12

universalitate sau cotă-parte dintr-o universalitate, alcătuită din activ şi pasiv. Ele se deosebesc

exclusiv din punct de vedere cantitativ sau valoric. Prin transmisiune universală se dobândeşte

totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întreg patrimoniu, iar transmisiunea cu titlu

universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică din aceste valori.

3.4. Teoriile despre patrimoniu. Explicarea noţiunii de patrimoniu şi a caracterelor care îl definesc şi particularizează ca

entitate juridică distinctă a constituit o preocupare a literaturii de specialitate. Evoluţia concepţiilor

despre patrimoniu a fost strâns legată de fazele şi etapele de dezvoltare a societăţii omeneşti moderne

şi contemporane. Două teorii sau concepţii au fost reţinute de doctrina juridică: teoria personalistă a

patrimoniului sau patrimoniul-personalitate şi teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune. Acestora

li se adaugă o a treia teorie, cunoscută sub denumirea de teoria mixtă sau eclectică.

a) Teoria personalistă sau a patrimoniului – personalitate. Teoria a fost elaborată în spaţiul

doctrinei juridice din Franţa, fiind acceptată, fără rezerve, până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Potrivit acestei teorii, patrimoniul ar constitui unul dintre atributele personalităţii umane. S-a

afirmat că patrimoniul este emanaţia personalităţii umane şi expresia puterii juridice cu care este

investită orice persoană. Aşadar, patrimoniul este strâns legat de persoana fizică.

Datorită legăturii dintre patrimoniul şi persoană fizică, patrimoniul ar avea, potrivit acestei

concepţii, următoarele caractere sau trăsături specifice:

- numai persoanele pot avea un patrimoniu;

- patrimoniul nu poate fi separat de persoana căreia îi aparţine, fiind inalienabil;

- o persoană poate avea numai un singur patrimoniu, care este unitar şi indivizibil.

Această construcţie juridică a corespuns pe deplin realităţilor şi intereselor economice

existente înainte de sfârşitul secolului al XIX-lea, când întreprinderile aveau forma întreprinderilor

individuale şi a societăţilor de persoane. Caracterul indivizibil al patrimoniului a constituit explicaţia

şi fundamentul posibilităţii angajării răspunderii nelimitate a întreprinzătorilor, cu întreaga lor avere,

faţă de creditorii întreprinderii, fără a fi limitată la capitalul acelei întreprinderi sau, după caz, la

părţile sociale ale societarilor. Numai în aceste condiţii, deţinătorii de capital financiar erau dispuşi să

acorde credite diferiţilor întreprinzătorilor.

Teoria personalistă a explicat modul de funcţionare a întreprinderii comerciale sub forma

comerciantului persoană fizică, precum şi răspunderea asociaţilor în societăţile în nume colectiv şi a

asociaţilor comanditaţi în societăţile în comandită.

13

Revoluţia industrială accentuată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea a generat procesul

obiectiv de concentrare a capitalurilor. Urmare a acestui fapt devin tot mai numeroase întreprinderile

de capital sub forma societăţilor anonime, pe acţiuni. Specificul societăţilor anonime constă în aceea

că, la înfiinţarea şi funcţionarea lor, identitatea şi calităţile asociaţilor nu au nici o importanţă.

Adeseori, ei nici nu se cunosc.

Capitalul societăţilor este constituit din acţiuni liber cesibile sau transmisibile. Răspunderea

acţiunilor este limitată doar la valoarea acţiunilor pe care le deţin din capitalul societăţii.

În aceste condiţii, regula indivizibilităţii patrimoniului şi caracterul său unitar nu mai

corespundeau realităţii şi nevoilor social-economice. Admiterea divizibilităţii patrimoniului

determinată de limitarea răspunderii acţionarilor, la început propusă, a sfârşit prin a fi proclamată şi

susţinută de doctrina juridică. Regula diviziunii patrimoniului a permis astfel crearea condiţiilor

pentru toate persoanele de a participa, în calitate de acţionari, cu părţi cu valori din patrimoniul lor, la

două sau mai multe societăţi comerciale, ştiind că răspunderea, faţă de creditorii fiecărei societăţi,

este limitată doar la întinderea aportului la capitalul social.

În concluzie, pe plan practic, teoria patrimoniului-personalitate a ajuns la rezultate dăunătoare.

Este motivul pentru care în dreptul francez au fost elaborate procedee de ocolire a principiului

indivizibilităţii patrimoniului, printre care cel mai important este procedeul ficţiunii. Conform acestui

procedeu „întrucât patrimoniul unei persoane cu poate fi divizat, se vor crea atâtea persoane câte

mase de bunuri distincte se doreşte a se avea. Aceste persoane nu se vor naşte şi nu vor trăi decât în

scopul de a susţine un patrimoniu. Dacă un comerciant vrea să desfăşoare două activităţi comerciale

şi să afecteze fiecăreia numai o parte din averea sa, va crea două persoane juridice.” În acest fel, va

realiza ceea ce a dorit: „ alături de patrimoniul său civil, el va avea, în fapt unul sau mai multe

patrimonii comerciale”.

b) Teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune. Datorită inconvenientelor sale practice, în

unele ţări europene ale căror coduri civile au fost adoptate în ultimii ani ai secolului al XIX-lea sau în

secolul nostru, teoria patrimoniului-personalitate a fost abandonată, fiind înlocuită cu teoria

patrimoniului-scop, în care se susţine existenţa patrimoniului ca universalitate de drepturi şi obligaţii,

independent că aparţine sau nu unei persoane.

Teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune a fost elaborată în dreptul german, fiind preluată

şi de doctrina juridică din alte ţări şi chiar în cea franceză. Potrivit acestei teorii, ideea că numai

persoanele pot avea un patrimoniu, nu este riguros exactă, deoarece patrimoniul există ori de câte ori

14

anumite bunuri sunt afectate unui scop, fără ca pentru existenţa lui să fie nevoie de crearea unei

persoane juridice. Noţiunea de persoană sau de personalitate juridică şi noţiunea de patrimoniu

trebuie separate. Personalitatea juridică nu se confundă cu patrimoniul, care trebuie să rămână ceea ce

este: o universalitate de drepturi şi obligaţii afectate unui scop comun. Aşa se explică faptul că una şi

aceeaşi persoană poate avea două sau mai multe patrimonii, un patrimoniu general şi unul sau mai

multe patrimonii speciale. Existenţa fiecărui patrimoniu este dependentă de scopul, de afectaţiunea pe

care persoana respectivă a dat-o unei anumite mase din bunurile sale. În conţinutul său vor intra şi

datoriile născute în legătură cu bunurile în cauză şi cu realizarea scopului căruia ele au fost şi sunt

afectate.

În concluzie, unitatea drepturilor şi obligaţiilor nu depinde de apartenenţa lor la o anumită

persoană, ci de ideea de scop sau afectaţiune. Orice universalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale

reunite între ele printr-o legătură intelectuală, afectate fiind un scop comun, poate constitui, aşadar, un

patrimoniu independent cu o existenţă separată de patrimoniul general şi de celelalte patrimonii

speciale, fiecare cu activul şi pasivul său, ale aceleaşi persoane.

Teoria corespunde realităţilor şi nevoilor practice ale economiei de piaţă tot mai complexe,

permiţând lărgirea posibilităţilor întreprinzătorilor de a participa cu acţiuni sau părţi speciale la mai

multe societăţi comerciale, însoţită de limitarea răspunderii pentru datoriile fiecărei societăţi la

capitalul afectat activităţii acesteia. Teoria patrimoniului de afectaţiune a permis explicarea

funcţionării societăţilor de capitaluri.

Cu toate acestea, teoria este criticabilă deoarece ignoră cu desăvârşire existenţa persoanei ca

subiect de drept. Deşi patrimoniul nu poate fi confundat cu capacitatea de folosinţă, totuşi, în mod

necesar, el trebuie să aparţină unei persoane. Numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii.

Drepturile şi obligaţiile sunt de neconceput fără a aparţine unui subiect de drept. Or, pornind de la

această concepţie, se consideră că persoanele juridice sunt simple patrimonii impersonale, care nu

aparţin nimănui, ci scopului, afectaţiunii sau destinaţiei pentru care au fost constituite.

c) Teoria mixtă sau eclectică. Ambele teorii prezintă, pe lângă indiscutabile avantaje, şi

importante neajunsuri. Acesta este şi motivul pentru care în literatura noastră juridică au fost

formulate tendinţe care ne permit să afirmăm posibilitatea admiterii şi construcţiei unei alte teorii,

preluând unele dintre elementele ce alcătuiesc conţinutul celorlalte două concepţii. Astfel, din teoria

patrimoniului-personalitate trebuie reţinute afirmaţiile că patrimoniul aparţine obligatoriu unei

persoane şi că orice persoană are un singur patrimoniu. Unicitatea patrimoniului nu exclude

15

divizibilitatea lui. De asemenea, raportându-se la teoria patrimoniului de afectaţiune, este necesar să

reţinem şi ideea de scop sau afectaţiune, pentru a demonstra că patrimoniul unei persoane fizice sau

juridice, deşi unic, poate fi divizat.

Întrebări

Care este structura patrimoniului?

Prezentaţi rolul caracterelor juridice ale patrimoniului în definirea funcţiilor pe care le

îndeplineşte patrimoniul.

Prezentaţi teoriile elaborate asupra patrimoniului şi influenţa acestora asupra funcţionării

patrimoniului.