Interpretarea textului narativ

Textul narativ - povesteste intamplari, enimente reale sau imaginare si se caracterizeaza prin folosirea verbelor la imperfect, la perfect simplu sau la prezentul gnomic (care exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal). Principalul mod de expunere il constituie naratiunea, caracterizata prin relatarea a cel putin doua evenimente aflate in relatie cauzala, derulate in succesiune cronologica si la care sa participe unul sau mai multe personaje. Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisa, prin care autorul isi exprima conceptia despre lume si viata in mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la naratiune, descriere si dialog.

Structura textului narativ

1. Instantele comunicarii literare sunt: autorul, naratorul, personajul, cititorul/naratarul.

a) autorul este persoana reala care creeaza o opera artistica, stiintifica sau publicistica si se detaseaza de narator sau de eul liric. In literatura culta, autorul are o identitate anume si se mai numeste scriitor (prozator, poet, dramaturg), pe cand in literatura populara autorul este anonim. In textul narativ, autorul este cel care a creat universul epic, iar naratorul este cel care comunica enimentele povestite cititorului fictiv (naratarului).

b) naratorul este o instanta intermediara intre autor si cel ce relateaza intamplarile in opera, folosind verbele "dicendi" (a zice) si "sentiendi" (a simti). Autorul este cel care a creat universul epic, iar naratorul este cel care comunica enimentele povestite cititorului fictiv (naratarului). Autorul corespunde unei entitati reale (scriitorul caruia ii apartine opera), in timp ce naratorul este autorul textual, entitatea fictiva care relateaza textul.

Punctul de vedere al naratorului in relatie cu autorul si cu discursul epic al operei defineste mai multe tipuri de narator.

Naratorul se defineste prin cateva trasaturi specifice unui text epic:

- stabileste o relatie de comunicare cu lumea creata de autor;

- este mediator intre autor si naratiunea literara;

- este o prezenta independenta, care povesteste intamplarile unui cititor fictiv si se deosebeste de autor prin faptul ca acesta este cel care a creat universul epic al operei; c) personajul este principalul element al unei opere epice sau dramatice (niciodata lirice), care determina actiunea, se afla in centrul evenimentelor si intamplarilor ori poate fi o puternica personalitate umana in jurul careia se construieste esenta ideatica a creatiei literare. Personajele pot fi nu numai fiinte umane, ci si animale, pasari, fapturi inchipuite sau chiar obiecte si pot fi clasificate dupa variate criterii: contributia la actiune, curente literare, valoarea etica, apartenenta sociala, structura spirituala, criteriul estetic etc.

Personajul literar este conturat, de regula, din doua perspective: una sociala (exterioara) si cealalta psihologica (interioara), aceste coordonate determinand si conflictele in care sunt implicate personajele: conflictul exterior si conflictul interior.

d) cititorul (lectorul) este destinatarul/receptorul unui text literar, stiintific, publicistic; el este sinonim cu "lector" (vb. "a lectura").

Relatia lectorului cu textul narativ defineste mai multe categorii:

- lectorul inocent - se deprinde cu textul prin lecturarea acestuia, adica realizeaza un prim nivel de lectura;- lectorul eficient - citeste textul si selecteaza anumite pasaje, idei, semnificatii, in functie de obiectivele precise pe care le urmareste;

- lectorul competent - este cititorul cu experienta, care poate interpreta, explica si aprecia un text, in vederea emiterii de opinii autorizate.

Cititorul poate fi:

*cititorul concret - care numeste persoana reala, cu o anumita identitate, pregatire intelectuala, care traieste intr-o epoca istorica determinata, contemporan sau nu cu autorul;

*cititorul abstract este receptorul posibil, inzestrat cu abilitati de lector, care ar putea sesiza in mod optim valentele operei literare;

*naratarul este cititorul fictiv al unei opere literare, cititorul imaginar care exista numai in aparenta, conventional si caruia i se adreseaza naratorul pe parcursul discursului sau narativ.

2. Perspectiva narativa (viziune sau focalizare) - punctul de vedere al naratorului asupra evenimentelor relatate, incluzand si relatia sa cu personajele si cu intamplarile respective. In relatia dintre narator si personaj, exegetii definesc trei tipuri de viziune narativa:

*cea numita "din spate", in care naratorul cunoaste mai mult decat personajul, naratiunea este la persoana a III-a, naratorul este omniscient si omniprezent, adica stie tot ceea ce fac, gandesc sau intentioneaza sa intreprinda personajele, se afla mereu la fata locului si comunica aceste fapte cititorului fictiv; el se identifica, uneori, cu autorul in cazul romanului realist;

*cea numita "impreuna cu", in care naratorul stie tot atat cat si personajul, naratiunea este la persoana I, iar personajul-narator povesteste o intamplare in care este implicat direct, participand ca erou literar in succesiunea faptelor;

*cea numita "din afara", in care naratorul stie mult mai putin decat personajul, iar naratorul-martor relateaza o intamplare la care a asistat, povestind numai ce a vazut, a auzit sau a sesizat, fara sa poata patrunde pana in gandurile sau sufletul personajelor implicate in actiune.

3. Constructia subiectului si a discursului narativ intr-o multitudine de componente care constituie esenta tematica a operei respective: actiunea (secvente narative, episoade, conflict, relatii temporale si spatiale, niveluri narative (inlantuire/alternanta), momentele subiectului etc.

***

Referirile lui G. Genette, in studiul Figuri, Ed.Univers, 1978 si conceptele din lucrarea "Dictionar de stiinte ale limbii", de Angela Bidu-Vranceanu, Cristina Calarasu, Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Mihaela Mancas, Gabriela Pana Dindelegan, Ed. Nemira, 2001, definesc principalele caracteristici si componente ale structurii prozei literare.

Diegeza este conceptul prin care se intelege inlantuirea de fapte si intamplari relatate intr-o opera epica, termenul pornind din lb.germana, "diegese", si inseamna "povestire, naratiune, expunere".

Diegeza se defineste prin cativa termeni specifici:

- istorie - totalitatea enimentelor povestite, actiunea operei epice;

- povestir - discursul, oral sau scris, care infatiseaza aceste enimente;

- naratie - actul real ori fictiv care produce acest discurs, actiunea insasi de a povesti;

Diegetic se numeste acel element al structurii narative care se refera la enimentele reale ori fictive ale operei epice.

A. in povestirea "in rama" sau "naratiunea in naratiune", G.Genette desprinde doua tipuri/ niveluri narative:

a) naratiune extradiegetica - realizata la primul nivel, care constituie rama exterioara, naratiunea ampla in interiorul careia sunt incluse toate povestirile volumului;

b) naratiune intradiegetica - suita enimentelor narate in povestirea inclusa, situata la un al doilea nivel;

De exemplu, in Hanu-Ancutei de M.Sadoveanu, naratiunea la primul nivel, adica partea introductiva a volumului (apartinand autorului-narator) se afla la nivel extradiegetic, iar, fiecare dintre cele noua povestiri incluse (avand naratori diferiti) se situeaza la nivel intradiegetic.

B. in operele de tip memorialistic, autobiografiile fictive si confesiunile romanesti (proprii romanului) se manifesta naratiunea autodiegetica, in care vocea narativa este eroul propriei povestiri si nareaza la persoana I sirul enimentelor. Acest tip de naratiune este realizata adesea prin alternarea relatarii autobiografice la persoana I cu povestirea obiectiva la persoana a III-a.

De exemplu, alternantele de persoana in romanul lui Camil Petrescu Patul lui Procust: persoana I apare in scrisorile incluse (cu autori diferiti) in jurnalul lui Fred Vasilescu si in notele de subsol ale autorului. Dar aceleasi personaje, uneori in legatura cu aceleasi evenimente relatate, sunt desemnate sub forma persoanei a III-a in povestirile celorlalti eroi despre ele. Rezulta o structura narativa foarte complicata, in partea autodiegetica, care ambiguizeaza perspectiva asupra Istoriei, ca suita a evenimentelor relatate.