teoria relatiilor internationale note curs

7/28/2019 Teoria Relatiilor Internationale Note Curs

http://slidepdf.com/reader/full/teoria-relatiilor-internationale-note-curs 1/62

1

Conceptul de teorie şi perspective teoretice

în studierea relaţiilor internaţionale

În cele ce urmează, ne vom opri asupra conceptului de teorie, cu

aplicabilitate în aria relaţiilor internaţionale. Există atât definiţii simple, cât

şi complicate ale teoriei. Ne angajăm într -o teoretizare atunci când ne

gândim în profunzime şi într -un mod abstract la ceva anume. Recurgem la

teorie atunci când răspunsul la o întrebare importantă pentru noi nu este clar.

Relaţiile internaţionale încearcă să producă nu doar o teorie a politicii

dintr-un stat sau de pe un continent, ci o teorie a relaţiilor globale. Aceasta

înseamnă o teorie a relaţiilor internaţionale în măsură să se ocupe de o

multitudine de culturi, aflate în interacţiune. Înţelegerea mecanismelor

relaţiilor internaţionale necesită, deopotrivă, o cunoaştere descriptivă şi una

teoretică.

Distingem trei perspective teoretice în studiul relaţiilor internaţionale:

a) perspectiva conservatoare

b) perspectiva liberală

c) perspectiva revoluţionară

a) Perspectiva conservatoare

Pledează pentru menţinerea statu-quo-ului în relaţiile

internaţionale. Ea subliniază politica de putere, considerată ca universală.

Pune accentul pe securitatea internaţională, cu logica acesteia de putere

militară. Promotorii acestei viziuni percep statele ca cei mai importanţi

actori internaţionali, în principal pentru că statele controlează cele mai

mari armate. Viziunea conservatoare tinde să valorifice conceptul de ordine.



2

Schimbările rapide nu sunt dorite, în special cele care ar risca să

răstoarne ierarhia puterilor în sistemul internaţional.

În general, războiul este văzut ca ordine naturală a lucrurilor,

uneori un rău necesar, pentru care lumea ar trebui să fie mereu pregătită.

Promotorii concepţiei conservatoare în teoria relaţiilor internaţionale percep

comerţul internaţional ca o potenţială sursă a puterii naţionale.

b) Perspectiva liberală

Propune o schimbare treptată, graduală a statu-quo-ului în relaţiile

internaţionale, printr-un proces evolutiv.

Această concepţie pune accentul pe interdependenţă şi reciprocitate,

care ar putea conduce la beneficii mutuale în relaţiile internaţionale. A

dobândi bogăţie, prosperitate este mai important din această perspectivă

decât a dobândi putere în raport cu alte state.

Această viziune subliniază totodată importanţa comerţului şi aschimburilor.

Spre deosebire de conservatori, promotorii concepţiei liberale tind să

vadă războiul ca pe o eroare regretabilă, nu ca pe o tendinţă naturală.

Războiul ar putea fi, dacă nu prevenit, măcar limitat prin intermediul

acordurilor internaţionale şi al organizaţiilor abilitate să păstreze pacea.

c) Perspectiva revoluţionară

Urmăreşte transformarea statu-quo-ului în relaţiile interanţionale printr -

o schimbare revoluţionară şi rapidă. Această perspectivă teoretică

insistă adesea pe aspectele incorecte şi de exploatare din domeniul

relaţiilor internaţionale şi pe eforturile de a modifica radical aceste relaţii.



3

Perspectiva revoluţionară tinde să valorifice conceptul de justiţie,

dreptate.

Războiul este perceput deseori ca un produs al caracterului exploatator

al relaţiilor economice. Schimbările produse în aceste relaţii economice ar

constitui cheia rezolvării problemelor războiului.

Cercetătorii din domeniul relaţiilor internaţionale nu au căzut de acord

asupra unui singur set de teorii pentru a explica relaţiile internaţionale şi

niciuna dintre aceste perspective teoretice nu se bucură de sprijinul tuturor

specialiştilor.

În realitate, politica internaţională combină aceste trei perspective

teoretice în diverse moduri. Nu există vreo teorie sau vreun specialist în

relaţii internaţionale eminamente conservator, liberal sau revoluţionar.

Caracterul interdisciplinar al relaţiilor internaţionale

Frontierele relaţiilor internaţionale ca domeniu de studiu nu sunt

delimitate strict şi cu exactitate. Parte a ştiinţei politice, domeniul relaţiilor

internaţionale vizează politica internaţională, care dezvoltă legături cu

economia, istoria, sociologia şi alte discipline.

Relaţiile politice între naţiuni comportă un evantai de activităţi:

diplomaţie, război, alianţe, relaţii comerciale, schimburi culturale,

participare în organizaţii internaţionale. Factorii de decizie care elaborează

politica unui stat pot acţiona într -o manieră cooperantă sau, din contră, într -o

manieră conflictuală, amicală sau ostilă faţă de un alt stat, o altă naţiune. Iată

deci studierea relaţiilor internaţionale în termeni de conflict şi cooperare în

interacţiunile dintre naţiuni.



11

Principalele curente şi şcoli de gândire în relaţiile

internaţionale

Liberalismul (perspectiva liberală asupra sistemului

internaţional)

Potrivit perspectivei liberale asupra sistemului internaţional,

acesta nu deţine un rol central, de o foarte mare importanţă fiind

interesele de securitate, ca şi chestiunile economice şi sociale.

a. În primul rând, sistemul internaţional este văzut ca un proces, în

care actorii includ statele, organizaţiile internaţionale, precum

şi actorii substatali. Fiecare tip diferit de actori intră în

interacţiuni cu toate celelalte tipuri.

b. În al doilea rând, într-o societate internaţională, actorii consimt

să elaboreze şi să respecte reguli comune şi să construiascăinstituţii comune. Acest lucru ar fi posibil deoarece actorii au

interese comune şi comunică între ei. De asemenea, ei ar împărtăşi

o identitate comună, în lipsa căreia o societate nu ar putea exista.

c. În al treilea rând, fiecare stat acţionează în sistem, urmărindu-şi

propriul interes.

Liberalismul recunoaşte posibilitatea de schimbare în sistemul

internaţional. Nu este însă vorba de o schimbare radicală.

Schimbările care se produc sunt rezultatul dezvoltărilor

tehnologice. Menţionăm în acest sens transformările din domeniul

comunicaţiilor şi transporturilor. Schimbările se produc, de

asemenea, pentru că diferiţi actori intră în noi tipuri de relaţii.



14

necesare care să le ajute să anticipeze evenimentele ulterioare care

au transformat atentatul de la Sarajevo în pretextul primului război

mondial, acesta nu s-ar mai fi declanşat.

Pe de altă parte, politica de balanţă a puterii, departe de a

constitui principalul mijloc de a preveni războiul, ar reprezenta

unul dintre principalele motive ale izbucnirii acestuia.

Idealismul are o tradiţie liberală. El accentuează importanţa

moralităţii în relaţiile internaţionale, evidenţiind rolul organizaţiei

internaţionale. Acesta era menită să înlocuiască balanţa puterii. În

acest context, se înscrie crearea Ligii Naţiunilor. Organizaţia

internaţională trebuia să adopte măsurile optime pentru asigurarea

păcii, pentru renunţarea la război ca instrument al politicii externe,

dezarmare, respectarea normelor de drept internaţional şi respectul

opiniei pu blice. Necesitatea prezervării păcii izvora din raţiune,

idealiştii ghidându-se după sintagma Războiul nu ajută la nimic.Pacea putea fi conservată prin instituirea unui sistem de securitate

colectivă în plan internaţional, urmărindu-se depăşirea intereselor

naţionale care ameninţau pacea.

Statele puteau funcţiona ca o comunitate mai degrabă decât ca

agenţi autonomi şi preocupate excesiv de interesul lor.

Printre reprezentanţii curentului idealist, menţionăm pe

Immanuel Kant, artizanul unui proiect vizând pacea eternă;

Woodrow Wilson, autorul faimoaselor 14 puncte şi promotorul

Societăţii Naţiunilor; Alfred Zimmern, care a elaborat lucrarea

Societatea Naţiunilor şi statul de drept:1918-1935, în care susţine

că o pace durabilă se poate instaura în lume, dacă între state se

stabilesc legături strânse de interdependenţă, ca factor obiectiv care



17

parte). Sistemul internaţional multipolar este evidenţiat de

principiul balanţei de putere, specific veacului al XIX-lea. În cazul

în care numărul de state al acestui tip de sistem se reduce la trei,

stabilitatea sistemului este ameninţată, deoarece două dintre aceste

puteri ar putea realiza coaliţii cu alte state. Sistemul internaţional s-

ar transforma din stabil în instabil.

Stratificarea se referă la accesul inegal la resurse al statelor.

Anumite state posedă resurse vitale, precum petrolul, sau dispun de

o putere militară sau economică ridicată. Nivelul de stratificare,

repartizarea diferită, inegală a resurselor generează şi discrepanţa

dintre Nord şi Sud. Stratificarea are implicaţii şi asupra stabilităţii

sistemului.

Relativ la omogenitate şi eterogenitate, ele sunt reflectate de

structura sistemului internaţional. Această a treia variabilă are, de

asemenea, implicaţii pentru stabilitatea sistemului şi reglareaacestuia.

În ce priveşte schimbarea, realiştii recunosc că se produc

schimbări lente în sistemul internaţional. Cauza schimbărilor se

leagă în principal de balanţa puterii. Există schimbări în ce priveşte

actorii sistemului, schimbări care duc la modificarea distribuirii

puterii în sistem. La aceste schimbări din interiorul sistemului se

adaugă cele care survin din afara sa, aşa-numitele schimbări

exogene.

Aşadar, conform curentului realist, relaţiile internaţionale pot fi

cel mai bine înţelese prin descifrarea modului în care puterea este

distribuită între state. Puterea este distribuită în mod inegal şi deci,

arena relaţiilor internaţionale reprezintă o formă, o manifestare a



20

1. Reinhold Niebuhr

Pentru teologul protestant Reinhold Niebuhr, esenţa umană este

marcată de dorinţa de putere. Aceasta face din fiecare individ o

adevărată pasăre de pradă. Puterea, căutarea ei, lupta pentru putere

garantează toate relaţiile politice, atât în interiorul unei naţiuni, cât

şi în relaţiile internaţionale.

2. Raymond Aron

În domeniul relaţilor internaţionale, R. Aron este cunoscut

pentru lucrarea Paix et Guerre entre les Nations. Autorul a fost

inspirat de ideile lui Thomas Hobbes şi Karl von Clausewitz.

În opinia lui R. Aron, diferenţa fundamentală între relaţiile

interne şi relaţiile internaţionale constituie piatra de temelie a întregii

teorii a relaţilor internaţionale. Politica externă este văzută în

termeni diplomatico-strategici. Relaţiile internaţionale se desfăşoară

în umbra războiului. Războiul nu constituie o posibilitate permanentă,dar legitimarea violenţei pentru atingerea scopurilor statului este

comună tuturor actorilor statali. În acest context, R. Aron scria că

relaţiile internaţionale sunt relaţii unităţi politice care pretind fiecare

dreptul de a- şi face singure dreptate şi de a fi singurul arbitru în

privinţa deciziei de a lupt a sau de a nu lupta.

Potrivit lui Aron, statele se influenţează reciproc în funcţie de

diferite epoci istorice, în funcţie de constrângerile spaţiului, adică ale

geografiei, ale demografiei şi ale resurselor, precum şi în funcţie de

aşa-numiţii factori morali, care provin din felul de a fi şi a se

comporta al statelor.

R. Aron apreciază că profiturile şi costurile unui război nu pot fi

evaluate în mod riguros. Însă riscul de război permite statelor să îşi



23

fi încercat să le impună altor state şi să nu susţină regimuri autoritare din

simplul motiv ca erau anticomuniste.

G. Kennan aprecia că victoria comunismului în China, în 1949, nu a

reprezentat o oportunitate nesperată pentru URSS de a cimenta o alianţă

comunistă împotriva Vestului. A fost vorba, mai degrabă, de o provocare

majoră pentru Uniunea Sovietică, în calitate de lider al mişcării comuniste

mondiale. În 1972, chiar înainte de demrsul preşedintelui american Richard

Nixon de a normaliza relaţiile cu China, Kennan a sesizat că Uniunea

Sovietică se străduia din răsputeri să îşi păstreze imaginea de lider al lumii

comuniste în faţa tendinţelor Chinei de a i se substitui.

Kennan pleda pentru o politică de destindere (detente) între

superputeri la sfârşitul anilor 60 şi la începutul anilor 70 ai secolului al XX-

lea.

În cele din urmă, aşa cum prezisese Kennan, URSS a făcut pasul

înapoi, fiind conştientă că nu mai putea susţine competiţia cu SUA. Totuşi,el considera că Războiul rece ar fi putut avea loc mult mai devreme şi fără

costurile imense pe care le-a implicat cursa înarmărilor nucleare. Politica

externă americană era determinată de o teamă firească că Uniunea Sovietică

ar fi putut utiliza armele nucleare pentru a-şi extinde sfera în Europa. De

asemenea, SUA se temeau de un şantaj nuclear.

5. Henry Kissinger

Henry Kissinger a deţinut funcţia de secretar de stat al SUA, din 1973

până în 1977. Totodată, a fost consilier al preşedintelui Nixon pe probleme

de securitate naţională. S-a menţinut şi după căderea acestuia, odată cu

afacerea Watergate. La un moment dat, a deţinut concomitent ambele

posturi.



25

1815, care proveneau din arealuri culturale diferite, au fost în măsură să se

pună de acord şi să subscrie la un sistem de valori comun. Astfel, conflictele

dintre interesele naţionale au putut fi mediate.

Kissinger admira, de asemenea, relativa autonomie a politicii externe

faţă de politica internă.

În lucrarea Nuclear Weapons and American Foreign Policy, Kissinger

a afirmat că SUA nu se mai puteau bizui pe strategia ripostei masive,

urmată de preşedintele Dweight Eisenhower şi de secretarul de stat John

Foster Dulles. Kissinger a avertizat că imediat ce Uniunea Sovietică ar fi

egalat puterea nucleară a SUA, o asemenea strategie ar fi lăsat SUA fără

opţiune în cazul unui atac necugetat cu arme convenţionale din partea

URSS. Astfel, Statele Unite ar fi trebuit să se pregătească de un război

nuclear limitat împotriva URSS. La sfârşitul anilor 50, Kissinger a prevăzut

apariţia unei confruntări primejdioase între superputeri, un joc bipolar cu

sumă zero.Apoi, Kissinger dorea să scoată ţara din războiul din Vietnam, fără ca

statutul SUA de superputere să aibă de suferit în ochii comunităţii

internaţionale. El propunea ca SUA să utilizeze aşa-numita strategie a

morcovului şi a băţului, fiind pregătită să adopte măsurile necesare

împotriva actelor necugetate şi, în acelaşi timp, să îşi extindă relaţiile în

contextul unui comportament responsabil. Americanii erau datori să inducă

un comportament bun sovieticilor prin acordarea de beneficii pentru a

răsplăti cooperarea şi aplicarea de pedepse pentru acte necugetate. Această

strategie propusă de secretarul de stat american a mai fost numită şi

strategia îmbinării (linkage).

Uniunea Sovietică nu părea însă să înţeleagă regulile echilibrului de

putere aşa cum erau prezentate de Kissinger. Deşi regimul sovietic a



28

Morgenthau se concentrează asupra voinţei de putere ca element

specific principal al politicii. Din moment ce trăsătura principală a politicii

este folosirea puterii pentru a-i domina pe ceilalţi, moralitatea şi raţiunea

sunt virtuţi subordonate politicii, reprezentând simple instrumente de

obţinere şi justificare a puterii. Morgenthau afirma că naţiunile sunt

doritoare de pace în anumite condiţii şi sunt războinice în altele.

În opinia lui Morgenthau, toate politicile externe vizează fie

menţinerea echilibrului de putere, fie imperialismul, fie aşa-numita politică a

prestigiului, în scopul impresionării altor state.

Societatea internaţională este divizată în comunităţi, popoare şi

naţiuni, care au interese proprii. De aceea, în relaţiile internaţionale are loc o

necontenită competiţie pentru conservarea identităţii, pentru apărarea şi

promovarea interesului naţional prin forţă şi putere. Întrucât puterea de care

dispun statele este inegală, în relaţiile internaţionale rolul decisiv va reveni

marilor puteri.Realismul politic la Hans Morgenthau se bazează pe 5 principii:

1. Politica este guvernată de legi obiective, care îşi au originile în

imperfecţiunea lumii şi în natura umană.

2. Interesul generează toate acţiunile în plan internaţional

3. Orice teorie a relaţiilor internaţionale trebuie să evite să ia în

considerare motivaţiile ideologice şi emoţiile actorilor, două variabile

foarte instabile.

4. Orice politică externă este catalogată ca bună atunci când

minimizează riscurile şi maximizează profiturile.

5. Tensiunea dintre nevoia de succes a acţiunii politice şi legile morale

nescrise care guvernează lumea este inevitabilă.



31

dintre o multitudine de actori. Statul „se descompune” în acţiunea acestor

forţe pe scena internaţională, conferind o mare complexitate relaţiilor

internaţionale.

3. Realizarea politicii externe şi a proceselor transnaţionale

presupune conflict, înţelegere, coaliţie şi compromis, nu în mod necesar

rezultat al unor condiţii optime. Aşadar, pluraliştii atacă concepţia realistă

potrivit căreia statul este un actor raţional al relaţiilor internaţionale. Prin

urmare, ei consideră că politica externă a unui stat este rezultatul

confruntării şi compromisului.

Politica externă este rodul influenţei unor anumite structuri

birocratice, al prestigiului unor actori particulari, care se afirmă unii faţă de

alţii. De aceea, când politica externă a fost rezultatul acţiunii unui singur

actor, al cărui sistem de valori strategice s -a im pus, consecinţele au fost

dezastruoase pentru comunitate. Procesul de luare a deciziilor referitoare la

politica externă trebuie să fie optimizat printr -o permanentă construcţie şireconstrucţie de coaliţii de forţe, de echilibrare şi dezechilibrare a lor.

Chiar dacă pluralitatea actorilor în arena internaţională nu elimină

iraţionalitatea acesteia, îi poate totuşi reduce amplitudinea.

4. O agendă multiplă cu probleme sociale şi economice, care

vizează bunăstarea, sunt sau devin mai importante decât problemele

securităţii naţionale.

Aşadar, agenda politicilor internaţionale este în continuă extindere. Ea nu

este dominată doar de problemele securităţii naţionale. După cum au

demonstrat ultimele decenii, chestiunile economice şi sociale au devenit tot

mai diverse: energie, resurse, mediu, poluare, folosirea spaţiului cosmic şi a

mărilor. Aceste problematici se adaugă celor tradiţionale, legate de

strategiile politico-militare, conflictele ideologice sau rivalităţile teritoriale.



34

Dacă cea dintâi dispută în domeniul relaţiilor internaţionale a opus

curentele idealist şi realist, cea de a doua mare dezbatere a implicat realismul

şi behaviorismul.

Behaviorismul se constituie într-o reacţie la realism.

Termenul behaviorism apare în anii 50 ai secolului al XX-lea, iar

curentul behaviorist îşi are începuturile la începutul anilor 60. Articolele

publicate în American Political Science Review sunt semnificative.

Behaviorismul s-a dedicat studierii atente a comportamentului politic

al actorilor interni şi externi.

Politologul american David Easton a stabilit caracteristicile acestui

curent în ştiinţa politică:

1. Behaviorismul a utilizat în ştiinţele sociale metodele cantitative specifice

ştiinţelor exacte. Astfel, el a cuantificat date, a efectuat măsurători, a utilizat

tabele, modele matematice, pentru a evidenţia comportamentul actorilor sociali.

2. Curentul behaviorist a respins categoric metodele istoriei diplomatice. Din

acest punct de vedere, el se opunea realismului. Istoria diplomatică era

socotită puţin folositoare. Ea era criticată pentru utilizarea unor metode prea

descriptive, narative, istoricii fiind frecvent partizanii unor curente politice.

3. Behaviorismul pledează pentru necesitatea de a interpreta comportamentul

actorilor politici f olosind metode ştiinţifice riguroase, aparţinând unor

discipline diverse, precum biologia, sociologia, psihologia, antropologia şi

chiar matematica şi fizica.

4. Pe de altă parte, behavioriştii consideră că statele sunt înclinate să ducă

războaie, ei căutând în acest sens principii fundamentale sau legi privind

comportamentul statelor.



35

Teorii sistemice

Printre cei mai importanţi specialişti în relaţii internaţionale care au

elaborat teorii sistemice amintim pe Stanley Hoffmann şi Morton Kaplan.

Stanley Hoffmann

S. Hoffmann a definit un sistem internaţional ca fiind un pattern al

relaţiilor dintre unităţile de bază ale politicii mondiale.

El consideră certă existenţa sistemelor interne, iar cea a sistemelor

internaţionale este mai mult ipotetică. Analiştii relaţiilor internaţionale

trebuie să le studieze ca relaţii între unităţi, care se realizează cu regularitate

şi care ating un anumit grad de intensitate.

Hoffmann este de părere că, prin intermediul comparaţiilor istoricesunt relevate modificări importante. Se poate spune că orice schimbare

importantă este o schimbare de sistem. El consideră marile schimbări din

interiorul sistemelor ca schimbări de sistem.

Hoffmann socoteşte că apare un nou sistem de fiecare dată când

unităţile aflate în potenţial conflict îşi schimbă forma, când se produce o

inovaţie fundamentală în tehnologia conflictului şi de fiecare dată când raza

de acţiune a intenţiilor unităţilor se restrânge sau se extinde.

Analistul stabileşte mai multe tipuri de sisteme: revoluţionare,

moderate, stabile, bipolare, multipolare. Astfel, el recurge la o distincţie

între sistemele moderate şi sistemele revoluţionare. Primele sunt multipolare

în privinţa distribuirii puterii şi omogene atunci când trimit la scopurile

urmărite de state şi la metodele pe care le implică. Sistemele revoluţionare



36

sunt bipolare în ceea ce priveşte distribuirea puterii şi eterogene în ce

priveşte calităţile statelor.

Atributele şi comportamentul unităţilor fiind elemente structurale,

cauzele de la nivel sistemic pot fi confundate cu cele de la nivelul unităţilor.

Cele din urmă tind să devină dominante.

Hoffmann defineşte structura atât în raport cu aranjamentul părţilor

( pattern-ul puterii) cât şi în raport cu trăsăturile acelor părţi (omogenitatea

sau eterogenitatea statelor). Astfel, el defineşte structura ca o multitudine

de factori, care pot avea o influenţă importantă asupra evoluţiei politicii

externe.

Morton Kaplan

În anul 1957, Morton Kaplan a publicat un cunoscut studiu despre

sisteme şi proces în relaţiile internaţionale. El a definit structurasistemului internaţional, recurgând la conceptul de polaritate a distribuţiei

puterii. El este de părere că existenţa sistemelor este influenţată de procesul

de schimbare istorică.

M. Kaplan identifică şase modele de sisteme internaţionale:

a) – sistemul de echilibru al puterii (sau al balanţei de putere)

b) – sistemul bipolar rigid

c) – sistemul bipolar suplu (sau flexibil)

d) – sistemul internaţional universal

e) – sistemul internaţional ierarhic

f) – sistemul inter naţional unitate-veto.

Autorul pune apoi în evidenţă cinci variabile, socotite suficiente

pentru a descrie fiecare tip de sistem identificat. Aceste variabile sunt:



38

Neorealismul: Kenneth Waltz, John Mearsheimer

Kenneth Waltz



39

În lucrarea Man, the State and War , Kenneth Waltz analizează

cauzele războaielor dintre state. În opinia sa, aceste cauze ar fi:

- natura umană

- economia internă

- sistemele politice ale statelor

- mediul anarhic în care statele coexistă, în care nu avem de a face cu o

autoritate superioară, care să dispună de competenţa de a reglementa

conflictele dintre actorii statali.

Toţi factorii enumeraţi ar conlucra laolaltă la izbucnirea războaielor şi

nu ar trebui exagerat rolul niciunuia în detrimentul altuia.

O altă lucrare fundamentală a lui K. Waltz este Theory of

International Politics, publicată în anul 1979. Aceasta este considerată o

contribuţie esenţială la elaborarea teoriei neorealiste. Autorul a fost

apreciat şi ca succesor al lui Hans Morgenthau.

În opinia lui Waltz, dominaţia superputerilor reprezenta cea mai bunăgaranţie a ordinii şi stabilităţii în politica mondială.

Ca reprezentant al neorealismului în relaţiile internaţionale, Kenneth

Waltz a pus bazele teoriei structurale a politicii internaţionale. În acest

context, Waltz aprecia că structura este definită prin trei eşaloane:

a) – principiul organizator al sistemului, reprezentat de anarhie

b) – principiul coordonării între unităţi (state) în domeniul internaţional,

în sensul că statele constituie unităţi identice, neapărând între ele

diferenţieri funcţionale, adică actorii statali au de îndeplinit aceleaşi

sarcini.

c) – distribuirea capacităţilor.



40

K. Waltz a reafirmat importanţa statului ca actor principal al

relaţiilor internaţionale. Anarhia r eprezintă o constantă a relaţiilor

internaţionale. Distribuirea capacităţilor diferă de la un actor statal la altul.

Statele se confruntă cu sarcini similare, însă capacităţile de care dispun

pentru a le îndeplini diferă foarte mult.

Gânditorul neorealist susţine că o structură bipolară, dominată de

două mari puteri este mai stabilă decât o structură multipolară, dominată

de trei sau mai multe puteri. O structură bipolară tinde să fie mai

durabilă, fără războaie extinse la nivelul întregului sistem internaţional.

Spre deosebire de predecesorii săi realişti, care erau preocupaţi de

confruntarea ideologică a superputerilor în era nucleară, Waltz

argumentează că există diferenţe izbitoare între multipolaritate şi

bipolaritate în termeni de comportament strategic.

În cazul multipolarităţii, statele se bazează pe alianţe pentru a-şi

menţine securitatea. Instabilitatea este inerentă deoarece: „există preamulte puteri pentru a permite oricăreia dintre ele să tragă linii clare şi

rigide între aliaţi şi adversari”. Totuşi, crede că răspândirea controlată a

armelor nucleare poate avea, în contextul multipolarităţii, efecte similare

descurajării nucleare din epoca bipolarismului şi ar fi în măsură să

contrabalanseze pericolele sale inerente.

În cazul bipolarităţii, inegalitatea dintre cei doi poli de putere, pe de o

parte, şi celelalte state ale sistemului, pe de altă parte, face ca

ameninţarea să fie mai uşor de identificat şi permiteatât URSS, cât şi

SUA să păstreze echilibrul central, bazându-se pe forţe proprii şi nu pe

aliaţi. Pericolele calculelor greşite şi ale retragerii aliaţilor sunt astfel

limitate. Ameninţarea nucleară şi incapacitatea fiecăreia dintre cele două



42

niciodată sigure că nu vor fi atacate, domnind o permanentă incertitudine cu

privire la intenţiile celorlalţi.

Ţelul fundamental al statelor fiind supravieţuirea, preocupările de

securitate prevalează asupra oricărui alt domeniu.

Apoi, statele sunt actori raţionali, cu o gândire strategică.

Aceste considerente determină statele să se comporte ofensiv unele

faţă de celelalte. Prin urmare, la Mearsheimer, se conturează trei modele

generale de comportament pentru state: teama, autoajutorarea şi

maximizarea puterii.

La Mearsheimer , statele tind să rişte mai mult decât la Waltz, mai

dispuse să ia în considerare şi alte obiective, nu numai securitatea. Dacă la

Waltz avem de a face cu puteri de statu-quo, la Mearsheimer avem puteri

revizioniste care, atunci când nu pot proceda la ofensivă, declanşând un

război, încearcă fie să contrabalanseze eventualii agresori, fie să paseze

responsabilitatea către un alt actor, pentru a evita costurile contrabalansării.John Mearsheimer este de părere că sistemele multipolare sunt mai

instabile, mai predispuse la război decât cele bipolare. El indică trei motive

pentru susţinerea afirmaţiei sale:

1) Numărul mai mare de actori puternici sporeşte posibilitatea de război

2) Asimetriile de putere sunt mai răspândite în sistemele multipolare

decât în cele bipolare. Când trebuie adoptate măsuri de

contrabalansare, se pasează foarte des responsabilităţile, ceea ce face

dificilă prevenirea războiului.

3) În sistemele multipolare, creşte riscul erorilor de calcul în privinţa

puterii relative, dar şi în privinţa hotărârii cu care statele îşi urmăresc

interesele.



44

Postmodernism şi feminism în relaţiile internaţionale.

Perspectiva marxistă asupra sistemului internaţional

Postmodernismul

Postmodernismul constituie un curent care s-a afirmat în domeniul

relaţiilor internaţionale în anii 80 ai secolului al XX-lea. El s-a dorit a fi o

reacţie critică la adresa curentelor clasice, a liberalismului, dar mai ales la

adresa realismului. Acesta era calificat drept eroare intelectuală.

Din punctul de vedere al postmodernismului, realismul nu este în

măsură să justifice postulatul său conform căruia statele sunt actorii

principali în relaţiile internaţionale.

Concepţia postmodernistă contrazice, de asemenea, opinia conform

căreia statele acţionează ca actori unitari, cu inter ese obiective. Critica

postmodernistă a realismului nu vede nimic obiectiv şi nimic universal în ce

priveşte interesele statelor.Postmodernismul contestă chiar raţionalitatea actorilor din sistemul

internaţional.

Pe de altă parte, în opinia postmoderniştilor nu există progres general

al umanităţii şi nici instituţii şi agenţii sociale care să exprime progresul şi

modernitatea. Este vorba de iluzii şi de manipulare.

Postmodernismul neagă capacitatea teoriei relaţiilor internaţionale de

a face predicţii prin testarea de ipoteze. Reprezentanţii acestui curent nu îşi

propun nicidecum să fie ştiinţifici, să creeze ipoteze pe care apoi să le

testeze.

Cele mai radicale interpretări postmoderne sunt eminamente

negaţioniste, mărginindu-se la o critică acerbă a conceptelor utilizate de

realişti. Bunăoară, teoreticienii postmoderni consideră că pe lângă



48

Această perspectivă descrie şi explică însăşi structura sistemului

internaţional. Din perspectivă marxistă, este dezirabilă schimbarea radicală

a acestuia.

Un concept cheie este reprezentat de stratificare. În concepţia

marxistă, principalii actori ai sistemului internaţional ar fi statele capitaliste,

pe de o parte şi statele slab dezvoltate, pe de altă parte. Stratificarea în

sistemul internaţional este, în viziunea marxistă, provocată de capitalism.

Întrebarea care se ridică în aceste împrejurări este de ce sunt unele state

avantajate din punct de vedere economic, iar altele sunt dezavantajate.

Bogaţii deţin puterea, în vreme ce cei slabi sunt lipsiţi de ea.

Capitalismul generează propriile instrumente de dominaţie. Regulile

instituţiilor internaţionale internaţionale ar fi structurate de către statele

capitaliste pentru a facilita procesul capitalist. Pentru marxişti, toate acţiunile

şi interacţiunile din sistemul internaţional se realizează sub constrângerea

structurii acestuia. Constrângerea are un rol negativ, împiedicânddezvoltarea economică şi, în ultimă instanţă schimbarea.

În opinia gânditorului Immanuel Wallerstein, autorul lucrării

Sistemul economic mondial modern, capitalismul constituie structura

sistemului internaţional. Ea ar fi reprezentat trăsătura caracteristică a

acestuia încă din secolul al XV-lea. Capitalismul ar traversa etape de

dezvoltare şi expansiune, urmate de perioade de declin şi regres. Astfel,

capitalismul constituie, în opinia marxistă, o forţă dinamică.

Dacă pentru realişti, caracteristica definitorie a sistemului

internaţional este polaritatea, pentru marxişti este stratificarea. Scopul

realiştilor este prezervarea statu-quo-ului, în vreme ce pentru marxişti se

impune schimbarea radicală a sistemului.



49

Caracteristici generale ale neoliberalismului instituţional.

Constructivismul- Alexander Wendt

Caracteristici generale ale neoliberalismului instituţional.

Neoliberalismul instituţional se referă la influenţa pe care organizaţiile

şi instituţiile internaţionale o exercită asupra comportamentului statelor.

Deşi recunoaşte existenţa stării de anarhie, a conflictului şi a rivalităţii

dintre state, acest curent consideră că instituţiile internaţionale pot induce

condiţiile propice cooperării. Instituţiile dispun de un rol de socializare, dar

nu sunt în măsură să elimine cu rapiditate starea de anarhie din relaţiile

internaţionale. Acest lucru nu constituie un scop în sine pentru instituţiile de

cooperare. Instituţiile internaţionale au ca principal obiectiv înlesnireacolaborării dintre state. Statele doresc să obţină câştiguri cât mai consistente

cu putinţă, absolute. Acest lucru se poate înfăptui numai prin cooperare.

Printre reprezentanţii neoliberalismului instituţional menţionăm pe

Robert Keohane şi Joseph Nye. În anii 70 ai secolului al XX-lea, ei au

elaborat aşa-numita teorie a interdependenţei complexe. Potrivit acesteia,

toate statele au probleme comune: economice, sociale, culturale, ecologice.

Actorii transnaţionali devin tot mai importanţi în afacerile internaţionale.

După al doilea război mondial, interdependenţa între naţiuni

constituie trăsătura definitorie a relaţiilor internaţionale. Contactele între

state şi societăţi se intensifică pe fondul dezvoltării fără precedent a

tehnologiilor de comunicare şi transport. Între state şi actorii transnaţionali

se stabilesc relaţii de interdependenţă asimetrică. În acelaşi timp, treptat, nu



50

mai avem de-a face cu o separaţie clară între politica internă şi politica

externă.

Totuşi, statul rămâne actorul internaţional principal în neoliberalismul

instituţional. Statul şi guvernanţii sunt socotiţi actori raţionali. Aceştia nu iau

în mod intenţionat decizii şi nu fac mişcări care au ca rezultat pierderi sau

riscuri inacceptabile pentru ei înşişi.

Neoliberalismul instituţional afirmă că egoismul caracterizează atât

indivizii, cât şi statele deoarece îşi urmăresc propriile interese.

Constructivismul- Alexander Wendt

Alexander Wendt, unul dintre teoreticienii curentului constructivist,

defineşte constructivismul drept o teorie structurală a sistemului

internaţional . Pentru constructivişti, statele sunt principalele unităţi de

anali ză în teoria politică internaţională.

Din punctul de vedere al constructivismului, identităţile şi interesele

de stat sunt în mare parte construite mai degrabă de structurile sociale.Ele nu sunt determinate de natura umană sau de politicile interne.

În o pinia constructiviştilor, sistemul internaţional este un fapt social.

Constructivismul statuează că sistemul internaţional, ca parte a realităţii

sociale, „construieşte” actorii, contribuie la constituirea lor şi la modul în

care ei se autodefinesc. Sistemul internaţional este construit, constituit şi

reconstituit prin fiecare interacţiune dintre actori.

În opinia lui A. Wendt, analiza factorilor materiali, precum armele,

teritoriul şi populaţia, trebuie realizată în strânsă legătură cu structurile

sociale.

În concepţia constructiviştilor şi a lui Wendt, interesele naţionale ale

statelor nu sunt imuabile, fixe. Aceste interese nu constituie neapărat



51

rezultanta distribuţiei puterii şi a particularităţilor de polaritate ale sistemului

internaţional.

Interesele naţionale derivă din preferinţele actorilor. Modul în care

actorii internaţionali percep alţi actori, dar şi pe ei înşişi, este la fel de

important ca distribuirea materială şi cuantificabilă a puterii între aceşti

actori în sistemul internaţional. În funcţie de respectivele percepţii, un stat A

poate percepe un alt stat B ca fiind un inamic, un rival sau un prieten,

indiferent de puterea pe care o deţin cei doi actori.

Wendt acceptă existenţa de facto a stării de anarhie, alimentată de

inexistenţa unui guvernământ mondial, de care să asculte actorii statali. Însă

constructivismul critică în mod direct realismul, deoarece acesta din urmă

vedea starea de anarhie ca pe ceva inevitabil, material, permanent.

Teoreticianul constructivist observă că perioada ulterioară Războiului

Rece se caracterizează prin reducerea riscurilor de confruntare între marile

puteri. Acest lucru este facilitat de creşterea rolului instituţiilor internaţionale şi de respectarea normelor de drept internaţional. Prin urmare,

comportamentul statelor nu este neapărat agresiv, anarhia nefiind

considerată o realitate absolută, ci mai degrabă o reprezentare a statelor, o

construcţie mentală. Anarhia „este un vas gol, fără sens intrinsec. Ceea ce

conferă sens anarhieieste tipul de oameni care trăiesc în ea şi structura

relaţiilor acestora […]. Am argumentat că este fundamental să se înţeleagă

că cele mai importante structuri în care sunt încorporate statele sunt

constituite din idei, nu din forţe materiale. Ideile determină semnificaţia şi

conţinutul puterii, strategiile prin care statele îşi urmează interesele şi

interesele însele. […] Anarhia este un nimic, iar nimicurile nu pot fi

structuri.”



52

Într-un articol publicat în anul 2003, intitulat De ce este inevitabil un

stat mondial, A. Wendt af irma că logica anarhiei sistemice şi progresul

tehnologiei militare determină statele să evite războiul. Statele nu caută doar

securitate, ci şi recunoaştere. Statele tind, în mod involuntar, să se

contopească într -un stat mondial. Acest proces de centralizare este favorizat

şi de acţiunea la nivel microstructural, care constituie opera indivizilor şi a

grupurilor, care doresc recunoaştere pentru rolul pe care îl joacă. Crearea

statului mondial va implica însă deplina recunoaştere reciprocă a

suveranităţii fiecărui actor statal. După formarea statului mondial, anarhia va

înceta, ca şi lupta dintre state pentru recunoaştere.

Însă noul stat mondial se va afla într -un continuu proces de existenţă,

îşi va reproduce permanent structurile. Deci, nu vom avea de face cu un

sistem închis, rupt de istorie. Lupta pentru recunoaştere, inerentă dealtfel

naturii umane, va continua să fie o realitate la nivelul grupurilor umane şi

indivizilor, chiar dacă va înceta între state.

Teorii ale construcţiei europene



54

mondială nu mai trebuia concepută în termeni de putere, ci de

necesităţi. Satisfacerea acestor necesităţi, comune tuturor statelor,

conduce implicit la cooperare. Cooperarea viza atât chestiunile

economice, cât şi pe cele politice.

Mitrany era sceptic în ce priveşte capacitatea statelor de a

asigura securitatea şi bunăstarea populaţiilor. De aceea, el propune ca

locul diplomaţilor şi militarilor, care reprezintă statele, să fie luat de

către funcţionari şi tehnocraţi internaţionali, caracterizaţi de

neutralitate şi profesionalism.

Mitrany şi funcţionaliştii se pronunţă pentru un transfer de

suveranitate din partea statelor, în mod progresiv, până atunci când

autorităţile supranaţionale nou-create vor dobândi integral autoritatea

necesară. Mitrany identifică zone de cooperare reciprocă, o reţea de

instituţii internaţionale conduse de elite tehnocratice. Funcţionaliştii

semnalează domenii cheie ale cooperării, precum domeniilecărbunelui şi oţelului. Dealtfel, integrarea economică supranaţională

reprezintă, în viziunea lor, o precondiţie fundamentală a prosperităţii

şi totodată, garanţia unui sistem internaţional paşnic.

Neofuncţionalismul propune crearea unui stat federal, a unei

federaţii europene compuse din mai multe state. Acestea vor menţine

o parte din prerogativele suveranităţii. Deşi susţin ideea de federaţie

europeană, funcţionaliştii şi neofuncţionaliştii acordă un rol mai

important Comisiei Europene.

Ernst Haas, american de origine germană, este cel mai

reprezentativ gânditor neofuncţionalist. Lucrarea sa cea mai relevantă

se intitulează The Uniting of Europe. Autorul a întreprins o profundă



55

analiză a constituirii Comunităţii Economice Europene (CEE), în

1957, prin Tratatul de la Roma.

Neofuncţionalismul manifestă un mai mare interes pentru

integrarea regională decât pentru cea internaţională. De la un singur

domeniu, procesul de integrare se va extinde ulterior către alte

sectoare. Avem de a face cu aşa-numitul efect spill over .

Procesul de integrare trebuie lăsat pe seama elitelor politice,

economice, administrative. Odată înfăptuită integrarea sectorială, se

vor crea autorităţi internaţionale de tip birocratic.

Statul nu joacă rolul fundamental în realizarea integrării, ci

actorii substatali şi transnaţionali, precum partidele politice, grupurile

de lobby, de interese şi de presiune, ONG-urile, instituţiile

supranaţionale etc. Acestea creează coaliţii transnaţionale pentru a-şi

apăra interesele. Totuşi, statele nu erau menite să dispară, ele păstrând

suveranitatea în domeniul politic şi al securităţii.Funcţionaliştii şi neofuncţionaliştii au subevaluat importanţa

naţionalismelor, dificultăţile transferului de competenţe şi rolul încă

deosebit de însemnat al statului naţional în arena internaţională,

guvernele naţionale manifestând reticenţe în privinţa transferului de

competenţe. Deciziile statelor nu coincid mereu cu deciziile grupurilor

de interese.

Pe de altă parte, neofuncţionalismul supralicitează rolul elitelor,

minimalizând rolul opiniilor publice.

În concluzie, statul rămâne un actor fundamental al construcţiei

europene şi el nu poate accepta concesii, care să implice afectarea

suveranităţii sale în domenii de importanţă strategică precum apărarea

şi politica externă. Aspectul pozitiv rămâne procesul de spill over care



57

În interguvernamentalism, statele îşi păstrează autoritatea în ce

priveşte cele mai importante nivele de decizie. Instituţiile europene erau

percepute ca mecanisme utile pentru a întări puterea statelor membre şi

pentru a le ajuta să îşi atingă obiectivele.

Integrarea europeană nu este altceva decât expresia schimburilor

interstatale. Statele îşi conservă autoritatea, nealterată de construcţia

instituţională, economică şi socială a procesului comunitar.

Interguvernamentaliştii se referă la rolul grupurilor societale. Acestea,

acţionând în virtutea propriului interes şi exercitând presiuni, influenţează

politica guvernelor. Aceste grupuri deleagă guvernelor autoritatea de a

negocia acordurile internaţionale. Guvernanţii acţionează ţinând cont de

acest mandat. Orice abatere poate conduce la sancţionarea guvernanţilor prin

votul popular.

3) FederalismulFederalismul european s-a constituit într-o reacţie la adresa

naţionalismului radical. În opinia federaliştilor, naţionalismul radical a fost

vinovat de izbucnirea celor două războaie mondiale.

Federalismul a susţinut ideea slăbiciunii şi compromiterii statului-

naţiune. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai curentului federalist în

construcţia europeană menţionăm pe Denis de Rougemont, Henri

Brugmans, Altiero Spinelli, Joschka Fischer etc.

Cea mai importantă instituţie europeană pentru federalişti avea să fie

Parlamentul European. Construcţia federalistă trebuia să fie în principal una

politică, astfel explicându-se insistenţa lui A. Spinelli pentru crearea

Comunităţii Politice Europene, în 1952. Statul federal european preconizat

urma să dispună de o Constituţie europeană, care să cuprindă toate



61

Lupu, Corvin, Noţiuni de teoria relaţiilor internaţionale, Editura „Alma

Mater”, Sibiu, 2002

Maliţa, Mircea, Jocuri pe scena lumii, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007

Maliţa, Mircea, Tablouri din Războiul Rece, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

2007

Manual de relaţii internaţionale, Volum cordonat de Andrei Miroiu şi Radu

– Sebastian Ungureanu, Editura Polirom, Bucureşti, 2006

Mc Cauley, Martin, Mc Cauley, Martin, Russia, America and the Cold War

1949-1991, Pearson Longman, New York, Second Edition

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX , 3 volume, Editura BIC

ALL, Bucureşti, 1998.

Moreau-Defarges, Philippe, Relaţiile internaţionale după 1945, Institutul

European, Iaşi, 2001

Morgenthau, Hans J. , Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta

pentru pace, Editura Polirom, Bucureşti, 2007 Neguţ, Silviu, Introducere în geopolitică, Meteor Press, Bucureşti, 2008

Paradigme în relaţiile internaţionale, Coordonatori Vasile Vese, Adrian

Ivan, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2001

Pearson, Frederic, Rochester, Martin, International Relations, Mc Graw-Hill

Company, New – York, 1988

Roche, Jean-Jacques, Relations internationales, Librairie Générale de droit

et de jurisprudence, Paris, 1999

Roche, Jean-Jacques, Théories des relations internationales, 3-e édition,

Editions Montchrestien, Paris, 1999

Taylor, A. J. P. , Originile celui de-al doilea război mondial , Editura

Polirom, Bucureşti, 1999



Voina-Motoc, Iulia, Teoria relaţiilor internaţionale, Editura Paideia,

Bucureşti, 2001

Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul , Institutul European, Iaşi, 2001

Waltz, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, 2006

Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, 1998

Zăpârţan, Liviu-Petru, Relaţiile internaţionale, Editura Studia, Cluj –

Napoca, 2001

Zorgbibe, Charles, Histoire des relations internationales, 4 tomes, Paris,

1994 – 1995

teoria relatiilor internationale note curs

Documents