TEMA 6. PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI MARTORULUI

1. Martorul şi mărturia2. Efectul dezinformării.

3. Informaţia post-eveniment falsă.

4. Monitorizarea sursei

5. Mărturia martorilor oculari în justiţie

6. Recunoaşterea după fotografii şi recunoaşterea din grup.

7. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

NOŢIUNI GENERALEProblematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi

ridică dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori. Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea

unui eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens. Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.). Martorul este o persoană ce relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată.

Atât finalizarea anchetei judiciare, cât şi atingerea obiectivelor sale principale, respectiv aflarea adevărului, stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. Proba cu martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială, este nelipsită în cercetarea judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală.

Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor, oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenţia şi altora. În acest fel se creează posibilitatea confirmării faptelor, a succesiunii lor, precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs. Confirmarea sau infirmarea stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea, soluţionarea unui dosar este asigurată de mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui eveniment despre care numai ele pot relata adevărul.

Deşi în aparenţă problema pare simplă, totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a datelor şi, mai ales, nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda - atunci când li se cere - tot ceea ce au perceput. Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane, precum şi de starea personală în care se află atât în momentul perceperii, cât şi la data când este chemată să depună mărturie.

Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea mărturiei (Ciopraga, 1996).

Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică practică, fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei, discipline care atestă că atât posibilităţile

1

noastre de recepţie senzorială, cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate senzorială, dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de eveniment, dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv, involuntar, recepţia senzorială are şi un profund caracter activ, cautând să selecteze informaţiile cele mai accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-psiho-social.

Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate percepe, reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere, în mod suficient de exact, evenimentele la care a fost de faţă, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenţa parţial sau total.

Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment, de modul în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de modul în care poate să îl exprime, să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime.

Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o cere instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie, devine aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie.

Examenul oftalmologic şi audiologic se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente vizuale şi auditive, iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea normală a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu.

Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care emană, în special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, dar şi raporturile sale cu cauza şi cu participanţii la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).

Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în situaţia de martor, procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună credinţă, altfel stând lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă.

1. Martorul şi mărturia

Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede la nivelul simţului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu înregistrarea electronică a acelui eveniment.

Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-au ceru să le dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii.

În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se aflau în momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele contradicţii referitoare la numărul atacatorilor, costumaţia acestora, acţiunile pe care le-au întreprins, durata jafului, prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii, iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. De asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator.

Mai mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre

2

funcţionari, iar trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber, 2000).

O serie de autori au investigat atât părerile oamenilor obişnuiţi, cât şi pe cele ale profesioniştilor în ceea ce priveşte fidelitatea memoriei umane (Garry et al., 1997; Lindsay, 1994; Loftus, 1979). Într-un studiu (Haber & Haber, 2000) au fost formulate zece propoziţii referitoare la memoria umană care au trebuit cotate pe o scală de la unu la cinci, unu însemnând dezacord total, iar cinci acord total. Exemplele pe care le vom oferi au fost extrase din mai multe studii. Majoritatea propoziţiilor au fost folosite într-o formulare exactă în cel puţin două studii.

Afirmaţiile sunt următoarele: 1. Memoria este asemănătoare unei înregistrări video ce poate fi derulată ori de câte ori ai

nevoie. 2. Când eşti forte sigur că informaţiile pe care le deţii referitoare la un eveniment judiciar sunt

adevărate, este foarte probabil să fie aşa. 3. Memoria este stabilă în timp. 4. Informaţiile referitoare la ce ai văzut la un moment dat pot fi păstrate separat de alte

informaţii ulterioare. 5. Feţele oamenilor ies mai puternic în evidenţă şi de aceea este mai uşor să ţi le reaminteşti,

astfel recunoaşterea feţelor este foarte rar supusă greşelii. 6. Declaraţia unui martor ocular este o dovadă acurată a ceea ce s-a întâmplat. 7. Procesul de reactualizare repetată a unui eveniment face mai durabilă memoria referitoare la

acel eveniment. 8. Când în cadrul unui eveniment este prezentă o armă, martorii pot să îşi aducă aminte cu o

mai mare acurateţe detaliile acelui eveniment. 9. Evenimentele traumatizante sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele

obişnuite. 10. Evenimentele violente sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele

obişnuite. Majoritatea oamenilor (în unele cazuri toţi) care au fost rugaţi să răspundă la aceste întrebări au declarat că sunt de acord sau sunt în acord total cu aceste afirmaţii. În schimb, când aceste

afirmaţii au fost apreciate de experţi în domeniul memoriei, majoritatea dintre aceştia au fost în dezacord cu aceste declaraţii.

Pe parcursul acestui capitol vom încerca să arătăm, prezentând o serie de rezultate experimentale, că cea de-a doua categorie de „subiecţi” au avut dreptate.

2. EFECTUL DEZINFORMĂRII Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în

ultimele două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în eroare cu privire la un anumit aspect al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt izolaţi după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus, 1979). În consecinţă, martorii de bună credinţă pot să ofere inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David, 2003).

Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În cadrul acestei paradigme experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment, după care li se oferă informaţii false referitoare la acel eveniment. Ulterior se testează memoria participanţilor referitoare la evenimentul original. Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii alse (oferite post-eveniment) ca aparţinând evenimentului original.

3

Deşi o cantitate impresionantă de studii experimentale au atestat existenţa acestui efect, mecanismele psihologice care susţin acest efect nu sunt pe deplin înţelese şi continuă să fie investigate. Cercetările realizate în special de Elizabeth Loftus şi colaboratorii ei au sugerat existenţa unui deficit amnezic (memory impairment). Această afectare a memoriei se referă la faptul că informaţia falsă ulterioară poate altera sau poate îngreuna accesul la informaţiile originale despre eveniment. Deşi este universal acceptat că informaţiile false pot influenţa acurateţea memoriei, rolul pe care deficitul mnezic îl joacă în acest proces a fost îndelung dezbătut. Aceşti autori au încercat să determine dacă acest deficit mnezic este un deficit de stocare sau un deficit de reactualizare. Deficitul de reactualizare se referă la faptul că informaţiile aparţinând evenimentului co-există în memorie cu informaţiile post-eveniment, însă acestea din urmă fac itemii aparţinând evenimentului mai puţin accesibili. Deficitul de stocare se referă la faptul că informaţiile iniţiale despre eveniment au fost afectate sau dezintegrate de informaţiile post-eveniment (Belli & Loftus, 1995).

În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative, critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. Astfel, o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original; altfel spus, ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării, iar cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane, 1995).

Literatura din acest domeniu este foarte vastă, iar multitudinea denumirilor şi a paradigmelor de cercetare poate crea cu uşurinţă confuzie în mintea cuiva care intenţionează să studieze acest fenomen. Pentru a clarifica relaţiile dintre termenii cei mai frecvent întâlniţi în acest domeniu, vom aborda punctul de vedere susţinut de Belli & Loftus (1995). Aceşti autori consideră diferitele ipoteze de cercetare – deficit de reactualizare, deficit de stocare, atribuirea eronată a sursei, logica opoziţiei etc. – ca fiind ipoteze concurente în explicarea efectului dezinformării.

Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării (Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş & David, 2003); când intervalul de retenţie este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al., 1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane, 1994).

Monitorizarea sursei şi informaţia post-eveniment sunt concepte care nu sunt separabile decât arbitrar. Păstrăm această separare doar pentru ca cititorul să poată să facă mai uşor distincţia între diferitele tipuri de teste de monitorizare a sursei şi între diferitele tipuri de informaţie post-eveniment, folosită în principalele examinări experimentale.

3. INFORMAŢIA POST-EVENIMENT FALSĂ

Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment, au loc două procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva, iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original; în al doilea rând, de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”.

Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să fie acurate, mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia

4

dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior. Există mai multe modalităţi prin care informaţia post-eveniment poate fi oferită martorilor (Belli & Loftus, 1995; Loftus & Loftus, 1980). În primul rând, se poate încorpora o falsă informaţie într-o întrebare, de ex.: „Maşina roşie a oprit la semafor înainte de accident?”, deşi culoarea maşinii era de fapt verde. Acest lucru adesea schimbă declaraţiile pe care le oferă martorii despre un accident / eveniment. În al doilea rând, manipularea intensităţii verbelor dintr-o întrebare are ca rezultat schimbarea declaraţiilor ulterioare referitoare la viteza cu care se deplasa un vehicul. De exemplu: „ Maşina roşie a atins / a lovit / a intrat în coliziune cu / a distrus maşina galbenă?”. În al treilea rând, dacă se arată iniţial martorilor fotografii cu persoane care nu au participat la eveniment, aceştia vor indica una dintre aceste persoane ca fiind infractorul sau criminalul, chiar dacă infractorul adevărat este prezentat într-o serie ulterioară de fotografii. În al patrulea rând, dacă martorii aud întâmplător o descriere despre un eveniment diferită de ceea ce au văzut ei, adesea ei vor include aceste informaţii în declaraţiile pe care le vor da ulterior.

Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi, distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare reactualizare, informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată, cu atât creşte probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. În al treilea rând, cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. De exemplu, poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte vulnerabilitatea ei la informaţiile post-eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original şi informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. Ceea ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-au schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

4. MONITORIZAREA SURSEI

Cercetările care au evaluat efectul dezinformării (misinformation effect) s-au preocupat de „soarta” memoriei originale despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la informaţia post-eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din memorie (Loftu & Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale, ci doar face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey & Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia post-eveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane, 1994).

Indiferent dacă sugestiile afectează sau nu memoria originală, este cert faptul că participanţii la aceste experimente pot fi duşi în eroare cu destulă uşurinţă. O altă categorie de cercetări care nu face parte din domeniul memoriei martorilor, dar care are relevanţă pentru acest domeniu sunt studiile realizate de Gilbert (1991). Acest autor a arătat că oamenii cred automat tot ceea ce înţeleg şi abia ulterior evaluează ideile care le sunt prezentate printr-un proces voluntar. Pe baza acestor rezultate se poate face predicţia conform căreia subiecţii vor accepta automat informaţiile post-eveniment, şi abia ulterior vor respinge aceste informaţii dacă vor avea vreun motiv pentru acest lucru. Însă deoarece sugestiile sunt de obicei prezentate ca o descriere acurată a evenimentului, este

5

posibil ca subiecţii să nu găsească nici un motiv pentru care să respingă aceste informaţii (exceptând cazurile în care îşi dau seama că au o memorie acurată care contrazice sugestiile post-eveniment).

Logica opoziţieiO serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate pe ”

logica opoziţiei”. În studiul său, subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-au oferit informaţii care sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va administra un test de memorie.

Totuşi, 27 % dintre rezultatele subiecţilor din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare, faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria, creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost citite ulterior.

Revenind la un cadru mai larg de analiză, ne putem întreba de ce este relativ uşor pentru informaţia post-eveniment falsă să se integreze în memoria unui eveniment? Cercetările au arătat că principala cauză a acestui fenomen este că oamenii nu au o bună memorie a sursei informaţiei (Johnson, Hashtroudy & Lindsay, 1993). Când cineva achiziţionează informaţii despre un eveniment din mai multe surse îi va fi mai greu să îşi amintească sursa reală care i-a oferit iniţial informaţia. Aceasta înseamnă că adesea un martor care a observat direct un eveniment şi şi-a însuşit ulterior indirect informaţii referitoare la eveniment nu va putea să facă distincţia între aceste două surse de informaţie care există în paralel în memoria sa. Rezultatul este că cele două informaţii se combină şi sunt tratate ca aparţinând evenimentului original.

Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori chiar la faţa locului.

În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles pentru observator, atunci codarea acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul.

5. Mărturia martorilor oculari în justiţie

In majoritatea situaţiilor, determinarea clară a veridicităţii unor amintiri detaliate sau de ansamblu nu are prea mare importanţă dacă ele nu se constituie în mecanisme dezadaptative pentru individ. In momentul în care însă ele devin probe în sistemul oficial de justiţie, corectitudinea şi acurateţea lor este de maxim interes, declaraţiile martorilor fiind considerate printre cele mai incriminatoare probe într-un proces.

Conceptul de refulare s-a mutat din cabinetul cercetărorului în tribunal, odată cu cazul judecat în Redwood City, California, 1990. Martora principală pretindea că şi-ar fi redobândit o amintire din copilărie, anterior refulată cu privire la tatăl său, care după ce a agresat-o sexual, i-a omorât una dintre prietene. In final, coroborând alte dovezi, sentinţa a fost incriminatoare. Problema studierii capacităţii memoriei umane de a reactualiza veridic sau de a distorsiona realitatea capătă o importanţă pragmatică în astfel de circumstanţe.

Fără a cădea în extrema cealaltă şi a considera memoria autobiografică o sursă total inadecvată şi eronată, putem spune cu siguranţă că nu este extrem de precisă. Faptul este atât de evident încât nici un sistem legal din lume nu se bazează pe încrederea absolută în memoria martorilor. De fapt, întrebarea relevantă nu este dacă amintirile sunt precise, ci dacă sunt îndeajuns de precise pentru a răspunde întrebărilor din instanţă. Întrebările adresate martorilor pot fi detaliate, cum ar fi momentul exact la care s-au întâmplat lucrurile, o propoziţie anumită rostită cu multă vreme în urmă,

6

vocea unei persoane auzite doar o singură dată etc. Pentru psiholog, aceste întrebări pot părea imposibile, deoarece nu există un răspuns precis la ele. Pentru avocat însă, este evident că fără astfel de întrebări pledoaria nu îşi atinge scopul.

Soluţia legală pentru această problemă a luat diverse forme. Una este de a specifica anumite condiţii pentru ca o mărturie să fie admisă. De exemplu, legea engleză are o regulă: “a fleeting glance rule”: dacă un individ a avut doar un contact vizual rapid cu suspectul, nu poate lua parte într-un test de identificare. De asemenea, în unele state americane există o regulă care interzice victimelor abuzului să depună mărturie dacă poliţia a folosit o formă de interogatoriu tendenţios sau hipnoza.

Sistemul legal anglo-saxon a pus mai mult accentul pe aceste legi ale dovezilor decât tradiţia europeană continentală bazată pe asumpţia că valoarea mărturiei unei persoane trebuie să fie evidentă pentru orice persoană raţională. In Olanda deciziile Curţii se bazează cel mai adesea pe dovezi fizice, palpabile, martorii apar rareori în faţa instanţei.

O soluţie alternativă este de a cere o anumită cumulare a dovezilor, insistându-se pe cantitate mai degrabă decât pe calitate. Multe ţări au adoptat vechea regulă romană unis testis, conform căreia mărturia unei singure persoane nu e niciodată suficientă pentru o decizie. Această regulă ar duce la o serie de probleme în cazuri de viol sau abuz sexual, unde adesea declaraţia unui singur martor este unica probă.

Din păcate martorii sunt rareori izolaţi după ce au trăit evenimentul. Ei îl discută cu alţi martori, sunt interogaţi după experienţă, fapt ce dă ocazia dezinformării intenţionate sau nonvoluntare. Tocmai de aceea este important să ne dăm seama cât de alterabile sunt amintirile umane şi care sunt circumstanţele care favorizează deteriorarea lor.

TIPURI DE ÎNTREBĂRI Este bine ştiut faptul că felul în care sunt adresate întrebările unui martor poate afecta

calitatea răspunsului acestuia. Se poate face distincţie între două tipuri de întrebări: întrebări deschise şi întrebări sugestive. Întrebările deschise oferă mai multe informaţii acurate şi declaraţii mai puţin complete decât întrebările directe, specifice (Koriat & Goldsmith, 1994). Însă întrebările sugestive (prin formă sau prin conţinut) au un efect negativ asupra acurateţei memoriei deoarece sugerează martorului răspunsul dorit (Bruk & Ceci, 1999). Recomandarea care s-ar putea face este următoarea: să se permită martorului să îşi spună declaraţia cu propriile cuvinte, după care să i se adreseze întrebări mai directe sau mai specifice; chiar şi în acest caz însă, încrederea cea mai mare trebuie acordată informaţiilor obţinute prin prima metodă (Fisher & Geiselman, 1992).

6. RECUNOAŞTEREA DUPĂ FOTOGRAFII ŞI RECUNOAŞTEREA DIN GRUPUn alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în

cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială, deoarece identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-un număr mare de experimente controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al., 1981) subiecţii erau instruiţi să observe o infracţiune, apoi să facă o descriere a infractorului. După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup. În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul de eveniment, timpul de observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea infractorului, prezenţa unei arme, prezenţa unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.

Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care „martorul” ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoaşterea. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte persoane, adică rata adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). Dacă nu sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane, identificarea se face imediat şi nu

7

este prezentată informaţie post-eveniment falsă, atunci acurateţea se apropie de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente şi arme, participă multe persoane, se oferă informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare, atunci rata acurateţei scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber & Haber, 2000). Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. După cum s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martoii greşesc într-un caz din zece.

Să luăm acum în considerare cercetările în care infractorul nu era prezent printre cei care erau aliniaţi. În această situaţie rezultatele sunt şi mai îngrijorătoare. În aceste experimente răspunsul corect al martorilor este de a spune „nu”, adică infractorul nu este prezent. Rezultatele au arătat că în medie, în condiţii normale de observaţie, martorii continuă să spună „da” în 60% din cazuri! Toate aceste răspunsuri conduc falşi pozitivi: martorul identifică o persoană nevinovată. Doar dacă sunt îndeplinite cele mai favorabile condiţii de observaţie (cum au fost descrise anterior) se constată o reducere în rata erorilor. Însă în condiţii de observaţie precare rata falşilor pozitivi atinge 90%, în special dacă martorul este lăsat să creadă că infractorul este prezent în grup.

În continuare vom lua în considerare o serie de date provenite din situaţii reale. Wells et al., (1998) au analizat 40 de cazuri în care s-a dovedit că au fost realizate condamnări eronate – disculparea celor condamnaţi a fost făcută pe baza unei analize ADN. În 90% dintre aceste cazuri (36) s-au realizat identificări oculare greşite. O explicaţie pentru acest fenomen poate fi o judecată relativă realizată de martori: aceştia încercau să identifice dintre persoanele aliniate în grup pe cea care semăna cel mai mult cu persoana pe ei au văzut-o în realitate (Wells, 1993; Wells et al., 1998). Aceeaşi autori au arătat că rata falselor identificări creşte dramatic atunci când doar unul dintre cei aliniaţi în grup seamănă cu autorul real al infracţiunii, şi scade atunci când martorii sunt avertizaţi că este posibil ca infractorul să nu fie printre cei prezentaţi (Stebaly, 1997), şi când suspecţii sunt introduşi unul câte unul, şi nu toţi în acelaşi timp (Sporer, 1993). De asemenea, s-a mai arătat că un martor care la început recunoaşte corect un infractor, va recunoaşte „corect” un alt suspect dacă fotografia infractorului real este scoasă dintre cele prezentate (Wells, 1993).

Factori care influenţează identificărileExistă mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor

realizate de martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere (line-up). În mod obişnuit unui martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. S-a constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. Este destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general fotografiile au o calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii, acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează cu persoane reale.

Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea

identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul celor aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracţiunea.

Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia, 1994; Wells et al., 1993). Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Totuşi, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest criterii, iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în

8

procesul de identificare. Probabil cea mai importantă cerinţă, dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se potrivească cu descrierea generală a infractorului.

Instrucţiunile care se oferă martorilor sunt un alt factor care poate genera erori în procesul de identificare. Când poliţia prezintă unui martor un grup de persoane, există presupoziţia tacită că este inclus şi suspectul. Cercetările au arătat că atunci când martorul este lăsat să creadă că suspectul face parte din grupul de persoane care îi este prezentat, probabilitatea de identificare eronată creşte substanţial, deoarece este mai probabil ca martorul să facă o identificare. Însă când martorului i se spune explicit că suspectul poate sau nu să facă parte din grup, atunci numărul de identificări greşite scade foarte mult (Stebaly, 1997; Wells et al., 1994). Unii cercetători au încercat să evalueze impactul expectanţelor martorului asupra acurateţei identificărilor. Pentru a face acest lucru, s-au construit grupuri din care era exclus în mod intenţionat infractorul, iar martorul era lăsat să creadă că suspectul este prezent. În această situaţie, rata falşilor pozitivi a atins 90%. Mai mult, martorii au continuat să persiste în această eroare chiar dacă într-o aliniere ulterioară era inclus şi infractorul pe care ei cu adevărat l-au văzut când au vizionat evenimentul. Această rată foarte mare a falşilor pozitivi justifică utilizarea unei proceduri de identificare în care martorul este explicit înştiinţat că suspectul poate sau nu să fie prezent. Dacă această instrucţiune este absentă dintr-o identificare, atunci rezultatele identificării nu trebuie luate în considerare.

Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce apare atunci când martorului i se arată o singură persoană (show-up procedure). Când se utilizează această procedură, se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care influenţează decizia martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu are nici o alternativă la această modalitate de identificare, se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această modalitate de identificare.

Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie de cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat, acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan. Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells, 1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul, sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit, în practică este foarte rar utilizată.

Prezentările „oarbe” sunt o metodă similară experimentului orb din domeniul mai larg al psihologiei.

O serie de studii au arătat că dacă ofiţerul care prezintă martorului grupul ştie cine este suspectul, chiar dacă acesta încearcă să fie imparţial, poate sugera martorului care este persoana vizată. Altfel spus, martorul poate să identifice anumite amorse în comportamentul ofiţerului care să îi indice cine este suspectul (Wells, 1990).

Acest proces este relaţionat cu categoria mai generală a oferirii de informaţii post-eveniment în care martorul nu este conştient că alegerea pe care o face este influenţată de comportamentul, vocea sau atitudinea ofiţerului. Singura modalitate de a evita astfel de distorsiuni constă în a alege pentru identificare un ofiţer care nu ştie care este suspectul.

7. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să emane de la un martor de bună credinţă şi, totodată, să fie fidelă - să redea cu exactitate evenimentul perceput. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga, 1996).

Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima - în faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput.

9

Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact” evenimentul perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă” dintre faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.

Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi termenul de veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi cea de fidelitate. Aceste două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se identifică, nu se suprapun.

Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care aparent este confundată cu sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din atitudinea de sinceritate a martorului. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie veridică.

Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea. Dacă în urma acestei verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credinţă a martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei. Dacă în urma unei astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă, depoziţia neveridică a acestuia trebuie înlăturată.

Aprecierea mărturiei sub aspectul bunei credinţe trebuie să aducă în centrul cercetării martorul, adică sursa de la care provin faptele. Sinceritatea martorului nu poate fi desprinsă în mod unilateral dintr-o manifestare sau alta, ci din luarea în considerare a unui complex de factori care delimitează exact parametrii în care se circumscrie personalitatea celui de la care emană mărturia (condiţia psihomorală a acestuia, raportul pe care îl are faţă de cauza dată şi cu ceilalţi participanţi în proces etc.).

Dacă organul judiciar şi-a format convingerea că martorul este de bună credinţă, se procedează la verificarea veridicităţii mărturiei. Această sarcină este mai dificilă deoarece erorile sunt diverse, ţinând fie de natura evenimentului, fie de mentalitatea martorului sau de condiţiile mărturiei. Sub acest aspect examenul mărturiei trebuie să fie amplu pentru a se înlătura diversele posibilităţi de eroare. De vreme ce veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanţe între depoziţie şi realitatea evenimentului produs, această verificare presupune atât cunoaşterea martorului sub raportul însuşirilor sale subiective, cât şi cunoaşterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei în succesiunea momentelor care îl alcătuiesc, precum şi factorii obiectivi sau subiectivi care au influenţat acest proces. Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită măsură - din modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea veridicităţii se dovedeşte a fi indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii etc.

Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi explică motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în imposibilitatea de a percepe, memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi: percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.

În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută dacă se constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă nu este sinceră.

Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu inculpatul, simpatia sau antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului, teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, dispreţul faţă de anchetator etc.

Întrebări de control 1. Descrieţi două dintre mecanismele presupuse a fi implicate în distorsiunile involuntare ale

10

memoriei martorilor. 2. În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni? 3. Distorsiuni ale memoriei martorului datorate întrebărilor sugestive.

11