Universitatea ,,Valahia” TârgovişteFacultatea de Teologie Ortodoxă

MASTER: PASTORALĂ ŞI MISIUNE ÎN CONTEXT EUROPEAN

Eseu pentru Master la HRISTOLOGIE

Hristologia Sinodului IV Ecumenic şi consecinţele lui istorice - dogmatice

Îndrumător ştiinţific: I.P.S. Dr. NIFON, ARHIEPISCOPUL TÂRGOVIŞTEI

MASTERAND:

Meleacă Niculaie

Târgovişte 2006-2007

Introducere.

1

1

Datorită problemelor teologice şi bisericeşti deosebite pentru care a fost

convocat, prin hotărârile dogmatice şi canonice pe care le-a luat, prin numărul

mare de episcopi prezenţi la sinod, prin interesul şi sprijinul arătat şi oferit de

împărat, graţie personalităţii şi activităţii unor figuri creştine contemporane

secolului V şi mai ales prin urmările lui, Sinodul IV Ecumenic de la

Cacedon ,,deschide o eră nouă în istoria gândirii creştine ortodoxe”1. Sinodul

IV Ecumenic de la Cacedon reprezintă un moment de însemnătate excepţională

în viaţa Bisericii, de o valoare egală cu Sinodul I Ecumenic de la Niceea, a

cărui operă o completează şi împlineşte2. Dacă Sinodul I Ecumenic, luptând

împotriva arianismului, stabilea că Iisus Hristos este Dumnezeu

adevărat, ,,născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii”(Simbolul de credinţă),

Sinodul IV Ecumenic de la Cacedon stabileşte, împotriva diofizismului şi

monofizismului, realitatea umanităţii lui Hristos. În consecinţă, putem spune

fără teama de-a greşi că ,,Sinodul IV continuă, completează şi întăreşte ceea ce

s-a hotărât la Niceea”3 şi ,,este cel mai măreţ şi mai impunător Sinod din

antichitatea creştină”4.

În epoca istorică cuprinsă între Constantin cel Mare şi căderea

Imperiului roman de răsărit, se poate vorbi de o simfonie bizantină, de o relaţie

sinergică între Stat şi Biserică, care aveau interes să se ajute reciproc în

momentele de cumpănă şi grea încercare prin care trecea Imperiul, atât din

punct de vedere politic dar şi religios. Biserica avea nevoie sa-şi consolideze

organizarea, doctrina şi cultul pentru a putea transmite învăţătura creştină la

1 John Meyendorf, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din engleză de Pr. Prof. Nicolae Buga, EIBMBOR , Bucureşti, 1997, p. 9.2 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea Ecumenic, în ,,Ortodoxia”, III, nr. 2-3, 1951, p. 188.3 Ibidem, p. 189.4 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia a II a, revăzută şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1975, p. 259.

2

2

toate neamurile, iar statul avea nevoie de serviciile Bisericii pentru a instaura o

stare de pace şi moralitate în întreg imperiul. Misiunea Bisericii creştine pe

teritoriul imperiului dar şi în afara lui, mărea sfera de influenţă a Împăratului,

ducând prestigiul, cultura şi civilizaţia romană dincolo de graniţele imperiului

roman. Se ştie, că prin politica de cucerire a împăratilor romani, imperiul era

format din mai multe popoare, iar unirea lor în jurul aceleaşi credinţe asigura

unitatea şi trăinicia imperiului bizantin.

1. Situaţia politică şi religioasă în Imperiul Bizantin în secolul V.

Imperiul roman, în timpul lui Constantin cel Mare, după înfrângerea lui

Liciniu în 323, era unitar având un singur conducător. După Teodosie cel

Mare, în anul 395, imperiul se împărţea între cei doi fii ai împăratului, Arcadie

în Răsărit şi Honoriu în Apus. Înainte de Sinodul IV Ecumenic, cele două curţi

imperiale erau înrudite. În Răsărit Pulheria era fiica lui Arcadie, iar în Apus,

Valentinian al II-lea era fiul Gallei Placidia, sora împăraţilor Honoriu şi

Arcadie5.

Din punct de vedere religios, la Sinodul I Ecumenic, Sfinţii Părinţi aveau

moralul ridicat şi se întruneau cu mare bucurie pentru prima oară după

încetarea persecuţiilor, într-un sinod ecumenic. Cei 318 Părinţi adunaţi pentru

Sinodul I de la Niceea, erau formaţi, căliţi şi uniţi în focul persecuţiilor, mulţi

dintre ei încă purtând urme ale torturilor suferite pentru credinţa lor în Hristos.

Alta era situaţia după 200 de ani, în pragul Sinodului IV Ecumenic. Episcopii

sunt adunaţi acum în două tabere opuse, înveninaţi de interese şi concepţii

diferite, unii autoritari şi despotici, iar alţii slabi şi timoraţi6.

Până la Calcedon, şcolile din Alexandria şi Antiohia erau două focare de

gândire creştină, care au avut un rol esenţial în disputele hristologice, prin

5 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 193.6 Ibidem.

3

3

reprezentanţii lor de seamă. Dar, după Calcedon, autoritatea intelectuală a

şcolii din Antiohia nu a mai fost niciodată restabilită după loviturile pe care le-

a primit din partea vulcanicului Chiril al Alexandriei7.

2. Situaţia religioasă şi politică care a condus la convocarea

Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon. Împăratul Teodosie al II-lea moare

în anul 450, în urma unui accident de călărie iar tronul Bizanţului revine surorii

sale, Pulheria8, care se va căsatori formal cu viteazul general Marcian. Pulheria

avea 52 de ani, cu vot de feciorie pe care l-a respectat toată viaţa, iar Marcian

era văduv, în vârsta de 58 de ani, fără origine, educaţie sau cultura imperială,

dar inteligent, energic, viteaz şi merita pe deplin cinstea şi încrederea de a fi

ales să conducă treburile imperiului alături de Pulheria9.

Noua pereche imperială, a hotărât să convoace un nou Sinod Ecumenic,

care să spele ruşinea ,,sinodului, aşa zis, tâlhăresc de la Efes”10 unde s-au

întâmplat lucruri grave, ce nu fac cinste unor oameni ai Bisericii. Problema cea

mai gravă a Bisericii de Răsărit, era că ,,sinodul tîlhăresc” de la Efes a

provocat mare confuzie şi haos în rândul credincioşilor. Eparhiile din Egipt,

Tracia şi Palestina au trecut de partea lui Dioscor, iar în eparhiile din Siria,

Pont şi Asia Mică numai puţini episcopi au avut curajul să se opună pe faţă

monofizismului promovat de Eutihie. Nemulţumirea în rîndurile clericilor şi

credincioşilor ortodocşi era foarte mare, mai ales din cauza abuzului de putere

al patriarhului Dioscor al Alexandriei, care a prezidat ,,sinodul tîlhăresc”,

căutînd să legitimeze şi să impună monofizismul în Biserica Răsăritului. Din

toate părţile, apărătorii zeloşi ai Ortodoxiei cereau convocarea unui nou sinod 7 John Meyendorf, op. cit., p. 9.8 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.9 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 250.10 Paul Evdochimov, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 173.

4

4

ecumenic, care să spele ruşinea făcută Bisericii de «sinodul tîlhăresc» de la

Efes, din 449. Cînd, în februarie 450, a venit la Roma împăratul Valentinian

III, însoţit de mama sa Galla Placidia şi soţia sa Eudoxia, fiica împăratului din

Bizanţ, papa Leon I s-a înfăţişat înalţilor oaspeţi, rugîndu-i să intervină la

basileul din Bizanţ în favoarea Ortodoxiei11.

Aşa s-a ajuns ca, imediat după moartea lui Teodosie II, care a favorizat

monofizismul lui Eutihie, după urcarea pe tronul Bizanţului, Marcian şi

Pulheria, să convoace un nou Sinod ecumenic, care să spele ruşinea ,,sinodului

tîlhăresc” din 449. Înainte de convocarea sinodului, toţi episcopii ortodocşi

condamnaţi şi exilaţi au fost rechemaţi şi reaşezaţi în scaunele lor. Împăratul

Marcian, înştiinţînd pe papa Leon I de actul urcării sale pe tronul imperial de la

Constantinopol, i-a adus la cunoştinţă şi intenţia convocării unui nou Sinod

ecumenic.

Sinodul convocat încă de la 17 mai pentru 1 septembrie 451, la Niceea, a

fost mutat la Calcedon (azi Kadi-Koy), în faţa Constantinopolului, pentru că

împăratul dorea să fie mai în apropiere, spre a asista la discuţii . S-a desfăşurat

între 8 şi 25 octombrie 451, în biserica Sfînta Eufimia din Calcedon. Numărul

episcopilor participanţi a variat între 520 şi 630, cifră neajunsă de nici un Sinod

ecumenic12. Majoritatea episcopilor participanţi erau din Răsărit.

Împăratul Marcian, alături de împărăteasa Pulheria, a prezidat şedinţa

din 25 octombrie 451, ,,cea mai fastuoasă”13, cînd s-a făcut proclamarea

solemnă a hotărârii de credinţă, iar împăratul a ţinut cuvîntarea de închidere a

sinodului. În

Acuzaţiile contra patriarhului Dioscor al Alexandriei, vinovat de

brutalităţile comise de unii călugări şi parabolani în ,,sinodul tîlhăresc” de la

11 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 258.12 Ibidem.13 Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 148.

5

5

Efes, din 449, erau numeroase. Clericii şi monahii egipteni apărători ai

doctrinei ortodoxe, asupriţi şi nedreptăţiţi de ei, au prezentat sinodului plîngeiri

şi mărturii contra lui. încă înainte de începerea lucrărilor, Dioscor a trebuit să-

şi schimbe locul de frunte unde se aşezase cu scaunul, mai în spate. Cu toată

abilitatea şi îndărătnicia lui, Dioscor a fost demascat complet, dovedit vinovat

şi depus din scaun. Interesant este că el n-a fost judecat şi condamnat şi ca

eretic monofizit, cum îl demascau opiniile sale. Pentru sinod, depunerea lui era

suficient motivată cu răul imens pe care 1-a făcut Bisericii în 449, în ,,sinodul

tîlhăresc” de la Efes. Această greşeală şi scăpare din vedere a sinodului s-a

resimţit mai tîrziu. Monofiziţii se puteau mîndri că episcopul lor n-a fost

condamnat pentru erezie şi deci era ortodox. Cu complicii lui Dioscor de

la ,,sinodul tîlhăresc” din Efes, între care se găsea şi Juvenal al Ierusalimului,

care acum se scuzau şi ei cum puteau, aruncând toată răspunderea celor

întîmplate asupra lui Dioscor, sinodul s-a arătat înţelegător şi indulgent.

Anatematizarea lui Eutihie şi semnarea Epistolei dogmatice a papei Leon I,

recunoscută drept ortodoxă, au fost socotite suficiente pentru primirea lor în

Biserică.

Împotriva afirmaţiilor lui Eutihie, care susţinea că Iisus Hristos a avut

numai firea dumnezeiască şi nega consubstanţialitatea firii umane a lui Hristos

cu umanitatea noastră, punînd în primejdie întreaga dogmă a răscumpărării

omului, Părinţii Sinodului IV au rămas la învăţătura Sfintei Scripturi, care

afirmă că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost Dumnezeu adevărat şi om

adevărat14. ,,Şi Cuvîntul trup s-a făcut”, spune Sfîntul Evanghelist Ioan (I, 14),

iar Sfîntul Apostol Pavel zice: ,,Căci (Hristos) trebuia să fie întru toate

asemenea fraţilor săi” (Evr. II, 17).

3. Formularea dogmatică a Sinodului IV de la Calcedon 15 .

14 Pr. Prof. Ioan I. Rămureanu, op. cit., p. 260.

6

6

În şedinţa a V-a, din 22 octombrie 451, sinodalii au definit doctrina

bisericească a celor două firi din persoana lui Iisus Hristos, prin urmă

toarea mărturisire de credinţă: „Sinodul se opune acelora care încearcă să

împartă taina întrupării într-o dualitate de Fii, îndepărtează de la

comuniunea Bisericii pe cei care îndrăznesc să afirme că dumnezeirea

Unuia-Născut este pătimitoare si stă împotriva celor care născocesc

amestecul sau contopirea celor două firi ale lui Hristos. Sinodul respinge pe

cei care, în nebunia lor, susţin că chipul de rob luat de Hristos din noi este

de esenţă cerească sau de altă esenţă decât a noastră. El anatematizează pe

cei care fabulează, spunând că au fost două firi ale Domnului înainte de

unire (întrupare), dar imaginează că după unire a fost o singură fire.

Urmând Sfinţilor Părinţi, noi toţi unanim învăţăm să mărturisim unul şi

acelaşi Fiu: Domnul nostru Iisus Hristos, desăvârşit în dumnezeire şi

desăvârşit în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, pe Acelaşi din

suflet raţional şi trup, deofiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi deofiinţă cu noi

după umanitate, asemenea nouă în toate afară de păcat, născut înaintea

veacurilor din Tatăl după dumnezeire, iar în zilele de pe urmă născut pentru

noi şi pentru a noastră mântuire, după umanitate, din Fecioara Măria,

Născătoare de Dumnezeu, unul şi acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut,

cunoscut în două firi, în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi

nedespărţit, deosebirea firilor nefiind nicidecum distrusă prin unire,

păstrându-se mai ales însuşirea fiecăreia şi întâlnindu-se împreună într-o

singură persoană şi un singur ipostas, nu în două persoane, împărţit sau

despărţit, ci Unul şi acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul

Iisus Hristos. Aşa ne-au învăţat mai înainte despre El proorocii şi însuşi

15 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 204.

7

7

Domnul nostru Iisus Hristos şi aşa ne-a transmis Simbolul Părinţilor

noştri”16.

În esenţă, în hotărârea Părinţilor de la Calcedon, se mărturiseşte că Fiul

lui Dumnezeu, Cel dinainte de veci, S-a întrupat şi S-a făcut om din Fecioara

Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi prin întrupare s-a realizat unirea

ipostatică sau unirea într-un ipostas a firii dumnezeieşti şi a celei omeneşti,

adică o persoană în două firi, Persooana lui Iisus Hristos17.

Doctrina despre unirea personală sau ipostatică a celor două firi,

dumnezeiască şi omenească, în persoana Dumnezeu-Omului Hristos are o mare

însemnătate pentru întreaga operă mântuitoare a lui Dumnezeu. Numai fiind

Dumnezeu adevărat, Iisus Hristos putea să realizeze mîntuirea oamenilor şi

numai fiind om adevărat, reprezentînd întreaga omenire, putea să se aducă

jertfă pe cruce de bunăvoie, în vederea mîntuirii tuturor oamenilor18.

Opera sinodului din Calcedon a fost mare şi binefăcătoare pentru toate

Bisericile. Ea constituie pentru Biserica Ortodoxă şi pentru Imperiul Bizantin,

un titlu de glorie. Importanţa lui este excepţională şi este recunoscută în

general de istoricii bisericeşti şi profani.

16 Pr. Nicolae Chifăr, op.cit, p. 149.17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 36.18 Prof. Nicolae Chiţescu; Pr. Prof. Ioan Todoran; Pr. Prof. Ioan Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie, vol. II, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005, p. 40.

8

8

4. Consecinţele istorico -dogmatice ale Sinodului IV Ecumenic de la

Calcedon.

În primul rând, la acest sinod, se rezolvă prima problemă gravă a

Bisericii, făcută de Sinodul de la Efes din 449, înlăturând scandalul produs în

Biserică de către triada Hrisavie-Eutihie-Dioscor sub oblăduirea imperială a lui

Teodosie II. Dacă Sinodul IV nu înlătura opera lui Dioscor, organizarea şi viaţa

Bisericii putea avea un curs cu totul deosebit şi dăunător intereselor ei. Opinia

Pr. Prof. Teodor M. Popescu este concludentă în ceea ce priveşte importanţa

Sinodului IV: ,,Erezia şi despotismul egiptean s-ar fi întronat în tot Orientul şi

monofizismul ar fi devenit probabil confesiunea majorităţii. Sinodul IV a salvat

ortodoxia dintr-un pericol tot la fel de mare ca cel reprezentat de arieni în

325”19.

După hotărârea dogmatică a sinodului şi aprobarea ei de către sinodali, a

fost nevoie ca împăratul Marcian să dea edicte imperiale pentru a impune

aceste hotărâri, adeseori folosind forţa armată pentru a fi respectate, ceea ce nu

a dus întotdeauna la potolitrea ereticilor agitaţi. Pentru fanatici şi oameni

limitaţi, care credeau că opoziţia lor e o cauză sfântă, nu exista alt adevăr şi

dreptate decât cel aflat în mintea lor. ,,Şase sute de Sfinţi Părinţi, în ochii lor,

nu făceau cât glasul unui călugăr perfid, amator de episcopat, care umbla

noaptea pe la uşile chiliilor monahale, chema pe călugări pe nume, vorbind

într-o ţeavă, spunând că e un înger al lui Dumnezeu, cerându-le să susţină pe

Timotei Eluras, care era chiar el”20. Din cauza unora ca el, din crime şi

incendii, s-a botezat cu foc şi sânge Biserica monofizită din Egipt, Siria,

Palestina, Armenia şi Abisinia. Din nefericire, printre consecinţele Sinodului

IV Calcedon, putem include şi acest fapt negativ pentru Biserica creştină, şi

19 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit., p. 255.20 Ibidem, p. 282.

9

9

anume îndepărtarea unor popoare de Ortodoxie, pe care perşii, arabii şi turcii

le-au putut cuceri pe rând mai uşor21.

Politica religioasă ce a urmat după Calcedon, abaterile de la hotărârile

acestuia, opoziţia care i s-a făcut adeseori chiar de către împăraţi, disidenţa

monofiziţilor, nu se pot imputa nici sinodului, nici împăratului Marcian.

Sinodul şi împăratul au luat hotărâri care se impuneau într-o situaţie încordată

care putea degenera uşor. Marea majoritate a episcopilor şi a credincioşilor au

găsit în hotărârile Sinodului IV de la Calcedon, terenul solid al credinţei lor în

Hristos şi în Biserică. Între oamenii de bună credinţă nu au avut loc discuţii sau

dezbinare. Sinodul a reţinut ce era drept şi a eliminat ceea ce trebuia eliminat

din doctrina celor două şcoli teologice, din Antiohia şi din Alexandria, pe ale

căror poziţii greşite stau, pe de o parte nestorianismul şi pe de altă parte

monofizismul. Fără hotărârile de la Calcedon după sinodul de la Efes, 449,

situaţia Bisericii s-ar fi agravat, ar fi crescut dezordinea, iar dezbinarea ar fi

fost mult mai mare.

Concluzii

Unii istorici văd în Sinodul IV Ecumenic o adevărată nenorocire a

Imperiului de răsărit. G. Ostrogorsky22 afirmă că Sinodul IV a adâncit prăpastia

dintre centrul bizantin şi provinciile orientale ale imperiului, iar alţii spun că

acest sinod a jignit conştiinţa orientalilor. Protestanţii spun că sinodul a fost

impus cu forţa un decret de credinţă echivoc care putea să fie interpretat în mai

multe feluri. Adolf Harnack23 impută formulei de credinţă de la Calcedon

caracterul ei dialectic, care făcea ca ea să nu mai poată fi transformată într-una

21 Ibidem, p. 283.22 G. Ostrogorsky apud Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 288.23 Adolf Harnack apud Ibidem.

10

10

filosofică teologică, decât doar de un scolastic. Theodor Brandt24 vede în

formula ,,două firi unite într-o persoană” în mod neamestecat şi nedespărţit,

noţiuni care nu puteau fi considerate nici mărturisiri de credinţă, nici în măsură

să însufleţească sau să dea putere credinţei. Romano catolicii consideră acordul

dogmatic de la Calcedon ca fiind unul efemer25.

O altă opinie, de data aceasta favorabilă Sinodului IV, este a

bizantinistului rus A. A. Vasiliev26, care recunoaşte importanţa capitală a

hotărârilor de la Calcedon, afirmând ca prin acest sinod s-a confirmat credinţa

ortodoxă aducând mari lovituri ereziilor, s-a reparat nedreptăţile şi s-au

înlăturat abuzurile şi neregulile care se făcuseră în legătură cu disciplina

bisericească27.

Sinodul de la Calcedon este ultimul în care cele două imperii şi Biserici

creştine, de Răsărit şi de Apus, s-au întâlnit şi au colaborat normal. Sinodul IV

de la Calcedon a însemnat despărţirea lor confesională, despărţire ce durează

până în zilele noastre. Prin hotărârile lui constituie o piatră de hotar greu de

clintit în istoria bisericească.

Între Bisericile eretice, nestoriană şi monofizită, şi între Biserica papală

politică, Biserica Ortodoxă stă solitară, pe temeiul Sfântului Sinod de la

Calcedon, în care, împotriva duhului rătăcirii şi al despotismului bisericesc, a

bătut adevărata inimă creştină şi a răsunat glasul evlavioşilor împăraţi, Pulheria

şi Marcian, şi al sfinţilor Părinţi, participanţi la Sinodul IV de la Calcedon28.

24 Theodor Brandt apud Ibidem.25 Pr. Prof. Teodor M. Popescu ,op.cit., p. 288.26 A.A. Vasiliev apud Ibidem, p. 289.27 Pr. Prof. Teodor M. Popescu, op.cit, p. 289.28 Ibidem, p. 294.

11

11

BIBLIOGRAFIE

1. ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea

de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.

2. Băbuş, Pr. Dr. Emanoil, Bizanţul- istorie şi spiritualitate, Editura Sofia,

Bucureşti, 2003.

3. Chifăr, Pr. Nicolae, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi,

2000.

4. Chiţescu, Prof. Nicolae; Todoran, Pr. Prof. Ioan; Petreuţă, Pr. Prof. Ioan,

Teologia Dogmatică şi Simbolică, manual pentru Facultăţile de Teologie,

vol. II, Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005.

5. Coman, Pr. Prof. G. Ioan, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon

şi acceptarea ei în Biserica Ortodoxă, în ,,Ortodoxia”, anul XXI, nr. 4,

1969.

6. Idem, Persoana Logosului Iisus Hristos în lumina primelor patru secole

patristice, ,,Studii Teologice”, anul XXIV, nr 9-10, 1972.

7. Evdochimov, Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popa, arhiereu

vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

8. Lossky, Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia şi

Remus Rus, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

9. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere, studiu şi

introducere de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti.

12

12

10.Meyendorf, John, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere din

engleză de Pr. Prof. Nicolae Buga, EIBMBOR , Bucureşti, 1997.

11. Idem, Teologia Bizantină, traducere din limba engleză de Pr.

Conf. Dr. Alexandru Stan, EIBMBOR , Bucureşti, 1996.

12. Mihăiţă, Conf. Dr. NIFON, Arhiepiscopul Târgoviştei, Misiologie

Creştină, Editura ASA, 2002.

13. Muntean, V. Vasile, Bizantinologie, vol. I, Editura Învierea,

Arhiepiscopia Timişoarei, 1999.

14.Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos – Pantocrator, EIBMBOR,

Bucureşti, 2005.

15. Popescu, Pr. Prof. M. Teodor, Importanţa istorică a Sinodului al IV - lea

Ecumenic, în ,,Ortodoxia”, III, nr. 2-3, 1951.

16. Rămureanu, Pr. Prof. I. Ioan, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ediţia

a II a, revăzută şi completată, EIBMBOR, Bucureşti, 1975.

17. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II,

EIBMBOR, Bucureşti, 2003.

13

13