TALHARIA SI FURTUL

De remarcat este faptul ca ambele infractiuni, atat talharia cat si furtul au un obiect juridic

principal identic si anume: relatiile sociale referitoare la patrimoniu si a caror dezvoltare este

conditionata de mentinerea pozitiei fizice a bunului impotriva faptelor de sustragere.

Talharia include in continutul sau furtul. In acest caz ea va avea acelasi obiect material, si

anume, un bun mobil aflat in posesia sau detentia altuia, asupra caruia se executa actiunea de

luare.

La infractiunea de talharie, ca si la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia

patrimoniala a victimei fara consimtamantul acesteia. O particularitate apare, insa, in cazul

infractiunii de talharie, si anume ca, datorita folosirii de catre faptuitor a violentei si amenintarii,

luarea poate imbraca si forma remiteri silite dar aparent consimtita a bunului efectuata de insusi

posesorul sau detentorul acestuia.

Sub aspectul “urmarii imediate”, la infractiunea de talharie, aceasta consta, ca si la

infractiunea de furt, in trecerea bunurilor din stapanirea de fapt a posesorului sau a detentorului

in cea a faptuitorului. Un astfel de rezultat se realizeaza prin actiunea principala ce intra in

componenta elementului material al infractiunii de talharie.

Infractiunea de talharie se consuma cand executarea actiunii principale (furtul) s-a

desfasurat complet si s-a produs urmarea imediata prin intermediul actiunii adiacente (prin

intrebuintarea de violente sau amenintare, ori prin punerea victimei in stare de inconstienta sau in

imposibilitatea de a se apara). Daca, insa, activitatea principala s-a consumat fara ca faptuitorul

sa fi avut nevoie de a recurge la actiunea adiacenta, fapta consumata se incadreaza la infractiunea

de furt, iar nu de talharie.

Una din circumstantele agravante nu se regaseste si in cazul infractiunii de furt, si anume

talharia comisa in locuinte sau dependinte ale acestora. Este, asadar, o circumstanta de agravare

specifica numai talhariei.

Puncte de vedere contradictorii au fost exprimate in legatura cu incadrarea juridica a

faptei constand in insusirea unui bun pe care faptuitorul il sustrage din mana victimei, fugind cu

el. Dupa o opinie, fapta constituie talharie, iar dupa alta opinie, 27

ea constituie infractiunea de

furt. Exista infractiune de furt deoarece, in cazul smulgerii bunului prin surprindere, fara ca

victima sa opuna vreo rezistenta, nu se aduce cu nimic atingere relatiilor sociale referitoare la

integritatea corporala sau libertatea persoanei, relatii care constituie obiectul juridic secundar al

talhariei. Incalcandu-se numai relatiile sociale referitoare la patrimoniul persoanei, fapta nu poate

constitui decat infractiunea de furt.

Astfel, instanta suprema considera ca, deposedarea partii vatamate de caciula care o

poarta, prin smulgerea ei de pe capul acesteia, fara exercitarea vreunei actiuni agresive de natura

a-i infrange rezistenta, constituie infractiunea de furt si nu de talharie, deoarece lipseseste cerinta

privind intrebuintarea de violente. 28

Violentele, ca actiuni adiacente, nu trebuie sa imbrace, in mod necesar, una din formele

prevazute in art.180-181 C. pen. ele pot consta si in alte actiuni agresive indreptate impotriva

persoanei vatamate, cum este smulgerea unui lantisor din aur de la gatul victimei, daca aceasta a

fost de natura a-i infrage vointa, 29

fapta de a smulge sacosa din mana victimei.

SECTIUNEA A II-A:

TALHARIA SI SANTAJUL

(art. 194 Cod penal modificat prin Legea nr. 140/1996)

Exista infractiune de santaj, potrivit art. 194 Cod penal - modificat prin Legea nr.

140/1996, cand o persoana a fost constransa prin violenta sau amenintare, sa dea, sa faca, sa nu

faca sau sa sufere ceva, daca fapta este comisa spre a dobandi in mod injust un folos, pentru sine

sau pentru altul.

Fapta este mai grava cand constrangerea consta in amenintarea cu darea in vileag a unei

fapte reale sau imaginare, compromitatoare pentru persoana amenintata, pentru sotul acesteia sau

pentru o ruda apropiata.

Desi intre aceste doua infractiuni exista asemanari, ambele avand doua obiecte juridice

speciale - relatiile sociale referitoare la libertatea persoanei si cele referitoare la patrimoniul

acesteia - totusi, ele se deosebesc esential, prin aceea ca, in cazul santajului, in principal sunt

incalcate relatiile sociale referitoare la libertatea persoanei, pe cand in cazul talhariei, sunt

incalcate in principal, relatiile sociale referitoare la patrimoniul acesteia. 30

Spre deosebire de talharie, infractiunea de santaj nu are, de regula, obiect material,

libertatea psihica constituind un drept personal. Sunt insa si situatii cand santajul are loc prin

folosirea constrangerii fizice, corpul victimei devenind astfel obiect material al infractiunii de

santaj.

La ambele infractiuni observam folosirea de violente sau amenintari.

La talharie, unii autori, considera ca actele de violenta vor putea fi savarsite anterior

furtului pentru a se pregati conditiile sustragerii, existand astfel, o relatie de conexitate intre fapta

de violenta si cea de furt.

Infractiunea de talharie presupune, prin insasi conceptul sau, ca sustragerea sa aiba loc

prin violenta, adica odata cu inceperea actelor de executare a furtului. Daca se lasa victimei o

pauza mai mare de reflectie intre momentul violentei si luarea bunului aceasta va constitui

infractiunea de santaj si nu cea de talharie.

In practica judiciara nu a existat intotdeauna o conceptie clara asupra delimitarii

infractiunii de talharie si santaj.

Criteriul determinant de delimitare este sucesiunea in timp a violentei in raport cu actul

de sustragere. In timp ce talharia presupune intrebuintarea de violente sau amenintari, spre a crea

un pericol iminent pentru viata, integritatea corporala, sanatatea sau libertatea fizica a persoanei,

in cazul infractiunii de santaj nu este vorba de un pericol iminent pentru drepturile persoanei

constranse prin violenta sau amenintare, ci de un pericol care urmeaza sa se produca in viitor.

Tocmai aceasta distantare in timp intre momentul amenintarii si momentul cand urmeaza sa se

traduca in fapt, serveste ca element pentru a deosebi santajul de talharie.

Prin urmare, in cazul infractiunii de santaj, pericolul este “viitor”, iar rezultatul violentei

sau cel al amenintarii este distantat in timp de actul de constrangere, pe cand la infractiunea de

talharie acesta este “imediat”.31

In delimitarea celor doua infractiuni trebuie avuta in vedere si natura diferita a acestora.

Prin specificul sau, infractiunea de santaj este o infractiune contra libertatii de autodeterminare

psihica a persoanei in timp ce infractiunea de talharie este o infractiune contra patrimoniului.

SECTIUNEA A III-A:

TALHARIA SI PIRATERIA

Potrivit art. 211 Cod penal - modificat prin Legea nr. 140/1996 - pirateria tip consta in

jefuirea prin acte de violenta savarsite in scopuri personale, de echipajul sau pasagerii unei nave

impotriva persoanelor sau bunurilor care se gasesc pe acea nava ori impotriva altor nave, daca

navele se afla in marea libera sau intr-un loc care nu este supus jurisdictiei nici unui stat.

Ca si la talharie, obiectul juridic este complex, fiind constituit in principal din relatiile

sociale de ordin patrimonial, iar in secundar, din relatiile sociale privitoare la integritatea fizica a

persoanei.

Pentru infractiunile de talharie si piraterie exista un obiect material principal, reprezentat

de bunurile in raport cu care se realizeaza actiunea de jefuire, dar si unul adiacent, si anume

persoana fizica impotriva careia se exercita actele de violenta sau de amenintare.

La ambele infractiuni, elementul material se realizeaza prin doua activitati, o activitate

principala, corespunzatoare furtului, si alta secundara, constand in folosirea violente.

In cazul infractiunii de talharie subiect activ poate fi orice persoana, iar in cazul

infractiunii de piraterie subiectul activ este format dintr-o pluralitate de faptuitori, din echipajul

sau pasagerii unei nave.

De observat ca legea asimileaza infractiunii de piraterie si jaful savarsit pe o aeronava sau

intre aeronave si nave.

Spre deosebire de infractiunea de talharie, infraciunea de piraterie este conditionata de

locul savarsirii si anume marea libera sau in apele unei regiuni de pe glob nesupuse jurisdictiei

unei tari deoarece daca se comite in cuprinsul marii teritoriale fapta va constitui infractiunea de

talharie.32

In cazul infractiunii de talharie cat si a infractiunii de piraterie, agravanta care a avut

vreuna din urmarile arate in art. 182 C. pen., cat si agravanta care a avut consecinte deosebit de

grave sau moartea victimei, ii sunt imputabile faptuitorului pe baza de praeterintentie.

ASPECTE PROCESUALE ŞI CRIMINOLOGICE

SECTIUNEA I

ASPECTE PROCESUALE

1. Aspecte procesuale privitoare la competenţă

Infracţiunea de tâlhărie se urmăreşte şi se judecă potrivit regulilor de procedură penală

obişnuită. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Chiar şi atunci când în conţinutul

complex al tâlhăriei ar intra un furt care se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate (art. 210 C. Pen.), urmărirea penală se face din oficiu, fiindcă tâlhăria este o infracţiune

complexă, unică, cu un grad de pericol ridicat.

2. Competenţa organului de urmărire penală

Competenţa de a efectua urmărirea penală în cazul infracţiunii de tâlhărie comisă în

condiţiile art. 211 alin. 1, 2 si 2 1 Cod Penal aparţine organului de cercetare penală al poliţiei

(art. 207. C. proc. pen.).

Urmărirea penală în cazul comiterii infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin 3 -

C. pen., se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror (art. 209 C. proc. pen. ), aşa cum a

fost modificat prin Legea 140/1996 – privind modificarea şi completarea Codului de Procedură

Penală, când tâlhăria "a produs" consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea

victimei.69

În situaţia în care organul de cercetare a constatat infracţiunea prevăzută de art.211 alin.3

- C. pen., este obligat să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă

infracţiunea nu este de competenţa sa, lucrările întocmite de el fiind pe deplin valabile. Această

obligaţie rezidă din prevederile art. 213 C. proc. pen. Tot din prevederile aceluiaşi articol,

organul de cercetare penală este obligat să înainteze procurorului toate lucrările efectuate, de

îndată.

De asemenea, s-a precizat că "dacă într-o cauză în care potrivit art. 209 C. proc. pen.

urmărirea penală se efectuează de procuror în mod obligatoriu, cercetarea penală a fost făcută de

organele de poliţie, procurorul căruia i s-a trimis apoi dosarul neprocedând decât la audierea unor

martori şi la întocmirea rechizitoriului, se impune concluzia că primă instanţă, la mod corect, s-a

desesizat, în baza art. 332 C. proc. pen. şi a restituit cauza procurorului pentru ca urmărirea să fie

facută de organul competent ".

3. Competenţa instanţei de judecată

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211 alin. 1 C. pen., se judecă în primă

instanţă la Judecatorie (art.25 C. proc. pen.).

Când tâlhăria a fost comisă în împrejurarile prevăzute de art. 211 alin 2 şi 2 1 C. pen sau

are urmările prevăzute de art.211 alin. 3 C. pen., competenţa de a se judeca în primă instanţă

aparţine Tribunalului (art. 27, pct. 1, lit. a şi b C. proc. pen.) sau când este cazul Tribunalului

Militar Teritorial (art. 28, pct. l C. proc. pen.) . 70

Cand se va constata in cursul procesului penal ca lipseste din continutul faptei una dintre

actiunile fara de care nu poate exista infractiunea de talharie, fi actiunea principala (nu exista furt

), fie actiunea adiacenta ( nu s-au intrebuintat violente sau amenintari) se va schimba incadrarea

faptei, ramanand sa formeze obiect al procesului numai fapta corespunzatoare actiunii

existente( fie furt, loviri sau vatamari, fie amenintare ).

Cand nu exista infractiunea de furt ( de exemplu s-ar dovedi ca sustinerea persoanei

vatamate ca a fost victima a unui furt nu corespunde adevarului ), iar violentele sau amenintarea

savarsite fata de persoana pretinsa vatamata nu se incadreaza in dispozitiile legii penale,

neexistand infractiune se va dispune scoaterea de sub urmarire sau in faza de judecata achitarea. (

art. 11 pct. 1 lit. b si pct. 2 lit. a C. proc. pen ).71

Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în administrarea sau

folosinţa forţelor armate, competenţa revine Tribunalului Militar ( art. 26 pct .2, lit. b C. proc.

pen.).

Cu privire la infracţiunile comise de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau

folosirea forţelor armate, în practica judiciară s-a arătat că "deşi potrivit art. 26 pct. 1, lit. b C.

proc. pen., infracţiunea comisă de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea

forţelor armate sunt date în competenţa de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că

toate infracţiunile menţionate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că astfel s-

ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competenţelor instanţelor''.

Astfel, din dispoziţia art. 27 şi 28 - C. proc. pen., rezultă că anumite infracţiuni, în special

acelea care prin complexitatea problemelor pe care le ridică prezintă mai multe dificultăţi de

rezolvare, se judecă în primă instanţă de Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin

urmare, ori de cate ori este vorba de infracţiuni date în competenţa materială a tribunalului, dacă

aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa forţelor

armate, ele vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanţa corespunzatoare în

grad a tribunalelor.

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată ca acţiunea penală nu mai poate fi exercitată,

fiind întrunite cerinţele art. l0, lit. a, e C.proc. pen., va dispune achitarea conform art. ll, pct. 2,

lit. a C.proc. pen.

În legatură cu acţiunea civilă în procesul penal, Codul de procedura penala prevede că

acţiunea civilă se porneşte din oficiu când partea vătămată este o organizaţie din cele prevăzute

în art. 145 C. pen. De asemenea, este prevazută obligaţia instanţei de a solicita instituţiei publice

date cu privire la prejudiciu, aceasta fiind obligată să comunice instanţei datele solicitate.

Instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea

prejudiciată nu s-a constituit ca parte civilă (art. 17 C. proc. pen.).

4. Aspecte procesuale privind compunerea instanţei

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211 alin. 1 Cod penal se judecă în primă

instanţă la Judecatorie în complet format din 1 judecător, tribunalele judecă apelurile la

infracţiunea de tâlhărie prevazută de art. 211 alin. 1 Cod Penal în complet format din 2

judecători, iar curţile de apel judecă recursul în complet format din 3 judecători.

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211 alin. 2 şi 3 se judecă în primă

instanţă în complet format din 1 judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă

instanţă se judecă de apel în complet format din 2 judecători.

SECTIUNEA A II-A

ASPECTE CRIMINOLOGICE

Infracţiunile contra patrimoniului sunt comise în mod frecvent în actualul stat de drept,

având la bază cauze atât de ordin obiectiv (somaj), cât şi de ordin subiectiv (dezinteres în

dobândirea celor de trebuinţă pe cale cinstită, dorinţa de îmbogaţire fară muncă, carenţe în

educaţie, etc.).

Faptele îndreptate împotriva patrimoniului au fost incriminate şi sancţionate din cele mai

vechi timpuri de legile penale. Legea penală este chemată să apere situaţiile de fapt existente,

adică acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a unei persoane,

deoarece orice modificare a lor prin acest procedeu duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire

reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective.

Alături de celelalte mijloace de ridicare a nivelului conştiinţei, trebuie să acţioneze şi

legea penală şi implicit cei chemaţi să o aplice.

Un rol important în combaterea infracţiunilor contra patrimoniului trebuie să-l aibă în

permanenţă vigilenţa şi prudenţa cetăţenilor, căci infractorii care atacă patrimoniul altora profită

în general de naivitatea victimelor lor. Lipsa de grijă pentru adecvarea autoocrotirii, uşurinţa în

acordarea încrederii unor persoane necunoscute nu numai că înlesnesc comiterea infracţiunilor,

dar şi creează o permanentă tentativă pentru cei ispitiţi să comită astfel de infracţiuni.

Prin modificările aduse Codului Penal, prin adoptarea Legii nr. 140/1996, legiuitorul a

mărit limitele pedepselor la infracţiunile contra patrimoniului având în vedere diferenţierile sub

aspectul pericolului social şi al periculozităţii făptuitorilor, tocmai pentru ca scopul urmărit de

lege - prevenţia generală şi specială - să fie realizat în perioadă actuală, când fenomenul

infracţional în acest domeniu cunoaşte o creştere rapidă.

Infracţiunea de tâlhărie face parte din categoria infracţiunilor complexe, întrucât exprimă

un grad înalt de duritate, în raport de modul de manifestare a violenţei, de la simple lovituri până

la moartea victimei. De aceea, se impune un tratament juridic adecvat pentru prevenirea şi

combaterea acestui gen de fapte.

Se impune o complexitate de măsuri pentru eradicarea acestor infracţiuni, la nivel statal,

nu numai intervenţia organelor de ordine şi a justiţiei pentru sancţionarea corespunzătoare şi

rapidă a acestor fapte. O atenţie deosebită trebuie acordată minorilor care pot fi atraşi mai uşor la

comiterea acestor fapte şi mai ales la formarea de grupuri infracţionale. Aceştia acţioneaza fără a

discerne faptele şi condiţiile pe care le generează.

Un rol deosebit de important revine şi mass-mediei, care trebuie să cunoască

manifestările de acest gen, să ia poziţie faţă de acestea pentru a crea o atitutidine colectivă a

cetaţenilor faţă de făptuitori şi faptele lor.

Este, de asemenea, necesară luarea de măsuri pentru ca pedeapsa să asigure reeeducarea

făptuitorilor în locurile de detenţie, precum şi observarea acestora şi după executarea pedepsei.

Este inutilă mărirea cuantumului pedepsei pentru infracţiunea de tâlhărie, dacă în timpul

detenţiei nu se iau măsuri ca pedeapsa să constituie un mijloc real de reeducare a făptuitorului.

Se observă că infracţiunile de tâlhărie şi, în general, toate infracţiunile se comit de

persoane cu un grad scăzut de pregatire şcolară şi cu mari carenţe educative.

Penitenciarele trebuie să asigure o continuare a pregătirii profesionale a deţinuţilor, în

scopul de a-i scoate din sfera şi nivelul de cunoştinţe la care se află, conştientizându-i în acest fel

de necesitatea reintegrării în societate.