Psihologia generală

ACTIVITATEA UMANĂ ŞI ROLUL REGLATOR AL VOINŢEI ÎN REALIZAREA ACTIVITĂŢII

Activitatea constituie o condiţie şi o modalitate fundamentală a existenţei umane. Subiectul uman nu există decât în şi prin activitate.

Activitatea reprezintă modalitatea specific umană de adaptare la mediu şi de adaptare/transformare a mediului la condiţia socio-umană.

Activitatea umană se defineşte ca sistem ierarhizat de acţiuni – concrete şi/sau mentale – iniţiate şi efectuate conştient de subiect în scopuri adaptive.

Altfel spus, activitatea este un proces de interacţiune a omului cu mediul în cadrul căruia el se cunoaşte şi transformă realitatea în conformitate cu un scop bine determinat, satisfăcându-şi necesităţile şi dezvoltându-şi propria persoană.

Structurarea şi funcţionarea diferitelor elemente ale activităţii fac ca ea să apară în forme diverse, ce pot fi clasificate după mai multe criterii: 1) după natura produsului, activitatea poate fi predominant materială sau predominant spirituală; 2) după procesul psihic implicat în realizarea ei, poate fi: cognitivă, afectivă, volitivă; 3) după locul ocupat în sistemul relaţiilor individului, poate fi: principală (dominantă) şi secundară (subordonată); 4) după evoluţia sa ontogenetică, poate fi clasificată, în : joc, învăţare, muncă productivă, creaţie; 5) după gradul de conştientizare a componentelor, poate fi: în întregime conştientă (cel mai adesea aceasta ia forma voinţei) şi cu componente automatizate (deprinderile). Toate formele activităţii umane se realizează în comunicare.

Activitatea umană, în ansamblul ei, este totdeauna conştientă, voluntară, intenţionată, are o motivaţie proprie şi urmăreşte realizarea scopurilor.

Activitatea umană conţine următoarele unităţi funcţionale subordonate:acţiuni operaţii acte/miscari.

Unităţile funcţionale comportamentale subordonate (acţiunile, operaţiile şi actele) nu au totdeauna un caracter intenţionat, motivaţie şi scop independent.În funcţie de modul în care se realizează reglarea lor, acţiunile, operaţiile şi actele se clasifică în 3 categorii distincte şi anume:

1. involuntare (instinctive):- reflexele necondiţionate;- reacţiile neintenţionate, spontane ale individului la diferiţi

excitanţi surveniţi neprevăzut;- reacţiile emoţionale.

1

Psihologia generală

2. voluntare (intenţionate)3. automatizate (post-voluntare) – deprinderile şi obişnuitele, care sunt acţiuni

învăţate, efectuate iniţial intenţionat, ulterior involuntar.

ACŢIUNILE VOLUNTARE

Caracteristicile esenţiale ale acţiunilor voluntare:A. prezenţa scopului conştient;

Acţiunile voluntare sunt orientate spre realizarea unor scopuri conştiente generate de cerinţele organismului sau cerinţele externe.Scopul este:- conştient- formulat verbal- determină direcţia şi modul de realizare a activităţii.

B. planificarea;C. intenţia şi decizia;D. efortul voluntar.

Efortul voluntar, trăit subiectiv, reprezintă starea de tensiune, încordare, concentrare a resurselor neuromusculare, intelectuale şi emoţionale pentru depăşirea obstacolului/obstacolelor din calea realizării scopului.

Voinţa este procesul psihic complex care determină capacitatea individului uman de a iniţia conştient acţiuni, de a le desfăşura, amâna sau suspenda cu depunerea unui efort susţinut pentru depăşirea obstacolelor (interioare ţi exterioare) şi atingerea scopurilor conştient stabilite.Voinţa este procesul psihic de reglare a comportamentului uman.

STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR

Prima fază a acţiunilor voluntare constă în actualizarea unor motive care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre ele. În primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Însă numai atât nu-i suficient pentru o acţiune voluntară. Dacă se parcurge doar acest moment se rămâne numai la o dorinţă.

A doua fază a acţiunilor voluntare este lupta motivelor, generată de apariţia mai multor motive şi, aferente lor, a mai multor scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar, de fapt, nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. În aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, ca deliberare în vederea alegerii. Deliberarea implică efort suplimentar de cunoaştere a condiţiilor de împlinire a motivelor, de analiză conştientă a urmărilor lor, de evaluare a acestora.

2

Psihologia generală

A treia fază este luarea hotărârii, care reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte, pe această bază putându-se asigura concentrarea energiei psihonervoase în vederea realizării scopului. Momentul deciziei poate fi, uneori, dramatic pentru că omul nu prelucrează doar informaţia, ci şi trăieşte efectiv situaţiile implicate în satisfacerea unora şi nesatisfacerea altora. Pe de altă parte, el se simte răspunzător faţă de sine, de rezultatele unei activităţi cu sens personal şi faţă de alţii pentru cele de interes general. În aceste condiţii, lupta motivelor este şi mai dramatică şi poate fi mult prelungită în timp. Prin urmare, ea necesită un efort voluntar susţinut, cu atât mai mult cu cât în actul deciziei sunt implicate şi trăsături de personalitate, cum ar fi: nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes şi teama de eşec, sistem propriu de valori etc.

După ce omul a făcut alegerea care satisface cel mai bine criteriile dar şi dorinţele şi aspiraţiile sale, el hotărăşte realizarea scopului şi satisfacerea acelui motiv. Planul mintal se îmbogăţeşte, se definitivează şi devine reperul intern al desfăşurării respectivei activităţi. Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obţine şi ce s-a proiectat.

A patra fază este executarea hotărârii luate. Ea înseamnă realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului. Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele, deprinderile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale planului, dacă împrejurările o cer. Pentru activităţile simple, execuţia urmează imediat hotărârii. Pentru cele complexe, poate apărea un moment de pregătire între hotărâre şi execuţie. Este vorba atât de pregătirea unor mijloace materiale, cât şi de pregătirea omului în sensul însuşirii de cunoştinţe, formării de noi deprinderi, dezvoltarea de capacităţi.

Acţiunile complexe şi deosebit de semnificative implică o a cincea fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare. Este cazul, de exemplu, al activităţilor de rezolvare de probleme de la oricare disciplină şcolară, când rezultatul obţinut trebuie verificat şi mai ales generalizat pentru a servi în noi situaţii.

Fazele de mai sus pot fi sintetizate în numai două: una de preparare, cuprinzându-le pe primele trei şi alta de execuţie, care încheie şi confirmă puterea reglajului voluntar.

Voinţa este principalul dirijor al activităţii şi comportamentului individului uman. Reglajul este învăţat prin exercitare permanentă, se bazează pe interiorizarea acţiunilor cu ajutorul mecanismelor verbale.

CALITĂŢILE VOINŢEI,care se manifestă ca trăsături de caracter

3

Psihologia generală

Fermitatea/puterea voinţei se exprimă în intensitatea efortului prin care subiectul, confruntându-se cu obstacolele importante, îşi urmăreşte scopurile. În acest caz, omul este conştient de inevitabilitatea greutăţilor, dar şi de caracterul lor surmontabil şi aceasta motivează încordarea voluntară de care are nevoie ca să le depăşească. Opusul acestei calităţi este slăbiciunea voinţei care înseamnă imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în cauză este conştient de importanţa acestui fapt pentru sine şi pentru cei din jur. El poate începe dar nu reuşeşte să-l finalizeze.

Perseverenţa presupune realizarea efortului voluntar o perioadă îndelungată de timp chiar şi în condiţiile în care, aparent, n-ar fi posibilă continuarea activităţii. Perseverenţa este susţinută atât de valoarea scopului, cât şi de încrederea în forţele proprii. La acestea se adaugă şi luciditatea în aprecierea împrejurărilor, în descoperirea tuturor condiţiilor favorabile desfăşurării acelei acţiuni. Opusul perseverenţei este încăpăţânarea, care este o însuşire negativă a voinţei, manifestându-se ca urmărire a unui scop când este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică relevând caracterul imposibil.

Independenţa voinţei se exprimă în tendinţa constantă de a lua hotărâri pe baza chibzuinţei proprii, de a cunoaşte cât mai profund condiţiile activităţii, a consecinţelor şi responsabilităţilor personale pentru ele. Ea se conjugă cu adoptarea unei atitudini critice faţă de ideile şi acţiunile proprii şi a celor propuse de alţii. Independenţa voinţei nu se identifică cu lipsa de receptivitate faţă de opiniile celor din jur. Însuşirea negativă, opusă acestei calităţi este sugestibilitatea, adică adoptarea necritică a influenţelor exterioare cu anihilarea propriei poziţii şi diminuarea implicării şi a responsabilităţii personale.

Promptitudinea deciziei constă în rapiditatea cu care omul deliberează într-o situaţie complexă şi urgentă şi adoptă hotărârea cea mai potrivită. O asemenea calitate a voinţei se sprijină pe rapiditatea şi profunzimea gândirii, pe încrederea în sine şi curaj şi pe experienţa personală în confruntarea cu astfel de situaţii. Opusul acestei calităţi este nehotărarea sau tergiversarea, care se manifestă ca oscilaţii îndelungate şi nejustificate între mai multe motive, scopuri, căi, mijloace etc.

LOCUL ŞI ROLUL DEPRINDERILOR ÎN STRUCTURA ACTIVITĂŢII

Omul desfăşoară multe şi variate activităţi, în structura cărora putem identifica o serie de componente declanşate şi conduse voluntar şi conştient şi altele care se desfăşoară ca de la sine, fără un control prea detaliat. Acestea din urmă se desfăşoară ca de la sine, cu mare uşurinţă, cu precizie şi corectitudine. Ele se numesc deprinderi. Omul dispune de o sumedenie de deprinderi, începând cu mersul, apucarea şi manevrarea simplă a obiectelor şi continuând cu scrierea, calculul, desenarea, modelarea, schimbarea vitezelor în timpul conducerii automobilului etc. Toate acestea se desfăşoară automatizat.

4

Psihologia generală

De regulă, se automatizează acele componente ale activităţii care se execută totdeauna în acelaşi fel, se repetă frecvent şi se exersează mult. Automatizarea aduce cu sine schematizarea şi prescurtarea acţiunii, asigurând o articulare cât mai bună între secvenţele deprinderii. Deprinderile dobândesc, astfel, operativitate, adică se des-făşoară repede, fără efort şi cu mare eficienţă. Automatizarea înseamnă şi reducerea la minimum a efortului voluntar şi a controlului conştient. Luând notiţe, elevii nu îşi mai pun problema cum să facă o literă sau alta, dar sunt conştienţi, în ansamblu, despre ceea ce fac, despre conţinutul celor consemnate.

Ţinând seamă de toate aceste caracteristici, putem să definim deprinderile ca fiind componente automatizate ale activităţii, conştient elaborate, consolidate prin exerciţiu, dar desfăşurate fără control conştient permanent.

FELURILE DEPRINDERILOR

Deprinderile pot fi grupate după câteva criterii :

a) Astfel, după gradul complexităţii, putem vorbi de deprinderi simple şi complexe.

Deprinderile simple ating de multe ori un grad mare de automatizare. Deprinderile complexe le cuprind pe cele simple dar nu ca pe o simplă alăturare ci ca structuri unitare şi relativ flexibile şi transferabile în condiţii noi.

b) După natura proceselor psihice, în care are loc automatizarea distingem : deprinderi senzorial-perceptive, verbale, de gândire, motrice. Primele trei grupuri de deprinderi au fost mai puţin studiate, în timp ce cele motrice se cunosc cel mai bine. Primele se mai numesc deprinderi intelectuale. Ele se pot constata în activitatea omului, dar se urmăreşte mai greu formarea lor şi se cunoaşte mai puţin structura lor internă.

c) După tipul de activitate în care ele se integrează, se disting deprinderi de joc, învăţare, muncă, conduită morală etc. În interiorul fiecăreia din aceste grupări se pot face noi distincţii în care încep să se recunoască şi criteriile anterioare.

În orice activitate, deprinderile se întrepătrund, iar clasificările deprinderilor, având un caracter relativ, se realizează mai mult cu scop didactic.

CONDIŢIILE ELABORĂRII DEPRINDERILOR

Pentru dobândirea deprinderilor sunt necesare câteva condiţii de bază şi anume :

a) Instruirea verbală prealabilă se face cu scopul de a dezvălui semnificaţia formării deprinderilor, condiţiile de realizare, cerinţele de calitate, în ce constau, ce mişcări se fac şi în ce succesiune. Aceste explicaţii verbale trebuie să fie concise, clare şi să permită formarea unor reprezentări cât mai bune despre ce urmează să se facă.

5

Psihologia generală

b) Demonstrarea modelului acţiunii împletită cu instruirea verbală este foarte necesară pentru deprinderile complexe şi face să crească cu 40% rapiditatea de formare a lor.

c) Organizarea exerciţiilor, mai întâi pentru formare şi apoi pentru automatizarea deprinderii, este una din cele mai importante condiţii. Fără asigurarea ei nu poate apărea propriu-zis o deprindere.

d) Asigurarea controlului şi autocontrolului în vederea depistării şi înlăturării erorilor şi a perfectării execuţiei. S-a constatat că dacă după fiecare exerciţiu se comunică subiecţilor ce erori au făcut, mai departe au fost necesare numai 50% din numărul exerciţiilor prevăzute pentru a se atinge automatizarea deprinderii.

e) Formarea deprinderilor trebuie să se sprijine pe interesele elevilor pentru acea activitate şi aptitudinile lor, dacă este cazul.

f) Pe parcursul formării unei deprinderi, este necesară o constantă a principiilor şi metodelor de lucru pentru ca să se poată asigura automatizarea. Schimbările prea frecvente nu sunt favorabile. Deprinderea trebuie făcută, de la început, cât mai corect, pentru că este mai greu să fie restructurata.

g) Calitatea metodelor de formare, caracterul lor activ constituie un factor de mare importanţă în formarea, la parametrii înalţi, a deprinderilor.

ETAPELE FORMARII DEPRINDERILOR ŞI CURBA EXERCIŢIULUIDe la intenţia de a forma o deprindere şi până la stăpânirea ei se desfăşoară un proces mai mult sau mai puţin îndelungat, în care se disting câteva etape fundamentale.— Etapa familiarizării cu acţiunea sau cu conţinutul deprinderii, în care se realizează, cu precădere, două din condiţiile enumerate mai sus şi anume : instrucţia verbală şi demonstrarea model de către profesor a acelei deprinderi. Tot acum elevii pot face o primă încercare conduşi de aproape sau pot doar asista la ceea ce face profesorul sau altcineva din grup. — Etapa învăţării analitice când, mai ales, deprinderile complexe se fragmentează în unităţi mai mici şi se învaţă pe rând. Este o etapă cu anumite stângăcii, erori, încordare voluntară, concentrarea atenţiei; consum mare de timp, pentru fiecare execuţie.— Etapa organizării şi sistematizării, în care se constată o bună execuţie a părţilor şi un efort de integrare într-o structură unitară cu eliminarea greşelilor, dar încă cu un consum mai mare de timp şi cu efort centrat pe realizarea legăturilor. Dacă se cere grăbirea execuţiei, scade precizia acesteia şi apar erorile.— Etapa sintetizării şi automatizării, în care integrarea elementelor este deplină, acţiunea se desfăşoară cu fluenţă, solicitarea atenţiei scade treptat, controlul conştient se face numai în ansamblu, iar controlul de detaliu tinde să treacă de pe seama văzului pe baza chinesteziei şi a tactului în deprinderile motorii. Timpul de execuţie este foarte apropiat de cel cerut. Erorile dispar, încordarea scade foarte mult.

6

Psihologia generală

— Etapa perfecţionării deprinderii, în cursul căreia se ating toţi parametrii: viteză, corectitudine, precizie. În toate fazele formării deprinderilor se fac exerciţii. Ele trebuie însă să îndeplinească anumite cerinţe : să fie adecvate ca structură deprinderii care urmează să se formeze, să nu însemne doar o reluare monotonă a ceea ce s-a mai făcut, ci să aibă de fiecare dată un scop precis şi anume de a perfecta sau forma o anume componentă, sau a atinge un anume parametru, să implice control şi autocontrol.

Analiza graficelor poate pune în evidenţă şi ceea ce se cheamă un platou, adică momentul în care continuarea repetiţiilor nu mai schimbă rezultatul. Unele cercetări au tins către considerarea platoului ca indiciu al limitelor omului în respectiva activitate. Altele au arătat că platoul poate fi depăşit prin utilizarea unor metode noi şi prin creşterea motivaţiei pentru acea activitate sau prin integrarea acelor deprinderi într-o nouă activitate în care ele se valorifică mai bine.

PRICEPERI ŞI OBIŞNUINŢE

Alături de deprinderi sunt şi alte componente instrumentale ale activităţii, aşa cum sunt priceperile şi obişnuinţele. Între acestea şi deprinderi există o serie de asemănări şi legături de formare.

Obişnuinţa se defineşte, de altfel, ca deprindere asociată cu o trebuinţă funcţională. Această structură specifică a obişnuinţei explică principalele ei caracteristici. Obişnuinţa are, astfel, o motivare proprie prin implicarea trebuinţei în însăşi alcătuirea ei. De aceea, neîndeplinirea obişnuinţei se trăieşte ca o stare de neplăcere sau frustrare. De asemenea, obişnuinţă se impune, se cere realizată cu regularitate. Prezenţa obişnuinţelor într-o activitate este o garanţie atât a execuţiei, cât şi a îndeplinirii ei cu necesitate.

Priceperea se dobândeşte pe baza achiziţionării mai multor deprinderi. Ea se defineşte ca îmbinare optimă a deprinderilor şi cunoştinţelor şi restructurarea uşoară a lor în vederea acţionării în situaţii noi. Spre deosebire de deprinderi, priceperile pot fi mai puţin riguroase şi mai puţin stringent organizate dar cu calitatea de a putea fi aplicate în nenumărate situaţii, de a fi mai flexibile, mai restructurabile. Ele cuprind generalizări ale deprinderilor şi ale cunoştinţelor deja însuşite. Prezenţa lor la o persoană uşurează acesteia procesul de însuşire a noi deprinderi.

INTERACŢIUNEA DEPRINDERILOR: TRANSFERUL ŞI INTERFERENŢA

Deprinderile nu rămân izolate ci se integrează activităţilor şi interacţionează unele cu altele. În procesul formării unei noi deprinderi, de asemenea, se poate constata influenţa celor deja achiziţionate. Fenomenele de interacţiune a deprinderilor sunt de două feluri : transferul şi interferenţa.

7

Psihologia generală

Transferul este relaţia pozitivă între o deprindere deja formată şi alta în curs de formare, cea din urmă beneficiind de asemănările cu prima, integrându-şi tot ceea ce este comun şi elaborându-se astfel mult mai uşor, în timp mai scurt. Astfel, însuşirea unei noi limbi străine, în condiţiile stăpânirii alteia din aceeaşi familie, poate beneficia de transfer. Ceea ce se transferă poate fi o schemă operaţională, uşor adaptabilă noii situaţii de învăţare. Dar pot fi transferate grupări de operaţii sau segmente de acţiune, acestea devenind un prim nucleu pentru o nouă deprindere. Transferul poate fi facilitat de schematizarea noii deprinderi ce urmează a fi formată pentru a releva mai uşor elementele asemănătoare care se vor transfera. Analiza verbală a sarcinii ce va urma să fie realizată permite conştientizarea elementelor de transfer. Ca să se producă transferuri, deprinderile formate trebuie să nu fie rigide.

Interferenţa este fenomenul de influenţă negativă între două deprinderi şi se manifestă ca stânjenire a formării unei noi deprinderi. Această interferenţă poate funcţiona retroactiv (de la deprinderi mai bine consolidate, dar mai noi la cele vechi şi mai slab formate) sau proactiv (cele vechi perturbă procesul formării celor noi). Interferenţa este favorizată de: slaba diferenţiere între cele două deprinderi care intră în relaţie; timpul foarte scurt între formarea uneia şi formarea celeilalte; insuficente consolidări. Rezultă că pentru evitarea interferenţelor este necesar să se asigure diferenţierea între ele, să se evite pripeala, să se facă consolidările necesare.

Voinţa este nu doar ştiinţa de a dori ceva şi de a obţine ceva, ci şi ştiinţa de a renunţa la ceva.

(A. Makarenco)

Мы полностью ответственны за свою жизнь, не только за свои действия, но и за свое бездействие.

Voinţa reprezintă întreaga viaţă. Dacă vrei să fii fericit – ai fi.Voinţa mută munţii din loc. Voinţa este credinţa umană.

(Alfred de Vigny)

Ai izbutit? Continuă!N-ai izbutit? Continuă!

8