TERAPII SCURTE FOCALIZATE PE PROBLEMĂ PENTRU REINSERŢIA DEŢINUŢILOR AGRESIVI

Omul este, figurat vorbind, ca o oglindă care reflectă întocmai ambianţa în

care vieţuieşte şi realitatea pe care o percepe. Aceasta e o însuşire ce ţine de

fenomenul de adaptabilitate, propriu tuturor fiinţelor vii - o modalitate de a

supravieţui în lupta pentru existenţă, de a te supune legilor naturale, care cere

individului să fie în concordanţă şi în echilibru cu mediul ambiant. Mediul nostru de

viaţă este unul stressant, imprevizibil şi intolerant, un mediu care te obligă să ai un

comportament ofensiv pentru a reuşi.

În condiţiile când suntem copleşiţi cu ştiri despre cataclisme, războaie,

conflicte interetnice, accidente, poluare, crime, suntem puşi în gardă la nivelul

subconştientului, trăim o stare de permanent disconfort psihologic, fiind nevoiţi să ne

manifestăm ca atare, adică agresiv, pentru a le demonstra celor din jur că putem ţine

piept unui eventual atac din exterior. E un model de comportament specific

animalelor, dar, având origine comună, volens-nolens, ne conformăm şi noi acestor

particularităţi.  Este vorba despre un fel de amestecare socială, ce înlesneşte

contopirea cu mulţimea şi te cataloghează drept „unul dintre ei”. Cu alte cuvinte, într-

o lume violentă comportamentul agresiv este o adaptare, o consecinţă a influenţei

mediului de viaţă.

Psihologii susţin că manifestarea agresivităţii la oameni este şi un indiciu al

prezenţei complexului de inferioritate, o mascare a acestuia. Paradoxal dar, de multe

ori, dorinţa de a arăta superioritatea faţă de alţii e cauzată de faptul că persoana în

cauză se subapreciază. Înjosindu-i sau agresându-i pe alţii, aceşti oameni încearcă să-i

coboare pe cei din jur la propriul nivel, se străduie să se prezinte mai duri decât sunt

în realitate. Această situaţie poate fi reprezentată printr-o formulă matematică: lucrul

dorit – realitatea şi energia agresivităţii. Altfel spus, cu cât distanţa între „vis” şi

realitate este mai mare, cu atât e mai pronunţată nemulţumirea de sine şi, respectiv,

mai mare agresivitatea.

În plus, adesea manifestarea agresivă la oameni derivă din reacţia lor acută la

cele mai diverse frustrări cu care se ciocnesc, cu toate că motive de frustrare în

1

societatea noastră sunt destule: începând cu o banală ceartă în tramvai sau la piaţă şi

terminând cu lipsa mijloacelor pentru o existenţă cât de cât decentă. Toate defectele

pe care le are un individ sunt sublimate şi transformate în energie negativă, la fel şi

toate lipsurile de ordin material, afectiv etc. În linii generale, frustrarea stă la baza

delincvenţelor - oamenii se răzbună pe o societate care nu le-a asigurat un trai normal,

pe semenii lor care trăiesc mai bine, pe cei care i-au jignit sau le-au cauzat vreun rău.

Indivizii care nu s-au realizat în viaţă, care sunt nemulţumiţi de ceea ce posedă, dau

dovadă frecvent de agresivitate. Psihologul T. Butoi-Severin notează în cartea sa

„Psihanaliza crimei”: „Semnificativă în cadrul multor tulburări psihice însoţite de

agresivitate este frustrarea relaţiei materne. Astfel, tulburările cu caracter psihopatic

ale unor delincvenţi minori, marcate prin lipsa de afectivitate, au în antecedente

experienţa unor abandonuri din partea mamei sau a unor despărţiri de durată”.

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe

individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură

cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se caracterizează prin agresivitate,

emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte

scăzut etc.

Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se

manifestă şi prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc, iar

agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc.

(cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe

ori este asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii

emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul

infracţional agresiv.

În acest context psihologul din penitenciar, dat fiind timpul scurt, desfaşoară

terapii de scurtă durată focalizate pe problemă. Pentru realizarea acestui deziderat

şedinţele vor fi axate pe reducerea conflictelor inter- şi intra-personale precum şi

managementul agresivităţii.

Pentru ca o terapie de scurtă durată să fie eficientă, psihoterapeutul trebuie să

considere fiecare şedinţă ca fiind ultima, astfel ca clientul să plece din cabinet angajat

pe o direcţie clară de rezolvare a problemei.

Psihologii elaborează modelul de psihoterapie pornind de la anumite întrebări:

care este cauza care a generat problema, ce factori contribuie la menţinerea problemei,

2

care sunt soluţiile posibile, ce anume trebuie să construiască terapeutul împreună cu

clientul. Terapeutul îşi va folosi toate abilităţile pentru a-l determina pe client să îşi

definească precis scopurile.

Terapeutul începe prin a realiza un interviu clinic în detaliu şi o psihodiagnoză

pentru a stabili exact ce formă de strategie terapeutică se potriveşte cel mai bine

clientului.

Principiile care stau la baza psihoterapiei scurte centrate:

1. Punerea accentului pe aspectele pozitive, pe ideea că soluţia e posibilă, pe viitor,

facilitează schimbarea în direcţia dorită. Discuţia trebuie orientată mai curând pe

soluţie decât pe problema pacientului.

2. Atât terapeutul cât şi pacientul trebuie să caute situaţiile care reprezintă excepţii de

la problema care constituie comportamentul simptomatic. Aceste excepţii trebuie

speculate în cadrul demersului de construire a soluţiei.

3. Schimbările în viaţa psihică a pacientului se produc permanent, iar schimbările

minore conduc în cele din urmă la schimbări majore.

4. Dacă terapeutul este capabil să înţeleagă corect modul de a gândi şi acţiona al

pacientului, acesta va coopera cu siguranţă.

5. Pacienţii sunt de fapt cei interesaţi să-şi rezolve propriile lor probleme.

6. Semnificaţiile şi experienţele reprezintă constructe interacţionale; între acţiuni şi

descrierile lor se produce o interrelaţie de tip circular, cele două elemente potenţându-

se reciproc.

7. Pacientul este cel mai mare expert în rezolvarea propriilor probleme.

8. Orice schimbare în modul în care pacientul percepe soluţia la problema sa şi tot

ceea ce întreprinde el afectează pe toţi ceilalţi care sunt implicaţi în problema şi cu

care el interacţionează.

Relatia psihoterapeutică este caldă, empatica şi bazată pe ascultare reflexivă,

astfel încât clientul să se simtă înţeles. Se utilizează şi tehnicile specifice „programării

neurolingvistice” pentru intrarea în rezonanţă cu pacientul (astfel, dacă pacientul se

exprimă în termenii modalităţii vizuale, terapeutul trebuie să-i raspundă în acelaşi fel).

3

BIBLIOGRAFIE

BUTOI, Tudorel-Severin, Criminali in serie: psihologia crimei, Bucureşti, Editura

Phobos, 2003.

HOLDEVICI, Irina, Elemente de psihoterapie, Bucureşti, Editura BIC ALL, 1998

4