tea bbb

27
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ Catedra Sociologie Text de lecţie TEMA: Teoria sociologică a personalităţii. (2 ore) Disciplina: Sociologia generală Specialitatea: Alte facultăţi Autor: Macovei Nionela, magistru, lector.

Upload: djgeniuseyes

Post on 04-Dec-2015

213 views

Category:

Documents


0 download

DESCRIPTION

BOTE

TRANSCRIPT

Page 1: Tea BBB

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Catedra Sociologie

Text de lecţie

TEMA: Teoria sociologică a personalităţii. (2 ore)

Disciplina: Sociologia generală

Specialitatea: Alte facultăţi

Autor: Macovei Nionela, magistru, lector.

Chişinău, 2015

Page 2: Tea BBB

Planul lecţiei:

• Definirea personalităţii. Structura personalităţii.• Factorii dezvoltării personalităţii. • Socializarea personalităţii.• Agenţii socializării• Tipuri de socializare.

Obiective:

- Să definească noţiunea de personalitate;- să analizeze structura personalităţii;- să identifice factorii ce determină devenirea personalităţii în sistemul relaţiilor sociale;- să valideze rolul factorilor decisivi în devenirea personalităţii.

- să definească conceptul de socializare ;

- să determine etapele socializării;- să compare tipurile de socializare;

- să analizeze agenţii socializării;- să evaluze nivelul socializării copiilor afectaţi de migraţiune;- Să evalueze formele de învăţare în procesul socializării.

-Literatura:

1. Bulgaru. Sociologie.- Chişinău, 2003.

2. Giddens A. Sociologie. – Bucureşti, 2000.

3. Chelcea S. – Cunoaşterea vieţii sociale, I. N. I ., 1996

4. Constantinescu V. – Sociologie, E.D.P., Bucureşti, 1994

Lucru individual:

Analiza factorilor ce influenţează dezvoltarea personalităţii

Page 3: Tea BBB

• Definirea personalităţii. Structura personalităţii. Termenul “ personalitate” îsi are originea îîn limba latină   clasică, unde cuvantul  - persona –

desemna iniţial masca folosită de actori în teatrul antic, mai tîrziu, acest cuvant a dobandit înţelesuri

multiple: aspect exterior al omului, amintind de întelesul original (masca), funcţia socială

indeplinită de un om, calităţile, valorile sociale, convingerile, idealurile etc.

           Personalitatea privită în accepţia ei cea mai generală, reprezintă intregul vietii noastre

individuale, dezvoltată pe constituţia noastră biologică, prin adaptarea la mediul social şi cultural al

comunităţii din care facem parte.  

Cu 2500 ani în urmă vestitul filosof Diogene plimbîmdu-se ziua în amiaza mare  pe străzi cu

felinarul în Atena spunea „caut omul”. Străzile Atenei  erau pline de oameni, dar Diogene căuta ce

este ascuns în fiecare din ei, el căuta personalitatea umană.   

Sofocle (497-405), unul dintre creatorii tragediei clasice grecesti, spunea : “ In lume sunt

multe minuni, dar nu mai mari ca omul “. Omul constituie o minune si pentru ca, din mii si

milioane de exemplare pe   Terra nu se vor gasi doi indivizi identici. Fiecare individ reprezinta,

asadar o peronalitate distincta, dezvoltarea multilaterala a personalitatii nu poate sa duca la

uniformizare, dimpotriva, ea presupune totalitatea insusirilor psihomorale ale fiecarui om constituite

armonios, in accord cu interactiunea mediului social.

Personalitatea înseamnă fiinţa umană considerată ca sistem bio-psiho-socio-cultural.

Personalitatea integrează în sine: organismul individual, structurile psihice, relaţiile socialeşi

mijloacele ulturale ale societăţii.

 În opinia lui Vasile Pavelcu, “conţinutul personalităţii îl constituie totalitatea calităţilor şi

însuşirilor, orientarea, înclinaţiile, interesele, trebuintele, aptitudinile,etc.,aparute pe bază biologică

în relaţiile cu mediul social în corelaţiile interne ale trebuinţelor sale.

Personalitatea este ceva ce cred alţii despre tine, numai prin judecata altora despre noi

persoanalitatea este cunoscută ca atare.

Personalitatea este suma totală a efectului produs de un individ asupra societăţii avînd unele

deprinderi şi acţiuni ce influenţează cu succes alţi oameni.

            Omul este o fiinta sociala, aflata in stransa legatura şi interdependentă cu semenii sai, dar

reprezinta o entitate originala, nerepetabila si inconfundabila.

              

Page 4: Tea BBB

  În accepţiunea sa cea mai largă, termenul de personalitate denumeşte fiinţa umană considerată

în existenţa ei socială şi înzestrarea ei culturală.

În a. 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găseşte peste

100 de definiţii ale termenului. Psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la

orice om normal: fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate”. În „Dicţionar de

psihologie” de Norbert Sillamy personalitatea este definită astfel: „…element stabil al conduitei

unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană”. Pentru sociologie

personalitatea este „expresia socioculturală a individualităţii umane”. („Dicţionar de Sociologie” –

coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu). După A.Т. Аsmolov personalitatea este totalitatea, sistemul

însuşirilor individual-specifice ale omului, create în decursul vieţii, cu care se apreciază specificul

în mentalitatea şi comportamentul omului concret. Ea se formează în primul rând prin rolul său

social, pe care-l îndeplineşte. O definiţie mai structurală este cea propusă de H.C. Warren:

„Personalitatea este întreaga organizare mintală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea

îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi

fiecare atitudine, care s-a format în cursul vieţii cuiva”. De aceeaşi factură poate fi considerată

definiţia lui R. Linton: …Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor

psihofiziologice aparţinând individului. După G. Allport: „Personalitatea este organizarea dinamică

în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea şi comportamentul său”.

Noţiunea de „om” semnifică fiinţă biologică. Particularităţile omului, ce-l deosebesc de alte specii,

sunt: - mersul vertical; - mâinile adaptate la muncă; - creierul înalt dezvoltat, ce e capabil să reflecte

realitatea în noţiuni şi s-o transforme conform trebuinţelor, intereselor şi idealurilor sale. În cadrul

personalităţii deosebim următoarea structură:

Page 5: Tea BBB

1.Termenul de individ desemnează „acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice,

biologice şi psihofiziologice – înnăscute sau dobândite – care se integrează într-un sistem pe baza

mecanismului adaptării la mediu”. Fiind o entitate biologică şi o unitate structural şi funcţional

indivizibilă, omul este primordial, un individ. Individul este privit ca un purtător al însuşirilor

genotipe generale distincte speciei, din care face parte, exemplar dintr-o categorie. Individul

semnifică apartenenţa la specia biologică „hommo sapiens” (om cu raţiune), făcând parte din clasa

mamiferelor superioare. Individul are nevoie de hrană, adăpost, odihnă, evitarea durerii, evitarea

ameninţării cauzate de evenimente sau afactori de mediu, securitatea familiei. Noţiune de individ se

utilizează pentru a desemna pe fiecare reprezentant al speciei umane.

2. Individualitatea se referă, în schimb, la o realitate psihologică specială; la structurarea în

interiorul individului a proceselor sale conştiente, a trăsăturilor psiho-fizice, a diferitelor însuşiri

personale într-o formă unică, irepetabilă la ceilalţi. În acest sens, fiecare om este o individualitate

distinctă. Individualitatea omului se poate exprima în orice sferă a activităţii psihice: intelectuală,

emotivă, volitivă, atitudinală. Originalitatea intelectului constă în modul deosebit de a percepe şi a

înţelege, de a înainta şi a rezolva probleme. Individualitatea ca structură interioară caracterizează

personalitatea mai amplu, mai concret şi totodată are loc deosebirea şi diferenţierea unei

Page 6: Tea BBB

personalităţi de alta. Individualitatea reprezintă originalitatea, irepetabilitatea.Toţi oamenii trăiesc în

societate dar fiecare trăieşte viaţa sa individuală.

3. Termenul de personalitate cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilor şi valorilor, de care

dispune o persoană. De aceea, personalitatea implică şi evaluări privind calităţile personale, rolurile

şi statuturile, de care dispune respectiva persoană. Trebuie luat în consideraee şi nivelul suficient de

maturitate socială. În acest caz, copilul mic (până la 3 ani) sau omul cu psihicul bolnav, nu pot fi

consideraţi personalităţi. În conceptul de persoanlitate sunt fixate calităţile sociale ale individului.În

calitate de persoanlitate omul este subiect creator independent al cunoaşterii şi activităţii sociale. el

este capabil de autoefinire, autoreglare, autoperfecţionare.

 Deseori pot avea loc următoarele contradicţii:

- Contradicţie între individ şi individualitate. Societatea îl identifică pe individ cu un anumit

rol concret deşi el ar putea îndeplini o multitudine de roluri. Societatea îl face pe individ

unidimensional, tragic că o face de multe ori orbeşte pierzînd individualitatea.

- Contradicţie între individ şi personalitate. Pentru a exista individul trebuie să mănînce, să

bea pe cînd personalitatea nu doreşte să mănînce, să bea, să se înmulţească. Ex cu

sinuciderea pentru a supraveţui personalitatea ucide individul.

- Contradicţie între individualitate şi personalitate. Omul nu va putea niciodată valorifica toate

resursele de care dispune. Contradicţie apare atunci cînd omul se legitimează în faţa

societăţii cu acea parte care pentru interiorul său are o importanţă secundară.

4.Masca socială. Atunci cînd personalitatea încetează de a mai fi personalitate apare masca

socială. Masca reprezintă falsa ipostază a individului. De mască socială au nevoie categoriile de

indivizicare au o personalitate foarte scăzută vizînd spre o personalitate înaltă.

2. Factorii dezvoltării personalităţii.

Personalitatea este totalitatea modelelor comportamentale ale unui individ, organizate într-un sistem

unic şi durabil .(Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p.88).

Personalitatea este rezultatul interacţiunii complexe a mai multor categorii de factori :

1. moştenirea biologică (zestrea genetică);

2. mediul fizic;

3. cultura;

4. experienţa de grup şi

5. experienţa personală.

Page 7: Tea BBB

Moştenirea biologică. Copilul se naşte cu anumite precondiţionări rezultate din combinările

genetice ale părinţilor şi din influenţele exercitate asupra fătului în timpul sarcinii. Moştenirea

biologică nu reprezintă însă decât materia primă ( şi numai o parte a acesteia) din care se clădeşte

viitoarea personalitate. Aceeaşi materie primă poate fi folosită în chipuri diferite, rezultând

personalităţi diferite.

Aparţinând aceleiaşi specii, oamenii au o serie de caracteristici biologice comune. În acelaşi timp,

fiecare persoană se naşte cu o serie de particularităţi biologice care îi conferă un caracter de

unicitate. Personalităţile indivizilor vor prezenta deci similarităţi şi particularităţi condiţionate

biologic. Rolul factorilor biologici în determinarea personalităţii constituie obiect de dispută de

foarte multă vreme.  În unele concepţii, rolul factorilor biologici este considerat esenţial în

dezvoltarea personalităţii. În alte concepţii, se ignoră rolul determinărilor biologice. Până în prezent,

nu s-a putut oferi o explicaţie ştiinţifică riguroasă a legăturilor de determinare între trăsăturile fizice

şi cele comportamentale. În multe societăţi există, la nivel folcloric, convingeri similare : persoanele

grase sunt cumsecade, oamenii cu părul roşu sunt răi, femeile cu buze subţiri sunt cicălitoare etc. O

trăsătură fizică devine un factor de dezvoltare a personalităţii în raport cu modul cum ea este

considerată şi definită de către societate sau grupul de referintă. Într-o societate, o fată grasă poate

fi considerată foarte frumoasă; în altă societatea poate fi considerată foarte urâtă. În primul caz,

persoana va avea trăsături comportamentale de fată frumoasă, în al doilea caz, se va comporta ca o

fată urâtă. Comportamentul lor se va conforma aşteptărilor sociale orientate de criteriile estetice

care funcţionează în societate.

Mediul fizic a fost considerat de multe teorii mai vechi ca fiind un factor determinant în modelarea

personalităţii. Determinismul geografic s-a bucurat mult timp de reputaţia unei teorii ştiinţifice

riguroase. Condiţiile de mediu fizic pot influenţa anumite trăsături de personalitate. Persoanele care

trăiesc în zone sărace în resurse au un comportament mai agresiv decât cele care trăiesc în nişe

ecologice bogate. Persoanele din zonele cu climă temperată sunt mai dinamice decât cele din zonele

tropicale. Cu toate aceste influenţe, se poate afirma că dintre toate categoriile de factori care

influenţează sau condiţionează personalitatea, mediul fizic are rolul cel mai

scăzut. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p.90 ).

Cultura constituie unul dintre factorii importanţi de modelare a personalităţii. Trăsăturile culturale

ale unei societăţi generează anumite particularităţi în socializarea copiilor. În fiecare societate există

unul sau mai multe tipuri de personalitate pe care copiii trebuie să le copieze. În culturile europene,

sau de tip european, tipul principal de personalitate îi sunt asociate caracteristicile: sociabilitate,

Page 8: Tea BBB

amabilitate, cooperare, dar şi competitivitate, orientare spre practică şi spre eficienţă, punctualitate.

Familiile şi alte instituţii de socializare transmit copiilor aceste caracteristici, conformarea la ele

fiind controlată la nivel societal.

Legătura dintre cultură şi personalitate este evidentă, întrucât formarea personalităţii constă în mare

parte în interiorizarea elementelor unei culturi. Într-o cultură stabilă şi integrată, personalitatea este

un aspect individual al culturii, iar cultura este un aspect colectiv al personalităţii.

În fiecare societate, cultura dominantă coexistă cu un anumit număr de subculturi şi contraculturi.

Socializarea realizată în cadrul unei subculturi adaugă caracteristicilor personalităţii diferenţiate în

raport cu subculturile. Pot fi deosebite personalitatea unui sătean de cea a unui orăşean,

personalitatea unui muncitor de cea a unui intelectual, personalitatea unui evreu de cea a unui

român etc.

Experienţa de grup. La naştere, copilul este o fiinţă care se mulţumeşte cu satisfacerea nevoilor

biologice. Treptat, copilul devine conştient de existenţa în mediul său a altor persoane pe care

ajunge să le diferenţieze. Începând cu vârsta de doi ani, copilul devine conştient de sine, începând

să se identifice prin „ eu”. Supravieţuirea biologică a copilului nu este posibilă fără ajutorul

adulţilor, iar devenirea sa ca fiinţă socială nu este posibilă în afara interacţiunii cu un grup.

Grupul şi, în primul rând, părinţii, asigură copilului satisfacerea nevoilor fiziologice şi afective.

Privaţi de afectivitate, copiii se dezvoltă anormal şi ajung la comportamente asociale sau

antisociale.

Interacţiunea cu grupul permite copilului să-şi formeze imaginea de sine. Dacă unei fetiţe i se spune

mereu că este frumoasă, ea va ajunge să fie convinsă că este frumoasă. Dacă unui băiat i se repetă,

că este un bun sportiv, el se va percepe pe sine ca atare. Cercetările au pus în evidenţă faptul că

atitudinile şi comportamentele indivizilor sunt determinate de imaginea pe care o au despre ei

însuşi, imagine formată prin interacţiunea cu grupul. Copiii consideraţi proşti de părinţi şi de alte

persoane din jur, ajung să se comporte ca atare , chiar dacă au un potenţial de inteligenţă ridicat.

Grupurile cu care interacţionează indivizii în procesul formării personalităţii lor nu au aceeaşi

importanţă. Unele grupuri sunt mai importante ca modele de la care indivizii în curs de socializare

preiau idei şi norme comportamentale. Acestea sunt grupurile de referinţă în formarea personalităţii.

Din această categorie fac parte în primul rând, familia şi grupurile pereche( grupurile formate din

persoane având aceeaşi categorie de vârstă şi acelaşi status). Copiii preiau de la grupurile pereche

idei şi norme comportamentale. Participarea unui copil la grupurile pereche are un rol

Page 9: Tea BBB

psihosociologic important. Unele studii insistă chiar asupra faptului că grupurile pereche au

influenţa cea mai puternică asupra atitudinilor, intereselor şi normelor comportamentale, asupra

formării personalităţii. (Mihăilescu, Ioan. Op. cit., p.92 ). De-a lungul vieţii sale, individul

interacţionează cu o mulţime de grupuri de referinţă. Imaginea despre sine se poate modifica în

raport cu modul în care el se simte perceput de către grupurile cu care interacţionează. În cele mai

multe cazuri, indivizii se înşeală în ceea ce cred ei despre modul cum sunt percepuţi de către

membrii unui grup. Dar ceea ce contează nu este imaginea obiectivă pe care o au membrii unui grup

despre un individ şi nici faptul că individul percepe sau nu corect această imagine. Comportamentul

individului va fi orientat de imaginea subiectivă pe care el şi-o face despre modul cum este perceput

de către ceilalţi. 

 Experienţa personală. Personalitatea individului este influenţată şi de experienţa proprie de viaţă.

Fiecare individ are o experienţă personală unică, prin care el se deosebeşte de ceilalţi indivizi.

Experienţele de viaţă nu se cumulează în mod simplu ; ele se integrează. O experienţă nouă de viaţă

este trăită şi evaluată din perspectiva experienţelor trecute şi din perspectiva normelor şi valorilor

socializate şi internalizate.

Experienţa personală nu este niciodată încheiată pe parcursul vieţii individului. Experienţa trecută

poate fi reevaluată din perspectiva noilor experienţe, producându-se modificări de atitudini şi de

comportamente şi, prin aceasta, modificări de personalitate. Modificarea experienţei de viaţă poate

produce modificarea perspectivelor asupra aceluiaşi fapt social ( acesta poate fi perceput diferit în

prezent decât a fost perceput în urmă cu câteva decenii). Experienţa personală are, de cele mai

multe ori, o putere formativă mai mare decât învăţarea din experienţa altora. Chiar şi în acest caz,

este necesar ca o experienţă să se repete pentru ca individul să poată învăţa din aceasta.

 

           3. Socializarea personalităţii. Formarea personalităţii este rezultatul unui proces complex

de socializare, în care interacţionează factori personali , de mediu şi culturali. Socializarea în sens

larg înseamnă a transforma un individ dintr-o fiinţă asocială într-o fiinţă socială, inculcându-i

moduri de gândire, simţire, acţionare. ( Dicţionar de sociologie, Coordonatori : Raymond

Boudon şi a.. – Bucureşti, 1996, p. 248 ). Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în

configuraţia atitudinală şi comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care

un organism biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii.

Page 10: Tea BBB

Potrivit lui G. Rocher (1968), socializarea se defineşte ca „procesul prin care

persoana umană învaţă şi interiorizează elementele socioculturale ale mediului

său, le integrează în structura personalităţii, sub influenţa experienţelor şi

agenţilor sociali semnificativi şi, prin aceasta, se adaptează mediului social în

care trebuie să trăiască”.

Transferul de cultură de la o generaţie la alta se face prin intermediul socializării. Individul se naşte

într-o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează şi o transmite următoarelor generaţii. Una din

consecinţele socializării este stabilirea normelor de comportament astfel dobândite. Această

interiorizare a normelor şi valorilor permite, de asemenea, însuşirea regulilor sociale, care prin

definiţie sunt exterioare individului, şi creşterea solidarităţii dintre membrii grupului.

Procesul de socializare a format obiectul a numeroase analize ştiinţifice care au urmărit să pună în

evidenţă factorii determinanţi, agenţii de socializare, mecanismele prin care aceasta se realizează.

Complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale socializării,

dintre care cele mai importante sunt: teoriile învăţării şi teoriile dezvoltării

cognitive. ( Mihăilescu,Ioan. Op. cit., p. 96 ).

a)teoria învăţării. Învăţarea este o modificare permanentă a comportamentului, care rezultă din

experienţele pe care le trăieşte individul. Ea se realizează în familie, de la grupurile perechi, la

şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare în masă. Prin învăţare, individul se

adaptează noilor condiţii, iar comportamentul său devine flexibil. Învăţarea este cumulativă şi

reevaluativă : la achiziţiile vechi se adaugă cele noi, iar unele din consecinţele vechi sunt

reevaluate, modificate sau abandonate, din perspectiva noilor achiziţii. Învăţarea se înfăptuieşte pe

două căi principale : condiţionarea şi observarea comportamentului altora.

Individul trăieşte diverse experienţe în care constată anumite legături între fapte şi anumite

consecinţe ale acţiunilor sale. Teoriile behavioriste au arătat că, dacă asupra unui individ se repetă

un anumit număr de stimuli, la acesta se dezvoltă un anumit număr de reacţii care devin mai mult

sau mai puţin, automatisme. Preluând analogic ideea reflexului condiţionat al lui Pavlov, Ioan

Mihăilescu afirmă că învăţarea socială are ca rezultat să dezvolte la copil un anumit număr de

reflexe sociale, în raport cu situaţii sociale bine definite. Reflexele sau reacţiile condiţionate

dobândite în timpul copilăriei se vor manifesta şi la vârsta adultă cu anumite diferenţe, rezultate din

experienţa de viaţă a individului.

Învăţarea se realizează asociativ prin condiţionare operantă şi prin întărire. Prin condiţionarea

operantă, individul învaţă din experienţele sale trecute, reţine ce consecinţe au avut

Page 11: Tea BBB

comportamentele sale, încât va putea repeta comportamentele ale căror consecinţe le doreşte şi va

evita comportamentele care au avut consecinţe neplăcute. Copilul care a avut un şoc neplăcut când a

atins un fir electric, nu va mai atinge firele electrice.

Învăţarea prin întărire poate fi ilustrată prin modul cum are loc dresajul animalelor. În

momentul în care animalul execută o mişcare conformă cu intenţia dresorului, el primeşte un stimul

pozitiv ( de exemplu, hrană), iar când execută o mişcare pe care nu o vrea dresorul, animalul

primeşte un stimul negativ ( de exemplu, este lovit). Aceşti stimuli repetându-se de mai multe ori,

animalul îşi formează reflexe, adoptând numai comportamente care sunt asociate cu consecinţe

plăcute. În mod analogic se procedează şi cu copiii : sunt încurajate , întărite comportamentele

dorite şi reprimate , descurajate comportamentele nedorite. Dacă învăţarea s-ar face numai prin

condiţionare sau numai din propria experienţă, ea ar dura foarte mult, ar fi incompletă, iar unele

experienţe ar fi fatale. Indivizii ştiu că atingerea firelor electrice provoacă şocuri neplăcute, unele

chiar mortale. Dar nu fiecare om a atins un fir electric pentru a învăţa acest lucru. Învăţarea se

realizează şi prin observarea comportamentului altora, prin interacţiunea cu alţi oameni în acelaşi

context social. Învăţarea observaţională constă în dobândirea unor răspunsuri prin

observarea altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da primul aceste

răspunsuri. Învăţarea observaţională operează cu simboluri. Acestea permit reprezentarea

evenimentelor, analiza conştientă a experienţelor, comunicarea cu alţii, anticiparea unor acţiuni.

b) Teoriile dezvoltării cognitive. În teoriile învăţării, copilul şi adultul sunt plasaţi în poziţii

similare. Învăţarea se realizează progresiv, etapă cu etapă. Transformarea copilului ( fiinţă

biologică) într-o fiinţă socială are loc treptat şi progresiv. Dezvoltarea ca fiinţă socială are două

aspecte : dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea morală.

Oamenii sunt fiinţe raţionale care receptează informaţiile, le analizează, le transformă, le stochează,

le reactualizează, le utilizează. Are loc un proces mental , denumit cogniţie, de utilizare a

informaţiei provenite din mediu şi din memorie în luarea deciziilor.

Dezvoltarea cognitivă parcurge mai multe etape , trecerea de la o etapă la alta fiind marcată de

schimbări profunde. Jean Piaget distinge patru etape în dezvoltarea cognitivă a copilului. În

prima etapă, senzorimotorie, pe care o plasează în perioada scurtă de la naştere până la vârsta de 2

ani, copilul descoperă relaţiile dintre senzaţiile sale şi comportamentul matur. Etapa a

doua, preoperaţională, ( 2-6 ani) este predominant reprezentaţională. Acum copilul îşi reprezintă

lucrurile în mintea sa. Etapa a treia- concret operaţională (6-12 ani )introduce principiul

Page 12: Tea BBB

conservării. Copilul învaţă că o cantitate dată nu se schimbă, chiar dacă înfăţişarea se schimbă. În

etapa a patra – formal operaţională ( de la 12 până la vârsta de adult), adolescentul devine capabil

să gândească logic, să opereze cu raţionamente abstracte şi ipotetice.

În concepţia lui J.Piaget, individul şi mediul sunt într-o continuă interacţiune. Procesul de

socializare nu este uniform pentru toţi indivizii, întrucât intervin diferenţe în capacităţile cognitive

ale indivizilor. 

4. Agenţii socializării sunt oamenii, grupurile şi instituţiile care joacă un rol important în procesul

de socializare. Aceştia influenţează formarea şi dezvoltarea atitudinilor oamenilor, a credinţelor,

imaginii proprii şi comportării lor. Agenţii socializării pot ori nu avea drept scop primar realizarea

procesului socializării, dar acţiunea lor întotdeauna are un asemenea efect. Cei mai importanţi

agenţi ai socializării sunt familia (în mod special părinţii), şcoala, religia, colegii şi prietenii,

mass-media. 

Familia. În primii ani de viaţă ai copilului familia este cel mai important agent al socializării.

Această afirmaţie este îm mod special adevărată cu privire la părinţi dar, de asemenea, ea este

adevărată, e drept într-o măsură mai mică, pentru fraţii şi surorile copilului. Mai mult decât oricine

altcineva, părinţii definesc atitudinile, concepţiile şi credinţele unui copil. Într-o bună măsură,

pentru copiii preşcolari adevărul este ceea ce le spun părinţii lor. Părinţii rămân importanţi ca agenţi

ai socializării în toată copilăria şi adolescenţa, deşi pe măsură ce copiii cresc, aceştea împart din ce

în ce mai mult rolul lor cu alţi agenţi ai socializării. Efectele socializării în familie sunt adesea

prezente pe durata întregii vieţi a individului. Religia familiei în mod obişnuit devine şi a copilului,

iar atitudinile politice, concepţiile despre lume cât şi stilul de viaţă proprii viitorului adult sunt

influenţate substanţial de cele ale familiei.

Şcoala. Ca instituţie, şcoala are un efect profund nu numai pentru cunoştinţele copiilor, dar ea joacă

un rol deosebit pentru formarea imaginii proprii a acestora, a modului lor de gândire şi înţelegere a

realităţii. Părinţii tind să accepte şi să evalueze performanţele copiilor lor într-o manieră laxă şi

afectivă. Profesorii în şcoli sunt mult mai riguroşi. Aceştea judecă performanţele pe baza unor

criterii impersonale, iar pe cei care au rezultate slabe îi sancţionează cu note mici sau îi lasă

repetenţi.

Şcoala de asemenea joacă un rol important în însuşirea de către elevi şi studenţi a valorilor şi

credinţelor societăţii în care trăiesc. Şcoala, de asemenea, aduce copiii într-o oarecare independenţă

faţă de familie Rolul şcolii în procesul socializării a devenit important în societăţile industriale

Page 13: Tea BBB

moderne deoarece cunoaşterea ştiinţifică şi specializarea tehnică s-auextins dincolo de ce poate fi

posibil să se înveţe acasă.

Religia. Influenţa religiei ca agent al socializării se manifestă în modalităţi variate. Deşi mulţi sau

cei mai mulţi dintre indivizi se identifică cu o religie sau alta, totuşi nu pre mare parte dintre aceştea

participă la serviciul religios. Însă pentru oamenii care sunt credincioşi, religia este un agent

puternic al socializării, deoarece ea îi învaţă ce este bine şi ce este rău.

Prietenii şi colegii. Grupul de prieteni sau de colegi este probabil al doilea ca importanţă după

familie. Acest tip de grup este un grup de similaritate (de echivalenţă) care desemnează persoanele

care au acelaşi statutm sunt egale sau foarte apropiate potrivit unui criteriu social

semnificativ. Grupurile de vârstă apropiată şi, în mod deosebit al adolescenţilor, joacă un rol

important în împărtăşirea valorilor şi stilurilor de viaţă comune ajungând chiar la constituirea

uneiadevărate culturi proprii.

Grupul de similaritate începe să fie un factor influent în procesul de socializare a copilului de la o

vârstă fragedă. Pe treptele superioare ale şcolii influenţa colegiilor devine semnificativă deoarece

tinerii caută să-şi dobândească independenţa prin schimbarea influenţei celor de acasă cu cei de la

şcoală. Grupul de colegi impune norme proprii în îmbrăcăminte, vorbire, atitudi etc., iar

neconformarea tinerilor cu ele aduce după sine ridicularizare şi chiar ostracizare din grup. Datorită

presiunii puternice din partea grupului de colegi, influenţa acestuia pe durata adolescenţei este poate

cea mai importantă dintre toţi agenţii socializării. Acest efect este cel mai mare în modul de a se

îmbrăca şi a vorbi, al distracţiilor preferate şi, în general, al petrecerii timpului liber. Adesea el

poate să se extindă la atitudini şi comportamente din domeniul sexualităţii, al consumului de alcool

sau mai nou, al drogurilor.

Mass-media. În ultimile decenii mass-media a devenit unul din cei mai influenţi agenţi ai

socializării. Deşi socializarea nu este o funcţie manifestă amass-mediei, ea a devenit una din

funcţiile ei latente. În mod deosebit televiziunea excelează în acest sens. Un copil peterce în medie

de la 2 până la 3 ore pe zi privind la televizor, ceea ce în multe cazuri înseamnă mai mult timp decât

el sau ea petrec vorbind cu părinţii ori cu fraţii şi surorile.

Deşi există dezbateri mari despre modalităţile prin care televiziunea influenţează atitudinile şi

comportamentul, în schimb, nu există nici un dubiu că televiziunea a devenit un mijloc important

prin care tinerii ajung să înţeleagă lumea.

Page 14: Tea BBB

Un domeniu particular de interes în domeniul mass-mediei îl reprezintă sexualitatea şi violenţa.

Unele cercetări pun în seama creşterii nivelului general al violenţei şi miile de oameni ucişi în

serialele şi filmele prezentate la televiziune. .

Cum agenţii socializării formează gândirea şi comportamentul celor pe care îi socializează? Una din

modalităţile prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele

este expunerea selectivă. Copii sunt expuşi la acele comportamente şi atitudini considerate

dezirabile şi sunt protejaţi de cele calificate ca nedorite. Părinţii fac acest lucru prin felul în care

vorbesc şi se comportă faţă de copiii lor, prin lecturile sau prin emisiunile de televiziune pe care le

recomandă acestora. La rândul ei, şcoala încearcă prin comportamentul disciplinelor care se predau,

cât şi celorlalte activităţi culturale, sportive etc. Care se desfăşoară în cadrul acesteia, să expună

copiii la seturi de idei şi modele de roluri care vin în sprijinul nucleului valorilor culturale ale

societăţii.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele

este modelarea. Copii repetă comportamentul la care sunt expuşi în mod repetat şi sistematic

printr-un proces numit modelare. Modelarea începe cu atenţia dată persoanelor semnificative şi cu

reţinerea imaginii în memoria copilului a comportării acestora. Următoarea etapă este imitaţia ori

reproducerea acestei comportări. Însă nu trebuie să înţelegem conţinutul acestei etape doar ca o

simplă imitaţie. O anumită comportare este repetată până devine obişnuită şi se poate manifesta şi în

situaţii schimbate decât în cea care a fost văzută în original. Mai mult, copilul va ajunge să dezvolte

atitudini şi concepţii care reprezintă suportul comportamentului său.

O altă modalitate prin care agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele

este recompensarea şi pedepsirea. Când copii învaţă şi repetă comportamentele pe care le văd la

persoanele semnificative, aceste persoane răspund prin aprobare. Această aprobare poate fi verbală

sau nonverbală, după cum uneori poate lua forma unei recompense concrete ca o prăjitură sau o

excursie. În acest fel recompensele întăresc modelarea comportamentului văzut la persoanele

semnificative. Astfel, procesul de recompensare, dar şi cel de pedepsire, întăreşte cele învăţate prin

expunerea selectivă şi modelare.

Agenţii socializării influenţează atitudinile şi comportamentele şi prin identificare. Procesele

discutate mai înainte, expunerea selectivă şi modelarea, cât şi recompensarea şi pedepsirea sunt

mult mai eficiente dacă copilul se identifică cu persoana care acţionează ca agent al socializării.

Prin identificare înţelegem sentimentele pozitive către acea persoană, ce induce colilului dorinţa să

fie la fel ca ea. 

Page 15: Tea BBB

5. Tipuri de socializare.

Deosebim următoarele tipuri de socializare :

1.Socializarea primară este socializarea proprie copilăriei şi constă în

transformarea copiilor în autentice fiinţe umane, prin limbaj şi educaţie, în

cadrul familiei.

Socializarea primară este cel mai important factor în vieţile tuturor oamenilor deoarece transformă

nou născuţii în fiinţe sociale. Acest proces include: (1) stabilirea poziţiei iniţiale a individului în

societate; (2) interioarizarea adecvată a valorilor şi credinţelor societăţii şi (3) învăţarea pattern-

urilor corespunzătoare de comunicare şi interacţiune cu alţii

2. Socializarea secundară este socializarea care se produce prin învăţarea

normelor şi valorilor altor instanţe de socializare: şcoala, grupul de prieteni,

grupul de adulţi. Ea se caracterizează prin neutralitate afectivă, spre deosebire

de socializarea primară, care este profund

afectivă. Sunt cazuri în care socializarea secundară a copilului se poate realiza

în spirit familial chiar şi în instanţele extrafamiliale (case de copii cu atmosferă

familială). Se întâlnesc situaţii în care socializarea în cadrul familiei (primară)

este profund deformată.

3. Socializarea continuă este socializarea care se realizează dea lungul

întregii vieţi a individului prin transmiterea şi asimilarea unor modele culturale

şi normative proprii societăţii. Ea reflectă necesitatea învăţării şi însuşirii

permanente a noilor norme şi valori din societate.

4. Socialzarea anticipativă este socializarea prin care un individ învaţă

valorile, credinţele şi comportamentele unui grup, din care nu face parte, dar la

care doreşte să adere înviitor. Ea contribuie la realizarea unor schimbări în

atitudinea şi acţiunile acestuia, schimbări necesare pentru a se adapta noului

grup şi pentru a dobândi un nou status.

5. Resocializarea se referă la învăţarea şi asimilarea unui nou set de valori,

credinţe şi comportamente, total diferite de cele însuşite anterior, în condiţiile

în care un individ îşi scimbă grupul de apartenenţă sau statusul social. Uneori,

schimbările sunt normale, fireşti (schimbarea serviciului, dobândirea statusului

de părinte), alteori ele pot fi dramatice (statutul de emigrant sau cel de şomer).

Resocializarea poate fi :

Page 16: Tea BBB

- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea

identităţii, a valoril cu unele noi, schimbarea comportamentului

- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) si presupune

instituirea unui control total si permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).

Un tip mai puţin comun al socializării adulţilor pe care unii îl trăiesc şi alţii nu, este resocializarea

în instituţiile totale, numite şi instituţii închise. Termenul de instituţie totală se refră la orice grup

sau organizaţie care are aproape controlul total şi continuu asupra individului şi care încearcă să

şteargă efectele socializării anterioare a acestuia şi să îi inculte un set nou de valori, obiceiuri şi

credinţe. 

            Instituţiile totale pot fi clasificate astfel: (1) organizaţii care îngrijesc persoanele considerate

incapabile să-şi satisfacă singure unele nevoi fundamentale şi care sunt inofensive: cămine pentru

bătrâni, orfani, handicapaţi de toate felurile; (2) organizaţii care îngrijesc persoane incapabile să-şi

poarte singure de grijă şi involuntar periculoase pentru comunitate : sanatorii, spitale de psihiatrie,

leprozerii; (3) aşezăminte care izolează de restul comunităţii persoanele considerate a prezenta un

pericol vluntar : închisori, penitenciare, lagăre de prizonieri, lagăre de concentrare; (4) unităţi în

care izolarea decurge din nevoia organizării şi desfăşurării eficiente a unei activităţi: cazărmi, nave,

internate, forturi coloniale; (5) aşezăminte care grupează persoane pentru care izolarea reprezintă o

opţiune personală: abaţii, mănăstiri ş.a. (Ibidem) .

Caracteristicile comune tuturor acestor tipuri de instituţii sunt următoarele :

practică izolarea totală a unui număr important de persoane; practică ruptura cu oricare dintre „limitile” experimentale anterioare; pretinde să controleze toate aspectele vieţii lor. îi „înrolează”, supunându-i unui regim de viaţă colectiv, strict reglat de norme instituţionale

a căror respectare este riguros controlată de un corp de supraveghetori, şi care şterge orice deosebire între indivizi, orice şansă de manifestare personalizată;

generează o structură socială specifică în care, indiferent de alte atribute (vârstă, sex, statut socio-profesional), indivizii sunt clasaţi în supraveghetori şi supravegheaţi.

Unul dintre instituţiile totale este armata. Procesele tradiţionale de socializare a militarilor sunt

destinate să dezvolte un nivel înalt al motivaţiei şi încrederii în instituţie. Aceste procese includ

următoarele :

Suprimarea statusurilor anterioare. Prin tunsoare, uniforme şi altele de acest fel, recrutul

este privat de legăturile vizibile cu statusul său anterior.

Page 17: Tea BBB

Învăţarea de reguli şi norme noi. La nivel oficial, recrutul este învăţat să se supună regulilor

armatei; prin socializarea informală (între colegi) el învaţă o parte din cultura instituţiei

militare.

Dezvoltarea solidarităţii. Atât socializarea formală cât şi disciplina riguroasă construiesc

solidaritatea şi prietenia dintre recruţi; ei învaţă că depind unul de celălalt.

Spiritul birocratic. Recrutul este instruit să accepte fără întrebări tradiţia şi obiceiul; ordinile

se primesc şi se dau tot timpul.