pro prieta tea
DESCRIPTION
Pro Prieta TeaTRANSCRIPT
I N T R O D U C E R E
Actualitatea temei. Moştenirea este considerată una dintre cele mai importante instituţii ale
dreptului civil ea fiind indisolubil legată de formele de proprietate.
Lucrarea de faţă este o prezentare teoretică a succesiunii, în special a celei testamentare, intenţie
ilustrată și de titlul său „Procedura de contestare a valabilității testamentului”. În această lucrare se
tratează o serie de aspecte teoretice existente în materia succesiunilor, aspecte scoase în evidenţă şi în
diverse lucrări de specialitate din domeniu.
Dreptul civil reglementează, prin intermediul normelor sale, întreaga viaţă a omului, încă înainte de
naştere şi pînă la moarte. Fiinţa umană de-a lungul secolelor a înfruntat destinul fiind în acest sens
artizanul propriului confort şi bunăstări, perfecţionarea uneltelor de muncă constituind o consecinţă a
unui trai mai bun. Iată de ce omul poate fi calificat ca un creator al istoriei şi un făuritor al propriului
destin. Ca fiinţă trecătoare, omul este supus unui destin implacabil: se naşte, trăieşte şi piere inevitabil
prin moarte.
Pieirea fizică a omului, juridic, duce la dispariţia sa ca subiect de drept, însă rămîn bunurile pe care
acesta le-a agonisit pe parcursul vieţii. A vorbi despre un mort ca despre un act nul, ca despre ceva ce nu
ar fi existat niciodată este de-a dreptul aberant. Iată de ce odată cu apariţia proprietăţii private apar şi
primele reglementări succesorale iniţial sub formă de obicei, iar ulterior consacrate în acte normative
scrise.
Înflorirea proprietăţii private, eliberarea acesteia de îngrădirile ce au existat de-a lungul secolelor duc
la creşterea importanţei succesiunii în orice societate, deoarece proprietatea se perpetuează transmițîndu-
se. Tendinţa dominantă în prezent se manifestă prin lărgirea patrimoniului succesoral al decujusului
(defunctului) prin includerea în conţinutul acestuia a oricăror bunuri susceptibile de a satisface
necesităţile materiale şi culturale ale omului, cu excepţia a însăşi personalităţii umane, care evident nu
poate fi transmisă prin succesiune.
Prevederile Constituţiei Republicii Moldova în art.46 alin.(6) prevede: „Dreptul la moştenire al
proprietăţii private este garantat”, ceea ce înseamnă că statul nu se limitează doar la recunoaşterea formală
a dreptului de moştenire, dar şi asigură prin intermediul instituţiilor sale protecţia juridică a acestui
important drept.
Însă moştenirea ca fenomen social complex nu îndeplineşte doar funcţii social utile, asigurînd în
societate stabilitatea, ci poate avea şi un rol negativ în condiţiile şi în măsura în care lasă deschisă calea
spre un trai parazitar din partea celor care moştenesc averi fabuloase. Cu toate acestea, existenţa acestei
instituţii este totuşi binevenită, deoarece în caz contrar fiecare generaţie ar trebui să înceapă totul de la
capăt.
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul să i se respecte bunurile sale. Nimeni nu poate fi privat
de proprietatea sa decît din motive de utilitate publică și în condiţiile prevăzute de Lege şi de principiile
generale ale dreptului internaţional", stipulează art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (Roma, 04.11.1950), ratificată
prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XII din 24.07.1997.
Dreptul la respectarea bunurilorşi a proprietăţii în general, din punct de vedere istoric, este
unul dintre primele drepturi ale omului care au fost recunoscute: îl găsim în anul 1215 în art.10 din
Marea Cartă, în al 5-lea amendament din Constituţia Statelor Unite şi (pe ultimul loc) în Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10.12.1948, care
îl consacră ca pe un drept „inviolabil şi sacru”. În mod curios, deşi avea acest trecut glorios, el nu figura ca
atare în textul iniţial al Convenţiei europeane pentru apărarea drepturilor omuluişi libertăţilor
fundamentale. El este unul din drepturile în privinţa cărora negocierile au eşuat şi datorită căruia a fost
adoptat Protocolul adiţional în ajunul semnării Convenţiei.
Dreptul la respectarea bunurilor, sau mai corect – dreptul la proprietate, se prezintă ca unul dintre
pilonii societăţii occidentale, chiar dacă nu mai are astăzi acel caracter „ inviolabil şi sacru ” atribuit de
revoluţionarii francezi.
Actualitatea temei care face obiectul prezentei lucrări se impune, dat fiind faptul că, pe parcursul a
aproape unui secol, rolul proprietăţii private pe meleagurile moldave a fost practic ignorat în virtutea
unor concepţii ideologice utopiste. Iar acum, cînd aceasta îşi reintră în drepturi în ţările unde a fost
sfidată, necesitatea efectuării unor studii în acest domeniu nu poate fi calificată altfel decît binevenită.
Examinînd aspectele succesiunii legale în Republica Moldova am concluzionat că în ultimul timp se
aplică moștenirea testamentară mai mult decît cea legală. De ce? Motive, presupunem sînt multe:
În primul rînd, modificarea sau revocarea testamentului.
Al doilea motiv – în cazul cînd va muri este sigur că persoanele scrise în testament se va folosi de
bunurile sale.
Scopul şi obiectivele tezei. Actualitatea problemei privind succesiunea testamentară condiţionează
scopul prezentului studiu ce constă în examinarea legislației privind contestarea valabilității
testamentului în Republica Moldova.
Scopul lucrării, aşadar, vizează cercetarea aspectelor practice şi teoretice ale instituţiei
succesiunii testamentare, evidenţierea importanţei acesteia.
Pentru atingerea acestui scop, urmează să realizăm următoarele obiective:
- modificarea, revocarea sau anularea testamentului;
- contestarea valabilității testamentului în temeiul condițiilor de nulitate a actelor juridice;
- moștenitorii legali ;
- practica judiciară privind contestarea valabilității testamentului;
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării.
- rezultatele obţinute în urma cercetărilor efectuate pot fi utilizate în procesul perfecţionării cadrului
legislativ ce reglementează raporturile succesorale;
- pentru a aplica mai eficient materia cercetată, am făcut o analiză comparativă fundamentală a
instituţiei în cauză, ale cărei rezultate pot contribui la dezvoltarea de mai departe a procesului de studiere
a obiectului - drept civil, compartimentul drept succesoral,şi la popularizarea cunoştinţelor juridice;
- concluziile formulate de noi pot fi utilizate în cadrul cursurilor de perfecţionare a cadrelor
care examinează litigiile succesorale.
Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute constau în analiza complexă a legislaţiei şi practicii dreptului
succesoral. Analiza are un caracter mixt teoretico-practic.
Noutatea ştiinţifică mai este marcată de :
- pronunţarea asupra viziunilor doctrinarilor autohtoni recunoscuţi în domeniu în problemele succesorale;
- cheie ale studiului ştiinţific şi argumentarea poziţiei proprii de aderare la unele concepţii;
- abordarea problemelor cu privire la contestarea valabilității testamentului;
- cercetareaşi stabilirea condiţiilor moştenirii testamentare în dreptul Republicii Moldova;
- analiza claselor de moștenitori legali conform legislaţiei civile a Republicii Moldova;
Bazele teoretice ale instituţiei succesiunii testamentare au fost cercetate şi analizate de civilişti
moldoveni, români, ruşi: Nikitiuk P., Aramă E., Galben A., Chibac G., Baieş S., Constantinescu E.,
Cojocaru E., Bloşenco A., Bostan G., Eliescu M., Deak F., Alexandresco D., Zinveliu I., Cărpeanru S.,
Safta-Romano E., Cantacuzino M., Chirică D., Macovei D., Antoniade C., Amfiteatrov G., Solodilov A.,
Antimonov B., Grave C., Bondarev N., Eidinov E.,Tolstoi I., SergheevA.,ş.a.
Aprobarea rezultatelor obţinute. Lucrarea a fost elaborată la Catedra de Drept Public a
Facultăţii de Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova, unde a fost discutată şi
recomandată spre susţinere.
Structura tezei. Teza este structurată în trei capitole succedate logic şi organic; introducere ca
iniţiere în studiu; încheiere ce inserează concluzii şi recomandări; bibliografie în funcţie de
suport documentar şi doctrinar al lucrării.
NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA TESTAMENT
1.1. Noțiunea şi caracterele juridice și forma testamentului
Codul Civil al Republicii Moldova, art.1449, alin.(1) definește Testamentul ca fiind: Un act
juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratiui,
pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.
Testamentul este un act juridic special, prin care persoana, numită testator îşi realizează
dreptul de dispoziţie pentru cauză de moarte cu pivire la patrimoniul său. Din definiția legală a
testamentului desprindem următoarele caractere juridice ale acesteia:
- testamentul este un act juridic, prin care se manifestă voinţa testatorului. Astfel,
testamentul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic, cum ar fi:
capacitate de exerciţiu, consimţămînt valabil, obiect licit, determinat sau determinabil, cauză
licită şi morală. Testamentul întocmit cu încălcarea condiţiilor de validitate a actului juridic este
nul;
- testamentul este un act juridic solemn pentru a cărui validitate testatorul trebuie să-şi exprime
voinţă prin una din formele prevăzute în art.1458. Nerespectarea formei testamentului atrage
nulitatea;
- testamentul este un act juridic unilateral, deoarece în el se exprimă o singură voinţă şi anume
aceea a testatorului, indeferent de acceptarea sau neacceptarea de către moştenitorul desemnat a
moştenirii;
- testamentul este un act juridic revocabil în sensul că testatorul în timpul vieţii sale poate
reveni oricînd asupra conţinutului testamentului, modificînd sau anulînd unele dispoziţii
testamentare, ori revocîndu-l în întregime. Testatorul nu poate renunţa la acest drept, iar orice
clauză de renunţare la dreptul de revocare este nulă. Testamentul devine irevocabil la decesul
testatorului;
- testamentul este un act juridic personal, de aceea nu poate fi întocmit la decizia terţelor
persoane prin reprezentare, sau de către un terţ. Testatorul poate pune în sarcina terţei persoane
doar desemnarea executorului testamentar. Reieşind din caracterul unilateral şi personal al
testamentului nu se admite întocmirea unui testament de către două sau mai multe persoane;
- testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, adică un act de liberalitate, prin care testatorul
pentru cauză de moarte transmite gratuit toate bunurile sale sau o parte din ele. Testamentul prin
care testatorul testează bunurile sale în contul achitării unei datorii sau va fi declarată nulă;
- testamentul este un act juridic prin care se dispune pentru cauză de moarte. Deşi,
testamentul este valabil din momentul întocmirii lui, el produce efecte juridice doar în momentul
încetării din viaţă a testatorului. Astfel, testatorul fiind în viaţă păstrează toate drepturile asupra
bunurilor de care a dispus prin testament, iar moştenitorul testamentar sau legatarul dobîndeşte
dreptul de a accepta sau renunţa la bunul testat din momentul decesului testatorului;
- testamentul este un act juridic prin care persoana poate dispune liber de bunurile sale sau
o parte din ele prin desemnarea unui moştenitor sau cîtorva moştenitori. Astfel, punctul
esenţial al testamentului îl constituie desemnarea moştenitorului sau/şi a legatarului. Dacă
testatorul a testat unei persoane întreg patrimoniu sau o parte din patrimoniu, o asemenea
dispoziţie se consideră ca desemnare a moştenitorului, chiar dacă această persoană nu a fost
numită direct moştenitor. În cazul în care persoanei i-a fost testat un anumit bun, determinat sau
determinabil această persoană va fi recunoscută ca legatar, dacă în sensul dispoziţiei
testamentare nu rezultă, că persoana a fost desemnată în calitate de moştenitor.
Potrivit art. 1458 CCRM, testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:
- olograf – scris în întregime personal, datat şi semnat de testator;
- autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;
- mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat
notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu
testatorul.
În funcţie de dorinţă sau împrejurările în care se află testatorul, testamentul poate fi întocmit în
una din următoarele forme: a) olograf; b) autentic şi c) mistic. Prin lege sînt permise şi alte forme
de testamente asimilate celor autentice, conform articolului 1459 al Codului Civil RM.
Toate formele de testamente au valoare juridică egală, de aceea, revocarea sau modificarea unui
testament poate fi făcută prin toate felurile de formă de testament stabilită de lege.
Testamentul în orice formă trebuie să fie întocmit cu respectarea condiţiilor de validitate a
actelor juridice, stabilite prin lege, a regulilor comune stabilite pentru toate felurile de
testamente, precum şi a dispoziţiilor legale stabilite pentru fiecare formă de testament.
Pentru întocmirea testamentului în formele menţionate este necesară respectarea următoarelor
reguli comune pentru a avea o valoare juridică: forma scrisă şi forma actului separat.
Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma scrisă. Cerinţa
formei scrise este o condiţie de validitate (ad solemnitatem) şi nu o condiţie de dovadă (ad
probaţionem). Voinţa testatorului, neputînd fi dovedită nici printr-un mijloc de probă, decît
printr-un testament întocmit în scris cu respectarea cerinţelor stabilite de lege. Prin urmare, sub
sancţiunea nulităţii absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în formă scrisă.
A doua condiţie comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite întocmirea
testamentului de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soţii care locuiesc împreună.
Testamentul poate fi întocmit de o singură persoană printr-un act separat, garantîndu-se, în aşa
mod, libertatea de voinţă a testatorului.
a) Testamentul olograf
Potrvit lit. a) din articolul 1458 testamentul olograf este un testament scris în întregime
personal, datat şi semnat de mâna testatorului.
Sub sancţiunea nulităţii testamentului olograf trebuie respectate trei condiţii:
- scrierea testamentului de către testator;
- datarea testamentului de testator;
- semnarea testamentului de (mâna) testator.
Scrierea testamentului de către testator. Testamentul olograf trebuie scris în întregime de
către testator. El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă testatorul, cu orice caractere de
mână sau de tipar, chiriliţă sau latină, alfabetul pentru orbi etc.
Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hîrtie, pînză, lemn, piatră, sticlă etc. şi cu
orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, carbune, cretă etc. Testamentul poate fi scris pe
mai multe foi separate, cu condiţia că foile ce urmează să alcătuiască un singur testament şi să nu
trezească careva îndoieli.
Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului.
Stersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie datate şi semnate
de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de redactarea iniţială. Modificările
ulterioare, de asemenea, trebuie să fie semnate şi datate de către testator.
Ştersăturile sau adausurile făcute în testament de către terţe persoane sînt nule.
Condiţia scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea altei persoane, care să-l
ajute la redactarea testamentului, însă această persoană nu trebuie să vicieze libertatea de ultimă
voinţă a testatorului. Deasemenea, testatorul la întocmirea testamentului poate utiliza un model
scris de testament.
Datarea testamentului de către testator. Alte elemente de validitate a testamentului constituie
datarea lui de mâna testatorului. Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua cînd a fost întocmit
testamentul. Datarea testamentului are importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut
descernămînt în momentul întocmirii testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente
succesive, cu dispoziţii contrare sau încompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care
testament exprimă ultima voinţă a testatorului.
Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este incompletă şi se
poate stabili cînd a fost întocmit testamentul, precum şi starea de capacitate a testatorului,
testamentul va fi valabil. Sînt aplicabile testamentului olograf şi prevederile Art.1464 CCRM.
Semnarea testamentului de către testator. Testamentul olograf scris de mână la sfîrşit trebuie
semnat pentru certificarea conţinutului testamentului. În lipsa semnăturii, testamentul se
consideră un simplu proiect de testament lipsit de efecte juridice, adică este lovit de nulitate
absolută.
Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele şi prenumele testatorului, însă trebuie
aplicată semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi pseudonimul său, dacă acest
pseudonim este folosit în mod curent pentru semnarea altor acte juridice şi documente, şi care
permite identificarea testatorului.
b) Testamentul autentic.
Testamentul autentic este acel testament autentificat în condiţiile prevăzute de lege de către
organele competente. Potrivit Art.3 din Legea nr. 1453/2002 pe teritoriul ţării testamentul poate
fi autentificat de către notarii de stat, notarii privaţi şi alte persoane abilitate prin lege, iar Art.37
din Legea menţionată şi Art.44 pct. p) din Legea nr. 123/2003 concretizează că sînt abilitaţi să
autentifice testamente secretarii consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor,
unde nu funcţionează birouri notariale. Sînt asimilate testamentelor autentice, testamentele
autentificate de către persoanele cu funcţii de răspundere indicate la Art.1459.
Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi autentificate de
către consulii misiunilor diplomatice (Art. din Legea nr. 1453/2002).
Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de întocmire a actelor
autentice, precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.
Testamentul se întocmeşte în cel puţin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează în arhiva
persoanei ce desfăşoară activitate notarială. Toate exemplarele testamentului se semnează de
testator şi au aceeaşi putere juridică (Art.54 din Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002). Dacă
testatorul nu poate semna dintr-o anumită cauză, testamentul poate fi semnat de o altă persoană
conform prevederilor Art.1460.
Testamentul autentic poate fi întocmit personal de către testator. La indicaţia şi voinţa
testatorului, testamentul poate fi întocmit de altă persoană, notar sau persoana împuternicită să
autentifice testamente. La redactarea testamentelor autentice ca şi la redactarea actelor juridice se
admite utilizarea mijloacelor tehnice.
Persoana care desfăşoară activitate notarială este obligată să stabilească identitatea şi să verifice
capacitatea de exerciţiu a testatorului (Art.Art.42, 43 din Legea nr. 1453/2002). La autentificarea
testamentelor persoanelor care se află la tratament, în instituţii medicale, sanatorii, aziluri pentru
bătrîni şi invalizi, precum şi în alte cazuri de boală gravă, notarul (persoana care desfăşoară
activitate notarială) poate fi asistat de mediul respectiv. Dacă pune la îndoială capacitatea
testatorului de a aprecia acţiunile sale şi de a le diriga, persoana care desfăşoară activitate
notarială poate solicita concluzia medicilor, referitor la faptul, dacă testatorul dispune de
discernămînt la momentul întocmirii testamentului.
Persoana împuternicită cu autentificarea testamentului trebuie să dea citirii conţinutul
testamentului şi să verifice dacă dispoziţiile înscrise în testament reprezintă ultima voinţă a
testatorului, ulterior, testatorul semnează testamentul, iar notarul sau persoana împuternirită să
autentifice testamentul, îl autentifică, prin aplicarea girului de autentificare (Art.46 din Legea nr.
1453/2002). Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune notarială, precum şi în
cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat Camera Notarială despre
testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.
Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă dispoziţiile
testamentare sînt clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare legii. La autentificarea
testamentului, testatorul nu este obligat să prezinte dovezi pentru confirmarea dreptului de
proprietate asupra bunurilor testate.
Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de revocare sau
modificare la notar sau persoana împuternicită sau autentifice testamentul sau prin întocmirea
unui nou testament în orice formă stabilită de lege.
Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului de forma dată atrage
nulitatea lui. Însă, testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini condiţiile unui testament
olograf.
c) Testamentul mistic.
Testamentul mistic constă dintr-un înscris de ultimă voinţă a testatorului, datat şi semnat de
mâna testatorului strîns şi sigilat într-un plic şi prezentat notarului pentru aplicarea înscripţiei de
autentificare, care trebuie să fie semnată de testator, şi notar. Cuvîntul “mistic” înseamnă
“secret”. Strîngerea şi sigilările testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului
şi face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea testamentului cu alte hîrtii.
Testamentul mistic ca şi testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat şi semnat de
testator. Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă persoană sau dactilografierea lui.
Testamentul poate fi întocmit pe hîrtie obişnuită, iar hîrtia pe care este scris testamentul, în mod
obligatoriu trebuie să fie strînsă (împăturită) şi întrodusă într-un plic care se sigilează. Sigilarea
se face în sensul lipirii plicului, în aşa mod, ca el să nu poată fi deschis, decît prin distrugerea
plicului. Aplicarea unui sigiliu în sensul adevărat al cuvîntului ar duce la imposibilitatea
întocmirii testamentului mistic de către persoane care nu dispun de sigilii proprii. Totodată,
persoana care dispune de un sigiliu propriu îl poate aplica pe plicul în care este întrodus
testamentul său.
Testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarînd că textul scris alcătuieşte testamentul său, că
este datat şi semnat. Dacă declaraţia este falsă, testamentul va fi nul.
Notarul este obligat să aplice pe actul sigilat înscripţia de autentificare pe plic. Legislatorul nu
reglementează ce trebuie să conţină înscripţia de autentificare, însă reieşind din legislaţia ţărilor
care au o asemenea formă de testament, în înscripţia de autentificare se va indica numele,
prenumele şi domiciliul testatorului precum şi declaraţia testatorului că testamentul este al său.
Actul de suprascriere (inscripţia de autentificare) trebuie datat şi semnat de către testator şi notar.
Ca şi orice act notarial, testamentul mistic se înregistrează în registrul actelor notariale.
Notarul este obligat să respecte condiţiile necesare pentru autentificarea actelor notariale, adică
să verifice identitatea şi capacitatea de exerciţiu al testatorului (Art.Art. 42, 43 din Legea nr.
1453/2002).
Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la solicitarea
testatorului, poate fi autentificat la locul indicat de el (Art.38 din Legea menţionată).
Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare la biroul
notarial, după efectuarea înscripţiei de autentificare, el va fi restituit testatorului. Însă, testatorul
poate transmite testamentul mistic spre păstrare, persoanelor care desfăşoară activitate notarială,
în ordinea stabilită de Art.77 din Legea nr. 1453/2002).
Testamentul mistic ca şi cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul testatorului la locul
deschiderii moştenirii.
În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul va fi valabil, dacă va întruni condiţiile
testamentului olograf.
Pentru a produce efecte juridice testamentul trebuie să aibă îndeplinite aceste forme testamentare
pe care le ia voința testatorului.
1.2. Modificarea, revocarea sau anularea testamentulu
Testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice revocabile. În
consecinţă, testatorul oricând îl poate modifica sau revoca. După modul de manifestare a voinţei,
revocarea poate fi expresă sau tacită şi este valabilă dacă testatorul are capacitate de exerciţiu
deplină. Revocarea poate privi tot testamentul sau numai o parte din el (modificare) .Revocarea
expresă are loc prin depunerea unei cereri la notar (art. 1465 Cod civil). (art.52 alin.
(5) din Legea nr.1453/2003) Semnăturade pe cererea de revocare sau modificare a
testamentului va fi autentificată notarial.
Revocarea tacită are loc fie prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod
direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament, fie prin distrugerea
tuturor exemplarelor testamentului olograf. Întocmirea unui testament nou constituie un caz de
revocare tacită numai dacă:
a ) t e s t amen tu l no u a fo s t î n tocm i t c u r e spec t a r ea c e r i n ţ e l o r de fo r mă
s t ab i l i t e de l eg e . Legea nu cere ca testamentul revocator să aibă aceeaşi formă
ca şi testamentul pe care îl revocă; de exemplu, testamentul autentic va putea fi revocat
printr-un testament olograf. Dacă testamentul nou este declarat nul, nici revocarea
tacită nu se poate produce, în schimb, testamentul revocat printr-un testament
întocmit mai târziu nu poate fi restabilit nici în cazul în care testamentul ulterior va fi
revocat prin depunerea unei cereri (art. 1466 Cod civil).
b ) t e s t a m e n t u l a n t e r i o r c o n ţ i n e d i s p o z i ţ i i c a r e s u n t i n c o m p a t i b i l e
s a u c o n t r a r i i c u a c e l e a l e t e s t am en t u lu i pos t e r i o r , î n c az u l î n c a r e
t e s t amen tu l nou con ţ i ne d i spoz i ţ i i c e exc lud exe cu t a r ea testamentului
posterior, operează revocarea totală a celui din urmă. Dacă testatorul a întocmit
câteva testamente, care se completează şi nu se substituie integral unul pe altul, toate
testamentele rămân în v igoa re . Tes t amen tu l an t e r i o r î ş i pă s t r e ază pu t e r ea l ega l ă
î n l im i t a î n c a r e p r evede r i l e l u i nu sun t modificate prin testamentele ulterioare (art.
1467 Cod civil).
Nul i ta t ea t e s tam ent u lu i .
Te s t am en t u l poa t e f i dec l a r a t nu l dacă nu co re spunde con d i ţ i i l o r generale de
validitate ale actelor juridice sau cerinţelor speciale stabilite de lege. Nulitatea poate privi tot
testamentul sau numai unele dispoziţii testamentare.Sunt nule dispoziţiile testamentare: a) care
contravin legii sau intereselor publice; b) care nu sunt clare sau contravin una alteia; c) prin care
se testează un bun care nu face parte din patrimoniul succesoral; d) care nu poate fi
executată din motiv de sănătate sau din alte motive, obiective (art. 1470 Cod civil). De
asemenea este nul testamentul în partea în care încalcă rezerva succesorală.Testamentul este
nul dacă sunt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridi ce, precum şi dacă nu s-a
respectat forma stabilită de lege. De cele mai dese ori testamentul se declară nul pentru faptul că
testatorul nu a avut discernământ la momentul întocmirii lui. În asemenea caz,
instanţa judecătorească, pentru verificarea discernământului, trebuie să dispună
efectuarea post-mortem a expertizei judiciar-psihiatrice, concluziile căreia trebuie
să fie apreciate în cumul cu alte probe (alin. 5, pct. 24 al Hotărârii PCSJ din
10.06.1998).Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată. Acţiunea poate fi
intentată de către moştenitorii legali sau de alte persoane interesate (art. 1473 cod
civil). Astfel, organul financiar poate intenta o asemenea acţiune dacă există
temeiuri pentru trecerea patrimoniului la stat. în calitate de reclamaţi sunt chemaţi
moştenitorii care au acceptat succesiunea.
Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi intentată în termen de un an de la data
deschiderii succesiunii. Acest termen nu se extinde asupra acţiunii proprietarului dacă testatorul
a testat din greşeală o avere străină ca fiind a sa (art. 1474 Cod civil).În cazul declarării
nulităţii testamentului trebuie de soluţionat chestiunea cu privire la recunoaşterea nulităţii
certificatului de moştenitor eliberat în baza acestui testament de către notar (alin.6, pct. 24 al
Hotărârii PCSJ din 10.06.1998).
Caducitatea testamentului
Testamentul întocmit valabil şi nerevocat ulterior poate deveni caduc din cauze intervenite
ulterior întocmirii testamentului şi care fac imposibilă executarea lui. Spre deosebire de nulitatea
testamentului, care se datorează unor cauze existente la momentul întocmirii lui, caducitatea s e
da to r ează uno r împre ju r ă r i u l t e r i oa r e . Ea s e deosebeş t e ş i de r evoca re ,
deoa rece s e p roduce n independent şi chiar împotriva voinţei testatorului. Potrivit art. 1468
Cod civil, testamentul este caduc:
a ) d a c ă u n i c a p e r s o a n ă î n a c ă r e i f a v o a r e a f o s t î n t o c m i t
d e c e d e a z ă î n a i n t e a t e s t a t o r u l u i , î n asemenea caz testamentul nu va putea fi
executat din cauza lipsei capacităţii succesorale a moştenitorului;
b ) î n c az u l î n c a r e un i c u l moş t en i t o r nu acc ep t ă moş t en i r ea ;
c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de
acesta
2. PROCEDURA DE CONTESTARE A VALABILITĂȚII TESTAMENTULUI
2.1. Contestarea în temeiul condițiilor de nulitate a actelor juridice.
Conform CCRM, art. 1473, valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condițiilor
de nulitate a actelor juridice.
Conform art.195 CCRM actul juridic reprezintă manifestarea de către persoanele fizice și
juridice a voinței îndreptate spre nașterea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor
civile. Deci, testamentul este un act juridic unilateral, deoarece reprezintă manifestarea de voință
a unei singure persoane.
Se numește nulitate, ineficacitatea unui act juridic, adica nevaliditatea sa. Un act juridic este nul,
atunci cînd există în mod material, însă nu poate produce efecte juridice, fiindcă legea nu-i
recunoaște validitatea. Teoria nulităților actului juridic este actualmente una din cele mai
controversate teorii din Drept, deoarece atît doctrina, cît și jurisprudența recunosc mai multe
grade și feluri de nulități.
Nulitatea poate fi definită ca fiind acea sancţiune de drept civil ce desfiinţează actul juridic
încheiat cu nerespectarea normelor juridice Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea
actului juridic, nu se respectă condiţiile sale de validitate. Cum un asemenea act este contrar
legii, el este considerat că nici nu a existat, iar părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii
lui.
Spre exemplu, legea declară inalienabile bunurile care se află în domeniul public al statului
(de interes naţional) şi al unităţilor administrativ-teritoriale (de interes local). Aceasta înseamnă
că ele nu pot fi înstrăinate. Ca urmare, orice act juridic prin care s-au vândut sau donat bunuri
publice este lovit de nulitate, deoarece la încheierea lui s-au nesocotit prevederile legii. Ca
urmare, se va considera că el nu a fost nicicând încheiat, iar bunul public respectiv nu a părăsit
niciodată patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
Nulitatea îndeplineşte mai multe funcţii:
- Funcţia preventivă constă în aceea că părţile, ştiind că încălcarea prevederilor legii atrage
nulitatea actului încheiat, vor încheia actul cu respectarea condiţiilor de validitate ale acestuia,
pentru a-l feri de nulitate;
- Funcţia sancţionatorie constă în aceea că se sancţionează nerespectarea legii;
- Funcţia reparatorie constă în înlăturarea efectelor contrare legii şi bunelor moravuri.
Testamentul este nul dacă sînt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice. Dispoziţiile
testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu sînt clare
sau contravin una alteia, sînt nule. Testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege
este nul. Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată. Dacă dintre cîteva dispoziţii
testamentare una nu mai are putere legală sau este nulă, iar testatorul nu a lăsat alte dispoziţii,
restul dispoziţiilor testamentului rămîn în vigoare.
Codul civil conţine două criterii de clasificare a actelor juridice: natura interesului ocrotit
prin norma încălcată şi întinderea efectelor sancţiunii.
In funcţie de natura interesului ocrotit de lege prin sancţiunea nulităţii actului juridic, nulitatea
poate fi absolută şi relativă.
Regula generală a nulităţii actului juridic are următoarea formulă: Este nul actul juridic care
nu corespunde prevederilor legii. Această regulă trebuie aplicată în toate cazurile când actul
juridic încheiat cu încălcarea legii nu cade sub incidenţa normelor speciale, care reglementează
reguli speciale cu privire la nulitatea actului. Declararea nulităţii actului juridic este orientată
spre apărarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi atrage anularea drepturilor şi obligaţiilor
care, dacă ar fi realizate, ar duce la încălcarea legii. Anume din aceste considerente, dacă este nul
sau este declarat nul, actul juridic se consideră ca atare nul din momentul încheierii sale. Dacă
însă din cuprinsul lui rezultă că poate fi încheiat numai pe viitor, actul juridic nul nu va produce
efecte pentru viitor.
Deşi Codul civil nu conţine definiţia nulităţii absolute, ea poate fi dedusă din art. 216 alin. (1) şi
art. 217.
Nulitatea absolută este o sancţiune a actului juridic civil care poate fi invocată de orice
persoană interesată şi care constă în faptul că acţiunile săvârşite cu scopul de a da naştere,
a modifica sau a stinge un raport juridic civil nu produce efecte juridice.
Referindu-se la nulitatea absolută, Codul civil cuprinde o reglementare din care se poate deduce
că nulitatea absolută survine doar în cazurile prevăzute de el. Concluzia dată se desprinde din art.
216 alin. (1), conform căruia "actul juridic este nul în temeiurile prevăzute de prezentul cod".
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, legiuitorul stipulînd în
acest sens că nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană care are un interes născut şi
actual (art.217 alin. (1)). Prin „orice persoană interesată” nu se înţelege însă oricine are un
interes orecare în declararea nulităţii. Interesul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
să fie recunoscut de lege; nu poate fi invocat un interes ce contravine legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri;
să fie în strînsă legătură cu cauza nulităţii;
- să fie născut şi actual; nu poate fi temei pentru declararea nulităţii un interes viitor, eventual,
incert, sau care s-a epuizat către momentul invocării nulităţii.
Nulitatea absolută survine în virtutea nerespectării cerinţelor legii, care sancţionează cu nulitate
absolută actul juridic. Cu alte cuvinte, pornind de la prevederile art. 216, se poate trage concluzia
că actul juridic lovit de nulitate absolută este nul, nefiind necesară o hotărâre judecătorească de
constatare a nulităţii absolute, aşa cum se cere în cazul ei. De exemplu, dacă o persoană fără
capacitate de exerciţiu a încheiat un act juridic, nu mai este necesară o apelare la instanţa
judecătorească pentru a-1 declara nul, acesta fiind nul de drept. Instanţa judecătorească va
interveni în cazul nulităţii absolute, doar pentru a aplica efectele nulităţii absolute dacă părţile nu
vor face acest lucru benevol. Este posibil totuşi ca nulitatea absolută să fie constatată prin
hotărâre judecătorească în cazul în care se pune în discuţie chiar existenţa temeiului care duce la
nulitate absolută. De exemplu, în cazul actului juridic fictiv, însăşi Activitatea poate fi dovedită
prin hotărâre judecătorească dacă o parte va considera că actul nu este fictiv, ci valabil.
Codul civil sancţionează cu nulitate absolută:
actul juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri (art. 220);
actul juridic fictiv şi simulat (art. 221);
actul juridic încheiat de către o persoană fără capacitate de exerciţiu (art. 222);
actul juridic încheiat de către un minor în vârstă de la 7 la 14 ani (art. 223);
actul juridic încheiat cu nerespectarea formei dacă nulitatea este cerută expres (art. 211 şi 213).
Sunt nule actele juridice încheiate de către persoane fără capacitate de exerciţiu (art. 221).
Nu au capacitate de exerciţiu minorii sub vârsta de 7 ani şi nici persoanele lipsite de capacitatea
de exerciţiu, conform prevederilor art. 24. Astfel de acte sunt lovite de nulitate absolută, fiindcă
incapabilul nu conştientizează ce acte săvârşeşte şi nici consecinţele lor. Sunt nule chiar şi actele
de valoare mică încheiate de astfel de persoane. Dacă, la momentul încheierii actului juridic,
persoana nu era lipsită de capacitate de exerciţiu, dar suferea de o boală psihică ce nu îi permitea
să conştientizeze acţiunile sale ori să le dirijeze, un asemenea act juridic poate fi declarat nul
printr-o hotărâre judecătorească, conform art. 225.
Este lovit de nulitate absolută şi actul juridic încheiat de către un minor în vârstă de la 7 Ia
14 ani. După regula generală, actele juridice pentru şi în numele minorului până la împlinirea
vârstei de 14 ani pot fi încheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore.
Nulitatea absolută a actelor juridice îndreptate spre limitarea persoanei în capacitatea de folosinţă
sau de exerciţiu se explică prin faptul că aceste capacităţi sunt considerate drept calităţi social-
juridice intangibile ale persoanei. Sunt lovite de nulitate absolută şi actele juridice încheiate cu
încălcarea prevederilor art. 42 şi 43. Este vorba de actele tutorelui încheiate în numele celui pus
sub tutelă, precum şi acordul curatorului de a fi încheiate acte juridice de către persoana
pusă sub curatelă. Astfel, în art. 42 se stipulează că, fără permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare, tutorele nu este în drept să încheie, iar curatorul să încuviinţeze încheierea de acte
juridice de înstrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de închiriere (arendă), de folosinţă
gratuită sau depunere în gaj a bunurilor, de acte juridice prin care se renunţă la drepturile
persoanei puse sub tutelă sau curatelă, a convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale
acestei persoane şi de orice alte acte juridice care duc la micşorarea averii lui, încheierea de acte
juridice privind bunurile imobile ale celui pus sub tutelă sau curatelă se admite numai cu
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. Articolul 43 dispune că tutorele nu are dreptul să
încheie acte juridice cu titlu gratuit, iar curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la încheierea de
acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la
drepturi. Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pînă la gradul al patrulea inclusiv nu au
dreptul să încheie convenţii cu persoana pusă sub tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii
către aceasta a averii prin donaţie sau în folosinţă gratuită.
Nulitatea relativă este o sancţiune aplicată unui act juridic întocmit cu nerespectarea unei
norme juridice care ocroteşte un interes particular, individual, stabilită în favoarea unei anumite
persoane. Nulitatea relativă nu poate fi propusă decât de către persoanele arătate limitativ de
lege.
Nulitatea relativă poate fi invocată doar de către un cerc restrâns de persoane (spre deosebire
de cea absolută, care poate fi invocată de orice persoană interesată), numărul acestora fiind
expres şi exhaustiv determinat de lege. Astfel, art. 218 alin. (1) prevede că nulitatea relativă
poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită sau de succesorii ei, de
reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice.
Instanţa de judecată nu poate să o invoce din oficiu, în primul rând, nulitatea relativă poate fi
invocată de partea care a încheiat actul juridic, în practică, aceste persoane invocă de cele mai
dese ori nulitatea relativă.
O altă categorie de persoane îndreptăţite să invoce nulitatea relativă sunt succesorii şi
reprezentantul legal al părţii care a încheiat actul juridic civil. Dacă succesorii se raportează atît
la persoanele fizice, cât şi la cele juridice, reprezentantul legal se raportează doar la persoana
fizică. Reprezentanţii legali ai persoanei fizice sunt părinţii sau adoptatorii, în cazul minorilor, şi
tutorii în cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu.
A treia grupă de persoane care au dreptul să invoce nulitatea relativă sunt creditorii chirografari
ai părţii ocrotite pe calea acţiunii oblice. Chirografar este creditorul a cărui creanţă nu este
garantată prin garanţii personale (fidejusiunea) sau prin garanţii reale (gajul), ci numai prin
dreptul de gaj general asupra patrimoniului debitorului. Aceste persoane cer nulitatea actului
juridic înaintînd o acţiune, care în dreptul civil poartă denumirea de acţiune pauliană. Acţiunea
pauliană se defineşte ca acţiune civilă prin care creditorul poate cere declararea nulităţii actelor
juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor.
Nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce.
Confirmarea este actul juridic prin care cel îndreptăţit să invoce nulitatea renunţă la dreptul de a
cere anularea actului sau de a opune nulitatea pe cale de excepţie.
Prin natura sa, confirmarea este un act juridic care prezintă următoarele caractere:
este unilateral, deoarece îşi produce toate efectele în rezultatul manifestării voinţei unei singure
părţi;
este abdicativ, deoarece reprezintă renunţarea la un drept;
are caracter accesoriu, deoarece nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se referă în mod necesar
la un alt act juridic.
Pentru a fi valabilă confirmarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să emane de la partea îndreptăţită să invoce nulitatea, fiindcă poate să renunţe la un drept doar
titularul acestuia;
temeiul nulităţii actului să fi încetat la momentul confirmării, deoarece, fiind ea însăşi un act
juridic, confirmarea trebuie să reprezinte o manifestare de voinţă neviciată;
să fie făcută în cunoştinţă de cauză, adică autorul confirmării să cunoască viciul.
Ca şi orice act juridic confirmarea est o manifestare de voinţă care poate fi comunicată în diferite
modalităţi. Confirmarea poate fi expresă sau tacită. Confirmarea expresă poate fi exprimată în
formă scrisă sau în formă autentică. Confirmarea este tacită atunci cînd persoana, în al cărei
interes este invocată nulitatea, săvîrşeşte fapte care demonstrează în mod cert şi evident voinţa
sa. Confirmarea tacită poate rezulta din executarea voluntară a actului anulabil, precum şi din
alte acţiuni ale celui îndreptăţit să invoce nulitatea, dacă acestea arată vădit voinţa de a confirma
actul în cauză.
Fiind ea însăşi un act juridic, confirmarea actului juridic lovit de nulitate nu trebuie să
fie în mod necesar exprimată în forma cerută pentru actul juridic respectiv.
Acţiunea în nulitate relativă, spre deosebire de cea în nulitate absolută, este
prescriptibilă, adică ea trebuie intentată în termenul de prescripţie extinctivă. Termenul general
de prescripţie extinctivă, conform art. 267, este de 3 ani. Prin derogare de la regula generală, art.
233 stabileşte termene de prescripţie extinctivă speciale pentru acţiunile în anularea actelor
juridice afectate de eroare (art. 227), încheiate prin dol (art. 228), încheiate prin violenţă (art.
229) şi încheiate prin leziune (art. 230).
Codul civil atribuie categoriei de acte juridice lovite de nulitate relativă următoarele:
— actul juridic încheiat de către o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minori în
vârstă de la 14 la 18 ani şi o persoană limitată în capacitatea de exerciţiu în conformitate
prevederile art. 25); nulitatea unui astfel de act este prevăzută la art. 224;
actul juridic încheiat de o persoană fără discernământ sau care nu îşi putea dirija acţiunile (art.
225);
actul juridic încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor (art. 226);
actul juridic afectat de eroare (art. 227);
actul juridic încheiat prin dol (art. 228);
actul juridic încheiat prin violenţă (art. 229);
actul juridic încheiat prin leziune (art. 230);
actul juridic încheiat în urma înţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte
(art. 231);
actul juridic încheiat cu încălcarea interdicţiei de a dispune de un bun (art. 232);
Între nulitatea absolută şi cea relativă există deosebiri fundamentale de regim juridic. Astfel:
a) nulitatea absolută poate fi invocată de către orice persoană interesată şi poate fi invocată şi
din oficiu, de către instanţă. Dimpotrivă, nulitatea relativă poate fi invocată numai de
persoana în interesul căreia a fost prevăzută această acţiune;
b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în nulitatea absolută fiind
imprescriptibilă. Dimpotrivă, acţiunea în anulabilitate (în nulitate relativă) este prescriptibilă;
deci nulitatea relativă poate fi invocată în termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani;
c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită princonfirmare. Dimpotrivă, actul nul
relativ poate fi confirmat, fie printr-o confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită.
Nulitatea actului juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
Art.220 alin.(1) Cod civil prevede ca actul juridic sau clauza care contravin normelor
imperative sunt nule daca legea nu prevede altfel.
La constatarea nulitatii actului juridic ce contravine legii, urmeaza de retinut ca prin act juridic
ce contravine legii se va întelege nu numai actul încheiat cu nerespectarea
prevederilor legii, dar si cel încheiat cu nerespectarea prevederilor fixate în actele normative
subordonate legii (instructiuni, regulamente, alte acte ministeriale sau
departamentale). În acest caz, se prezuma ca actele normative subordonate legii sunt emise în
temeiul legii si nu contravin ei.
Sunt nule actul sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor moravuri (art.220 alin.(2)
Cod civil).
Ordinea publica reprezinta o totalitate de dispozitii legale imperative de drept public si de drept
privat, ce urmaresc ca finalitate apararea institutiilor si valorilor fundamentale ale societatii,
ocrotirea sociala a tuturor persoanelor, a drepturilor si libertatilor omului, precum si dezvoltarea
economica a tarii.
Bunele moravuri reprezinta regulile de morala sociala considerate ca fundamentale pentru
ordinea societatii. Ele îsi gasesc reflectare în reprezentarile general recunoscute în societate
despre comportamentul cuvenit, moravuri care s-au constituit pe parcursul dezvoltarii sociale,
fiind, totodata, influentate de principiile generale ale dreptului si de jurisprudenta.
Lipsa „vinovatiei” în actiunile partilor, care au încheiat actul juridic ce contravene legii, nu
exclude nulitatea absoluta a lui, întrucît necunoasterea legii nu poate servi ca temei pentru
îndreptatirea persoanei.
Nulitatea actului juridic fictive sau similat. Actele juridice fictive şi cele simulate au menirea
să creeze o aparenţă juridică pentru terţi şi implică:
- o neconcordanţă intenţionată între voinţa reală şi voinţa declarată;
- această neconcordanţă are ca scop amăgirea terţilor.
Motivele actelor juridice fictive şi simulate pot fi diferite: ocolirea unor dispoziţii legale
imperative, fraudarea fiscului sau a creditorilor, ascunderea faţă de public a anumitor operaţii.
Actul juridic încheiat fără intenţia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv) este lovit de
nulitate absolută, deoarece în cazul acestui act lipseşte unul din elementele definitorii ale actului
juridic consfinţit în art. 195 – intenţia de a da naştere, modifica, sau stinge drepturi şi obligaţii
civile. Manifestarea de voinţă în cazul actului juridic fictiv este falsă şi are ca scop inducerea în
eroare a altor persoane, creînd aparenţa existenţei actului juridic în realitate. De exemplu, pentru
a evita aplicarea măsurilor de executare silită asupra bunurilor sale, persoana încheie un contract
de donaţie cu o rudă de a sa, fără intenţia de a transmite proprietatea, ci doar în scopul creării
aparenţei săvîrşirii actului în cauză.
Actul juridic simulat implică existenţa de fapt a două acte, dintre care unul este aparent şi nu
este menit să producă nici un efect, iar altul este secret, care diferă de cel aparent privitor la
natura, părţile sau conţinutul operaţiei juridice.
Simulaţia poate fi subiectivă sau obiectivă. Simulaţia este subiectivă atunci cînd se referă la
părţile actului juridic. Este cazul interpunerii de persoane. De exemplu, o persoană vrea să-şi
extindă proprietatea, cumpărînd terenurile de pămînt din vecinătate, dar se teme că proprietarii
acestora vor cere un preţ exagerat dacă el se va prezenta în persoană. Atunci el însărcinează un
terţ să procure aceste terenuri, care, în aparenţă, acţionează în numele şi pe contul propriu, dar de
fapt acţionează pe contul mandantului său ascuns, care va deveni proprietarul efectiv al
bunurilor.
Simulaţia este obiectivă atunci cînd se referă la natura sau conţinul actului juridic. De
exemplu, se încheie un act simulat de donaţie a unei părţi de imobil, ascunzînd un contract de
vînzare-cumpărare, pentru a eluda dreptul de preemţiune a celorlalţi coproprietari ai acestui
imobil (art. 352). În alte cazuri simulaţia are ca obiect numai un element sau o clauză a
contractului. De exemplu, în scopul fraudării fiscale, în actul autentificat notarial se indică un
anumit preţ, iar printr-un acord secret părţile convin că operaţia se va efctua la un preţ mai înalt
decît cel indicat în actul aparent.
În cazul în care actul juridic secret (avut în vedere de părţi) corespunde condiţiilor de valabilitate
prevăzute de lege el poate fi recunoscut valabil, aplicîndu-se prevederile legale ce reglementează
asemenea acte. În caz contrar actul va fi lovit de nulitate absolută sau relativă, în dependenţă de
prevederile normei legale încălcate.
Actul juridic se va recunoaste ca fictiv în temeiul art.221 Cod civil numai în cazul în care
ambele parti nu au intentia sa-l execute. În cazul executarii actului juridic doar de catre o parte,
aceasta nu va putea invoca nulitatea actului juridic considerîndu-l fictiv, dar va putea solicita
rezilierea pentru neexecutarea obligatiilor contractuale.
De asemenea, se va face distinctie dintre actul fictiv si cel simulat, în sensul ca reclamantul nu
va putea invoca constatarea nulitatii absolute a unui act ca fiind concomitent si fictiv, si simulat,
deoarece acestea urmaresc scopuri diferite.
Nulitatea actului juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu
Prin ,,capacitatea de a încheia actul juridic civil” se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială
care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii
civile prin încheierea actelor de drept civil.
Pentru a încheia acte juridice, persoana trebuie sa aiba discernămînt, adică aptitudinea de a
înțelege semnificația și consecințele juridice ale actelor încheiate. Însă discernămîntul nu trebuie
confundat cu capacitatea de exercițiu, deoarece există posibilitatea ca o persoana cu capacitate de
exercițiu sa nu aibă temporar discernămînt (în caz de beție, hipnoza ori somnambulism) sau ca o
persoană lipsită de capacitate de exercițiu să aibă perioade de luciditate. Se prezumă că
persoanele cu capacitate deplină de exercițiu au discernămînt, cele cu capacitate restrînsă de
exercițiu au discernămînt, însă nu au experiență juridică, si cele fără capacitate de exercitiu nu au
discernămînt.
Prevederile art. 221 CCRM se aplică persoanelor care nu au aptitudinea de a dobîndi prin fapta
proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le executa (a
se vedea art. 19). Aceste persoane sînt: minorii în vîrstă de pînă la 7 ani. În numele acestora
actele juridice sînt încheiate de către reprezentanţii lor legali – părinţi, adoptatori sau, după caz,
tutore (art. 33); persoanele care în urma unei tulburări psihice nu pot conştientiza sau dirija
acţiunile sale şi sînt declarate de instanţa de judecată incapabile (interzişii judiciari). În numele
acestora actele juridice sînt încheiate de către tutore (art.art. 24, 33).
La încheierea actelor juridice de către turore este necesar de respectat prevederile art. 42 care
stipulează obligaţia tutorelui de a obţine permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare pentru
încheierea anumitor acte juridice şi prevederile art. 43 care stabilesc interdicţia pentru tutore de
a încheia acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă se obligă sau renunţă la drepturi.
Întrucît ocrotirea persoanelor incapabile este de un interes general, social, actele juridice
încheiate de aceste persoane sînt lovite de nulitate absolută.
Nulitatea actului juridic încheiat de persoana fără capacitate de exerciţiu atrage efectele
prevăzute de art. 219: fiecare parte trebuie să restituie tot ce a primit în baza actului juridic, iar
în cazul imposibilităţii de restituire – să plătească contravaloarea prestaţiei.
Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în vîrstă de la 7 la 14 ani
Regula generală privind capacitatea de exerciţiu a minorului în vîrstă de la 7 la 14 ani este
pevăzută în art. 22 alin.1, unde este expus faptul că actele juridice pentru şi în numele acestor
persoane sînt încheiate de părinţi, adoptatori sau tutore (art. 42, 43). Actele juridice încheiate de
minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani sînt lovite de nulitate absolută.
Reieşind de la regula generală, minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de
sine stătător actele juridice stipulate în art. 22 alin. 2:
- acte juridice de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
- acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
Actele juridice în acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros se referă numai la actele civile care
au un conţinut evaluabil în bani, dar nu şi la actele civile care au un conţinut neevaluabil în bani,
actul cu titlu gratuit este acel act, în care avantajul patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are
drept scop obţinerea avantajului corelativ. Acte cu titlu gratuit sunt: donaţia, comodatul, legatul.
Actele cu titlu gratuit se clasifică, la rîndul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi. Prin actele
dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit gratificatului, dar nu-şi micşorează
patrimoniul propriu. Drept exemple por servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. art. 1030,
1033), fidejusiunea gratuită (art.1146). Liberalităţile sunt acele acte, prin care se operează un
transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care diminuează patrimoniul
dispunătorului. Sunt liberalităţi donaţia şi legatul.
- acte de conservare. Prin acte de conservare se înţeleg actele destinate păstrării unui drept sau
preîntîmpinării pierderii lui. Actele în cauză sunt întotdeauna utile patrimoniului, deoarece
implică cheltuieli băneşti minime faţă de valoarea dreptului păstrat ori salvat. Ca acte de
conservare sunt menţionate următoarele: întreruperea prescripţiei extinctive prin intentarea unei
acţiuni, înregistrarea gajului, somaţia.
Nulitatea actului juridic încheiat de un minor în virstă de la 14 la 18 ani sau de o
persoană limitată în capacitatea de exerciţiu.
Subiecţii la care se face referire aici sînt:
- minorul în vîrstă de la 14 la 18 ani;