Tema nr.2: STRATEGIILE ŞI TEHNICILE DE COMUNICARE ÎN PROMOVAREA SĂNĂTĂŢII.

Scopul: Studierea formelor, metodelor şi mijloacelor, utilizate în promovarea sănătăţii, a metodologiei de alcătuire a diferitor comunicări pe întrebări actuale în acest domeniu.

Obiectivele lucrării practice:

1. Studierea formelor, metodelor şi mijloacelor, utilizate în promovarea sănătăţii.

2. Studierea metodologiei de alcătuire a diferitor comunicări pe întrebări actuale în promovarea sănătăţii.

3. Studierea scopului, obiectivelor şi conţinutului educaţiei medico – igienice a populaţiei, rolului ei în profilaxia diferitor maladii, planificării activităţii în acest domeniu.

4. Familiarizarea cu metodele de cercetări ştiinţifice, utilizate în promovarea sănătăţii şi educaţia medico – igienică a populaţiei.

5. Să elaboreze o strategie de comunicare eficientă pentru promovarea sănătăţii.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor.

1. Promovarea sănătăţii ca ştiinţă, scopul, sarcinile, conţinutul şi rolul ei înprofilaxia diferitor maladii.

2. Principiile educaţiei medico - igienice a populaţiei şi compartimentele ei principale. Profilaxia - direcţie principală a educaţiei medico - igienice.

3. Educaţia medico - igienică a populaţiei ca parte indispensabilă a culturii generale a populaţiei.

4. Metodele de cercetări ştiinţifice folosite în promovarea sănătăţii şi educaţia medico – igienică.

5. Factorii ce condiţionează alcătuirea planului de activitate în promovarea sănătăţii.

6. Elaborarea planului de activitate în promovarea sănătăţii, principalele compartimente şi conţinutul lor.

7. Nivelurile de organizare a educaţiei medico – igienice a populaţiei.

8. Metodele şi mijloacele de educaţie medico - igienică a populaţiei:

a. metoda cuvântului vorbit;

b. metoda cuvântului scris sau metoda scrisă (editorială);

c. metoda ilustrativă sau demonstrativă;

d. metoda audio-vizuală;

e. metode derivate(metoda de teatralizare şi de excursie);

f. metoda comunicării nemijlocite(conversaţie) persoanele sănătoase şi bolnave;

g. mijloacele de comunicare in masă (mass-media).

9. Metodologia pregătirii şi organizării unei lecţii (conferinţe) pe întrebări de educaţie medico – igienică, etapele realizării.

10. Conţinutul şi compartimentele principale ale unei prelegeri pe educaţia medico – igienică.

11. Instruirea igienică a personalului din diferite ramuri ale economiei naţionale.

ACTIVITATE PRACTICĂ:

Studiu de caz 1

Investigarea reţelei sociale într-o comunitate implică obţinerea informaţiei prin observare şi chestionare prin determinarea următoarei informaţii:

Cine sunt cei mai influenţi oameni din reţea?

Sunt relaţiile din reţea unidirecţionale sau bidirecţionale?

Corespund reţelele, diferitor temetici ca: sănătatea, juridica, automobile, decorarea casei?

Cît de importantă este apartenenţa familială în viaţa comunităţii? Cum sunt familiile şi grupele de rudenie organizate în cadrul cultural?

Ce roluri tata, mama, fiul, fiica, buneii ( sau alte persoane, parţi tipice a familiei, într-o anumită cultură) exercită într-o familie?

Cine deobicei i-a decizii legate de sănătate în interiorul familiei (ex.: ce să facă când un membru al familiei e bolnav, dacă de luat măsuri sigure de prevenire, ce va consuma familia, cîte surse financiare pot fi alocate în legătură cu sănătatea, dacă membrul familiei poate urma un sfat medical sigur)?

Cine sunt cei mai influenţi oameni în comunitate? Sunt lideri neformali care i-au decizii deşi sunt în umbră?

Desena-ţi o serie de cercuri concentrice. Scrie numele tău în centrul primului cerc. În următorul cerc scrie numele persoanelor care sunt în reţeaua ta socială care are cea mai mare influenţă asupra vieţii tale. În următorul cerc scrie numele celor care au o oarecare influenţa asupra ta dar nu atît de mare ca precedenţii. Ce spune această diagramă depres influenţa asupra vieţii tale şi deciziilor legate de sănătate? Dacă tu trebuia să faci o astfel de diagramă pentru altă persoană, cum crezi, ai fi tu capabil să o utilizezi în promovarea sănătăţii cu acea persoană?

Studiu de caz 2

Planificăm un grup în sesiunea de studiere, pentru aceasta putem utiliza următoarea listă de indicatori:

1. Ce fel de studiere specifică eu doresc să promovez pe parcursul sesiunei?

Cunoştinţe reale – fapte specifice la tema sănătăţii de care au nevoie pentru a lua decizii în cunoştinţă de cauză.

Ablităţi în luarea deciziilor sau rezolvarea problemelor. Ex. Planificarea dietei, oragnizarea bugetului, stabilirea obiectivelor pentru viaţă, alegerea celei mai bune forme de exerciţii.

Abilităţi de comunicare – ex.: asertivitate, discutarea problemelor sensibile, oferirea opiniei lor privitor la sănătatea muncitorilor, comunicarea cu copii lor.

Abilităţile funcţionale – prepararea şi pregătirea mîncării, utilizare tensiometrului, tehnicile de masaj, determinarea glicemiei.

Atitudini – ex.:senzitivitatea necesităţilor altora, importanţa efectuarii regulate a exerciţiilor, dietă, vorbire copilului, etc.

2. Cîţi oameni ar trebuie să implic în grup? Cine vor fi participanţii?

3. Cum voi prezenta informaţia? Voi utiliza multimedia?

4. Cum pot duce mai interactiv prezentarea ca ea să nu semene a lecţie teoretică?

5. Cum aş putea provoca discuţii şi participare? Voi utiliza un grup de sarcini sau prin imagini video?

6. Cum voi structura timpul sesiunii? Cît de mult sesiunea va dura? Care va fi egalitatea între prezentarea informaţiei şi activităţile practice? Cît de mult timp trebuie să acord pentru întrebări şi concluzia puntelor de bază?

7. Cum voi diviza grupa în grupe mai mici?

8. Cum voi obţine răspuns de la grupul de sesiune?

9. Ce fel de răspuns aştept eu de la sesiune şi cum o pot ajuta?

10. Cum o pot evalua? Ce întrebări sau activităţi pot include care mi-ar zice ce au obţinut oamenii din sesiune?

Utilizează lista propusă pe următoarea pagină pentru a realiza un plan de o oră de sesiune pentru următoarel tematici: importanţa activităţii fizice, creşterea consumului de fructe şi legume, acţiunea fumatului asupra sănătăţii.

MATERIAL INFORMATIV

Cultura generală, inclusiv cultura sănătăţii, se formează prin instrucţia generală a populaţiei în setul continuu al generaţiilor. Această secvenţă a culturii generale, ce poartă titulatura specifică „de sănătate”, mai este considerată şi azi ca fiind o activitate de bază şi obligatorie a serviciilor de sănătate, în loc să fie apreciată ca o noţiune de „pregătire continuă”, de „educaţie premanentă”, de „perfecţionare” pe un fond pregătit general în sistemul instrucţiei publice a populaţiei.

Veriga principală pe care ar trebui să acţioneze serviciile de sănătate şi cele educaţionale pentru a avea rezultate bune, pe termen scurt şi lung, privind îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei, este educaţia pentru sănătate.

Ca sistem care include conştiinţa stării de sănătate, procesul de predare/învăţare şi participarea, educaţia pentru sănătate are ca scop creşterea nivelului de cunoştinţe medicale ale populaţiei în domeniul sanogenezei, protecţiei mediului şi prevenirii bolilor; formarea şi dezvoltarea unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea precum şi crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi de problemele sănătăţii publice, în sensul atragerii şi capacitării maselor la participarea activă în vederea realizării şi consolidării sănătăţii.

Medicul este un educator de specialitate şi este normal să fie utilzat pentru cunoştinţele specifice în sistemul instrucţiei generale a populaţiei (la nivelul unei demnităţi financiare echitabile pentru acţiunea de educator în cadrul elementelor Educaţiei Naţionale), educaţia pentru sănătate făcând parte din obligaţiile instrucţiei naţionale.

După Ch. Gernez-Rieux şi M. Gervois, educaţia pentru sănătate îndeplineşte trei roluri, în funcţie de scopul urmărit: preventiv - temele de educaţie conţinând elemente de instrucţie a populaţiei pentru

prevenirea îmbolnăvirilor;

constructiv – de realizare a adeziunii opiniei publice în favoarea sănătăţii;

curativ – pentru educarea şi convingerea pacienţilor de a urma prescripţiile medicale.

Putem considera educaţia pentru sănătate ca fiind o componentă a instrucţiei generale, o ramură a culturii umane, una din bazele sănătăţii, cu rol în influenţarea modului de viaţă modern spre conţinut favorabil sănătăţii, în realizarea de generaţii care să aibă un comportament sanogen şi în formarea voinţei politice pentru acordarea de către forurile decidente a adevăratului rol ce se cuvine sănătăţii.

Educaţia pentru sănătate, la fel ca în celelalte ramuri ale culturii, trebuie să deţină un fond material, fizic, care să stea la baza cuvântului cu rol educativ, ea avînd viabilitate doar atunci când exprimarea teoretică este susţinută de un material adecvat cu caracter educativ şi cu aplicabilitate practică.

Educaţia pentru sănătate presupune acceptabilitate, respect reciproc, informare, mijloace pentru deprinderea diferitelor obiceiuri sanogene, cooperarea receptorilor, ea fiind totodată şi un drept al omului şi o obligaţie a societăţii, concretizată printr-o programă analitică şcolară anuală

integrată programei tuturor treptelor de instrucţie (bazate pe mesaj educativ de cultură sanitară, imagini de exemplificare şi demonstraţii practice).

Educaţia pentru sănătate implică, obligatoriu, cunoaşterea şi aplicarea continuă a tehnicilor de comunicare, ca element fundamental.

Datorită faptului că în cadrul comunicării există doi poli: educatorul (cel care transmite informaţia) şi ascultătorul (receptorul sau cel care primeşte informaţia), în activităţile de comunicare cei doi poli trebuie să aibă flexibilitatea de a schimba permanent rolurile, adică şi educatorul trebuie să ştie să asculte. El trebuie să accepte sentimentele altor persoane, să ştie cum să stimuleze discuţia pentru a avea loc un dialog cu individul sau convorbirea cu grupul mic de indivizi, ţinând cont, permanent, de comunicaţia non verbală, care, uneori, poate fi mai eficientă şi utilă decât cea verbală.

Pot apare bariere în comunicaţie care ţin de deosebirea socio-culturală dintre educator şi receptorul informaţiei, receptivitatea scăzută a audientului, atitudine negativă faţă de medic sau educator, înţelegere limitată sau transmiterea de mesaje contradictorii.

Pentru a depăşi aceste bariere educatorul trebuie să vorbească clar şi rar, într-un limbaj adecvat auditoriului, cu explicaţii, şi să transmită informaţiile într-o succesiune logică, numărul acestora/şedinţă să nu fie prea mare şi să revină asupra noţiunilor importante, când are dubii în legătură cu înţelegerea lor de către auditor, utilizând tehnici pedagogice adecvate.

În practica medicală, foarte frecvent educaţia pentru sănătate se realizează în grupuri mici, în care comunicarea este mai adecvată nevoilor de formare.

Aceste grupuri pot fi: omogene (cel mai eficace), sau neomogene.

În cadrul transmiterii informaţiei active în grupul de lucru sunt uzual utilizate o serie de tehnici în educaţia pentru sănătate:

“tehnica brainstorming” – tehnică provocatoare ce urmăreşte să mobilizeze participanţii pentru identificarea unor nevoi şi găsirea unor soluţii;

“tehnica brainwriting” – fiecare persoană îşi exprimă în scris ideile în ceea ce priveşte nevoile educative într-o problemă definită, după care ideile consemnate se triază şi se aduc la cunoştinţa grupului;

“tehnica grupului nominal” – fiecare membru al grupului îşi exprimă părerile în legătură cu o problemă, iar educatorul grupează ideile comune.

În cadrul modernizării mijloacelor de comunicare, Organizaţia Pan-Americană a Sănătăţii a iniţiat şi difuzat în anul 1989 un program de educaţie pentru sănătate prin sateliţi (privind situaţia sanitară în America Latină, mortalitatea infantilă, rolul femeii în serviciile de sănătate, toxicomania, etc.)

Tipuri de educaţie pentru sănătate

Există trei tipuri de educaţie pentru sănătate: formală, nonformală şi comportamentală:

1. educaţie pentru sănătate formală care este rezultatul unui proces planificat de transmitere de experienţe, cunoştinţe, ce vizează toată populaţia (socializare secundară a individului), necesită efort de predare-învăţare şi educatori;

2. educaţia pentru sănătate nonformală vizează componentele din conduita individului care se formează prin experienţă sau imitaţie (socializarea primară a individului); nu necesită efort cu caracter de educaţie, de transmitere a cunoştinţelor; este realizată de familie şi comunitate;

3. educaţie pentru sănătate comportamentală cuprinde educaţia pentru sănătate conform normelor sociale şi educaţia pentru dezvoltarea sănătăţii publice şi promovarea comportamentelor favorabile sănătăţii, principalele obiective educaţionale vizând dezvoltarea cunoştinţelor, aptitudinilor, atitudinilor şi a convingerilor ce vizează sănătatea.

Pentru prevenirea acţiunii factorilor de risc asupra sănătăţii populaţiei serviciile medico-socio-psiho-pedagogice trebuie să fie adaptate nevoilor resimţite de diverse categorii de populaţie. Testarea acestor nevoi necesită investigaţii suplimentare pentru decelarea problemelor existente în populaţia considerată sănătoasă, prin metode specifice Sănătăţii Publice ca ştiinţă a protejării oamenilor şi a sănătăţii, a promovării şi redobândirii sănătăţii prin efortul organizat al societăţii.

Educaţia pentru sănătate face parte din viaţa culturală a fiecărei ţări, deci organizarea şi propagarea noţiunilor de ocrotire a sănătăţii, a sanogenezei, nu revine exclusiv sectorului sanitar ci, în egală măsură, trebuie să participe şi alte sectoare ca: învăţământul, organizaţii civice, biserica, diverse asociaţii, unităţi productive sau comerciale de stat ori particulare, toate având anumite responsabilităţi în acest sens.

Scopurile realizării educaţiei pentru sănătate

Acţiunile de educaţie pentru sănătate se realizează în scopul:

1. creşterii nivelului de cunoştinţe medicale a populaţiei în domeniul prevenţiei bolilor, al sanogenezei, al protecţiei mediului ;

2. formării şi dezvoltării unor deprinderi corecte care să promoveze sănătatea;

3. antrenării maselor pentru a participa activ la consolidarea sănătăţii prin crearea unei poziţii active faţă de sănătatea individuală şi faţă de problemele sănătăţii publice.

Principiile educaţiei pentru sănătate sunt:

1. al priorităţii: cu cât începuturile educaţiei pentru sănătate sunt mai timpurii cu atât rezultatele în starea de sănătate a populaţiei sunt mai bune;

2. al specificităţii şi autorităţii: se consideră că educaţia făcută de persoane specializate are impact mai mare asupra comportamentului sanogenetic;

3. al integrării educaţiei pentru sănătate în obiectivele politicii social-sanitare a statului.

După alţi autori (L. Vulcu) principiile în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:

a) principiul cultural-ştiinţific: educaţia pentru sănătate reprezintă o componentă a fondului cultural general şi a ştiinţelor medicale;

b) principiul optimizării: educaţia pentru sănătate fiind integrată actului medical necesită adaptarea la individ în combaterea stresului bolii;

c) principiul de influenţare a individului şi grupului în schimbarea comportamentului spre un cadru sanogen;

d) principiul educaţiei continue – atât în ceea ce priveşte un program de instrucţie legiferat şi stratificat pe etapele instrucţiei generale şi de consolidare a cunoştinţelor, cât şi în ceea ce priveşte necesitatea aducerii informaţiei la actualitatea noilor maladii ce apar pe plan mondial, sau în situaţia recrudescenţei unor stări morbide anterioare;

e) principiul de grup – din punct de vedere al specificului grupului căruia i se adresează;

f) principiul de informaţie şi instrucţie teoretică şi de aplicabilitate practică prin demonstraţii;

g) caracterul de investiţie cu repercusiuni benefice pentru societate.

Este important de menţionat că educaţia pentru sănătate este diferită de educaţia sanitară, care vizează igiena personală.

Cerinţele educaţiei pentru sănătate sunt:

largă accesibilitate; orientare (spre prevenţie) profilactică; participare activă a populaţiei la apărarea propriei sănătăţi; caracter optimist; să fie convingătoare; exprimare accesibilă; caracter ştiinţific; tematică adecvată auditoriului.

Abordările posibile şi direcţiile de orientare în educaţia pentru sănătate sunt următoarele:1. abordarea medicală – medicul urmăreşte la pacient formarea unor atitudini,

comportamente, conforme cu principiile sale pentru sănătate;2. abordarea educaţională – se transmit cunoştinţe asupra unor comportamente favorabile

sau defavorabile sănătăţii, iar cel care primeşte informaţiile este liber să aleagă şi să facă ceea ce doreşte (facilitează adoptarea unor decizii comportamentale, nu impune un anumit comportament);

3. abordarea orientată spre individ (personalizare) – profesionistul (educatorul) explică persoanelor care doresc să ştie şi să ia o a anumită decizie;

4. abordarea ce necesită o schimbare socială – medicul transmite cunoştinţe, individul înţelege, dar societatea nu-i favorizează schimbarea sau alegerea comportamentului.

Direcţiile de orientare ale educaţiei pentru sănătate se referă la: dezvoltarea educaţiei pentru sănătatea familiei; antrenarea populaţiei în activităţi privind asanarea mediului fizic extern şi evitarea

poluării; extinderea şi modernizarea educaţiei pentru sănătate în scopul evitării îmbolnăvirilor

profesionale; încurajarea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor transmisibile, cu accent pe

bolile sociale (tuberculoza, bolile venerice, HIV/SIDA); susţinerea acţiunilor de prevenire şi combatere a bolilor cronice; intensificarea educaţiei pentru sănătate în problemele de prevenire a accidentelor şi

instruirea populaţiei în ceea ce priveşte acordarea primului ajutor; propagarea cunoştinţelor pentru îngrijirea elementară a bolnavilor, pentru respectarea

indicaţiilor de regim igieno-dietetic în vederea refacerii sănătăţii, redobândirii capacităţii de muncă şi reintegrării sociale;

popularizarea sistemului de asigurare de servicii medicale pentru populaţie; dezvoltarea interesului pentru practicarea sportului şi pentru folosirea factorilor naturali

în scopul călirii şi întăririi organismului şi a creşterii duratei medii de viaţă; dezvoltarea răspunderii pentru sănătatea proprie, familială şi colectivă.

Abordarea oricărei direcţii din cele de mai sus, impune respectarea unei anumite conduite fără de care atingerea obiectivelor de bază ale educaţiei pentru sănătate rămâne un simplu deziderat.

Metodele de educaţie pentru sănătate sunt:

1. Metode de cercetare – scopul cercetării fiind acela de a afla nivelul de educaţie pentru sănătate, înainte şi după o campanie de informare, ca modalitate de control a eficienţei acţiunii.

Metodele de cercetare pot fi:a) cantitative :

analiza datelor statistice existente; anchete prin chestionar;

b) calitative metode rapide (R.A.P.); observaţia (directă sau participativă); interviul (semistructurat, anamneza, în grup); conversaţia (individuală, “focus grup”);

Anchetele sunt utile şi în alegerea canalelor de comunicaţie care sunt preferate de grupurile ţintă şi care au cea mai mare audienţă.

2. Metode de acţiune – constau în sensibilizarea populaţiei şi penetrarea informaţiei.

a) Sensibilizarea – se adresează unor mase largi de populaţie într-un interval scurt de timp şi are ca scop creşterea receptivităţii populaţiei asupra unor probleme de sănătate.

Substratul acţiunii este informativ, fără să se asume responsabilitatea modului în care oamenii se hotărăsc să folosească informaţiile transmise. Sensibilizarea pregăteşte terenul unor acţiuni ulterioare şi se poate realiza prin mai multe modalităţi: postere, filme scurte, conferinţe, sloganuri, etc. Temele abordate sunt probleme de sănătate publică precum: afecţiuni sezoniere (viroze), epidemii, tuberculoza, sifilisul, SIDA, etc.

b) Penetrarea informaţiei – continuă sensibilizarea pe un interval de timp mai lung şi se adresează unei populaţii ţintă. În acest caz se are în vedere pe lângă informare, educarea şi consilierea populaţiei sau individului în vederea schimbării stilului de viaţă.

3. Metode de formare de educatori – cursurile de formare de educatori se adresează atât cadrelor medico-sanitare, cât şi altor persoane care vor să desfăşoare voluntar o activitate de educaţie pentru sănătate: cadre didactice, sociologi, psihologi, etc.

Mijloacele de educaţie pentru sănătate – se referă la modalităţile de transmitere a mesajului de la comunicator la receptor.

Ele pot fi clasificate astfel:

I. După calea de transmitere:

a) mijloace auditive: - convorbirea educativ-sanitară (individuală, în grup, în grup cu decizii), lecţia, conferinţa, radioemisiunea.

Convorbirea constă dintr-o scurtă expunere a educatorului urmată de întrebări şi răspunsuri asupra temei propuse, prin aceasta urmărindu-se lămurirea unor probleme puţin cunoscute sau neclare. Ea poate fi:

individuală – la iniţiativa educatorului sau a persoanei interesate, având ca loc de desfăşurare cabinetul medical, cabinete cu activitate specifică de consiliere sau la domiciliu, în cadrul vizitelor efectuate periodic sau la solicitarea pacientului;

în cadrul grupului – educatorul dialoghează cu participanţii sau aceştia dialoghează între ei; grupurile pot fi dintre cele mai variate: bolnavi cu aceeaşi afecţiune, persoane cu aceleaşi preocupări la locul de muncă, tineri, vârstnici, femei, bărbaţi, etc.

Lecţia constă în transmiterea după un plan bine stabilit a unor cunoştinţe igienico-sanitare. Se foloseşte de preferinţă în unităţi de învăţământ (dar poate fi folosită şi pentru alte grupuri) şi se desfăşoară după următoarea structură:

recapitularea cunoştinţelor din lecţia precedentă (5-10 minute); expunerea noilor cunoştinţe (30-40 minute); recapitularea şi fixarea cunoştinţelor (5-10 minute).

Conferinţa – se cunosc mai multe varietăţi: conferinţe educativ-sanitare propriu-zise, organizate în săli publice şi axate pe diverse

teme medicale; cicluri de conferinţe – constau în expuneri “în serial” cu abordarea aceleaşi probleme

medicale în mai multe etape succesive; simpozionul educativ-sanitar în care expunerea este făcută de mai mulţi medici;

seara cultural-sanitară – axată pe o temă de sănătate publică, la care pot conferenţia şi alţi specialişti (nu numai medici), finalizarea acţiunii făcându-se printr-un program artistic sau alte manifestări culturale.

b) mijloace vizuale: cu rol dominant textul: lozinca, articolul, broşura, manualul, fluturaşul, pliantul, formele

beletristice; cu rol dominant imaginea: afişul, pliantul, planşa, diapozitivul, machete, expoziţia.

c) mijloace audio-vizuale: filmul, emisiunea televizată, teatrul.

II. În funcţie de adresabilitate se disting:a) mijloace individuale: sfatul medical;b) mijloace de grup: convorbirea de grup, lecţia, instructajul (cu grupuri omogene sau

heterogene);c) mijloace de largă informare: conferinţa, emisiunea televizată sau radiofonică, filmul,

tipăriturile.

III. După modul de transmitere:a) mijloace directe în care mesajul educativ sanitar este transmis ca o informaţie

nemediată (convorbire, conferinţă);b) mijloace indirecte care utilizează o cale de transmitere ce presupune o formă artistică.

Alte mijloace sau forme de educaţie pentru sănătate:

instructajul sanitar la angajare cu scopul de a avertiza persoanele nou angajate asupra eventualelor riscuri de la locul de muncă; cunoştinţele se reîmprospătează cu ocazia instructajelor periodice;

cursurile de sanminim, organizate pe profiluri de activităţi (pentru personalul unităţilor de găzduire publică, piscinelor, băilor publice, unităţilor de înfrumuseţare, unităţilor alimentare etc.) având ca scop pregătirea cursanţilor pentru păstrarea şi promovarea sănătăţii lor şi a celor cu care intră în contact sau îi deservesc în decursul acţiunilor pe care le desfăşoară;

cursurile “şcoala mamei”, care se adresează atât viitoarelor mame cât şi tinerelor mame având drept scop acumularea unui bagaj de cunoştinţe privind regimul de viaţă, igiena femeii în perioada gravidităţii şi lăuziei, alimentaţia sugarului şi a copilului mic, baia şi înfăşarea sugarului, tulburările de digestie ale sugarului, afecţiuni ale nou-născutului şi ale copilului mic, importanţa controlului medical atât al gravidei cât şi al copilului sănătos, sau la apariţia primelor semne de boală, importanţa vaccinării etc.;

concursurile cu scopul de informare şi educare a populaţiei prin participarea activă a acesteia;

cursurile diferenţiate pe categorii de bolnavi: sfatul medicului diferenţiat şi individualizat (indicaţii privind regimul igieno-dietetic, tratamentul medicamentos, îngrijirea corectă a bolnavului); convorbirile pe teme de dietetică; consultaţia profilactică pe grupuri omogene de bolnavi.

1. Planificarea unei lecţii tactice:

a) Obiectivul central – ce urmează să înveţe cursanţii?b) Introducere

evidenţierea scopului principal al lecţiei recapitularea lecţiei anterioare, dacă este cazul

c) Faza I – prezentarea conţinutului iniţial, în care de obicei se comunică informaţia

d) Faza II – schimbarea activităţii lucrul pe grupe exerciţii individuale exerciţii cu mai multe variante rezolvarea problemelor, etc.

e) Faza III – discuţii, dacă este cazul.

f) Faza IV – concluzii:

Canale de comunicaţie, reţele de instituţii, activităţi în elaborarea strategiilor. Canalele de comunicaţie, reţelele de instituţii şi programele de activităţi constituie elemente ale unei strategii concepute pentru influenţarea şi antrenarea grupurilor ţintă.

Canale de comunicaţie şi reţele de instituţii. Metodele de lucru şi sursele de comunicaţii nu se bucură de aceeaşi receptivitate din partea grupurilor ţintă. Oamenii, în general dovedesc o anumită înclinaţie pentru reţelele de instituţii care intră în interesul lor, cum sunt unităţile de învăţământ, organizaţiile religioase, cluburile sportive sau discotecile şi preferă sursele informaţionale cu care sunt obişnuiţi, cum sunt posturile de radio, ziarele, sau în problemele de sănătate, medicul de familie.

Pentru a le putea folosi în scopul care ne interesează, trebuie întâi să încercăm să identificăm preferinţele de acest fel ale grupurilor ţintă.

Strategiile unui plan includ şi această operaţie de identificare a canalelor şi instituţiilor preferate şi modul în care pot fi combinate, pentru a fi cât mai eficiente.

Datele privind canalele de informaţie şi instituţiile de interes, trebuie să cuprindă şi detalii referitoare la amplasarea influenţei lor asupra unor grupuri. Unele instituţii pot furniza informaţiile privind aceste grupuri. Datele despre orele de audienţă şi vizionare maximă pot fi oferite de către: posturile de radio şi televiziune, redacţiile de ziare, instituţiile specializate în efecturea de sondaje.

Uneori se instalează o impresie generală asupra unor succese sau slăbiciuni specifice unor canale de comunicaţie, însă generalizarea succeselor unui canal de comunicaţie poate fi adesea derutantă. De aceea, trebuie făcută o apeciere atentă a canalelor de comunicaţie, în comparaţie cu alţi factori de influenţă caracteristici culturii locale sau regionale specifice. Cei mai mulţi lucrători din domeniul promovării sănătăţii preferă astfel, folosirea mai multor canale de informaţie, care sunt mult mai eficiente decât unul singur.

Canale interpersonale. Acestea depind de interacţiunea dintre două sau mai multe persoane, în procesul de transmitere a mesajelor. Canalele interpersonale includ: contactul de la persoană la persoană, dintre lucrătorii din sfera socialului şi sănătăţii, dintre profesori, conferenţiari, formatori, conducători de grup, consilieri şi alte surse care oferă informaţii în cadrul şedinţelor de antrenament, al discuţiilor de grup, cursurilor sau vizitelor la domiciliu, şi receptorii mesajului.

Canalele interpersonale: facilitează discutarea unor probleme pe care oamenii le consideră mai delicate sau

personale; oferă informaţii care presupun interacţiunea cu o persoană, ca sursă de informaţie

demnă de încredere; ajută oamenii în adoptarea unor practici noi; contribuie la crearea unor grupuri omogene şi la obţinerea sprijinului comunitar,

pentru idei şi conduite noi.

Prin intermediul acestor relaţii interpersonale, se pot promova metode noi în educaţia pentru sănătate.

Astfel, educatorii de sănătate cu o pregătire specială, pot organiza dezbateri libere în clinicile de dermato-venerologie, privind bolile cu transmitere sexuală. O parte din participanţi, care manifestă un interes mai mare şi sunt cunoscuţi ca făcând parte din grupuri cu risc crescut (prostituate, homosexuali, chiar dacă la noi nu au un statut legal), pot fi recrutaţi şi instruiţi ca educatori pentru difuzarea cunoştinţelor despre bolile cu transmitere sexuală şi prevenirea lor, în grupul din care fac parte.

Mass-media. Cuprinde: radioul, televiziunea, ziarele, revistele şi filmele.

Rolurile mass-mediei, ca şi canal de informaţie sunt reprezentate de: reuşeşte să transmită rapid informaţii noi, repetate şi pentru o bună parte din ansamblul

populaţiei; contribuie la legitimarea dezbaterii problemelor de interes public şi creează sprijinul

necesar desfăşurării unor programe şi activităţi; consolidează cunoştinţele şi conduitele nou însuşite.

Mijloace informative de format mic. Mijloacele informative de format mic (pliante, fluturaşi, afişe, casete video, benzi sonore, expoziţii, machete şi articole cu inscripţii: tricouri, fulare, sacoşe, cutii de chibrite) urmăresc următoarele obiective:

informează şi reiterează unele teme legate de scopul urmărit; oferă informaţii mai amănunţite decât mass-media sau scurtele contacte interpersonale;

sprijină activităţile întreprinse, prin informaţii asupra orei, locului, numerelor de telefon etc.

Reţele de instituţii. Acestea includ ministerele: sănătăţii, învăţământului, protecţiei sociale, telecomunicaţiilor, apărării naţionale etc. şi subunităţile lor (spitalele, şcolile, armata, poliţia, organizaţiile religioase, societăţile voluntare, organizaţiile neguvernamentale, sindicatele, cercurile financiare şi industriale, asociaţiile profesionale şi grupurile comunitare: cluburi feminine şi de tineret).

Activităţile de promovare a sănătăţii vor include: utilizarea canalelor diferitelor reţele de comunicaţii deja existente pentru difuzarea

mesajelor, privind prevenirea sau combaterea; obţinerea accesului la grupurile ţintă, deja incluse în reţelele instituţionale şi în

structurile, serviciile şi programele acestora; folosirea experienţei personalului şi a voluntarilor din reţele; integrarea mesajelor în activităţile de informare, educare şi servicii ale reţelelor

cooperante, potenţând astfel efectele iniţiativelor de promovare a sănătăţii.

O parte din aceste instituţii, ca armata sau marile întreprinderi, au posibilitatea să finanţeze şi să aplice elementele esenţiale din planul de promovare a sănătăţii, în cadrul propriilor lor instituţii, incluzând manifestări de genul: „Ziua Mondială fără Tutun”, consacrată combaterii fumatului sau alte manifestări consacrate combaterii transmiterii HIV/SIDA; înfiinţarea unui grup permanent de instruire şi iniţiere a unor programe de consiliere individuală.

Un rol hotărâtor în susţinerea activităţilor de instruire, educare şi comunicare îl au sistemele de acordare a serviciilor care răspund de punerea la dispoziţie a articolelor şi serviciilor ce sunt promovate prin programe.

Oamenii nu vor adopta un produs nou, oricât de bine ar fi susţinut prin mass-media, dacă nu şi-l pot permite sau nu există pe piaţă, şi nu vor accepta un serviciu care nu are credibilitate, dacă nu le este oferit de o manieră competentă şi eficace.

Antrenarea grupurilor ţintă. Pentru stabilirea unei comunicări eficiente care să ducă la o interacţiune productivă, se impune implicarea populaţiei în planificarea, proiectarea şi aplicarea programelor. Populaţia vizată poate fi imediat antrenată în planificarea şi aplicarea acţiunilor locale de promovare a sănătăţii, pentru sine şi pentru alţii, şi poate fi încurajată să aibă diferite iniţiative, astfel încât, proiectele la care participă să îi aparţină cu adevărat şi să capete în acest fel, maximum de eficienţă.

Acţiunile principale pentru obţinerea colaborării populaţiei includ: vizite şi consiliere a indivizilor: acasă şi la locul de muncă, în centre de sănătate, grupuri

întâmplătoare; întâlniri, discuţii (în grup); orientare/pregătire (prin seminarii, cursuri, ateliere); manifestări publice/culturale (teatre, spectacole muzicale, sărbători tradiţionale,

festivaluri, aniversări, spectacole sportive, concursuri);

programe de autoajutorare (acţiuni locale de grup, cu participarea în activităţi de planificare, aplicare şi evaluare).

Conlucrarea activităţilor de comunicare cu reţelele instituţionale. Pentru sporirea eficienţei, fiecare canal de comunicaţie presupune diferite abilităţi, contacte cu instituţii, iniţiative luate în scopul producerii de materiale şi a realizării unor condiţii favorabile.

Eficienţa activităţii unui singur canal de comunicaţie sau a unei reţele instituţionale este sporită prin coordonarea cu toate celelalte unităţi strategice. Prin urmare, se impune planificarea şi implementarea unei strategii globale.

Pentru selecţionarea canalelor de comunicaţie şi a activităţilor reţelelor instituţionale şi pentru realizarea interacţiunii lor, este necesară cunoaşterea datelor privind preferinţele grupurilor de populaţie. Informaţiile necesare pot fi culese cu prilejul studiilor preliminare de evaluare.

Strategia integrată. Elaborarea strategiei trebuie să ţină seama de interacţiunile diferiţilor factori:

caracteristicile şi necesităţile grupurilor ţintă; obiectivele şi performanţele pe care şi le propune un program; natura mesajelor; activităţi, canale de comunicaţii, reţele instituţionale, prevăzute într-un program.

O strategie integrată de promovare a sănătăţii, trebuie să folosească mesajele, activităţile, canalele de comunicaţie şi reţelele instituţionale, într-o îmbinare care să se dovedească cea mai adecvată specificului categoriilor de populaţie vizate şi condiţiilor în care acestea trăiesc.

Definirea conceptului de comunicare. Principii de bază.

Comunicarea este un aspect fundamental al existenţei umane, încă din antichitate. Însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvîntul „comunicare” provine din limba latină: „ communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în legătură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a transmite şi celorlalţi”, „a impărtăşi ceva celorlalţi”. Conform dicţionarul enciclopedic termenul de „comunicare” are o definiţie complexă, acoperind practic toate domeniile în care acest termen este utilizat. Cuvîntul comunicare este polisemantic. Comunicarea înseamnă modalitatea prin care, apelînd la diverse procedee, se realizează un dialog între diverse spirite. Ea se referă la limbajul vorbit şi scris, la artă şi toate ramurile sale (muzică, pictură, literatură, coreografie, sculptură, arhitectură, etc.) şi în ansamblu, la orice tip de comportament uman. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române „comunicare“ înseamnă: înştiinţare ştire veste

raport relaţie legătură

În sens mai larg, comunicarea este o importantă interacţiune socială, prin utilizarea modurilor de comportare înnăscute sau dobîndite, precum şi prin existenţa unor semnale verbale sau non-verbale care sunt emise şi recepţionate, conştient sau inconştient. 

Comunicarea poate fi definită ca: „ Mod fundamental de interacţiune psiho – socială a persoanelor, realizat prin limbaj sau

prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup”;

„ Tecerea unei informaţii de la emiţător la un receptor”; „ Procesul prin care o persoană (sau un grup) transmite un conţinut conceptual (o

atitudine, o stare emoţională, o dorinţă etc)unei alte persoane sau unui alt grup”; „ Arta transmitrii informaţiilor şi atitudinilor de la o persoană la alta”; „ Comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a fiinţei umane şi exprimă

universul, spre deosebire de comunicaţie, care se referă la instrumentele, la tehnicile şi tehnologiile ce se întîlnesc şi amplifică procesul de comunicare între indivizi şi între colectivităţi, conferindule, în anumite cazuri, un caracter de masă ”;

„ Comunicarea este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a schimba comportamentul altor indivizi”.

„ Comunicarea reprezintă procesul prin care un emiţător transmite un mesaj sub forma unui cod prin intermediul unui canal către un receptor”.

„ Comunicarea reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează planul gîndirii şi cel comportamental ”.

Pentru comunicare sunt caracteristice următoarele particularităţi:• prin comunicare se realizează relaţiile interumane într-un anumit mediu;• în procesul de comunicare, prin intermediul mesajului transmis se urmăresc unele

finalităţi purtătoare de semnificaţii ;• orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată

(acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);

• nu putem concepe comunicarea decît în dependenţă strictă de un context psihologic, social, cultural, fizic;

• o trăsătură definitorie a procesul de comunicare este dinamismul, el implică o anumită evoluţie care modifică procesul de comunicare şi evident, modifică şi indivizii ce participă la acest proces ;

• comunicarea este un process ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit” din „drumul” lui către receptor.

• manifestarea procesului de comunicare se modifică în funcţie de situaţii (de exemplu: în situaţiile de criză ritmul devine mai alert, aria de manifestare – mai largă);

• unul şi acelaşi mesaj poate primi semnificaţii diferite în diferite conştiinţe receptoare, nu întotdeauna emiţătorul şi receptorul concept la fel acelaşi mesaj;

• orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ.

Procesul de comunicare presupune următoarele elemente constitutive:

1. Emiţătorul (E), care poate fi un individ, un grup, o instiutuţie, etc, care emite.2. Mesajul (M), adică informaţii, conţinutul comunicării.

3. Mijlocul de comunicare sau canalele de transmitere a mesajului codificat sau suportul fizic al comunicării.

4. Codul (C) sau limbajul comunicării.5. Receptorul (R), deasemenea un individ, un grup care recepcepţionează.6. Factorii perturbători.7. Contextul.8. Feedback-ul şi răspunsul la feedback.

Elementele specifice enumerate mai sus alcătuiesc împreună un sistem, sistemul comunicării interumane.

1. Emiţătorul are rolul de a produce mesajul. El stăpîneşte informaţia, el alege modalitatea de codificare, canalul şi mijlocul de comunicare, el adresează mesajul unui destinator, fie numit, fie nenumit, dar prezumat într-un mod mai clar sau mai ambiguu, rămînînd totuşi în imposibilitatea de a verifica receptorul sau factorii perturbători potenţiali. 

2.  Mesajul este forma fizică a unei unităţi comunicative, verbale sau scrise, de dimensiuni variabile în care emiţătorul codifică informaţia, care posedă o serie de funcţii: funcţie referinţială; funcţie poetică; funcţie fatică; funcţie metalingvistică; funcţie conativă; funcţie emotivă.

De aici şi obiectivele mesajului : informare; convingere; impresionare; amuzare; obţinerea unei acţiuni,

Funcţia unui mesaj constă în “instrucţiunea” dată receptorului cu privire la modul în care emiţătorul doreşte să fie înţeles. Din acest motiv mesajul, în actul comunicării, este supus unui dublu proces: 

de codificare (de către emiţător); de decodificare (de către receptor); mesajul se poate constitui din variaţia de simboluri: verbale, non-verbale, în funcţie de

alegerea făcută de emiţător. 

3. Mijlocul de comunicare sau canalul de comunicare este traseul parcurs de către mesaj de la emiţător către receptor. 

Există două modalităţi de existenţă ale mijloacelor de comunicare: modalităţi formale – în cazul cînd acesta este integrat într-o structură (organizaţie,

instituţie); modalitatea neformală – în cazul cînd ele este generat spontan în cadrul interacţiunilor

sociale sau poate apărea sub diverse forme: idei ,opinii, zvonuri.

Evidentiem mai multe mijloace de comunicare : discuţia de la om la om, rapoarte interne, şedinţe şi prezentări orale (teleconferinţe, video, TV prin circuit închis), scrisori, telefon (şi telefon mobil), text, telefax, avizier, ziare, lucrări, diagrame. Importantă este alegerea celui mai eficient

mijloc de comunicare, fiindcă ele diferă după viteza de vehiculare, costul comunicării, în general comunicarea de la om la om este mai eficientă decît cea telefonica, iar telefonul este mai bun decît un raport. 

4. Limbajul de comunicare sau codul - constituit dintr-un sistem de semne sau de semnale sonore, vizuale, gestuale, în cadrul diverselor tipuri de comunicare cunoscut deopotrivă de emiţător şi receptor şi în care sînt traduse semnificaţiile mesajului. Limbajul de comunicare sau codul poate fi:

verbal – prin cuvinte rostite; non–verbal – prin expresia feţei, privire, limbajul corpului, timpului, spaţiului,

lucrurilor, îmbrăcămintelor; paraverbal – prin folosirea tonalitaţii, accentuării, ritmului de vorbire.

5. Receptorul. Orice mesaj se adresează unui destinatar(receptor). Destinatarul, un subiect care transformă ansamblul de semne într-un conţinut de sens. Receptorul are, înainte de toate sarcina de a înţelege, de a afla ce vor să spună semnificaţiile ceea ce se traduce prin decodificarea semnelor şi interpretarea lor. Aceasta înseamnă că procesul comprehensiunii depinde de capacitatea intelectuală, de gradul în care se stăpînesc codurile, de ceea ce se numeşte competenţa receptoare. Adeseaori oamenii recepţionează ceea ce vor ei de fapt, mesajul poate fi decodat greşit datorită factorilor perturbători ce au intervenit în procesul de comunicare.

6. Factorii perturbători pot interveni în cazul de funcţionare a procesului de comunicare între emiţător şi receptor şi pot denatura sau majora calitatea acesteia. 

Am putea enumera următorii factorii perturbători:

obiectivi – ţin de unele deficienţe ale canalelor de comunicare şi de calitatea deficitară a mijloacelor de comunicare;

subiectivi – ţin de subiectul emiţător sau cel receptor, de calităţile lor individuale; de mediu – cum ar fi: sunetul, zvonul, implicarea intenţionată a unor persoane pentru

deformarea conţinutului informaţiilor transmise etc.Conchidem de aici, că recepţionarea şi transmiterea mesajului sînt de o importanţă majoră.

7. Contextul este situaţia. Este absolut adevărat că el constituie factorul decisiv, pentru că aceleaşi cuvinte vor suna altfel într-un birou decît pe stradă. Orice comunicare are contextul său. 

8. Feedback-ul reprezintă reacţia de răspuns a receptorului la mesajele emiţătorului. Prin intermediul feedback-ului, emiţătorul are posibilitatea de a-şi modifica modul în care mesajele sunt emise. Un feedback reuşit oferă celeilalte persoane informaţii despre ea însăşi pe care ea le poate lua în considerare şi din care poate învăţa. Dacă se vor lua măsuri sau nu în urma feedback-ului Dvs. este decizia celuilalt. Feedback-ul încheie cercul comunicării deoarece receptorul, la rîndul său, codifică o informaţie (răspunsul la mesaj) şi o comunică emiţătorului. De aici rezultă că în procesul de comunicare rolurile se schimbă mereu: receptorul devine emiţător şi invers.

Deci, principalul obiectiv ce se află în faţa comunicării este reducerea pe cît posibil, pînă la realizarea eliminării, a erorilor ce pot aparea în fiecare secvenţă de pe parcursul procesului de comunicare.

Prin procesul de comunicare încercăm să convingem, să explicăm, să influenţăm, să educăm, să informăm sau să indeplinim orice alt obiectiv. 

Forme şi stiluri de comunicare Stilul (lat. stylus, gr. stylos) denumea în antichetate un băţ ascuţit, utilizat la scrierea tăbliţelor cerate. În accepţiunea clasică, stilul înseamnă modul de exprimare verbală sau scrisă. Stilul este felul deosebit de a se exprima al unei persoane. Este incorect a utiliza în diverse situaţii unul şi acelaşi stil de comunicare. Este posibil ca unii indivizi să nu conştiintizeze că stilul lor de comunicare este prea rece sau prea timid. Trebuie să vă străduiţi să vă cunoaşteţi şi să vă dirijaţi propriul stil de comunicare în funcţie de circumstanţele create. Aceasta va facilita şi va face mai eficientă comunicarea dumneavoastră. Stilul nu este o proprietate exclusiv a textelor literare, el este specific oricărui act de comunicare. Forme de comunicare.  Trebuie să menţionăm că există mai multe forme de comunicare, care pot fi clasificate conform unor criterii:

I. În funcţie de distanţa dintre cei aflaţi în relaţia de comunicare: comunicare apropiată sau directă; comunicare indirectă sau mediată.

II. În funcţie de direcţia comunicării: comunicarea unidirecţionată – emiţătorul şi receptorul îşi păstrează statutul şi mesajul,

circulă în sens unic;

comunicarea bidirecţională – emiţătorul şi receptorul schimbă alternativ rolul în procesul de comunicare, iar mesajul circulă în ambele sensuri.

III. În funcţie de modul implicării emiţătorului şi receptorului în actul de comunicare, distingem: comunicare intrapersonală sau comunicare cu sinele; comunicare interpersonală, care implică un grup şi/sau microgrup; comunicare publică (în masă) realizată cu un oarecare număr de persoane; comunicare extrapersonală sau comunicarea cu o interfaţă tehnică non-umană (de

exemplu calculatorul, atunci cînd sunt gestionate bazele de date).

IV. În funcţie de modalitatea în care are loc procesul de comunicare raportat la relaţiile stabilite între indivizii unei comunităţi:

comunicare ascendentă, care derulează respectînd nivelele ierarhice stabilite într-o instituţie, organizaţie, comunitate de la inferior spre superior. Sondajul de opinii privind instruirea şi perfecţionarea angajaţilor unei instituţii va facilita modificarea şi perfecţionarea stării de lucruri , de asemenea va stimula activitatea angajaţilor. De regulă în acest mediu, comunicarea ascendentă va purta un caracter neoficial, va avea loc în timpul potrivit, recurgînd sau la un email, sau la o discuţie tête- â-tête;

comunicare descendentă, în care fluxul informaţional traversează un traseu invers celui din comunicarea ascendentă: de la nivelul superior spre cel inferior. Comunicarea descendentă preconizează implicarea managerilor, care promovează o serie de activităţi: de informare prin rezumate succinte, prin îndemnuri, prin informaţii stimulatoare referitoare la instruire şi perfecţionare în cazul dat. Modalitate de realizare este întîlnirea, tabla de avizuri, emailul;

comunicare orizontală, participanţii la procesul de comunicare se află pe trepte ierarhice egale. Ea presupune împărtăşirea şi preluarea experienţei între colegi, echipe, departamente similare. Comunitatea de interese, problemele a mai multor oameni le permite discutarea şi împărtăşirea experienţei în domeniul comun care-i interesează. Astfel, găsirea unor soluţii devine mai lesnicioasă şi rezolvarea problemelor capătă o doză mai mare de probabilitate, deoarece în grupurile respective există indivizi care sînt mai informaţi în domeniul dat.

VI. După gradul de oficializare:

comunicarea formală, se derulează în conformitate cu actele normative şi ţine de structurile ierarhice ale unei organizaţii, instituţii;

comunicarea informală, poartă un caracter neoficial, apare spontan, generată în mod firesc de relaţiile ce se stabilesc între resursele umane ale întreprinderii, instituţiei, organizaţiei, informaţia disputată poate avea caracter personal sau general.După modul de transmitere a informaţiei:

o comunicarea scrisă, este proprie şi se utilizează în cadrul instituţiilor, organizaţiilor, intreprinderilor. Comunicarea scrisă, paralel cu cea verbală (orală) rămîne o formă specifică a comunicării umane. 

Mesajul scris impune o serie de caracteristici: restricţia utilizării; caracter explicit; exigenţa maximă privind veridicitatea informaţiilor, faptelor şi argumentelor utilizate; poate fi expus în variate forme.

Se apreciază în funcţie de conţinutul de idei şi forma textului.

o comunicarea orală (verbală), este modalitatea preferenţială de comunicare în

cadrul întreprinderilor, organizaţiilor, instituţiilor. O primă condiţie în comunicarea orală este cunoaşterea bună a subiectului discutat şi capacitatea de a utiliza corect mijloacele de exprimare a gîndurilor, ideilor. Aceste mijloace sînt limbajul şi stilul.

Comunicarea este mai dificilă cînd vrem să transmitem cunoştinţe noi ori să completăm, să modificăm noţiuni deja însuşite. Pentru a fi înţeleşi, trebuie să îmbinăm termenii noi cu multe alte idei deja cunoscute. 

Comunicarea verbală se poate realize prin următoarele forme:

conferinţă. dezbatere scurtă cuvîntare ocaziţională discursul comunicare prin telefon.

o comunicarea audio-vizuală.Avantajul acestul tip de comunicare constă în facilitatea receptării, păstrării, multiplicării şi memorării. Însă un aşa tip de comunicare poate prezenta dificultăţi la etapa pregătirii lui. Suportul de informare pentru comunicarea audio-vizuală: retroproiectorul; diapozitivele; bloc-notes-ul; prezentări pe ecranul computerului; filmul; mesajul prin difuzor; poşta electronică; videotransmisiunile; televiziunea prin cablu. 

o comunicarea graficăGrafica constituie o modalitate eficientă de ordonare a unor informaţii referitoare la o problemă. Calităţile ei de bază sînt concizia şi concreteţea, care asigură o uşoară percepere a mesajului. Nu este o metodă recomandabilă în orice moment, însă totuşi această manieră sintetică de comunicare suscită interesul receptorului. Imaginaţiile reprezentate grafic trebuie să întrunească aşa calităţi ca relevanţa, claritatea şi să fie în strictă corespondenţă cu mesajul comunicat. 

o comunicarea non-verbală.Este cea care se realizează prin alte modalităţi decît cuvintele. Aproximativ 90% dintr-un mesaj se realizează pe cale non-verbală. Comunicarea non-verbală completează, susţine sau contrazice şi înlocueşte comunicarea verbală. Ea serveşte ca adjuvant în codificarea şi decodificarea mesajelor. Ea se află în strînsă corelaţie cu un context şi trebuie interpretată doar în context. Are un grad mai înalt de credibilitate.