1

Olteanu Cătălina (Clasa a XII-a M3, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Ioan Alexandra-Diana (Clasa a XII-a M3, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești)

Comișel Vasilica – Inspector de specialitate, științe socio-umane Iordache Nicoleta – Profesor la Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești Ștefanescu Maria-Carmen – Profesor la Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești

Bumbăcaru Adriana (Clasa a XII-a F1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Cioc Bianca (Clasa a XII-a M2, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Costovci Milena (Clasa a XII-a F2, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Dobre Mădălina (Clasa a XII-a M1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Dragomir Mihaela (Clasa a XII-a F2, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Iordache Ana (Clasa a XII-a F1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Maxim Veronica (Clasa a XII-a F3, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Negulescu Daria (Clasa a XII-a M1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Ojică Andreea (Clasa a XII-a F1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Pascu Ana (Clasa a XII-a S, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Pădure Cătălina (Clasa a XII-a M3, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Pătrașcu Alexandra (Clasa a XII-a M2, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Preda Mihai (Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Ungureanu Ștefan (Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Vasile Bogdan (Clasa a XII-a S, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Zaharia Andrei (Clasa a XII-a M3, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești)

Rafaella Buzatu (Clasa a XII-a M1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești) Roberta Buzatu (Clasa a XII-a M1, Colegiul Național „Mihai Viteazul” Ploiești)

Eseurile și ilustrațiile au fost realizate de elevii promoției 2019

Colectivul de redacție:

Tehnoredactare

Ilustrații

2

CUVÂNT ÎNAINTE - Prof. Vasilica Comișel (Inspector pentru disciplinele socio-umane) ............ 3 I. VALOAREA FILOSOFIEI ................................................................................................................. 4

Nevoia de filosofie – Prof. Maria-Carmen Ștefănescu .................................................................. 5 Valoarea filosofiei – Bertrand Russell ........................................................................................... 7 Dincolo de limite – Bianca-Ioana Cioc (Clasa a XII-a M2) ........................................................... 10 Valoarea filosofiei - Dobre Madalina Andreea (Clasa a XII-a M1) .............................................. 11 Eliberarea prin filosofie - Daria Negulescu (Clasa a XII-a M1) ................................................ 12 Importanța filosofiei - Cătălina Pădure (Clasa a XII-a M3) .......................................................... 13 Interogația filosofică - Alexandra-Maria Pătrașcu (Clasa a XII-a M2) ....................................... 14 Aspirația către filosofie - Mihai Preda (Clasa a XII-a N1) ........................................................... 15 Filosofia ca exercițiu vital - Ștefan Ungureanu (Clasa a XII-a M4) ............................................. 16 Fragilitate umană și sprijin - Andrei Zaharia (Clasa a XII-a M3) ................................................ 17

II. NATURA UMANĂ ............................................................................................................................ 18

Introducere – Prof. Nicoleta Iordache ........................................................................................... 19 Stăruință în definirea omului – Adriana Bumbăcaru (Clasa a XII-a F1) ....................................... 20 În căutarea specificului pierdut – Ana Iordache (Clasa a XII-a F1) ............................................. 21 Omul și problematica naturii sale – Ana-Maria Pascu (Clasa a XII-a S) ..................................... 24 Omul este creatorul realității – Andreea Ojică (Clasa a XII-a F1) ............................................... 26 Omul e un orb care încearcă să vadă – Mihaela Dragomir (Clasa a XII-a F2) ............................ 28 Ce este omul? – Milena Costovici (Clasa a XII-a F2) ................................................................... 30 Ce este omul? – Vasile Bogdan Gabriel (Clasa a XII-a S) ............................................................ 32 Complexitatea ființei umane între existență și esență – Veronica Maxim (Clasa a XII-a F3) ...... 34

3

Problemele cotidiene ale omenirii, creşterea complexităţii situaţiilor de decizie, modificarea şi

evoluţia permanentă a ştiinţei, accentuează nevoia de a explica lumea în dinamica şi integralitatea sa, de

a înţelege cum e cu putinţă cunoaşterea, trăirea unei vieţi încadrată în orizontul valorilor culturii.

Elevii simt nevoia să dea un sens lucrurilor sau experienţelor pe care le trăiesc. Dilemele cu care

se confruntă, deciziile care trebuie luate, reprezintă pregătirea ieşirii sale „în lume”. Filosofia contribuie la dezvoltarea gândirii critice, la o deschidere a orizontului cunoaşterii, dar, mai mult decât atât, ea

contribuie la îndreptarea individului către conştiinţa sa.

Omul fără filosofie este asemănător unui robot, fără sentimente şi gânduri proprii, fără ierarhizări

valorice, fără bucuria de a căuta răspunsul şi explicaţia a tot ce este în jur.

Filosofia este un act de trăire, un act de viaţă propriu-zis. A filosofa sau a încerca să dai o definiţie

filosofiei, înseamnă să pui în concordanţă cu vibrarea ta lăuntrică tot ceea ce te înconjoară, modelând

realitatea după structura ta. Prin urmare, filosofia are nevoie de oameni şi de ideile lor, de opiniile lor

pentru a evolua o dată cu ei şi cu lumea lor.

Având ca punct de plecare etimologia cuvântului filosofie, considerând, în principiu, că filosoful

este un om îndrăgostit de înţelepciune, adept al unei modalităţi de gândire şi investigare, în demersul

întreprins de către elevii Colegiului Naţional “Mihai Viteazul” Ploieşti găsim răspunsuri la întrebarea

de ce avem nevoie de filosofie? Prin lectura micilor lor eseuri, întelegem importanţa studierii filosofiei:

avem nevoie să cunoaştem şi să înţelegem ce se petrece cu noi şi cu societatea, pentru a putea face

alegeri inteligente; deciziile noastre ne influenţează puternic prezentul şi viitorul. Filosofia oferă

răspunsuri la întrebările existenţiale, explică principiile şi finalităţile vieţii, dar şi caracteristicile

psihologice proprii firii umane, prin urmare, este o unealtă potrivită pentru a pune întrebările care să ne

ducă pe drumul pe care dorim să îl urmăm.

Totuşi filosofia nu se rezumă la a pune întrebări şi a oferi răspunsuri. Filosofia înseamnă înţelegerea

lucrurilor în general, înseamnă să contemplăm asupra credinţelor noastre, existenţei, emoţiilor, valorilor, etc.

În paginile revistei, elevii fac o baie de cunoaştere în care se scaldă cu mult drag, chiar dacă

filosofia presupune şi un mod neobişnuit de a vorbi, de a fraza, de a folosi timpurile. Ei sunt convinşi că

educaţia şi dezvoltarea acesteia nu ar fi posibile dacă nu ar exista filosofia, iar pe noi ne vor convinge

că filosofia simplifică şi explică lucrurile greu de înţeles.

Prof. Vasilica Comișel Inspector pentru disciplinele socio-umane

4

Partea I:

5

„Sunt numeroși aceia care, sub influența științei sau a unei vieți închinate afacerilor, se îndoiesc că

filosofia este ceva mai mult decât o ocupație inocentă dar frivolă, o cercetare sfioasă a unor distincții

subtile, niște controverse privind anumite aspecte neinteligibile.” Așa își începe Bertrand Russell eseul

intitulat ”Valoarea filosofiei” aflat la finalul lucrării sale ”Problememele filosofiei”, eseu în care își

afirmă poziția cu privire la rostul și actualitatea „iubirii de înțelepciune”, dar, mai cu seamă, la nevoia

sau ne-voia de filosofie a omului obișnuit. Pornind, prin reducere la absurd, de la punctul de vedere al

celor ce consideră filosofia o activitate inutilă, fără o finalitate sau beneficii precise, Russell demolează

metodic această prejudecată, punând în lumină nu doar valoarea teoretică, ci și valoarea practică a

filosofiei: asigură unitate și ordine în diversitatea și multitudinea cunoștințelor științifice, exercită o

cercetare critică asupra credințelor și prejudecăților înrădăcinate în cunoaștere, se îndreaptă

către probleme pentru care nu poate fi găsit un răspuns definitiv, probleme al căror caracter

irezolvabil menține „interesul speculativ pentru univers”, pus în pericol de ambiția unei dogmatice postulări a certitudinilor;

îl eliberează pe om din cercul restâns al intereselor sale meschine – unde se vede sfîșiat într-o „luptă constantă între insistența dorinței și neputința voinței” – și îl transformă într-un „cetățean al universului”, al cărui spirit se înnobilează prin comuniunea cu măreția lumii pe

care i-o dezvăluie filosofia. Dacă ar fi să rezumăm la un sigur cuvânt valoarea filosofiei, conform viziunii lui Russell, acela ar

fi: eliberare. La începutul studiului filosofiei în clasa a XII-a, încercând să pun în evidență specificul acestei

discipline pentru elevii de de la profilul real, având la dispoziție tema pevăzută de programa școlară,

„Filosofie și viață”, le-am propus să se documenteze și să prezinte informații despre viața unor filosofi semnificativi: Socrate, Blaise Pascal, Baruch Spinoza și Bertand Russell. Am descoperit împreună că, pentru acești gânditori, filosofia nu a reprezentat doar un domeniu de cercetare, ci s-a transformat într-un mod de viață, ceva ce le-a influențat în mod decisiv destinele.

Care este însă influența filosofiei asupra omului contemporan? Se mai poate vorbi astăzi despre

nevoia de filosofie? Mai are încă filosofia puterea de a influența și susține viața cuiva? Pentru a găsi

răspuns acestor întrebări, am întreprins o analiză a eseului ”Valoarea filosofiei” de Bertand Russell. Înzestrat cu spiritul critic și ironia desprinse din maieutica lui Socrate, cu dorința neistovită de cercetare

și descoperire, asemenea lui Pascal, cu independența absolută a spiritului, dusă pînă la sacrificiul

personal, ce l-a călăuzit pe Spinoza, Russell este un iscusit îndrumător în descoperirea filosofiei. De

aceea am considerat că analiza unui fragment din opera sa poate fi un bun început pentru formarea dimensiunii filosofice a personalității unui tânăr. În urma analizei acestui text, le-am solicitat elevilor să-și exprime în scris opiniile cu privire la valoarea, actualitatea și nevoia de filosofie a omului

6

contemporan. Perioada redactării lucrărilor a fost premergătoare momentului în care este celebrată Ziua Mondială a Filosofiei: cea de-a treia zi de joi a lunii noiembrie. Am considerat împreună aceste eseuri

drept un exercițiu destinat formării abilității de filosofare și, totodată, un omagiu adus filosofiei. Am constatat la acești tineri cu preocupări legate de științele exacte un interes evident pentru ideile

lui Russell, matematicianul laureat al premiului Nobel pentru literatură și vehement protestatar față de

restricțiile și agresiunile nelegitime ale autorității. Am constatat, de asemenea, un interes pentru demersul

filosofic, înțeles platonic drept un „urcuș al sufletului” către „iubirea de înțelepciune”: o aspirație

ambițioasă către înțelepciune manifestată însă, cu modestie, ca iubire și nu ca o declarare sentențioasă a

unei certitudini dogmatice și trufașe. În continuare, vom prezenta fragmentul studiat din eseul lui Bertrand Russell precum și câteva dintre reflecțiile tinerilor elevi cu privire la semnificația pe care o mai

poate avea în prezent filosofia. Mai este lumea de astăzi dornică de a-și pune întrebări al căror răspuns

deschide porți către alte interogații? Mai este capabil omul contemporan să se elibereze din cercul

măruntelor interese, prejudecăți, stereotipuri ori credințe personale pentru a se lăsa cuprins de fiorul

mirării în fața măreției universului? Răspunsul va fi pus în lumină, în cele ce urmează, de gândurile pe

care elevii au încercat să le transmită cu sinceritate. Profesor Maria-Carmen Ștefănescu

Roberta Buzatu (Clasa a XII-a M1)

7

Sunt numeroși aceia care, sub influența științei

sau a unei vieți închinate afacerilor, se în doiesc că

filosofia este ceva mai mult decât o ocupație inocentă

dar frivolă, o cercetare sfioasă a unor distincții subtile,

niște controverse privind anumite aspecte

neinteligibile. Această părere despre filosofie pare să rezulte în

parte dintr-o falsă concepție despre problemele vitale

și, în parte, dintr-o falsă concepție despre scopurile

filosofiei. Fizica, prin mijlocirea descoperirilor ei, este folositoare multor oameni care nu cunosc deloc această știință; de aceea, studiul fizicii este

recomandabil nu numai sau chiar mai ales pentru că

ea este de folos celui care o aprofundează, ci mai

curând din cauza acțiunii ei asupra omenirii în

general. Folosul practic, e adevărat, nu ține de

filosofie. Dacă studiul ei are o oarecare valoare pentru

alții decât pentru filosofii înșiși, aceasta se întâmplă

indirect si numai prin influența ei aspra vieții celor

care o studiază. Prin urmare, în această influență

trebuie să căutăm, înainte de toate valoarea filosofiei. Ba chiar mai mult, dacă nu vrem să eșuăm în

tentativa noastră de a defini valoarea filosofiei,

trebuie mai întâi să eliberăm spiritul nostru de

prejudecățile dragi celor pe care îi numim pe nedrept oameni “practici”. Oamenii “practici” sunt cei care

nu recunosc decât trebuințele materiale, care știu că omul trebuie să-și hrănească corpul dar care nu dau

nimic pe necesitatea de a-și hrăni spiritul. Dacă toată lumea ar fi bogataă, dacă sărăcia și boala ar putea

fi reduse cât mai mult posibil, ar mai rămâne mult de făcut pentru a forma o societate de valoare; chiar

și în universul nostru, așa cum e el, bunurile spiritului sunt cel puțin la fel de importante ca bunurile

materiale. Valoarea filosofiei se plasează exclusiv printre bunurile spiritu și numai aceia pe care aceste bunuri nu-i lasă indiferenți pot înțelege că studiul filosofiei nu este o pierdere de timp.

Filosofia, ca toate celelalte discipline, are ca scop principal cunoașterea dar o cunoaștere care

conferă; unitate și ordine asamblului de științe, și ea este rezultatul unui examen critic al fundamentelor pe care sunt înălțate convingerile noastre, prejudecățile noastre și credințele noastre. Totuși nu se poate

afirma că filozofia a izbutit perfect în tentativle sale de a furniza răspunsuri precise la întrebările pe care

le pune. Dacă îl veți întreba pe un matematician, pe un mineralog, pe un istoric sau pe oricare alt savant,

Rafaella Buzatu (Clasa a XII-a M1)

8

care sunt adevărurile ce au fost determinate de disciplina lui particulară, răspunsul ar fi tot atât de lung

ca și răbdarea cu care vă veți înarma pentru a-l asculta. Dar puneți aceeași întrebare unui filosof și, dacă

el este de bună credință, va trebui să mărturisească că filosofia nu a realizat încă aceleași rezultate

pozitive ca și celelalte științe. Aceasta se explică parțial, e adevărat; într-adevăr de îndată ce o cunoștință

determinată privind un subiect oarecare devine posibilă, subiectul respectiv încetează să se cheme

filosofie și devine știință aparte. Asamblul studiului astrelor, numit acum astronomie, făcea altădată parte

din filozofie. Una dintre lucrările principale ale lui Newton a fost intitulată Princiile matematice ale filosofiei naturale. De asemenea, studiul spiritului omenesc care era cuprins în filszofie s-a desprins la un moment dat de ea și se cheamă psihologie. Astfel, într-o largă măsură, caracterul nesigur al filosofiei e mai mult aparent decât real; problemele care pot fi rezolvate într-un mod precis se situează în domeniul

științei; numai acelea care, în starea actuală a științei, nu pot fi rezolvate într-o manieră categorică rămân

și formează un reziduu care poartă numele de filosofie. Totuși aceasta nu e decât o parte a adevărului privind caracterul nesigur al filosofiei. Aceasta

conține numeroase probleme (dintre care unele prezintă un interes profund pentru viața noastră

spirituală), care, atât cât poate fi prevăzut, trebuie să rămână irezolvabile, în afară de cazul că facultățile

spiritului omenesc vor deveni altele decât ceea ce sunt în prezent. Universul comportă o unitate de plan

si de scop sau, dimpotrivă, totul nu e decât rezultatul întâlnirii întâmplătoare a atomilor? Cunoașterea

face parte din univers cu titlu permanent, dând astfel speranța că înțelepciunea va crește nelimitat, ori

este un accident trecător, propriu doar unei mici planete în care viața va deveni în mod singur imposibilă

peste câtva timp? Binele și răul au importanță pentru univers sau numai pentru om? Astfel de întrebări

sunt puse de filosofi și capătă răspuns diferit la diverși filosofi. Fie că un răspuns la aceste întrebări este

posibil ori nu, acelea pe care le dă filosofia nu sunt niciodată adevăruri demonstrabile. Totuși, oricât de

slabă ar fi speranța de a găsi un răspuns valabil, examinarea perseverentă a unor asemenea chestiuni face

parte din sarcinile care revin filosofiei; aceasta ne face să devenim conștienți de importanța acestui tip

de probleme; ea examinează toate modurile de a le trata și ajută la păstrarea intactă a interesului

speculativ pentru univers care ar fi în pericol să dispară dacă noi ne-am mărgini la căutarea unei cunoașteri certe (...).

În afară de utilitatea pe care o are si care constă în a ne deschide perspective nebănuite, filosofia

participă la măreția obiectelor pe care le contemplă (și poate că de aici își trage ea partea cea mai bună

a valorii ei) și, prin acest fapt, ea îi elibereaza pe credincioșii săi de vederi înguste și personale. Viața

individului este mărginită de cercul intereselor sale personale, familia și prietenii săi putând fi incluși în

el, dar lumea exterioară îi este indiferentă, în afară de cazul că ea poate să favorizeze sau să contrarieze

tot ceea ce se află în cercul dorințelor instinctive. O astfel de existență are un caracter oarecum agitat și

limitat; în comparație cu ea, viața filosofică este calmă și liberă. Lumea intereselor particulare este o lume restrânsă, așezată în mijlocul unui univers vast și puternic, care, mai devreme sau mai târziu, va

ruina lumea noastră personală. Afară de cazul că am lărgi cercul intereselor noastre astfel încât el să

includă întreaga lume exterioară, noi suntem asemenea garnizoanei unei fortărețe asediate care știe

dinainte că inamicul va împiedica orice ieșire și că în cele din urmă va trebui inevitabil să se predea.

Într-o astfel de existență nu este loc pentru pace; există doar o luptă constantă între insistența dorinței și

neputința voinței. Dacă viața noastră trebuie să fie fecundă și liberă, este necesar ca, într-un fel sau altul, să scăpăm de această închisoare și de această luptă.

9

Un mijloc de a scăpa este contemplația filosofică; în sensul ei el mai larg, ea nu împarte universul

în două tabere, prieteni și dușmani, favorabili sau ostili, buni și răi. Contemplația filosofică aruncă o

privire imparțială asupra lumii (...). Spiritul care s-a obișnuit cu libertatea și imparțialitatea contemplației filosofice va păstra ceva din

această libertate și imparțialitate în lumea acțiunii și a emoției; el va vedea în dorințele și în scopurile

sale părți ale unui întreg, și le va privi cu detașare ca pe fragmentele infinitezimale ale unei lumi care nu

poate fi afectată de preocupările unei singure ființe umane. Imparțialitatea care, în contemplație, se naște

dintr-o dorință dezinteresată de adevăr purcede din aceeași calitate a spiritului care leagă dreptatea de

acțiune, și care în viața afectivă aduce o dragoste destinată tuturor și nu numai celor considerați folositori

sau demni de admirație. Astfel, contemplația filosofică exaltă obiectele gândirii noastre și înnobilează

obiectele actelor și afecțiunilor noastre; ea face din noi cetățeni ai universului și nu doar cetățeni ai unui

oraș fortăreață în luptă cu restul lumii. În această calitate de cetățean al lumii rezidă veritabila și constanta

libertate a omului și eliberarea de o sclavie formată din speranțe meschine și din biete temeri. Să ne rezumăm pe scurt discuția la valoarea filosofiei: filosofia merită să fie studiată nu pentru a

găsi in ea răspunsuri precise la întrebările pe care le pune, deoarece răspunsuri precise nu pot fi, în

general, cunoscute ca fiind conforme cu adevărul, ci mai curând pentru valoarea întrebărilor înșeși; într-adevăr, aceste întrebări lărgesc concepția noastră despre posibil, îmbogățesc imaginația noastră

intelectuală și micșorează siguranța dogmatică care închide spiritul față de orice speculație; dar înainte

de toate, grație măreției lumii pe care o contemplă filosofia, spiritul nostru este și el înveșmântat cu

măreție și devine capabil să realizeze această uniune cu universul care constituie bunul suprem. B. Russell, Problèmes de philosophie, Payor, pp. 178-185

Bertrand Russell, filosof englez (1872-1970), a dobândit celebritate prin lucrările sale de logică și

de filosofie matematică. El a luat atitudine cu un curaj exemplar în probleme de politică și de educație:

închis în 1918 ca urmare a unui articol pacifist, a fost închis din nou în 1961 după campania sa pentru

dezarmarea nucleară. A primit premiul Nobel pentru literatură în 1950.

Text preluat din „Curs de filozofie”, autori André Vergez, Denis Huisman, Editura Humanitas, București, 1995, p. 21-23

10

Textul lui Bertrand Russell are ca scop punerea în lumină a rostului și valorii filosofiei pentru

cunoașterea omenească sau pentru viața indivizilor. Astfel, autorul încearcă să analizeze și să surprindă

fiecare mod în care filosofia își manifestă influența.

În primul rând, în ceea ce privește dezvoltarea unei științe, filosofia este ca oxigenul în reacția de

ardere. În textul dat se spune că filosofia stă la originea formării științelor particulare. Astfel, fiecare

dintre acestea, la începuturile sale, a făcut parte din filosofie, până când s-a reușit determinarea unor răspunsuri exacte la întrebările specifice ariei sale de cercetare. Acesta este momentul în care domeniul

respectiv se desprinde de filosofie și devine știință. Deci, filosofia este la originea apariției psihologiei,

fizicii, astronomiei, logicii etc. În a doilea rând, precum se spune și în textul lui Bertrand Russell, filosofia oferă libertate minții,

care acum poate să colinde prin toate domeniile, se poate întreba orice, poate gândi orice, peste barielele

gândirii mediocre din societate. E adevărat, în schimb, că o minte limitată este o minte mai fericită, pentru că nu își pune întrebari al căror răspuns ar putea fi devastator pentru ființa umană. Este vorba despre cât de mult adevăr poți suporta. Te avânți în filosofie cu riscul cutremurării, obsesiei și pierderii

de sine. De ce? Pentru că nimic nu este exact. Trebuie să trăim cu gândul că nu vom afla răspunsul anumitor întrebări niciodată. De exemplu, nu vom ști niciodată care este scopul existenței noastre, sau

măcar dacă avem unul. Personal, tind să cred că nu vom afla un răspuns la această întrebare. În altă ordine de idei, eu consider că însăși societatea este ceva creat de mintea umană pentru a-

și suporta existența, pentru a se ține ocupată până când va trece în neființă. Practic îți creezi un scop, îl urmezi și asta este totul. Scopul este unul iluzoriu și nu face nicio diferență în univers. Și cum ar putea

face oare o diferență, dacă universul este doar un ansamblu material, fizic, lipsit de viață și de gând. El

nu judecă, nu ascultă și nu înțelege. Cu și fără noi ar fi exact același lucru. Acestea-s unele dintre acele răspunsuri ce par că-ți zguduie ființa: tot acest pur existențialism care se referă la ideea absurditații

existenței, la contingența ființei umane. Pe de altă parte, însă, tot existențialismul ne prezintă și salvarea,

el îndemnându-l pe om să-și construiască viața prin efort, printr-o transcendere de fiecare clipă a stării

prezente. Trebuie doar să ne împăcăm cu acest adevăr, cu neantul din care omul vine și spre care se

indreaptă. Ne întrebăm dacă ne dorim această libertate oferită de filosofie, care vine desigur și cu însemnate

consecințe. Oamenii „practici” consideră că filosofia nu e de niciun folos. Există, însă și acei „cetățeni

ai universului” în care arde setea de cunoaștere, de cercetare, de înțelegere, minți puternice în cautarea

adevărului pe care îl văd mai presus de orice. Doar acești oameni pot, din fericire, să suporte realitatea:

filosofia acestei lumi inexacte despre care știm atât de puțin, iar ceea ce știm este, ei bine, relativ. Nu există adevăr sau minciună, poate doar ipoteze, perspective. În concluzie, filosofia înseamnă cunoaștere dincolo de limite, dincolo de bariere, o libertate de a-ți pune întrebări și de a încerca să înțelegi și apoi să urmezi ceea ce simți că rezonează cel mai mult cu

tine. Filosofia e creație, căci din ea a pornit tot ceea ce e acum considerat știință. Bertrand Russell

încearcă să explice și să surprindă imensa importanță a filosofei și toate beneficiile pe care ea le aduce cu sine.

Bianca-Ioana Cioc (Clasa a XII-a M2)

11

Cu toate că este contestată de mulți, ca fiind doar o pierdere de timp sau o ocupație fără un scop

anume, filosofia are, după părerea mea, un rol major în dezvoltarea noastră atât ca indivizi, cât și ca

societate. În primul rând, scopul primordial al filosofiei este cunoașterea, însă nu una concretă, specifică.

Astfel acționează științele exacte, care conferă răspunsuri precise la întrebări, probleme, mistere ale lumii intregi. Filosofia aduce împreună toate aceste științe, le reunește într-o armonie care stă, totuși, sub

semnul incertitudinii, ea nefiind capabilă să răspundă concret la toate întrebările. Această incertitudine, însă, este cea care conferă valoare domeniului filosofic; lipsa răspunsurilor ne face să căutăm mai multe

detalii despre problema respectivă, ne împinge spre cunoaștere, dat fiind faptul că este în firea umană să

aspirăm la cunoașterea absolută. De asemenea, nevoia de a găsi soluții exacte ne antrenează gândirea,

ne lărgește orizonturile, ne face să devenim conștienți de importanța anumitor probleme care, în alt

context, poate că ar trece neobservate. Un alt argument ce susține valoarea incontestabilă a filosofiei este, cum ar spune Bertrand Russell, „mareția obiectelor pe care le contemplă”. Fiind înconjurați de responsabilități ce necesită atenția noastră

imediată, sau chiar permanentă, fiind într-o căutare continuă pentru dobandirea lucrurilor materiale și

satisfacerea nevoilor fizice, uităm de partea spirituală a existenței, rămânem cantonați într-o gândire limitată, ne lăsăm influentați de prejudecăți. Avem nevoie de o libertate în acest sens, pe care prea puțini

o au în ziua de azi, iar acest lucru este posibil prin contemplație, printr-o viziune obiectivă asupra lumii,

fără orice tip de influențe care ar afecta imaginea reală, de ansamblu. Nu putem cunoaște adevărul dacă

avem concepții limitate și prea puține informații din acea sferă. Concluzionând, textul „Valoarea filosofiei” al lui Bertrand Russell exprimă idei ce susțin faptul că

filosofia, prin bogăția subiectelor pe care le adoptă și impactul asupra gândirii noastre, merită să fie

intens aprofundată.

Dobre Madalina Andreea (Clasa a XII-a M1)

12

Contrar părerii multora, filosofia nu este o activitate inutilă, deși nu se canalizează pe nevoile

practice ale omului, ci pe valoarea spiritului. Mai mult decât atât, filosofia este o meditație la nivel

individual, rareori aducând un folos imediat oamenilor, așa cum se întâmplă în cazul științelor. În opinia mea, filosofia nu este deloc o pierdere de timp, așa cum ar considera unii, iar Bertrand

Russell justifică în “Valoarea filosofiei” acest lucru foarte bine. În primul rând, filosofia are ca scop principal cunoașterea, ceea ce o face vitală pentru viața noastră.

Cum spune și Russell în textul său, filosofia nu izbutește încă să ofere răspunsuri precise la întrebările

pe care ni le adresăm, dar un astfel de proces interogativ ne poate schimba convingerile, prejudecățile și

chiar credințele, ceea ce ne formează ca oameni raționali și capabili de înțelegerea sinelui. Chiar dacă

filosofia are un caracter nesigur, iar adevărurile sale nu sunt de cele mai multe ori demonstrabile, această

căutare continuă a răspunsurilor ne face să înțelegem cât de importante sunt acele probleme pentru noi. În al doilea rând, filosofia este calea de scăpare din lumea cotidiană care este agitată, presantă și

stresantă. Circumstanțele de zi cu zi ne împing la o gândire limitată, Bertrand Russell accentuând acest

lucru prin metafora “există doar o luptă constantă între insistența dorinței și neputința voinței”. Filosofia, pe de altă parte, este universul calm și liber, unde totul este posibil. Având în vedere că lupta continuă

pe care o ducem cu realitatea ne doboară psihic și uneori și fizic, momentele de regăsire personală ne

ajută la menținerea păcii interioare. Bertrand Russell afirmă că, pentru a scăpa de această închisoare a unei lumi personale restrânse,

contemplația filosofică este soluția. Prin afirmația “Spiritul care s-a obișnuit cu libertatea și

imparțialitatea contemplației filosofice va păstra ceva din această libertate și imparțialitate în lumea

acțiunii și a emoției” filosoful accentuează nevoia umană de eliberare și beneficiile contemplației

filosofice. În concluzie, de la filosofie nu trebuie să ne așteptăm la răspunsuri exacte la întrebările puse, ci

trebuie să valorificăm impactul pe care aceasta îl are asupra vieții noastre, și anume liniștea sufletească,

îmbogățirea imaginației, cunoașterea de sine și, nu în ultimul rând, puterea de a micșora siguranța

dogmatică prin care spiritul se închide față de orice speculație.

Daria Negulescu (Clasa a XII-a M1)

13

În opinia mea, filosofia are un rol important atât în viața indivizilor cât și în domeniul cunoașterii

omenești. În primul rând, așa cum observă Bertrand Russell, deși oamenii preocupați de studiul știintelor

exacte, nu vor acorda o prea mare importanță filosofiei, considerand-o o pierdere de timp, acest lucru se întâmplă pentru că ei nu au înțeles cu adevarat valoarea influenței filosofiei asupra existenței umane,

neeliberandu-și spiritele de prejudecăți. Eu cred că filosofia poate fi considerată hrană pentru suflet, iar cei care o vor înțelege cu adevarăt

vor constata că valoarea sa se plasează la nivelul bunurilor spiritului. În al doilea rând, Bertrand Russell observă că filosofia are și ea ca scop cunoașterea, dar diferă

prin viziunea de ansamblu asupra unei probleme ridicate. Se afirmă că, dacă vei pune o întrebare unui

filosof despre obiectul său de studiu, acesta nu va izbuti să-ți raspundă într-o manieră exactă, precum un

fizician, sau orice alt om de știință. Dar, de fapt, în momentul în care se găsește un răspuns cert la

întrebările dintr-un anumit domeniu, cercetarea respectivă se desprinde de filosofie și devine știință (ex.

studiul psihicului omenesc, care era cuprins în filosofie, devine psihologie). Russell constată, de asemenea, că răspunsurile date de diverși filosofi pe teme filosofice nu vor fi

niciodată demonstrabile, ele diferind de la un filosof la altul. Acesta constituie specificul și farmecul

filosofiei ce se răsfrânge asupra vieților noastre . În concluzie, filosofia își dovedește importanța printr-o viziune de ansamblu, obiectivă,

asupra existenței umane, chiar dacă ea nu oferă răspunsuri exacte pentru fiecare întrebare existențială.

În filosofie accentul cade asupra valorii întrebărilor: "acestea contribuind la lărgirea concepției noastre

despre posibil, îmbogațindu-ne imaginația noastră intelectuală și micșorându-ne siguranța dogmatică,

care închide spiritul față de orice speculație".

Cătălina Pădure (Clasa a XII-a M3)

14

Filosofia este, de fapt, un act de viață. Sunt mulți cei ce se concentrează pe subiecte cotidiene,

cum ar fi reușita în afaceri sau ceea ce ține de o știință exactă. Consider că în orice domeniu se regăsește și un strop de filosofie. De exemplu, fizica, așa cum

spune și Bertrand Russell în textul său intitulat "Valoarea filosofiei", prin descoperirile sale, ne ușurează

viața având un impact imens asupra acțiunilor noastre. Aplicațiile practice ale fizicii, bineînțeles, nu au

legatură cu filosofia, dar studiul ei are o valoare semnficativă pentru unii oameni, ceea ce înseamnă că

în substratul său putem regăsi valorile filosofiei. În primul rând, valoarea filosofiei trebuie căutată în profunzimile sale, chiar în incertitudinea

sa. Cred că omul care nu a fost preocupat niciodată de vreo problemă de natură filosofică trăiește o viață

încatușată de prejudecătile derivate din simțul comun, din convingerile obișnuite ale epocii, convingeri ce i-au fost induse fără consimțământul rațiunii sale. Pentru acești oameni, lumea tinde să fie monotonă,

precisă și banală, o lume lipsită de întrebări sau de mirare. Ceea ce ar fi neobișnuit și i-ar scoate din zona lor de confort va fi respins automat. Dimpotrivă, filosofia înseamnă descoperire și noutate,

înseamnă să nu dorești și să nu poți oferi mereu răspunsuri complete si sigure, să descoperi aspecte noi,

nebănuite chiar și în lucrurile obișnuite, temându-te de rutină. În al doilea rând, desi filosofia nu ne poate oferi răspunsuri întregi, ea ne poate sugera

posibilități, alternative ce ne lărgesc orizontul gândirii și o eliberează de monotonie și dogmatism. Pe de

o parte, deși filosofia, diminuându-ne sentimentul de certitudine dogmatică, ne face să credem că nu mai

deținem controlul, pe de altă parte ne sporește dorința de cunoaștere, setea de a descoperi ceea ce este

neobișnuit în lucrurile obișnuite. Filosofia alungă modul de gândire rigid, care operează cu teze acceptate necritic, al celor ce nu au călătorit în regiunea îndoielii. „Iubirea de înțelepciune” este eliberatoare și

menține vie capacitatea de a ne mira și de a rămâne surprinși. În concluzie, filosofia nu merită a fi studiată pentru niște presupuse răspunsuri exacte pentru

că acestea niciodată nu vor exista; merită însă a fi studiată pentru întrebarile sale, deoarece ne îmbogățesc

concepțiile despre posibil. Datorită filosofiei, așa cum spune și Bertrand Russell, "spiritul nostru este și

el înveșmântat cu măreție și devine capabil să realizeze această uniune cu universul care constituie bunul

suprem".

Alexandra-Maria Pătrașcu (Clasa a XII-a M2)

15

Filosofia a reprezentat încă din timpuri străvechi o cale

de interpretare și înțelegere a realității, luând naștere în urma

unui efort mintal, acela de a depăși concretul aflat în

imediata apropiere și de a ne pune întrebări legate de ceea ce

se află dincolo de el. Din punctul meu de vedere, filosofia are atât o valoare

universală, pentru cunoașterea omenească, prin problemele

cu grad ridicat de generalitate pe care și le pune, cât și una particulară, pentru viața oamenilor, prin schimbările la nivel

de viziune și valori pe care le poate aduce. În primul rând, filosofia lărgește spectrul intereselor

omului privind cunoașterea, păstrând intact interesul

speculativ pentru univers. În cadrul ei sunt puse în discuție

subiecte ce nu se înscriu într-o cunoaștere certă, precisă,

punându-se accent mai degrabă pe importanța întrebărilor în

sine, decât pe găsirea de răspunsuri clare. În al doilea rând, filosofia oferă celor ce o studiază o

perspectivă cuprinzătoare și imparțială asupra lumii,

eliberându-ne de zbuciumul unei existențe limitate de o

viziune îngustă și centrată pe sine. Contemplația filosofică

facilitează integrarea omului în univers prin perceperea sinelui ca fiind parte a unui întreg și oferă armonie, prin

solidarizarea individului cu realitatea în care trăiește. În concluzie, filosofia merită să fie studiată deoarece

eliberează mintea și înalță spiritul.

Mihai Preda (Clasa a XII-a N1)

Ariana Piroș (Clasa a XII-a M3)

Valoarea filosofiei

16

Printre enigmele ce gravitează constant în jurul domeniului invocat de-a lungul textului, renumitul filosof englez Bertrand Russell ne aduce în prim-plan, într-un mod de o unicitate desăvârșită, complexul

inferiorității de care, din păcate, filosofia continuă să sufere, atunci când este integrată în rândul celorlalte

domenii consacrate ale științei, amintite fiind, printre altele, fizica, matematica și astronomia. În mod justificat, factorii ce descurajează măreția pe care filosofia, ca manieră de cunoaștere, o

posedă, de fapt, sunt atacați pe întregul cuprins al acestui text. În primul rând, în ciuda percepției generale asupra acestei teme, filosofia este o parte vitală a

ansamblului de domenii ale științei, ce au ca scop înțelegerea deplină a diverselor fenomene ce se

desfășoară, atât în spațiul terestru, cât și în cel cosmic. Spre exemplu, astronomia studiază caracteristicile

corpurilor cerești, fizica studiază fenomenele în care sunt antrenate corpurile cerești și mediul

înconjurător al acestora, matematica este unealta utilizată în aplicarea acestor științe. Totuși, lipsește cu

desăvârșire o întrebare importantă: care este motivul ce stă în spatele acestor fenomene și care este poziția omului în raport cu acestea? Utilitatea filosofiei este evidentă, având în vedere circumstanțele

prezentate. În al doilea rând, spre deosebire de toate științele ce studiază lumea exterioară și funcțională (a se

evidenția aici și anatomia, știință dedicată corpului uman), filosofia este singura ce are ca obiect central

de studiu omul, singura ce valorifică întregul cunoașterii ca pe o componentă vitală a modului uman de

a fi. Un exemplu sugestiv ar fi întrebarea enunțată de însuși Bertrand Russel: „Binele și răul au

importanță pentru univers sau numai pentru om?”. În concluzie, având în vedere argumentele prezentate anterior, consider că, fără prezența filosofiei,

cunoașterea omenească ar fi incompletă și irelevantă.

Ștefan Ungureanu (Clasa a XII-a M4)

17

În opinia mea, filosofia reprezintă o modalitate de a depăși fragilitatea corpului uman prin

expansiunea gândirii către universalitate. În primul rând, lipsa oricărui interes pentru filosofie ne condamnă, după cum spune Bertrand

Russell, la o existență limitată și agitată care orbitează în limitele propriului cerc de interese. În mod

contrar, contemplația filosofică deschide "închisoarea" dogmatismului, aruncând o privire imparțială

asupra lumii. Această aspirație către universalitate desemnează cunoașterea ca întreg, nu circumscrisă

unor subiecte particulare, cu alte cuvinte, văzând "pădurea" dincolo de "copaci". În al doilea rând, filosofia ne oferă sprijinul de care avem nevoie, asemenea modului în care poetul-

filosof Lucian Blaga, surprinzând fragilitatatea corpului omenesc în poezia "Dați-mi un trup voi munților", pune în evidență aspirația la perfecțiune: își dorește un trup care să poată să-i susțină existența

eternă pentru a răspunde și (mai important!) a formula întrebări. Similar, penru Bertand Russell, măreția

universului pe care îl contemplăm cu ajutorul filosofiei ne îmbracă și ne transformă în „cetățeni ai lumii”. În concluzie, datorită filosofiei ne putem îndepărta de capcana formelor fără fond, care distrug

cultura, pentru a ne apropia de o cunoaștere generală, de întregul univers. Astfel, vom putea lăsa ceva

pentru generațiile viitoare, ceva ce ar putea să le stimuleze creativitatea pentru a dezvolta ideile

înaintașilor.

Andrei Zaharia (Clasa a XII-a M3)

18

Partea a II-a:

19

În perspectiva istoriei gândirii se face mereu apel la problema ontologiei umanului. Cum ideea ontologiei ca disciplină filosofică dedicată existenţei ca atare, “existenţei ca existenţă” (inclusiv umană

) porneşte de la Aristotel şi continuă până în filosofia contemporană, se impune cu necesitate analiza

devenirii acestei idei. Mai restrâns, ontologia fiinţei umane are drept scop fundamentarea sau justificarea,

în termeni de maximă generalitate. unor deschideri referitoare la ce este omul şi, mai ales, ce trebuie să

fie el. Un astfel de demers presupune utilizarea unor concepte precum autocunoaştere, datorie,

responsabilitate, demnitate, libertate, etc. Bogatul univers conceptual naşte la nivelul minţilor

“frământate”, “căutătoare de sensuri” o serie întreagă de întrebări ce au drept nucleu problematic natura

umană şi definirea acesteia. Surprinderea articulaţiilor umanului se poate realiza prin intermediul unor

construcţii teoretice de natură metafizică, dar şi prin interpretarea comportamentului uman. O altă

abordare posibilă ar fi aceea prin care înţelegerea naturii umane s-ar realiza prin raportarea ei la lumea exterioară, circumscriind-o unei realităţi în care omul ocupă un loc privilegiat.

Cert este, însă, faptul că omul nu poate ieşi singur din el şi nici din natură pentru a se putea privi şi

analiza în mod obiectiv, sperând în reuşita formulării unei definiţii atotcuprinzătoare şi de netăgăduit.

Din acest motiv, se susţine deseori că omul nu se poate autodefini , că singurul mijloc prin care îşi poate

surprinde parţial esenţa îl reprezintă relaţia cu semenii sau cu divinitatea . Constatăm actul individuaţiei,

dar nu ne dăm seama cotidian de incapacitatea autodefinirii, spunea Petre Ţuţea. Această incapacitate

este un atribut a priori al fiinţei umane sau este cauzată de “îndepărtarea” omului de propria sa esenţă?

Este vorba despre o incapacitate, sau ar trebui să o interpretăm ca fiind o caracteristică pozitivă a fiinţei

umane, caracteristică ce-i oferă unicitate. Demnitatea omului, afirma Karl Jaspers, constă în a fi

reprezentantul nedefinitului, iar această demnitate presupune şi sentimental libertăţii. Se naşte astfel o

altă problemă filosofică: care este relaţia internă dintre limitare şi libertate şi cum se manifestă această

relaţie la nivelul devenirii fiinţei umane? Este vorba despre o limitare impusă de societate sau ea este,

de fapt, autoimpusă?

Astfel de întrebări cuceresc cu siguranţă minţile elevilor de liceu, minţi care au înţeles că prin actul

filosofic oamenii reuşesc să pună în acord realitatea sensibilă cu propria lor structură intelectuală şi

spirituală. Cunoaşterea nu este o imagine dezinteresată a existenţei, ci o interpretare a acesteia prin

raportare la noi înşine. Şi ceea ce este important în acest proces, nu este “să ştii”, nu este “să accepţi”,

esenţialul este “să cucereşti”. Forma potrivită de “cucerire” într-un spaţiu de pre-dare a gândului filosofic este eseul, o modalitate de reconstrucţie filosofică, reconstrucţie personală fără a ţine cont de alte limite

sau rigori în afara celor impuse de logică şi principiile acesteia.

De aceea, se cuvine să-i salutăm pe cei care, prin puterea eseului, încearcă să dea seamă de gânduri,

motivaţii, opţiuni semnificative, dovedindu-se astfel mărturisitori ai experienţelor filosofice.

Prof. Nicoleta Iordache

20

Căutăm în adâncul ființei noastre un răspuns

ca să ne mulțumească, să ne ofere un confort spiritual,

dar observăm că pentru a răspunde la obsedanta și

chinuitoarea întrebare „Ce e ste omul?”, zeci de posibile răspunsuri ne străbat întreaga ființă, ulterior niciunul nerămânând veridic, sau cel puțin, satisfăcător.

Înainte de toate, trebuie să aflăm că Liviu

Rebreanu sustine în cunoscuta sa scriere, Adam si Eva, că „...străfulgerările ce luminează, lămuresc misterul. În clipa morții de-abia omul este dezlegat să explice ceea

ce nu a putut întelege pe Pământ.” Deodată ne izbim de

următoarea curiozitate: suntem toți capabili de astfel de

procese intrinseci, de a ne căuta originea pură, sau de a ne înțelege menirea? Prin urmare, nu am putea spune că omul este atât cât poate înțelege, atât cât conștiința îi permite?

Aceste taine, a căror existență este înțeleasă conform lui Rebreanu de-abia când sufletul pătrunde

într-o altă dimensiune, nu se înfățișează tuturor, nu toți oamenii au capacitatea de a le descoperi, ca mai apoi să le cerceteze folosindu-se de materialitatea pământească.

Luând aceste afirmații în considerare, o definiție a omului va întâmpina blocaje în formularea sa,

în timp ce o clasificare a acestei viețuitoare poate naşte două posibilități: oameni universali mulțumiți,

care adoptă cunoașterea paradiziacă despre care ne vorbește deopotrivă si Blaga, și care privesc misterul

genezei cu detașare. Într-un evident contrast, coexistând oamenii „iremediabili pierduți”, evidențiați în

textele filosofice ale lui Cioran, care vor să spulbere limitele cunoașterii, care prin mijloace pământești

vor să acceadă spiritualitatea. În cazul celui de-al doilea tip, tendița este de a găsi explicația care să nu nască opoziții, care să

dezlege toate necunoscutele, dar în cele din urmă, omul este sortit eșecului, dezamăgirii. Toate acestea

sunt o urmare a ambiției deșarte de a dezlega misterul transcedental, care inevitabil se soldează cu

incapacitatea de a mai explica ceva. Lipsa izbânzii de autodepășire spirituală, îl îndeamnă pe om spre

neliniște, spre frământări interioare, dar totodată arată că el este mai conștient ca niciodată de umila și

fragila sa soartă, fapt ce adeverește sintagma lui Pascal, definitoare pentru om: „trestie cugetătoare.” Așadar, ideea aceasta resuscitează o ultimă speranță spre definirea omului: ființă demnă și

superioară prin nestăpânita dorință de cunoaștere și însetată de cheia Neștiutului, și în același timp,

inferioară și efemeră prin imposibilitatea stabilirii unei apartenențe la transcendență.

Adriana Bumbăcaru (Clasa a XII-a F1)

Rafaella Buzatu (Clasa a XII-a M1)

21

Am putea considera omul drept "funia" între primată și supraom ? Dacă omul a evoluat într-

adevăr din maimuța, atunci ce-l oprește să evolueze în continuare? Probabil faptul că de-alungul timpului el singur a încercat, din ignoranță sau poate chiar răutate, să se constrângă pe sine, căutându-și natura,

stabilindu-și limitele, pironindu-se deliberat într-un tipar anume. De ce am preferat întotdeauna certitudinea în favoarea posibilității? Cred că acesta este cel mai promițător coeficient al naturii umane,

acela că ea nu poate fi constrânsă în vreun set minimal de principii fundamentale, ci ea caută întotdeauna

să se constuiasca pe sine, depășind constant limitele anterioare. Aș putea spune că natura umană se

actualizează în permanență, în funcție de condițiile relative ale zeitgeistului în cauza, dar întotdeauna în

tandem cu fundalul pur uman al rațiunii și al puterii de creație. Materialismul și felul în care condițiile

sociale influențează natura și dorințele umane sunt cât se poate de viabile, însă ele nu ar avea niciun

efect dacă în spiritul uman nu ar exista trăsătura conștiintei și a voinței de schimbare.

Consider adevărată ideea că omul nu se naște cu un scop prestabilit, ci este aruncat în lume într-un mod complet aleatoriu. Cu toate acestea, este indiscutabil faptul că el reprezintă singura ființă din

univers care dispune de rațiune, voință, curiozitate, dorință de a crea și de a schimba. Acestea sunt

valențe, fațete ale naturii umane, în continuare însetată de evoluție și experiment. Întrebarea este greșit

ridicată, întrucât nu certitudinea unei naturi prestabilite contează, ci felul în care omul ,prin trăsăturile

cu care a fost înzestrat, transcede timpul, imprimându-și creația în lume. Lucian Blaga vorbea de o anume

"mutație ontologică", la nivelul căreia subiectul devine creator, primul său scop nemaifiind

autoconservarea de tip animal, ci autoconservarea în timp și spațiu, prin artă. Un asemenea fenomen

pătrunde spiritul uman, întrucât el nu mai este interesat de satisfacerea nevoilor primare, ci se apleacă

către creație, susținut de voința și rațiunea sa. Arta, filosofia, politica, știința, toate domeniile de interes

ale omului devin, azi ,expesia dorinței sale de evoluție întru expandarea spectrului nevoilor spirituale.

Tot ceea ce a fost văzut drept natura umană este, de fapt, materializarea felului în care individul s-a folosit de acesle trăsături care i-au permis întotdeauna să depășească manifestarea sa anterioară. A se vorbi despre natura umană precum un obiect care poate fi cuprins în experiență sau înțeles în sine este

de-a dreptul nerezonabil, întrucât natura omului este în continuă construcție, în continuă schimbare.

Singurele episoade cuantificabile sunt efectele ei exterioare, produsele rațiunii și ale puterii creatoare.

Consider că este atât rațional cât și rezonabil să judecăm natură umană conform libertății posibilităților

ei, lucreu de care Jean Paul Sartre se apropie cel mai mult. Spre deosebire de orice alt obiect fabricat pentru un scop predefinit, omul mai întâi există, se ivește în lume, pentru ca apoi să își definească singur

persoana, de unde și celebra sa frază, "existența precede esența". Sartre însuși spunea că nu îl interesează

ce este un om, ci mai degrabă ceea ce el poate deveni. Astfel cred că ar trebui să ne abatem asupra unei

astfel de problematici, întrucât este singura care ne poate lesne feri de grave prejudecăți. Presupunem că

omul s-ar putea defini , într-un mod viabil, prin faptul că își poate readapta variabilele oricând, oriunde,

22

tocmai prin impulsul intrinsec al voinței, rațiunii și dorinței de creație. Este imposibil să nu existe un

lucru pe care încă îl avem în comun cu omul de acum 500 de ani, un lucru esențialmente universal și

necesar. Cred că aceasta și-ar putea găsi expresia tomcai în faptul că omul, spre deosebire de animale,

evoluează. După cum Lucian Blaga spunea, animalul trăiește întru imediat și pentru securitate, iar omul,

întru mister și pentru revelare. Astfel, orice specie animală, oricât de avansată, se definește printr-o stereotipie rigidă, egală în absolut orice circumstanță. Omul este singurul capabil de manifestări radicale,

imaginative, raționale, schimbătoare în funcție de valențele spiritului său. Contrar, materialismul găsesc

că își atinge lacunele în faptul că, în genere, mai întâi a existat dorința intrinsecă a omului de a munci,

de a separa astfel clasele muncitoare pentru ca mai apoi acestea să îl poată influența în orice

fel. Conchid că în om a existat și va exista

întotdeauna voința intrinsecă, bineînțeles

dublată de rațiune, de a crea, de a schimba și de

a se schimba.

Toate etapele prin care omul a trecut de-alungul timpului și manifestările lor sunt, ipso facto, rezultatele evoluției omului și dorinței

sale de schimbare și experimentare, iar ele au

fost adesea radical tratate drept definiția naturii

umane. Statul, religia, uneltele, arta, toate acestea sunt doar efecte ale rațiunii și voinței ,

nicidecum definiția acesteia. Ele sunt, totuși, o

expresie cât se poate de certă a intelectului

omenesc și dorinței sale de a transcede

automatismul.

Adesea omul se apleacă asupra naturii

statului, întrebându-se dacă acesta este, cu

adevărat "anterior" individului, după cum

spunea Aristotel, sau este un mijloc atroce de pervertire și înlănțuire a sufletului, cum

Rousseau susținea. O asemena întrebare este la fel de ireleventă precum cea cu oul și găina, iar simplul fapt că ergon-ul omului este limbajul cred că

spune destul de mult despre sociabilitatea care ne este înscrisă în ființă. Trăim împreună cu Celălalt,

chiar și atunci când ne retragem în solitudine , o facem pentru a-l evită pe Celălalt, și nu pentru a rămâne

cu noi înșine. Atât de puțin contează originea statului, având în vedere siguranța pe care acesta a oferit-o, și mai mult decât atât, mediul propice pe care statul îl creează, astfel încât omul să poată în continuare

să acceadă spre mai mult. Statul a facilitat siguranța omului, care acum își putea îndrepta acea curiozitate

Roberta Buzatu (Clasa a XII-a M1)

23

infinită spre mai mult, spre descoperirea unor dimenisuni spirituale nebănuite, căci omul a avut

întotdeauna nevoie de hrană pentru suflet.

În legătură cu religia, Nietzsche spunea despre aceasta, în special despre creștinism, că a fost creat

undeva în jurul secolului 4 i. Hr de către cei "slabi", tocmai pentru a se putea ridica, și de a deveni astfel

mai virtuoși decât cei "puternici" . Religia este morala în care omul slab își găsește o scuză în față

inaptitudinii sale a de obține ceea ce este cu adevărat dezirabil. Poate să fie această explicația originii

religiei ? Să cutezăm totuși că credem în Providență și în Creator ? Personal cred că religia reprezintă

doar o fațetă a imaginației noastre, și una dintre cele mai desăvârșite, precum și în cazul zeilor. Câtă

forță creativă să existe în om pentru a născoci o întreagă poveste în spatele a ceea ce se mai numește și

simț comun. Fie că vrem sau nu, religia a cântărit și va cântări în contiunare infinit de mult vis-à-vis de felul în care ne definim ca oameni și cetățeni. Mircea Eliade, în lucrarea sa " Sacrul și Profanul " vorbește

despre adânca înrădăcinare a tradiției religioase în comportamentismul modern. " Homo areligiosus",

după cum îl numește el, se trage exclusiv din "Homo religiosus", ca rezultat al distrugerii tuturor

dogmelor. Încă o data, cum să nu te miri în fața felului în care omul poate crea o asemenea morală , un

asemena mod de viață? Analog, un fenomen asemănător se întâmplă în cazul oricărei manifestări

exterioare a intelectului omenesc.

Henri Bergson vorbea despre om ca un "homo faber", ca o entitate ce se definește prin puterea

sa de a crea unelte din ce în ce mai desăvârșite, în concordanță cu nevoile sale. Pe de cealaltă parte a

versantului, Blaga afirmă că omul creează cultură, artă, fiind dispus să ajungă până la autodistrugere în

virtutea operei sale. Toate aceste cazuri consider că sunt prea specifice pentru a fi considerate "natură

umană" , întrucât, precum am specificat, ele sunt doar expresii exterioare ale acesteia. Natură umană ar

putea fi considerată, în limbaj kantian, un numen, un "obiect" căruia nu îi vom putea niciodată atinge

sau înțelege esența, însă putem să îi urmărim manifestările, în fața cărora ne mirăm de milioane de ani

încoace.

Adesea, în vertijul tutoror afirmațiilor și al întrebărilor, omul și-a dorit să știe măcar dacă această

"natură" este bună sau rea, lucru pe care îl consider cu atât mai limitat, fiind cu atât mai specific. În plus, o asemena întrebare necesită un exercițiu social radical. Filosofii contractualiști s-au mirat adesea în fața acestei întrebări, însă ei nu propun nimic mai mult decât un exercițiu de imaginație, în condițiile

în care zarurile au fost deja aruncate. Contează cu adevărat dacă omul, în genere, duce un "război al

fiecăruia împotrivă fiecăruia", sau este un "sălbatic blând", în condițiile în care spiritul său a reușit să

nască asemenea manifestări sublime? Să ne îndreptăm atenția asupra a ceea ce ne dorim în continuare,

nicidecum asupra orginii pe care, posibil n-o vom descoperi vreodată, căci ființarea ascunde negreșit

ființa. Omul întotdeauna s-a construit pe sine, întrucât el nu se naște cu un scop prestabilit, iar în călătoria

sa, a lăsat negreșit produse desăvârșite ale imaginației sale în urmă. Omul de astăzi se diferenţiază atât

de omul de ieri cât și de cel de mâine prin prisma faptului că nevoile sale sunt altele, însă rămâne același

datorită dorinței comune de expandare a spectrului acestora. În final, ce este eticul în fața esteticului?

Ana Iordache (Clasa a XII-a F1)

24

În încercarea disperată a omului de a afla cine e, de a se cunoaşte, subiectul naturii umane a fost

răscolit de multe minţi filozofice, totul pornind de la simpla întrebare "Ce este omul?", iar mai apoi "Care este scopul lui?".

Pentru a ne simplifica existenţa este fundamental, aşa cum ni s-a făcut înţeles, să ne cunoaştem şi

definim natura. Dar limitarea la o singură definiţie sau teorie este o barieră în aflarea unui răspuns ce

poate satisface nevoile individului de autocunoaştere. S-a făcut cunoscută natura umană din punct de vedere istoric, psihologic, biologic şi social, niciuna

dintre acestea nereuşind să satisfacă complet această întrebare generală. Obiectul filosofiei a studiat însă

esenţa umanităţii, aspectul profund al acesteia, în care omul este privit mai mult decât un obiect, aspect

ce oferă libertatea infinită de cercetare şi de extindere a orizonturilor de înţelegere. Mulţi filozofi au analizat acest subiect şi ne-au prezentat mai multe teorii. Începând cu Aristotel,

care considera că omul este un animal social, care posedă un limbaj articulat, prin intermediul căruia

comunică raţional cu semenii săi, având capacitatea de a evalua acţiunile ca fiind drepte sau nedrepte,

bune sau rele. Rousseau considera ca omul a suferit o transformare faţă de starea sa primară din pricina societăţii,

factor care a alienat natura umană. Din această cauză, afirma ca starea naturală a omului este doar un

experiment mintal. În viziunea lui Bergson, inteligenţa reprezintă capacitata de a crea obiecte artificiale, între om şi

animal singura diferenţă părând a fi dată de gradul de intelgienţă pe care îl posedă individul. Blaga combate teoria lui Bergson, susţinând că diferenţa dintre animal şi om constă, mai de grabă,

în esenţă. Capacitatea de a fi creativ, afirma Blaga în scrierile sale, este lucrul care îl deosebeşte pe om

de animal, creaţiile sale fiind autentice şi conştiente. În opera sa, Descartes ne prezintă şi caracterizează omul ca fiinţă duală: corporală şi cogitativă, dar

îl defineşte ca "lucru care cugetă". Eul cugetător este reprezentat prin gândire, voinţă, precum şi prin

actul de a simţi şi imagina. Pornind de la ideea că totul este relativ, că nu există un adevăr general, ci doar o convenţie a

majorităţii, nu putem stabili un răspuns general valabil la problematica pe care o ridică natura umană şi

definirea acesteia. Fiecare răspuns trebuie căutat în realitatea subiectivă a fiecărui individ pentru a-i satisface nevoile acestuia.

Complexitatea unei definiţii care să surprindă toate aspectele naturii umane constă în însăşi

libertatea de definire a sinelui. Capacitatea omului de acumula cât mai multe informaţii trebuie

considerată un avantaj în acest proces de autocunoaştere, întrucât ne oferă posibilitatea de a schimba

perspective şi de a ne lărgi orizontul de înţelegere.

25

Pe tot parcursul existenţei noastre ne formăm anumite modele de funcţionare, principii, perspective

prin care înţelegem realitatea exterioară. Dar reducerea ei, a existentei, la acestea blochează exitinderea

sinelui în afara realităţii sale subiective. Dar această realitate subiectivă, în care individul îşi adresează

cele mai fundamentale întrebări, poate exista doar în raport cu realitatea obiectivă, din afara sa, la fel cum existenţa noastră poate fi confirmată doar de cei din exteriorul corpului propriu.

Conform viziunii solipsiste, ceea ce se întâmplă în afara realităţii subiective a individului nu există,

iar ceea ce nu se regăseşte în corpul său sunt doar proiectii ale mintii sale. Ceea ce simte el este ceea ce există şi nimic mai mult. Existenţa se transformă in "existenţa mea". Un punct de vedere intrigant, dar

în care limitarea la sine duce la limitarea posibilităţii aflării unui răspuns cât mai satisfăcător. Capacitatea omului de a se autocunoaşte şi de a aspira la un nivel de cunoaştere cât mai înalt este

intrumentul prin care îşi poate forma un răspuns la întrebare. Căci trebuie înţeles faptul că aceste întrebări

sunt cât se poate de obiective, de generale, însă răspunsurile nu pot fi decât subiective. În acest sens,

până când individul nu devine conştient de faptul că puterea de a raspunde întrebărilor se regăseşte în

sine insuşi numai dacă îşi acordă libertatea de cunoaştere, nu îşi va putea cunoaşte cu adevărat natura.

Cu alte cuvinte, nu există un singur răspuns, ci o varietate de răspunsuri, toate formate individual în

urma experienţelor şi gradului de înţelegere al fiecăruia. După ce îşi formează o părere asupra naturii sale, următoarea întrebare care îl macină pe individ

este referitoare la scopul lui în viaţă, întrebare ce trebuie analizată din aceeaşi perspectivă subiectivă.

Aşa cum ni se prezintă şi în mitul lui Sisif, viaţa individului are un sens numai după ce acesta îi oferă

unul. Pentru că fiecare om este diferit de semenii săi, are capacitatea de a gândi şi a simţi, nicio realitate

subiectivă nu poate fi la fel cu o altă realitate subiectivă. Aşadar, ceea ce se află în interiorului unui om

nu poate fi găsit cu exactitate în alt om. Unicitatea acestor gânduri şi sentimente care se află în fiecare dintre noi ne demonstrează că eu nu

pot simti si gandi la fel ca tine, Asadar, sinele este singurul pe care îl putem întelege şi cunoaşte cu

adevarat. Calea prin care ne dezvoltam şi ne extindem orizonturile de cunoastere şi intelegere constă în insăşi

acceptarea ideii că nimic nu este stabil, că nicio întrebare nu are un singur răspuns. Dacă ajungem să fim

constienţi de aceste fapte şi ne deschidem sufletul şi mintea către tot ceea ce se dezvăluie minţii/

sufletului nostru, avem infinite posibilităţi de cunoastere şi întelegere asupra vieţii şi a omului. În concluzia celor spuse mai sus, susţin faptul că nimeni nu se află în poziţia pur obiectivă şi

privilegiată de a oferi un răspuns corect şi complet la cele două întrebări fundamentale, dar aceasta nu

înseamnă că ar trebui să renunţăm la dorinţa noastră de autodefinire ci dimpotrivă, să continuăm ,

conştienţi fiind de libertatea deplină pe care o avem în parcurgerea acestui drum.

Ana-Maria Pascu (Clasa a XII-a S)

26

“Ce este omul?” Întrebare fundamentală în existenţa umană, de-a

lungul istoriei. O întrebare ce ne leagă de strămoşii

noştri, de cele mai îndepărtate timpuri. Încă de când

devenim conştienţi de noi înşine şi de ceea ce ne

înconjoară, încercăm să găsim răspunsul la această

întrebare. Răspuns care, pe cât este de complex, pe atât

este de simplu. Omul este nedefinibil. A-l defini înseamnă a-l vârî într-o cutie, a-i tăia aripile, a pune

capăt evoluţiei sale. După cum spune Émmanuel Lévinas în textul

“Între noi. Încercare de a-l gândi pe celălalt”, omul

poate fi raportat la mediul în care trăieşte, la istoria sa, la statutul său, dar ceea ce se află în interiorul lui, ceea

ce îl reprezintă în profunzime nu poate fi definit.

Conştiinţa noastră, elementul unic ce ne deosebeşte de

cei din jur, este vsizibilă doar propriului “ochi”. Omul

este prin natura sa liber, capabil să îşi clădească

propriul destin cărămidă cu cărămidă, dar este necesar

ca el să conştientizeze acest lucru. Trebuie doar să se

uite în interiorul său. De cele mai multe ori, ne punem oprelişti singuri,

inventăm scuze, îngrădindu-ne propria libertate. Dar dacă ne-am întreba de ce un lucru nu este posibil, am realiza că nu putem găsi niciun răspuns. Suntem

liberi să visăm şi să realizăm orice. Această libertate a omului constă şi în starea sa de prezenţă. Această

stare este cea căutată de budişti în meditaţie şi de creştini sau musulmani în rugăciune. Este starea în

care universul nostru interi or se află în armonie cu cel exterior. În felul acesta, omul se poate simţi stăpân

pe această bucată finită de timp, care este viaţa, din infinitatea sa. Nu se va mai simţi constrâns de timp,

dându-şi seama că totul se întâmplă în momentul prezent, trecutul există tot în prezent prin amintiri, iar

viitorul la fel, prin visuri şi planuri. Toate fac parte din conştiinţa umană. Astfel, omul se poate bucura de locul pe care îl ocupă în Univers, observând cum natura şi celelalte fiinţe îl determină să fie una cu

propriul sine. Odată ce omul începe procesul de autocunoaştere, îşi pune şi întrebări legate de transcendental.

Dacă ne orientăm spre texte precum cel al Sfântului Augustin- “Confesiuni” vom observa faptul că

Rafaella Buzatu (Clasa a XII-a M1)

27

fiinţa umană a încercat întotdeauna să îşi explice dimensiunea spirituală a existenţei. Astfel, în acest text

este transmisă, dintr-o perspectivă religioasă, ideea că omul poate gasi răspunsuri privind în interiorul

său, deţinând cheia cunoaşterii. Totodată, Mircea Eliade a explicat în din lucrarea “Sacrul şi profanul” faptul că oamenii s-au

raportat întotdeauna la divinitate, unii dintre ei devenind independenţi de aceasta în timp, dar rămânând

influenţaţi de comportamentele religioase. Prezenţa unei energii ce animă întregul Univers este de necontestat. Chiar dacă aceasta nu poate fi

văzută, a fost recunoscută atât de oamenii religioşi, cât şi de cei ce nu cred în existenţa lui Dumnezeu.

Este la fel ca în cazul gândurilor sau al curentului. Nu le putem vedea, dar suntem siguri de prezenţa lor.

Spiritul nostru poate fi perceput drept curent ce se materializează cu ajutorul trupului. Indiferent de convingerile sale, de religia din care face parte, omul trebuie să fie atent la propria

conştiinţă , la ceea ce simte. El este creatorul realităţii, iar gândurile sale sunt seminţe plantate în solul

vieţii. Omul este, totodată, influenţat de comunitatea în care trăieşte, de relaţiile pe care le stabileşte cu

semenii săi. După cum spune şi Aristotel în capitolul “Omul este un animal social”, din lucrarea

“Politica”, omul are în interiorul său instinctul pentru comunitate. Omul se naşte într-un mediu social, în cadrul familiei. Copilul descoperă lumea cu ajutorul părinţilor, comportamentul său fiind influenţat

de al lor. Crescând, pătrunde în alte medii sociale, prin intermediul şcolii, al serviciului şi îşi formează

personalitatea şi caracterul. Aşadar, este clar că individul nu s-ar putea dezvolta fără influenţa societăţii. Nu se poate spune că

aceasta are exclusiv o influenţă pozitivă, însă rolul său este unul crucial. Învăţăm cu ajutorul celor din

jur să discernem între bine şi rău, să alegem între “da” şi “nu” la întrebările vieţii. Numai în relaţia cu

ceilalţi suntem capabili să învăţăm ce sunt compasiunea, toleranţa şi iubirea. Comunitatea în care trăim

ne ajută să ne însuşim aceste virtuţi, dar şi să ne controlăm egoul, să recunoaştem când greşim şi să ne

îndreptăm. Foarte legată de existenţa omului este şi ideea de fericire. Uitându-ne in jur, ajungem la concluzia

că acesta este scopul nostru principal, găsirea fericirii. Sigmund Freud a definit fericirea, în textul său

“Angoasă şi civiliziaţie”, drept un fenomen episodic, rezultantă a satisfacerii unor plăceri sau a evitării

unor neplăceri. Totuşi, există momente de fericire, aceasta fiind o stare generală ce nu are legătură cu

circumstanţele exterioare. Este într-adevar absurd să spunem că nu vor exista şi momente cu un caracter negativ în viaţa

noastră sau că nu vom fi stăpâniţi de stări emoţionale neplăcute. Însă, atingem idealul acesta de fericire

atunci când găsim pacea interioară. Când reuşim să ne modelăm viaţa aşa cum ne dorim. Fericirea nu

este irealizabilă, fiind găsită foarte uşor în momentele în care omul alege să facă ceea ce simte, în care

nu îşi impune limite. În concluzie, omul este o fiinţă infinită, ce se poate dezvolta în multiple sensuri. Trebuie doar să

găsească curajul de a fi liber, lucru ce se află în strânsă legătură cu acceptarea şi iubirea propriului sine.

Trebuie să îşi preţuiască unicitatea şi să admire diversitatea lumii în care a fost aşezat.

Andreea Ojică (Clasa a XII-a F1)

28

Întrebarea „ce este omul?” a fost și este o temă recurentă în teoriile filozofilor încă de când Socrate

a mutat focusul dinspre univers spre om, crezând că descifrând omul, secretele universului aveau să fie

mai accesibile. Secole de-a rândul au fost prezentate numeroase încercări de-a defini cel mai mare mister al universului.

Filozofii nu au putut să se pună de acord nici cu direcția în care ar trebui căutată esența umană:

există o mulțime de abordări care nu fac altceva decât să demonstreze încă o dată complexitatea naturii

umane. Prin raportare la colectivitate, omul e o conglomerare de contradicții, iar individul are o infinitate

de moduri potențiale de a fi. Natura umană e definită de Karl Jaspers ca multitudinea de posibilități pe

care le are omul, și nu ca imagine a acestuia, iar posibilitățile sunt limitate de factori nu foarte numeroși,

majoritatea privind forma fizică. Astfel, putem considera cadrul posibilităților foarte larg.

Nu cred că putem să definim ceva care nu s-a terminat. În istorie, pentru a analiza un eveniment sau o perioadă este nevoie de cunoașterea cauzelor, a modului de desfășurare și a consecințelor, iar noi nu putem ști care vor fi urmările existenței umanității, în cazul în care se va sfârși vreodată. Suntem,

deci, un proiect care încearcă să se definească în timp ce se creează. Totuși, nu există nicio teorie care

să nu poată fi contestată, fiind toate logice, fără să se excludă una pe alta.

Valorificând acest cadru de opțiuni, Sartre merge mai departe și spune că omul e definit chiar prin

existența posibilităților, adică prin libertatea absolută pe care nu o poate refuza. Consider că libertatea

nu e neapărat atributul nostru esențial, ci e mai degrabă consecința conștiinței. Omul care nu își însușește

conceptul de libertate vede limite peste tot, deci în viziunea sa nu e liber, și pentru că omul se creează

pe el însuși, poate să nu fie liber dacă nu s-a gândit niciodată că ar putea fi. Nu putem exclude

posibilitatea că orice ființă ar putea fi liberă dacă s-ar considera astfel. Cred că oamenii au reușit să

demonstreze atributul inerent umanității prin activitatea propriu-zisă pe care au desfășurat-o pentru asta: introspecția. Orice om are puterea de a se întreba cine este. Oricât de superficială ar fi pusă această

problemă și indiferent de circumstanțe, omul se gândește cel puțin o dată că este. Așa cum spune Pascal,

omul e aparte (și chiar superior) prin abilitatea sa de a gândi, de a-și putea percepe existența.

Totuși, ne considerăm superiori celorlalte ființe prin prisma propriilor valori, iar unii consideră că

auto-definirea nu e suficientă, că trebuie să existe ceva superior nouă care să ne dea esența. Religia reprezintă o componentă foarte importantă a culturii oamenilor pentru că traduce nevoia (care nu poate

fi omisă din definirea noastră) de a putea da sens lumii în care trăim. Cred că religia reprezintă orice

formă de credință în orice fel de zeu sau entitate și este justificabilă, chiar naturală, în sensul etimologic al cuvântului (nascor = (lat.) a naște). Eliade remarcă la majoritatea oamenilor afinitatea pentru conceptul

de transcendență, de existență a unei lumi mai presus de cea actuală. Religia este în legătură și cu ideea

menționată mai sus, și anume că omul se creează singur. Prin acceptarea ideii de esență umană

29

Mihaela Dragomir (Clasa a XII-a F2)

prestabilită, unii au spus că creatorul ne-a atribuit o natură pe care o întruchipăm prin tot ce facem;

Mirandola susținea ideea că Dumnezeu i-a dat omului libertatea de a alege ce vrea să fie; existențialiștii

atei erau de părere că omul își creează singur existența etc. În opinia mea, omul se naște într-adevăr cu

sufletul ca „o coală albă”, cum a spus John Locke, dar nu ține întru totul de el cum o completează. Așa

cum a formulat Sartre, omul devine om, dar când este copil, cel puțin în primii ani de viață, nu e conștient

de libertatea sa decât în contextul consecintelor exercitării sale imediate. Posibil ca unii oameni să nu

realizeze niciodată că orice activitate întreprind, oricât de simplă, contribuie la formarea lor ca indivizi,

la construirea unui sine. Deci nu putem pune această responsabilitate pe individ întrucât de cele mai

multe ori, omul ajunge să fie ce au făcut alții din el, suma lucrurilor care i s-au întâmplat, nu a alegerilor pe care le-a făcut. Asta se explică prin faptul că la momentul respectiv, persoana în cauză nu e conștietă de schimbarea sinelui rezultată din interacțiunea sa cu o alta, deci (așa cum am menționat mai sus) dacă

nu e conștientă că e liberă să facă ce vrea dintr-o experiență, nu va putea. Astfel rămâne marcat de o

acțiune care nu a fost a sa. Vorbim aici de traume din copilărie, de exemplu, dar nu neapărat, de

evenimente care au modelat viața unei persoane fără să-și dea seama la momentul respectiv. Foarte mulți

oameni uită astfel de lucruri, uneori din forțarea inconștientă de a ascunde ceva care le-a trezit un sentiment excesiv de neplăcut și greu de îndurat. Totuși se văd (pentru cine știe să se uite) toate

“cicatricile” provocate de aceste traume, modificări ireversibile, aduse fără implicarea lor activă.

Ajungem astfel să vorbim despre condiția omului printre ceilalți oameni, aflați într-o continuă

interdependență. Se află într-o societate care îi face rău, care îl degradează prin ceilalți indivizi (care fac foarte mult rău neintenționat), dar mai ales prin modul în care este structurată, care îi face pe oameni să

facă rău intenționat. Nu cred că există vreo formă de organizare a societății care să fie benefică omului,

și nu cred că omul vrea să facă un bine colectiv pentru că e mult mai facil să își prioritizeze instinctul de

autoconservare, fără să se intereseze de umanitate ca întreg.

Nu vom putea niciodată să definim omul pentru că nu e un concept. Pentru Lévinas comunicarea

trebuie privită panoramic pentru că e vorba de interacționarea a două entități diferite care nu se pot poseda și nu-și pot suprima unul altuia libertatea. Pe scurt, omul nu-l poate trata pe altul ca pe un obiect. Din această cauză nu ne putem referi la natura umană ca la un concept, excluzându-ne. Aș duce mai

departe conceptul de “stare natural” definită de Rousseau întrucât consider că firea omului este alterată

de însăși interacțiunea cu semenii săi, individul ca entitate singulară nu mai există odată ce se raportează

la alți oameni. Totuși nu putem să analizăm natura umană în “stare naturală”(pentru că viețile și firile

noastre sunt interconectate, iar dacă am putea fi separați și supuși unei analize ne-am pierde esența

dobândită prin ineracționare), nici ca unitate (pentru că suntem mult prea diferiți și se observă asta în

inconsecvența găsirii unei caracteristici comune absolute). Nu putem să ne uităm la noi înșine ca specie

decât ca la “un întreg fracționat” (cum spune Levinas) care nu poate fi analizat, fiind neomogen.

Concluzia e că nu există oglindă care să ne cuprindă pentru că suntem, cum spune Camus, niște orbi care

încearcă să vadă - ba mai mult, care încearcă să se vadă.

30

Problematicile filozofice la care au căutat aprig un răspuns mulţumitor emblematicii Aristotel,

Platon, Pascal şi Blaga, iar în prezent ilustrul filozof de origine braziliană, Olavo de Carvalho, au la bază,

ceea ce eu consider că rezumă întreg domeniul menţionat mai sus, mai exact răspunsul la întrebarea

fundamentală care macină minţile tuturor de milenii : “Ce este omul …?”

În decursul timpului, s-au adunat considerabil de multe răspunsuri, însă este unul cu adevărat

potrivit? Există o definiţie complet legată de acest subiect? Poate cineva, care el însuşi nu se cunoaşte

pe sine, să dea o definiţie completă şi exactă acestui “monstru”?( Cum îl numeşte francezul Pascal pe

om, în lucrarea sa “Cugetări”).

Blaise Pascal, pasionat în aceeaşi măsură atât de ştiinţă, cât şi de religie, se foloseşte de dubla sa

specializare şi îl plasează pe om la egală distanţă de neant şi infinit. El aseamănă omul cu celelalte fiinţe,

afirmând că “cine vrea să devină înger, devine animal”, deci omul încercând să se asemene divinităţii

cade în păcat ca un mamifer oropsit. Să fie oare adevărat acest fapt? Cercetând mai departe, am

descoperit că Lucian Blaga, în lucrarea sa “Existenţa întru mister şi pentru revelare” merge atât de

departe, spunând că omul este un animal, înzestrat însă cu cel mai înalt grad al inteligenţei. Eu cred ca

omul este mult mai mult. Ne asemănăm cu mamiferele doar prin modul de reproducere, dar suntem mai

presus de ele. Omul este “ceva” complex, înzestrat cu funcţia cognitivă, poate să îşi construiască propria

lume, să judece, să decidă pentru el. Animalul este mânat doar de capacităţile sale instinctuale. De aceea,

am fost dezamagită de aceste încercări de teoretizare a termenului “om”. Chiar şi filozoful Bergson, un

nume răsunător în acest vast domeniu, plasează animalul imediat sub om, într-un aşa-zis clasament (în lucrarea sa, “Evolutia creatoare”). Mai repede aş spune ca plantele sunt mai îndreptăţite să ocupe locul

secund, imediat sub om, fiindca ele sunt mult mai sensibile, mai inteligente chiar decât animalele.

Creierul meu, nemulţumit de răspunsurile găsite, meditează din nou şi din nou asupra întrebării

deja consacrate: “Ce este omul?” Poate este o fiinta atat de puternică încât dă foc raiului şi inundă iadul.

O burninţă … adevarate uragane. În viziunea lui Aureliu Augustin, în om este o luptă, o contradicţie

care se rezumă la : interior vs exterior. Sufletul “=” proiecţia lui Dumnezeu, din punct de vedere logic.

Citind tot mai prinsă despre acest subiect găsesc o carte veche, ce miroase puternic a mucegai, şi aflu că

strămoşii noştri nu sperau să depăşească vârsta de 30 de ani. Adica te puteai baza pe aproximativ 10 ani

de viaţă de adult, nu? Nu există timp de plănuit lucruri, nu există noţiunea de plan, nu există timp pentru

viitor. Dar speranţa de viaţă a devenit din ce în ce mai mare, fapt ce a condus la apariţia noţiunii de “plan

pentru viitor”… oamenii au început să se gândească la viitor până ce au pus egal între viaţă şi viitor.

Fiecare moment il trăiesc cu gândul la ce va urma. Mergem la şcoală ca să ajungem la facultate, ca să

avem bani, o casă cochetă, o familie fericită şi urmaşi care să repete acest ciclu. Omul se foloseşte de

viitor practic pentru a se descătuşa, pentru a se defini şi a ajunge, într-un final, liber. Dar exista această

libertate, omul “=” libertate?

31

Omul este creaţia supremă a lui Dumnezeu, în viziunea lui Giovanni Pico della Mirandola. Atunci

Mântuitorul este papuşarul şi noi marionetele sale? Nu, eu nu pot considera corectă această afirmaţie.

Cercetarea mea merge mai departe şi ochii mi se opresc asupra unui document care aparţine lui Mircea

Eliade. El demonstrează ca natura noastră este una religioasă. Oamenii sa fie sfinţi? Nici chiar aşa. Avem

o sumedenie de păcate. Ne naştem cu păcatul primilor oameni, Adam si Eva. Atunci? Aristotel considera

că natura nu face nimic fără un scop precis. Dacă este adevărat acest lucru, care este misiunea omului?

Perpetuarea specie asemeni animalelor?

Totuşi, există o speranţa. Karl Jasper afirma că oamenii “sunt fiinţe care nu vor înceta să se

cucerească pe ei înşişi”. În alt mod zis, “orice imagine a omului reprezintă o limitare a sa. În lucrarea

“Condiţii şi posibilităţi ale unui nou umanism”, Jaspers încearcă să aducă o nouă perspectivă asupra

omului şi felul în care acesta a fost privit. Nu este cinstit să impui nişte limite cuiva care este invincibil.

Contrar bibliei oamenii, nu se nasc. Nu mor. Precum orice forma de energie, persoanele doar işi schimbă

mărimea, aspectul, forma de manifestare. Nu avem început, nu avem sfârşit, aşa ca nu putem da greş.

În incheiere, pot declara că sunt de aceeaşi părere cu Karl Jasper. Omul nu are o definiţie. Nu

există ceva cu care să îl poţi compara. Este unic, pur şi simplu. Valoarea sa i-ar fi subestimată în

încercarea de a-i impune limite. Nu poţi cunoaşte pe nimeni, pentru că tu nu te cunoşti pe tine. Aşa că

… ia-ţi o ceaşcă de cafea, adauga 2 linguriţe de miere, ia un pix şi o foaie de hârtie şi scrie cu litere de

tipar: OMUL ESTE LIBER SĂ FIE CE DOREŞTE, SĂ TRĂIASCA CUM VREA… ESTE LIBER SĂ

FIE EL.

Milena Costovici (Clasa a XII-a F2)

32

De-a lungul istoriei, marii gânditori, filosofi, oameni de cultură și-au pus întrebarea despre

existența ființei umane și necesitatea acesteia pe Pământ. Omul a fost văzut în diferite ipostaze: ca o

creație unică a lui Dumnezeu, după chipul si asemănarea Lui, ca o ființă rațională și integră sau infățișat

drept frontieră dintre relativ și absolut, dintre lumea existențială și mister. Înainte de toate, trebuie să admitem că omul nu trebuie definit, descoperit doar din punct de vedere

fiziologic, psihologic, sociologic și istoric. De fapt, așa cum afirmă filosoful german Karl Jaspers în

opera ,,Condiții și posibilități ale unui nou umanism”, omul poate ,,să devină conștient de sine însuși, în

originea din care provine, înaintea oricărei naturi, situându-se de-a curmezișul istoriei în eternitate”. Așadar, în esență, omul în sine este mai presus de condiția biologică, istorică și sociologică pe care o

îndeplinește în această lume. Ființa umană ar fi lipsită complet de libertatea de a lua decizii importante asupra existenței sale și ar fi nevoită să se desprindă de propria conștiință, în cazul în care s-ar raporta în totalitate la condiția sa naturală și istorică.

Omul trebuie să fie o ființă liberă,

capabilă să hotărască singură asupra

condiției sale absolute și să fie doar un

simplu subiect al cunoașterii obiectuale.

Prin libertatea de care dispune, spre deosebire de alte ființe create de

Dumnezeu, omul își poate construi, identifica și conserva condiția existențială

proprie, prin liberul-arbitru. Această idee

este puternic susținută de Giovanni Pico

della Mirandola în lucrarea « Despre demnitatea omului », unde descrie o posibilă scenă între Dumnezeu și Adam, primul om pe Pământ : ,,Natura

configurată în celelate ființe este silită să

existe în limitele legilor prestabilite de mine. Tu, neîngrădit de niciun fel de

opreliști, îți vei hotărî natura prin propria-ți voință în a cărei putere te-am așezat”.

Așadar, această libertate a omului este un

drept care nu trebuie să fie îngrădit, încălcat

nicicum, deoarece acest lucru va atrage după sine, distrugerea identității și a

condiției fiecărui individ. Natura umană

Ariana Piroș Clasa a XII-a M3

33

Omul a fost creat să fie liber, a primit două daruri divine inestimabile: conştiinţa şi libertatea.

Conştiinţa i-a fost dată pentru a-şi înţelege menirea în lume şi a se dezvolta corect, iar libertatea pentru

a trăi , pentru a gândi şi acționa după propria-i voință. Aceste două daruri exprimă principiul existenţial al omului şi îi determină esenţa umană. Cu toate acestea, de când există pe pământ, omul nu a trăit

niciodată libertatea, decât în cazurile când a dobândit-o de unul singur. „Sensul în care merge viitorul este cel în care se exercită libertatea omului. În măsura în care omul e liber, sfera viitorului apare

asemenea unui șantier în care se exercită puterile noastre și ne permit diverse opțiuni”, spunea Aristotel. În ceea ce privește cunoașterea ființei umane, dacă ne raportăm doar la cunoașterea obiectuală ca

o unică soluție în acest demers, oamenii ar fi niște specii de viață lipsite de valoare subiectivă, asemeni

plantelor și animalelor după cum declară Karl Jaspers : „Dacă-l privesc pe om doar ca natură accesibilă

unei cunoașteri orientate obiectual, înseamnă să renunț la umanism în favoarea unui hominism

(Windelband). În felul acesta înțeleg omul doar ca specie naturală”. Omul se deosebește de celelalte vietăți prin mai multe caracteristici: este inventiv, are darul creației, este o ființă rațională și înzestrată

cu voință și conștiință de sine. Filosoful francez Henri-Louis Bergson, în lucrarea „Evoluția creatoare”

face distincția între oameni și animale din perspectiva inventivității. El afirmă că „animalele pe care din punctul de vedere al inteligenței, le clasificăm imediat după om – maimuțele și elefanții - știu să

folosească ocazional un instrument artificial” și se raportează la același mod de viață rudimentar cu care sunt obișnuite. Pe de altă parte, omul este deschis spre evoluție si progres în ceea ce privește acțiunile

sale, deși el nu este mereu conștient de faptul că „invenția mecanică a constituit punctul ei de plecare,

că și astăzi viața noastră socială gravitează în jurul fabricării și utilizării instrumentelor artificiale”. În altă ordine de idei, Lucian Blaga susține în lucrarea „Geneza metaforei și sensul culturii”, că, spre

deosebire de celelalte ființe, omul este înzestrat cu darul si motivația de a crea, trăiește în același orizont,

iar existența sa stă „întru mister și pentru revelare”. Ființa umană reprezintă „o trestie cugetătoare” așa

cum spune Blaise Pascal în „Cugetări”, o ființă rațională, cu voință și conștiință de sine, calități pe care niciun animal sau plantă nu le-a dobândit de la început.

Karl Jaspers afirmă că omul este finit în existența sa, deoarece el aparține de „mediul său concret,

de poporul din care face parte, de umanitate, de viața terestră, de cosmos”. Însă această condiție

existențială nu trebuie să-l împiedice să-și croiască propriul drum în existența sa, să pornescă în căutarea

sensului vieții sau să aspire spre absolut. Cu toate acestea, nu va exista niciodată omul total, omul absolut.

Acest lucru se datorează faptului că „omul este neîmplinit, de neîmplinit și întodeauna deschis spre

viitor”. Condiția existenței omului în lume nu se raportează doar la timpul trecut și la cel actual. Și în

viitor, condiția umană va dăinui și va reprezenta un mister pentru noi toți. În concluzie, omul este acea ființă care stă atât sub semnul relativului, cât și cel al absolutului,

reprezintă un ax central în jurul căruia evoluează orice fenomen natural sau social.

Vasile Bogdan Gabriel (Clasa a XII-a S)

34

Una dintre temele de cercetare de o persistență și de o profunzime de neegalat în filosofie a fost omul. Încă din cele mai vechi timpuri, omul a fost interesat de existența sa, încercând să o cunoască, să

o înțeleagă și să o definească. Această preocupare a reprezentat, în sine, o investigație filosofică în sensul în care reflecția s-a centrat asupra omului și problematicii naturii umane. Omul reprezintă o realitate

extrem de complexă, o realitate a cărei esență nu poate fi surprinsă într-o singură afirmație. Însă, ființa

umană poate fi definită, trăsăturile sale putând fi evidențiate, atât prin comparație cu alte ființe vii, cât și

prin studiul comportamentului individului în cadrul societății. Așadar, omul îmbină diverse caracteristici

în vederea satisfacerii nevoilor vitale. Orientarea viziunii filosofice spre cunoașterea omului i se datorează lui Socrate, filosoful grec care,

potrivit lui Cicero, a făcut primul pas „coborând filosofia din cer pe pământ și aducând-o în căminele

noastre”1. De-a lungul istoriei filosofiei, asupra acestei teme filosofice au stăruit numeroși filosofi, precum:

Henri Luis Bergson, Lucian Blaga, Blaise Pascal, Aristotel, Jean Jacques-Rousseau, Karl Jaspers. Fiecare dintre aceștia a prezentat o perspectivă unică privitoare la esența ființei umane.

În cadrul lucrării Evoluția creatoare, Henri Luis Bergson demonstrează una dintre teoriile sale

fundamentale, anume aceea că „omul se naște om și devine om”2. Căutând un răspuns în privința

întrebării „Ce este omul?”, acesta identifică anumite caracteristici ale naturii umane și caută să înțeleagă

capacitatea de adaptare a acestuia la nevoile vitale. Încă din introducerea studiului, Bergson conturează

una dintre aceste trăsături, respectiv inteligența, ca fiind „menită să asigure înscrierea perfectă a corpului

în mediul specific, să-și reprezinte raporturile dintre lucruri, să gândească materia”3 . Inteligența umană este legată de perioada în care omul a apărut pe pământ, respectiv în timpul

confecționării primelor unelte. Încă din Antichitate, omul fabrica unelte. Caracterizată drept „imaginația prin ceea ce pare a fi atitudinea originară, inteligența este însușirea de a fabrica obiecte artificiale, în

special unelte de făcut unelte și de a varia nelimitat fabricarea”4. Având în vedere acest aspect, Bergson definește omul ca Homo Faber, adică om meșteșugar, constructor de unelte.

Conceptul în jurul căruia autorul își centrează întreaga argumentare este cel de creativitate. Istoria ne arată că omul a creat dintotdeauna, atât din nevoia de a supraviețui, cât și dintr-o necesitate spirituală.

Viziunea bergsoniană asupra existenței umane a folosit inteligența drept criteriu de definire a omului,

1 Elena Lupșa și Gabriel Hacman, Filosofie: manual pentru clasa a XII-a - tip B, Editura Didactică și Pedagogică, București,

2016, p. 5. 2 Ibidem, p. 7. 3 Henri Bergson, Evoluția creatoare, trad. și studiu introductiv de Vasile Sporici, Institutul European, Iași, 1998, p. 13. 4 Ibidem., p. 137.

35

intrând, în acest fel, în opoziție cu alte teorii care vizau problematica naturii umane. Unul dinte

contestatari a fost Lucian Blaga, care considera omul o „ființă creatoare de cultură”5. Lucian Blaga consideră că „omul nu există exclusiv întru imediat și pentru securitate, ci și în

orizontul misterului și pentru revelare”6. Conform acestei teorii, se poate stabili faptul că existența umană

este definită prin actul creator, menit a răspunde nu numai necesităților vitale și securității ființei sale, ci

și a reliefa matricea stilistică și temporală. Omul este caracterizat prin cunoaşterea misterului şi

încercarea de revelare a acestuia prin actele de creație culturală. El reușește să se distanțeze de aspectele

imediatului și ale securității, întrucât este capabil să își sacrifice propria existență pentru a crea cultura.

Viziunea lui Lucian Blaga asupra omului folosește cultura drept „forma esențială, definitorie a ființei de

a exista în univers”7. Un alt text ce orientează dezbaterea filosofică înspre înțelegerea conceptului de creativitate, noțiune

ce definește ființa umană, este Despre natura umană, aparținând lui Noam Chomsky și Michel Foucault.

Chomsky aduce conceptul de creativitate într-o poziție de echilibru a celor două teorii filosofice

prezentate anterior. Creativitatea este descrisă de acesta drept „un act uman normal”8. Potrivit teoriei sale, creativitatea este ilustrată prin intermediul capacității de reacție într-o situație nouă, distinctă.

Blaise Pascal definește omul drept „o trestie cugetătoare”9. Autorul reliefează distincția între

starea omului (esența umană, caracterizată de cugetare, rațiune) și condiția sa (rolul și locul social).

Conform concepției lui Pascal, omul este o ființă izolată între tot și nimic: „nimic în comparație cu

infinitul, tot în comparație cu neantul”10. Omul este plasat la egală distanţă de cele două extreme ale

existenţei, ființa umană, găsindu-se permanent într-un teatru de luptă pe care se înfruntă agonic măreţia

şi josnicia, gloria şi mizeria, fără ca bătălia să se termine într-o victorie totală a uneia dintre părţi.

Raționamentul său definește omul drept o ființă contradictorie, întrucât acesta posedă capacitate de raționare, fiind „judecător al tuturor lucrurilor”11, însă rezultatele exercitării facultății de judecată pot fi

atât pozitive („depozitar al adevărului”12), cât și negative („îngrămădire de incertitudine și de eroare”13). Astfel, omul nu este nici înger, nici demon, ci el înglobează în ființa sa tendințe și laturi opuse, fiind

exponent, deopotrivă, al decăderii și al grandorii. Giovanni Pico della Mirandola caracterizează omul drept o ființă inteligentă și liberă, putând

deveni profană („vei putea să decazi la cele de jos ce sunt lipsite de inteligență”14) sau divină („vei

putea, prin hotărârea spiritului tău, să renaști în cele de sus ce sunt divine”15). Deși omul a fost privat de

o trăsătură proprie și de un loc special, Dumnezeu i-a atribuit, totuși, o dimensiune specifică, anume cea

de liber arbitru. Astfel, demnitatea omului constă în libertatea sa de a putea acorda un sens naturii vieții.

5 Elena Lupșa și Gabriel Hacman, op. cit., p. 7. 6 Ibidem, p. 9. 7 Ion Bălu, Opera lui Lucian Blaga, Editura Albatros, București, 1997, p. 25. 8 Noam Chomsky si Michel Foucault, Despre natura umană, traducere de Dana Domsodi și Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj,

2012, p. 31. 9 Elena Lupșa și Gabriel Hacman, op. cit., p. 10. 10 Ibidem, p. 9. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem. 14 Ibidem, p. 13. 15 Ibidem.

36

În concepția lui Aristotel, omul este un zoon politikon, o ființă care se poate desăvârși complet

doar în cadrul statului: comunitatea răspunde unei tendințe fundamentale; împlinește omul, asigurându-i binele și fericirea. Trăsătura esențială a omului este sociabilitatea. Viziunea lui Aristotel despre om este

una teleologică: existența omului este orientată către un scop, „căci natura nu creează nimic fără un

scop”16. Omul a fost creat cu scopul de a trăi în comunitate cu ceilalți oameni. Așadar, ființa umană nu

și-ar mai îndeplini funcția de om, dacă nu ar fi membru al unui stat. În acest caz, ar fi „ori un supraom,

ori o fiară”17. Se oferă, totodată, un exemplu concret: raportul stat-individ este similar raportului corp-organe. În afara întregului, atât omul, cât și membrul corpului încetează a mai îndeplini funcțiile

specifice. Contrar acestui punct de vedere, Jean-Jacques Rousseau consideră că adevărata natură umană este

dată de starea sa naturală: nu sociabilitatea este trăsătura definitorie a omului, ci starea lui primitivă,

starea în care toți erau egali. Conform concepției sale, trecerea de la starea naturală la cea socială

determină în om modificări importante, societatea provocând nefericirea. Sufletul omenesc era

modificat, modelat în interiorul societăţii. Existenţa în starea socială supune omul inegalităţii politice,

diferenţelor sociale. Concluzia lui Rousseau este că omul ar fi mai fericit „rătăcind prin păduri, fără

meșteșuguri, fără grai, fără locuință, fără război și fără legături, fără a avea nevoie de semenii săi”18 decât să trăiască înlănțuit într-o societate care l-a transformat din „om sălbatic” în „om social”.

Pentru Émmanuel Lévinas, relația identitate-alteritate este condiționată de prezență și limbaj.

Limbajul este necesar pentru a ne exprima, dar nu și suficient. O altă condiție esențială a procesului de

comunicare este poziția „față-către-față” („Fața care mă privește mă afirmă.”19). Cunoașterea de sine

depinde de elementele la care ne raportăm, existând două alternative. Prima dintre acestea presupune ca un individ să se vadă obiectiv drept o parte a unei comunități, iar a doua prevede ca un individ să se vadă

obiectiv deasupra lumii reale și a regulilor sociale. În studiul Condiții și posibilități ale unui nou umanism, Karl Jaspers problematizează natura umană

în legătură cu esenţa sa ca fiinţare orientată înspre transcendenţă. Sensul filosofiei îi oferă omului

capacitatea de a se cunoaşte pe sine şi de a se păstra ca fiinţă independentă. În analiza sa, autorul

delimitează „cunoașterea omului ca obiect, ipostază în care el poate fi cercetat la infinit”20 de „sesizarea

omului în cuprinzătorul care suntem și putem fi, pe calea infinită a libertății noastre”21. Astfel, ființa

umană poate fi definită în funcție de ipostaza din care este privită. „Privindu-l pe om în libertatea sa”22, ființei umane i se reliefează demnitatea.

Așadar, se poate afirma că toate problemele centrale ale filosofiei se subordonează celei a

înțelegerii și explicării ființei umane. Preocuparea omului pentru cunoaşterea de sine este una

permanentă și durabilă. Filosofia încearcă să proiecteze o perspectivă de ansamblu asupra problematicii

ridicate de existenţa omului. 16 Ibidem, p. 17. 17 Ibidem, p. 16. 18 Ibidem, p. 18. 19 Ibidem, p. 22. 20 Karl Jaspers, Texte filosofice, traducere de George Prudea, Editura Politică, București, 1986, p. 83. 21 Ibidem. 22 Ibidem, p. 84.

37

Analizând teoriile prezentate anterior, se pot evidenția două perspective de abordare a naturii

umane din punct de vedere filosofic. Prima perspectivă poate fi ilustrată prin intermediul întrebării „Prin

ce se deosebește omul?”. Răspunsul la această întrebare este redat prin caracteristicile definitorii ale

omului, atribuite de filosofi de-a lungul timpului: inteligența, creativitatea, gândirea, libertatea, sociabilitatea, limbajul. Cea de-a doua idee este reliefată de întrebarea „Cum se poate constitui omul?”.

Soluționarea acesteia poate fi ilustrată printr-un argument conform căruia omul nu are încă o natură

fixată, ci se construiește; existența (trăirea concretă) precedă esența (ceea ce definește natura umană). Prin urmare, se constată perspective interesante cu privire la definirea omului, care orientează

dezbaterea filosofică înspre înțelegerea noțiunilor enunțate de filosofi și, implicit, înspre explicarea

existenței ființei umane.

1. BĂLU, Ion, Opera lui Lucian Blaga, Editura Albatros, București, 1997, p. 25. 2. BERGSON, Henri, Evoluția creatoare, traducere și studiu introductiv de Vasile Sporici,

Institutul European, Iași, 1998, pp. 13-18, pp. 135-138. 3. CHOMSKY, Noam și FOUCAULT, Michel, Despre natura umană, traducere de Dana

Domsodi și Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj, 2012, p. 31. 4. HERSCH, Jeanne, Mirarea filosofică, traducere din limba franceză de Drăgan Vasile,

Editura Humanitas, București, 2006, pp. 266-285. 5. JASPERS, Karl, Texte filosofice, traducere de George Prudea, Editura Politică, București,

1986, pp. 83-88. 6. LUPȘA, Elena și HACMAN Gabriel, Filosofie: manual pentru clasa a XII-a - tip B, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 2016, pp. 5-22.

Veronica Maxim (Clasa a XII-a F3)

BIBLIOGRAFIE: