone datorită căruia a avut loc lansarea noului produs de bere şi apă minerală

în sticlă de 0,5L cu un plus de calitate a berii. De asemenea a fost lărgit parcul lagărului de

fermentare cu 30 de vase cu capacitatea de 30 tone fiecare.

Produsele întreprinderii se bucură de o vastă extindere nu numai printre rîndurile tinerilor dar şi

printre rîndurile celor de vîrsta a doua şi a treia, produsele fiind consumate nu numai la noi în

Republica Moldova dar şi peste hotare. Relaţiile de cooperare sunt foarte strînse reuşind să importe

materia primă de cea mai înaltă calitate din Ucraina, Cehia, Anglia, Rusia.



Autorizaţii, restricţii speciale privind exercitarea activităţii comerciale a întreprinderii conform

Legii nr.280-XVI din 14.12.2007, în vigoare 30.05.2008 activitatea de fabricare a berii este

supusă plăţii de- acciz – care este un impozit general de stat stabilit pentru unele mărfuri de

consum. Iar la fabricarea unui litru de bere fabricată din malţ cota accizului este de 1,85 lei.

Certificatul de acciz al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” este reprezentat în (Anexa nr.5).

În cazul exportului de mărfuri supuse accizelor, obligaţia de achitare a accizelor va fi valabilă

pînă la momentul repatrierii valutei şi prezentării documentelor justificative.

Facilităţile de care profită din partea statului S.A.,,Bere-Unitanc” sunt conform Art. 24 din

legea R.M. cu privire la Bugetul Asigurării Sociale de Stat pe anul 2004 Nr.1519-XV din

06.12.2003 publicată în Monitorul Oficial care prevede „Agenţii economici producători care la

situaţia din 01.01.2004 nu au datorii faţă de bugetul asigurărilor sociale de stat şi transferă regulat

şi integral suma obligaţiilor curente din salariul plătit pot beneficia solicitarea în baza acordului

încheiat cu Casa Naţională de Asigurări Sociale de o reducere a tarifului contribuţiei de asigurări

sociale de stat obligatorii de la 29 % la 25% la fondul de retribuire a muncii şi alte recompense

dacă suma contribuţiilor de asigurări sociale calculate conform tarifului acordat cu reducere este

mai mare cu 10 % decât suma contribuţiilor plătite în aceeaşi perioadă a anului precedentă şi dacă

păstrează numărul de personal angajat şi creează noi locuri de muncă”.

Amplasamentul întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc, este foarte favorabil, aflîndu-se la marginea

oraşului în o zonă centrală de afaceri cu o reputaţie bună, avînd vizavi mai multe întreprinderi

producătoare ca de exemplu: S.A.,,Cahul-Pan”, S.A.,,Fabrica de brînzeturi”,

S.C.,,Melanj.Com”SRL ş.a. ceea ce este foarte benefic pentru întreprindere deoarece acest fapt

atrage consumatorii din întreaga zonă comercială a oraşului, de asemenea există locuri pentru

parcare în apropiere, rutierele circulă permanent.

Analiza mediului de activitate al întreprinderii precum şi particularităţile activităţii şi

problemele dezvoltării întreprinderii le vom analiza în baza analizei SWOT, pentru a vedea

anticipat care sunt punctele forte ale întreprinderii precum şi punctele slabe ale acesteia, deasemenea care ar putea fi metodele de soluţionare a divergenţelor.

Tabel 2.1.

Analiza SWOT a întreprinderii ,,S.A Bere-Unitanc’’

Factori externi

Factori interniPuncte tari(S) Puncte slabe(W)

1.Amplasament favorabil 1.Lipsa resurselor financiare în prezent2.Intreprinderea dispune de

experienţă3.Existenţa unei game variate de

produse4.Preţuri reduse 2.Nu dispune de popularitate



5.Calitatea înaltă a produselor 3.Lipsa publicităţii6.Condiţii înalte de lucru 4. Grad redus de informatizare a

firmei; lipsa ISO 9000;7.Salarii înalte8.Dispune de un magazin, peteritoriul fabricii prin intermediulcăreia are loc desfacere directă a

produselor 9.Deţine relaţii cuRomînia,Rusia,Ucraina

Oportunităţi(O) Stategii(SO) Stategii(WO)1.Stabilirea monedei naţionale 1.Schimb de experienţă cu

lucrătorii din ţările străine1.Accelerarea lansării produselor noi propuse pentru echipa decercetare-dezvoltare

2.Creşterea gradului defundamentare a deciziilor strategice şi tactice;

2.Lărgirea pieţei de desfacereîn Romînia,Rusia,Ucraina

2.Redefinirea misiunii, adirecţiilor strategice şi aobiectivelor de dezvoltare(unde se vrea să se ajungă);

3.Utilizarea mai bună atimpului de muncă;

3.Continuarea modernizării bazei tehnico-materiale;îmbunătăţirea calităţii

produselor;

3.Promovarea unei politici promoţionale adecvate;Introducerea ISO 9000;

4.Posibilităţi de încheiere aunor alianţe, acorduri etc.avantajoase;

4.Realizarea de servicii cătrealte întreprinderi (îmbuteliere

produse, furnizarea de agenttermic, etc.);

4.Accelerarea lansării produselor noi propuse pentrude echipa cercetare dezvoltare

4.Dezvoltarea sectorului dedesfacere şi desfacerea directăcătre clienţi a produselor

Ameninţări(T) Stategii(ST) Stategii(WO)1.Existenţa unei concurenţe

puternice din partea S.A,,Chişinău’’, ,,Vitanta’’,,,Cahul-Pan”

1.Reducerea preţurilor la produse

1.dezvoltarea sortimentului de produse autohtone prin prezenţa publicităţii

2.Apariţia diversificată a produselor neautohtone

2.Diversificarea sortimentuluide mărfuri

2.Să facă o colaborare cuconcurenţii pentru a le acordaservicii de depozitare contrataxă

3.Creşterea costului la energie 3.Folosirea energiei elecrice înmod raţional 3.Promovarea serviciilor pe noisegmente de piaţă4.Creşterea ratei dobînzii5.Criza economică6.Adoptarea unor reglementărilegislative sau normativerestrictive cu impactnefavorabil;

4.Reproiectarea sistemuluimanagerial al intreprinderii,

4.Ierarhizarea obiectivelor dedezvoltare;

7. Neincludereamanagementului în categoriafactorilor de amplificare a

viabilităţii economice a firmei.

5.Stabilirea şi aprobareastrategiei şi politica societăţii;

3.Elaborarea măsurilor dedezvoltare şi stabilireaindicatorilor de realizat.

Sursa:elaborată de autor



În urma identificării punctelor tari, a punctelor slabe, a oportunităţilor şi a ameninţărilor se poate

concluziona că societatea S.A,,Bere-Unitanc”:

- este o societate profitabilă;

-are o structură organizatorică optimă;

-posedă abilităţi deosebite în materie de inovare a produselor şi tehnologiilor;

-imaginea firmei este susţinută în primul rând de calitatea produselor oferite pieţii, dar şi de o

strategie de marketing aliniată cerinţelor economiei de piaţă.

-are produse diversificate şi de bună calitate; are o piaţă de desfacere şi este posibilă largirea ei;

-are posibilitatea de integrare verticală; deţine relaţii cu Romînia, Rusia, Ucraina;

Pentru menţinerea şi accentuarea dezvoltării activităţii societăţii S.A.,,Bere-Unitanc” ar trebui să

întreprindă măsuri de reducere, eliminare a punctelor slabe care îi afectează derularea activităţii

pentru ca odată acestea fiind eliminate întreprinderea are mari şanse să ajungă la cucerirea unui

nivel înalt al cotei de piaţă pe piaţa regionala, naţională şi de ce nu internaţională.

2.2.Aprecierea potenţialului uman şi tehnic al întreprinderii.

Potrivit concepţiei economistului francez J.B.Say (1867-1832), factorii procesului de producţie

sunt: natura, munca şi capitalul. Fiecare dintre aceşti factori au un rol în desfăşurarea activităţii

economice a unei întreprinderi.

Forţa de muncă reprezintă un factor viu, dinamic, care pune prin muncă, în acţiune ceilalţi

factori, avînd un rol important în procesul economic. Resursele umane reprezintă un factor

important al procesului de producţie.

Realizarea obiectivelor propuse, legate de activitatea de bază a întreprinderii, în condiţii de

eficienţă economică ridicată, este condiţionată de asigurarea întreprinderii cu forţa de muncă

necesară, atât ca număr, cât şi ca structură. [2.14, p.251].

Forţa de muncă de care dispune întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc”este evidenţiată prin numărul

personalului care este angajat, indicator ce poate fi determinat la un moment dat sau pentru o

anumită perioadă.

Numărul de personal la un moment dat reprezintă efectivul salariaţilor şi se urmăreşte la

începutul şi sfârşitul perioadei. El caracterizează potenţialul uman de care dispune unitatea şi este

considerat ca un indicator de stoc.

În efectivul salariaţilor existent la începutul şi sfârşitul perioadei la întreprinderea S.A.,,Bere-

Unitanc”, se cuprind toţi salariaţii angajaţi cu contracte individuale de muncă, pe durată

determinată sau nedeterminată, existenţi la acea dată, care au lucrat sau care nu şi-au putut

îndeplini obligaţiile de muncă, aflându-se în concedii medicale, concedii de maternitate, pentruîngrijirea copilului bolnav, pentru creşterea copilului până la l an, în concedii de odihnă, în



concedii fără plată, beneficiind de timp liber prevăzut de lege sau stabilit prin contract colectiv de

muncă, în greve sau învoiţi etc. Nu sunt cuprinşi salariaţii care lucrează în străinătate, precum şi

persoanele angajate pe bază de contract de prestări servicii, de colaborare, convenţii

etc.Organigrama personalului întreprinderii este redată în (Anexa11).

În cursul perioadei de analiză numărul personalului unităţii se modifică datorită intrărilor şi

plecărilor de personal şi, ca urmare, se impune calcularea numărului mediu scriptic al salariaţilor.

[2.14, p.253].

Numărul mediu scriptic al salariaţilor poate fi determinat pentru o lună, trimestru, semestru, an

etc. În general, numărul de personal angajat al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”, ca şi structura

acestuia, este reglementat prin contractul colectiv de muncă. Pentru un studiu mai amplu al

asigurării întreprinderii cu resurse umane din punct de vedere structural este necesar să se ţină cont

de posibilităţile de grupare a personalului unei întreprinderii după anumite criterii:

1.Din punct de vedere al legăturii cu activitatea de desfăşurată:

-personal din activitatea de bază;

-personal din activitatea secundară;

2.În funcţie de rolul personalului din activitatea de bază în procesul de producţie:

-muncitori;

-funcţionari.

Pentru a aprecia asigurarea întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” cu personal pe categorii în

dinamică pe perioada 2007-2011, întocmim tabelul 2.2.1.



Tabelul 2.2.1.

Aprecierea asigurării întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” cu personal pe categorii în dinamică pe perioada 2007-2011

Indicatori Anii Abaterea relativă %, (+;-)2007 2008 2009 2010 2011 2008/07 2009/08 2010/09 2011/10

Personal dinactivitatea debază

107 90 81 84 92 +84,112 +94,186 +103,703 +109,523

Muncitori 91 76 70 71 86 +83,516 +97,222 +101,429 +121,126

Funcţionari 16 14 11 13 6 +87,500 +78,571 +118,182 +46,153Sursa:

În baza datelor obţinute, vom întocmi Diagrama 2.2.1.



0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

2007 2008 2009 2010

Munctori

Functionari

Diagrama 2.2.1. Aprecierea asigurării întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” cu personal pe categorii în dinamică pe perioada 2007-2011

Din datele tabelului 2.2.1.şi diagrama 2.2.1., rezultă că la întreprinderea analizată-S.A.,,Bere-Unitanc” pe parcursul perioadei 2006-2008 se observă o

tendinţă de reducere a personalului în anul 2008 faţă de anii precedenţi-2006, respectiv 2007.

Astfel în anul 2008 faţă de anul 2006 numărul mediu scriptic al salariaţilor în total s-a redus cu 74,380 % (90-121=-30persoane), în anul 2007 faţă de

2006-88,429% (807-121=-14 persoane), în anul 2008 faţă de 2007-84,112% (90-107=-17 persoane), inclusiv muncitori şi funcţionari.

Însăşi faptul reducerii numărului personalului din activitatea de bază poate fi apreciat negativ, deoarece ritmul creşterii volumului producţiei fabricate în

anul 2008 faţă de 2007 constituie 73,586%, iar numărul reducerii personalului din activitatea de bază respectiv-84,112%. Acest fapt este reflectat în

Diagrama 2.2.2.



Diagrama 2.2.2. Variaţia indicelui numărului mediu scriptic al salariaţilor

pe perioada 2007-2011.

Sursa (Anexa 15; 16).



Un loc deosebit de important în analiza asigurării cu resurse umane î-l constituie aprecierea

gradului de stabilitate a personalului din activitatea de bază. Stabilitatea personalului este

influienţată de mişcarea personalului într-o anumită perioadă. Mişcarea e influienţată de două

fenomene:

-Circulaţie;-Fluctuaţie; [2.14, p.254].

Principalii indicatori care caracterizează intensitatea mişcării forţei de muncă sunt:

Coeficientul intrărilor care reflectă intensitatea intrărilor de personal.

Coeficientul intrărilor ‗ Intrări în cursul perioadei (2.2.1.)

Numărul mediu de personal

Coeficientul plecărilor. [2.13, p.240]

Coeficientul plecărilor ‗ Plecări în cursul perioadei (2.2.2.) Numărul mediu de personal

Coeficientul mişcării totale (generale). [2.13, p.240]

Coeficientul mişcării totale ‗ Intrări +Ieşiri (2.2.3.)

Numărul mediu de personal

Coeficientul fluctuaţiei se calculează ca raport între numărul celor cuprinşi în fluctuaţia

efectivă ( P f ) şi numărul mediu scriptic al salariaţilor (T ).(2.2.4.)

[2.14, p.255-256].

Pentru a aprecia mişcarea personalului întreprinderii S.A. ,,Bere-Unitanc” pe perioada 2007-

2011, întocmim tabelul 2.2.



Tabelul 2.2.2.

Aprecierea generală a stabilităţii şi personalului la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada 2007-2011

Indicatori Anii Abaterea relativă %, (+;-)

2007 2008 2009 2010 2011 2008/071.Nr.scriptic alsalariaţilor intraţi

38 28 +73,684

2.Nr.scriptic al

salariaţilor ieşiţi

54 42 +77,777 +

3.Nr.scriptic alsalariaţilor transferaţi

X X X X

4.Nr.scriptic alsalariaţilor suspendaţi

6 4 +66,666 X

5.Număr mediuscriptic alsalariaţilor

101 86 +85,148 +

6.K.intrari(rd.1+rd.3):rd.5;

0,376 0,325 +864,36 +

7.K.ieşire(rd.2+rd.3):rd.5;

0,534 0,488 +91,385 +

8.K.total(rd.6+rd.7);

0,904 0,813 +89,933 +

9.Fluctuaţiaforţei de muncă

(rd.2+rd.4):rd.5;

0,594 0,534 +89,898 +

Sursa:

În baza datelor obţinute, întocmim diagrama 2.2.3.



Diagrama 2.2.3. Aprecierea generală a stabilităţii personalului

la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada 2007-2011.

Conform datelor din tabelul 2.2.2. şi a diagramei 2.2.3, stabilitatea personalului la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc” este influienţată de mişcarea şi fluctuaţia personalului, astfel ca în anul 2008să se înregistreze un număr mai mic de salariaţi intraţi dar şi un număr mai mic de salariaţi ieşiţi

însă, numărul mediu scriptic al salariaţilor în anul 2008 este în descreştere cu 30 persoane faţă de

anul 2006 şi cu 15 persoane faţă de anul 2007.

Pentru a caracteriza eficienţa utilizării forţei de muncă la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc”

vom utiliza doi indicatori de bază:productivitatea muncii şi profitul mediu pe salariat. Întrucît în

procesul de producţie sunt implicaţi nu toţi salariaţii ci doar muncitorii se utilizează indicatorul

intermediar de eficienţă-productivitatea medie a unui muncitor.Productivitatea muncii este exprimată de raportul dintre producţia obţinută şi cantitatea de

muncă utilizată în acest scop. Pentru aprecierea generală a productivităţii muncii la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc”, întocmim tabelul 2.2.3.



Tabelul 2.2.3.

Aprecierea generală a productivităţii muncii la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada 2007-2011


1.Volumul producţieifabricate VPF 5414 3984 7245 14070 16285 +73,59 +181,85 +194,20 +115,74

2.Nr.mediu scriptic alsalariaţilor Ns 101 86 81 84 92 +85,15 +94,18 +103,70 +109,52

3.Nr.scriptic almuncitorilor Nm 85 72 70 71 86 +84,71 +97,22 +101,43 +121,126

4.Ponderea muncit.în

numărul total alsalariaţilor (%);(rd.3:rd.2)x100;

Pm 84,15 83,72 86,42 84,52 93,48 +99,48 +103,22 +97,81 +110,60

5.Prod.medie a unuisalariat(lei);(rd.1:rd.2)x1000;

Ws53603,96 46325,58 89444,44 167500,0 177010,87 +86,42 +193,07 +187,22 +105,68

6.Prod.medie a unuimuncitor.(lei);(rd.1:rd.3)x1000;

Wm63694,12 55333,33 103500,0 198169,0 189360,47 +86,87 +187,05 +191,47 +95,55

Sursa:



În baza datelor din tabelul 2.2.3, pentru a reflecta rezultatele obţinute, întocmim diagrama 2.2.4.

Diagrama 2.2.4. Aprecierea generală a productivităţii muncii

la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada 2007-2011

Din datele tabelului 2.2.3. şi diagrama 2.2.4. rezultă că la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” pe

perioada 2006-2008, productivitatea medie a unui salariat s-a redus în anul 2008 faţă de anii

2006/2007, despre aceasta ne vorbeşte însăşi faptul că ritmul de creştere al volumului producţiei

fabricate este cu mult mai redus în anul 2008 faţă de 2007 cu 73,586%, această modificare se mai

datorează şi reducerii numărului personalului în anul 2008 faţă de anii 2006-2007, inclusiv

categoria muncitori care şi arată modificările negative menţionate anterior.

Reieşind din faptul că oamenii sunt cea mai importantă resursă a oricărei întreprinderi, dar şi

unica care poate să acţioneze împotriva scopurilor acesteia, este foarte important ca managerii dela diverse niveluri, în special cei ai întreprinderii analizate-S.A.,,Bere-Unitanc”, să înţeleagă că

reuşita activităţii unei întreprinderi depinde direct de gradul de motivare a angajaţilor, că există o

strînsă legătură între practica managerială şi motivaţia personalului, legătură care este vitală pentru

reuşita în management.

Deci, întreprinderea ar trebui să gestioneze mai eficient activitatea sa şi să atragă personalul în

activitatea de producţie a întreprinderii, fiindcă de potenţialul uman al întreprinderii depinde

performanţele financiare ale întreprinderii.

Aprecierea potenţialului tehnic al întreprinderii.



Pentru a desfăşura o activitate profitabilă orice unitate de producţie trebuie să dispună de un

potenţial tehnico-material bine argumentat. Potenţialul tehnico material al întreprinderii este

caracterizat de către valoarea mijloacelor fixe şi resurselor materiale ale acesteia.

Mijloacele fixe ocupă un loc predominant între factorii de producţie, deoarece este cel mai

mobil element al acestora.Mijloacele fixe - activele materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie

(3000 lei), planificate pentru utilizare în activitatea de producţie, comercială şi alte activităţi, în

prestarea serviciilor mai mult de un an, sunt destinate închirierii sau în scopuri administrative, iar

valoarea şi-o transmit treptat produsului nou creat proporţional cotelor de uzură. [2.10, p.53].

În cadrul întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”în raport cu componenţa natural-substanţială,

mijloacele ei fixe se subdivizează în următoarele grupe: (Anexa 20) (Anexa 23);

C lădiri - blocuri ale secţiilor de producţie, biroului întreprinderii şi altor subdiviziuni ;Construcţii speciale - drumuri, terenuri asfaltate ale întreprinderii; baraje, îngrădituri etc;

Instalaţii de transmisie - reţele electrice, transmisiile, conductele cu toate dispoziţiile

intermediare pentru transformarea energiei şi transmisia substanţelor lichide sau gazoase (abur,

apă, aer comprimat etc);

Maşini şi utilaje , care, la rândul lor, se subîmpart în:

a) maşini şi utilaje de forţă - motoare cu abur, gaze, motoare cu ardere internă, motoare

electrice, maşini electrice, tractoare, etc;

b) maşini şi utilaje de lucru - maşini şi aparate, utilaje cu ajutorul cărora se acţionează pe

calea chimică, mecanică, termică asupra materiei prime, materialelor de a le transforma în produs:

maşini şi utilaje, inclusiv cu dirijare programată, automate (utilaj de evidenţă a produselor

fabricate, controlului calităţii, produselor etc);

c) aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaj de laborator - aparate şi instalaţii

destinate măsurării diametrului, suprafeţei, masei, timpului, presiunii,vitezei, capacităţii, aparate

pentru executarea experienţelor, analizelor etc;

d) tehnică de calcul - computere, calculatoare de comandă, calculatoare numerice

(calculatoare cu tastatură) etc;

e) alte maşini şi utilaje - maşini şi utilaje care nu intră în grupele enunţate (utilajele staţiilor

telefonice, instalaţiile televiziunii industriale,) etc;

Mijloace de transport - transportul auto, precum şi magistralele de asigurare cu gaze şi apă

etc.Întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” dispune de asigurare a transportului cu compania ASITO,

contractul încheiat între cei doi parteneri este redat în (Anexa 21), precum şi plata primei de

asigurare pentru un autovehicol constituie 68 lei care este achitată anual. (Anexa 22).



A lte mijloace fixe -investiţii ulterioare în mijloacele fixe arendate.

Analiza asigurării cu mijloace fixe şi a eficienţei utilizării acestora, de regulă se începe cu examinarea structurii, mişcării şi stării funcţionale a

mijloacelor fixe în dinamică. Acest studiu se efectuează în baza datelor din (Anexa 26) prin următorul tabel 2.2.5.

Tabel 2.2.5

Analiza structurii mijloacelor fixe la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc”, în dinamică pe perioada 2007-2011

Indicatori Anii Abaterea relativă %, (+;-)1.Tipuri de mijloace fixe

pe categorii

2007 2008 2009 2010 2011 2008/07 2009/08 2010/09 2011/10

2.Mijloace fixe-total

(rd.120)

din care:

12106057 11577178 11777918 12010381 15607284 +95,631 +101,73 +101,97 +129,95

3.Clădiri (rd.121) 8424852 8080818 8080818 8080818 4568935 +95,916 +100,0 +100,0 +56,544.Construcţii speciale

(rd.122) 465837 12297 12297 12297 5595 +2,63 +100,0 +100,0 +45,50

5.Maşini,utilaje,instalaţii

de transmisie (rd.123) 2980274 3233873 3438391 3622156 10896672 +108,810 +106,32 +105,34 +300,83

6.Mijloace de transport

(rd.124); 2007 235324 235324 235324 45242 +102,386 +100,0 +100,0 +19,23

7.Alte mijloace fixe

(rd.127); 229840 14866 11088 59786 90840 +282,946 +74,58 +539,20 +151,94

8.Mijloace fixe arendate

pe termen lung (rd.128) 5254 X X X X X X X X

Sursa:



În baza datelor din tabelul 2.2.5., se poate constata că la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc”,

valoarea totală a mijloacelor fixe pe parcursul perioadei 2006-2008 s-a redus, această abatere a fost

determinată de modificările intervenite la toate tipurile de mijloace fixe din toate activităţile.

Dacă examinăm ponderea cărui element predomină în structura mijloacelor fixe ale

întreprinderii observăm că aceasta este în majorare şi în scădere în anul 2008 faţă de perioadaanilor 2006 şi 2007, o tendinţă de majorare se înregistrează la maşini, utilaje şi instalaţii de

transmisie, la mijloacele de transport şi la alte mijloace fixe şi o scădere la clădiri, la construcţii

speciale.

Pentru a analiza mişcarea şi starea funcţională a mijloacelor fixe, ale întreprinderii S.A.,,Bere-

Unitanc”, vom utiliza următorii indicatori: [2.10, p.56].

Kuzuri.‗ Suma amortizării acumulate *100 (%) (2.2.5.)

MFtot.sf.Structura şi starea de funcţionare a mijloacelor fixe determină eficienţa utilizării acestora.

[2.10, p.56].

Kutilit. ‗ 100- Kuzuri (2.2.6.)

Randamentul mijloacelor fixe ‗ Volumul producţiei fabricate (2.2.7)

Valoarea medie a mijloacelor fixe

Analiza mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe, ale întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” o

vom efectua în tabelul 2.2.6.



Tabel 2.2.6.

Aprecierea mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc”, în dinamică pe perioada 2007-2011


1.Mijloace fixe total început 11649180 12106057 11577178 11777918 12010381 +103,921 +95,63 +101,73 +101,97

2.Mijloace fixe intrate458811

268695 210351 24725610628174 +58,56

+78,28 +117,54+4298,4

3.Mijloace fixe ieşite1947 797574 9611 14793 39599 +1,2 +153,9 +267,69

4.Mijloace fixetransferate

X X X X X X X X X

5.Mijloace fixe totalsfîrşit 12106057

11577178 11777918 1201038115607284 +95,631

+101,73 +101,97+129,95

6.Suma uzuriiacumulate 4838865 5213335 5724134 6205656 6991672 +107,388 +109,79 +108,41 +112,66

7.Valoarea medie amijloacelor f ixe 11872982,5

11841618 11677548 118941505333887 +80,434

+98,61 +101,85+44,84

8.Volumul producţieifabricate 5414 3984 7245 14070 16285 +73,586 +181,85 +194,20 +115,74

9.Coef.de reînoire amijloacelor fixe(rd.2:rd.5);

3,789 2,320 1,79 2,10 0,68 +61,229 +77,20+117,32

+32,38

10.Coeficientuluzurii acumulate(rd.6:rd.5)x100;

39,97045,031 48,60 51,70

44,80 +112,662+107,92 +106,38

+86,65

11.Coeficientulutilităţii mijloacelor fixe (100-rd.10);

60,0354,969 51,40 48,30

55,20 +91,569+93,52 +93,97

+114,29

12.Randamentulmijloacelor fixe (%);(rd.8:rd.7);

0,0004560,000336 0,00062 0,0020

0,003 +48,903+184,52 +322,58

+150,00

Sursa:



În baza acestor date întocmim diagrama 2.2.6.

Diagrama 2.2.4. Aprecierea mişcării şi stării funcţionale a mijloacelor fixe la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc”,în dinamică pe perioada 2007-2011

Conform rezultatelor obţinute în tabelul 2.2.6. şi a diagramei 2.2.6., observăm că la S.A.,,Bere-

Unitanc”coeficientul uzurii anuale a mijloacelor fixe are o tendinţă de majorare. Astfel, dacă în

anul precedent acest indicator a atins nivelul de 39,970%, în anul de gestiune el s-a majorat până la

45,031%.

Această situaţie a contribuit la micşorarea coeficientului utilităţii mijloacelor fixe de la 72,369%

în 2006 la 60,03% în 2007 şi respectiv la 54,969%-2008. Situaţia creată caracterizează negativ

starea fizică a mijloacelor fixe şi detestă faptul că apare necesitatea urgentă de reînoire a

mijloacelor fixe.Astfel reducerea valorii mijloacelor fixe şi majorarea valorii serviciilor prestate au contribuit la

reducerea randamentului mijloacelor fixe. Aceasta ne vorbeşte despre faptul că la fiecare leu de

mijloace fixe utilizate întreprinderea a obţinut în anul curent cu 0,000140 bani mai puţin faţă de

anul 2006 şi cu 0,000233 bani mai puţin faţă de 2007.

2.3.Analiza economico-financiară a întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”

Analiza economico-financiară a situaţiei patrimoniale a întreprinderii constă în efectuarea unui

studiu complet privind eficienţa activităţii acesteia la un moment dat şi este necesară conducerii

firmei pentru a lua decizii, precum şi pentru evaluarea rezultatelor lor. Analiza economico-

financiară a întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada anilor 2006-2008, o vom începe prin a

determina mărimea evoluţiei în dinamică a profitului întreprinderii. [2.5, p.37-43], [2.4, p.246].

Profitul ocupă un loc primordial în cadrul gestiunii economice şi a autonomiei financiare. În

mecanismul de conducere, organizare şi previziune a activităţii economice profitul îndeplineşte un

multiplu rol: sursă de finanţare a activităţii întreprinderii, pîrghie de stimulare materială a



agenţilor economici şi a salariaţilor, indicator care caracterizează întreaga activitate a întreprinderii, adică reprezintă un mijloc de control asupra realizării

obiectivelor prevăzute.

Analizînd Raportul privind Rezultatele financiare ale întreprinderii pe perioada 2007-2011, întreprinderea în toţi anii obţine pierderi şi nu profit, însă în

anul 2008 acestea s-au diminuat cu aproximativ 24% decît în anul 2007, ceea ce ne demonstrează faptul că cheltuielile întreprinderii s-au redus, deci

siuaţia economică se ameliorează. Aprecierea profitului întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”, o vom începe prin analiza profitului perioadei de gestiune pînă

la impozitare pe perioada anilor 2007-2011, prin calculele reflectate în tabelul 2.3.1., în baza (Anexa 27).

Tabelul 2.3.1.Analiza profitului perioadei de gestiune pînă la impozitare a întreprinderii S.A,,Bere-Unitanc” pe perioada anilor 2007-2011

Indicatori Anii Abaterea absolută mii lei, (+;-)2007 2008 2009 2010 2011 2008/2007 2007/2006

1.Rezultatactiv.operaţ.

(790558) (1213102) (439126) (382298) +153,44 +

2.Rezultatactiv.invest.

(313) (262995) 1479 X +8402,39 X

3.Rezultatactivit.finan.

X X X X X X X

4.Rezultatactiv.ec-fin.(rd.1+rd.2+rd.3)

(790871) (1476097) (437647) (382298) +186,64 +

5.Rezultatexcepţional

X X X X X X

6.Profit(pierdere)perioadei degestiune pînala impozitare(rd.4+rd.5)

(790871) (1476097) (437647) (382298) +186,64 +

Sursa:



În baza datelor din tabelul 2.3.1., profitul perioadei de gestiune pînă la impozitare s-a majorat procentual în anul 2008 faţă de anul 2007 cu 186,64%.

Această abatere a fost asigurată de influienţa compartimentelor 1 şi 2.Reducerea profitului perioadei de gestiune pînă la impozitare în cazul întreprinderii

S.A.,,Bere-Unitanc”reprezintă pierdere care este un factor negativ deoarece astfel întreprinderea nu-şi poate asigura un interval de siguranţă suficient

pentru a suporta unele consecinţe, influienţe negative externe.

Dacă examinăm structura pierderii profitului perioadei de gestiune pînă la impozitare observăm că ponderea principală îi revine compartimentului 1-

rezultat operaţional care pe parcursul anilor s-a redus substanţial mai ales în perioada anului 2008.

Calculul influienţei factorilor la modificarea profitului operaţional în dinamică a întreprinderii S.A,,Bere-Unitanc” pe perioada anilor 2006-2008 î-lvom reflecta în tabelul 2.3.2.

Tabel 2.3.2.

Calculul influienţei factorilor la modificarea profitului operaţional în dinamică

a întreprinderii S.A,,Bere-Unitanc” pe perioada anilor 2007-2011

Indicatori Anii Abaterea absolută mii lei, (+;-)2007 2008 2009 2010 2011 2008/2007 2007/2006

1.Profit brut 186114 (177625) 1345033 1351973 (363739) +2.Alte venit.operaţ. 1303723 2664541 1848931 6252109 +1360818 X3.Chelt.comerciale 103694 94961 149615 148598 (8733) X4.Chelt.generale şi

administrative

680450 897473 991598 1287694 +217023 +

5.Alte chelt operaţ. 1496251 2707584 2491877 6550088 +1211333 X

6.Rezultatactivit.operaţionale

(313) (262995) (439126) (382298) (262682) +

Sursa:



În baza rezultatelor obţinute în tabelul 2.3.2. constatăm că reducerea profitului din activitatea

operaţională cu 95,43% în anul 2008 faţă de 3007 respectiv cu 8489 mii lei a fost asigurată de

influienţa negativă a factorilor 1 în anul , respectiv 4-indicatorul rezultativ s-a redus cu 217023 miilei, şi 5-cu 1211333 mii lei.

Majorarea cheltuielilor generale şi administrative pe viitor nu poate servi ca rezervă de majorare

a indicatorului rezultativ.

Analiza solvabilităţii întreprinderii.

Solvabilitatea întreprinderii reprezintă capacitatea întreprinderii de a-şi achita toate

obligaţiunile sale faţă de clienţii săi. Aprecierea solvabilităţii poate fi efectuată prin intermediul

următorilor indicatori: [2.8., p. 208].1.Coeficientul solvabilităţii generale‗ Capital propriu+Datorii totale (2.3.1.)

Datorii totale

Un alt indicator prin care poate fi determinată solvabilitatea unei întreprinderi este:

2.Coeficientul riscului de lichiditate ‗ Capital propriu (2.3.2.)

Active total

Aceşti indicatori exprimă ponderea capitalului propriu cu suma totală a activelor şi odată cu

creşterea acestora creşte şi solvabilitatea întreprinderii. [2.8., p. 208].

3.Rata solvabilităţii generale‗ Total Pasive (2.3.3.)

Total Active

Şi nu în ultimul rînd, o întreprindere care doreşte a-şi determina gradul său de solvabilitate poate

utiliza următorul indicator. [2.8., p. 209].

4.Rata pîrghiei financiare ‗ Total Pasive (2.3.4.)

Capital propriu

Pentru a aprecia ratele solvabilităţii la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe

perioada 2007-2011, întocmim tabelul 2.3.3.



Tabel 2.3.3.

Aprecierea ratelor solvabilităţii la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011


1.Total active 28506874 36612086 36805008 44462839 61935511 +128,432 +100,53 +120,81 +139,292.Capital propriu 1884902 11189699 25041285 9603638 53474022 +125,867 + + +3.Datorii totale 26621972 25422387 11763723 34859201 8461489 +95,494 + + +4.Total pasive 28506874 36612086 36805008 44462839 61935511 +128,432 + + +5.Coef.solv.gen

(rd.2+r.3):rd.3 1,070 1,440 3,128 1,275 7,319 +134,579 + + +6.Coef.risc de

lichiditate

(rd.2:rd.1);

0,066 0,305 0,680 0,215 0,863 +462,121 + + +

7.Rata solvabilit

generale

(rd.4:rd.1);

1 1 1 1 1 1 + + +

8.Rata pîrg.

Fin.(rd.4:rd.2); 15,123 3,280 1,469 4,629 1,158 +21,639 + + +Sursa:

În baza calculelor efectuate şi a datelor obţinute a ratei solvabilităţii, întocmim diagrama 2.3.3.



Diagrama 2.3.1. Aprecierea ratelor solvabilităţii la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011

Aceşti indicatori exprimă ponderea capitalului propriu cu suma totală a activelor şi odată cu

creşterea acestora creşte şi solvabilitatea întreprinderii. Calculînd aceşti indicatori ai întreprinderii

S.A.,,Bere-Unitanc”, conform datelor tabelului 2.3.3. şi diagrama 2.3.1., indicatorii sunt în creştere

în anul curent 2008 faţă de anii precedenţi 2006, 2007, deci solvabilitatea întreprinderii este în

creştere ceea ce reprezintă că capacitatea întreprinderii de a-şi achita toate obligaţiunile sale faţă de

clienţii săi este în creştere ceea ce reprezintă o situaţie favorabilă pentru întreprindere.

În anul 2006 întreprinderea dispunea de o independenţă financiară aproximativ normală, iar în

anul 2007 acest coeficient a crescut de 3 ori ceea ce reflectă o situaţie foarte dificilă a întreprinderii

privind independenţa financiară.

Analiza stabilităţii financiare al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”.

Analiza, aprecierea stabilităţii financiare a unei întreprinderi este foarte importantă de efectuat

pentru o întreprindere, deoarece cunoscînd aceste date se pot lua măsuri pe viitor de redresare a

situaţiei financiare a întreprinderii în caz de necesitate, precum şi de prevenire a apariţiei situaţiilor

ce ar acţiona negativ asupra activităţii economico-financiare. Pentru a aprecia stabilitatea

financiară a întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”, întocmim tabelul 2.3.4.



Tabelul 2.3.4.

Aprecierea stabilităţii financiare la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011


1.Capital propriu1884902 11189699 25041285 9603638 53474022 +125,867 + + +

2.Capitalpermanent(rd.1+rd.3);

1884902 11189699 25041285 9603638 53474022+125,867 + + +

3.Datorii pe

termen lung,lei;

X X X X X X X X X

4.Datorii petermen scurt,lei; 26621972 25422387 11763723 34859201 8461489

+95,494 + + +

5.Totaldatorii,lei;

26621972 25422387 11763723 34859201 8461489 +95,494 + + +

6.Total pasive 28506874 36612086 36805008 44462839 61935511 +128,432 + + +7.Coeficient deautonomie(rd.4 :rd.3)

6,612 30,562 +462,121 + + +

8.Coeficient deatragere asurselor

împrumutate(1-rd.5)

93,4 69,5 +74,411 + + +

9.Coeficientulstabilităţiifinanciare(rd.2:rd.6) *100

6,612 30,562 +462,121 + + +

Sursa:(Anexa 23;24;25);

În baza calculelor efectuate şi a datelor obţinute a ratelor stabilităţii financiare, întocmim diagrama 2.3.2.



Diagrama 2.3.4. Aprecierea stabilităţii financiare la întreprinderea


Conform rezultatelor, din tabelul şi diagrama 2.3.4., putem constata că întreprinderea dispune de

o stabilitate financiară neadecvată, deoarece în anul 2007 aceasta a început să construiască peteritoriul ei clădiri ceea ce a necesitat mijloace băneşti aceasta influienţănd asupra situaţiei

financiare a întreprinderii, însă pe viitor această situaţie se va ameliora.

Analiza gradului de îndatorare al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc”.

În activitatea pe care o desfăşoară, pentru finanţarea pe termen scurt sau lung, întreprinderea

apelează la împrumuturi bancare. O asemenea operaţie nu constituie o excepţie sau întotdeauna un

indiciu cu privire la eventualele dificultăţi financiare. Studierea gradului de îndatorare alîntreprinderii reprezintă o foarte mare problemă de gestiune internă, prin care trebuie să se asigure

utilizarea eficientă a creditelor contractate şi asigurarea condiţiilor necesare pentru rambursarea la

termen a ratelor scadente şi a dobînzilor aferente. Este foarte important ca în conducerea operativă

curentă a activităţii financiare, să se urmărească corelaţia dintre încasări şi plăţi cu ajutorul unor

instrumente specifice, proprii fiecărei întreprinderi, deasemenea analiza gradului de îndatorare al

întreprinderii constituie o problemă de care sunt interesaţi subiecţi diferiţi, dintre care băncile sunt

cele mai principale.Analiza gradului de indatorare urmăreşte punerea în evidenţă a evoluţiei acestuia în o anumită

perioadă în vederea adoptării politicii financiare care să asigure independenţa necesară. [ 2.13,

p.259-260].

Ca instrumente operaţionale putem utiliza următorii indicatori, pentru analiza gradului de

îndatorare al întreprinderi S.A.,,Bere-Unitanc”:

1.Rata generală a îndatorării, această rată poate fi determinată prin intermediul următoarei

relaţii de calcul: [ 2.13, p.259].



Rata generală a îndatorării ‗ Împrumuturi totale (2.3.5.)

Capital propriu

Determinarea acestei rate reprezintă o importanţă pentru activitatea economico-financiară a

întreprinderii în special în activitatea bancară, pentru obţinerea de către întreprindere a unor noicredite în condiţii asiguratorii de recuperare pentru bancă.

O altă rată a gradului de îndatorare este:

2.Rata datoriei financiare, această rată poate fi determinată prin intermediul următoarei relaţii

de calcul: [ 2.13, p.259].

Rata datoriei financiare‗ Împrumuturi pe termen mediu şi pe termen lung

Capital propriu (2.3.6.)

Calculul acestei rate oferă informaţie despre gradul de îndatorare a întreprinderii pe termenmediu şi lung.

3.Rata de îndatorare totală, poate fi determinată prin intermediul următoarei expresii: [ 2.13, p.

260].

Rata de îndatorare totală ‗ Datorii totale (2.3.7.)

Total active

Acest coeficient arată cîţi lei de datorii totale revin la un 1leu al capitalului întreprinderii. Deci

cu cît e mai mic acest indicator cu atît e mai stabilă independenţa financiară a întreprinderii.

Pentru a aprecia gradul de îndatorare al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” pe perioada 2006-

2008, întocmim tabelul 2.3.5.



Tabelul 2.3.5.

Aprecierea gradului de îndatorare la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011


1.Activecurente 8673107 14896501 15191649 21546655 17188017 +171,755 +101,98 +141,83 +79,77

2.Total active 28506874 36612086 36805008 44462839 61935511 +128,432 +100,52 +120,81 +139,303.Capitalpropriu 1884902

11189699 25041285 960363853474022 +125,867

+223,78 +38,35+556,81

4.Împrumuturipe termenlung

X X X X X X X X X

5.Împrumuturitotale

11724369 11300021 3694950 2170256 20750 +96,380 +32,70 +58,74 +0,96

6.Credite petermen scurt

X X X X X X X X X

7.Datoriitotale 26621972 25422387 11763723 34859201 8461489 +95,494 +46,27 +296,32 +24,27

8.Rata gen. a îndatorării(%)(rd.5:rd.3);

6,2201,00 0,15 0,22

0,038 +16,077+15,0 +146,66

+17,27

9.Ratadatoriilor financiare(%)(rd.7:rd.3);

14,1232,27 0,47 3,62

0,158 +16,073+20,70 +770,21

+4,36

10.Rata de

îndatoraretotală (%)(rd.7:rd.2)

0,933 0,693 0,319 0,7840,136 +74,383

+46,03 +245,77+17,35

Sursa:



În baza calculelor efectuate şi a datelor obţinute a ratelor gradului de îndatorare, întocmim

diagrama 2.3.3.

57

Diagrama 2.3.5. Aprecierea gradului de îndatorare la întreprinderea

S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2006-2008.

Nivelul primului indicator-rata generală a îndatorării trebuie să se cuprindă pînă la 1.Deci din

acest punct de vedere întreprinderea are o situaţie mai bună în anul 2008 faţă de anii 2007 şi 2006,

chiar încadrîndu-se în limitele nivelului admisibil, aceasta se datorează faptului că întreprinderea

nu efectuiază împrumuturi pe termen lung, aceasta se concretizează în bilanţul contabil, deoarece

ea cînd efectuiază un împrumut îl achită în timpul perioadei de gestiune, pentru ca datoriile ei să

nu fie prea mari.

Rata datoriilor financiare caracterizează îndatorarea pe termen mediu şi lung şi se acceptă cu un

nivel admisibil de 0,5-1.

Deci, din datele tabelului, rezultă că în anul 2006 întreprinderea era nu cu foarte mult peste

nivelul optim al acestui indicator ceea ce rezultă că nu reprezenta un pericol pentru bancă în

acordarea de credite întreprinderii, însă în anul 2007 această cifră a crescut considerabil,

constituind 14,123 puncte procentuale, însă în anul 2008 situaţia s-a mai ameliorat, rata datoriilor

financiare constituind 2,27 puncte procentuale. Această situaţie se datorează faptului că

întreprinderea în anul 2007 a început lucrări de construcţie pe teritoriul său pentru care avea nevoie

de mijloace băneşti iar în anul 2008 lucrările de construcţie s-au finalizat, deci şi situaţia s-a

ameliorat.

Rata de îndatorare totală arată cîţi lei de datorii totale revin la un 1leu al capitalului

întreprinderii. Deci cu cît e mai mic acest indicator cu atît e mai stabilă independenţa financiară a

întreprinderii. Aceste rezultate calculate ne demonstrează că independenţa întreprinderii este în

creştere.



Prin nivelul indicatorilor, întreprinderea reprezintă o situaţie mai bună în anul 2008 faţă de ceilalţi ani în ceea ce priveşte gradul de îndatorare cît şi de

rambursare a datoriilor financiare.

Analiza capitalului propriu al întreprinderii reflectă capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în vederea obţinerii profitului. Prin

prisma acestui indicator posesorii de capital apreciază eficienţa investiţiilor lor, adică rentabilitatea capitalului propriu reflectă interdependenţa dintre

rezultatul financiar şi capitalul propriu.

Analiza mărimii şi evoluţiei capitalului propriu al întreprinderii î-l determinăm întocmind tabelul 2.3.6.

Tabelul 2.3.6.

Aprecierea mărimii şi evoluţiei capitalului propriu la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011Indicatori Anii Abaterea relativă %, (+;-)

2007 2008 2009 2010 2011 2008/07 2009/08 2010/09 2011/10

1.Capital

propriu

1884902 11189699 25041286 9603638 53474022 +125,867 +224 +38,35 +556,81

2.Total datorii 26621972 25422387 11763723 34859201 8461489 +95,494 +42,27 +296,33 +24,273.Total pasive 28506874 36612086 36805008 44462839 61935511 +128,432 +100,53 +120,81 +139,29

Sursa:

Din datele tabelului 2.3.6., observăm că întreprinderea dispune de o mărime pozitivă a capitalului propriu care deşi s-a redus în anul 2007 faţă de 2006

cu 21%, totuşi se observă o majorare a acestuia în anul 2008 cu 11289699 lei-125,867%.

Totodată în dinamică se evidenţiază tendinţa negativă de reducere a surselor proprii de finanţare a patrimoniului.

Pentru a putea aprecia capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu în vederea obţinerii profitului şi exprima legătura care există între

rezultatul financiar şi capitalul propriu determinăm care este rentabilitatea capitalului propriu. Indicatorul respectiv se determină în baza raportului:

Rentabilitatea capital propriu‗ Profit pînă la impozitare * 100% (2.3.8.)

Val. medie a cap. propriu



Deasemenea pentru a determina capacitatea întreprinderii de a utiliza capitalul propriu şi sursele

atrase pe termen lung în vederea obţinerii profitului net, adică caracterizează mărimea profitului

net obţinut la fiecare leu capital permanent putem determina rentabilitatea capitalului permenent

care ca şi rentabilitatea capitalului propriu, este o politică de finanţare a întreprinderii.

Rentabilitatea capitalului permanent exprimă legătura între rezultatul financiar şi capitalul permanent, care se determină prin următoarea formulă:

Rentabilitatea capitalului

Permanent Profit net .

Valoarea medie a capitalului permanent

(2.3.9.)

Capitalul permanent reprezintă suma capitalului propriu şi datoriilor pe termen lung.

De calculul indicatorilor rentabilităţii capitalului sunt preocupaţi nu numai proprietariiîntreprinderii, dar şi potenţialii acţionari, atunci când pe piaţa valorilor mobiliare aleg cele mai

atrăgătoare variante de procurare a acţiunilor.

Studierea acestor aspecte oferă utilizatorilor Rapoartelor financiare informaţia necesară pentru

aprecierea eficienţei diferitelor laturi ale activităţii întreprinderii, luarea deciziilor manageriale

privind raţionalitatea atragerii surselor împrumutate, formarea preţurilor etc.

Pentru efectuarea calculului rentabilităţii, toată informaţia necesară se ia din formularul nr.1 din

raportul financiar cu anexele sale (Anexa nr.2, 3, 4.), şi se acumulează în tabelul analitic 2.3.7.



Tabelul 2.3.7.

Aprecierea dinamicii rentabilităţii capitalului propriu la întreprinderea S.A.,,Bere-Unitanc” în dinamică pe perioada 2007-2011


1.Datorii petermen lung(lei);

X X X X X X X X X

2.Profit net(pierdere ), (lei);

(790871) (1476097) (437647) (382298) +186,641

3.Valoarea cap.la început anului

(lei);

8890392 1884902 11189699 9603638 +21,201

4.Valoarea cap.lasfîrşitul anului(lei);

1884902 11189699 9603638 53474022 +593,648

5.Valoarea mediea cap.propriu (lei);

5387647 6537300,5 +121,338

6.Valoarea mediea cap.permanent(lei);

5387647 6537300,5 +121,338

7.Rentabilitateacap.propriu %(rd.2:rd.4)x100;

(14,679) (22,579) +153,818

8.Rentabilitateacap.permanent %(rd.2:rd.4)x100;

(14,679) (22,579) +153,818

Sursa:

În baza calculelor efectuate şi a datelor obţinute, întocmim diagrama 2.3.4.



Diagrama 2.3.4. Aprecierea dinamicii rentabilităţii capitalului propriu la întreprinderea


În baza datelor din tabelul 2.3.7. şi diagrama 2.3.4., observăm că rentabilitatea capitalului

propriu al întreprinderii S.A.,,Bere-Unitanc” este la fel ca şi rentabilitatea capitalului permanentdeoarece întreprinderea nu dispune de datorii pe termen lung. Conform datelor, mărimea profitului

obţinut la fiecare leu investit în capitalul propriu este în descreştere, această abatere se datorează

majorării pierderii nete care în anul 2008 este cu 41,9 puncte procentuale mai mare faţă de anul

2006 şi cu 86,64 % faţă de anul 2007.

teza de master

Documents