1. Filosofia - concepţie despre lume şi modalitate de gândire. Corelaţia dintre filosofie şi alte forme de cultură: mitologie, religie, ştiinţă. Filosofia şi ştiinţa economică.

Filosofia este una din principalele forme a manifestarii spiritului uman, constiintei umane. Ea este teoria despre lume si om in unitatea lor dialectica. Denumirea filosofie provine de la cuvintele din limba greaca phileo-dragoste si sophos-intelepciune, ce inseamna iubire de intelepciune. Ea este un mod spiritual-practic de asimilare a lumii. Practica ne da folos, cunoasterea stiintifica ne da adevarul, estetica reflecta realitatea prin frumos, morala prin bine, virtutea, religia-prin credinta. Filosofia generalizeaza cunosinte din diferite domenii ale activitatii umane si formeaza o conceptie generala despre lume. Cu toate acestea ea nu este o disciplina specifica. Ea nu se orienteaza nemijlocit la schimbarea lucrurilor, dar se adreseaza omului insusi, reorganizeaza mentalitatea lui. Conceptia despre lume este totalitatea de idei despre lume in intregime, despre om. Locul lui in aceasta lume este totalitatea de cunostinte despre natura, societate si om. Stiinta cu ajutorul cunostintelor formeaza tabloul lumii, filosofia este tabloul lumii este numai o amprenta. Mitologia- este cea mai veche forma a culturii, este o modalitate specifica de intelegere a realitatii si explicare a acesteia. Ea contine in sine diferite legende, povestiri, istorii sacre despre aparitia lumii. Forma de cultura: religia- se spune ca ea apare pe baza celei mitologice, ea reiese din dedublarea lumii in 2 parti: naturale si supranaturale… Stiinta- un sistem de cunoastere obiective universale si necesare despre lume. ( nu include si atitudinea celui care efectueaza cercetarea). Filosofie- o forma a culturii- deosebita si contrara mitologiei si religiei- deoarece ea recunoaste ponderea intelectuala a omului, deoarece ea este o gindire laica. Ea se formeaza cu ajutorul teoriilor si notiunilor respective, argumentelor si demonstratiilor logice. Filosofie si stiinta economica: stiinta economica are ca obiect de studiu o specie de valori fundamentale pentru mentinerea existentei umane- valori utilitare. A 2-a particularitate- este o stiinta umanista, avind ca obiect de studiu oameni cu nevoile si modul de satisfacere printr-o activitate economica rentabila.

2.Care este obiectul de studiu al filosofiei?Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dee într-o formă maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor. Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rîndul său acest sistem este compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic. Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dee răspuns la multe probleme. De aceea în filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica ş.a. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relatii a realităţii obiective, legităţi a funcţionării şi dezvoltării ei. Filozofia trebuie să evidenţiieze structura generală a oricărui obiect, legităţile generale a funcţionării şi dezvoltării lui pentru a trasa orientire de a le cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume.

În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţei, Binelui şi Echităţii. Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la problemele conceptuale.

Şi dacă problemele conceptuale sunt specifice (”ce prezintă lumea în întregime?”, “ce este omul?”, “ce este adevărul?”), atunci şi răspunsurile la ele sunt deosebite. Cunoştinţele filozofice sunt specifice şi nu se reduc la cunoştinţele concret-ştiinţifice. Cunoştinţele filozofice au trăsături specifice atît cunoştinţelor naturalistştiinţifice, cît şi cunoştinţelor ştiinţelor sociale, umanitare, artistice, cunoştinţelor obişnuite. Cunoştinţele filozofice sunt cunoştinţe integrale, sistematizate, generalizate, este concepţia raţionalizată despre lume a epocii.

Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată. Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.

3. Domeniile principale ale reflecţiei filosofice. Funcţiile şi metodele de cunoaştere ale filosofiei.

Fiindca filosofia este o teorie despre lume in intregime, om si raportul lui cu realitatea ea indeplineste mai multe functii : ontologica, gnosiologica, metodologica, antropologica, sociologica, etica, estetica, axiologica, praxiologica. Adica ea: - sintetizeaza cunostintele si creaza tabloul unic ce ar corespunde nivelului de dezvoltare al stiintei, culturii si experientei istorice; -Fundamenteaza, justifica si analizeaza conceptia despre lume; -Formuleaza o metodologie generala a cunoasterii si activitatii omului in lumea inconjuratoare.

Ontologia- teorie generala a existentei- studiaza fundamentele existentei. Gnosiologia-teorie generala a cunoasterii Logica- stiinta despre formele si legile gindirii corecte Metodologia- se ocupa cu analiza metodelor de cunoastere. Axiologia- teoria generala a valorii Etica- teorie despre morala Estetica- teorie artei, studiaza categoriile frumosului. Maeutica- socratica este dialogul Dialectica- metoda de expunerea a lumii in miscare Metafizica- abordeaza obiectele si procele in mod izolat Analiza fenomenologica- selecteaza pe teorie constiinta internationala.

4. Caracterizaţi succint esenţa conceptuală a religiei.Concepţia religioasă apare pe baza celei mitologice, generalizează diferite mituri şi credinţe

primitive formulînd o teorie integrală despre toată realitatea. Ea reesă din dedublarea lumii în două părţi: naturală şi supranaturală. Specific pentru această concepţie este nu numai admiterea existenţei unei forţe supranaturale, dar şi atribuirea ei unui sens specific: că lumea supranaturală este adevărata lume, că ea este primordială şi determină lumea naturală şi socială. Lumea supranaturală, ori divină, dirigează cu dezvoltarea naturii, vieţii umane. Toate fenomenele şi procesele realităţii erau explicate de pe poziţiile acestei concepţii.

Religia este astfel definită în mod curent ca un ansamblu de credinţe şi de rituri comportând un aspect subiectiv (sentimentul religios sau credinţa) şi un aspect obiectiv (ceremonii, instituţii, eventual o biserică).

Religia este o conceptie despre lume care se manifesta in diferite confesiuni multiple de pe glob, insa cele mai raspindite sunt: crestinismul, islamul, budismul. Toate religiile au urmatoarele trasaturi comune: credinta intr-o forta supranaturala(divinitatea); sistemul de dogme prin intermediul caruia religiile explica omului si lumii, dau raspuns la toate intrebarile care il intereseaza pe om(aceste raspunsuri le gasim in cartile sfinte); sistemul de ritualuri prin intermediul caruia se realizeaza serviciul divin; sistemul de institutii si organizatii prin intermediul carora se pregatesc cadre religioase speciale.5. În ce constă problema fundamentală a filosofiei?

Problema fundamentala a filosofiei consta in raportul dintre gîndire şi existenţă, conştiinţă şi materie, existenta subiectiva si existenta obiectiva. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene materiale şi spirituale. P.f. este problema priorităţii unei laturi din conexiunea material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie adevărată..

Problema fundamentală are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima latură trebuie să răspundă la întrebarea - care-i factorul prim, cine pe cine determină (materia determină conştiinţa ori invers - conştiinţa materia)? În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial- materia sau ideia - toate sistemele filosofice se împart în materialism şi idealism.

6. Enumeraţi şi caracterizaţi succint funcţiile filosofiei. Fiindcă filozofia este o teorie despre lume în întregime, om şi raportul lui cu realitatea ea

îndeplineşte mai multe funcţii: ontologică, gnoseologică, metodologică, antropologică, sociologică, etică, estetică, axiologică, praxiologică ş.a.

Functia conceptuala – Filisofia elaboreaza si analizeaza principalele categorii ale culturii. Prin aceasta functie filosofia contribuie la elaborarea unei viziuni integre despre lume.

Funcita metodologica – elaboreaza metode generale de cercetare a realitatii si inzestreaza cu ele toate celelalte siinte.

Functia gnoseologica – explica esenta adevarului si raportul cu minciuna si eroarea, caile de obtinere a cunostintelor adevarate si metodele de verificare.

Functia contructiv - critica care consta in studierea diferitor sisteme si curente filosoficesi selectarea celor mai profunde concluzii in conformitate cu conceptul progresului.

Functia axiologica – problemele axiologice definesc principalele orientari valorice ale oamenilor. Prin aceasta functie scopurile si cunostintele, actiunile si interesele individului sunt raportate la scopurile morale si ratiunii morale.

Toate aceste funcţii pot fi reduse la trei momente: Sinteza cunoştinţelor şi crearea tabloului lumii unic ce ar coincide nivelului

de dezvoltare a ştiinţei, culturii şi experienţei istorice. Fundamentarea, justificarea şi analiza concepţiei despre lume. Formularea metodologiei generale a cunoaşterii şi activităţii omului în

lumea înconjurătoare.

7. Caracterizaţi succint specificul gândirii filosofice orientale antice.Filozofia antică care apare în Egiptul, China, India şi Grecia antică în sec.VII – VI î.e.n. şi a

existat pînă în sec. VI a e.n. Ea avea un caracter cosmocentric şi se baza ca regulă pe ştiinţă.Filozofia antică coincide cronologic cu societatea sclavagistă.

Filozofia în India antică apare în primul mileniu î.e.n. Societatea indiană foarte timpuriu se diferenţiază în caste şi grupuri sociale: brahmani, cşatrii, vaişi şi şudri.primele idei filozofice găsim în literatura religioasă – Vede (cunoştinţe sacre). Vedele au apărut în sec.XV î.e.n. şi conţin diferite imnuri şi cunoştinţe religioase.Ele se împart în samhite, brahmane, araniachi şi upanişade. Ultimile şi conţin cunoştinţe filozofice, comentarii la Vede.

8. Daţi o caracteristică succintă a „Vedelor”. Numiţi cărţile principale ale „Vedelor”.

Cele patru Vede au fost compuse în limba vedică – cea mai veche limbă savantă din India, precedând sanscrita clasică, fiind o variantă a acesteia. Grupul vedic conţine așa-numita doctrină vedică, o doctrină religioasă arhaică, specifică Indiei.

Constituind cele mai vechi monumente de mitografie religioasă și literatură sanscrită, sunt considerate, în tradiţia Indiei, opere necreate și sacre, existând dintotdeauna, dobândite prin revelaţie, adică auzite în vechime de câţiva riși (înţelepţi primordiali), care le-au transmis posterităţii: de aceea întregul corpus vedic e numit și Cruti (sancr. cruti „ceea ce s-a auzit”). Vedele au început să fie transcrise numai după cel puţin un mileniu de circulaţie liberă. Sunt patru culegeri tradiţionale, completate apoi de o vastă literatură vedică adiacentă de comentarii, exegeze, mituri.

1. Rig-Veda (Veda Imnurilor), primul document de limbă sanscrită, cuprinde 1028 de imnuri către marile divinităţi primordiale.

2. Sāma-Veda (Veda Melodiilor), conţinând 1549 de imnuri, nu are autonomie propriu-zisă, fiind mai mult un tratat de muzică vocală. Aici se impun imnurile familiale și cântecele legate de sacrificiile pentru Soma (divinitate care guvernează fazele lumii).

3. Yajur-Veda (Veda Invocaţiilor de sacrificiu) este alcătuită din Yajur-Veda albă (sau tânără) și Yajur-Veda neagră (sau bătrână), conţinând formulele rituale ce se rosteau la sacrificiile legate de cultul focului, la sacrificiul calului. În Yajur-Veda este inclus și un codex medical antic de practică yoga pentru diferite boli.

4. Atharva-Veda (Veda Descântecelor sau a Vrăjilor) e divizată în 20 de cărţi care conţin 731 de imnuri. Esenţa o constituie descântecele contra dușmanilor, demonilor, bolilor și șerpilor, ca și descântecele pentru viaţă lungă, sănătate, prosperitate, dar mai ales materialul magic direct. Sunt însă și imnuri filosofice – imnuri ale presimţirilor. Din punct de vedere religios, Atharva-Veda este un izvor incomparabil pentru studiul vechilor credinţe ale indo-europenilor.

Upanișadele (sanscr. upa-ni-șad „a ședea lângă”) sunt comentarii filosofice sanscrite, constituind scrierile anexă ale ciclului Veda. Upanișadele sunt primele texte din cultura Indiei care sistema-tizează marile întrebări, se ocupă de natura sufletului universal, de opera iluziei divine, dar și de rezul-tatul ignoranţei omenești. Upanișadele sunt dialoguri cu caracter psihologic, ce conţin întrebări despre natura psihologiei, destinul sufletului, dar și interpretări mistice și spirituale ale Vedelor.

9. Numiţi direcţiile şi şcolile filosofice din India Antică. Descrieţi succint esenţa Budismului.Deosebim două grupe de şcoli: ortodoxale (care recunosc autoritatea

Vedelor) şi neortodoxale (ce nu recunosc autoritatea Vedelor). Majoritatea din ele sunt ortodoxale şi religioase (şcolile vedanta, mimansa, yoga, vaişeşica, nyaya, samkhya). Mai progresive sînt şcolile neortodoxale – jainism, buddhism, lokayata (carvaka).Jainismul a apărut în sec. VI î.e.n. ca concepţie etică care indica calea salvării sufletului de supunerea ei pasiunilor. Scopul filozofiei jainiste – sacralitatea, modul de comportare specific ce duce la realizarea salvării.

Buddhismul apare în sec. VI –V î.e.n. şi era orientat contra brahmanismului, sacerdoţilor. Ideile principale sînt sistematizate în “Tripitaca” (trei corzine). Buddhismul este răspîndit în India, China, Birma, Ceylon, Tibet, Japonia. Buddhismul este religia supuşeniei. Conţinutul ei sînt patru adevăruri sfinte. Existenţa omului este legată de suferinţe. Cauza suferinţelor este că omul are prea multe dorinţe. Lichidarea suferinţelor trebuie să fie în lichidarea dorinţelor. Calea spre lichidarea suferinţelor trece prin cele opt căi nobile – ideile drepte, intenţiile drepte, cuvîntul drept, acţiunea dreaptă, viaţa dreaptă, efortul drept, atenţia dreaptă şi meditaţia dreaptă. Viaţa dreaptă costă în respectarea moralităţii, a nu dăuna fiinţelor vii, a se reţine de la contactele sexsuale interzise, a nu fura, a nu folosi băuturi alcoolice. Scopul cunoaşterii – de a elibera omul de suferinţe nu iî viaţa de apoi, ci viaţa actuală. Întreruperea şi lichidarea suferinţelor se numeşte nirvana – o linişte netulbutată, o abţinere de la totul lumesc ce se atinge prin meditare. Nirvana pune capăt lanţului de veşnice reîncarnări, guvernate de sansara şi karma. Morala buddhistă predică compasiunea şi asceza, pasivitatea şi neîmpotrivirea la rău. Există două ramuri ale buddhismului – hinayana şi mahayana.

10. Descrieţi succint esenţa confucianismului şi a legismului.In China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 –

479), creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar bogăţia şi nobilitatea depind de cer. In centru filozofiei lui Confucius stă problema educaţiei. El afirmă că oamenii sînt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa, iar se deosebesc după educaţie. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudunii cu stimă şi respect faţă de mediu şi societate. In alt loc Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar de a cunoaşte vachiul. Invăţătura fără gîndire este inutilă, iar gîndirea fără invăţătură este oarbă. Etica lui Confucius concepe omul in relaţii cu funcţia lui socială, el este personalitate nu pentru sine, ci pentru societate, iar educaţia este formarea comportamentului omului pentru executarea cuvenită a acestei funcţii. Relaţiile sociale trebuie să se formeze după analogie cu relaţiile familiale – cîrmuitor şi supus, sudaltern şi şef, aşa ca şi relaţiile dintre fecior şi tată, fratelui mai mic către cel mai mare. Pentru respectarea subordonării şi ordinii Confucius formulează principiul echităţii, punctualităţii şi conştiinciozităţii. Omul trebuie să procedeza aşa cum cere ordinea şi situaţia. Comportamentul punctual este comportament cu respectarea ordinii şi umanităţii.

Legism, un curent filosofic, doctrină socială şi o practică a dreptului reprezentată de doi mari gânditori: Han Feizi şi Li Si, Shang Yang – suveranitatea legilor in conducerea statului. Examina problemele de ordin etico-politic, de dirijare a activitatii omului, statului si societatii in ansamblu. Legismul s-a incadrat in lupta impotriva confucianismului timpuriu. Se pronunta impotriva dominatiei aristocreatiei, priveau scaptic ritualurile si traditiile menite sa reglementeze conduita omului. Pledind pt un stat puternic legistii considerau ca el poate fi condos numai datorita legii, acesta fiind unicul factor efficient si necesar in stare de a asigura existenta sociala11. Expuneţi succint esenţa teoriei daoismului.

Daosismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. În centrul acestei concepţii se găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială se găseşte într-o mişcare naturală legică. Totul se supune DAO (cale, lege) şi Dao este izvorul tuturor. Omul trebuie să se contopiască cu natura, să trăiască în conformitate cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se implică în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO.12. Numiţi perioadele dezvoltării filosofiei în Grecia Antică.- Etapa presocratica- sec VII-V i.Hr- Etapa socratica (clasica) mij sec. V- sf. Sec. IV i.Hr- Perioada elenista – sf sec. IV- sec II i.Hr- Perioada romana – sec I i.Hr – sec V d.Hr13. Ce este temeiul ultim în filosofia greacă antică? Caracterizaţi temeiul ultim în filosofia pitagoreică.

Prin ce se deosebeşte acesta de temeiul ultim în şcoala din Milet şi la Heraclit?Pentru prima dată se pune problema elementelor primordiale a întregii existente, problema esenţei lumii de catre reprezentanţii Thales, Anaximandros şi Anaximene . Temelia lumii ei o concepeau ca un anumit principiu material. Aşa principiu Thales socotea apa, Anaximene – aerul, Anaximandros – apeironul. Ei încercau de pe poziţiile materialismului să explice lumea şi fenomenele ei, aşa orientare poate fi caracterizată ca naturfilozofie.Heraclit sustine ideea unitatii principiului. In viziunea lui „Recele devine cald, caldul rece, umedul uscat, uscatul umed” Heraclit vede peste tot o coexistenta a contrariilor, fapt ce conduce la armonie. Descopera totusi un temei al lumii, comn tuturor lucrurilor, identificandu-l cu focul. El exista dintotdeauna si are menirea sa fundamenteze unitatea universului. .Lumea este aceeasi pt toti.Stingindu-se focul trece in aer,din aer in apa,din apa in pamint,dar el n u se transforma ca principii ci ramine foc vesnic viu, prin urmare apa aerul pamintul nu sunt forme de instrainare a focului ci modalitati de manifestare a lui.El se aprinde si se stinge dupa masura. Pentru el temeiul este o sinteza a mai multor elemente originare si anume:apa aerul pamintul si focul.Aceasta sinteza o numeste apeiron,care in traducere ar insemna nelimitatul,nedefinitul..Thales din Milet a trait la cca. 624-546 i.Hr. si este socotit primul ganditor care incearca intuirea unui principiu originar al tuturor lucrurilor. In urma observatiilor pe care le face, ca tot ce este viu este umed, si tot ce moare se dezhidrateaza, el identifica acest principiu originar cu apa. Thales identifică principiul lumii cu apa, ca origine, esenţă, substrat permanent al întregului univers în mişcare, ca şi al fiecărui lucru în parte. Astfel, Thales revendica un temei care este inceput al tuturor lucrurilor, dar fara ca el sa aiba un inceput, fiind etern.

Pentru Pythagoras principiul lumii este numarul, care are insa expresie corporala prin punct. Tot ceea ce este in lume este numar, un corp oarecare, o structura a universului sau chiar cosmosul in totalitatea lui sunt niste expresii ale numerelor.

14. În ce constă dialectica lui Heraclit?Reprezentantul dialecticii spontane este Heraclit din Efes. El considera că

focul este elementul primordial al existenţei. Lumea, cosmosul sunt fără început şi sfîrşit,nu-s create de nimeni, nici de zei, nici de oameni, dar a fost, este şi va fi foc veşnic permanent aprinzînduse şi stîngînduse. Nucleul filozofiei heraclitiene este principiul “totul curge”(panta rei). Mersul permanent al dezvoltării el îl compara cu curgerea unui rîu în care nu se poate întra de două ori. Totul este dirijat de soartă ori necesitate. De ultima este legată noţiunea lege, legitate, logos. Logosul este tot aşa de veşnic ca şi lumea necreabilă şi indestructibilă. Heraclit face deosebire între înţelepciune şi cunoştinţe, cunoştinţele încă nu-l fac pe om înţtlept. Înţelepciunea constă în a cunoaşte natura şi proceda conform legităţilor ei. El spune ca in societate principalul este respectarea legii, este adept al aristocratiei,el nu iubea gloata, spunind”Unul pentru mine valoreaza mai mult decit 10000 daca este cel mai bun”. Heraclit este fondatorul dialecticii obiective. Dialectica spontană se întîlneşte deasemenea la sofişti şi Socrate (ca dialog filozofic, discuţie, eristică).

15. Cum argumentează eleaţii imposibilitatea atât a mişcării, cât şi a caracterului multiplu al Universului?Parmenides face parte dintre acei filosofi care sustin despre Univers ca ar consta dintr-o singura

natura, care considera ca ceea-ce-este este Unu, dar care nu fac sa existe o generare din Unu, pretinzand astfel imobilitatea. Parmenides a abordat Unu conceptual, si de aceea el susţine ca este limitat.

Parmenide spunea ca lumea in care traim este compusa dintr-o multime de lucruri fiecare dintre acestea"fiind" el insusi,nefiind altul.Aceste"existe"in acelasi timp.multitudinea lucrurilor este doar aparenta si opinie.Zenon dei Elena a elaborat 40 de aporii.prima aporie este impotriva miscarii"pt ca un corp sa ajunga la tinta el trebuie mai intii sa ajunga la jumatatea drumului.dar pt aceasta trebuie sa parcurga jumatati,si asa mai departe pina la infinit"-inseamna ca mobilul sta pe loc.II.a doua aporie se intituleaza Ahilesi broasca testoasa;"zabavnicul nu va fi ajuns nicicind in fuga de al;tul mai iute de picior,deoarece cel ce urmareste trebuie sa ajunga mai intii in mod obligatoriu acolo unde a aparut cel ce fuge asa ca in mod obligatoriu zabavnicul se va gasi de fiecare data inainte. Eleatii spuneau ca materia e de fapt constanta si nemiscata in esenta sa, doar aparent ea se schimba. In esenta, nimic nu se schimba, doar in aparenta, doar formele. Lumea este vazuta unitar, ca un intreg in care se contopesc unitatea temeiului (ascunsului) si intemeiatelor (dezvaluitelor).16. Care este temeiul ultim în viziunea lui Democrit? Prin ce se caracterizează el?

Temeiul despre care vorbeste Democrit nu este altceva decit legea mecanica-matematica ce dirijeaza atomii in miscarea lor cu o necesitate inexorabila. Pentru Democrit (460-370 î.e.n.) din Abdera, elementele principale ale lumii, ireductibile, necompuse şi deci de nedescompus, sunt atomii, care se deosebesc între ei doar prin formă, ordine şi poziţie. Cei de formă sferică, "foarte mobili şi foarte subtili" alcătuiesc "sufletul" omului, singurul capabil să dea viaţă trupului. Atât senzaţiile, cât şi gândirea sunt explicate prin anumite prefaceri ale corpului17. Cui îi aparţine expresia: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”? În ce constă subiectivismul şi

relativismul filosofiei sofiste?Venirea demos-ului la putere în Atena (443 î.e.n.) şi formularea de către Protagoras, cel mai important dintre sofişti∗ a,maximei "Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt, precum că sunt, a celor ce nu sunt, precum că nu sunt", teză

puternic controversată, dar rămasă celebră pentru umanismul ei, conferă mişcării intelectuale din acea perioadă a istoriei ateniene, orientarea către un domeniu insuficient explorat până atunci, dar nu de mai mică importanţă, – cel al conştiinţei, al vieţii interioare –. Sunt schiţate noile sensuri ale înţelepciunii ca şi posibilitatea unui alt centru de interes al filosofiei: fiinţa umană. Sofistii pecep lumea inconjuratoare in dependenta de starea atit a obiectului cit si a subiectului cunoasterii in fiecare moment concret.De aceea obiectul este asa si nu altfel,adica anume asa cum il percepem noi la momentul dat.Nu poate exista nici o stiinta unica,pot exista numai opinii diverse despre unul si acelasi lucru,la fel de justificate pt. toti.

18. Numiţi şi caracterizaţi principiile de bază ale filosofiei socratice.Formulată de Socrate, prin deviza "cunoaşte-te pe tine însuţi", preluată din templul lui Apollo, calea sophiei, presupune detaşarea totală de simpla surprindere a particularităţilor lumii, de ansamblul discuţiilor despre lucruri şi încercarea de aflare a adevărului prin sondarea insistentă a propriei persoane, a simţirii şi gândirii cu care aceasta este înzestrată. Socrate afirmă alcătuirea corp-suflet a omului, dar consideră drept unică esenţă umană – sufletul –, singurul care îndeplineşte toate condiţiile de legitimitate ale principiului, cel care este nenăscut şi nepieritor, necompus şi mereu identic cu sine, necondiţionat şi nelimitativ.Principiul-suflet nu invită însă numai la o simplă introspecţie de natură psihologică, ci urmăreşte întemeierea esenţei umane şi a procesului, care duce la cunoaşterea ei. În ceea ce priveşte cunoaşterea, Socrate, apreciat ca primul logician al civilizaţiei europene, formulează următoarele concluzii: ştiinţa este posibilă şi necesară pentru viaţa omului, pentru că pleacă de la unităţi stabilite, conceptele diviziunii, sintezei, inducţiei şi se sprijină pe principiul contradicţiei, deci pe logică; căutarea adevărului se îndreaptă spre lumea interioară, adevărata ştiinţă fiind ştiinţa omului, fiindcă îi conferă cel mai mare bine, atât pentru el cât şi pentru societate; Înţelepciunea socratică se conturează aşadar, în exerciţiul sistematic al formării eu-lui, a conştiinţei de sine şi o dată cu aceasta a autonomiei interioare, pe care filosoful o identifică cu temelia libertăţii veritabile. Realitatea şi acţiunea logosului nu mai sunt căutate în afara omului, ci, în interioritatea lui, natura recontopindu-se astfel cu fiinţa umană.Socrate încearcă să dezvăluie semnificaţiile pozitive ale reflecţiei: actul săvârşit de om în afarareflecţiei, afirmă el, constituie o negare a unităţii şi realităţii eu-lui,iar incoerenţa interioară este semn şi factor de disoluţie. Omul care vorbeşte fără să creadă în ceea ce spune, sau care acţionează într-un fel diferit de convingerile sale, se situează, prin această duplicitate, în afara liniei morale de conduită. Socrate, concepe filosofia, ca fiind studiul omului asupra lui însuşi, în scopul de a-şi cunoaşte natura intelectuală şi morală.

19. Prin ce se deosebeşte filosofia lui Socrate de filosofia sofistă? Intre filosofia lui socrate si fanfaroandele sofistilor exista totusi o deosebire fundamentala.caci in timp sofistii,patrunsi de un scepticim ucigator relativizau si problematizau orice cunoastere si orice moralitate.socrate traieste din convingerea nestramutata ca trebuie sa existe un adevar absolut ce este independent atit de parerile insilor cit si de parerile maselor de oameni.Fata de relativismul sofistilor,dupa care fiecaruia in fiecare moment ii este adevarat ceea ce i se pare,fata de lipsa de convingere,ce nu se fundamenteaza pe argumente,ci cauta sa determine numai prin vorbe,socrate este patruns de intreaga lui fiinta de adevarul ca exista un adevar,care are valabilitate peste toate parerile asadar o masura dupa care trebuie judecata si examinata orice afirmatie.Socrate crede in valabilitatea adevarului si dreptul critic al acestuia.Aceasta convingere nu poate fi dovedita din pricina ca ea este conditia oricarei argumentari.

20. Existenţa, în viziunea lui Platon, se divizează în: Delimiteaza două planuri ale existenţei (existenţa efemeră a obiectelor şi existenţa reală a

Ideilor – esenţa)Doua lumi : Prima – lumea sensibila(lumea noastra, ceea ce ne inconjoara, o lume imperfecta si temporara); A doua – lumea ideilor inteligibile(o lume perfecta si eterna).

21. Sufletul, în opinia lui Platon, este compus din: Asadar sufletul are trei facultati : 1. Facultatea de a gandi, ratiunea, care se afla in cap ; 2, Facultatea afectelor si a sentimentelor, care isi are locul in piept si 3. Facultatea poftelor ce se afla in pantece.1.constienta sau rationala(constituind baza intelepciunii)2.infocata sau volitiva(e virtutea bunei cuviinte)3.doritoare sau sezorialaAcestor trei elemente corespund următoarele calităţi morale: virtutea intelepciunii, virtutea bunei cuviinte, virtutea dreptatii 22. Gnoseologia, din perspectiva lui Platon, include: amnezii,dialectica si teoria ideilor23. Existenţa, în viziunea lui Aristotel o constituie: materia si forma.24. Ce este forma în opinia lui Aristotel? Cum determină Aristotel forma formelor?Forma are acelaşi înţeles de concept, ce exprimă generalul, esenţa, totalitatea însuşirilor de structură şi funcţionale, ce conferă specificitate obiectului sau clasei din care acesta face parte. Anume forma confera lucrurilor particularitati specifice si poate fi considerate esenta primara. Este factorul activ,creativ care contribuie la transformarea materiei din posibilitate in realitate.25. Ce este materia în viziunea lui Aristotel?Materia este tot un concept, referitor la substratul comun tuturor lucrurilor, la ceea ce există în ele ca posibilitate (potentă) şi care se transformă în realitate (în act) sub acţiunea formei (esenţă). Materia consta din 4 elemente: apa, aer, foc si pamint, iar pentru corpurile celeste mai este si al 5-lea element – eterul. Materi este pasiva si inerta reprezentind doar o posibilitate de a deveni ceva.26. Numiţi şi descrieţi etapele principale ale filosofiei medievale.

Etapele filosofiei medievale (sec. V-XV): 1) Patristica (pregatitoare)sec.IX –X – se caracterizeaza printr-un avint

stimulat de contactele cu bizantinii si arabii, filosofia epocii renasterii carolingiene. Reprezentanti: Tertulian, Clement, Origena, Sf. Augustin

2) Scolastica: a)timpurie sec.XI-XII se caracterizeaza prin efortul de a adapta logica aristotelica si filosofia platoniana si neoplatoniana la invatatura crestina.Reprezentanti: Anselm de Canterbury, Eriugene, Roscelin, Pierre Abelard. b)matura sec. XIII(1200-1340) este numita si epoca marilor sisteme, este perioada largirii si desavirsirii scolasticii in special prin folosirea filosofiei aristotelice dar pusa in slujba dogmelor bisericesti.Reprezentanti: Sf. Toma de Aquino, Albert cel Mare. c)tirzie sec.XIV-XV(1340-inceputul Renasterii) tine sa fixeze gindirea medievala mai mult de trecut, dar pregateste in acelasi timp si Renasterea.Reprezentanti: Duns Scotus, W. Occam.

27. Ce este scolastica? De ce filosofia medievală este numită astfel?Scolastica – filozofia medievală creştină care domina în şcoli şi dependea în întregime de

teologie. Dacă patristica avea scopul de a sistematiza dogmatica creştină din ceea ce se conţinea în cărţile sfinte şi a o întroduce în mase (a duce lupta cu păgînismul), atunci scolastica trebuia să facă aceste dogme accesibile pentru oamenii neinstruiţi şi să ducă lupta cu eterodoxia şi falsificarea religiei creştine. Scopul scolasticii consta nu în cercetarea şi studierea realităţii, ci în a găsi căi raţionale de a demonstra adevărurile declarate de credinţă. Filozofiei i se atribuia rolul de slujancă a religiei. Ea nu trebuia să caute adevărul, el era dat deacum în revelaţia divină, filozofia trebuia să expună şi demonstreze acest adevăr cu ajutorul raţiunii şi limbajul accesibil a ei. Reprezentanţii scolasticii au fost Ioan Scot Eriugena (810-877), Ioan Roscelin, Anselm de Canterburi (1033-1109), P. Abelard (1079-1142), Toma d'Aquino (1225-1274), Ioan Duns Scot (1265-1308), Albertus Magnus (1207-1280), W.Occam (1281-1274) ş.a. Toţi ei argumantau unitatea credinţei şi raţiunii, filozofiei şi teologiei, că natura este creată de Dumnezeu, că el este esenţa supremă, începutul şi scopul tuturor lucrurilor, că Dumnezeu este începutul, centrul şi sfîrşitul cosmosului. Eriugena considera, că adevărul este ascuns în cărţile sfinte sub acoperişul imaginilor care trebuie interpretate de raţiune. În tălmăcirea cărţilor sfinte raţiunea trebuie să se conducă de părerile şi concepţiile autorităţilor bisericeşti. Anselm de Canterburi afirma, că credinţa catolică trebuie să fie denezdruncinat şi să se găsească în afară de orice dubiu, nu de aceea trebuie să înţelegi ca să crezi, dar dimpotrivă, trebuie să crezi ca să înţelegi.

28. Explicaţi de ce filosofia medievală poate/sau nu poate fi considerată antropocentristă. Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Dacă filozofia

medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în

filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

Antropocentrism este o conceptie filosofica idealista potrivut careia omul este centrul si scopul universului.In evul mediu timpuriu s_a petrecut ,realmente, o mare depreciere a valorilor umaniste si a muncii paralel cu exaltatea virtutilor nobile si a corpului cavaleresc.Institutia bisericeasca avea controlul asupra intregii vieti sociale,economice,politice,spirituale exercitindu-si puterea cu mijloace in cadrul carora violenta ocupa unul din primele locuri.Atunci,ca si mai tirziu,in secolele urmatoare cu toate conflictele dintre papalitate si monarhii,biserica a fost legata de clasele suprapuse ale societatii.Deci,filosofia medievalanu poate fi considerata antropocentrista29. Numiţi trăsăturile caracteristice ale filosofiei renascentiste.

Trasaturile caracteristice ale filosofiei renascentriste sunt:-are caracter antiscolasti;-este umanista,orientata spre studiul omului si a naturii;-se caracterizeaza prin apelul la experienta,care ca,cercetarea naturii sa se faca fara de prejudecati;-se caracterizeaza prin proclamarea libertatii de gindire.

Pentru filozofia Renaşterei este caracteristic: Antropocentrism, orientarea spre om. În centrul cercetărilor filozofice se găseşte omul. Dacă

filozofia medievală era teocentristă, mai întîi se vorbea despre Dumnezeu şi peurmă despre om, atunci în filozofia Renaşterei pe primul plan se pune omul iar apoi se discuta despre Dumnezeu. Se preţuieşte omul cu capacităţile lui individuale, activitatea lui de întreprinzător, apare necesitatea în munca intelectuală.

Concepţia despre lume din acea perioadă avea un caracter umanist, omul se înţelegea ca fiinţă liberă, creatorul de sine însăşi şi a lumii înconjurătoare. Umanism – este concepţia coform cărei omul este valoarea supremă şi trebuie de creat condiţii umane pentru dezvoltarea multilaterală şi armonioasă a fiecărei personalităţi. Dacă în epoca medievală omul se asemăna cu Dumnezeu, era creat de el după chipul şi înfăţişarea lui, atunci in filozofia Renaşterei omul este zeificat, maximal se apropie de Dumnezeu după activitatea sa creatoare. Dumnezeu i-a dat omului libertatea voinţei iar mai departe el singur îşi rezolvă soarta sa. Omul este nu numai ofiinţă naturală, ci şi creatorul de sine însăşi şi stăpîn asupra întregii naturi. În sens îngust umanism înseamnă o mişcare ideologică conţinutul cărei este studierea şi popularizarea limbilor, literaturii, artei şi culturii antice.

Cu umanismul este legată şi altă trăsătură specifică a filozofiei Renaşterei – panteismul – concepţie care consideră că Dumnezeu şi natura sunt identice, că Dumnezeu este peste tot locul. Dumnezeul creştin nu se neagă, însă elşi pierde caracterul său supranatural. Dumnezeu este coborît din cer şi dizolvat în natură, el se contopeşte cu natura, iar natura se zeifică. Dumnezeu şi natura coincid. Calităţile care se atribuiau lui Dumnezeu acum se referă la natură (puterea, creaţia ş.a.).

Pentru filozofia Renaşterii este caracteristic secularizarea – eliberarea treptată a vieţii spirituale şi societăţii de sub tutela şi dominaţia religiei şi bisericii, trecerea la o viaţă mai laică.

Filozofia Renaşterei se dezvoltă împreună cu arta, se renaşte cultul frumuseţii. Dacă în filozofia medievală omul avea o natură dublă (el era şi creaţia lui Dumnezeu şi fiinţă păcătoasă) şi tot ce era corporal se nega şi suprima, atunci în gîndirea Renaşterei are loc reabilitarea trupului uman. Trupul nu-i păcătos, viaţa trupească este o valoare în sine. Arta din acea perioadă (Botticelli, Leonardo da Vinci, Rafael) zugrăveau chipul şi corpul uman, proslăveau frumuseţea omului.

30. Care sunt principalele curente gnoseologice din epoca modernă?Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.Empirism (gr.empeiria - experienţă) - doctrină în filosofie cu referire la domeniul cunoaşterii ce afirmă că experienţa senzorială este unica sau principala sursă a cunoaşterii. Toate cunoştinţele se bazează pe experienţă sau se dobîndesc prin intermediul experienţei. Conţinutul cunoştinţelor se reduc direct la experienţă ori este o descriere a acestei experienţe. În dependenţă de faptul ce conţinut se întroduce în noţiunea de experienţă se distinge empirism materialist şi idealist. Empirismul materialist reprezentant de F.Bacon, Th.Hobbes, I.Locke, materialismul francez din sec.18 consideră că sursa experienţei senzoriale este lumea exterioară, care există obiectiv. Empirismul idealist în persoana lui G.Berkeley, D.Hume, reduce experienţa la totalitatea senzaţiilor sau reprezentărilor negînd faptul că la baza experienţei se află lumea obiectivă. Empirismul este aproape de sensualism şi opus raţionalismului. Contradicţia dintre empirism şi raţionalism rezidă în faptul că empirismul deduce caracaterul general şi necesar al cunoştinţelor nu din minte, ci din experienţă. Empirismul subevalua rolul abstracţiilor ştiinţifice, negînd independenţa relativă a gîndirii.

Raţionalism (reprezentanţii R.Descartes, G.W.Leibnitz, B. Spinoza, I.Kant, L.G.Fichte, F.W.Schelling, G.W.Fr.Hegel) - curent filosofic cu referinţă la problema cunoaşterii care recunoaşte conştiinţa drept bază a cunoaşterii şi comportării umane, adevărul, deci, se află numai prin raţiune. Izvorul cunoştinţelor şi criteriul verdicităţiilor se găseşte în raţiune, dar nu în lumea exterioară cum cosidera empirismul. Este contrar empirismului şi sensualismului. Raţionaliştii supraapreciază excesiv rolul conştiinţei în cunoaştere, delimitînd-o de experienţa senzorială. Totodată cunoaşterea senzorială (empirică) ori se neagă, ori se priveşte ca imperfectă. Numai raţiunea poate da cunoştinţe veridice. Momentul iniţial al cunoaşterii este, după R.Descartes, intuiţia şi gîndirea. Toate ideile el le considera apărute din senzaţii şi înnăscute (ideea despre Dumnezeu, axiomele matematice ş.a.). numai ultimile el le socotea adevărate. Unica metodă veridică de cunoaştere este îndoiala – “Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist” (Dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum). Raţionalismul se manifestă în diverse domenii ale cunoaşterii. Astfel în psihologie pune pe primul loc funcţiile psihice intelectuale, în etică - motivele şi principiile raţionale ale activităţii morale, în estetică - caracterul raţional (intelectual) al creaţiei, în teologie - orientarea spre acceptarea acelor dogme pe care mintea le consideră armonioase cu logica şi cu argumentele raţiunii. Raţionalismul este în opoziţie cu iraţionalismul (vezi). }n filosofia sec.19 şi 20 credinţa în forţa nemărginită a raţiunii a decăzut ( pozitivismul, neopozitivismul etc.). Se dezvoltă o critică a raţionalismului clasic de pe poziţiile curentelor iraţionaliste (freudism, intuitivism, pragmatism, existenţialism)Sensualismul – doctrina filosofica ce reduce toate continuturile si toate actele de cunoastere la senzatie sau mai précis la modificarile simtirii (Hobbes si Gasendi insista asupra originii sensibile a tuturor datelor cunoasterii umane, punind in relief activitatea de organizare a subiectului)31. În aspect ontologic în filosofia modernă deosebim următoarele curente:

Principalele curente gnosiologice??? din epoca moderna sunt: scepticizmul-conceptia ce refuza sa accepte idei considerate in general adevarate.Dogmatizmul-orientarea care considera ca exista idei absolute in cunoastere si ca deasemenea exista o metoda sigura de cunoastere;Relativismul-conceptie idealist-subiectiva care exagereaza relativitatea cunoasterii umane ,negind caracterul obiectiv al adevarului ,vazut doar ca o convenctie,o fictiune;Irationalismul-conceptie care neaga sau supraapreciaza posibilitatea cunoasterii lumii pe care rationala postulind primatul revelatiei,intuitiei,trairii asupra cunoasterii rationale;Gnosiologia existentiala,Constructivismul dialectic.32. Numiţi şi caracterizaţi „idolii” în filosofia lui F. Bacon: a) idolii tribului , a căror origine s-ar afla în natura umană, şi care ar crea predispoziţia intelectului de a vedea în lucruri maimulte însuşiri decât cele reale, de a născoci corespondenţe şi relaţii inexistente, de a face generalizări pripite, de a căuta dovezi fictive pentru idei preconcepute şi de a se lăsa influenţat de voinţă, afectivitate şi iluzii;b) idolii peşterii, în categoria cărora ar intra caracterul şi temperamentul individual, adică structura sufletească şi corporală,cum scrie Bacon, a fiecărui om în parte, aşa cum le-a moştenit prin naştere sau şi le-a format prin educaţie, prin deprinderi, prininfluenţa mediului înconjurător, prin lecturi etc. Ponderea acestor factori personali în deformarea opiniilor este tot atât de constantă şi periculoasă ca cea a factorilor impersonali (idolii tribului);c) idolii pieţei sunt – cuvintele – care circulă din om în om precum mărfurile la piaţă, fiind lipsite de conţinut, false, saudesemnând confuz lucrurile. "Confecţionate" de mulţimea ignorantă, ele nu pot conduce la o cunoaştere adevărată;d) idolii teatrului sunt disputele diferitelor şcoli, sistemele de idei născocite, şi prezentate pe scena lumii ca la teatru, pentru aprovoca aplauze şi a aduce laude. Datorită tradiţiei care le-a înrădăcinat, credulităţii care le-a impus fără control şi neglijenţei acelor care ar fi trebuit să le stârpească, unele din ele au devenit atotputernice, deşi în realitate sunt false şi inaplicabile în practică.33. Caracterizaţi succint principiul de bază al filosofiei lui Descartes „Cogito, ergo sum”. În ce constă

esenţa acestuia?Aplicată în filosofie, prima regulă a metodei, întemeiază îndoiala, împinsă deliberat până unde nu mai

poate în nici un chipavansa. "În căutarea adevărului, spune Descartes, m-am gândit să resping ca absolut fals, orice lucru, despre care aş fi putut imagina cea mai mică îndoială ... dar mi-am dat îndată seama că în timp ce voiam să gândesc astfel, şi anume că totul era fals, trebuia în mod necesar ca eu, care gândeam, să fiu ceva; şi remarcând că acest adevăr: gândesc deci exist (cogito ergo sum), era atât de ferm şi sigur, încât toate propunerile cele mai extravagante ale scepticilor nu erau capabile să-l zdruncine, am socotit, că puteam să-l accept, fără ezitare, ca primul principiu al filosofiei pe care o căutam".

Îndoiala totală, folosită ca tactică, conduce la un adevăr etern, care nu oferă cunoştinţe despre lucruri existente, ci reprezintă singurul "teren solid", pe care se putea ridica edificiulunui sistem unitar de gândire filosofică, sau altfel spus, prima idee clară şi distinctă, primul adevăr indiscutabil, punctul arhimedic al problemelor care-l frământau pe filosof: existenţa eu-lui gânditor.

"Dubito ergo cogito, cogito ergo sum", arată că ne putem îndoi de orice, numai de faptul însuşi al îndoielii nu, iar îndoiala,chiar metodică, fiind un act al gândirii, întemeiază existenţa acesteia. Din îndoială se naşte conştiinţa cugetării, iar din cugetare, certitudinea existenţei eu-lui cugetător.

34. Cui îi aparţine expresia: „Tabula rasa”? În ce constă esenţa ei? Tabula rasa - A nimici totul, a trece cu buretele peste tot ce s-a petrecut.Tabula rasa (din latină - Tablă ştearsă) este caracterizarea intelectului uman la naştere, după empirişti. Originea ajunge la Aristotel care reia o imagine a lui Platon (din Theaetetus) şi caracterizează psihicul înaintea unui act de cunoaştere. Expresia este folosită şi de Albertus Magnus şi Toma d'Aquino. Consacrarea expresiei se produce mai tîrziu prin dialogul dintre Locke şi Leibniz în legătură cu ideile înnăscute; se dezvoltă teoria conform căreia, la naştere, mintea este o tabula rasa, în aşteptarea ideilor ce provin din experienţă (în Nouveaux essais). Expresia, provenită din traducerea latină a lucrării De Anima a lui Aristotel, nu se găseşte la Locke, însă teoria poate fi identificată aici. Preluînd de la scolastici ideea asociată că „nu există nimic în intelect care nu a fost mai întîi în simţuri”, Gassendi şi Locke au făcut din aceasta o piesă importantă a empirismului lor. Expresia Tabula rasa este folosită şi în psihanaliza lui Sigmund Freud. În viaţa cotidiană, expresia are sensul de stare de ignoranţă crasă, de incultură sau într-o locuţiune verbală: a şterge cu buretele trecutul35. Ce este substanţa în filosofia lui Spinoza?

Substanţa, noţiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esenţă metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care inteligenţa umană nu poate cuprinde decît două: lumea obiectelor materiale şi manifestările gîndirii

El susţine că nu există decât o singură substanţă şi aceea este Dumnezeu. Această identificare a lui Dumnezeu cu universul fizic I-a şocat profund pe contemporani. Totuşi, dacă substanţa este, prin definiţie, ceea ce e independent de orice alt lucru, atunci a proclama universul creat drept o substanţă distinctă de creatorul lui înseamnă să generezi o contradicţie. De aceea, subliniază Spinoza, creatorul şi întreaga sa creaţie trebuie să fie o singură substanţă. Dumnezeu şi Natura sunt una; Dumnezeu este imanent şi nu transcendent şi Dumnezeu ori Natura, ca întreg, se autocreează, ca atare, se bucură de totală libertate. 36. Statul în viziunea lui Hobbes este rezultatul... (continuaţi gândul).ca fiind ideea apărării fericirii omului. Prin intermediul statului se exprimă in cel mai inalt grad necesitatea păcii sociale, prin stat se aduce liniştea fiinţei umane.Statul este un simplu instrument pe care oamenii si l-au creat asociindu-se, pentru mai buna satisfacere a intereselor individuale ale fiecaruia dintre membrii comunitatii civile, acesta fiind de altfel si singurul motiv pentru care ei consimt sa incheie "contractul social".

37. În ce constă învăţătura lui Leibniz despre „monade”?1. Leibniz pune la baza existenţei "monadele", elemente spirituale indivizibile, independente

unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. În consecinţă, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asigurată de "armonia prestabilită", creată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile"

2. In conceptia lui Leibniz, monadele sunt unitati simple, fara parti, materiale sau spirituale, care intra in tot ceea ce este compus, adica in alcatuirea lumii.Monadele au inscrise in sine din eternitate ceea ce li se va intampla, sunt programate ca niste veritabile automate sa execute anumite instructiuni.

In functie de gradul si felul perceptiei fiecareia, Leibniz a ierarhizat monadele intr-un sistem monadologic al naturii care cuprinde trei mari grupe:a) monadele pure;b) monadele sufletului;c) monadele spirituale.38. Numiţi principalii reprezentanţi ai Iluminismului. Unde apare filosofia Iluminismului şi prin ce se

caracterizează ea?Iluminismul are urmatorii reprezentanti:Voltaire,Rousseau,Montesquieu in Franta;Hender,Kant,Goethe in Germania; John Locke,Hume in Anglia;Carlo Coldoni in Italia; Lomonosov in Rusia. Filosofia iluminismului Apare în ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale Americii de Sud şi având drept scop crearea unei societăţi „raţionale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase39. Numiţi reprezentanţii filosofiei clasice germane.1. I.Kant2. I.Fichte3. F.Schelling4. Hegel 5. L.Feuerbach40. „Apriorismul” lui Kant constă în:

...faptul ca subiectul cunoasterii dispune de anume forme de cunoastere,care s-au stabilit inca pina la el.Insa apriorismul acesta nu este identic cu notiunea de idei innascute:apriori-nu-s ideile innascute,ci formele insusite de om in procesul deprinderii sale cu formele culturii,care s-au stabilit pina la el.

Considera spatiul si timpul ca forme subiective ale sensibilitatii si perceptiunii externe, si anume spatiul ca forma pe care o imbraca senzatiile tactile, musculare si vizuale, iar timpul ca forma subiectiva a tuturor senzatiilor, durata fiind o forma chiar a tuturor modificarilor din constiinta.41. Explicaţi noţiunile de „fenomen” şi „lucru în sine” la Kant.Fenomen – creatie subiectiva si obiect al cunoasterii;Lucru in sine – lumea exterioara necunoscuta(onticul).Aceste lucruri nu depind de constiinta omului,actioneaza asupra organelor de simt si trezesc senzatiiPrin lucru în sine el înţelege lucrurile cum ele exizstă de la sine(sau în sine) spre deosebire cum el se prezintă pentru noi în cunoaşterea noastră.Prin fenomen el înţelege aceea ce este dat în senzaţiile omului, ce poate fi cunoscut şi atunci când Kant admite că reprezentărilor le corespunde ceva în afara noastră, anumite lucruri în sine. El este materialist, dar când afirmă că acest lucru în sine incognoscibil transcendent de cealaltă parte a cunoaşterii el se pronunţă ca agnostic. 42. Ce este „imperativul categoric” în opinia lui Kant?

Kant formulează principiul "imperativului categoric", considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală".

Kant considera ca imperativul categoric orienteaza omul sa procedeze astfel incit faptele sale sa poata servi drept baza si principiul calauzitor pentru legislatia universala. Imperativul caregoric cuprinde o cerinta ce obliga pe oricine sa actioneze cu neoesitate intr-un anumit fel.Conform adevaratei moralitati trebuie sa vrei sa faci un lucru,fiindca asa iti cere constiinta si atita tot.Prin notiunea”imperativul categoric” kant a sesizat specificul formal al imperativului moral,forma sub care se exprima datoria,dar,pe de alta parte,el a opus in mod rigid datoria intereselor si a existentei “empirice”a omului.

43. Idealismul lui Hegel este un idealism absolut. Cum înţelegeţi această afirmaţie?Pentru Hegel filosofia este obligata sa legitimeze existenta absolutului in fata constiintei,sau sa

fundamenteze deschiderea constiintei catre cuprinderea lui.Scopul filosofiei este acela de a prinde ideea in adevarata ei forma de generalitate, adica, de a intelege procesul istoric al cunoasterii umane

HEGEL GEORG WILHELM FRIEDRICH (1770-1831) - filosof idealist obiectiv şi dialectician, cel mai mare reprezentant al filosofiei clasice germane. La începutul activităţii sale filosofice Hegel a fost adeptul lui Kant şi Fichte ca mai apoi, sub influenţa lui Schelling, să treacă de la idealismul transcendental, subiectiv la cel absolut, obiectiv.

Hegel a creat sistemul idealismului obiectiv original la temelia căruia a pus teza despre identitatea dintre existenţă şi gîndire, despre lume ca o manifestare a ideii absolute. Iar aceasta înseamnă, că existenţa este gîndire, că tot ce-i real este raţional şi tot ce-i raţional este real. Conform concepţiei lui Hegel baza lumii o constituie ideea absolută, spiritul universal care după natura sa e contradictoriu şi de aceea se află într-o permanentă automişcare, autodezvoltare. Ideea absolută, potrivit lui Hegel , nu-i altceva decît raţiunea, gîndirea, substanţa ce formează esenţa şi baza primordială a tuturor lucrurilor, ea există veşnic şi conţine în sine în formă potenţială toate determinările fenomenelor naturale, sociale şi spirituale.

44. Ce este dialectica hegeliană?Momentul progresiv în filosofia lui Hegel este metoda dialectică, interpretată de el ca teorie universală a dezvoltării şi conexiunii universale. Hegel a formulat legile cele mai generale ale dezvoltării, principiile fundamentale şi categoriile dialecticii. Dar dialectica lui Hegel purta un caracter idealist, deoarece la temelia dezvoltării şi conexiunii universale, potrivit lui Hegel , se află ideea absolută.Unul dintre fundamentele lui Hegel in filosofie este dialectica. Ea proclama dezvoltarea generala si la baza ei se afla ideea ca sursa oricarei dezvoltari este autodezvoltarea notiunii,adica ca dezvoltarea are natura spirituala.Dialectica notiunilor determina dialecteca lucrurilor. La baza dezvoltarii in opinia lui Hegel se afla niste legi:1.Legea interdependentei dintre transformarile cantitative si calitative si invers;2.Legea negarii negatiei-care presupune ca teza devine antiteza si pe urma are loc propriu-zic sinteza. Invatatura lui Hegel constituie un sistem filosofic,el fiind idealist,acceptind dialectica ca metoda ,dar recunoscind natura ca o lume incremenita si moarta.45. Numiti principalele curente ale filosofiei contemporane. Pragmatismul, pozitivismul , fenomenologia , filozofia antica , existentialismul, hermeneutica, filozofia politica , teoria critica, structuralismul si post-structuralismul , deconstructivismul.46. Ce este irationalismul? Numiti principalii reprezentanti.Irationalismul este un curent in filozofie care neaga posibilitatea de a cunoaste realitatea pe cale rationala, postulind primatul intuitiei , instinctului, credintei.Principalii reprezentanti sunt :A.Schopenhauer, S.Kierkegaard, F.Nietzsche.47. In ce consta esenta Vointei Mondiale in opinia lui A. Shopenhauer. Sub influenta lui Platon si a lui Immanuel Kant, Schopenhauer se situeaza in problema teoriei cunoasterii pe pozitia idealismului. Dar in cadrul acestei conceptii, Schopenhauer isi sustine propriile sale vederi si combate filozofia lui Hegel. Bazat pe achizitiile stiintelor naturale, dezvolta un punct de vedere original asupra fiziologiei perceptiei. Dupa Schopenhauer, lumea exterioara exista numai in masura in care este perceputa si prezenta in constiinta omului, deci ca reprezentare. El nu este totusi intru totul de acord cu Kant, care considera ca "lucrul in sine" ar fi mai presus de orice experienta senzoriala si in consecinta nu ar putea fi cunoscut. Schopenhauer sustine ca Vointa sta la baza reprezentarii lumii, avand o puternica forta lipsita de ratiune si de scop. Spre deosebire de Hegel, considera ca lumea si istoria sunt lipsite de sens si de o tinta finala. Vointa sta nu numai la baza actiunilor omului, ci determina intreaga realitate, organica sau anorganica. Vointa se manifesta in lumea animala ca forta vitala si ca impuls spre procreare. Aceasta teorie asupra "primatului vointei" reprezinta ideea centrala a filozofiei lui Schopenhauer si a avut, incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea pana in actualitate, o influenta crescanda asupra gandirii filozofice.48. Ce este “vointa spre putere” in opinia lui Neitzesche? Conceptul de "vointa de putere" joaca un rol central in gandirea lui Nietzsche, in masura in care acesta este pentru el - in sens metafizic - un instrument pentru intelegerea lumii: "esenta cea mai intima a existentei este vointa de putere". Proiectul lui de reevaluare a conceptelor traditionale ale metafizicii va antrena abolirea valorilor idealiste, in special ale crestinismului. Vointa de putere este analizata ca relatie interna a unui conflict, ca structura intima a devenirii, ca pathos fundamental, si nu numai ca dezvoltare a unei forme. Aceasta conceptie permite depasirea omului, nu eliminarea lui, ci abandonarea vechilor idoli si a sperantei intr-o lume de dincolo, acceptarea vietii in ceea ce comporta ea ca aspiratie spre putere. Astfel, contrar falselor interpretari ale filozofiei sale, supraomul nietzschenian nu este un om atotputernic fizic si intelectual, ci reprezinta o tendinta in evolutie, asteptata si dorita de om: "Am venit sa va vestesc Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depasit". Omul este asadar o punte intre maimuta antropoida si supraom, un element tranzitoriu in evolutie.

49. Cum este conceput omul in filosofia existentiala? Mutatia initiata de aceasta orientare filosofica consta in saltul de la filosofia naturii la cea a omului, de la filosofia conceptului la cea a subiectivitatii, de la sistemele speculative la o filosofare care isi asuma tragicul existential. "Originalitatea existentialismului - afirma Nicolas Herpin - este de a fi aratat ca raspunsurile la

intrebarile: ce este omul?, ce este lumea?, ce este Dumnezeu? sau in formularea lor kantiana: ce trebuie sa fac?, ce pot sa stiu?, ce-mi este permis sa sper? depind intotdeauna de ideea pe care o avem despre existenta umana". a16i Omul, considera acesti filosofi, ocupa un loc privilegiat in univers. Existenta naturala ("existenta-in-sine" in limbajul sartrian) este inerta, imuabila, lipsita de contradictii si devenire. Omul nu are modul de a fi al lucrurilor, ci el este ceea ce se face; existenta-pentru-sine (proprie umanului) se defineste ca "fiind ceea ce ea nu este si ca nefiind ceea ce este". a17i Umanitatea se caracterizeaza prin proiect, puterea deprinderii de real, schitarea unei ordini viitoare, refuzul unei situatii date. Este astfel depasita imaginea traditionala a unei esente umane imuabile, absolute, data odata pentru totdeauna. Filosofia existentialista situeaza omul sub semnul posibilului, al creatiei de sine, concepand libertatea ca dimensiunea definitorie prin care omul, operand alegeri succesive, isi modeleaza propria esenta. Ni se pare ca nu intamplator o astfel de reflectie iradiaza din si se concentreaza spre existenta umana traita, isi acomodeaza obiectivul pentru a distinge in masa amorfa a omenirii individul concret si - dupa cum afirma Sartre - refuza idealismul oficial in numele "tragicului vietii". Realitatea umana - afirma Heidegger - are "posibilitatea de a fi ea insasi sau de a nu fi ea insasi". a18i Aceasta inseamna ca esenta omului consta in istoricitate, devenire, creatie, proiect, dar viata concreta poate sa afirme aceste trasaturi ale speciei, dupa cum poate si sa nu le afirme. Putem trai autentic, dar si inautentic.

50. Caracterizati succint pozitivismul si formele principale ale acestuia. Pozitivismul este un curent filozofic a carui teza principala este ca singura cunoastere autentica este cea stiintifica, iar aceasta nu poate veni decit de la afirmarea pozitiva a teoriilor prin aplicarea stricta a metodei stiintifice. Conceptul a fost conceput de Auguste Comte. Stiinta pleaca de la faptele observabile si definite in raport cu un observator deoarece orice fenomen se releva intotdeauna ca o relatie determinata intre un obiect si un subiect. Pozitivismul traseaza calea cunoasterii intre doua extreme:obiectivismul absolut (ce exagereaza independenta ordinii naturale) sisubiectivismul absolut (ce respinge orice forma de viata colectiva). Daca ordinea universala ar fi intru- totul obiectiva sau pur subiectiva - spune Comte - ar fi fost de mult timp sesizata de observatiile noastre sau emanata de conceptiile noastre. Cercetarea istorica pozitivista este orientata si se regleaza in functie de ceea ce este „dat” respectiv faptul istoric „pur”. Cunoasterea istorica este posibila in masura in care este reflectare fidela, purificata de orice factor subiectiv, a faptelor trecute. Istoria nu este „ suma faptelor” sau „evenimentelor” unui timp care sunt ca atare de descris sau explicat conform legilor de desfasurare; ea este mai curand cunostinta despre eveniment si cele petrecute stiute astfel. Orientarea pozitivista se intemeiaza pe urmatoarele premize: 1. Se presupune mai intai ca nu exista nici un fel de interdependenta intre subiectul cunoscator (istoricul)si obiectul cunoasterii. 2.Se presupune apoi o relatie cognitiva conform modelului mecanicist potrivit caruia obiectul cunoasterii actioneaza asupra aparatului perceptiv al subiectului, care este considerat ca un element pasiv, contemplativ-receptiv. Produsul acestui proces - cunoastere, cunostinta - trebuie sa fie reflectarea obiectului cunoscut. 3. Se presupune, in final, ca istoricul, ca subiect cunoscatoreste capabil de impartialitate nu numai in sens curent, adica capabil sa depaseasca emotii, fobii, sau predilectii atunci cand are de prezentat evenimente istorice, ci sa dea la o partesui sa depaseasca orice conditionare sociala din perceperea sa asupra acestor evenimente.