UNIVERSITATEA ,,VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

TÃCEREA ŞI CUVÂNTUL

ÎN VIZIUNEA SFINŢILOR PÃRINŢI

COORDONATOR:

Pr. Prof. Dr. Comşa Petre

SUSŢINĂTOR:

Neguş Vasile

TÂRGOVIŞTE

2014

INTRODUCERE

„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe

care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua

judecăţii.” (Matei 12, 36)

Lucrarea lui Dumnezeu spre om, pe lângă o revelare a Sa prin cuvinte, al discursului în

sens catafatic, este şi o manifestare a tainei apofatice, a tăcerii de dincolo de cuvânt!. Astfel,

şi lucrarea omului spre Dumnezeu dar şi spre aproapele său, poate de asemenea, să se

folosească pe drumul desăvârşirii de aceste două căi ale cunoaşterii. De aceea, omul poate

învăţa şi trăi chemarea sa, când mai mult prin tăcere şi mai puţin prin cuvânt, când mai mult

prin cuvânt şi mai puţin prin tăcere, acestea fiind, deşi aparent în contradicţie, totuşi ele

coexistă împreună, fiind complementare. Din Sfânta Scriptură aflăm, că Dumnezeu a creat

lumea, atât cea văzută cât şi cea nevăzută, din nimic şi cu puterea cuvântului, iar una din

Persoanele Sfintei Treimi, Domnul Iisus Hristos, mai este numit şi Cuvântul lui Dumnezeu

sau Dumnezeu Cuvântul (Ioan 1, 1), iar la rândul nostru, noi oamenii, folosim cuvinte pentru

a ne exprima unii către alţii şi mai ales în rugăciune lui Dumnezeu, acestea însemnând, pe

deoparte, capacitatea dialogică şi revelatoare a cuvântului, a unei persoane cu o altă persoană,

dar deopotrivă o putere cu o încărcătură spirituală, creatoare şi generatoare de relaţii menite

să stabilească o tot mai mare apropiere şi înţelegere a acestor persoane, dar mai ales al

descoperirii sensului şi tainei iubirii adevărate, din care şi pentru care am fost creaţi. Cea mai

accesibilă şi mai pătrunzătoare formă de comunicare între persoane este cuvântul direct,

nescris, viu, modalitate pe care însuşi Mântuitorul Hristos a abordat-o în transmiterea

mesajului Său evanghelic, de aceea putem deduce de aici că simbolistica cuvântului este una

dumnezeiască, prin care dintru începuturi El ni s-a făcut accesibil, căci omul nu poate sesiza

pe Dumnezeu decât prin imagini, prin simboluri, iar forma cea mai desăvârşită a manifestării

cuvintelor în acest sens, se află şi se poate sesiza în Liturghie, în jertfa Euharistică. 1 Omul

legat prin trup cu lumea neînsufleţită, cu tot universul văzut, a fost creat de Dumnezeu şi cu

suflet înţelegator şi vorbitor, căci El vrea ca împreună cu acesta, pe toate să le sfinţească şi să

le adune în Sine, prin aceasta arătându-se că chiar şi materia este făcută cu o anumită

capacitate de a putea fi mediu şi simbol prin care să lucreze El pentru om şi omul pentru

Dumnezeu.

1 Pr.Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 41;

Iar aceasta nu poate să se facă decât prin comunicarea şi comuniunea tainică şi vie a harului

Sfântului Duh, prin persoana Mântuitorului Hristos, Cuvântul Ȋntrupat, care S-a făcut ca unul

din noi, în afară de păcat, să poată intra în dialog cu noi la modul cel mai intim, dumnezeiesc

şi omenesc posibil, la modul cel mai desăvârşit, astfel încât şi omul cel cuvântător, să aibă

putinţa prin El să-şi înalţe cuvântul, rugăciunea, dialogul, până la Dumnezeu. De aceea, nu

este loc pentru „cuvântul deşert”, nici în dialogul dintre persoane, oameni, nici dintre om şi

Dumnezeu. Ȋn acest dialog al omului, atât pe orizontala lumii cât şi pe verticala ei, dar care în

sens ontologic el trebuind să le unească pe amândouă, cel mai deplin s-au remarcat Sfinţii

Bisericii, iar ei au învăţat să şi vorbească când trebuie, cum trebuie şi cât trebuie cu oamenii,

dar au învăţat prin harul lui Dumnezeu şi când să tacă şi când să vorbească, si mai ales au

învăţat tăcerea întru rugăciune, tăcerea noastră regasită în noi înşine, unde este Ȋmpărăţia

Cerurilor, tăcere în care El poate să vină cu adevărat când noi începem să tăcem cu adevarat,

şi să ne vorbescă, fiind Singurul care ştie de ce avem nevoie, şi care are hrana cea vie, unde

nu mai este loc de flecăreală!...2

Fără îndoială, că un anume dialog există între creatură şi

Dumnezeu, însă unul duhovnicesc, al tăcerii spirituale, aşa cum şi îngerii comunică între ei

într-un fel inteligibil, şi aceasta înseamnă că făptura trebuie să se afle în relaţia cu Dumnezeu

într-un permanent dialog spiritual prin rugăciune, căci şi El este la rândul Lui o comuniune

desăvârşită, treimică, de Persoane, dar Unul şi acelaşi în fiinţă, unde există un dialog al iubirii

desăvârşite mai presus de orice formă de dialog pe care făpturile ar putea să-l cunoască, şi

dacă este să ne referim doar la Facere, vedem că acolo există totuşi un dialog, când se spune:

“Să facem om după chipul şi după asemănarea noastră…”(Facere 1, 26), deci comunicarea

este specifică numai Persoanei şi persoanelor între ele, iar Părinţii Bisericii când vorbesc

despre un contact direct al minţii cu realitatea spirituală a lui Dumnezeu, nu vorbesc despre o

simplă cunoaştere a Lui de la distanţă, ci de ceva analog ca înţelegerea unei persoane cu care

eşti în contact, faţă de care cuvintele, imaginile, actele, rămânând forma posibilă de

comunicare după cădere, arătăm că am fost creaţi dintru început, ontologic vorbind, pentru

comuniune, din iubire şi pentru iubire. 3

2 Sfântul Ioan Scărarul, Despre sfinţita liniştire a trupului şi a sufletului, în Filocalia, vol. IX, trad. de pr.

Dumitru Stăniloae, pp. 379-381; 3 Pr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 21;

Cuvântul, ca mod de exprimare şi ca simbol al spiritului, are puterea să unească fără să

confunde, materialitatea sunetului cu înţelesurile unei cugetări, la fel cum poate şi faţa

omenească să facă transparent spiritul din om prin materialitatea ei, deci, puterea cuvântului

înţeles ca taină a dialogului dintre două persoane, poate produce legătura celor două lumi,

spirituală şi materială, posibilitatea întrepătrunderii lor reciproce, fără ca să se confunde. Şi

totuşi, care este legătura dintre tăcere şi cuvânt, care sunt stări aparent antinomice, ca specific

al universului inepuizabil al persoanei, şi care arată o complementaritate a lor, dacă avem în

vedere atât legătura persoanelor umane, create, între ele, dar şi în mod existenţial, legătură

care defineşte persoana umană, legătura cu persoanele „de-o fiinţă” din sânul Sfintei Treimi,

care luate împreună, de fapt sunt singură legătură vie, inepuizabilă şi mântuitoare, dintre

Dumnezeu, om şi semenii lui, deci privite toate acestea în sens catafatic şi apofatic, care ar fi

legătura dintre tăcere şi cuvânt şi cum pot fi definite şi înţelese aceste stări pentru folosul

nostru?...Pe scurt, la modul introductiv, căci subiectul nu poate fi epuizat vreodată, putem să

ne închipuim legătura dintre cuvânt şi tăcere, ca o evoluţie şi un urcuş precum urcuşul lui

Moise pe muntele Sinai, tema cea mai preferabilă a Sfinţilor Părinţi, când porneşte de la cele

pământeşti, materialnice, care sunt raţiunile plasticizate ale lui Dumnezeu şi despre care poate

să vorbească cel mai bine omul prin cuvinte ca simboluri ale acestor raţiuni, şi ajunge în

ascensiunea sa, prin contemplaţie, tot mai aproape de tenebrele incognoscibilităţii lui

Dumnezeu, lăsând în urma sa tot ceea ce poate fi cunoscut şi văzut, materializat şi cuantificat

prin cuvânt sau alte simboluri, căci ceea ce este în tenebre este Dumnezeu, este un apofatism

al tăcerii, tăcerea în înţelesul ei cel mai mistic sau poate acea tăcere ca taină a veacului ce va

să fie!...Deci, aşa cum putem spune că nici tăcerea ca lipsă a cuvântului, pe care omul o

foloseşte cu un scop sau altul când vrea să se exprime faţă de un alt om, nu este o tăcere

adevărată, absolută, căci în această tăcere omul vorbeşte cu el însuşi prin gând sau imaginaţie,

nici tăcerea mistică în care omul purificându-se şi negând orice înţeles despre Dumnezeu,

pentru a se goli pe sine în totalitate ca să poată intra El, nu este o tăcere în sensul că omul

devine inconştient faţă de ceea ce se întâmplă cu el, o tăcere absolută, un neanţ nirvanic, ci

sufletul fiind în această stare şi dorind-o tot mai mult, el nu încetează a creşte mereu, căci

ascensiunea devine infinita iar dorinţa nesăturată. 4

4 Pr. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp.192-193;