teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

7/27/2019 Teologia Icoanelor, In Lumina Traditiei Dogmatice Ortodoxe

http://slidepdf.com/reader/full/teologia-icoanelor-in-lumina-traditiei-dogmatice-ortodoxe 1/9

Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei dogmatice si

canonice ortodoxe, asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de hotararile dogmatice si

canonice ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Ecumenice si transmisa de Sfintii Parinti de-a lungul

secolelor, indeosebi in perioada iconoclasmului.

Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea Celui

intrupat marturisea nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei propovaduit la toate

neamurile lumii de atunci pastra inca vie prezenta Sa, totusi, graiul imaginii, ca marturie a

credintei in Iisus Hristos Cel intrupat, rastignit, inviat si inaltat la ceruri, a fost marturie inca de

la inceputurile crestinismului. Elementele iconografiei crestine au prins viata inca de pe vremea

catacombelor sub forma de imagini simbolice si alegorice. Primele imagini ale iconografiei

crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul anului 200 pe mormintele martirilor, conform

obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt imagini din Vechiul Testament si tocmai prin

aceasta se vadeste ca aceste imagini reprezinta ceva mai mult decat o simpla podoaba".

In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se poate constata si

atesta in chip documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In secolul al VIII-lea, cand aparemiscarea iconoclasta, care timp de aproape doua secole (725-843) a pus in discutie legitimitatea

uzului si a cinstirii icoanelor, acestea constituiau deja o realitate evidenta in viata sacramentala si

liturgica a Bisericii Ortodoxe. Consecinta pozitiva a iconoclasmului a fost insa elaborarea unei

teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic, intrunit la Niceea, in anul 787. Aceasta

teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de seama care deja fundamentasera

scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la anul 843, cand ideologia iconoclasta a fost

definitiv nimicita, teologii iconofili au sporit modul de intelegere al teologiei icoanelor stabilit la

sinodul al VII-lea ecumenic. Asa dupa cum preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea

(duminicii) Ortodoxiei este legata nu numai de amintirea celui de al VII-lea Sinod ecumenic,

care proclama venerarea sfintelor icoane, ci si de adorarea continua a prototipului tuturor

icoanelor...", despre care ne-au invatat teologii iconofili. Parintii si teologii iconofili ne dau

marturie graitoare despre acea "Traditie nescrisa", de care vorbea Sfantul Ioan Damaschinul, ale

carei dispozitii ne impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.

Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea

icoanelor Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale ingerilor, asa dupa cum

ne marturiseste acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram icoana sa, a lui Hristos. Noi veneram -

marturisea sfantul Ioan Damaschin - tot ce este al Sau, slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus

de orice pe mama Sa, Nascatoarea de Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce

Sfintei Fecioare, icoana vie a Evei celei noi, care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire mai mare

decat aceea a Sfintilor, si anume aceea de supravenerare. Venerarea icoanelor Sfintilor n-a fost

considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o diminuare a cultului de adorare adus luiDumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe Hristos ca Domn in asa fel ca nu-L privam de armata

Sa. Sfintii sunt... armata Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta viata pnevmatica a

lui Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Noi ne

inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si cinstim pe Sfinti, si prin

icoanele care ii reprezinta, care raman adevarate realitati pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta

pnevmaticitate - afirma un teolog ortodox - pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu

actele Sale mantuitoare, unice, este singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata spiritualitatea

nescrisa imprejur (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa uman,

sugerand adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise,

dar prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea insasi necircumscrisul". Aceasta prezenta a Duhului

Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa si cea mai concentrata manifestare aspiritualitatii umane fata de natura, pentru ca insusi Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru

vecie. Originea icoanelor si justificarea lor in Biserica o adevereste deci insasi marturisirea

1



credintei in Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota. In aceasta intrupare omul a

devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Asadar,

putem afirma ca primul care a facut o icoana este insusi Dumnezeu care a nascut pe Fiul Sau,

Unul-Nascut, Cuvantul Sau, "...icoana Sa insufletita, naturala, caracterul neschimbat al eternitatii

Sale. El a facut apoi pe om dupa chipul si asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era

indreptatit sa afirme ca "icoana este o asemanare, un model , o intiparitura a cuiva, care arata in

ea pe cel ce este infatisat in icoana ".In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau a Duhului

Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere in revista a faptelor lor

sublime", un mijloc de unire, cu Dumnezeu, prin contemplare. Invatatura proprie romano-

catolicismului - despre caracterul creat al harului a privat pe crestini "de o prezenta reala si

indumnezeitoare a lui Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a fost redusa de Catolicism la o

categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el natural, sau supranatural" .

Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si importanta lor pentru concentrarea

atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma

ca acestea sunt "ferestre care dau spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru

a concentra pe credinciosi. Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia

progresului spiritual".Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit "fii si

mostenitori prin harul lui Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin aceasta mijlocitori intre

Dumnezeu si om, si icoane vii de urmat in credinta si in acest efort, in aceasta epectaza de

induimnezeire a firii umane. Pentru acest merit al Sfintilor, Sfantul Ioan Damiaschinul ne invata

sa ridicam, "...lui Dumnezeu biserici in numele lor, aducandu-le daruri, cinstindu-le memoria si

pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa le facem... icoane...".

Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul

invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox -

este proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil

cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant...

Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea

credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in

matca traditiei pornite de la Apostoli".

Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care "evoca

prototipul", sunt simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt "chipul frumusetii in calitate

de asemanare cu Dumnezeu", sunt documente ale "constiintei religioase", "o limba sacra" a

traditiei ortodoxe si o "arta spirituala, liturgica si teologica", si nu doar religioasa. Cinstirea

sfintelor icoane, in conceptia teologiei ortodoxe, nu este deci o inchinare la chipuri cioplite, de

la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere

XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca "nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat

in icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia:, nicimateriei Crucii, ci chipului Crucii". In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau

ireal, conceput si cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu

existenta reala, care a existat sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul

plasmuirii mintii omenesti.

Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a

celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9),

dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar

fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila

prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul

legii etc. - constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului

ales. Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era oanticipare, o calauza, un pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu

recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in

2



simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in Vechiul

Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi distinctia pe care o

face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia

supranaturala si introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe

Dumnezeu cu natura in mod panteist". Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui

Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate

mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelorsi a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev.

XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte,

asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele

neoprotestante.

In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila

datorita faptului istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel

nevazut - ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara

de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel

nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a

facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii

firii Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prinaceasta apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in

icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut...".

Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a

nascut pe Fiul Sau, care este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot Dumnezeu a

facut pe om dupa "chipul si asemanarea" Sa (Gen. I, 26). Sfantul Clement Romanul ne

adevereste ca, mai presus de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu Sfintele si neprihanitele Sale

maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui..." ( iar Sfantul

Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost creat

dupa chipul lui Dumnezeu.

Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale, Biserica Ortodoxa

invata ca acestea nu redau prin culori natura proprie acestor fiinte, circumscrise totusi in

timp si spatiu, si care au deci un fel de corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie, analogic,

fie in forma in care au aparut oamenilor.

Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare,

numai prin comuniune, numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi la harul

divin, si de aceea cel care cinsteste un sfant participa la sfintenia si la harul care salasluieste

in el. Prezenta Sfantului Duh se afla "... si in sfintele icoane - ale sfintilor - nu in chip

substantial, ci -prin har si lucrare". In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor icoane se

intemeiaza insa "nu numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe ele, ci si pe

credinta in aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin puterea sfintirii

icoanei. Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o legatura intre imagine si prototipul ei,intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi". Prin puterea acestei prezente harice, orice

icoana sfintita este, in principiu, facatoare de minuni. De aceea se poarte spune ca cinstirea

sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei, din cultul Bisericii noastre,

care "...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem". Cultul este cel care ne

mijloceste legatura ontologica cu prototipurile icoanelor. Pavel Florensky releva ca

invatatura Parintilor Bisericii, confirmata de Sinodul al VII-lea ecumenic, si anume ca

"...in ceea ce (priveste icoana, sufletul se inalta la prototipul sau" a fost inteleasa gresit,

"intr-un sens psihologic si subiectiv. Anumiti iconoclasti au acceptat partea subiectiva a

icoanelor, dar ei neaga legatura ontologica cu prototipurile. Iconoclastii, in aceasta

perspectiva nu neaga posibilitatea si utilitatea icoanelor, ci considera ca idolatrie venerarea

lor". In contextul acestei afirmatii, putem admite ca toti acei crestini care recunoscutilitatea liturgica si artistic-religioasa a icoanelor, dar neaga legatura lor ontologica cu

prototipurile, pe care acestea le reprezinta, nu sunt altceva decat niste iconoclasti deghizati.

3



A recunoaste si marturisi aceasta legatura ontologica cu prototipul, pe care o realizeaza o

icoana, inseamna a recunoaste prezenta lucrarii divine, a harului divin, adica a

caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea icoanelor, precum si reprezentarea lor in

pictura iconografica, ramane o marturie vie a dorintei uimane pentru indumnezeirea prin

har si un mijloc de comuniune cu Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror viata apartine istoriei

umane. Fara a fi un fetis sau un idol, icoana este pentru crestinul ortodox o prezenta harica

a lui Hristos. "Noi trebuie sa credem -ne marturisea Sfantul Teodor Studitul -ca haruldivin este prezent in icoana lui Hristos, si ca aceasta comunica sfintenia celor care se

apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul ortodox, icoana ramane inainte de toate

un obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele divin si prin numele prietenilor

lui Dumnezeu, si de aceea ea primeste harul Duhului Sfant".

Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca

Parintii Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe

Dumnezeu il cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim

prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste Sfantul Ioan Damaschinul - cinstirea

relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre icoana si prototip

exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica

deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sauesenta acestui cult.

Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot

Dumnezeu. Leontie, episcopul Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la

invectivele iconoclastilor ca, atunci "cand vei vedea pe crestin, inchinandu-se Crucii,

cunoaste ca aduce inchinaciunea lui Hristos cel rastignit, si nu lemnului. Pentru ca, daca ar

cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa se inchine si padurilor si copacilor, dupa cum tu,

Israile, te inchinai odinioara acestora, zicand arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul meu si

tu m-ai nascut (Ier. II, 27). Dar noi nu spunem asa nici Crucii, nici chipurilor Sfintilor, caci

nu sunt dumnezeii nostri, ci carti deschise spre aducerea aminte a lui Dumnezeu si spre

cinstirea Lui, asezate in Biserici in vazul tuturor si venerate. Cel care cinsteste pe mucenic,

cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit mucenicia. Cel care se inchina

apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se prosterna in

fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt Dumnezeu

decat Unul singur, Cel cunoscut si adorat in Treime". Cei pentru care icoana este un fetis,

dovedesc deci ca nu o considera obiect de cult, a carei cinstire se indreapta in ultima

instanta tot catre Dumnezeu, si sunt lipsiti de prezenta harica pe care aceasta ni-l aduce in

casele si bisericile noastre, iar in zilele de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii, expusa

intr-o reprezentare care corespunde sarbatorii respective. Privilegiul pe care icoana ni-l

face in aprofundarea vietii harice nu-l vor avea asadar nicodata cei care nu-i cunosc

adevarata ei teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de traditia Bisericii Ortodoxe.

"Exista o Traditie..., a icoanelor - afirma om teologc catolic ;- care se integreaza in Traditiepentru a face pe credinciosi sa traiasca intr-o spiritualitate profunda. De aceea, toti admit

ca se poate vorbi de o teologie a icoanelor si, intr-un anumit fel mult mai usor decat o

teologie a artei crestine in Occident, luata in ansamblul sau, sau in unele din manifestarile

sale particulare... De aceea - declara teologul E. Vauthier - se poate vorbi de o asistenta

particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte componente ale Traditiei, la un grad pe

care singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a fost confirmata, sub inspiratia Sfantului

Duh, in Sinodul al VII-lea ecumenic, care a restabilit cultul icoanelor. A nu respecta acest

cult, inseamna deci a huli Duhul Sfant sub inspiratia caruia Parintii sinodali au formulat

dogma cinstirii icoanelor, si a ne lipsi de acele carti deschise spre aducere aminte de

Dumnezeu si spre cinstirea Lui, care raman icoanele.

Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si respectaCuvantul Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate

4



Filipenilor: "Fratilor, ...multi despre care v-am vorbit adeseori," ...se poarta ca dusmani ai

Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul acestora este pieirea" (Filip. III, 17-19).

Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta apartinand

uneia sau altei epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor nationale ale unui popor sau

altul, ci numai prin functia ei care este universala precum Ortodoxia insasi, fiind determinata de

insasi esenta chipului si rolului ei in Biserica". Icoana are deci, in Ortodoxie, in primul rand, un

rol liturgico-sacramental, si apoi unul artistic. Asa se explica de ce in Ortodoxie nu exista ritliturgic fara icoana. Un teolog anglican constata si el ca, in Biserica Ortodoxa, "...o icoana poate

exista doar intr-un cadru particular de credinta si cult careia ii apartine. O icoana despartita de

acest cadru inceteaza de a mai fi icoana... Arta icoanei este o arta liturgica". Mai mult, icoanele

ortodoxe - bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.

Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci ca mama lui

Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceste intre Dumnezeu-Fiul si

oameni.

In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar care i-a

dat viata". In Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a icoanelor, de o teologie care

comporta o iconologie, si apoi de o arta iconografica bisericeasca, dar care nu are scopul sau

pentru sine, ci insasi continutul sau este determinat de necesitatile si canonul (erminia) Bisericii.Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc, au facut marea

greseala de a substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca, in Biserica Ortodoxa, icoanei i

se aduce aceeasi cinstire ca prototipului pe care il reprezinta, si ca ea localizeaza o comuniune, ca

prezenta reala a lui Hristos. Mai mult, neintelegind taina unirii iposiatice a intruparii Domnului

Iisus Hristos, au crezut ca privind chipul zugravit al lui Hristos Cel intrupat, noi veneram in El

numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau Fiul lui Dumnezeu. "A voi sa reprezinti pe Hristos -

afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera - (Constantinopol) in anul 753 - nu se poate

evita o dilema ; umanitatea este aceea care se exprima prin imagine si se cade in nestorianism ;

daca se pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata, asupra divinitatii lui Hristos,

se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la sinodul de la Hiera

- adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile lor in inimile

noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care

icoana, prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie".

Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga crezul

dogmatic al Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera dogma unirii

Ipostatice si a consecintelor acestei uniri. Teama lor nejustificata de a nu se cadea in

nestorianism sau monofizitisim era asociata cu neprecizarea diferentei intre prezenta substantiala

a lui Hristos in Sfanta Euharistie si prezenta harica din sfinta icoana. Cat priveste prima

afirmatie, Sfantul Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea unirii ipostatice dintre

cele doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-umana a Mantuitorului,

zugravim "... pe Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe Unul care s-a facut vazut pentrunoi, prin participarea la corp si sange.... Nu zugravesc dumnezeierea nevazuta - marturisea

Sfantul Parinte - ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se

zugraveasca sufletul, cu atat mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea". La a doua

nedumerire, pe care au mostenit-o si unii crestini din zilele noastre, teologul Paul Evdokinnov le

raspunde ca in Biserica Ortodoxa nu s-a zis niciodata, si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos

este Hristos, cum se spune : aceasta paine este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o

idolatrie evidenta. Icoana este o imagine care marturiseste de o prezenta, de o ordine bine

definita : ea permite o comuniune de rugaciune, care nu este propriu- zis o comuniune

euharistica, substantiala, cu natura glorificata a lui Hristos, ci o comuniune spirituala, mistica cu

Persoana Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a localiza aceasta comuniune in icoana, ca

vehicul al prezentei... Biserica - continua P. Evdokimov - vede pe Hristos in mod liturgic.Iconografia urmeaza aceasta viziune si o traduce. Intregul mister al icoanei rezida in aceasta

5



asemanare dinamica si misterioasa cu Prototipul, cu Hristos total". In aceasta consta, intr-adevar,

teologia icoanei sau teologia frumusetii, precum si intregul ei mister.

In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor - vita de

vie, ancora, porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai ales Sfanta Cruce, care

propovaduia dogma intruparii si a rascumpararii neamului omenesc. Folosirea simboalelor in

Biserica primara a fost cauzata dupa parerea teologilor iconofili, de faptul ca "...evreii convertiti

traiau inca sub influenta legii mozaice ; mai mult, ei credeau ca neamurile vor cadea in paganism, daca cultul imaginilor le era permis. Pentru aceasta ratiune, se picta mai intai prin

simboale - pe care noi le cunoastem datorita catacombelor - pestele, ancora, painea, mielul si

altele inca. Ulterior, apar personaje care, de asemenea, au o semnificatie simbolica : Jonas, Orfeu

si, in ultimul loc, Bunul Pastor". Prin mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de

prototipurile pe care le reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii

Ortodoxe. "Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului al VII-lea

ecumenic - nu putem ajunge la cele inteligibile decat prin mijlocirea simboalelor sensibile, fie

prin meditarea Scripturii, fie prin reprezentarea iconografica. Caci asa ne amintim de toate

prototipurile si suntem condusi spre ele : pe unele le percepem prin auz, pe altele le contemplam

prin vedere, amandoua se explica reciproc, fara nici o contradictie, se lumineaza una pe alta si se

bucura de aceeasi cinste".Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si in

"...pictura caracteristica primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in Egipt... Portretele

zugravite in encaustica, pictura in ceara, o tehnica proprie primelor veacuri, stau la baza

icoanelor care, incepand din secolul al VI-lea, ocupa un rol tot mai larg in pictura bizantina".

Icoanele din secolul al VI-lea, pastrate in manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai,

constituie o marturie a genului picturii iconografice a Bisericii primare.

Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna reprezentari in

imagini ale catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele interpretari ale invataturii sale de catre

eretici, Biserica Ortodoxa a formulat crezul si dogmele, creand o teologie speculativa. Aceasta a

fost expusa si interpretata de ierarhie ex cathedra. Credinciosul de rand, indiferent de ce natie

era, avea insa nevoie de alte comentarii si interpretari mult mai empirice. Pentru aceasta ratiune,

pentru a raspunde acestor cerinte ale credinciosilor, Biserica Ortodoxa a gasit un real sprijin in

pictura iconografica si murala, care a ramas, de-a lungul secolelor, o Biblie deschisa, cu

comentariu, pe intelesul tuturor, si "ferestre spre eternitate". Continutul icoanelor a fost insa legat

de viata, de evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si artistic al

credinciosilor respectivi.

Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea dreptei

credinte si in edificarea credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele au ramas intotdeauna

pentru obstea crestinilor "o teologie transpusa in culori", care a talcuit deci in graiul culorilor

dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa, rolul instructiv-didactic al icoanelor a fost asociat cu cel

al contemplatiei religioase si al aducerii aminte a adevarurilor de credinta si ale istoriei sfinte.Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic afirmau ca, prin, icoane, "noi avem intotdeauna amintirea

lui Dumnezeu. Caci Cuvantul Scripturii nu este intotdeauna cantat (citit) in Sfintele Biserici; dar

reprezentarea prin icoane este in Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata si ziua ne

istoriseste si ne aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face

parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a Bisericii. Atat cuvantul

cat si icoana exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat. Dar, in raport cu cuvintele, icoana

reprezinta "superioritatea unei comunicari simultane si atemporale cu realitatile atemporale".

In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la Niceea, in anul

787, au formulat dogma despre sfintele icoane, prin care au confirmat si intarit cele cu dreapta

credinta mai inainte legiuite de catre Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau Sfintii Parinti -

fara innoire toate traditiile bisericesti asezate pentru noi prin scris sau in chip nescris, dintre careuna este si inchipuirea icoanelor prin zugravire, ca una ce concorda cu istoria propovaduirii

evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea intruparii adevarate - iar nu inchipuite - a lui

6



Dumnezeu-Cuvantul si spre un astfel de folos. Caci cele ce una pe alta se arata, fara indoiala, se

lamuresc una pe alta. Asa fiind, mergand ca pe o cale imparateasca, urmand invataturii celei de

Dumnezeu graite a Sfintilor Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim ca aceasta

este a Sfantului Duh, care salasluieste intr-insa - hotaram, cu toata grija si staruinta ca, dupa

chipul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, asemenea sa se inalte si cinstitele si sfintele icoane,

zugravite in culori si in mozaic sau facute din alt material cuviincios, in sfintele lui Dumnezeu

biserici, pe sfintele vase si vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si pe drumuri : atat icoanaDomnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea a Preacuratei Stapanei

noastre, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cat si ale cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si

ale barbatilor celor cuviosi. Caci cu cat mai des sunt priviti acestia prin zugravirea icoanelor, cu

atata si cei ce le privesc , sunt indemnati spre amintirea si iubirea prototipurilor si spre a da

acestora sarutare si inchinaciune cinstitoare desigur nu adevaratul cult care, dupa credinta

noastra, se cuvine numai Firii dumnezeiesti - in felul in care ne inchinam chipului - cinstitei si de

viata facatoarei Cruci si sfintei Evanghelii si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a le

cinsti prin aducere (jertfa) de tamaieri si lumanari, precum se obisnuia si la cei vechi, in chip

bine cinstitor.

Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei, se inchina

persoanei zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura Sfintilor Parintilor nostri,adica predania Bisericii Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pamantului la alta;

astfel urmam lui Pavel care vorbeste in numele lui Hristos si intregii dumnezeiesti si apostolice

adunari..., intarind traditiile pe care le-am primit... Iar pe aceia care indraznesc sa cugete sau sa

invete altfel sau sa distruga traditiile bisericesti, urmand ereticilor..., si se gandesc la vreo innoire

sau sa elimine ceva din cele asezate de Biserica, Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in

icoane, sau o sfanta ramasita de martir, sau sa gandeasca intortocheat si cu rea credinta pentru a

rasturna vreuna din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa trateze sfintele obiecte sau

sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici, oranduim sa fie

caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati din comunitate".

Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut altceva

decat sa formuleze ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja existenta in Biserica.

Aceasta dogma a fost aparata apoi cu tarie de Parintii Bisericii, si marturisita cu mare triumf in

anul 843, cand, in memoria acestei staruinte in apararea cultului icoanelor si, implicit, a dreptei

credinte, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, consfintind biruinta Ortodoxiei asupra tuturor

ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra iconoclastilor.

Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si de

erminiile sau manualele-calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic este respectat,

avem garantia ca icoana reproduce un adevar deja recunoscut. Cand insa canonul nu este

respectat de pictorul respectiv, opera sa nu poate fi admisa, pentru ca ea "constituie o noua

revelatie, care trebuie sa fie verificata". Pictura iconografica sau murala nu trebuie deci sa fie

produsul unui rationalism teologic si nici al unei inventii artistice subiective, ci marturia uneirealitati ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul trebuie sa cunoasca mai intai fondul dogmatic,

teologia icoanelor, si apoi sa incerce in smerenie si rugaciune sa ajunga la viziunea spirituala, la

starea de contemplatie a lumii supranaturale pe care el o va infatisa in identitatea ei ontologica.

Despre respectarea canonului iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P.

Florensky afirma ca "cu cat canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar corespunde el

exigentei spirituale. Ce este canonic este bisericesc, ce este bisericesc este ortodox ; el exprima

universalul. De aceea, purificarea sufletului prin eliminarea de tot ce este subiectiv deschide

sfantului adevarul etern al naturii umane in Hristos...".

Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin inlaturarea a

tot ce este subiectiv, acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in sensul riguros al cuvintelor, singuri

Sfintii pot sa faca icoana". In indrumarile sale catre ucenicii zugravi, ieromonahul Dionisie celdin Furna (secolul al XVIII-lea) recomanda ca "cel care voieste a deprinde mestesugul zugravirii,

...sa se roage... si sa se faca pentru el ...rugaciune catre Domnul Iisus Hristos,...". Acelasi pictor,

7



creator de scoala, indemna pe ucenicii sai sa ia aminte bine, "necrutand osteneala ci cu prea

multa ravna sa se iscuseasca si deplin sa invete mestesugul acesta, fiind de la Dumnezeu, dat si

oranduit, acesta este dumnezeiesc lucru... Iar cati pentru a banilor iubire cu lacomie, fara evlavie

si cu nebagare de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si aminte de cea a

Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar, pictorii si iconografii

de seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au pictat, Cozia, Voronetul, Moldovita si

Horezu, de pe plaiurile romanesti, au fost cu adevarat sfinti, in-vrednicindu-se de adevarateviziuni spirituale. Acestora le datoram iconografia crestina, iar celor care s-au invrednicit doar de

talantul artei iconografice le datoram numai o arta religioasa, pentru ca, in conformitate cu

invatatura Biserici, "facerea de icoane nu depinde de inventia pictorilor, ci exprima legislatia

aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe Ecumenice...

Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,- domeniul pictorului

este limitat la arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul icoanelor este descris de Sfintii

Parinti. Un teolog ortodox adeverea ca, in Biserica Ortodoxa rasariteana, "in temeiul hotararii

Sinodului al VII-lea ecumenic, singura partea artistica a icoanei esta produsul pictorului,

continutul sau spiritual depinde de Sfintii Parinti. Aceasta hotarare marturiseste... ca adevaratii

creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei creeaza contempland ceea ce icoana va infatisa".Istoria ecleziastica ne confirma ca de la intruparea lui Hristos si de-a lungul secolelor se gasesc

sfinti iconografi si iconografi sfinti in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le

apartine crearea de icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si

pictorilor iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de icoane, nu le ramane

decat sa-si aminteasca ca sunt urmasii parintelui picturii, bisericesti, sfantul evanghelist Luca, si

acest lucru ii indatoreaza o traire in Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica existentei

concrete".

In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine,

care a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, didactic, cultic, haric - de

mijlocire a darurilor dumnezeiesti - si estetic. Invataturile parintilor iconografi, trecute in erminia

picturii bizantine, sunt "...marturii directe ale invataturii lui Hristos si a Duhului Sfant".

Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in iconografia ortodoxa

orientala si in iconografia catolica occidentala, o lume de idei dogmatice aparte. Iconografia

occidentala ramane lipsita de o anume prezenta harica, de nimbul sfinteniei, consecinta imediata

a invataturii romano-catolice despre har si lucrarea sa. Intentia si idealul iconografiei ortodoxe

sunt insa expresia categoriei sfinteniei, straina de idealul artei antichitatii clasice, a valorii binelui

si frumosului. In Bisericile Ortodoxe, iconografia este expresia fidela a invataturii de credinta, a

dogmelor sale. Ea nu se adreseaza numai sentimentului si simtului artistic, ci mai intai sufletului.

Daca comparam, de pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu cele ale

iconografiei orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta. Arta

crestina occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema, vizand, in primul rand, sa"miste si sa caute a incita sentimentele de exaltare ale durerii umane".

Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe fata

Domnului, domina si se exprima majestatea regala (majastatea suferintei controlate),

calmul si serenitatea,- in locul durerii martiriului, semnificatia teologica sublima a

sacrificiului implinit pe cruce, care este condensat in cuvantul lui Hristos (s-a sfirsit, adica,

opera s-a implinit). Astfel, in timp ce pictura occidentala, orientand opera sa spre emotie, a

prezentat o drama umana, iconografia orientala, adresand opera sa mai intai sufletului, a

exprimat kenoza divina a Omului-Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura ortodoxa, crezand

impreuna cu parintii si imnografii Bisericii ca Trupul Domnului n-a suferit nici o alterare

de nici un fel... l-a reprezentat... fara nici o alterare datorata mortii...". De aceea nu exista

aici nici spasme ale gurii: nici ochi impaienjeniti...". Icoanele ortodoxe redau deci custaruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane, acel theosis, consecinta directa a

intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni ceresti in identitatea sa ontologica", care nu este

8



proprie decat Ortodoxiei rasaritene.Pentru un crestin ortodox, icoanele raman asadar

infatisari vizibile ale reprezentarilor supranaturale. Ele au ca scop de a inalta sufletul

nostru in starile ceresti. Daca pentru un catolic occidental, pictura in ulei este mult mai

apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar pentru un protestant occidental, gravura

este mult mai potrivita pentru schema sa silogistic-rationala, pentru un ortodox, icoana

face sa transperseze esenta metafizica in ceea ce reprezinta ea, in mod concret ca sa

devenim fii ai luminii taborice.

9

teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

Documents